ACASĂ

SCOP
OBIECTIVE
RESURSE UMANE
RESURSE MATERIALE
PRODUSE
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

INSTALAŢIE DE POTABILIZARE A APEI

2.1. CONSIDERAŢII
TEORETICE
Apa tratată pentru a fi utilizată ca apă potabilă trebuie să respecte directiva
98/83/EC pentru apa potabilă a Consiliului Europei.

Apa este un element esenţial pentru viaţa şi procesele naturale. Are două
dimensiuni ce sunt strâns legate – cantitatea şi calitatea. Calitatea apei este
asigurată prin caracteristicile sale fizice, chimice, biologice si estetice (aspect şi
miros). După provenienţa sursei de apă, se identifică surse de suprafaţă (râuri,
lacuri, apa mărilor şi a oceanelor) şi surse de adâncime (apa provenită din pânza
freatică)[1].

Conform Normelor tehnice de protecţie a apelor (NTPA)  013/2002, sursele de apă

se clasifică funcţie de calitatea şi utilizarea lor în următoarele categorii[2]:

 Categoria I: ape destinate alimentărilor cu apăîn sistem centralizat a

aglomerărilor urbane, unităţilor cu profil alimentar, industriei farmaceutice,
amenajări piscicole.
Categoria II: ape destinate pentru industrie, urbanism, irigaţii.

Categoria III: apa brută netratată utilizatăîn transport.

            În tabelul 2 sunt menţionaţi indicatorii de calitate pentru diferite categorii

de apă[1].

Tabel 2. Indicatori de calitate pentru diferite tipuri de apă

Compararea valorilor indicilor de calitate permite evidenţierea specificului
diferitelor categorii de apăşi duce la concluzia că tehnologiile de obţinere a apei
potabile trebuie adaptate caracteristicilor şi specificului sursei utilizate. 
2.1.1 METODE DE INVESTIGARE A RESURSELOR DE
APA 
Calitatea apei nu rămâne constantă în timp, ea poate varia din cauza multor
factori fie produşi de om (factori antropici), fie de origine naturală. Analizele
chimice reflectă starea momentană a apei[3].Oricât de mare ar fi frecvenţa de
analiză a parametrilor gradul avansat al preciziei determinărilor, acestea
furnizează informaţii orientative[4].Tipul şi frecvenţa de ritmicitate a analizelor
fizico-chimice sunt reglementate de normativul NTPA 014[5].

În practică se determină indicatorii chimici specifici prezentaţi în tabelul 3.

Tabel 3. Indicatorii de bază pentru calitatea apei potabile

Analizele care stabilesc calitatea apei sunt redate mai jos:

- Determinarea temperaturii conform STAS 6324/61. Determinarea temperaturii se
realizează direct la sursa de apă, dacă condiţiile de teren o permit. În cazul în care
acest lucru nu este posibil, se prelevează o probă de 1-1,5 L de apă şi se
decelează temperatura imediat după recoltare. Pentru determinare se folosesc
termometre cu mercur sau cu semiconductor.

- Determinarea pH-lui conform SR ISO 10523/1997. Determinarea pH-lui se

realizează prin procedeu electrochimic şi constăîn măsurarea forţei
electromotoare a unei celule  conductometrice alcătuită dintr-un electrod de
sticlăşi unul de referinţă. Metoda este aplicabilă tuturor probelor de apă cu pH-ul
cuprins între 3–10.

- Determinarea continutului de oxigen dizolvat conform SR EN 25814 ISO

5814/1999 Determinarea conţinutului de oxigen se realizează prin metoda
electrochimică cu ajutorul unei celule electrochimice ce comunică cu proba
printr-o membrană semipermiabilă la gaz.

- Determinarea consumului biochimic de oxigen  dupa n zile (CBO5) conform SR

EN 1889-1 /2003. Consumul biochimic de oxigen reprezinta cantitatea de oxigen
consumata de microorganisme intr-un interval de timp, pentru descompunerea
biochimica a substantelor organice continute in apa. Timpul standard este de
cinci zile la temperatura de 20°C.

- Determinarea consumului chimic de oxigen CCOCr conform SR ISO

6060/1996.Consumul chimic de oxigen se defineşte ca fiind concentraţia masică
de oxigen, echivalentă cu cantitatea de dicromat de potasiu consumată de
materiile dizolvate şi aflate în suspensie.

- Determinarea conţinutului de amoniu conform SR ISO 7150-1

/2001. Determinarea amoniului în apă se realizează pe cale spectrofotometrică,
prin reacţia ionului amoniu cu ionii de salicilat şi hipoclorit în prezenţa  nitrozo-
pentacianoferatului III de sodiu.

