Sunteți pe pagina 1din 29

Calea către o nouă medicină

Calea către o nouă medicină


"Un doctor ce prescrie tratamente identice pentru doi indivizi si se asteapta la rezultate identice, poate fi corect
clasificat drept un pericol social." - Lin Yutang.

Deşi sistemul de sănătate are nevoie stringentă de reforme atât în prezent cât şi mai
ales în viitor, totuşi aceste reforme sunt blocate în Consiliile şi Comisiile care sunt în fapt
conduse de interese ce au mai puţină legătură cu SĂNĂTATEA populaţiei. Singurele
măsuri care se iau sunt acelea de a stoarce şi epuiza cât mai mult bietul cetăţean, în
timp ce „prestările de servicii” ale membrilor activi ai sistemului de sănătate (medici de
familie, spitale, clinici universitare, etc) scad permanent în calitate!
Tocmai de aceea numărul persoanelor bolnave cronic creşte continuu, la fel ca şi
costurile (doar că acestea deja în proporţie geometrică). Este evident şi imperios necesar
a se modifica fundamental ceva.
Dar cine să o facă?
Politicienii? Ei sunt susţinuţi şi finanţaţi de către concernele farma, şi în consecinţă
dansează cum li se cântă!
Medicii? Ei au alte probleme pe cap. Unii trebuie să-şi plătească datoriile la bănci
pentru aparatura şi cabinetele proprii, alţii trebuie să-şi consume cumva grămada de bani
prin Maldive sau Canare. Cât despre concernele farma... cred că nu este cazul să ne
facem vreo speranţă.
Un vechi proverb chinezesc spune că: „Medicii excepţionali preîntâmpină bolile; medicii
mediocrii vindecă o boală care nu este înca activă; iar medicii neînsemnaţi vindecă o
boală care este deja prezentă.” Domnilor medici alopat-şcolastici, în care dintre cele trei
categorii vă consideraţi Domniile-Voastre incluşi?
Tocmai în aceste vremuri, la o populaţie de circa 1,3 miliarde de locuitori, cât are în
prezent China, înţelegerea profundă a proverbului de mai sus are o însemnătate
deosebită. Căci o ţară cu o populaţie atât de numeroasă nu îşi poate permite sub nici o
formă şi mai ales în nici un caz nu poate finanţa un sistem de sănătate ca cel american
sau german.
Astfel că în China lumea merge la medic atunci când este sănătoasă, pentru a afla ce
trebuie să facă pe viitor, pentru a-şi păstra această stare de sănătate. Chiar şi astăzi
există în China medici care consulta bolnavul gratuit, dar care îşi primeşte onorariul
atunci când pacientul său rămâne în continuare sănătos. În timpul lui Confucius lucrurile
stăteau la fel: medicul era platit atâta timp cât te „ţinea” sănătos. Dacă te îmbolnăveai,
nu primea un ban şi trebuia să te consulte şi trateze gratuit. Îndeobşte însă era concediat
înainte de a se ajunge aici.
Dar nu numai asta. Şi ordinea procedurilor terapeutice este complet diferită acolo faţă
de ţările europene sau nord-americane. Primul pas terapeutic este schimbarea nutriţiei,
urmată de modificarea felului de viaţă dus de bolnav. De abia după aceasta se
administrează medicamente, iar abia în ultimul rând sunt aplicate procedurile teraputice
complexe.
Cunoştinţe de bază în privinţa alimentaţiei, bolilor uşoare (cum ar fi răcelile sau
deranjamentele digestive) precum şi a măsurilor de menţinere a sănătăţii cum este de
exemplu gimnastica, Tai Chi, Qi Gong, masajul şi meditaţia, modalităţile prin care se pot
evita bolile care provin în principal dintr-un mod defectuos de viaţă, toate acestea se
învaţă în China încă din grădiniţă şi şcoala primară. Iar mai târziu acest „stil de viaţă
sănătoasă” este practicat în familie şi la serviciu.
De asemenea, în China mai există încă aşa-numiţii „medici desculţi”, în sensul
asemănător întrucâtva terapeuţilor europeni, care sunt în stare să recunoască la timp o
boală, să ofere primul ajutor şi să aducă pacientului clarificările necesare, precum şi să-l
îndrepte către un specialist.
Prin această formă de medicină este posibil ca în China, în ciuda numărului enorm de
mare de locuitori, numărul bolnavilor cronici (diabet, afecţiuni cardio-circulatorii,
reumatism şi artrită, şi nu în ultimul rând cancer) să fie în scădere. Deoarece afecţiunile
sunt în marea lor majoritate recunoscute la timp, în stadiile incipiente, succesele
terapeutice sunt foarte multe iar cronicizările pot fi de regulă evitate.
Este adevărat că în ultimul timp, datorită puternicii industrializări, a poluării mediului
inconjurător ce rezultă din aceasta, a felului modern-orăşenesc de viaţă, apar multe boli
ale „bunăstării” în China, dar „per total” acest sistem medical rămâne evident în avantaj
faţă de medicina alopat-şcolastică europeană şi nord-americană. China a învăţat, desigur

1
şi datorită lungii ei istorii medicale tradiţionale, să investească în sănătate, şi nu în boală,
aşa cum facem din păcate noi.
În Europa din păcate prevenţiunea este criticată cu miopul argument că aceasta nu ar
face altceva decât să crească şi mai mult costurile sistemului medical. Poate că în prima
fază acest lucru se va şi întâmpla, dar pe termen lung, prevenţia va fi rentabilă şi va
recupera investiţia iniţială. Astfel afecţiunile care sunt datorate unui stil de viaţă greşit se
vor împuţina simţitor, nu se vor croniciza într-o măsură foarte mare (ca acum) şi nu vor
necesita costuri terapeutice uriaşe. Bolile de bătrâneţe dinspre sfârşitul vieţii vor necesita
mult mai puţine costuri în comparaţie cu suferinţele şi terapiile costisitoare necesare unui
organism încă relativ tânăr, dar subminat şi îmbătrânit prematur printr-un stil de viaţă
nesănătos. Doar că de pe urma unui astfel de sistem, cu eventual mai puţini bolnavi şi
mai putine afecţiuni cronice, nu va caştiga nici corpul medicilor alopaţi, şi nici industria
farmaceutică.
Spre exemplu, costurile actuale din sistemului de sănătate german s-au mărit de circa
50 de ori faţă de cele din 1950, astfel că la ora actuală în Germania circa un sfert din
produsul social se duce în Sănătate (sau mai exact spus, se duce în buzunarele
concernelor farma şi a elitei medicale). Şi totuşi, în ciuda acestor uriaşe fonduri
financiare, în Germania nu se constată o îmbunătăţire a sănătăţii populaţiei, şi nici un
succes în terapierea bolilor cum ar fi cancerul, reumatismul, diabetul, alergiile şi
afecţiunile cardio-vasculare. Iar cauza se află atât în interiorul cât şi în exteriorul ştiinţei
medicale.

Un sistem de sănătate materialist


Sau mai bine am spune un sistem de „BOALĂ” materialist. Căci „BOALA” se află în
interiorul sistemului. În fapt nu putem spune că în ţara noastra avem un sistem de
sănătate, un Minister al Sănătăţii, ci un sistem de boală. Ministerul Sănătăţii este în fapt
un Administrator de boli. Marile concerne realizează profituri uriaşe cu boala, nicidecum
cu sănătatea. Ele au din punct de vedere economic şi financiar o putere atât de mare
(chiar nepermis de mare), încât le este foarte uşor să manipuleze politicul şi mass-media
cum doresc şi cum le dictează interesele.
Iar această stare de lucruri este favoriză de faptul că societatea nostră a pierdut
imaginea INTEGRALĂ asupra sănătăţii şi bolii. Atât medicii cât şi pacienţii îl văd pe OM
prin prisma mecanicist-newtoniană şi concepţia alopată iniţiată şi finanţată în principal de
medicina americana, franceză şi germană de la începutul secolului XX. Medicina
şcolastică nu poate răspune la vechea întrebare, cum se face că dintr-o grămadă de
molecule apare un întreg viu şi plin de sens: OMUL. Astfel bolile sunt concepute ca
entităţi independente de om. Microbi, bacterii, virusuri care îl atacă pe bietul cetăţean din
toate părţile, şi care are scăpare doar în braţele „drăgăstoase” ale medicului alopat şi
concernului farma. Cu boala ca şi stare naturală a omului nu se mai ocupă aproape
nimeni. Iar dacă îndrăzneşte vreunul, este făcut de râs şi considerat nebun.
În ultima vreme aşa-zisa Medicină alternativă” cu voia Dumneavoastră în rândurile de
mai jos denumită MEDICINA INTEGRALĂ, se bucură de o popularitate din ce în ce mai
mare. De ce oare? Ce îi nemulţimeşte pe pacienţi, pe oamenii obişnuiţi, la medicina
şcolastică? Ce îi determină pe aceştia, în ciuda progreselor tehnice „răsunătoare” ale
medicinei şcolastic-alopate, să ia calea terapeutului naturist? A medicinei integrale?
De-a lungul istoriei evoluţiei medicinei, dar mai ales în ultimiii 200 de ani, OMUL a fost
din ce în ce mai mult împins în rândurile din spate, în prim plan fiind adusă BOALA.
Medicina a devenit din ce în ce mai tehnocratică. Medicii alopaţi se ocupă astăzi mai mult
de birocraţie decât de pacient (lăsând aici la o parte grija pentru propriul buzunar).
Medicina alopată încearcă să catalogheze toate simptomele, să descopere tot mai multe
boli noi şi să clasifice toate simptomele existente şi inexistente.
Pacientul este redus la un număr statistic iar toate „valorile” corpului uman sunt
dependente de analizele de laborator, atâta cât pot fi ele corecte sau valabile.
În vechime era terapiat OMUL acuma este terapiată BOALA. Astăzi, în afara medicinei
„acute” (de urgenţă şi intervenţie în cazul accidentelor), toate celelalte „ramuri medicale”
s-au specializat pe suprimarea medicamentoasă a simptomelor. Ori prin aceasta alopatul
nu poate vindeca, ci doar, cu ajutorul mijloacelor fizice şi chimice, poate aduce mai mult
sau mai puţin sub control una sau alta dintre funcţiile organismului uman.
Medicii se specializează atât de strict şi de îngust încât practic unui medic alopat nu îi
mai este posibil să aibe o imagine de ansamblu a persoanei care stă în faţa sa, a celui
denumit în mod ciudat PACIENT. (Oare pacientul nu este tot un OM? Este altceva?).

2
Bolile şi dereglările întregului organism nu mai interesează pe nimeni în medicina
şcolastică astăzi. Organele sunt „tratate” separat, ca şi cum ceasornicarul ar demonta un
ceas şi i-ar schimba o rotiţă. Dacă aşa ceva înţelege medicina şcolastic-alopată prin
„vindecare”, atunci nici nu este de mirare că din ce în ce mai mulţi oameni aleg calea
medicinei naturiste, integrale.
Şi aceasta deoarece 80% dintre toate bolile au ca punct de pornire o nutriţie
deficicitară sau o problemă de poluare a mediului înconjurător, aici incluzând desigur şi
poluarea psihică, stressul. Ori în toate aceste cazuri vindecarea nu este posibilă decât
luând în considerare ÎNTREGUL sistem.
Pe deasupra, din ce în ce mai mulţi oameni resimt lipsa laturii empatice a medicinei
şcolastice moderne. Medicina alopată înalt tehnologizată a pierdut de mult timp legătura
cu OMUL. Iar acesta, ca şi pacient, resimte această pierdere din ce în ce mai puternic. Ori
în medicina naturistă, tocmai acest aspect este complet răsturnat, este total diferit.
Medicina naturistă utilizează mult mai puţine aparaturi şi tehnologii, are în vedere o
anamneză foarte exactă şi un permanent contact cu OMUL, nu cu BOALA. Unul dintre
cele mai importante capitole ale unei consultaţii efectuate de un medic naturist este
discuţia cu OMUL din faţa sa.

Bătălia pentru DEFINIŢIA OMULUI


Pentru a putea înţelege BOALA, trebuie mai întâi să răspundem la întrebarea
hotărâtoare: ce este de fapt OMUL? Este OMUL un amestec haotic de reacţii chimice care
se supun legilor mecaniciste, sau este el un sistem informaţional înalt-energetic,
ultrasenzitiv, flexibil, regulativ, adaptabil şi educabil. Prin modul în care se răspunde
acestei întrebări se crează o dispută ce durează din antichitate şi până în ziua de astăzi.
Din nefericire, după părerea mea, Aristotel a caştigat în defavoarea lui Platon,
mecaniciştii au caştigat în defavoarea vitaliştilor. Astăzi mecaniciştii sunt cei care ţin în
mână frâiele sistemului oficial de sănătate, sau mai bine zis sunt astăzi „administratorii
bolilor”.

OMUL = Biosistem deschis


Astăzi se uită că OMUL, din momentul procreării sale, este un sistem biologic deschis,
dinamic, în continuă modificare. Laureatul cu Premiul Nobel Prigogine (1977) ne arată că
toate sistemele sunt în principiu sisteme deschise care comunică în ele şi între ele în
permanenţă prin materie, informaţie şi energie. La fel ca şi acum 1.000, 5.000 sau
50.000 de ani, OMUL trăieşte într-un spaţiu dat între cer şi pământ în care el trebuie să
se „ordoneze”, dacă vrea să trăiască în pace, armonie şi sănătate.
Mentalitatea asiatică subliniază în permanenţă acest important principiu de viaţă. Până
în zilele noastre acest mod de gândire duce la o profundă înţelegere a stării de sănătate
şi la principii fundamentele de prevenţie. Atât în antichitate cât şi la populaţii care trăiesc
liber în natură, medicina a fost întotdeauna legată direct de filozofie (deci de sistemul de
gândire).
Din nefericire populaţiile europene şi nord-americane au anulat acest sistem sănătate-
filozofie, înlocuindu-l cu un altul mult mai păgubos, anume sănătate-economie de piaţă.
De aici şi starea catastrofală a sănătăţii acestor populaţii, de aici şi incapacitatea
medicinei şcolastice (dominante la aceste populaţii) de a rezolva bolile cronice serioase.
Heraclit, Alkmaion din Croton, Galen, Paracelsus şi chiar şi Goethe au fost permanent
adepţii fundamentării filozofice a sistemului de sănătate. Din păcate de-a lungul
secolelor, foarte multe dintre preceptele de gândire vechi au fost înlocuite cu
rentabilitatea şi profitul meseriei de medic şi al concernului chimico-farmaceutic.
Ştiinţa de acum nu mai este capabilă să conlucreze cu religia, filozofia, istoria şi tradiţia
etică şi estetică, astfel încât în loc să aducă foloase OMULUI (şi ne referem aici nu numai
la medicină), îi aduce acestuia mai degrabă prejudicii. Totul trebuieşte interpretat în
relaţie cu întregul, integral. Ori integral nu se poate gândi doar analizând o valoare de
laborator sau alta, referitoare la o funcţie sau un organ luat izolat, ca şi cum acesta ar
exista singur, într-un borcan, şi nu ca parte componentă a unei structuri complexe.
Doar că în cadrul unui sistem de gândire integral, o serie de domenii de cercetare, cum
ar fi de exemplu tehnologia genetică, ar fi complet anulate, ca urmare a limitărilor,
deficienţelor de sensibilitate sau datorită eticii şi riscului social.

3
Miopia medicinei şcolastic-alopate
La ora actuală medicina şcolastic-alopată se limitează la a cerceta, prescrie şi
utiliza”mijloace” CONTRA, şi nu PENTRU ceva. Aceasta face ca simptomele să fie doar
atenuate, de multe ori „acunse”, dar nu duce nicidecum la anularea cauzei unei
perturbări a sănătăţii OMULUI. Nemaivorbind despre efectele adverse însoţitoare, care
deseori provoacă noi şi suplimentare daune. Şi astfel se şi explică de ce, în ciuda faptului
că se investeşte din ce în ce mai mult în sistemul de sănătate, numărul afecţiunilor
cronice şi al persoanelor afectate de boli cronice este în permanentă creştere. Medicul
alopat aduce sub control anumite funcţii (sau funcţionări) deficitare ale organismului cu
ajutorul mijloacelor chimice sau fizice (intervenţii invazive mecanice). Doar că acest mod
de acţiune împiedică capacităţile autoregulatorii proprii ale corpului de a-şi îndeplini rolul
de vindecare (autovindecare), iar acest lucru duce pe termen lung la apariţia bolilor
cronice.
Tocmai şi de aceea singurele domenii medicale întradevăr valoroase şi demne de laudă
sunt medicina de intervenţie (urgenţă, accidente), chirurgia (parţial şi atâta timp cât nu
este folosită ca metodă de câştig financiar) şi igiena. Şi aceasta deoarece ele sunt la ora
actuală singurele ramuri medicale, care în loc să împovăreze forţele de autoapărare ale
organismului, le susţin şi uşurează activitatea, prevenind în acelaşi timp un eventual
pericol.

Când este un om SĂNĂTOS?


„Un om este sănătos atunci când psihicul, ţesuturile şi digestia sunt în echilibru, iar
sufletul şi spiritul său se găsesc permanent în stare de fericire interioară”. Astfel definea
starea de sănătate chirurgul Sushruta, care a trăit cu 600 de ani înainte de Christos. Iar
puţinele sale cuvinte sunt valabile şi astăzi. Astăzi se mai defineşte această stare şi prin
termenul de „sănătate pozitivă”, ceea ce extinde definiţia sănătăţii şi asupra fericirii şi
bucuriei din viaţă de toate zilele.
Sănătatea este şi o chestiune de concepţie şi responsabilitate, în care mijloacele
medicale nu trebuie să constituie altceva decât o susţinere a capacităţii proprii corpului
de a se vindeca singur. Modalitatea în care o societate priveşte sau defineşte SĂNĂTATEA
este o problemă legată direct de felul cum această societate priveşte şi concepe lumea.
În baza acestor concepte asupra lumii (universului înconjurător) îşi formează oamenii
conceptul personale asupra sănătăţii, asupra naturii, copiilor şi oamenilor în vârstă.
Atunci când într-o societate conceptul de sănătate este pus pe aceste baze, membrii
societăţii respective îşi vor face serioase griji asupra lor şi a modului în care îşi menţin
sănătatea.

Dar ce este BOALA?


BOALA este un cumul de simptome, care trebuiesc percepute şi înţelese ca efortul
organismului de a se autovindeca. OMUL sănătos este în permanenţă într-o stare de
echilibru şi armonie. Astfel simptomele sunt semnele efortului organismului de a-şi
recăpăta echilibrul şi armonia, de a se autovindeca, mai mult decât pot fi considerate
semne de BOALĂ. Lipsa semnelor evidente de boală nu trebuie să ducă la concluzia
automată că organismul nu se apără împotriva vreunei boli, ci indică faptul că sistemele
de reglare, respectiv mai ales sistemul imunitar, sunt intacte şi îşi desfăşoară corect şi
permanent misiunea de menţinere în echilibru a organismului.

