CUM SA CRESTI COPII FERICITI DUPA PRINCIPIILE ADLERIENE

De la copilăria timpurie trecând prin adolescenţă cartea este un ghid

pentru părinţi şi un suport pentru specialişti
O lucrarea clasică despre îmbunătăţirea relaţiilor părinte-copil --
inteligentă, umanistă şi eminamente practică
Cartea este bazată pe experienţa de o viaţă de lucru cu copiii – problemele
lor, plăcerile lor, provocările lor. Dr. Rudolf Dreikurs, cel care a continuat şi
dezvoltat Psihologia Individuală a lui Alfred Adler, specializat în lucrul cu copiii,
prezintă un program uşor de urmat care-i învaţă pas cu pas pe părinţi cum să
rezolve problemele comune care apar de la naştere şi până la adolescenţă. Cartea te
poate ajuta să înţelegi mai bine acţiunile copiilor, ghidându-te către o educaţie
eficientă şi durabilă:
- Câştigarea cooperării şi respectului copiilor
- Oprirea accidentelor fără sens şi nepăsării
- Gestionarea geloziei şi luptei
- Descurajarea obiceiurilor proaste
- Depăşirea propriilor tale frici

Cap. . Fă pe plac cu grija : ai curajul de a spune „nu”

Orbirea noastră nu ne permite să vedem rezultatele pe termen lung ale
faptului că ne mulăm de fiecare dată pe capriciile copilului şi asta mai ales pentru
că, făcându-i pe plac armonia se instalează imediat în casă. Din acest motiv, ideea
de a face pe plac trebuie folosită cu grijă. Copiii au nevoie să ştie cum se
gestionează frustrare. Viaţa de adult este plină de frustrări. Este un nonsens absolut
să creadă că atunci când va creşte, copilul va fi capabil să gestioneze frustrările.
E natural să vrem să-i mulţumim pe copiii noştri. Avem o mare bucurie a-
i satisface pe ei. Totuşi, când încercăm să facem pe plac copiilor, până încălcăm

1
ordinea sau când cedăm de frica pretenţiilor pe care le au, este necesar să devenim
alerţi în legătură cu pericolele care apar. Nu trebuie să fim arbitrari în refuzul de a-i
lua copilului ce vrea. Dar, ori de câte ori copilul îşi doreşte sau cere ceva ce este
contrar ordinii sau cerinţelor situaţiei, atunci este nevoie să avem curajul de a
rămâne la nu şi asta exprimă cea mai bună judecată.

Cap. Stimulează independenţa

Nu faceţi niciodată pentru un copil ceea ce poate face singur.
Ori de câte ori facem ceva pentru copil, ce poate el singur să facă, îi
arătăm că noi suntem mai mari decât el, mai buni mai capabili, mai experimentaţi,
ne demonstrăm pretinsa superioritate şi presupusa lui inferioritate. Copilul are
nevoie de încurajare.
Încă de timpuriu, copii ne arată că vor să facă lucruri pentru ei. (ex.
bebeluşul care se întinde să ia lingura să mănânce). Mult prea des părinţii
descurajează aceste încercări timpurii pentru a evita mizeria, dezordinea,
promovând astfel descurajarea şi un concept fals despre sine a copilului. Dar este
mult mai uşor să se curăţăm după un bebeluş decât să-i restabilim curajul pierdut.
Este posibil să aibă nevoie de ajutor, supraveghere şi antrenament. Trebuie să fim
atenţi să nu cerem prea mult, dar, pe de altă parte, trebuie să putem recunoaşte
abilităţile copilului. Trebuie să devenim conştienţi de pericolul protecţiei exagerate
şi să fim conştienţi la oportunităţile de stimulare a independenţei.

25.Nu te certa!
Certurile dintre fraţi sunt atât de comune încât par să fie considerate o
normalitate. Cearta arată însă că nu este în regulă ceva în relaţie, deoarece nimeni
nu se poate simţi bine atunci când se ceartă. Dacă certurile continuă este pentru că
ei obţin o satisfacţie, nu atât în certuri cât în rezultatele acestora ( atenţia mamei,
tatălui, serviciile acestora etc).