- Determinarea continutului de nitriţi conform SR EN 26777C91/2006. Se

realizează pe cale spectrală, cu ajutorul unui spectrofotometru cu absorbţie
atomică pentru concentraţii de nitriţi de până la 0.25mg/L. Principiul metodei
constăîn reacţia ionilor nitrit cu reactivul 4-aminobenzen-sulfonamida în prezenţa
acidului ortofosforic  pentru a rezulta o sare de diazoniu, care formează un
complex de culoare roşie cu N(1-naftil)-etilen–diamina diclorhidrat. Se măsoară
apoi absorbanţa la 540 nm.

- Determinarea conținutului de azotaţi conform SR ISO 7890-1/1998se realizează

pe cale spectrometrică, pe baza reacţiilor între 2,6-dimetilfenol şi acidul sulfuric,
având ca produs de reacţie 4–nitrozo-2,6-dimetilfenol. Măsurarea
spectrofotometrică se realizează la lungimea de undă de 324 nm.

- Determinarea suspensiilor conform SR EN 872/2005 Determinarea suspensiilor

solide  din apa se realizează prin metoda filtrării pe creuzete filtrante sub presiune
sau sub vid.

- Determinarea conductivității electrice conform SR EN 2788

ISO7888/1997.Conductivitatea electrică este măsura curentului condus de ionii
prezenţi în apăşi depinde de concentraţia lor, temperatura soluţiei şi de
viscozitate. Dispozitivul utilizat în determinări se numeşte conductometru şi
exprimă acest parametru în micro–Siemens (μS).

- Determinarea conţinutului de cloruri conform SR ISO 9297/2001.Determinarea

utilizează  metoda Mohr, pe principiul precipitării ionilor de argint cu ionii clorură,
adăugarea unui mic exces de ioni de argint şi formarea cromatului de argint cu
ionii cromat drept indicator.
-Determinarea alcalinităţii totale şi permanente a apei conformSR EN ISO 9963-
1/2002.Alcalinitatea (A) se defineşte ca fiind capacitatea cantitativă a mediilor
apoase de a reacţiona cu ionii de hidrogen. Alcalinitatea  la punctul de viraj al
roşului de metil este o măsură arbitrară a alcalinităţii totale(AT) a apei care se
obţine prin titrare până la virajul roşului de metil (pH=4.5). Alcalinitatea la punctul
de viraj al fenolftaleinei (alcalinitatea permanentă) (AP) se atribuie  arbitrar la
măsurarea prin titrare până la punctul de viraj al fenolftaleinei (pH=8.3) şi
reprezintă alcalinitatea unei ape corespunzătoare totalităţii hidroxizilor şi
jumatate din conţinutul de carbonaţi.

- Determinarea agenţilor de suprafaţă anionici conform SR EN 903/2003.

Metoda se bazează pe determinarea indicelui de albastru de metilen (MBAS),

utilizând un spectrofotometru cu selector pentru variatie discontinuă. Principiul
constăîn formarea în mediu alcalin a sărurilor colorate  dintre  albastru de metilen
şi agenţii de suprafaţă anionici, extracţia acestor săruri cu cloroform şi tratarea
acidă a soluţiei cloroformice, eliminarea complexului, substanţa anionică-albastru
de metil, din soluţia alcalinăşi agitarea extractului cu soluţie acidă de albastru de
metilen.

2.1.2. COMPOZIŢIA FIZICO-CHIMICĂ ŞI CALITATEA

APEI
Compoziţia şi calitatea apelor naturale este determinată de totalitatea
substanţelor minerale şi organice, a  gazelor dizolvate, a particulelor aflate  sub
formă de suspensii şi a organismelor vii prezente[6].

În România  indicatorii de calitate sunt evaluaţi de STAS  1342/1991[7]şi legea 

458/2002 [8] modificatăşi completată cu 311/2004 [9](legea calităţii apei în
România). 

Indicatori organoleptici şi fizici:

Culoarea apelor  se datorează substanţelor dizolvate şi se determinăîn

comparaţie cu etaloane preparate în laborator sau în raport cu apa bidistilată,
unitatea de măsură fiind gradul platino-cobalt.

Mirosul apei se clasifică în:fără miros, cu miros neperceptibil, cu miros

perceptibil unui specialist, cu miros perceptibil unui consumator, cu miros
puternic  şi cu miros foarte puternic.
Gustul apei se clasifică utilizându-se denumiri convenţionale cum ar fi:

Mb - ape cu gust mineral bicarbonato-sodic; Mg - ape cu gust magnezic; Mn – ape

cu gust mineral metalic; Ms - ape cu gust mineral sărat; Oh – ape cu gust organic
hidrocarbonat; Om - ape cu gust organic pământos; Ov - ape cu gust organic
gazos.