Trebuie să începem să lucrăm noi cu noi înşine


Contrar modului de gândire mecanicist, încarnat deja şi în mentalitatea medicinei
şcolastic-alopate, totul este în permanentă interconexiune, toate sunt în permanentă
legătură şi relaţie, atât în mare cât şi în mic (macro- şi microcosmos). Toţi oamenii se
nasc într-o stare de echilibru, atât cu mediul înconjurător cât şi între organele şi
sistemele care formează corpul omenesc.
Începutul real al unei boli nu este momentul în care „ne doare ceva”, deci în care
anumite simptome devin manifeste, ci momentul în care între organele şi sistemele
corpului apare un dezechilibru.
Dezechilibru faţă de legile naturii, deoarece omul nu mai respectă ritmul natural al
vieţii, dar şi datorită poluării mediului înconjurător sau al unei alimentaţii defectuoase,
preponderent industriale (preparate ale industriei alimentare) sau al unui dezechilibru

4
psihic, în zilele noastre îndeobşte denumit stress. Medicina integrală (naturistă) îl vede pe
om ca întreg, nedespărţind sufletul şi spiritul de trup. Ea ia în considerare legăturile cu
mediul înconjurător, situaţiile sociale şi fazele vieţii (vârstei). Sufletul şi trupul sunt un
singur tot, la fel cum apa şi gheaţa sunt acelaşi lucru dar în diferite forme de agregare.
Din ce în ce mai des se relevă şi se constată că nu există un trup bolnav decât atunci
când sufletul este bolnav.
OMUL şi VIAŢA sunt un proces dinamic permanent, care nu se opreşte nici măcar în
momentul morţii. OMUL nu moare cu inima cu care s-a născut, la fel cum şi toate
celelalte organe se reînnoiesc pe parcursul vieţii de mai multe ori. Această minutată forţă
a naturii ne permite ca în anumite condiţii să îmbătrânim, şi dacă acest proces nu ar fi
posibil, atunci foarte mulţi oameni ar avea o viaţă foarte scurtă datorită nutriţiei
deficiente, stilului de viaţă deficitar, stressului, poluării sau altor influenţe externe. Doar
şi această realitate ne dovedeşte suficient de clar că ştiinţele naturii, mai ales biologia şi
medicina, au dus la „ad absurdum” conceptul mecanicist al OMULUI văzut ca o MAŞINĂ.
Deoarece întregul este cu mult mai mult decât suma părţilor sale componente.
Starea de SĂNĂTATE nu poate fi atinsă doar prin modificări în anumite domenii ale
medicinii, prin cercetări, descoperiri senzaţionale (oare nu ne-am săturat încă de atâtea
descoperiri anunţate cu surle şi trompete, care nu au adus cu ele nici o rezolvare a
vreunei afecţiuni cronice majore, daca ne-am gândi doar la cancer?) sau noi
medicamente de sinteză chimică, prin imunizări şi campanii de vaccinare, prin tehnologii
şi terapii din ce în ce mai sofisticate şi mai costisitoare....
Starea de SĂNĂTATE poate fi atinsă doar atunci când întreaga societate, mediul
înconjurător, condiţiile de viaţă, muncă şi locuit vor conlucra, respectiv vor fi luate în
considerare atunci când se vorbeşte despre un sistem de sănătate eficient. Trebuie să
înţelegem că sănătatea, nepoualrea, pacea, dreptatea, etica, religia, filozofia, munca,
habitatul, toate acestea la un loc înseamnă VIAŢĂ, că ele nu pot fi separate şi despărţite
unele de altele. Doar atunci vom fi capabili să gândim şi acţionăm integral. Iar una dintre
cele mai importante chei ale unui sistem de sănătate viabil este educaţia copiilor, care
constituie fundamentul unei viitoare vieţi sănătoase, lipsite de boli cronice şi suferinţe.
Una dintre principalele cauze ale problemelor noastre de sănătate este felul nostru de a
trăi, de a ne duce viaţa. Am pierdul terenul solid şi stabil de sub picioare şi alergăm
nebuneşte printr-o lume creată „sintetic”, care nu are „substanţă şi valoare nutritivă”. Şi
nu are nici un rost în esenţă să ne plângem de politicieni, căci ei nu sunt nimic altceva
decât oglina societăţii pe care ne-am dorit-o şi creat-o singuri. (Un Gigi Becali, un Dan
Diaconescu, un Traian Basescu sau Dinu Patriciu spre exemplu, nu ar exista fără dorinţa
noastră de a-i avea, dorinţă care i-a creat după chipul şi asemănarea noastră.)
Trebuie să ne devină foarte clar faptul că de abia atunci când ne vom schimba mai întâi
noi înşine, când vom schimba CONŞTIENTUL nostru, de abia atunci se va schimba şi
politicul şi socialul, ca oglindire a CONŞTIENTULUI nostru colectiv. Nu are nici un sens să
„sperăm” că politicienii vor restructura şi îmbunătăţii viaţa noastra doar aşa, pentru că
sunt ei băieţi buni şi responsabil, pentru că ne duc nouă grija.
Politicianul este fundamental şi primar o persoană care se „hrăneşte” din şi cu conflictul
de interese! Iar acesta (conflictul de interese) nu are alt scop mai important decât a
împiedica luarea de decizii în favoarea cetăţeanului obişnuit. Deoarece pentru a ajunge
politician ai nevoie de susţinere financiară, iar cei care pot oferi o astfel de susţinere nu o
fac cu scopul de a-i merge cetăţeanului obişnuit mai bine, ci de a le merge lor înşişi mai
bine, tocmai în detrimentul şi pe socoteala cetăţeanului obişnuit, a societăţii, a sistemului
de educaţie sau de sănătate. Ori doar atunci când marea majoritate a cetăţenilor
obişnuiţi îşi vor dori altceva, vor dispare Becalii, Diaconeştii, Băseştii sau Patricienii.

Reformele necesare
Trebuie să fim foarte conştienţi că înseşi şi cele mai mici modificări în sistemul actual
de sănătate vor declanşa o reacţie isterică din partea medicinei şcolastic-alopate, a
corpului profesoral universitar,a concernelor farmaceutice şi deci implicit a politicienilor
care sunt subvenţionaţi de către acestea. Una dintre primele măsuri ar fi punerea la
dispoziţia cetăţenilor a posibilităţii de a decide între medicina alopată şi medicina
integrală. Ori Casele de sănătate din practic toate ţările fac tot posibilul pentru a nu lua
în catalogul lor de „servicii” şi deci a nu plăti pentru nici o altă metodă terapeutică în
afara celor şcolastice oficiale.
Desigur, pentru aceasta ar fi imperios necesar ca terapeuţii naturişti să fie recunoscuţi,
să fie instruiţi şi şcoliţi conform cunoştinţelor actuale, să fie acreditaţi cu dreptul de
practică la fel ca şi medicii alopaţi. De abia atunci vor dispare toţi acei care se folosesc de

5
medicina naturistă doar pentru „a face bani”, toţi acei şarlatani care se pretind terapeuţi
naturişti. De ce oare credeţi că medicina şcolastică împiedică recunoaşterea calităţii de
medic naturist? Pentru că astfel se lasă uşa deschisă multora care nu au în gând nimic
altceva decât căpătuiala. Iar acest adevăr pune o armă de discreditare foarte eficace în
mâna medicinei şcolastice. Ce se poate face? Spre exemplu 2-3 ani toţi, dar chiar toţi
cetăţenii de până la 50 de ani să refuze plata asigurărilor sociale. Acest mijloc de
presiune financiară ar determina în ultimă instanţă atât politicul cât şi industrialul să
restuctureze sistemul.
Punctul de greutate al medicinei şcolastice ar trebui să se mute de la „anularea
simptomelor” la celălalt pol, prevenirea lor. De ce credeţi că medicina şcolastică nu
doreşte această restructurare? Pentru că atunci medicii alopaţi nu ar mai avea destui
bolnavi la dispoziţie pentru a realiza câştigurin grase, şi pentru că încasările concernelor
farma care vând medicamente bolnavilor, şi nu oamenilor sănătoşi, ar scădea atât de
drastic încât ar da faliment. Ce se poate face? Refuzaţi 2-3 ani orice medicament de
sinteză chimică, în afara cazurilor foarte grave sau a durerilor de nesuportat. Refuzaţi
toate formele de terapie care nu au decât foarte mici şanse de reuşită (ceea ce practic
este cazul cu aproape toate terapiile afecţiunilor cronice).
Da, ştiu, fiecare speră că se va face bine, fiecăruia îi este frică de moarte. Dar oare a
scăpat cineva de ea? Dacă cetăţeanul simplu s-ar informa suficient de amplu înainte de a
începe o terapie dubioasă, dar extrem de profitabilă pentru medicul alopat şi concernul
farma, aceste terapii nu se vor mai putea finanţa şi menţine în viaţă, astfel că după
câţiva ani ele ar dispărea complet. Înţelegeţi, pentru numele lui Dumnezeu, că toate
acestea există tocmai pentru că ei induc şi speculează FRICA noastră.
Cu timpul spitalele şi clinicile vor trebui să cuprindă în componenţa personalului lor pe
lângă medici alopaţi şi naturişti, şi psihologi, nutriţionişti, specialişiti în medicina asiatică,
fitoterapeuţi, energeticieni, etc. Doar toţi împreună, în armonie şi conlucrare, vor putea
găsi calea corectă şi eficientă pentru a reda sănătatea unui pacient. Desigur, va fi foarte
greu de realizat aceast deziderat.
Aici aş vrea să le transmit un cuvânt medicilor alopaţi. Şi anume, ce ar fi dacă, atunci
când ei înşişi sau rudele lor apropiate sunt bolnave, să folosească exclusiv doar metodele
medicinei şcolastic-alopate? Ce ar fi dacă atunci când alopatul este bolnav de cancer nu
s-ar mai prezenta „tăcut” la uşa medicului naturist? De ce oare medicii alopaţi refuză
pentru ei înşişi terapiile standard, spre exemplu în cazul cancerului, şi apelează la
metodele medicinei integrale, pe care au injurat-o şi scuipat-o toată viaţa? Ştiţi ceva,
domnilor medici alopaţi? Asta este o chestiune de conştiinţă. Fiecare o are aşa cum o are,
mai curată sau mai jegoasă. Asta este. Dar schimbarea trebuie să vă implice şi pe
Domniile Voastre. Poate că în primul rând pe Domniile Voastre.
O altă soluţie ar fi crearea unui catalog procentual de plată a asigurării de sănătate în
funcţie de modul de viaţă al asiguratului. Fumătorii ar trebui să plătească mai mult decât
nefumătorii, alcoolicii mai mult decât cei cu „măsură”. Persoanele care practică forme
uşoare şi medii de sport să plătească mai puţin decât cei sedentari şi inactivi. Există o
serie de alţi paramatri care pot fi luaţi în considerare în acest sens. Deoarece propriul
mod de viaţă poate constitui un balast financiar mai mare sau mai mic asupra întregii
societăţi şi a sănătăţii acesteia.
Toate modificările structurale nu vor fi realizate prin legi, dispoziţii sau forţă, ci prin
oameni care au curajul să deschidă gura şi să spună ce gândesc. Noi cu toţii suntem
chemaţi să realizăm ceva împreună, un sistem de sănătate bazat pe etică, compasiune,
iubire şi înţelepciune, şi în care tehnica să joace un rol de AJUTOR şi nu de FUNDAMENT.
Iar pentru aceasta trebuie în primul rând să ne eliberăm din închisoarea
DOGMATISMULUI, să dărâmăm zidurile care am permis până acuma să fie ridicate (de
către persoane interesate financiar) între noi şi natură. De abia atunci vom putea începe
să clădim un sistem medical bazat pe „iubirea aproapelui nostru”.
Merită, căci nu este vorba de a face ceva pentru alţii. Este vorba de NOI ÎNŞINE.

Privire istorică asupra medicinei integrale


Ce se înţelege de fapt prin „medicina alternativă”? In fapt este ceva paradoxal aici,
atunci când termenul „alternativ” este folosit în legătură cu medicina naturistă sau
integrală. Dacă luăm acest termen în sensul sensul lui direct şi firesc, el nu poate fi în
nici un caz folosit în legătura cu medicina naturistă, ci mai degrabă cu cea alopată! Căci
ceva poate fi alternativ doar atunci când avem deja „altceva” mai vechi, mai de dinainte.
Ori este un fapt incontestabil că medicina naturistă a existat cu sute şi mii de ani înaintea

6
medicinei alopate. Deci, la momentul apariţiei acesteia din urmă, tocmai ea era o...
alternativă la medicina tradiţională, naturistă, veche de când lumea.
Medicina alopată s-a străduit şi în foarte mare parte a şi reuşit să impună acest
termen medicinei naturiste, cu scopul evident de a o minimaliza, denigra. Dar haideţi să
fim obiectivi şi corecţi, măcar din punct de vedere istoric, Domnilor! Tocmai
Dumneavoastră, Domnilor medici alopaţi, practicaţi o medicină alternativă! Fie că vă
place, fie că nu. Tocmai de aceea aşa cum am mai spus, eu voi folosi termenul generic de
medicină integrală. Căci dacă voi folosi cel de „alternativă” vă voi da poate satisfacţie, şi
în orice caz nu voi fi corect din punct de vedere obiectiv-istoric.
Medicina alopată a început să dea din coate şi să se înghesuie „în faţă” acum circa 200
de ani. Încă din secolul XIX în Europa au început să existe două curente opuse în
domeniul medical. Unul este cel care a devenit astăzi medicina şcolastic-alopată, celălat
este medicina integrală cu ale ei relaţii către natură, spirit şi corp, sănătate şi boală, cu
preocupările pentru relaţia pacient-medic şi cu „economia vindecării”, elemente despre
care vom vorbi mai pe larg în cele ce urmează.
Treptat diferenţele şi părerile dintre cele două curente medicale au devenit, chiar de
atunci din secolul XIX, ireconciliabile. Cunoscutul medic, cercetător şi politician în
domeniul sănătăţii, Johann Albert Heinrich Reimarus (1729-1814) critica la vremea sa
faptul că medicina a devenit o „breaslă monopolistă”. În 1925 s-a impus termenul de
„criză a medicinei”, mai ales datorită lui Erwin Lieks (1878-1935). Acesta critica
tehnicizarea accentuată a medicinei, specializarea exagerată precum şi „ştiinţifizarea”
artei vindecării. În centrul criticii sale stătea imaginea ştiinţifică asupra naturii pe care o
impunea medicina alopată, care ducea la o lipsire de „suflet” a medicinei şi la o utilizare
frauduloasă a metodelor tehnologice şi ştiinţifice în practica medicală.
Alţi proeminenţi critici ai noului drum pe care se străduia să marşeze medicina nouă,
alopată şi alternativă în acelaşi timp, au fost August Bier, Bernhard Ascher, Georg
Honigmann, Paul Diepgen, Ferdinand Sauerbruch precum şi Ludolf von Krehl. Toţi aceştia
cereau în esenţă ca medicina să fie mai mult decât o „ştiinţă a naturii”.
Evoluţiile şi noile descoperiri din fizică, chimie, psihologie şi alte domenii ale ştiinţelor
naturii au dus la o nouă concepţie asupra BOLII, care susţinea că fiecare afecţiune are un
început local, şi o localizarea anatomică în organism. Astfel „imaginea” medicală s-a
îngustat simţitor, s-a concentrat exclusiv asupra „organului bolnav” iar unitatea corp-
suflet-spirit nu a mai beneficiat de nici o atenţie. În acest fel, celelalte sisteme de
vindecare nu au mai fost preluate în „noua paradigmă medicală”, fiind marginalizate. În
paralel cu aceasta, în a doua jumătate a seolului XIX s-au dezvoltat o serie de curente
naturiste, reprezentate de Ferdinand Christian Oertel (1765-1850), Vincenz Priessnitz
(17991851), Johann Heinrich Rausse (1805-1848). Aceştia considerau natura ca fiind
„bună”, recomandând viaţa simplă în mijlocul naturii şi utilizarea mijloacelor naturale
pentru vindecarea bolilor.
O dată cu Christian Friedrich Samuel Hahnemann (1810-1850) drumurile alopaţiei şi
homeopatiei (acum, nou concepută de către Hahnemannn) par a se despărţi definitiv.
Acesta credea (şi astăzi ştim că avea dreptate) că a descoperit un nou principiu de
vindecare. În 1790, el a concentrat acest principiu în cuvintele „similia similibus
curentur”. După descoperirea acestui principiu, Hahnemann a terapiat numai conform
acestui principiu natural. Hahnemann a folosit public pentru prima oara termenul de
„Homeopatie” în 1810.
Tocmai ca reacţie la principiile homeopatiei, adversarii lui Hahnemann au introdus
termenul de „ALOPATIE”, care iniţial avea sensul de NE-HOMEOPATIC. Aşa că oricum am
lua-o, Domnilor medici, ceea ce astazi se practică sub denumirea de alopatie, este o
MEDICINĂ ALTERNATIVĂ. Alternativă la homeopatie. Şi asta definitiv şi irevocabil.
Aici aş dori să fac o mică paranteză de actualitate: de curand într-un număr din Iulie
2010, revista germană „Der Spiegel” a publicat un articol de fond isteric îndreptat contra
homeopatiei. Ceea ce totuşi recunoaşte revista germană este faptul că numărul
persoanelor care apelează la homeopatie este în continuă creştere. Ceea ce desigur că
deranjază medicina şcolastic-alopată. Ori „Der Spiegel” s-a dovedit a fi, cel puţin în
ultimii 40-50 de ani, un obedient slujitor al medicinei şcolastice, de la care primeşte
substanţiale comenzi pentru articole laudativ-omagiale adresate medicinei şcolastice.
Acum, totul este în regula şi fiecare are dreptul să-şi aleagă calea terapeutică pe care o
găseşte mai potrivită pentru el. Doar că în articolul respectiv se afirmă cum că
homeopatia nu vindecă nimic. În regula, dar ce vindecă alopatia? Tot nimic! Nici
cancerul, nici AIDS, nici afectiunile cronice, nici măcar cele infecţioase. Nemaivorbind de
faptul că efectele adverse provocate de medicamentele chimice duc la apariţia unor noi