2
 Nu putem aranja relaţiile dintre copii noştri dar putem influenţa
interacţiunea lor prin ceea ce facem. Dacă acţionăm în aşa fel încât să eliminăm
rezultatele satisfăcătoare ale unei certe, stimulăm un nou tipar de comportament în
relaţia lor, oferindu-le oportunitatea de a învăţa cum să-şi rezolve singuri
problemele. Copiii învaţă prin ciocnirea cu realitatea să îşi dezvolte diplomaţia,
egalitatea, dreptatea, consideraţia şi respectul unul pentru celălalt. Un copil pentru
care toate disputele sunt soluţionate de altcineva s-ar putea să nu ştie niciodată să
rezolve situaţiile dificile şi va recurge la certuri fără scop ori de câte ori se
enervează sau nu obţine ce vrea.
Trebuie să-i învăţăm pe copiii să nu se certe. Trebuie să avem o discuţie
prietenească despre certuri, fără nici o urmă de intenţie de a arăta cu degetul sau de
a face morală şi să căutăm împreună cu copiii moduri de a rezolva dificultăţi de
moment , cuvintele nu „învaţă” , nici nu „ajută”, ci devin doar arme suplimentare.

26. Nu te lăsa impresionat de frici

Frica este utilizata de copii pentru a controla. Emoţiile sunt cobustibilul
care ne alimentează acţiunile. Cu toţii avem emoţii. Fără ele am fi indecişi, slabi,
lipsiţi de direcţie. Cu toţii am experimentat frica ţi fiecare dintre noi recunoaştem
că nu putem funcţiona atunci când suntem înfricoşaţi.. s-a demonstrat că oamenii
nu experimentează frica în momentele de pericol, de viaţă şi de moarte, ci doar
înainte sau după, când percepţiile şi imaginaţia i iau la galop cu „ce va fi” sau „ce
ar fi putut fi”. Prin urmare nu avem nevoie de frică pentru a evita pericolul.
Copiii nu vor rezolva dificultăţile vieţii dacă sunt plini de temeri. Frica nu
sporeşte capacitatea de a face faţă problemelor ci o micşorează. La copii temerile
servesc foarte bine ca mod dea obţine atenţie şi de a-i pune pe alţii în serviciul
propriu.
Este necesar să-i învăţăm pe copii să fie precauţi în situaţii potenţial
periculoase, dar precauţia şi frica sunt două lucruri diferite. Prima este o

3
recunoaştere rezonabilă şi curajoasă a pericolelor, pe când cea dea doua este o
retragere descurajată ţi paralizantă. În mod natural trebuie să ne învăţăm copii să fie
precauţi când trec strada, să nu accepte atenţie din partea străinilor, că pistoalele
sunt arme latente şi nu jucării, că înotul trebuie practicat numai la adâncimi care să
corespundă cu abilitatea fiecăruia. Toate acestea trebuie învăţate fără a insufla frica.
Este o chestiune de învăţare a limitelor, cum să ai grijă în situaţii care apr dificile
sau periculoase . frica subminează curajul. Frica este periculoasă. Pentru copii frica
serveşte unui scop. Dacă părinţii nu răspund la temeri, copiii lor nu le vor dezvolta
şi atât părinţii cât şi copiii vor fi eliberaţi de tortura şi suferinţa care rezultă din
aceasta.
Durerea face parte din viaţă. Nu există nici o cale de a scăpa de ea. Nici
un părinte nu doreşte să-şi vadă copii suferind. Totuşi, există situaţii când durerea
este inevitabilă, copilul care este curajos în realitate suferă mai puţin. Trebuie să ne
ajutăm copiii să accepte durerea şi suferinţa.

Cap 26. Vezi-ţi de treaba ta

Părinţii trebuie “să îşi vadă de treburile lor” şi să-i lase pe copii să înveţe
din consecinţele logice ale comportamentului propriu.