Turbiditatea apei se manifestă prin lipsa de transparenţă a acesteia şi se

datorează prezenţei substanţelor în suspensie fin divizate (argilă, nisip, substanţă
organică ) care impiedică razele de lumină să se propage liber. Acestea se pot
separa prin metode fizice: filtrare, centrifugare, sedimentare. Turbiditatea apei se
determină pe cale optică cu un dispozitiv numit turbidimetru, cu ajutorul căruia se
măsoară  transparenţa probei în raport cu un etalon pe bază de formazină.
Unitatea de măsură este gradul NTU sau NFU (grade nefelometrice de turbiditate).

            pH-ul - reprezintă un factor important care determină capacitatea de

reactivitate a apei, agresivitatea acesteia, capacitatea de a constitui medii pentru
dezvoltarea diferitelor organisme.

            Conductivitatea apelor constituie unul din indicatorii cei mai utilizaţi în

aprecierea gradului de mineralizare a apelor. Conductivitatea electrică este
influenţată în mod direct de concentraţia totală a ionilor în apă (cationic şi
anionic). Unitatea de măsură este Ω-1.cm-1. Dispozitivul de măsură este un
conductometru bazat pe o punte Wheatstone.

Radioactivitatea apei - reprezintă capacitatea acesteia de a emite radiaţii

permanente de tip: alfa, beta şi gamma. Substanţele radioactive induc prin
expunere îndelungatăşi la nivele ridicate, mutaţii genetice ireversibile şi boli de
radiaţie, deobicei letale. Acestea nu pot fi utilizate în scopuri de alimentare
casnicăşi industrială.

           Indicatori chimici Cei mai importanţi indicatori chimici generali specificaţi

în legea calităţii apei din România [14,15], sunt redaţi în tabelul 4.
Tabel 4. Indicatori chimici generali şi valorile admise conform legii
458/2002
Indicatori biogeni

Analiza hidrobiologică constă în inventarierea microscopică a fito şi

zooplanctonului, organisme din masa apei, precum şi analiza organismelor
bentonice (situate pe fundul apei) şi a perifitonului (organisme fixate pe diferite
suporturi), din probele de apă prelevate în secţiunea de control.

Analiza bacteriologică a apei urmăreşte numărul total de germeni şi determinarea

bacilului E- coli. În tabelul 5 sunt prezentaţi indicatorii biologici, valorile maxime
admise şi metoda de analiză[10]. 

Tabel 5.Indicatori biologici şi valorile admisibile

2.1.3. TEHNICI APLICABILE ÎN OBŢINEREA APEI
POTABILE
În figura 1 este prezent fluxul de tratare a apei dintr-o sursă de adâncime.     

Figura 1.Schema bloc a fluxului de tratare a apei din sursa de adâncime

1- captare din puţ de adâncime, 2-bloc de aerare, 3-filtre rapide cu nisip, 4-

sistemul de dezinfecţie( clor gazos, dioxid de clor)

În figura 2 este prezentat fluxul de tratare a apelor de suprafaţă(râu sau lac):

  

Figura 2. Schema bloc de tratare convenţională a apei din surse de suprafaţă

1-priza de captare, 2-sistemul de admisie a apei, 3-blocul de injecţie a reactivilor

de tratare,4-gospodaria de reactivi, 5-tanc de reacţie, 6-decantoare, 7-filtre cu
cărbune activat,  8-filtre cu nisip, 9-sisteme de tratare specială a apei (osmoza
inversă, dedurizare, oxigenare, deferizare), 10- staţia de clorare (dozare clor,
generare şi dozare dioxid de clor), 11-rezervorul de apă potabilă.

2.1.3.1. SISTEME DE REŢINERE A PARTICULELOR

GROSIERE
În scopul protejării mecanice a instalaţiilor de tratare, de obiectele plutitoare
antrenate de apele de suprafaţă (corpuri plutitoare, resturi vegetale şi animale), în
punctele de captare a apei brute, se dispun grătare şi site.Grătarele servesc
pentru îndepărtarea din apă a impurităţilor grosiere care pot forma depuneri greu
de evacuat şi care ar bloca utilajele.Materialele reţinute, cu dimensiuni mai mari
decât interstiţiile dintre bare, formează ele însele straturi filtrante. Pentru
reţinerea impurităţilor de dimensiuni mai mici se utilizează site statice sau
mobile. Deznisiparea are ca scop reţinerea în bazine special amenajate a nisipului
şi reprezintă prima treaptă de limpezire în procesul de tratare a apei [13,14]. 