7
afecţiuni, inexistente înainte de iniţierea terapiei alopate. Deci, în fond, chiar dacă
homeopatia nu este bună la nimic, nu văd nici o diferenţă, căci nici alopatia nu este bună
la nimic.
Dar să evenim la treburile noastre. Hahnemann, deşi era medic, s-a ocupat intensiv şi
cu chimia şi de asemenea cu farmacologia. Un impuls important a primit, în cercetările
sale, de la medicul englez William Cullen, care a descris utilizarea chininei, arătând că
dacă o persoană sănătoasă ia chinină, organismul reacţionează „ca şi cum ar avea
malarie” deci prin puseuri de febră alternate cu frisoane. Hahnemann a început să
experimenteze cu o serie de substanţe, şi astfel în timp s-au creat cei trei piloni de bază
ai homeopatiei:
- legea asemănării (similitudinii);
- verificarea preparatelor pe persoane sănătoase;
- potenţarea;
Deci homeopatia vindecă prin similar. Dacă un produs crează anumite simptome la un
subiect sănătos, înseamnă că el va elimina aceleaşi simptome la o persoană bolnavă. Cu
cât potenţa unui preparat este mai mare, cu atât mai mic este dozajul şi mai rară
administrarea. Şi invers, desigur. Homeopatul desfăşoară o anamneză complexă
împreună cu pacientul, şi în funcţie de concluziile acesteia stabileste substanţa, potenţa şi
administrarea.
Sora mai mică a homeopatiei este spagyrica. Deşi este mai veche decât homeopatia,
este încă destul de puţin cunoscută. Şi în cazul spagyricii sunt folosite substanţe din
natură, care sunt complex prelucrate. Începuturile ei datează încă din Evul Mediu,
Paracelsus (1493-1541) fiind unul dintre cei care s-a îndeletnicit frecvent cu aceasta.
Spagyrica poate fi definită ca arta „legării şi dezlegării, despărţirii şi reunirii.” Conform
concepţiei spagyricii, fiecare substanţă conţine un principiu bun şi curat, şi unul opus
acestuia. Pentru a putea folosi o substanţă cu scop curativ, este necesar a se despărţi
Bunul e Rău, Curatul de Impur, Spiritul de Materie şi Curativul de Otravă. Astfel diferite
substanţe sunt supuse unei game largi de proceduri, cum ar fi distilarea, fermentarea,
arderea (folosirea cenuşei), extracţia şi filtrarea. Prin acestea se păstrează Bunul şi se
elimină Răul, nefolositorul sau chiar otrăvitorul. Substanţele astfel obţinute se pot folosi
izolat sau în combinaţii, uneori folosindu-se chiar şi potenţarea. Conform părerii
spagyricienilor, aceste preparate acţionează nu numai asupra trupului, dar şi asupra
sufletului şi spiritului.
Apa a fost folosită ca element terapeutic încă din antichitate. În perioada modernă,
reprezentaţii cei mai de seamă ai terapiei cu şi prin apă au fost Ferdinand Christian
Oertel (1765-1850), Vinczenz Priessnitz (1799-1851), Dr. Johann Siegmund Hahn (1696-
1773) precum şi, probabil cel mai celebru cel puţin în spaţiul nord-european, preotul
Sebastian Kneipp (1821-1897). Interesant este faptul că Sebastian Kneipp, tânăr student
la teologie fiind, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, care-i atinsese deja ambii plămâni.
Întâmplător a descoperit o mică cărticică în care se vorbea despre cura (terapia) cu apă.
Astfel că tânărul Kneipp, grav bolnav de tuberculoză, s-a vindecat complect făcând băi în
apa îngheţată a Dunării. Deci, Domnilor? Alte curente terapeutice naturiste au fost spre
exemplu, terapiile cu aer şi lumină, cu nămoluri, cu argilă, etc.
Într-o altă direcţie, şi anume cea a nutriţiei, au fost de asemenea dezvoltate o serie de
concepte terapeutice. Unul dintre importanţii reprezentanţi ai terapiei nutriţionise a fost
spre exemplu medicul Fuhrmann Johannes Schroth (1798-1856). De asemenea aici mai
trebuie menţionat medicul elveţian Max Oskar Bircher-Benner (1867-1939), de la care
ne-au rămas celebrele Bircher Müsli, adică fulgii de cereale.
Un domeniu special, separat, îl constituie fitoterapia. Aceasta este în mod sigur cea mai
veche formă de vindecare, cea mai veche medicină, tot atât de veche precum
umanitatea însăşi. Prima şi poate cea mai cunoscută reprezentantă a fitoperapiei (cel
puţin daca ne referim la izvoarele sistematice scrise care au ajuns până la noi) este
călugăriţa şi mai târziu stareţa Hildegard von Bingen (1098-1179). De la ea ni s-au
păstrat „Physica“ (studiul naturii) precum şi „Causae et Curae“ (arta vindecării). În
prezent sunt cunoscute peste 1.800 de reţete (unde se foloseau mai ales plante şi
minerale) care ne-au parvenit direct de la Hildegard von Bingen.
Franz Anton Mesmer (1734-1815) era foarte preocupat şi se interesa de legătura dintre
OM şi UNIVERS. După efectuarea studiilor de teologie, filozofie şi medicină, a redactat o
lucrare de doctorat care purta titlul „Despre influenţa planetelor“. Conform concepţiei lui
Mesmer, OMUL este compus din aceeaşi substanţă ca şi UNIVERSUL şi în consecinţă se
supune influenţelor cosmice. El considera că fiinţele vii, Pământul şi corpurile cereşti sunt
în permanentă legătură printr-un flux de natură fizică.

8
Astăzi ştim că el avea dreptate, conform fizicii cuantice. Desigur că terminologia
folosită de Mesmer la vremea sa nu mai corespunde cunoştinţelor noastre de astăzi, dar
conceptul în sine este din punctul de vedere al fizicii cuantice absolut corect. Mesmer
desemna acest flux de legătură ca fiind un „magnetism“, din care fiecare om deţine o
anumită cantitate (unii mai mult alţii mai puţin) şi care poate fi transmisă de la o
persoană la alta. Conform părerii lui Mesmer, starea de boală apărea datorită unul flux
insuficient sau unei inegale distribuţii a acestui flux.
Foarte multe dintre conceptele moderne folosesc în esenţă aceaşi idee, doar că „fluxul“
lui Mesmer a devenit energie, biofoton sau a primit o altă denumire. Este interesant
faptul că multe dintre concepţiile vechi îşi găsesc astăzi confirmarea mai ales datorită
fizicii cuantice. Din păcate medicina şcolastic-alopată nici nu vrea să audă de fizica
cuantică. Iar acest lucru nu poate duce decât la o şi mai accelerată prăbuşire a întregului
eşafodaj alopat.
Ulterior, vindecători cum ar fi de exemplu Bruno Gröning (1906-1959), au folosit
magnetismul în sensul mesmerian, spre exemplu cu bile făcute din staniol, încărcate
magnetic, pe care la punea în palma bolnavilor. Şi astăzi adepţii lui Bruno Gröning sunt
răspândiţi pe tot globul, întâlnindu-se periodic pentru a crea „curente, fluxuri
magnetice”. Îndeosebi în Anglia există o veche tradiţie a vindecătorilor spirituali, dar din
păcate există şi mulţi şarlatani care fac mult rău acestor concepte terapeutice. Dar să nu
uităm că şi în medicina alopată există o grămadă de medici incapabili, interesaţi doar de
câştigul material. Anumite trăsături negative ale speciei umane nu se limitează doar la
medicina integrală sau la cea alopată. Din păcate!
O altă metodă terapeutică destul de bine cunoscută este terapia cu propiul sânge. De
asemenea de o largă popularitate se bucură terapia după Eduard Bach, medic englez
(1886-1936). Acesta a fost ani de zile medic într-un spital şi a fost de asemenea activ în
cercetarea bacteriologică. S-a ocupat îndeosebi cu studierea florei intestinale şi astfel a
descoperit faptul că în funcţie de anumite stări sufleteşti (sentimente) flora intestinală a
respectivelor persoane suferea modificări semnificative. Plecând de la această idee, a
dezvoltat o tehnică de „vaccinare” bazată pe proceduri homeopatice, tehnică ce s-a
dovedit eficientă şi care se mai bucură încă de o largă popularitate. Interesant este aici
faptul că aceste preparate după Bach sunt foarte eficiente şi în vindecarea animalelor, nu
numai a oamenilor.
O altă tehnică terapeutică este cea cu minerale, dezvoltată de doctorul Wilhelm
Heinrich Schüssler (1821-1898). În anul 1874 doctorul Schüssler a publicat broşura „O
terapie simplificată, bazată pe histologie şi patologia celulară”, în care relata că el terapia
doar cu 12 substanţe anorganice. Schüssler a constatat că cenuşa rezultată din arderea
materialului organic prezenta o compoziţie care era prezentă şi în celulele vii. El a fost
foarte puternic influenţat în cercetările sale de către Rudolf Virchow (1821-1905). Metoda
lui Schüssler se aseamănă cu homeopatia, folosind de asemenea principiul potenţării.
Prin aceasta sărurile cu care lucra Schüssler ajungea pe o treaptă energetică mai înaltă şi
erau mult mai predispuse reacţiilor.
Terapia neurală a fost descoperită de Dr. Ferdinand Huneke în 1925, absolut din
întâmplare. El i-a injectat surorii sale un preparat antireumatic care conţinea suplimentar
şi Procain. Doar că din greşeală în loc să facă injecţia în musculatură, a făcut-o într-o
venă. După injecţie au dispărut complet durerile cronice de cap de care suferea sora lui
Huneke. Din acest moment Ferdinand împreună cu fratele său Walter au început să
experimenteze cu Procain. Astăzi se presupune că anestezicele locale acţionează pozitiv
asupra potenţialului membranelor nervoase şi astfel este activată capacitatea de
autovindecare.
Osteopatia a fost dezvoltată în principal de către doctorul american Andrew Taylor Still
(1828-1917), care a plecat de la motto-ul „Viaţa este mişcare”. Astfel acesta a dezvoltat
o serie de proceduri terapeutice manuale cu care se încearcă eliminarea blocajelor
energetice in organism precum şi susţinerea capacităţilor de autovindecare ale
organismului. Ideea de la care a plecat Still era aceea că în organism există o
permanentă mişcare de curgere şi transfer: circuitul sangvin şi cel limfatic, umorile
corporale, respiraţia ritmică precum şi mişcare articulaţiilor, musculaturii şi ţesuturilor de
legătură. Aceste mişcări libere pot fi perturbate de diferiţi factori cum ar fi cicatricele,
rănile sau mişcările greşite, ceea ce poate duce la diferite afecţiuni, pornind de la durerile
de cap şi ajungând până la afecţiunile digestive. Osteopatul acţionează prin masaje
delicate în încercarea sa de a dizolva blocajele apărute în organism. În USA osteopatia
este începând încă din anii 60 o disciplină academică, similară studiului medicinei
alopate.

9
Medicina tradiţională chineză
Am lăsat intenţional la urmă medicina tradiţională asiatică, reprezentată mai ales prin
medicina tradiţională chineză (TCM) şi Ayurveda, medicina tradiţională indiană. Aceasta
deoarece medicina asiatică are la bază un mod relativ diferit de abordare a raportului
sănătate-boală.
Medicina tradiţională chineză are o vechime documentată de mai bine de 5000 de ani.
Cercetatorii chinezi dezvoltă si astăzi, mai departe, formulele tradiţionale, pe care le
completează cu noi cercetări şi descoperiri. Datorită noilor metode de cercetare şi
tehnologiei moderne, medicina traditională chineză (in acest text TCM) este astăzi mai
evoluată şi prezintă rezultate mai bune decât medicina şcolastic-alopată. Foarte multe
studii comparate arată că pacienţii trataţi după metodele TCM beneficiază de o prelungire
a duratei de viaţă de cel putin 2 ori mai mare in cazul cancerelor, decât cei trataţi prin
chemoterapii. Nemaivorbind de efectele secundare, care sunt substanţial mai reduse in
cazul TCM.
TCM pleacă de la cu totul alte principii de bază in tratatrea şi vindecarea bolilor, in
comparaţie cu medicina şcolastică. În timp ce în aceasta din urma o boala este cauzata
de un „invadator” extern (bacteri, microb, virus, ciupercă, parazit, etc.) pe care
trebuieşte să-l distrugem cu ajutorul unor chimicale sau tehnici medicale, în TCM se
urmăreşte restabilirea echilibrului dintre Yin şi Yang, dintre pozitiv şi negativ, dintre
masculin şi feminin, etc. Şi aici înca o data trebuieşte subliniat că Yin, “negativul”, spre
deosebire de mentalitatea europeana, nu este ceva rău, malefic, ci din contra ceva
absolut necesar, la fel cum umbra este inerentă luminii. Perechea lumina-umbra, de
exemplu, nu poate fi desparţită, la fel cum nu pot fi separate Yang de Yin.
Pe de alta parte, simptomatologia în TCM se concentrează asupra semnelor externe
care apar pe (la) un organism: mai ales limba (aspectul ei), pulsul, culoarea pielii, ochii,
mucoasele, mersul şi ţinuta corporală, etc.
Daca nu vom încerca să înţelegem principiile filozofice, modul de concepere al vieţii
aplicat de chinezi, nu vom putea înţelege nici principiile TCM. Dar să vedem in
continuare câteva dintre regulile de baza ale TCM în ceea ce priveşte o viaţă sănătoasă.
Unul dintre cele mai importante elemente este nutriţia. Ce mâncăm şi cum mâncăm ne
face ceea ce suntem. Se consideră de către însăşi medicina şcolastică, şi în baza a mai
multor studii detaliate, ca 30-40% dintre formele de cancer la bărbaţi şi 60% dintre cele
de la femei sunt provocate de o nutriţie deficitară. Viaţa noastră depinde de o hrănire
corectă, astfel încât corpul să poată creşte şi funcţiona corect. Chinezii susţin că
alimentaţia are trei scopuri: păstrarea sănătăţii, prevenirea bolilor şi eliminarea acestora,
în cazul în care acestea s-au declanşat. O credinţa veche chineză spune că a mânca
atunci când îţi este foame este un leac, tot la fel cu a nu mânca atunci când nu îţi este
foame.
Dar nu este important numai ce mâncăm, ci şi cum mâncăm. Mâncarea trebuieşte
mestecată încet şi temeinic. Persoanele care mănâncă repede sunt predispuse obezităţii.
Un studiu efectuat sub supravegherea savanţilor americani şi chinezi arată ca persoanele
obeze, care timp de 20 de săptămâni au mâncat mai încet decât erau în mod normal
obişnuite, au slăbit în medie 5 kilograme. La fel de important este şi faptul că mâncând
încet, producem mai multa salivă. Iar aceasta conţine enzime esenţiale digestiei.
In privinţa proteinelor, se ştie că persoanele care mănâcă mâncare bogată în proteine
sunt mult mai expuse cancerului mamar, bolilor cardiace, cancerului de colon, diabetului
şi multor altor boli.
O importanţă deosebită o mai are şi apa, care, în accepţiunea TCM, trebuieşte
consumată între mese, dar nu imediat după masă, căci diluează sucul gastric, şi astfel
putem provoca indigestii. De asemenea, se recomandă ca dimineaţa, imediat dupa
sculare, sa se bea 1-2 pahare cu apă.
Somnul este şi el foarte important. Se recomandă ca orele de somn să fie respectate
strict şi cu regularitate (ritmicitate). Dar pe de altă parte, durata somnului este diferita
de la persoană la persoana. A te forţa să dormi este uneori la fel de rău ca a nu dormi.
In privinţa tratamentelor împotriva diferitelor afecţiuni, mentalitatea chineză este
într-un fel mult mai complicată decât cea europeana. În TCM găsim aproape în
exclusivitate reţete, compuse din diferiţi ingredienţi de origine naturală (plante, ciuperci,
ba chiar şi anumite soiuri de gândaci).
Medicul chinez va proceda în cazul unui pacient bolnav, în mod exact invers decât cel
european, alopat. Medicul chinez va începe prin a schimba modul de viaţă al pacientului
(fizic cât şi psihic), după care va modifica corespunzător nutriţia acestuia, iar abia la
urma va trece la terapia specifică bolii, iar aceasta în principal cu ajutorul plantelor. În

10
esenţă medicina tradiţională chineză pune accentul pe prevenţie, fapt ce o face deosebit
de atractivă pentru din ce în ce mai mulţi pacienţi.
De la bun trebuie sa spunem că TCM-ul de astazi (yhongzi – medicina chineza), a
apărut in această formă abia prin anii 50, și se poate spune că este creația lui Mao
Zedong, controversatul lider al comuniștilor chinezi. De la începutul sec. XX medicina
chineză devenise din ce în ce mai dependenta de cea americană și vest-europeană. Ori
Mao cauta un sistem medical care sa fie potrivit unei țari sărace și cu o populație foarte
mare, și care în același timp să nu-l constrângă la o ”dependeță” de sistemele medicale
din lumea capitalistă. Mao a fost acela care a readus în prim plan medicina tradițională
chineză, care înaintea celui de-al doilea război mondial fusese considerată ca veche și
nefolositoare.
Desigur că specialiștii lui Mao au eliminat din vechile texte și cărți medicale toate
elementele astrologice, numerologice, de practică taoistă, de alchimie și șamanism, așa
cum se cuvine unei gândiri materialist-științifice tipic comuniste. În locul acestora a fost
introdus principiul materialismului dialectic. Ceea ce a rezultat a fost un produs artificial
format din teorii vechi chineze: Yin-Yang, cele cinci faze ale transformării, meridianele,
cele patru proceduri de diagnostic (inspectarea, interogarea, anamneza și palparea).
Doar o privire aruncată în vechile cărți de medicină chineză clasică ne poate ajuta să ne
formăm o părere mai exactă asupra a ceea ce era întradevăr medicina chineză
tradițională în secolele trecute.
Baza tuturor teoriilor cuprinse în medicina chineză tradițională este Yijing, sau ”Cartea
transformărilor”. În Yijing, care este considerată și o carte-oracol, predomină ideea
fundamentală a unității dintre Cer, Pământ și Om. Concepția taoistă a Creației vede Cerul
ca fiind Creatorul Primordial, care a creat Pământul ca și pandant (imagine) a sa, iar
Omul este făptura centrală a Pământului, produsul conlucrării dintre Cer și Pământ,
formând astfel o ”imagine reflectată” a macrocosmosului. Omul este un microcosmos
care conține și reflectă macrocosmosul. De aici rezultă conceptul că ceea ce este Lege în
Cer și pe Pământ, este Lege și în Om. Se poate observa ca medicina veche chineză se
bazează pe un sistem filozofic naturist, un sistem care se orienta după legile Naturii, nu
un sistem științific așa cum este el în medicina europeană și americană.
Principiul fundamental al TCM – Yin și Yang
Inițial reprezentanți ai Soarelui și Lunii, Yin și Yang au devenit ulterior simbolul
polarității, principiul universal al polarității fiind în prezent din ce în ce mai des luat în
discuție, în diverse ramuri atât filozofice cât și științifice. Astfel a rezultat în timp
concepția precum că în tot ceea ce există trebuie să fie prezenți cei doi Poli, care se află
unul cu celălat într-o legătură inseparabilă, care se completează reciproc și care conțin,
fiecare separat, o parte din celălalt. Întreaga medicină chineză este fundamentată pe
acest pricipiu Yin/Yang, principiul polarității. Acest lucru este valabil și pentru părțile
organismului sau pentru organele interne, și astfel are o importanță deosebită pentru
diagnostic.(Foarte interesante aspecte asupra polarității sunt relevate de Ruediger
Dahlke în cărțile sale, două dintre acestea fiind traduse și în română: ”Puterea
vindecătoare a bolii” și ”Boala ca șansă”).
Cum, și conform căror principii lucrează organele împreună? Și aici natura ne oferă un
Model: Cele Cinci Faze ale Transformării, sau altfel spus, Cele Cinci Elemente. Numele
acestor Faze sau Elemente sunt: Lemn, Foc, Pământ, Metal și Apă, și sunt la origine
simboluri ce desemnau corpurile cerești Saturn (Pământ), Venus (Metal), Marte (Foc),
Jupiter (Lemn) și Mercur (Apa). Aceste Faze sau Elemente sunt ordonate și reflectate în
perechile de organe. Fiecare diagnostic se bazează și astăzi pe foarte complexa relație și
conlucrare dintre aceste Faze sau Elemente.
Aici ar trebui sa atragem atenția asupra unei greșeli fundamentale pe care mulți
oameni obișnuiți o fac astăzi. În esență nu este vorba de Metal sau Lemn ca o bucată
concretă de metal sau de lemn, ci de un principiu anume. În vechime, limbajul și
cunoștințele tehnice ale anticilor chinezi nu erau atât de evoluate ca și astăzi, astfel că ei
au ales niște denumiri general cunoscute cu care au desemnat (prin analogie) anumite
principii și procese.
Terapeutul chinez nu caută în primul rând soluția contra simptomelor, ci cauza
generatoare a acestora. Iar acest lucru se produce prin permanenta corelare și analiză a
acestor Elemente, mai ales în ceea ce privește domeniul medical. Terapeutul chinez nu-i
va administra medicamente pentru neutralizarea acidității unui pacient stresat care
prezintă aciditate stomacală, ci va acționa în primul pas spre ”calmarea, liniștirea
ficatului” (cauza primordială), precum și pentru diminuarea ”căldurii stomacului” prin