Cap. 27 . Sa nu-ti fie mila.

În concepţia lui Dreikurs mila face rău , chiar daca este justificată şi de
înţeles. Copiii sunt extrem de sensibili la atitudinile adultului, chiar când nu sunt
exprimate deschis. Dacă îi plângem de milă unui copil, va crede că şi el trebuie să-
şi plângă de milă. Suferinţa lui devine şi mai intensă când îi e milă de propria
persoană. În loc să încerce să facă ceva, el învaţă să se bazeze mai mult pe mila
altora, aşteptând ca ei să-l consoleze şi în acest proces pierde tot mai mult curajul
şi dorinţa de accepta realitatea. O astfel de atitudine poate să se păstreze întreaga
viaţa. Aşa că, în loc să facă el ce poate, contează pe alţii să facă lucruri în locul lui.

4
 Când mama presupune că dezamăgirile sunt prea mai pentru a fi suportate
de copil, arată lipsă de respect faţă de el îl consideră prea slab şi neajutorat copii
noştri vor învăţa să facă faţă dezamăgirilor dacă evităm mila.
Adesea ne pare rău pentru copil când este bolnav. Este un sentiment
firesc, un copil bolnav are nevoie de atenţia şi înţelegerea noastră. Nu e capabil să
se îngrijească singur. Trebuie să-l ajutăm. Dar trebui să fim precauţi în legătură cu
atitudinea noastră. Trebuie să fim atenţi să nu cădem în milă. Din păcate, nu putem
proteja copilul de suferinţă. Este parte a vieţii. Cel mult, putem să-i împlinim
nevoile cât este bolnav, să-l ajutăm să suporte suferinţa şi să-i arătăm cum să se
descurce cu dificultăţile. Copilul are nevoie de suportul moral, încrederea noastră în
curajul lui, înţelegere şi compasiune. Boala are o influenţă demoralizatoare, îl
impresionează pe copil, care se simte mic şi neajutorat. În acest p8unct mila creşte
demoralizarea, îi scade rezistenţa şi-i sabotează curajul. Mila implică o atitudine nu
sprijină curajul.
La un moment sau altul, tragediile apar în vieţile noastre. Mila noastră
bine intenţionată poate avea un efect mai distructiv decât tragedia înseşi. Dacă
adulţilor le este milă de copil, nu contează cât de important e motivul, el se simte
justificat să-şi plângă singur de milă. Astfel, el este incapabil să-şi asume
responsabilităţi în funcţionarea în sarcinile vieţii, apoi caută zadarnic pe cineva pe
care să se revanşeze pentru ce ia făcut lui viaţa.
Mila este o emoţie negativă, depreciază, îi slăbeşte încrederea în el şi în
viaţă. Puterea şi curajul cu care întâmpina greutăţile în viaţa de adult au fost
construite în copilărie. Atunci învăţăm cum să primim greutăţile şi cum să
continuăm. Dacă sperăm să putem ghida copiii spre o acceptare curajoasă a vieţii,
dacă sperăm să-i învăţăm satisfacţia ce-i urmează depăşirii unor handicapuri şi să
întărim abilitatea lor de a face pasul următor, trebuie să lăsăm la o parte mila.
Trebuie să recunoaştem din prima capcana milei către care suntem înclinaţi în mod
natural, să evităm primul impuls şi să arătăm apoi compasiune şi înţelegere prin

5
sprijinirea copilului în suferinţa pe care o trăieşte şi prin încurajarea de a-şi căuta
drumul mai departe. Respectul nostru faţă de copil sprijină demnitatea şi nu o scade
prin stimulare sentimentului de autocompătimire.
Dreikurs face distincţia între compasiune şi milă. Compasiunea spune
„Înţeleg ce simţi, cât de mult doare sau cât de greu este pentru tine. Îmi pare rău de
asta şi te voi ajuta să depăşeşti această situaţie grea”. Mila implică o superioritate
impusă subtil celui faţă de care se arată : „săracul de tine. Îmi pare rău pentru tine.
Voi face tot ce pot ca să revanşez suferinţa pe care o trăieşti”. Să-ţi pară rău pentru
un lucru întâmplat e compasiune. Să-ţi pară rău de cel care suferă e milă.