Figura 3. Deznisipator orizontal

1- camera de liniştire, 2-grătare pentru reţinerea suspensiilor plutitoare  grosiere,

3-camera de sedimentare, 4-praguri, stavilare, 5-dispozitive de evacuare a
nisipului.

2.1.3.2. COAGULAREA – FLOCULAREA

Dimensiunea impurităţilordin  apa brută  variază de la 10-7mm la circa 1 mm. O
parte din aceste particule pot fi separate prin sedimentare, iar o altă parte din
impurităţi având dimensiuni şi viteze de sedimentare prea mici nu pot  fi separate
din apă pe această cale[15]. Din acest motiv este nevoie să se recurgă la
agregarea lor în particule mai mari, ce pot fi îndepărtate prin coagulare şi
sedimentare. Particulele foarte fine sunt incărcate electric şi se resping între
ele[13, 16].

Conform concepţiei stratului dublu electric există un strat de adsorbţie, care

aderă direct la nucleu, denumit „strat fix” sau „Helmholtz”şi un strat difuz, care
este format din contraioni. Schema unei particule coloidale este prezentata in
figura 11. Particulele coloidale din apa, încărcate negativ, au potenţial, numit
potential „ZETA”[13,17,18]. Valorea potenţialului Zeta a apelor din Romania se
situeazăîn intervalul: -10mV si -30 mV. Coloizii fiind încărcaţi negativ, aceasta le
conferă stabilitate, nu sedimentează şi se menţin în echilibru mult timp.
Destabilizarea echilibrului coloidal se realizează prin neutralizarea sarcinilor
electrice ce conduce la formarea unor particule mai mari, denumite
„flocoane”capabile să sedimenteze.

Figura 4. Modelul stratului dublu electric

Destabilizarea coloizilor se poate realiza prin tratarea apei cu ioni metalici,

eficienţa sporind cu creşterea  valenţei ionilor metalici. În practică se folosesc
sărurile de metale trivalente pe bază de Fe(III) şi Al(III)[13,19,20]. Se remarcă
clorura ferică şi sulfatul de aluminiu.

            Reactivul pe bază de fer(III) cel mai utilizat în tratarea apelor de suprafaţăîl
constituieFeCl3⋅6H2O, ce se prezintă sub formă de cristale brune, foarte
higroscopice, în practică utilizându-se  sub formă de soluţie concentrată (40%).

Reacţia de hidroliză a FeCl3în prezenţa HCO-3  din apa brută este:

FeCl3 + HCO3- ↔ Fe (OH)3 ↓ + 3Cl- + 3CO2  (1)

Figura 5. Flocoane formate în tancul de  reacţie, utilizând reactiv de coagulare
FeCl3,în Complexul de Tratarea Apei Chiriţa Iaşi

În noua tehnologie au fost înlocuiţi unii reactivi de tratare: s-a renunţat complet la
utilizarea sulfatului de aluminiu (Al2(SO4)3, acesta fiind implicat în declanşarea
sindromului Allzenheimer, înlocuindu-se cu clorura ferică (FeCl3) .

Agenţii de floculare, substanţe cunoscute şi sub denumirea de adjuvanţi, sunt

utilizaţi în procesul de coagulare-floculare,  cu scopul de a realiza o mărire a
dimensiunilor  flocoanelor şi a vitezei de sedimentare.  Adjuvanţii utilizaţi în
coagulare-floculare sunt de origine minerală sau de origine
organică[21].Adjuvanţi minerali, din această grupă fac parte: silicea activă (silicat
de sodiu neutralizat cu H2SO4), silico-aluminat (silicat de sodiu activat cu sulfat
de aluminiu), argile (bentonita, caolin), nisip fin, cărbune activ, carbonat de
calciu, kiselgur.

Adjuvanţi organici de sinteză, [13,21,22]sunt macromolecule cu catene lungi,

obţinute prin asocierea monomerilor sintetici, având sarcini electrice sau grupe
ionizabile. Aceşti compuşi cu diferite valori pentru masa moleculara prezintă
eficienţă superioară polimerilor naturali şi se clasificăîn trei grupe:

-  neutri(neionici) de tip poliacrilamidă, cu cea mai mare aplicabilitate practică,

- anionici, de tip copolimeri ai acrilamidei cu acid acrilic. 

-          cationici,de tip copolimeri ai acrilamidei cu un monomer cationic. Exemplu:
metacrilat de dimetilamino-etil. 

Pentru ca reactivul de coagulare-floculare introdus în apă să aibă eficacitatea

necesară, acesta trebuie amestecat rapid şi perfect cu apa brută[12,13,23]. În
acest scop se folosesc camerele de amestec.