11
înărirea Yin, care aici trebuie înțeles ca fiind Parasimpaticul. CAUZA TREBUIE TRATATĂ
PENTRU A FACE SĂ DISPARĂ SIMPTOMUL!!! Ori acest principiu fundamental și perfect
logic este aplicat astăzi în Europa și USA mai degrabă în atelierele de reparații auto decât
în sistemul de sănătate. Trist!
Un alt principiu fundamental al medicinei antice chineze este cel al Meridianelor. Se
vorbește în general de 12 Meridiane, deseori prin analogie cu cele 12 luni ale anului, sau
cu cele două jumătăți ale unei zile, deci lumină și întuneric, veghe și somn(12+12=24 de
ore), și deci și despre 6 perechi de Yin/Yang. O descoperire extrem de importantă a
medicinei vechi chineze sunt punctele (centrii) sensibili aflați atât pe aceste Meridiane cât
și în afara lor (punctele de acupunctură). Este un adevăr comun,acceptat general și
dovedit științific, faptul că prin presarea sau ”înțeparea” acestor puncte se declanșează
reacții chimice la nivelul corpului care au ca principal efect eliberarea de endorfine.
Foarte interesant este faptul că cercetările științifice din ultimele decenii, deși s-a
încercat în permanență a fi denigrate, ignorate și chiar luate în derâdere de către
medicina școlastică, nu fac decât să confirme aceste principii ale medicinei chineze
trediționale,
Pentru documentarea unui diagnostic, terapeutului chinez îi stau la dispoziție doar 8
termeni cuplați în patru perechi: Yin-Yang; interior-exterior, plin-gol și rece-fierbinte. Se
remarcă astfel, comparativ cu medicina alopată, pe de o parte o generalizare a
terminologiei, pe de altă parte însă pacientul este individual analizat și terapiat, și
aceasta la modul integral, al întregului organism.
Medicina chineză tradiţional caută cauzele bolilor şi legăturile dintre acestea, tratând
fiecare pacient individual şi integral. Metodele (acupunctura, plantele medicinale,
masajul, Qigong) sunt blânde. Prin aceasta TCM constituie un pol opus medicinei
şcolastic-alopate, care terapiază doar simptomele, care se specializează mereu pe
domenii din ce in ce mai restranse şi izolate, şi care foloseşte cu precădere metode
terapeutice invazive sau chimice.

Medicina tradiționala indiana - Ayurveda


Ayurveda are în India o tradiţie de peste 5000 de ani. Cele mai vechi izvoare scrise
asupra Ayurvedei le găsim în Atharva-Veda, una dintre cele mai vechi cărţi de
înţelepciune. Ayurveda este un cuvânt sanscrit, compus din Ayus = viaţă, şi Veda =
ştiinţă, înţelepciune. Unul dintre cele mai importante elemente premergătoare unei
terapii este în Ayurveda curăţarea şi detoxifierea corpului. Un alt element foarte
important este nutriţia, care conform conceţiei indiene trebuie să contribuie la
reechilibrarea bioenergiilor.
În Europa, Ayurveda a pătruns o data cu Maharashi Mahesh Yoga, fapt care a oferit
ocazia şcolasticilor să atace metodele terapeutice Ayurveda. Cu toate acestea, în ultimele
deceni, o serie de studii, mai ales americane, efectuate asupra culturilor de celule
canceroase precum şi pe animale, au relevat valoarea medicinei tradiţionale indiene, iar
plantele folosite în Ayurveda au dovedit efecte promiţătoare. Cele mai bune formule sunt
Maharashi-4 si Maharashi-5. Ambele au dovedit în multe studii bune calităţi în
prevenirea cancerului de sân (remisie în 88% din cazuri). La animale s-a administrat
Maharashi-4 sau 5 dupa declanşarea unor tumori, iar rezultatele au fost de până la 60%
remisie totală a tumorii. Cu Maharashi-4 s-a obţinut de asemenea protecţie de 60%
împotriva metastazei în cancerul pulmonar, iar formula Maharashi-5 a transformat în
proporţie de 75% celulele canceroase de neuroblastom în celule normale. Din păcate
reţetele acestor formule sunt greu de procurat.

Medicina traditionala indonesiana - Jamu


Botaniştii definesc Jamu ca fiind un complex de plante care conţin o mare cantitate de
apă şi care sunt valoroase prin acţiunea lor terapeutica. Indonezia, cel mai mare
archipelag din lume, este extrem de bogată în plante (peste 30.000 de specii diferite,
dintre care 1375 sunt catalogate ca plante medicinale). Din păcate până acum nu sunt
nici măcar 10 dintre acestea temeinic studiate! Jamu a fost treptat dezvoltată, începând
încă din antichitate. Încă din sec.8, în scrierile buddiste se fac multe referiri la plantele
vindecătoarea şi la utilitatea acestora. Producerea de Jamu este o artă în sine. Numai
persoanele cu vaste cunoştinte şi mare experienţă pot crea amestecuri eficiente din cele
peste 25 de plante care intră în componenţa reţetelor Jamu. De la diferite plante sunt
diferite părti componente folosite. Cercetările au arătat că Jamu nu este numai un

12
medicament, ci şi un tonic energizant foarte eficace. Medicii alopaţi nu au voie să prescrie
Jamu, deoarece nu există teste clinice asupra lui. Cu toate acestea foarte mulţi bolnavi
caută în Jamu o soluţie mai buna decât cea oferită de şcolastică, pentru a diminua
efectele suferinţelor lor. În general, se poate spune că Jamu, precum şi medicina
traditionala indoneziana, în totalitate, se bucură în prezent de un larg interes.
Componentele principale ale Jamu sunt rădăcina de ghimbir, precum şi galgantul, lemn
dulce, coriandru şi curcuma.

Kampo – medicina tradiţională japoneză


Kampo este numele tradiţional al medicinei japoneze, în mare parte derivată din TCM.
Din păcate metodele şi formulele Kampo sunt puţin studiate. In Kampo exista peste 140
de formule terapeutice de baza. Cele mai cunoscute sunt Shi-un-kou, Juzen-taiho-to si
Sho-saiko-to.
Shi-un-kou a dat rezultate bune în cazurile de cancer al pielii şi în infecţiile cu virusul
Epstein-Barr. Juzen-taiho-to a ajutat în cazurile de cancer al vezicii urinare şi a diminuat
puternic efectele Platiului (din Cisplatin, folosit în chemoterapie) asupra ficatului si
rinichilor. În cazul pacienţilor trataţi standard pentru ciroza ficatului, administrarea
suplimentară de Sho-saiko-to a dus la creşterea duratei de viaţă cu 78% (cinci ani). La
fel de bune rezultate s-au obtinut cu Sho-saiko-to şi în tratatrea Hepatitei B precum şi a
inflamaţiilor ficatului.

Concluzii
Din păcate este foarte greu astăzi să cuprinzi toate metodele terapeutice naturiste. Am
încercat aici să prezentăm doar relativ succint cele mai importante dintre ele. Pe de altă
parte, o serie de concepte terapeutice integrale foarte recente le voi prezenta mai târziu,
separat şi detaliat. Şi aici mă refer mai ales la terapia ortomoleculară a Dr. Heinrich
Kremer, la terapia detoxificării şi la terapia biorezonanţei care a certificat foarte bune
rezultate în privinţa afecţiunilor alergice şi a daunelor provocate de vaccinuri.
În cele din urmă, indiferent care cale terapeutică va fi aleasă de un pacient, un lucru
nu trebuie uitat niciodată. Şi anume că credinţa şi convingerea în eficacitatea metodei
terapeutice este esenţială pentru pacient. Toate metodele terapeutice prezentate mai sus
au un element comun fundamental. Ele se referă la vindecarea întregului, a corpului,
spiritului şi a sufletului OMULUI. Iar în această privinţă dorinţa şi poziţia spirituală a
pacientului joacă un rol fundamental, fără de care nici un succes nu este de aşteptat.
În 1998 a fost desfăşurat în Germania un mare studiu asupra medicinei naturiste, care
a relevat eficacitatea enormă a acesteia. În colaborare cu diferite Case de asigurare de
sănătate, Centrul de Documentare pentru metodele terapeutice naturiste e.V. (ZDN) şi
Institutul de biometrie al Universităţii din Essen au cuprins în acest studiu-mamut un
foarte mare număr de pacienţi (persoane bolnave) care urmau terapii naturiste. Printre
altele a fost vorba de afecţiuni cum ar fi alergiile, astma, reumatismul, bolile
autoimunitare, etc. Adică tocmai acele afecţiuni cronice în care medicina şcolastic-alopată
şi-a dovedit impotenţa. Toţi pacienţii cuprinşi în acest studiu erau consideraţi de către
medicina alopată ca fiind „incurabili”, şi deci nu aveau, conform acesteia, nici o şansă de
vindecare.
După ce însă aceşti pacienţi au fost terapiaţi prin diferite metode naturiste
(electroacupunctură, homeopatie, acupunctură, terapie cu oxigen şi altele) timp de 4
luni, în 40% dintre cazuri afecţiunile au fost eliminate. După 18 luni rata de vindecare
crescuse la 65%, iar incapacitatea de muncă fusese redusă cu 35%, precum şi costurile
sociale şi medicale provocate de aceste afecţiuni, care scăzuseră cu 46%. Astfel de
studii, din păcate, se realizează foarte rar, deoarece concernele farma şi medicina
şcolastică nu au nici un interes de a investi în „săparea propriei gropi”. Dar oricum,
începutul a fost deja de mult făcut, groapa este practic terminată şi îşi aşteaptă clienta,
Doamna Alopatia.

Sistemul medical al viitorului - terapia holistică


Pacienţi nemulţumiţi, medici dezamăgiţi, taxe supradimensionate. Sistemul medical
actual este o catastrofă pentru toţi participanţii, în ciuda repetatelor încercări de a-l
reforma. De mult timp s-a conturat clar ideea că sistemul medical nu mai poate fi în fapt
reformat. El trebuie revoluţionat. Aşezat pe cu totul alte baze, noi. Necesităţile şi
problemele de sănătate actuale nu se mai pot soluţiona prin „progresul medical” şi prin

13
„armele minune” ale concernelor farmaceutice. Nebunia şi zăpăceala din sistemul de
sănătate provoacă de cele mai multe ori teamă. Politicienii se ceartă, medicii fac greve,
pacienţii se chinuie prin spitale care nu mai pot de mult timp face faţă necesităţilor, iar
birocraţii Caselor de asigurări de sănătate sunt corupţi şi incompetenţi.
Între timp multe reviste, posturi de televiziune şi radio, cărţi, în general mass-media
relatează despre medicina naturistă, minunile placeboului sau puterea autovindecării.
Însişi scorţoşii şi aroganţii mari specialişti oncologi cuplează chemoterapia cu preparatele
obţinute din vâsc sau terapia prin radiaţii cu tehnicile de autoajutorare. Cercetările
moderne asupra creierului precum şi psihoneuroimunologia arată modul în care gândul şi
sentimentul influenţează psihologia. Iar medicina holistică, integrală, nu mai este de mult
un cuvânt de ocară. Din ce în ce mai mulţi medici alopaţi se orientează către tehnicile
terapeutice aşa-zis alternative: acupunctură, biorezonanţă, terapia ortomoleculară,
osteopatie, etc.
În procesul de trecere de la societatea industrială la cea ştiinţifică s-a modificat optica
asupra sănătăţii individuale şi colective. Economia, statul şi societatea civilă au început să
vadă Sănătatea ca pe o resursă globală. Comportamentele sociale şi ecologice sunt
hotărâtoare pentru OM, pentru starea lui, pentru cât de gras sau slab va fi, cât de
dependent, depresiv sau împovărat de „dureri”. Nutriţia eronată şi lipsa de suficientă
mişcare modelează OMUL şi starea lui de sănătate.
Sănătatea cetăţeanului, conform cercetărilor şi constatărilor experţilor, este influenţată
în primul rând prin următorii factori:
- un sentiment stabil al propriei valori şi o bună educaţie
- o relaţie pozitivă şi activă cu propriul corp
- capacitatea de integrare, de creare a relaţiilor sociale (prietenie) într-o societate
normală
- un mediu înconjurător intact şi ecologic
- condiţii de muncă bune şi o activitate eficientă
- un prezent demn de a fi trăit şi perspectiva unui viitor demn de a fi experimentat.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a enunţat de mult timp în a sa Cartă Ottawa acest
program politic:
„Sănătatea este realizată de oameni în mediul lor înconjurător zilnic în care lucrează şi
trăiesc: acolo unde muncesc, se joacă, învaţă şi iubesc. Sănătatea constă din aceea că
OMUL se preocupă de el însuşi şi de semenii săi, că este în stare să ia singur decizii şi că
poate controla condiţiile de viaţă precum şi prin aceea că poate crea condiţii, în
societatea în care trăieşte, care să permită tuturor membrilor acestora să aibe acces la
sănătate. Responsabilitatea comună, modul de gândire ecologic şi integral sunt
elementele esenţiale în dezvoltarea strategiilor de susţinere şi promovare a SĂNĂTĂŢII.”
Cuvinte foarte adevărate şi frumoase. Dar cum se împacă ele cu pandemiile mincinoase
(aviară sau porcină ca să le numim doar pe cele mai recente) create doar cu scopul de a
băga frica în cetăţeni şi de a spori câştigurile financiare ale concernelor farma şi ale
anumitor reprezentanţi ai corpului medical alopat, asta este o altă poveste.
Boala şi Sănătatea sunt proprietăţi sistemice, care sunt dependente de întreaga
omenire cu mediul ei natural şi social înconjurător: aspectele sufleteşti, corporale,
spirituale, sociale, ecologice. Sănătatea psihosocială descrie elocvent modul în care
oamenii pot trăi bine împreună şi cum îşi pot crea împreună un Cămin.
De aceea tocmai nu mă miră faptul că în România există atât de mulţi oameni bolnavi
cronic, la vârste din ce în ce mai tinere. Cu stilul de viață în care societatea este ruptă în
mici fragmente întărâtate unul contra celuilalt, intoxicată cu tot felul de otrăvuri şi noxe
trâmbiţate pe mai toate canalele de televiziune sau în presă, nici nu este de mirare că
atât de mulţi oameni sunt bolnavi. Căci se ştie doar, bolile încep din cap.
De curând am fost în concediu în România şi întâmplător am ajuns (căci în general nu
ma uit la televizor nici în Germania) pe un program de televiziune care se numeşte OTV.
Vă spun sincer că după 5 minute am început să mă simt rău, cu o clară senzaţie de
vomă. Cred că dacă nu închideam televizorul, mă îmbolnăveam. Atâta tensiune negativă,
atâta mizerie sufletească mi-a fost rar dat să văd, şi am clara senzaţie că nu este
singurul post mass-media de acest gen. Trist, dar şi foarte periculos.
Jurnalistul Erik Händeler este convins de faptul că a sosit vremea să reprofilăm,
restructurăm sistemul de sănătate dintr-unul orientat către boală, pe unul orientat spre
sănătate. De multe ori mi-am pus întrebarea de ce se numeşte Ministerul Sănătăţii, din
moment ce acolo se lucreză numai cu boli. Ar trebui să poate denumirea de Ministerul
Bolilor (şi chiar şi în sens figurativ, numele i se potriveşte de minune). Dar pentru
aceasta sunt necesare noi concepte, strategii şi proiecte care în loc să se axeze pe

14
“repararea bolilor“, să se orienteze către crearea şi menţinerea sănătăţii care să fie luate
foarte în serios de către oameni.
Începutul unei medicini care să gândească şi acţioneze integral a fost făcut deja de
mult timp. Din păcate forţe interesate şi conflicte de interese depun eforturi permanente
pentru a împiedica conştientizarea cât mai largă a acestei realităţi. Dar oricât s-au
străduit sau o vor face în viitor, schimbarea este inevitabilă. Iar în acest sens un rol
major îl au medicii, cei adevăraţi şi conştienţi. Ei trebuie să fie primii care să pornească
de acest drum şi tot ei trebuie să fie cei care să rupă primii legăturile meschin-interesate
cu concernele farmaceutice. Iar dacă ei nu o vor face, vor trebui să plece împreună cu
aceste concerne, căci schimbarea va fi făcut oricum, dar de către oamenii obişnuiţi, şi va
fi pentru corpul medical mult mai dureroasă.
„Medicul este o persoană plătită pentru a te considera o sumă de simptome sau boli,
care, potrivit unui cod strict profesional de comportament, trebuie enumerate, descrise şi
diagnosticate, pentru a aplica teste şi proceduri medicale asupra problemelor cele mai
grave, care pot pune în pericol viaţa pacientului. Conceptul oficial de diagnostic
presupune automat că medicul „trebuie să facă ceva”. El trebuie să conceapă un plan de
acţiune, să îi dea pacientului o reţetă, să îi recomande o anumită terapie sau chiar o
operaţie chirurgicală pentru a corecta astfel simptomele pe care medicul le-a definit într-
un mod atât de precis prin diagnosticarea uneia sau mai multor afecţiuni. Diagnosticul
pus ţine cont de dovezile puse la dispoziţia industriei medicale de către doctorul
respectiv, în funcţie de cunoaşterea medicală standard şi unanim acceptată, descrisă de
manualele şi revistele de specialitate. Pe scurt, descrierea parametrilor medicali
acceptaţi, şi implicit a tratamentelor suportate de sistemul de asigurări de sănătate este
guvernată de interesele marilor corporaţii farmaceutice, una dintre cele mai rentabile şi
mai mari afaceri de pe glob la ora actuală.”
Dr. Richard Bartlett „Matricea energetică”