28. Fă cereri rezonabile şi rare.

Cererile rezonabile sunt caracterizate prin respect faţă de copil ţi prin
recunoaşterea ordinii. Un părinte care devine agitat când copilul nu face „cum i-am
spus” poate că a adresat o cerere nerezonabilă şi, de fapt, încearcă să „controleze”
copilul. De obicei acest lucru provoacă o luptă de putere. Părintele nu recunoaşte că
încearcă să stabilească o relaţie de superior-inferior. Un copil care simte că i se
impune sau că este condus va reacţiona prin nesupunere. Putem evita aceste
conflicte dacă facem cereri rezonabile şi necesare într-o manieră neautoritară.
Când vrem să cerem ceva copilului, trebuie să fim atenţi la situaţie şi la
capacităţile copilului.

29. Fă ce spui - fii consecvent

Dacă vrem să ajutăm copiii să alegă înţelept, trebuie să le dăm ocazii să
aleagă şi, dacă e necesar să facă greşeli. Ei învaţă din experienţă nu din predici.
Este nevoie de consecvenţă, responsabilizând copiii. Consecvenţa este parte a
ordinii şi îi oferă copilului limitele de care are nevoie pentru a se simţi în siguranţă.
Nu putem să ne aşteptăm ca metodele să fie eficiente atât timp cât le aplicăm
întâmplător. Asta doar nedumereşte copilul. Pe de altă parte copilul se va simţi

6
sigur dacă suntem consecvenţi, dacă urmăm programul de educare, el învaţă
respectul pentru ordine şi ştie unde se află.

30. Pune totul în aceeaşi barcă.

Când stimulăm competiţia intre copiii le întărim scopurile greşite. Copilul
bun este aşa nu pentru că-i place să fie bun ci pentru că vrea să fie înaintea celuilalt
copil, care obţine mai puţină promovare. Interesul este centrat pe sine, nu pe
nevoile binelui comun. Tratând toţi copiii ca pe o unitate se distruge
competitivitatea, judecăţile morale şi preferinţele personale. Într-o ceartă este grei
să stabileşti cine este vinovat, toţi contribuie în mod egal la tulburarea atmosferei.
Copii suntem responsabili pentru fiecare dintre ei, coordonându-şi eforturile fie
pentru bunăstarea familiei fie pentru provocarea de tensiuni. Dacă mama poate să-
şi trateze copii ca pe un grup poate obţine rezultate spectaculoase iar ei vor înţelege
interdependenţa lor şi vor avea grijă unul de altul.

31. Ascultă.
Copiii necesită adesea să fie ascultat iar noi să înţelegem sensul din
spatele cuvintelor folosite de copil. Întrebare de ce de fapt spune fii atent la mine.
Copiii sunt uimitori de direcţi. Adesea facem caz de ceea ce auzim, încât ei devin
precauţi dându-ne ocazia rar să-i auzim.

32. Ai grijă la tonul vocii tale.

Când le vorbim copiilor, ei aud mai mult în tonul vocii noastre decât în
cuvintele pe care le folosim. Ar trebui să ne ascultăm. Adesea , noi provocăm
comportamentul nedorit al copilului prin tonul vocii pe care-l folosim. Suntem
predispuşi să le vorbim de sus, când arătăm falsa veselie şi mimăm încântarea
pentru a stimula interesul, sau vorbim cu dulcegării pentru a câştiga cooperarea.
Odată ce devenim conştienţi de erorile din tonul vocii noastre, suntem în poziţia de

7
a ne schimba. Dacă le vorbim copiilor noştri ca unor prieteni, de pe picior de
egalitate, păstrăm uşile comunicării deschise.