            În figurile 6şi 7 sunt prezentate sistemele de stocare şi dozare a reactivului

de coagulare, integrate în Complexul Chiriţa.
Figura 6. Sistem de rezervoare pentru stocarea  reactivului de coagulare 

Figura 7.Sistem automat Alldos pentru dozarea clorurii ferice 

Reactivul utilizat pentru floculare în tehnologia de tratare a apei din sursa Prut
este poliacrilamida.

Decantarea apei este un proces de separare (solid-lichid), bazat pe sedimentarea

fazei cu densitate superioară sub acţiunea câmpului gravitaţional [13, 24-26].
Lichidul limpede ce rezultă după decantare poartă denumirea de decantat.
Separarea gravitaţională se bazează pe faptul că asupra unui corp aflat în câmp
gravitaţional acţionează o forţă, ce determină  deplasarea  corpului spre fundul
bazinului de separare Fg şi de forţa de frecare între particule ce sedimenteazăşi
mediu (apă) în care are loc procesul de sedimentare Ff. Aceste forţe sunt descrise
prin ecuaţiile (1) şi (2):
unde:

 ρ1, ρ2: densitatile particulei şi a fluidului

d, V: diametrulşi volumul particulei

 v: viteza de depunere a particulei

g: acceleraţia gravitaţională

C: coeficientul de rezistenţă a mediului 

            Sedimentarea  particulelor într-un bazin rectangular ideal este prezentată

în figura 8, unde se pot observa traiectoriile teoretice (traiectorii drepte) şi cele
întâlnite în practică (traiectorii curbe):

Figura 8. Schema sedimentării în apă a  particulelor greu solubile într-un bazin

rectangular

În figura 9 este prezentat decantorul suspensional de tip recirculator implementat

în fluxul de tratare a apei în Complexul Chiriţa Iaşi[12].
Figura 9. Decantor suspensional  integrat în fluxul de tratare a apei  din
Complexul Chiriţa Iaşi

Flocoanele realizate se depun gravitational pe fundul decantorului, fiind dirijate

de podul raclor spre vasele de evacuare. Apa limpezită este colectată şi trimisă
gravitaţional spre sistemul filtrelor cu nisip, unde are loc separarea avansată a
impurităţilor din apă.

Apa filtrată este colectată într-un rezervor, unde  se aplică tehnica oxidării
intermediare, cu dioxid de clor, pentru a reduce substanţa organică.

2.1.3.3. FILTRAREA APEI

Filtrarea constituie procedeul de limpezire avansată a apei, constând în trecerea
acesteia printr-o masă de material poros denumit strat filtrant[13]. Filtrarea este
utilizată ca ultimă etapă de limpezire în procesul de obţinere a apei potabile.
Stratul filtrant poate fi caracterizat ca strat granular sau strat poros. Filtrele din
materiale granulare se clasifică după natura materialului filtratant ce poate fi :
nisip cuarţos, antracit, cărbune activ granular, cocs metalurgic.

Figura 10. Schema funcţională a unui filtru rapid deschis

1-conducta de alimentare cu apa brută, 2- strat drenant care susţine stratul de

nisip,   3- strat de nisip filtrant,4-conducta de evacuare a apei filtrate.

În figura 11 este prezentat un filtru de tip deschis, integrat în fluxul de tratare a

apei din Complexul de Tratare a Apei Chiriţa Iaşi [12] .

Figura 11. Sala cu  filtre rapide de tip deschis din Complexul Chiriţa Iaşi

Tehnica filtrării prin cărbune activ granular

Cărbunele activ este un material solid, pe bază de cărbune amorf, cu suprafaţa
specifică şi o capacitate de absorbţie deosebit de mare [27]. Calitatea cărbunelui
activ este exprimată prin parametrul: “indice de iod” (Iodine #), acesta fiind o
măsură a cantităţii de iodură absorbită de cărbunele activ, în unităţi de greutate.
Materia primă din care se obţine cărbunele activ performant  poate fi coaja de
nucă de cocos, lemn (mangal), lignit, turbă, deşeuri petroliere, care prin
carbonizare lentă în absenţa aerului şi activare prin injectarea de gaze oxidante la
temperaturi foarte înalte conduc la un cărbune activat cu o suprafaţă de adsorbţie
ce variază între 500 – 1500 m2/g[28,29]. Injectarea gazului asigură formarea
structurii poroase, creând o suprafaţă mare de contact [13]. Cărbunele activ se
poate utiliza sub formă de granule (cu spectru granulometric de 2 – 6 mm) în filtre
rapide de tip deschis şi sub formă de pulbere sau pudră (cu spectru
granulometric 0.1-0.5mm), utilizat sub formă de soluţie de pudră de cărbune activ
în procesele de absorbţie chimică şi corectarea parametrilor organoleptici ai apei.