Bolile copilăriei – procesele de autovindecare ale corpului


Care sunt motivele pentru care sistemul de sănătate existent până în prezent,
medicina şcolastic-alopată, politica de sănătate trebuiesc definitiv înlăturate şi înlocuite
cu un sistem de gândire şi acţiune integral, care să se ocupe de sănătatea, şi nu de boala
OMULUI. În paginile ce urmează am să încerc formularea unor critici concrete, pe
domenii medicale clare, pentru a demonstra încă o dată în plus (dacă mai era nevoie) că
ceea ce „ni s-a făcut” până acum de către aşa-zisa alopatie, a fost BOALA, iar ceea ce
trebuie să facem pe viitor este să ne desprindem de acest sistem de economie de piaţă
(de „făcut avere” cu bolile) şi să ne recâştigăm SĂNĂTATEA.
Rujeola, varicela sau scarlatina ne scot uneori copii din mersul normal al vieţii lor.
Pentru o perioadă relativ scurtă, sunt bolnavi. Doar că, în timpul acestei perioade se
declanşează procese care duc la maturizarea organismului şi care au ca efect final
întărirea sănătăţii acestuia. Astfel că programele de vaccinare radicale (şi obligatorii) îşi
pierd orice logică şi justificare.
„Un om sănătos nu se va îmbolnăvi” spunea medicul homeopat Dr. med. Otto
Eichelberger, lucru care este evident tuturor oamenilor. Dar cine poate pretinde despre el
însuşi că este întradevăr complet sănătos? Mai ales după ce de aproape 200 de ani
medicina şcolastic-alopată ne-a băgat în cap tot felul de bacterii, virusuri, funghii,
paraziţi, etc. etc.
Din punct de vedere homeopatic un om sănătos este un om lipsit de „Miasme”. Asta ar
însemna o viaţă fără boli, spre exemplu fără dureri reumatismale atunci când domneşte
anotimpul ploios, fără alergii, fără migrene, fără depresii, chiar şi fără răceli demne de
semnalat. Cine se poate considera atât de sănătos şi poate vorbi în cazul lui despre
Sănătate în acest sens? Marea majoritate dintre noi are totuşi o oarecare boală cronică
sistemică (Miasmă) fie moştenită fie dobândită, poate chiar combinaţii dintre cele două.
Termenul homeopatic de „Miasmă” provine din limba greacă şi semnifică impuritate sau
infecţiozitate (molipsitoare, contagioasă) și semnifică ceea ce se află în spatele unei
suferinţe. Astfel termenul capătă caracterul unei boli sistemice cronice. Miasmele se află
în spatele bolilor care se declanşează, spre exemplu atunci când un copil se îmbolnăveşte
de 10 ori pe an de amigdalită sau otită. Spre deosebire de bolile acute, afecţiunile cronice
au acces liber în organism, iar acesta nu se poate elibera de ele prin propriile-i forţe. Deci
o autovindecare nu este posibilă. Ceea ce înseamnă că este necesară o terapie
homeopatică orientată miasmatic.
Afecţiunea cronică se desfăşoară intotdeauna în etape (faze) sau în puseuri acute cu
perioade de latenţă între ele, perioade care lasă senzaţia unei vindecări şi care induce în

15
eroare asupra unei (aparente) stări de sănătate. Deseori afecţiunea cronică se face din
nou simţită după luni sau ani, şi de asemenea deseori se re-manifestă prin cu totul alte
simptome, care de multe ori nu ne fac să ne gândim la perioada precedentă cu
simptomatica ei.
În homeopatie se face distincţia între 4 Miasme care pot fi moştenite sau câştigate pe
parcursul vieţii: Psora, Sykosis, Syphilin şi Tuberculin. Toate afecţiunile cronice au ca
origine una dintre aceste Miasme. Pe lângă acestea patru, mai există şi o a cincea
Miasmă, care este de natură pur artificială, şi care poartă numele de Miasma
medicamentoasă, ca să spunem aşa un fel de intoxicare sau otrăvire cauzată de folosirea
intensivă şi îndelungată a preparatelor medicamentoase (chimice).
De mulţi ani încoace se poate observa că „Miasmizarea” populaţiei ia o amploare
dramatică. Acest lucru se datorează pe de o parte eredităţii Miasmelor (moştenirii lor),
iar pe de altă parte se datorează programelor de imunizare şi vaccinare din ce în ce mai
agresive şi mai complexe, şi pe deasupra la vârste din ce în ce mai fragede, care deseori
sykotizează sau tuberculinizează, astfel încât organismul este împovărat cu mai multe
miasme simultan.
O terapie homeopatică eficientă a afecţiunilor cronice poate fi realizată doar atunci
când se ţine cont de aceste Miasme. Dacă spre exemplu este eliminată Tuberculinia,
dispare înclinaţia spre inflamaţii ale amigdalelor şi/sau ale urechii medii (otitei). Tot astfel
febra fânului sau afecţiunile reumatismale pot fi eliminate, dacă este eliminată Sykosis.
La drept vorbind, bolile copilăriei sunt întotdeauna un „corectiv”. Ele reprezintă pentru
individ o uriaşă şansă de a „auzi” limbajul organismului şi de a primi un feed-back din
partea centrului energetic, care semnalează că în zona subtilă ceva nu este în ordine.
Bolile copilăriei nu sunt în nici un caz ceva ce are de a face cu soarta sau destinul, cu
fatalitatea căreia un copil sau altul îi cade victimă. Bolile au întotdeauna o logică, şi în
acest sens cărţile lui Ruediger Dahlke sunt absolut edificatoare. În spatele fiecărei boli
există o „idee”, o logică ce poate fi recunoscută şi înţeleasă şi astfel şi un punct de
plecare pentru o vindecare adevărată. Ideea ce stă în spatele bolilor copilăriei constă în
liniştirea miasmelor cronice. Iată mai jos o clasificare a bolilor copilăriei în funcţie de
Miasme:
-sycotic: oreion, varicelă, Roseola infantum
-syphilitic: scarlatină, difterie
-tuberculinic: tuse convulsivă, pojar, rubeolă
Atunci când un copil se îmbolnăveşte de o boală a copilăriei, acest lucru trebuie văzut
ca o încercare pozitivă a naturii de a se elibera cel puţin temporar de una dintre aceste
miasme cronice moştenite sau „altoite”, de exemplu prin vaccinare. Aceasta
autovindecare de miasme este descrisă de către John Henry Allen, cu o sută de ani în
urmă, în lucrarea sa „Afecţiunile cronice – Miasmele”, în modul următor: „Atunci când
bolile copilăriei sunt terapiate corect cu mijloace homeopatice, acestea dispar fără a lăsa
urme în timp ce întregul sistem se eliberează de respectiva miasmă şi se reînoieşte.
Atunci însă când aceste afecţiuni sunt greşit terapiate, se poate produce un miasmatic
cronic (complicaţii) care ori se permanentizează, ori în timp distrug viaţa.”
Astfel văzute lucrurile putem înţelege că nu fiecare copil are nevoie de orice boală a
copilăriei. Organismul are nevoie de o anumită boală pentru evoluţia şi dezvoltarea sa (şi
pentru antrenarea sistemului imunitar), şi aceasta nu numai la nivel organic. Mulţi părinţi
au putut constata faptul că copii lor, după o astfel de boală nu devin numai corporal
stabili, dar evoluează şi se stabilizează şi spiritual.
Deseori apar relatări despre un copil sau altul care înainte de o boală a copilăriei nu
rostea decat fraza din cel mult 2-3 cuvinte, şi care după boală formulează fraze întregi şi
complexe. Alţii nu mai au brusc nevoie de scutece deoarece ţin noaptea şi încep sa
folosească oliţa. Sau îşi pierd brusc obiceiul de a se împiedica şi cădea mereu „în faţă”
(se rănesc la faţă). Astfel că bolile copilăriei nu trebuiesc în nici un caz „blestemate” şi nu
trebuie să ne fie teamă de ele. Ba chiar din contră, copilul are nevoie de ele. Ele
realizează solul fertil pentru o mai bună dezvoltare a organismului copilului.
Aşadar cu fiecare boală a copilăriei făcută are loc o maturizare atât fizică cât şi psihică,
foarte importantă pentru dezvoltarea umană a tânărului organism. Dar acest lucru este
valabil doar atunci când boala este „lăsată în pace”. O terapiere a ei cu antibiotice,
cortizon, antifebrile sau alte mijloace medicamentoase trebuie strict respinsă. Căci prin
acestea corpul este împiedicat masiv în funcţiile sale de vindecare, ceea ce duce şi la o
torpilare a rolului miasmatic al acestor boli. Chiar şi în cazul oricăror forme de terapie
locală (aplicaţii pe piele) se impune precauţie, deoarece pocesele bolii sunt de natură
energetică şi nicidecum materială. Nu erupţia pe corp este boala, ci doar acest lucru

16
arată boala şi este necesară pentru procesele de curăţare și detoxifiere.
În principiu desigur că o boală poate îmbunătăţi sau înrăutăţii sănătatea unui copil. În
ce direcţie va evolua ea, depinde de:
- Miasmele moştenite sau dobândite, de intensitatea acestora şi eventual de prezenţa
simultană a mai multor miasme;
- vitalitatea copilului; în acest sens este important de ştiut dacă copilul a fost deseori
terapiat local;
- terapia actuală a unei boli acute; important este de a şti dacă copilul a fost terapiat
imunosupresiv sau prin procedee naturale;
Dacă vitalitatea organismului copilului nu este suficientă pentru a obţine o stare mai
bună de sănătate, mai „curată”, se poate întâmpla ca să apară afecţiuni posterioare
(complicaţii), cum ar fi inflamaţii ale plămânilor, rinichilor, inimii, meningelui, etc. Astfel
de situaţii însă apar numai dacă copilul a fost deseori vaccinat, a fost frecvent terapiat cu
antibiotice, cortizon sau alte medicamente similare. Deoarece prin acestea este
dezechilibrată şi puternic afectată capacitatea organismului de autoreglare. Un indiciu
foarte evident care indică această direcţie este faptul că majoritatea copiilor de astăzi (şi
desigur la fel şi adulţii) de-abia dacă mai pot dezvolta o febră normală!
Temperaturi de 38 de grade Celsius sunt din păcate frecvente, ceea ce trebuie
interpretat ca un semnal de alarmă natural. Normal fiziologic ar fi o temperatură de 40
de grade, deci scurtă, puternică şi curăţitoare, care va „fierbe” boala, ca sa spunem aşa,
şi nu o temperatură „călduţă” şi de durată.
Dacă o boală „de făcut” (necesară) pentru un anume organism este blocată printr-un
vaccin, atunci nu mai există nici o posibilitate de eliberare de Miasma activă. De obicei în
astfel de situaţii se produce un proces inflamatoriu care se cronicizează. Pe deasupra în
ultimul timp apar din ce în ce mai multe dovezi precum că un vaccin nu conferă protecţie
contra unei boli, ci doar în cel mai fericit caz că respectiva boală se va desfăşura
„înnăbuşit”.
Ce anume se înţelege prin „înnăbuşit” privind prin prisma homeopatică, este ceva
foarte problematic şi incert. Bolile se lungesc în timp, organismul nu mai este capabil să
dezvolte o febră „sănătoasă”, erupţia de pe piele nu se manifestă efectiv şi clar. Pe scurt
spus, organismului îi este răpită capacitatea de autoreglare. În multe cazuri pot apare şi
infecţii grave (ca fenomen de hipersensibilitate) cum ar fi de exemplu, după un vaccin
contre gripei sau pojarului, un aşa-zis pojar de vaccinare. Acesta nu trebuie confundat cu
adevăratul, naturalul pojar. Pojarul de vaccinare are o evoluţie atipică, cu o erupţie
cutanată moderată şi un pic de febră. Doar că rata de apariţie a complicaţiilor este cu
mult mai mare decât în cazul pojarului natural: aprinderi de plămâni cu afectarea pleurei,
inflamaţii ale urechii medii, encefalite mergând până la SSPE (panencefalită sclerotică
subacută), o gravă boală a creierului care lasă în urma ei handicapuri. Şi pe deasupra
trebuie să ştim că vaccinul contra pojarului nu conferă o protecţie „pe viaţă” aşa cum o
face pojarul experimentat natural. Iar acest fapt este valabil şi pentru alte vaccinuri!
Virologa americană Dorothy Harmann, una dintre cele mai cunoscute specialiste în
rubeolă şi vaccinul contra rubeolei, a constatat doar o rată de 3% de îmbolnăviri pentru a
doua oară, în cazul în care boala fusese făcută în mod natural, dar o rată de 80% în cazul
în care se efectuase o vaccinare. Mai mult de jumătate dintre copiii vaccinaţi se
îmbolnăvesc în ciuda vaccinării. Astfel că vaccinul contra rubeolei nu exclude în nici un
caz posibilitatea unei îmbolnăviri ulterioare în timpul unei sarcini, spre exemplu, şi
implicit nici pericolul unui handicap al copilului ca urmare a îmbolnăvirii mamei
(ebriopatie rubeolică). Dorothy Hartmann recomandă: „Pe cât posibil mai multe fete
trebuiesc lăsate să facă boala în mod natural în copilărie.”
Mentalitatea multor pediatrii, conform căreia neefectuarea unui vaccin pune în pericol
nu numai propriul copil, dar şi alţi copii sau femei insărcinate, astfel încât ar însemna să
ai dintr-o dată mai multe persoane pe conştiinţă, se sustrage oricărei realităţi factice.
Cunosc personal cazul unei fete de 13 ani, vaccinată fără asentimentul ei sau al părinţilor
ei, care a suferit imediat după un vaccin contra rubeolei un atac de Chorea, cu contracţii
aritmice-afizologice ale muschilor izolaţi sau a unor grupe de muşchi în aproape toate
regiunile corpului. Prin aceasta s-a format o imagine de nelinişte musculară generalizată
cu mişcări permanente, necontrolate şi neintenţionate ale extremităţilor legate cu
grimase, cu influenţarea capacităţii de vorbire, cu diminuarea tonusului muscular şi a
reflexelor, etc.
Care medic doreşte să-şi asume răspunderea şi să ofere garanţia că aşa ceva nu se
poate întâmpla? Daca sunt amatori în acest sens, care pot oferi garanţia că astfel de
lucruri nu se pot întâmpla (un fel de ruletă rusească, nu?) am dori să-i ştim şi noi, pentru

17
a le trimite pacienţi, copii sănătoşi care să fie vaccinaţi de către aceşti medici care sunt
dispuşi să preia o astfel de răspundere pe umerii lor.
Virusurile introduse în vaccinuri nu pot activa sistemul imunitar în aceaşi măsură ca şi
„virusurile sălbatice”. Acest lucru este demonstrat şi de faptul că anticorpii nu sunt
prezenţi în aceaşi concentraţia după o vaccinare ca în cazul trăirii (experimentării) bolii
pe care naturală. Drept consecinţă, şi sugarii mamelor vaccinate sunt slab protejaţi,
oricum dacă sunt în vreun fel protejaţi. Doar că bazându-ne pe faptul că a fost efectuată
vaccinarea, deseori se renunţă la o serie de alte măsuri preventive, sporindu-se astfel
doza de risc.
Pe lângă aceasta, la o mare parte a celor vaccinaţi nu apare nici un fel de „protecţie
prin vaccin”, atunci când se pune semnul egal între titterul de anticorpi (cantitatea de
anticorpi relevată la vaccinat) şi imunitatea respectivei persoane, aşa cum vrea să ne
facă să credem medicina şcolastic-alopată. Ba chiar dimpotrivă: statisticile şi tabelele
care documentează evoluţia epidemiilor certifică faptul că vaccinaţii se îmbolnăvesc mai
des şi în forme mai grave decât nevaccinaţii. Un vaccin nu poate echivala cu o boală
trăită!
Desigur, homeopatia poate, prin măsuri bine alese, ajuta şi susţine copilul în timpul
unei boli a copilăriei, astfel ca aceasta să se desfăşoare blând şi fără complicaţii. Acest
lucru este valabil şi pentru afecţiunile virale, contra cărora medicina şcolastică nu prea
are ce să ofere. Un preparat homeopatic va susţine organismul în procesul său natural de
vindecare precum şi în evoluţia corectă a exantemelor (atâta timp cât avem de a face cu
o afecţiune care se manifestă şi cu erupţii cutanate).
Prin această capacitate de susţinere a funcţiilor biologice de „urgenţă” ale
organismului, nu vom fi confruntaţi cu fenomene de subpresiune a bolilor. Ceea ce în
mod firesc trebuie şi este eliminat prin piele (toxinele respective provocate de agentul
patogen) vor fi lăsate să urmeze calea firească de eliminare, astfel încât procesul de
vindecare se va desfăşura mult mai rapid şi complet, afecţiunea nemaifiind o „povară”
pentru pacient, în orice caz nu una aşa de mare precum poate constitui vaccinarea.
O scarlatină făcută în mod natural şi susţinută prin mijloace homeopatice durează în
general o săptămână, timp în care micul pacient se va simţi destul de bine, în comparaţie
cu circa 3 săptămâni în cazul unei evoluţii evident mai grave. Complicaţii pot apare doar
atunci când datorită unei vitalităţi reduse a copilului, erupţia cutanată nu se manifestă
suficient de puternic şi este subpresată prin medicamentaţie cu antibiotice sau boala are
o evoluţie atipică datorită unei vaccinări anterioare.
Deoarece avem de a face cu o boală exantematică (o boală cu erupţii pe piele), deci în
care organismul se detoxifică prin piele, există un foarte mare pericol ca, în cazul în care
acest „ventil” natural de eliminare este închis, toxinele care trebuiesc eliminate să fie
trimise înapoi în organism şi acolo, în funcţie de unul sau altul dintre punctele slabe ale
organismului, să provoace complicaţii. Astfel stau lucrurile nu numai în cazul scarlatinei,
dar şi al pojarului, varicelei, etc. Această realitate este confirmată şi de către cunoscutul
medic pediatru Dr. Stellmann: „Poate părea aproape o erezie, dar eu consider că un copil
va deveni mai sănătos datorită unei boli a copilăriei.”