33. Ia-o uşor

Mare parte din preocuparea şi îngrijorarea noastră este inutilă. Mai rău
este că ei sunt conştienţi de aceste sentimente şi le folosesc ca pe un instrument
pentru a obţine atenţie, pentru a stimula o competiţie sau pentru putere. Îngrijorarea
noastră despre posibile dezastre nu are cum să le prevină. Putem să rezolvăm o
problemă după ce se întâmplă. Cel mai bun refugiu este să avem încredere în copiii
noştri şi să o luăm uşor până când apar astfel de momente, în care sunt necesare
abilităţile noastre de a face faţă dezastrelor.
E uimitor de cât de multe lucruri suntem preocupaţi când vine vorba de
copii. Căutăm la ei semne ale unor obiceiuri proaste, îi chestionăm pentru a afla
dacă au gânduri rele şi le impunem propriile noastre interpretări şi îngrijorări legate
de atitudini morale, ameninţări legate de sănătatea lor şi de orice li se întâmplă. În
loc să aflăm cum văd ei o situaţie dată, presupunem că ştim ce simt ei despre
aceasta. Îi impulsionăm şi îi presăm să facă o figură bună la şcoală şi asta ne va
face să le dăm credit şi să-i împingem către activităţi care să-i dezvolte. Suntem
suspicioşi şi vrem să ştim „ce pun la cale” în fiecare minut. Ne purtăm de parcă am
crede că ei au fost născuţi ca să fie răi şi noi trebuie să-i forţăm să fie buni. Nu e
nevoie să rezolvăm fiecare mică problemă care apare, atât de multe vor dispărea de
la sine. Dacă o luăm uşor., pentru simplu fapt că ei , copii creează multe dintre
probleme pentru a atrage atenţia. Străduinţa dea face viţa perfectă este inutilă.

34. Redu obiceiurile proaste

Cu cât facem mai mare caz de obiceiurile proaste cu atât le înrăutăţim.
Primul pas în rezolvare este de a reduce importanţa lor. Dacă un copil vorbeşte urât
depinde de şocul pe care îl produc. Dacă răspundem aşa cum doreşte şi suntem

8
şocaţi de ce face, îl încurajăm să folosească şi pe mai departe cuvinte urâte. Un
copil care are un obicei prost are nevoie de înţelegere şi ajutor. Un obicei prost este
un simptom. Cauzele pot fi înţelese prin discuţie normală şi prietenoasă. De
exemplu: „Ce înseamnă cuvântul pe care l-ai folosit? Nu înţeleg. Care este
sensul?”.
Nu putem să ne aşteptăm la un copil să renunţe la un obicei prost peste
noapte. Trebuie să avem curaj şi încredere în el, va fi un proiect pe termen lung şi
va avea nevoie de încurajare.

35. Distraţi-vă împreună.

Obiceiul de a petrece timpul împreună s-a diluat de la o generaţie la alta. E
tragic să vedem familiile de azi atât de despărţite, copiii se distrează separat de
părinţi care le oferă mijloace dar nu participă. Părinţii sunt ocupaţi să le ofere ce e
mai bun şi nu se ocupă de ei. Pe măsură ce copilul creşte pierdem priceperea de a
ne juca cu el, cu toate că copiii au nevoie de ea. Toţi copii iubesc să se joace şi
părinţii nu trebuie să fie spectatori.
Lucrurile de care oamenii se bucură împreună îi ţin împreună. Prin jocuri şi
proiecte în care toţi împărtăşesc bucuria se dezvoltă solidaritatea. Iar solidaritatea
este importantă prin egalitatea pe care o promovează şi prin atmosfera relaxată şi
armonioasă care poate deveni parte a vieţii de familie.