Există mai multe tipuri de adsorbţie ce pot fi luate în consideraţie [13,30]:

-  adsorbţie fizică,acumularea poluanţilor realizându-se la zona de separaţie

lichid–solid, bazată pe interacţiuni de tip Van der Waals[13,30]

-  chemosorbţie, compuşii poluanţi fiind atraşi şi fixaţi numai de centri activi,

legături ce implică transfer electronic [13,30]

            Adsorbţia combinată cu procesele biologice se realizeazăatunci când

căăbunele granular prezintă şi activitate biologică, la suprafaţa granulei creându-
se o membrană biologică prin dezvoltarea unor microorganisme ce vor consuma
substanţa organică din apă[30,31].

            Pe măsură ce cărbunele activ adsoarbe compuşii poluanţi, capacitatea de

adsorbţie scade [13], din acest motiv impunându-se regenerarea lui.

Din rezervorul de apă filtrată, apa este preluată de pompele de transfer şi

pompată spre  filtrele cu cărbune activ. Filtrarea prin bateriile de cărbune activ
are ca scop principal corectarea proprietăţilor organoleptice ale apei (gust,
culoare, miros, reţinerea ultimilor poluanţi chimici). Cărbunele activ are
proprietăţi adsorbante mari, datorită faptului că este în stare granulară, iar
suprafaţa specifică este mare. La interfaţa de separaţie apă-suprafaţa granulei se
creează o membrană microbiologică, în care se desfăşoară practic fenomenele de
adsorbţie biochimică.

2.1.3.4. DEZINFECŢIA APEI

Apa brută, până a fi supusă tratării, intrăîn contact cu atmosfera terestră, solul,
diferiţi poluanţi, cu o anumităîncărcare microbiologică, existând riscul
transmiterii unor boli digestive periculoase pentru sănătatea omului. Din acest
motiv se impune distrugerea şi eliminarea acestor microorganisme din apă,prin
dezinfecţie cu agenţi chimici puternic oxidanţi sau cu agenţi fizici. Eliminarea
totală a agenților patogeni din apă (bacterii, alge, spori, viruşi) se realizează prin
sterilizare[13].
Procedeele de dezinfecţie a apei  se pot clasifica astfel[13]:

-  procedee fizice: ce utilizează anumite forme de energie cu putere de pătrundere

mare precum: razele U.V., razele X,  razele gamma, câmpul ultrasonic, radiaţia
infraroşie, microundele.

-  procedee chimice: ce utilizează reactivi chimici puternic oxidanţi precum: clor,

dioxid de clor, ozon, apă oxigenată sau ioni ai unor metale grele (argint, cupru).

Procesul de dezinfecţie se realizeazăîn  două faze[32]:

-  pătrunderea dezinfectantului prin peretele celular

-  denaturarea protoplasmei enzimatice

Inactivarea bacteriilor se realizează prin degradarea membranei citoplasmatice şi

creşterea permiabilităţii acesteia, urmată de o oxidare a enzimelor implicate în
respiraţie. În cazul viruşilor, acţiunea dezinfectantului se manifestă la nivelul
acizilor nucleici, în timp ce la protozoare, fenomenele  ce au loc sunt mai puţin
cunoscute.

2.1.3.4.1. DEZINFECŢIA PRIN CLORARE (CU CLOR ŞI

DERIVAŢI CLORURAŢI)
Pentru clorinare se utilizeaza clorul gazos şi substanţele clorigene (clorura de
var, cloraminele, dioxidul de clor, hipocloritul de sodiu)[13]. Introdus în apă clorul
generează oxigen care acţionează asupra substanţelor organice şi
microorganismelor, distrugându-le. În contact cu apa, clorul formează acidul
hipocloros şi acidul clorhidric conform reacţiei:

                                                  Cl2+H2O → HOCl +HCl                (3)

Acidul hipocloros este instabil si se descompune în oxigen activ şi acid

clorhidric, conform reacţiei:

HOCl → HCl +O.                  (4)

Dezavantajul major a dezinfecţiei cu clor gazos o prezintă produşii secundari de

reacţie din categoria trihalometanilor (THM), ce rezultăîn urma reacţiei clorului cu
substanţele organice din apă, cloroform, diclorometan ( presupuşi a fi agenţi
cancerigeni[13,27,33]).