Sindromul deficitului de atenţie şi hiperactivitatea sunt consecinţe ale


vaccinărilor?
Tot mai mulţi copii se comportă agresiv, sunt neliniştiţi, nu se pot concentra şi sunt de
neîmblânzit. Problema se află la noi, adulţii? Sau la copii? Creşte întradevăr numărul
copiilor hiperactivi? Şi dacă da, din ce cauză?
Aceste dereglări comportamentale sunt considerate astăzi ca fiind o boală. Se vorbeşte
despre „sindromul atenţiei deficitare” cu sau fără hiperactivitate, prescurtat ADS.
Principalele simptome sunt deficitul de concentrare, hiperactivitate (sau hipoactivitate) şi
impulsivitate. Dacă sunt luate în considerare cazurile „uşoare”, se consideră astăzi că
între 30-50% dintre copii sunt afectaţi de acest „sindrom”.
Mulţi consideră o educaţie deficientă prestată de către părinţi ca fiind cauză primară a
acestui sindrom. Alţii, medici şi psihologi acuză modificările de metabolism la nivelul
creierului. Deoarece acestea sunt condiţionate genetic, copii afectaţi sunt terapiaţi cu
Ritalin sau cu alte preparate psiho/farmacecutice, dar care toate manipulează
(îndepărtează) doar simptomele, iar pe deasupra aduc o serie de efecte adverse
periculoase.
Alţi specialişti consideră vinovat pentru ADS modul modern de alimentaţie, care de abia
dacă mai conţine substanţe hrănitoare şi vitamine, sau vaccinarea supradimensionată
recomandată, şi din păcate uneori chiar impusă de către sistemele de sănătate (în fapt,

18
sistemele de administrare a bolilor) din diferite ţări. Aceşti din urmă specialişti pledează
pentru folosirea terapiilor naturiste.
În cele ce urmează va voi prezenta câteva cazuri de ADS provocate de vaccinare
(imunizare), cazuri relatate de către medici şi terapeuţi din Germania.
Jann (vârsta: 8 ani) – suferea de masive dereglări de concentrare. Avea mari greutăţi
la şcoală, în procesul de învăţare. La matematică era destul de bun, dar scrisul îi provoca
mari probleme. Era foarte gelos pe fraţii săi şi agresiv faţă de familia sa, mai ales faţă de
mama sa. Îi era frică în întuneric şi venea în fiecare noapte în patul părinţilor. Era
irascibil şi nu putea respecta regulile. Îşi rodea unghiile şi era foarte fixat pe dulciuri. În
testul de biorezonanţă a fost relevat un prejudiciu cauzat de vaccinul combinat din şase
vaccinuri. În discuţia cu mama sa aceasta a confirmat faptul că Jann a suferit o evidentă
modificare de comportament imediat după efectuarea acestui vaccin („parcă a
înnebunit”).
I-a fost aplicată terapia homeopatică, în urma căreia s-a obţinut o evidentă
îmbunătăţire a comportamentului general. A devenit mult mai liniştit, accesele de furie s-
au rărit simţitor. Nu mai reacţinează violent şi nu se mai simte atât de uşor jignit, putând
suporta mult mai bine critica. (Caz relatat de Dr- Thomas Fein, medic din Greetsiel,
Ostfriesland)
Hannes (circa 11 ani) – până la vârsta de doi ani Hannes nu avea nici o problemă, fiind
un copil absolut normal. Puţin după ce a împlinit această vârstă au aparut accesele de
încăpăţânare, crizele de furie şi reticenţa la ora de somn şi la somnul regulat. Mai târziu
în şcoală profesoara îl descrie ca un copil neliniştit şi permanent agitat, neascultător,
nerespectuos şi cu tendinţa de a se maimuţări. În familie provoacă deseori certuri cu
fraţii săi. Mai târziu în şcoală încearcă permanent să devină lider, dar se supraapreciează.
Uneori are crize depresive şi i-a spus mamei sale chiar, cu glas tare, că nu mai vrea să
trăiască.
Până la data la care s-a prezentat în cabinetul medicului, a efectuat 34 de vaccinări!!!
În urma terapiei homeopatice, a fost obţinut un succes de durată. Mama lui Hannes a
constatat după terapie: „Hannes a deveni mult mai liniştit. Totul este în ordine, super!
Înainte eram într-un stress permanent. Sunt aşa de fericită!” (Dr-Ing. Joachim-F. Grätz,
homeopat în Oberhausen, Oberbayern)
Rob (4 ani şi jumătate) - avea dificultăţi de vorbire şi se comporta agresiv. Fusese un
copil normal până în momentul administrării vaccinului ROR (rujeolă-oreion-rubeolă)
care-i fusese administrat la vârsta de 16 luni. Chiar în prima săptămână de după vaccin
dezvoltarea corporală şi sufletească a început să se deprecieze rapid. Comportamentul
său s-a modificat dramatic: a devenit agresiv iar în grădiniţă a devenit de nesuportat.
Arunca tot timpul cu jucariile în jurul lui, urla foarte des iar în prezenţa străinilor se
ascundea. Au apărut dificultăţile de vorbire şi evita în permanenţă contactul vizual (nu
privea interlocutorul în ochi). Nu mai putea fi controlat iar starea generală de sănătate s-
a depreciat mult. După primele 5 şedinţe homeopatice a putut fi restabilit din nou un
contact normal cu el. A început să vorbească, folosind iniţial fraze scurte (2-3 cuvinte).
Agitaţia a început să dispară şi reuşea să urmeze indicaţiile care i se dădeau. Acuma este
un băieţel normal, ca şi cum un văl întunecat a fost dat la o parte. (Dr. Tinus Smits,
medic specialist homeopat în Eindhoven, Olanda. Smits descrie în cartea sa „Sindromul
post-vaccinal” peste 60 de cazuri de copii cu daune provocate de vaccinări, pe care i-a
tratat cu succes în clinica sa.)

Ajutorul oferit de biorezonanţă


În următoarele trei cazuri diagnosticul şi terapia au fost stabilite prin procedurile
biorezonanţei. Un aparat special măsoară frecvenţele electromagnetice ale organismului,
le re-formează şi le transmite înapoi organismului.
Băiat de 6 ani – hiperactiv
Conform afirmaţiei părinţilor, băiatul era foarte nervos, veşnic agitat şi mai tot timpul
răcit. Testarea a arătat o deficienţă datorată vaccinurilor, mai ales datorită vaccinului
contra rujeolei. După redirecționarea prin biorezonanţă băiatul a devenit brusc un cu
totul alt copil. Au fost necesare în total şase şedinţe de terapie. (Karin Reisgries,
terapeută din Augsburg)
Băiat de 5 ani – puternic sindrom ADS
Băiatul a fost adus de mama sa la mine în cabinet. În timp ce mama sa îmi relata
simptomatologia copilului, acesta făcea tumbe prin sala de aşteptare, punea mâna pe
toate obiectele de acolo şi de pe masa mea, şi se amesteca în permanenţă în discuţia

19
mea cu mama lui. Mama copilului mi-a spus că acesta pur şi simplu nu mai era primit în
grădiniţă, educatoarele refuzând să îl mai primească. După testarea cu biorezonanţă
(care a constituit pentru mine un efort de răbdare datorită agitaţiei copilului) am putut
constata prejudicii provocate de vaccinuri precum şi o intoleranţă alimentară. Asistenta
mea mi s-a plâns ulterior, spunând că băieţelul a scuipat-o şi ia spus că este scroafă,
vită, cur şi încă altele şi mai urâte. Deja după 2 şedinţe terapeutice s-a putut constata o
îmbunătăţire a stării copilului. După 6 şedinţe am reuşit să îndepărtez deficienţele
provocate de vaccinuri, iar copilul se comporta deja mult mai liniştit. Ulterior am reuşiut
să elimin cu succes şi intoleranţa alimentară. Astăzi copilul este de nerecunoscut, în
grădiniţă nu mai sunt reclamaţii la adresa lui iar în familie s-a reîntors liniştea. (Anita
Klammrodt, terapeută din Strackholz, Ostfriesland)
Dacă în 1972 se administra doar un singur vaccin în primul an de viaţă, în 2006 s-a
ajuns la absurda situaţie în care în primele 12 luni se administrează (teoretic, sau ca
recomandare) nu mai puţin de 32 de vaccinuri în Germania!

Anul Primul an de viaţă Al doilea an de viaţă Al treilea


an de viaţă
1972 1 (antituberculoza) 1 (variolă) 3 (tuse conv. difterie,
polio) 1976 6 (din care 2 duble) 2 (din care unul dublu) 0

1995 9 (din care 1 triplu şi 1 quadruplu) 9 (1 triplu şi 1 quadruplu) 0


2006 32 (din care 1 triplu şi 4 sexduple) 5 (din care unul triplu) 0
Mai sus aveţi recomandările de vaccinare facute de Institutul Robert Koch din
Germania. Daca ar fi să ne luăm după aceste recomandări, în primii doi ani de viaţă orice
copil german ar trebui să primească 37 (!!!) de vaccinuri (dar numai 13 injecţii datorită
faptului că se folosesc din ce în ce mai mult vaccinurile combinate).

Efectele negative ale vaccinurilor


Un motiv de mare îngrijorare este faptul că vaccinurile provoacă deseori deficienţe de
concentrare, vorbire şi învăţare. Relatarea unei învăţătoare din sudul Germaniei este în
acest sens semnificativă. În mica localitate unde predă aceasta este puternic răspândită
o sectă religioasă care respinge vaccinarea. Învățătoarea avea experienţa unei alte şcoli
unde fusese profesoară înainte, într-o localitate mai mare, şi unde avusese zilnic de a
face cu copii hiperactivi, cu deficienţe de vorbire şi de învăţare. Tocmai de aceea a fost
foarte surprinsă să constate că toţi aceşti copii din noua şcoală aveau un comportament
absolut normal.
Să fim bine înţeleşi, această relatare nu este o pledoarie pentru aderarea la vreo sectă
religioasă, ci din contră, o pledoarie contra sectei... vacciniştilor. Povestea de mai sus
lasă clar să se vadă faptul că una dintre cele mai frecvente cauze, chiar principala cauză
a comportamentului anormal al copiilor este tocmai agresiunea care se exercită asupra
lor, în primii ani de viaţă, prin intermediul isteriei vaccinărilor.
Desigur că medicina şcolastică respinge cateoric o astfel de legătură. Şi cum ar putea fi
altfel, din moment ce una dintre cele mai trâmbiţate victorii ale acestei forme ciudate de
medicină este tocmai imunizarea şi vaccinarea. Cum ar putea oare un medic alopat să
recunoască faptul că prin vaccinurile administrate de el a adus daune de sănătate unor
copii? Este ca şi cum l-ai pune pe hoţ să judece propriul său caz de furt! De regulă
părinţii care, în urma unor daune provocate copilului lor prin vaccinare, întreabă medicul
asupra legăturii dintre vaccin şi schimbarea ulterioară inexplicabilă a comportamentului
copilului lor, primesc un răspuns de genul: „Hiperactivitatea nu are nimic de a face cu
vaccinarea. Este vorba doar de o pură coincidenţă temporală între vaccinare şi apariţia
unei boli care oricum ar fi apărut, şi fără a fi fost administrat vreun vaccin”. Cu alte
cuvinte, cinic vorbind, întotdeauna mortul e de vină.
Tocmai de aceea sfătuim părinţii ai căror copii manifestă astfel de simptome să
consulte un medic care nu practica medicina alopat-şcolastică (de exemplu homeopat sau
specialist în biorezonanţă), pentru a verifica eventualitatea conexiunilor dintre
simptomele copilului şi vaccinări. De asemenea este absolut necesară modificarea
modului de nutriţie, mai ales prin eliminarea zahărului (dulciurilor) şi a alimentelor cu
foarte mulţi conservanţi şi aditivi.
Sintetizând însă, principalele trei cauze ale faptului că în ultimii ani avem de a face cu
din ce în ce mai mulţi copii hiperactivi şi cu dificultăţi de învăţare sunt:
1. Creşterea în ultimele decenii a vaccinărilor în primul an de viaţă (vezi tabelul de mai

20
sus);
2. Administrarea din ce în ce mai frecventă a vaccinurilor multiple (de regulă simultan
între 3-6 tipuri de vaccinuri, deci agenţi patogeni, şi aici trebuie să mă întreb cum poate
cineva concepe o astfel de agresiune criminală asupra unui organism încă plăpând,
introducând în acesta concomitent până la 6 agenţi patogeni, deci boli diferite; cunoaşteţi
vreun caz în care cineva s-a îmbolnăvit simultan de 6 boli infecţioase?; Toate acestea
doar pentru a câştiga mai mulţi bani? Sau mai sunt urmărite şi alte scopuri? Şi dacă da,
care anume?)
3. Plasarea celor mai multe vaccinuri în primul an de viaţă (ştiut fiind că nou-născuţii nu
au încă un sistem imunitar bazat pe anticorpi proprii, ci doar pe cei preluaţi de la mamă,
proprii lor anticorpi începând să se formeze de abia în jurul vârstei de 6 luni, mă întreb
din nou, oare ce anticorpi doresc domnii alopaţi să stimuleze prin vaccinurile administrate
în primele 4-5 luni de viaţă? Pe cei pe care copilul încă nu îi poate produce?
În concluzie, singura măsură eficientă de a vă proteja copilul este de a face tot posibilul
pentru a evita vaccinarea acestuia, prin toate căile legale care vă stau la dispoziţie, mai
ales având în vedere faptul că în Comunitatea Europenă nu există încă, Slavă Domnului,
obligativitatea vaccinării. Iar dacă totuşi vă vaccinaţi copilul, atunci doar împotriva bolilor
care întradevăr mai există încă şi care pot fi un pericol, şi în nici un caz în doze
combinate de vaccinuri.

Intoxicare şi dezintoxicare – tema centrală în cazurile afecţiunilor cronice


Afecțiunile cronice, printre care se numără și cancerul, au doar în foarte rare cazuri o
cauzalitate unică și lineară. De regulă este vorba de o evoluție multidimensională atât în
ceea ce privește apariția bolii cât și în ceea ce privește terapia. Fapt de altminteri foarte
logic, deoarece sistemele biologice nu au o evoluție lineară, sunt conectate foarte
complex unele cu altele și se supun unui echilibru biologic fluent.
Sistemul reglator este practic fundamentul pe care o boală poate apare și se poate
dezvolta, sau care, în cazul restabilirii funcționării sale corecte poate duce la recuperarea
sănătații și eliminarea bolii cronice. În cadrul medicinei integrale, respectiv medicina
biologică anti-cancer, terapia antitumorală spre exemplu are ca element fundamental
detoxifierea, fapt ce stă în directă legătură cu starea de funcționalitate a sistemului
reglator al pacientului. Însuși Sebastian Kneipp (care din păcate este încă prea puțin
cunoscut în România, iar faptul că el era de profesie preot nu justifică în nici un fel
această realitate) răspundea la întrebarea asupra celor mai importante trei proceduri
terapeutice prin cuvintele: ”În primul rând detoxifierea, apoi detoxifierea, și în ultimul
rând, detoxifierea.” Cu alte cuvinte: otrăvirile și intoxicările sunt o suprasolicitare
permanentă a sistemului reglator de bază și sunt în fapt cauza primară pentru marea
majoritate a afecțiunilor cronice degenerative, cum este și cancerul.
O otrăvire insidioasă a organismului poate apare de exemplu prin procesele normale
ale metabolismului, și în aceste cazuri avem de a face cu autointoxicații sau autootrăviri.
Însă toxinele endogene, adică cele care sunt produse în organism, vor duce la apariția
unei boli doar atunci când organele de filtrare și eliminare proprii corpului sunt
suprasolicitate, respectiv când procesele de eliminare nu mai funcționează corect sau
suficient. Dar nu numai în cadrul metabolismului pot apare toxine, care conduc la apariția
unor afecțiuni, ci și în cadrul procedurilor imunologice.
Pe lângă aceste ”devieri” ale metabolismului, care nu sunt deloc ușor de remediat, în
zilele noastre mai apar o serie, din păcate mult prea mare, de otrăvuri și toxine cu care
corpul nostru are de luptat permanent. Poluarea mediului inconjurător a căpătat
dimensiuni alarmante în ultimele decenii, astfel că terapiile de detoxifiere au devenit mai
mult decât oricând o temă centrală în terapiile contra cancerului.
Pesticidele, metalele grele, nămolurile de epurare, elementele radioactive sau resturile
din medicamente infectează din ce în ce mai mult apa potabilă precum și alimentele
noastre. Inflamațiile cronice, otrăvurile din camerele in care locuim precum și toxinele din
vaccinuri împovărează în mod semnificativ sistemul imunitar. Iar manipularea genetică a
produselor alimentare duce în mod sigur la dereglări imprevizibile ale fragilului echilibru
biologic. Gazele de eșapament și smogul industrial nîmpovărează respirația noastră, în
timp ce zgomotul și electrosmogul provocat de folosirea continuă a telefoanelor mobile
duce la o măcinare lentă a sistemului nervos.
Desigur, industria respectă normele maxime de poluare stabilite, însă acestea sunt
astfel prestabilite doar ca nu cumva consumatorul să cadă pe loc mort ca urmare a
consumului zilnic din acest cocktail otrăvitor. Este întradevăr uimitor faptul că, în ciuda