36. Fă faţă provocării televizorului.

În aproape fiecare casă televizorul creează probleme. Sunt certuri legate de
ce anume se vizionează, neglijarea temelor datorată televizorului şi probleme legate
de cooperarea dintre copiii şi părinţi.
Televizorul rămâne, ridică probleme de rezolvat şi nu de respins. Certurile
care implică părinţii şi copii trebuie rezolvate prin ajungerea la un acord şi
stabilirea unui program lucru înfăptuit prin acţiune nu prin multe cuvinte. De fapt

9
nu televizorul este o problemă ci el scote la iveală proasta cooperare între părinţi şi
copii. Când se insistă ca un copil să nu vizioneze un program îl invităm la o
competiţie pentru putere. Pentru început nu ne putem proteja copiii de televizor dar
putem să-l ajutăm să dezvolte rezistenţă împotriva prostului gust şi a judecăţii
proaste. Asta nu se face prin predici. În ziua de azi cuvintele sunt folosite ca arme
şi nu ca metode de comunicare, iar copii surzesc când încep predicile. Totuşi o
discuţie în care părintele întreabă şi apoi ascultă poate fi productivă. Dacă părintele
ascultă copilul îşi dezvoltă abilitatea de a oferi idei de a gândi pentru el însuşi, de a
fi inocent în răspunsuri, spunând ceea ce gândeşte.
Televizorul nu trebuie să fie o sursă de îngrijorare când ştim ce avem de
făcut şi avem încredere în abilitatea de a rezolva probleme.

37. Foloseşte religia cu înţelepciune.

Pentru mulţi religia este o inspiraţie pentru străduinţa către o viaţă bună.
Ideile noastre, valorile morale apar din religie şi sunt întreţinute de aceasta. E greu
de văzut în ce mod religia poate fi folosită în dezavantajul copilului. Se poate abuza
de religie totuşi.
Când un copil ameninţă copilul cu „Dumnezeu te va pedepsi”, de fapt admite
înfrângerea ţi aruncă întreaga problemă în braţele unei autorităţi mai mari. Ca
tehnică de educare această metodă este inutilă din moment ce o astfel de pedeapsă
poate să nu vină curând.
O altă greşeală este de ai cere copilului să meargă duminica la biserică în
timp ce ei rămân acasă, oferind copilului o imagine ciudată.
Dacă copilul este mare pentru a avea conceptul vieţii de după moarte şi este
ameninţat cu pedeapsa poate dezvolta o teamă faţă de moarte, de viitor, de nevăzut.
Educaţia religioasă poate fi folosită pentru a-l învăţa cum să se comporte în
societate.

10
 38. Vorbeşte cu ei nu lor.
Marea problemă între copiii şi adulţi este comunicarea. Această uşă poate fi
păstrată deschisă la adolescenţă dacă a fost stabilită o relaţie simpatetică încă de
copii. S-a putut observa cu uimire că respectul este minunea care-i dezvoltă
copilului capacitatea de gândire. Are o minte a lui însă adesea folosim această
expresie pentru a arăta nesupunerea sau revolta copilului. Îl lovim cu asta şi
încercăm să-l impresionăm cu gândirea noastră. Vrem să-i modelăm caracterul,
mintea personalitatea ca şi pe o plastilină, iar acţiunile noastre îi dau formă. Pentru
copii aceasta e tiranie. Noi putem să-l influenţăm şi să-l ghidăm dar să nu-l forţăm.
Trebuie să aflăm ce gândeşte fără a-i certa şi critica altfel se vor închide faţă de noi.
Ideile trebuie acceptate, examinate împreună şi găsite soluţii.
Este ridicol să te aştepţi ca un copil să aibă numai idei bune.
A le spune copiilor că greşesc şi că noi avem dreptate înseamnă să le vorbeşti
copiilor şi nu să vorbeşti cu ei. Să le vorbim lor însemnă să le spunem cum vrem să
fie făcute lucrurile, această presupune o proiecţie a proprie gândiri.
Vorbind cu ei căutăm împreună idei despre ce e de făcut ca să rezolvăm
problema. Astfel ei au o parte creativă în construcţia armonie familiale şi realizează
contribuţia la întreg.

11