Cloraminele pot fi utilizate în dezinfecţia apei potabile, având efect bactericid mai
scăzut decât al clorului. La hiperclorare apar subproduşi de reacţie, precum
halometanii, compuşi presupuşi periculoşi [13,34-35].

O alternativă la dezinfecţia cu clor gazos o constituie dioxidul de clor[36], care

prezintăproprietăţi specifice: caracter  puternic oxidant, capacitate de a reduce,
până la eliminarea  totalăa ionilor de fer şi de mangan din apă, îndepărtarea
mirosurilor şi gusturilor neplăcute, reducerea turbidităţii, a culorii, o puternică
acţiune biocidă asupra bacteriilor, virusurilor, protozoarelor în  contact scurt cu
apa [37]. Dezinfecţia cu dioxid de clor este foarte apreciată pentru că posedă
proprietăţi biocide, nu recţionează cu amoniacul din apă, nu generează
halometani, nu prezintă toxicitate remanentă (fapt ce permite utilizarea în spitale,
industria alimentară, piscicultură şi floricultură).

S-a introdus tratamentul preoxidativ cu dioxid de clor (ClO2), având proprietăţi

superioare oxidative faţă de clorul gazos, cu avantajul major -cantitatea de
halometani generaţi, presupuşi cancerigeni, în urma reacţiei cu apa au valori
minime.

Oxidarea intermediară cu dioxid de clor  conduce la modificarea parametrilor

biologici ai apei, reducând prezenţa algelor şi a altor microorganisme acvatice.
Totodată, oxidarea intermediară reduce substanţial cantitatea de Cl2 introdusă în
compartimentul de apă potabilă la dezinfecţia finală. 

2.1.3.4.2. DEZINFECŢIA CU OZON

Ozonul este oxidantul cel mai puternic folosit pentru potabilizarea apei,
principalul său avantaj fiind lipsa totală a produşilor secundari de reacţie specifici
tratamentului cu clor [13]. Ozonul este preparat din aer uscat sau oxigen sub
efectul radiaţiei ultraviolete sau a descărcărilor electrice de înaltă tensiune
cuprinse între 4– 30 KV, conform reactiei chimice[38,18]:

                                                  3O2 ↔ 2O3 + 34.5cal/mol            

  Figura12. Generatoare orizontale de ozon,  Staţia de Tratare a Apei de la  Santa
Clara   Valley  USA

Ozonul este stabil numai la temperaturi foarte ridicate, iar la temperatură normală
se descompune cu degajare de căldurăşi molecula de oxigen, eliberându-se al
treilea atom de oxigen sub formă activă, conferind ozonului proprietăţi
oxidante[13,38,39]:

                                                      O3 + H2O → 2HO∙ +O2          (5)

                                                      O3 + HO∙ → O2- ∙ + HO2∙       (6)

  Tratarea cu ozon permite eliminarea unor germeni rezistenţi la alţi agenţi

convenţionali de dezinfectie. Timpul de contact este  scurt (cca. 4 minute),
asigurând distrugerea în proporţie de 90% a microorganismelor contaminante.

2.1.3.4.3. DEZINFECTANŢI FIZICI

Radiaţiile cu o anumită lungime de undă au proprietăţi penetrante remarcabile,
ceea ce le pretează pentru procesul de dezinfecţie, cele mai utilizate  fiind
radiaţiile ultraviolete, nucleare (în special cele gamma) şi câmpul de radiaţie
ultrasonic [27].

2.1.3.4.3.1. DEZINFECŢIA CU RADIAŢII UV

Lungimea de undă a radiaţiei UV la care se manifestă efectul bactericid este
cuprins între 2500 – 2800 Ǻ [27,40]. Radiaţia UV este capabilă să distrugă
microorganismele, într-un mediu lipsit de oxigen, fără a fi implicat vreun proces
chimic, acţiunea bactericidă manifestându-se prin efect distructiv  la nivel de ADN
şi ARN[41]. Apa supusă tratamentului prin  iradiere, trebuie săîndeplinească
anumite cerinţe: să circule cu viteză redusă, turbiditatea nu trebuie să
depăşească 2-3° NTU, iar înălţimea apei în compartimentul de iradiere nu trebuie
să depăşescă 15- 20 cm.

În figura 13 este prezentat dispozitivul de iradiere cu radiaţii UV, testat în staţia de

tratare Şorogari din cadrul SC.Apavital SA[14].Sursa de radiaţie utilizată a fost o
lampa de cuarţ cu descărcări în vapori de mercur.