21
unei acumulări atât de masive de otrăvuri, încă mai trăim! Doar că acest lucru îl
datorăm capacității de detoxifiere și autoreglare a organismului nostru. Doar că, dacă la
un anumit moment dat se ”umple paharul”... atunci apare boala cronică.
Dacă o persoană suferă de unele dintre simptomele enumerate mai jos, atunci trebuie
să devenim foarte atenți ,căci aceste simptome sunt caracteristice pentru o intoxicare
ridicată a corpului:
-sensibilitate la boli și infecții (de exemplu febra fânului cronică și herpes recidivat
frecvent, inflamații ale vezicii urinare, etc.)
-probleme ale gingiilor, cum ar fi paradontoza și predispoziția la carii
-ochi iritați și umflați (cearcăne)
-piele uscata și comatoasă, tendință de vindecare lentă a pielii
-acnee, eczeme, cum ar fi neurodermita, alergiile pielii precum și micozele
-tendința de transpirație abundentă și urât mirositoare
-căderea părului
-amețeli și dureri de cap frecvente
-spasme musculare nervoase, sensibilitate generală la durere, neuralgii rezistente la
terapie
-afecțiuni autoimunitare, alegii, cum ar fi astma și afecțiunile reumatice
-modificări ale aspectului urinei (puternic mirositoare, de culoare închisă, tulbure, iritații
la urinare, deseori și fără simptome inflamatorii, scurgeri)
-infertilitate în cazul ambelor sexe
-modificări ale aspectului scaunului și frecvente dereglări de digestie
-formarea de tumori și cancer
Formele de intoxicare datorate mai ales otrăvurilor și toxinelor civilizației moderne se
desfășoară îndeobște insidios și deseori nespecific. De multe ori nici nu ne gândim la
aceste toxine ca putând fiind cauza unor afecțiuni, și nu rareori unii pacienți sunt
considerați de către medici ca fiind ipohondri, isterici sau prefăcuți, deoarece în ciuda
analizelor atente, nu se poate stabili o cauza a afecțiunii. Pe lângă simptomele enumerate
mai sus, deseori pacienții se mai plâng și de:
-epuizare
-nervozitate
-iritabilitate
-lipsă de apetit
-apatie și deficiență de concentrare
Semnificativă este de asemenea alternarea insomniilor cu somnolența, a depresiilor cu
hiperactivitatea. Semnificativ este și faptul că simptomele sunt cronice și apar la intervale
din ce în ce mai scurte sau/și din ce în ce mai intense. Nu de multe ori o schimbare de loc
aduce cu sine o ușurare a simptomelor, și prin aceasta un indiciu asupra unei toxicități
ridicate a spațiului locuit. De asemenea specifice sunt aici și intoleranțele
medicamentoase.
Mecanismele autoreglatorii ale organismului pot fi blocate de către aceste toxine și
otrăvuri, astfel încât să nu mai aibă loc reacțiile necesare. Toxinele pot perturba
metabolismul la nivel celular precum și comunicația intercelulară. În astfel de cazuri
forțele de autovindecare nu mai sunt decât parțial active, ceea ce poate constitui o foarte
mare problemă pentru o terapie biologică. O terapie de detoxifiere constă dintr-o serie de
substanțe cum ar fi vitaminele, mineralele, microelementele și fitochimicalele.
Deseori apar reacții de blocaj datorate medicamentelor alopate. Iar faptul că foarte
multe dintre medicamentele alopate provoacă reacții modificate este un lucru deja bine
cunoscut și certificat. Antibioticele, cortizonul și antireumaticele nici nu sunt măcar
remedii vindecătoare, ci doar medicamente simptomatice, în sensul că ele subpresează și
ascund simptomele, dar in nici un caz nu îndepărtează cauza bolilor. Acest lucru poate fi
recunoscut și prin faptul că simptomele sau bolile, ca urmare a unor astfel de terapii,
caută alte căi de manifestare (sau ”atac”), fapt ce îndeobște este cunoscut și recunoscut
ca ”efecte secundare sau adverse” ale medicamentelor alopate. Si astfel apar afecțiuni
noi, cum ar fi de ex. acneea, osteoporoza sau ulcerul stomacal.
Nu întotdeauna este necesară o intervenție externă pentru a ajuta organismul în
funcția sa de detoxifiere. Atâta timp cât organele responsabile cu detoxifierea sunt
funcționale, nu sunt afectate, organismul își rezolvă destul de eficient problemele. Însă
atunci când aceste organe sunt slăbite ca urmare a unor infecții, a proceselor firești de
îmbătrânire sau a formării unor tumori cancerigene, capacitatea acestor organe de a
detoxifia organismul scade simțitor.

22
Detoxifierea se efectuează mai ales prin zonele de ”graniță” ale corpului, și deseori
tocmai acolo apar simptome de boală, ca urmare a unei mari concentrări de otrăvuri în
corp: vezica urinară, rinichii, prostata, etc. În sensul medicinei umorale, transpirația,
voma, diareea, inflamațiile și modificările care pot fi observate pe piele sunt în esență
încercări ale corpului de a se elibera de otrăvurile acumulate în el. Durerile apar mai ales
atunci când se ajunge la o hiperaciditate a țesutului respectiv.
Încercările de îndepărtare, de eliminare și subpresare a acestor mecanisme de
autovindecare ale organismului sunt de cele mai multe ori daunătoare, împiedicând
organismul să-și desfășoare sarcinile firești de detoxifiere. Astfel de încercări în care
excelează medicina alopată prin medicamentele chimice, unguenții cu cortizon sau alte
procedee de acest gen, pot duce în timp la apariția unor serioase probleme de sănătate,
mult mai grave decât cele inițiale, împotriva cărora s-au administrat respectivele
medicamente.
Altfel spus, în loc să ”atacam” (cu scopul de a anihila simptomele) zonele de graniță ale
organismului, zone prin care organismul expulzează toxinele din el, ar fi mult mai
inteligent să se acționeze în sensul modificării nutriției și eliminării surselor de intoxicare
datorită cărora organismul este nevoit să trimită o mare cantitate de toxine în acele
zone. Dar desigur o astfel de terapie este mai îndelungată, necesită o mai mare atenție și
preocupare din partea medicului pentru pacientul respectiv ca persoană integrală, și în
acest fel medicina alopată nu mai este nici rentabilă și nici utilă concenelor farma pentru
care vânzarea de medicamente este importantă, și nicidecum cauza reala a unei boli.
Dar cum poate fi ajutat organismul, atunci când acest lucru este necesar, pentru a
putea efectua detoxifierea mai eficient? Sistemele autoreglatorii ale organismului pot fi
susținute prin procedeele de detoxifiere pe care natura le-a conceput și pus la dispoziția
noastră. Eliminarea toxinelor se face din interior către exterior, de la organele așa-numite
”nobile” către cele numite ”obișnuite”, ne-nobile. Acest concept stă la baza medicinei
umorale. Organele ”nobile” sunt creierul, ficatul, pancreasul, plămânii, rinichii și inima.
Organele ne-nobile sunt mucoasele, intestinul, vezica urinară și pielea, adică tocmai
zonele de ”graniță” ale organismului. Ori tocmai acolo apar, ca urmare a acumulărilor de
toxine din mediul înconjurător, o mulțime de afecțiuni cronice, ca de exemplu micozele,
alergiile sau cancerul. Otrăvurile sunt tocmai în aceste zone în mod deosebit acumulate și
nu intotdeauna se reușește și eliminarea lor eficientă.
În practică s-a dovedit că printr-o susținere eficientă a proceselor de eliminare, mai
ales a celor efectuate de ficat, pancreas, intestin și rinichi, poate fi foarte eficient
susținută eliminarea toxinelor endogene. În mod tradițional sunt folosite în acest scop
plantele medicinale, diureticele, laxativele, mineralele, vitaminele și antioxidanții.
Aceste principii și proceduri cunoscute de sute de ani sunt adesea ignorate de medicina
alopată, în aroganța ei infantilă (căci medicina alopată este „foarte tânără„ în comparație
cu celelalte forme de medicină, tradiționale). A susține mereu că ceea ce se știe deja de
două sute de ani este ”învechit” așa cum spune medicina alopată, se poate deja aplica în
cazul medicinei alopate, ale cărei principii fundamentale sunt și ele deja vechi de peste
150 de ani. Iar cercetările și studiile mai recente confirmă și dau dreptate aproape
întotdeauna vechilor, tradiționalelor puncte de vedere.

Metalele grele dereglează sistemele reglatorii


Un factor perturbator deosebit de grav îl constituie cumularea în organism a așa-
numitelor ”metale grele”, sau a metalelor care sunt depozitate ”greșit”, cum ar fi cazul
fierului sau cuprului. Acestea produc radicali liberi, care la rândul lor povoacă reacții în
lanț și declanșează procese patologice. Radicalii liberi sunt una dintre principalele cauze
ale îmbătrânirii și ale bolilor degenerative cronice. Durata vieții unui om poate fi mărită
atunci gând se reușește diminuarea formării radicalilor liberi sau mărirea capacității
antioxidative a proceselor de apărare ale organismului. Dacă însă capacitatea
antioxidativă a organismului este epuizată, atunci metalele grele provoacă un important
dezechilibru, iar consecința acestuia sunt bolile cronice.
Acțiunea metalelor grele și a radicalilor liberi poate provoca daune sistemelor organice
și deci întregului organism. În funcție de care anume metale grele în care anume sisteme
organice sunt depozitate și în funcție de cât de repede procesele antioxidative locale si
sistemice sunt ”depășite de evenimente”, rezultă anumite simptome și respectiv boli.
Astfel:
-depozitarea de fier în creier poate duce la o îmbătrânire prematură a sistemului nervos
central și, prin daune produse ”substatia nigra” din creier, la apariția Morbus Parkinson;

23
-și depozitarea de ioni de fier în țesuturile sânului duce la formarea de radicali liberi care
provoacă daune ADN-ului și astfel crește riscul de cancer;
-plumbul, mercurul, nichelul, cromul, cobaltul, cuprul și zincul stimulează creșterea
celulelor cancerigene din sân;
-mercurul metalic reduce numărul de celule ”ucigașe” și influențează chemotaxia
leucocitelor, ceea ce influențează negativ imunitatea celulară;
-și o intoxicație cronică cu plumb conduce la diminuarea linfocitelor B și T precum și a
celulelor ucigașe. Iar în aortă, inimă și rinichi plumbul dereglează beta-receptorii iar prin
aceasta sistemul renin-angiotensin-aldosteron ceea ce duce la hipertensiune;
-mercurul anorganic poate conduce, prin formarea de radicali liberi, la hipertensiune și
afecțiuni ale inimii, plămânilor și rinichilor;
-o cantitate cronic prea mică de cupru are ca rezultat o formare mai accentuată a
radicalilor liberi în intestin și este astfel considerată ca unul din factorii de risc pentru
formarea cancerului de intestin și colon;
-o concentrație prea mare de cadmiu, mercur și plumb a fost relevată în cazul a 21 de
tipuri de tumori benigne și 23 de tipuri de tumori maligne ale creierului;
-și prostata este transformată într-un ”depozit de gunoi”, în ea găsindu-se deseori valori
mărite de cadmiu și mercur;
-procesele reparatorii ale daunelor produse ADN-ului pot fi inhibate chiar și în cazul unor
cantități mici de nichel solubil, oxid de nichel și cadmiu.
Din aceste câteva exemple se poate foarte clar înțelege cât de dăunătoare pentru
sănătate pot fi metalele grele. Din nefericire este foarte greu de spus la care afecțiune
care anume metal greu este direct vinovat. Aceasta și deoarece astăzi suntem confruntați
cu o cantitate enorm de mare de substanțe chimice, și pe deasupra multe dintre acestea
interacționează. Însăși Organizația Mondială a Sănătății recunoaște că metalele grele
sunt răspunzătoare de nenumărate afecțiuni circulatorii, cancerigene, ale sistemului
nervos, autoimunitare precum și ale afecțiuni copiilor incă ne-născuți.
În medicina integrală unul dintre principalele ”puncte de atac” ale terapiilor este
eliminarea metalelor grele și a altor toxine și otrăvuri din organism. (Vezi aici și articolele
Domnului Doctor Klinghardt asupra eliminării metalelor grele cu ajutorul algei Chlorella).
În medicina integrală sunt folosite diferite substanțe pentru a se obține detoxificarea
principalelor organe: armurariu, solidago, urzică, thuia-lachesis (spag.). Pentru
detoxifierea intestinelor, pe lângă pre-biotice și pro-biotice, mai este folosit pentru
curățarea intestinelor și zeolitul vulcanic (chabasit și klinoptilolith).
Zeolitul are capacitatea de a absorbi ionii de amoniu, gazele de fermentare și digestie,
diferitele toxine și metale grele precum și nucleotidele radioactive (cesiu și stronțiu). Dar
și capacitatea acestuia de a neutraliza radicalii liberi este demnă de luat în considerare. O
curățare a intestinului cu Zeolit este practicată în cazurile de deficiență imunitară, în
afecțiunile acute, cancer, intoxicațiile chimice, chemoterapii, în bolile cronice, în artrită,
artroză și reumatism, în alergii și intoxicații cu amalgam, în perioada de sarcină și de
alăptare sau în cazul fumătorilor.
În privința importanței unui intestin sănătos și a unei flore bacteriene sănătoase
recomandăm și articolele pe această temă din Site-ul nostru. În cazurile în care
sindromul ”Leaky Gut” s-a instaurat deja, afecțiunile cronice și degenerative nu întârzie
să-și facă apariția. Din nefericire medicina alopată terapiază simptomele și nu cauzele
bolilor, astfel încât foarte adesea intoxicările și otrăvirile cu diferite substanțe printre care
un loc principal îl ocupă metalele grele, sunt trecute cu vederea. Un echilibru corect bază-
acid și o floră intestinală sănătoasă sunt doi dintre pilonii de bază ai sănătății noastre.
În privința hiperacidității, din nefericire o mare parte a acesteia este datorată nutriției
moderne. Mineralele (deci bazele) sunt din păcate în nutriția modernă mai degrabă
deficitare. Deseori este necesară suplimentarea mineralelor cu ajutorul preparatelor
speciale, dar desigur și legumele și fructele. Produsele animale din contră, provoacă
aciditate. Poate că acuma veți înțelege câtă înțelepciune și ”înaltă știință medicală” este
în obiceiul țăranului român de a posti, de a nu consuma o anumită perioadă nici un fel de
produse de origine animală.
Dacă dorim să vindecăm cu succes bolile, și nu doar să atenuăm simptomele, așa cum
face medicina școlastic-alopată, trebuie să avem de la bun început în obiectiv
regenerarea sistemelor regulatorii ale organismului. În acest sens sunt necesari șase
pași:
1- mobilizarea și neutralizarea depozitelor acide cu ajutorul substanțelor minerale bazice;
2- eliminarea acestor acizi;

24
3- stabilizarea metabolismului și sustinerea neutralizării și eliminării cu ajutorul zeolitului
4- remanierea și întărirea florei intestinale cu ajutorul culturilor bacteriene pre-bioticelor
și pro-bioticelor
5- suplimentarea nutriției cu vitamine, minerale, microelemente și fitochimicale
secundare
6- eliminarea otrăvurilor cauzate de mediul înconjurător, cu ajutorul chelatenului

Hrană vindecătoare pentru celule – medicina ortomoleculară


Pentru a putea vindeca o boală atât de complexă precum cancerul, este necesar să
susţinem capacitatea de autovindecare a pacienţilor prin toate mijloacele posibile. Un rol
important în aceasta întreprindere îl joacă terapia ortomoleculară, al cărei scop este
aprovizionarea cât mai bună a celulelor şi ţesuturilor pentru a putea permite organismului
să găsească drumul înapoi către starea de sănătate.
La nivelul ortomolecular, practic în toate cazurile se constată o situaţie evident
deficitară la pacienţii bolnavi de cancer. Iar aceste deficienţe sunt relativ uşor de
compensat şi eliminat. Una dintre cele mai frecvente cauze ale unui astfel de deficit este
alimentaţia modernă, cu preferinţele cunoscute spre zahăr, carne, cereale şi uleiuri
rafinate şi produsele alimentare prelucrate industrial. Pe lângă acestea, se mai adaugă
desigur poluarea chimică şi electrică a mediului înconjurător, precum şi starea
permanentă de stress, fie la serviciu, fie în familie.
Fondatorul medicinei ortomoleculare a fost Linus Pauling, dublu Laureat al Premiului
Nobel, care definea medicina ortomoleculară astfel: „Medicina ortomoleculară este
păstrarea sănătăţii şi combaterea bolilor prin modificarea concentraţiei de substanţe
care se află în în mod normal în organism şi care sunt responsabile pentru starea de
sănătate.”
Linus Pauling a remarcat foarte corect că multe afecţiuni apar doar atunci când
biochimia organismului este paralizată în rezervele ei energetic-nutritive fie prin deficit fie
prin dezechilibru alimentar. Şi procesele de îmbătrânire precum şi cele care duc la
apariţia afecţiunilor degenerative se relevă la rândul lor ca probleme ortomoleculare.
Termenul „ortomolecular” este compus din cuvântul grecesc „orthos” adică corect, bun,
şi din termenul latin „molecula”, ceva foarte mic. Prin aceasta terapia ortomoleculară
înseamnă folosirea moleculelor corecte în cantitate corectă. Pentru ca celulele şi
ţesuturile să poată conlucra eficient la păstrarea sănătăţii optimale, este nevoie ca în
organism să se afle toate microelementele în cantitate corespunzătoare, corectă.
Substanţele avute în vedere de medicina ortomoleculară sunt vitaminele, mineralele,
microelementele, aminoacizii, acizii graşi şi enzimele. Marea majoritate a acestora
trebuiesc introduse în organism prin intermediul nutriţiei, iar în cazul în care prin aceasta
nu se poate asigura necesarul optim, aceste substanţe pot fi introduce în organism cu
ajutorul suplimenţilor nutritivi. Există circa 45 de astfel de substanţe pe care organismul
nu le poate produce singur.
Aceste microsubstanţe au rol de „mesageri” în transmiterea informaţiilor la nivel
celular, au rol de „cărămizi” de construcţie pentru celulele şi ţesuturile noastre sau de
enzime implicate într-un mare număr de procese şi reacţii chimice esenţiale pentru
organism. O serie dintre aceste substanţe sunt folosite eficient în terapiile cancerului sau
post cancerigene, precum şi în cazul pacienţilor care sunt supuşi chemoterapiilor sau
terapiilor prin radiaţii.
Deoarece fiecare om este un individ unic, cantităţile şi dozajele acestor substanţe sunt
şi ele individuale. Tocmai în aceasta constă şi dificultatea terapiei ortomoleculare,
deoarece fiecare terapeut trebuie să decidă pentru fiecare caz individual, cantitatea şi
natura substanţelor care trebuiesc administrate. Nici nu este de mirare că terapiile
ortomoleculare nu sund îndrăgite de medicii alopaţi, deoarece ele sunt mult mai
complexe, cer mai mult timp şi angajament profesional din partea medicului, şi nu sunt
atât de bine remunerate de către Casele de Sănătate care depind în ultimă instanţă de
politic şi de concernele farma.
Foarte importană este aprovizionarea organismului cu vitamine, printre care vitaminele
C şi E sunt cele mai importante. O serie de alte substanţe deosebit de importante sunt
mai puţin cunoscute oamenilor obişnuiţi, şi de aceea ne vom ocupa tocmai de acestea
mai pe larg în cele ce urmeaza.
O substanţă foarte importantă şi care şi-a dovedit eficacitatea îndeosebi în terapiile
contra cancerului, este Curcumin. Această substanţă se găseşte in principal în rădăcina
plantei Curcuma longa, dar acolo constituie doar 7% din totalul fitochimicalelor. Astăzi
există preparate probiotice care conţin Curcumin într-un procent mult mai ridicat.

25
Personal, deşi nu sufar de nici o boală cronică şi Slavă Domnului, nici de cancer, totuşi
iau în fiecare zi două linguriţe pline cu vârf (dimineaţa şi seara inainte de masă) din
pulbere de Curcuma longa. Desigur, cantitatea de Curcumin nu este aşa de mare, dar
pentru necesarul zilnic de „întreţinere” este (după părerea mea) suficient. Cea mai bună
Curcuma longa creşte în Insula Java, Indonezia, unde de altfel aproape toate reţetele
tradiţionale din plante medicinale au în compoziţie şi Curcuma longa.
L-Arginin este un aminoacid care în mod normal este produs de organism prin
procesul de sinteză şi este de asemenea introdus prin alimentaţie în corp. L-Argininul se
găseşte cu precădere în alune (în arahide cât şi în alunele de pădure) şi boabele de soia.
L-Argininul este treapta de sinteză premergătoare singurei substanţe-mesager sub formă
gazoasă din organism, monoxidul de azot (NO). Acesta joacă un rol central în
elasticitatea vaselor sangvine şi deci, în cazul în care este deficitar în organism, poate
influenţa apariţia bolilor cardiovasculare precum şi aprovizionarea cu oxigen ce se
efectuează prin vasele de sânge capilare şi prin sistemul circulator periferic. Ba chiar mai
mult, monoxidul de azot este principala armă a celulelor ajutătoare Th1, care cu ajutorul
acestui gaz elimină agenţii patogeni intracelulari. Aici trebuie spus că anticorpii (în
principal celulele ajutătoare Th2) nu joacă nici un rol contra acestui gen de agenţi
patogeni. Vă recomand să citiţi articolele bazate pe teoria simbiozei celulare a Domnului
Doctor Herbert Kremer, cuprinse în rubrica „Medicina integrală” din acest Site. De
asemenea vom mai face referire la această problematică în rândurile de mai jos, atunci
când vă vom prezenta traducerea unui foarte interesant interviu cu Dr. Herbert Kremer
asupra cancerului şi AIDS=HIV.
L-Arginin mai contribuie la creşterea producţiei de limfocite, acţionează contra formării
de cheaguri sangvine (trombocitele) care duc la perturbarea circulaţiei sangvine. De
asemenea L-Arginin reduce tendinţa grăsimilor de a reacţiona cu oxigenul şi astfel de a
crea radicali liberi. L-Argininul mai are şi eficacitate în cazurile de cancer datorită faptului
că încetineşte creşterea tumorilor şi a formării de metastaze. Stimulează şi formarea de
colagene şi ajută în procesele de vindecare a rănilor (se recomandă deseori înainte şi
după efectuarea unei operaţii o administrare de până la 30 de grame pe zi). În cazul unor
dereglări ale funcţiilor ficatului, L-Argininul împreună cu L-Ornitin normalizează un nivel
prea mare de amoniac în sânge şi susţine regenerarea celulelor hepatice. Se recomandă
administrarea L-Argininului în mai multe doze peste zi, deci nu toată cantitatea pe o zi
într-o singură administrare. În cazurile de cancer se recomandă ca linie generală de
administrare 30 de grame de L-Arginin zilnic, mai ales în cazul unei existente cahexii.
Trebuie avut în vedere faptul că L-Arginin nu trebuieşte administrat simultan cu L-Lysin,
deoarece aceste două substanţe se blochează reciproc în procesul de absorbţie.
Înainte de a trece mai departe, mă simt aici obligat să încerc o explicaţie simplă a ceea
ce înseamnă „radicalii liberi”, deoarece am făcut până în prezent deseori referire la
aceştia.
Radicalii liberi sunt atomi, respectiv molecule, din interiorul şi din exteriorul celulelor
noastre care deţin doar un singur electron. În mod normal moleculele, respectiv atomii
au doi electroni. Această situaţie duce la o agresivitate sporită a acestor atomi cu un
singur electron, care încearcă în permanenta să „fure” un electron de la o altă moleculă
(învecinată, să zicem). Prin aceasta „vecinul” este transformat la rândul lui într-o
moleculă cu un singur electron, deci un „radical liber”. Rezultă o reacţie în lanţ, care duce
în cele din urmă la distrugerea celulei, respectiv celulelor, în funcţie de cantitatea mai
mică sau mai mare de antioxidanţi din corp, antioxidanţi care au capacitatea de a „lega”
radicalii liberi.
L-Carnitin este important pentru metabolismul energetic şi pentru detoxifiere. Până în
prezent există peste 9.000 de cercetări academice care au ca erou principal L-Carnitinul.
Şi în fiecare an mai apar în jur de 300 de astfel de studii şi cercetări. Este o substanţă
naturală ce poate fi întâlnită mai ales în musculatură. Carnea de miel şi de oaie au un
înalt conţinut de L-Carnitin, laptele şi vegetalele dimpotrivă, un conţinut relativ scăzut. L-
Carnitin nu este o vitamină veritabilă, ci mai degrabă o substanţă asemănătoare
vitaminelor (un vitaminoid), care se înrudeşte însă cu vitamina B.
Necesarul zilnic normal pentru organism este de 200-500 de miligrame. În cazuri
speciale, cum ar fi stressul, efortul datorat activităţii sportive spre exemplu sau în
cazurile de boală, necesarul zilnic poate creşte până la 1.200 mg sau chiar mai mult.
Doar 10% din acest necesar poate fi produs de organism, iar pentru fiecare gram de L-
Carnitin sunt necesare 30 de grame de proteine. Sinteza proprie a L-Carnitinului se
efectuează în ficat şi rinichi, şi este dependentă de vitaminele A, B3, B6, B12 şi C, de fier,
acid folic, L-Lysin, L-Methionin şi de diferite alte enzime.

26
Mai ales în cazul unui deficit de vitamina C se ajunge repede şi la un deficit de L-
Carnitin în musculatură, şi prin aceasta la un deficit energetic. L-Carnitinul este deci
esenţial pentru producţia proprie de energie şi susţine formarea sângelui şi eliberarea de
oxigen din globulele roşii către celule. L-Carnitin efectuează în primul rând o activitate de
câştigare de energie din grăsimi, jucând rolul de „cărăuş” care transportă lanţurile lungi
de acizi graşi în mitocondrii şi care o dată ajunse acolo, prin ardere se transformă în
energie (ATP). Ori tocmai aceasta este una dintre principalele condiţii pentru evitarea
unei cahexii în cazurile de cancer. În cazul unui deficit de L-Carnitin oxidarea lanţurilor
lungi de acizi graşi (unul dintre principalele procedee de câştigare de energie din
organism) este dereglată. Şi aici nu este vorba numai de câştigarea de energie, ci şi de
capacitatea de detoxifiere a mitocondriilor. Deoarece L-Carnitin este capabil să resoarbă
şi elimine din mitocondrii resturile rămase în urma arderilor energetice.
De asemenea L-Carnitinul detoxifică şi globulele roşii ale sângelui, mărindu-le astfel
durata de viaţă şi contribuind la fluiditatea sângelui. Contribuie şi la susţinerea producţiei
de globule albe (limfocite), care joacă un însemnat rol în sistemul imunitar, respectiv în
producerea de anticorpi. L-Carnitin mai joacă un însemnat rol şi în protejarea şi
„repararea”celulelor nervoase.
Nu se recomandă administrarea de L-Carnitin după ora 16, deoarece la circa 2-4 ore
după administrare se obţine o degajare de energie şi deci o creştere a activităţii
corporale. De asemenea nu trebuieşte administrat împreună cu cantităţi prea mari de
aminoacizi, deoarece acestea pot bloca acţiunea L-Carnitin în organism. În cazurile de
cancer se recomandă în general 6 grame pe zi, oral, pe timp de 14 zile, după care
dozajul trebuieşte redus la 2 grame zilnic.
L-Cistein şi L-Glutation au acţiune antioxidativă, detoxifiantă, susţin sistemul
imunitar şi sinteza grăsimilor. L-Glutation este, din punct de vedere cantitativ, cel mai
important tripeptid cu conţinut de sulf (L-Gamma-Glutamil/Cistein/Glicin) din organism.
Cu ajutorul acidului glutaminic şi al Glicinului, L-Cistein formează cel mai important
antioxidant solubil (substanţă ce oxidează uşor, deci reacţionează cu oxigenul şi prin
aceasta protejează alte substanţe contra oxidării nedorite), pe nume L-Glutation, care
are activitate atât intra- cât şi extra-celulară.
Datorită conţinutului de sulf, L-Glutation împreună cu enzima Glutationperoxidază care
conţine Selen au acţiune antioxidantă asupra radicalilor liberi şi a oxidării vitaminelor C şi
E. Producţia de Glutation în organsim depinde printre altele de prezenţa L-Cistein. Acesta
se găseşte în cantitate mare în brânza de vaci. Deoarece însă acolo oxidează rapid, în
procedurile terapeutice este folosită forma stabilă chimic de N-acetil-cistein (NAC).
L-Glutationul oxidat este citotoxic şi trebuieşte din nou redus în GSH, cu ajutorul
vitaminei B2. Pentru ca un organism să rămână sănătos este necesar un raport de 400:1
între Glutationul redus şi Glutationul oxidat.
L-Glutation are cea mai mare eficacitate terapeutică împreună cu Cistein, Glutamin şi
Selen. L-Glutation protejează celulele, lipidele, proteinele şi acizii nucleici contra oxidării
prin radicalii liberi. Deoarece o cantitate prea mare de Cistein se poate transforma în
Cistin, este indicat ca în administrare să fie introdusă vitamina C într-o cantitate de trei
ori mai mare decât Cistein, pentru a se împiedica această transformare.
Administrarea de N-Acetil-Cistein poate stabiliza statutul electronilor (reducţie-oxidare,
deci Redox) şi astfel celulele corpului se pot reface. În cazurile de cancer se recomandă
în general un dozaj de circa 2 grame de Glutation redus, 400 mg de L-Cistein şi 3-10
grame de N-Acetil-Cistein, timp de 14 zile, după care se administrează timp de circa 6
săptămâni zilnic un gram de Glutation redus, 200 mg de L-Cistein şi pentru circa 6 luni,
3-10 grame de N-Acetil-Cistein.
L-Glutamin are acţiune antioxidantă, susţine schimbul energetic şi are efect calmant.
Dintre toţi aminoacizii, L-Glutamin are cea mai mare concentrare în sânge şi în
musculatură. În cazurile de mare consum energetic, cum sunt de exemplu eforturile
fizice mari, poate apare un deficit de Glutamin.
L-Glutamin, împreună cu L-Cistein, este o substanţă foarte importantă pentru formarea
în organism a Glutationului. De asemenea Glutaminul este activ în reglarea echilibrului
acid-bază.
Celulele mucoasei intestinale precum şi macrofagele şi limfocitele sunt dependente de
aprovizionarea cu L-Glutamin. În cazul unui deficit funcţionabilitatea naturală a
intestinului este sensibil dereglată, deoarece 70% din Glutamin este folosit ca furnizor
energetic pentru celulele mucoasei intestinale. În cazul unui deficit de Glutamin,
permeabilitatea mucoasei intestinale este sensibil mărită, fapt ce aduce cu sine o serie de
probleme grave (vezi şi articolul „Intestinele sunt de vină”), cum ar fi pătrunderea în

27
sânge a macromoleculelor din intestin, fapt ce duce la inflamaţii și intoxicații.
Glutaminul stimulează:
-producţia de Interleukin-2 (substanţă-mesager pentru reglarea imunitară) prin activarea
celulelor ajutătoare T (stimularea creşterii numărului de celule de apărare prin aportul de
citokine);
-producerea de globule albe (limfocite);
-diferenţierea celulelor B în celule producătoare de anticorpi;
-activitatea macrofagelor;
-sinteza Interleukin-1 (de asemenea substanţă-mesager a regulării imunitare);
-metabolismul musculaturii.
Glutaminul împiedică şi de-construcţia musculară, întârziind şi epuizarea musculară. De
asemenea stimulează eliberarea de hormoni de creştere din glanda hipofiză.
În cazurile de cancer, cu scop preventiv se administrează circa 6 grame de trei ori pe
zi, iar pentru combaterea cahexiei, circa 30 de grame zilnic.
Coenzima Q10 (Ubichinon) este antioxidantă, contribuie la metabolism şi ajută la
remedierea daunelor provocate inimii de chemoterapie. Există un studiu cu 32 de
paciente cu cancer de sân cu atacare a ganglionilor limfatici, care au primit zilnic 90 de
mg Q10, vitamina C, E, Beta-Carotin şi Selen pentru o perioadă de 18 luni. La 6 dintre
paciente s-a obtinut o regresie locală. La alte 2 paciente care au primit 390 mg de Q10
plus celelalte substanţe enumerate mai sus, după 3 luni nu a mai fost constatată nici o
tumoare. Q10 este o substanţă proprie organismului, care se găseşte în membrana
internă a mitocondriilor, şi care până în jurul vârstei de 40 de ani este sintetizată în corp
din fenilalanin, tirosin şi metionin, în prezenţa acidului folic, a vitaminei B12 şi a altor
vitamine. După vârsta de 40 de ani concentraţia de Q10 în organism începe să scadă
sensibil. Complexul enzimatic al mitocondriilor însă are o necesitate esenţială de Q10 în
vederea producerii de energie (ATP) în lanţul respirator celular. Q10 este „transportorul”
de electroni între flavoproteine şi citocrome (enzime). Dacă Q10 lipseşte, stresul oxidativ
pentru mitocondrii este mărit şi întregul schimb energetic influenţat negativ.
În cazurile de cancer se recomandă circa 200-500 mg zilnic pentru o perioadă de 6
luni, iar după aceasta 100 mg zilnic ca şi doză de întreţinere.
Seleniul este antioxidant, participă la imunitatea organismului şi la metabolismul
hormonilor tiroidieni. Este unul dintre cele mai importante microelemente (dintre cele
circa 20) necesare omului. Există un număr relativ mare de enzime care sunt
„dependente” de Selen, cum ar fi de exemplu enzima Glutation-peroxid. Dacă Selenul
lipseşte Glutationperoxidaza este sensibil dereglată, iar daunele cauzate de această
situaţie afectează printre altele ADN-ul şi membrana celulară. Glutationperoxidaza
aparţine celor mai importante sisteme protective endogene antioxidante şi inhibă
formarea Prostaglandinului şi Leucotrienului (substanţe similare hormonilor) care
stimulează apariţia inflamaţiilor.
Proteinele dependente de Selen au importante funcţii în protecţia celulară contra
radicalilor liberi, în diferenţierea celulară inclusiv în apoptoză şi în metabolismul
hormonilor tiroidieni. La administrarea orală trebuie avut în vedere ca Selenul să fie
administrat sub formă de Selenmetionin, deoarece Selenul este în organism legat cu
aminoacizii Metionin şi Cistein, şi astfel se va mări disponibilitatea biologică.
În diferitele studii efectuate s-a putut releva faptul că pacienţii cu tumori prezentau un
nivel al Seleniului în plasma sangvină semnificativ scăzut, şi astfel implicit o activitate
scăzută a Glutationperoxidazei. Selenul de asemenea ajută la o mai bună tolerare a
chemoterapiilor şi terapiilor cu radiaţii, prin reducerea balastului oxidativ provocat de
aceste terapii. Cercetările au mai relevat şi faptul că Selenul conlucrează deosebit de bine
cu vitamina E (zilnic circa 500-1.000 de Unităţi Internaţionale) iar această sinergie
depăşeşte evident o simplă administrare doar a Selenului. În cazurile de cancer se
recomandă o doză zilnică de până la 1.000 de micrograme cu 800 de Unităţi
Internaţionale de vitamina E.
În orice caz, plecând de la ideea că organismul este o structură înalt-inteligentă, este
foarte indicat ca în cazurile de cancer, să-i punem acestuia la dispoziţie un sortiment cât
mai mare de substanţe esenţiale, din care sistemele reglatorii ale corpului îşi vor lua ceea
ce au nevoie. Substanţele produse prin procedee chimice este însă bine să fie evitate.
Desigur că o afecţiune cum este cancerul nu poate fi eliminată doar prin aceste
substanţe, şi sunt extrem de necesare ca o serie de alte metode şi procedee care să
conlucreze cu terapia ortomoleculară, cum ar fi de exemplu terapie prin mişcare,
coaching, training mental, homeopatie şi altele. Terapeutul trebuie să reaşeze nutriţia
pacientului pe baze care să permită susţinerea terapiei ortomoleculare. De asemenea

28
este absolut necesar a se controla şi eventual re-echilibra raportul acid-bază din
organismul pacientului.
Pentru necesităţile unui organism aflat în luptă cu cancerul sunt de asemenea de mare
ajutor dietele ulei-proteine ale Doamnei Doctor Budwig (Omega 3 şi 6). (Vezi aici cartea
Doamnei Dr. Budwig „Cancerul – cauza şi soluţia lui” apărută în 1990 la Editura Kernen).
Qui bono
va continua - vezi în curand „Medicina energetică”
Bibliografie:
- Peter Elster, HP (Heilpraktiker = terapeut), articole din revista „raum&zeit” Octombrie
2008
- Robert Jütte, „Geschichte der alternaiven Medizin“, München 1996
- Isolde Richter, „Therapieverfahren des Heilpraktikers“, München/Jena 2000
- Nefjodow, L.A., „Der sechste Kontratieff“ Rhein-Sieg Verlag, 2006
- Hündeler, E. Die Geschichte der Zukunft“ Brendow&Sohn Verlag, 2005
- Kickbusch, I. „Die Gesundheitsgesellschaft zwischen Markt und Staat“ Conferinţă
susţinută la
Technischen Universität Berlin, 24 Iunie 2003
- Prognos AG pentru AOK Bundesverband: studiu „Machbarkeitsstudie einer
populationsbezogenen
Integrierten Vollversorgung“ Basel, 12.11.2005
-Ellis Huber, „Die Gesundheitsrevolution“ Aufbauverlag, Berlin, 2004, precum şi articole
din
„raum&zeit“ Octombrie 2008
- Dr. Ing. Joachim-F. Grätz, terapeut, Oberhausen articole în „raum&zeit” Octombrie
2008
- Klammrodt, Friedrich, „ADS – eine Impffolge? Heilerfoge mit Homöopatie und
Bioresonanz”Verlag
Grundlagen und Praxis
- Grätz Joachim-F. „Sind Impfungen sinnvoll?“ Hirthammer Verlag, München
- Smits, Tinus, „Das Impfschaden-Syndrom“ Narayana Verlag, Kandern
- Dr. Andrea-Mercedes Riegel, „TCM – ein Mysterium” inRaum&Zeit 2008
- Zarkovic, N. - ”Anticancer und Antioidative Effects of Micronized Zeolite”, Anticancer
Research, 2003, Vol.
23
-Ivkovic, S. Müller/Schubert, A. – ”Oxidatives Stress, Risikofactor Nr. 1 fuer die
Gesundeit”, Astra H&D GmbH 2004
-Rocher, P. – ”Les zeolithes naturelles”, Geachroniques, 1990, 34, Pag. 13-17

29