Figura 13. Dispozitiv de iradiere cu radiaţii UV, testat la Apavital SA Iasi

2.1.3.5.REGLAREA PH-ULUI
În coloana de apă se face legătura cu rezervoarele cu reactivii de
tratare(coagulantul, clorura ferică, dioxidul de clor, acidul clorhidric), cu un pH-
metru şi un turbidimetru.
Figura 14. Cămin injecţie reactivi tratare

Aici se primesc informaţii referitor la apa brută ce intră în proces (turbiditate, pH),
valori ce  hotărăsc dozele de coagulant şi funcţionarea liniei de corecţie a pH-ului.

La contactul reactivilor cu apa începe practic procesul de tratare. La ieşire apa

parcurge un mixer static subteran, pentru omogenizarea amestecului apă –
reactivi.

Turbiditatea apei este dată de prezenţa în suspensie a unor particule coloidale, cu

timp de decantare foarte mare. Aceste particule coloidale au încărcare
electrostatică negativă. Ionul feric, Fe3+ din clorura ferică în soluţie apoasă este
neutralizat de sarcinile negative a coloizilor, formând un miceliu, ce va creşte în
dimensiune, pe parcursul avansării procesului de coagulare. În caz de necesitate,
la apariţia unor unde de poluare, în camera de mixare se introduce pudră de
cărbune activ, care va adsorbi componenta poluantă, iar produsul rezultat se va
depune sub formă de slam pe fundul decantorului.

Flocoanele formate în urma coagulării, sunt tratate cu soluţia de polimer (solubil

în apă) care are rolul unui adeziv, formându-se structuri de dimensiuni mari prin
lipirea flocoanelor deja formate, astfel decantându-se mai uşor.

Toate echipamentele de dozare a reactivilor sunt dotate cu câte două pompe, una
din ele obligatoriu de rezervă, toate fiind controlate prin convertizoare de
frecvenţă, local sau de la distanţă de către computer. Toate echipamentele de
dozare sunt dotate cu detectoare de pierderi, ce avertizează în timp util
operatorul.
Figura 14. Sistemul de dozare cu clorura ferică

Figura 15. Sistemul de dozare a polimerului

Figura 16. Sistem preparare şi dozare lapte de var

Figura 17. Generatorul de dioxid de clor

Figura 18. Sistemul de dozare dioxid de clor

Figura 19. Sala containerelor de clor

Figura 20. Dispozitivele de clorare

Staţia de dezinfecţie adăposteşte linia de generare a dioxidului de clor,

clorinatoarele, sala de depozitare a containerelor de clor. Linia de generare a
dioxidului de clor este complet automatizată, fiind protejată de senzori de măsură
a emisiilor de gaz, debite, presiuni, ce pot opri dispozitivul în caz de depăşiri
periculoase, sistemul de alarmare în caz de emisie chimică fiind atât vizual (prin
lumini), cât şi acustic.

Apa potabilă acumulată în rezervor este preluată şi trimisă prin sistemul de

pompare în reţeaua de distribuţie a oraşului.

Principalul indicator de calitate îmbunătăţit este valoarea turbidităţii, datorită

procesului de coagulare /floculare. Înlocuirea sulfatului de aluminiu cu clorura
ferică este, de asemenea, un factor pozitiv în caliatea apei potabile. O realizare de
mare importanţă este introducerea  treptei de filtrare pe cărbune activ, cât şi
oxidarea cu dioxid de clor (reduc cu o eficienţă de 80%  încărcarea organică din
apă, eliminând totodată complet fitoplanctonul din apa brută, în care se află
câteva sute de mii entităţi pe litru, astfel încât în apa din rezervor nemaiexistând
alge).

În figura 21 este redată schema bloc a circuitului apei în municipiului Iaşi[11, 12]:
sistemul de captare apă brută, transport, tratare, distribuţie, canalizare, epurare
ape reziduale, deversare în emisar.
Figura 21. Schema bloc a circuitului apei în sistem centralizat (specific
municipiului Iaşi)

Alimentarea cu apă a municipiului Iaşi se realizează  din două surse: subterană

(fronturile de captare cu puţuri de la Timişeşti) şi de suprafaţă - râul Prut. Pentru
municipiul Iaşi s-a ales acest sistem mixt pentru a putea asigura debitele şi
presiunile de serviciu necesare unei bune desfăşurări a activităţilor socio-
economice. Avantajul major al acestui sistem mixt constă în posibilitatea de a
prelua alimentarea generală cu apa de la una din surse în cazul când cealaltă este
oprită sau se află în regim de avarie. Alimentarea din surse de suprafaţă se
realizează cu apa din râul Prut şi lacul predecantor Chiriţa. Procesul de tratare a
apei brute de suprafaţă se desfăşoară în Complexul de Tratare a Apei „Chiriţa”.
Se observă că apa brută din râul Prut este captată cu un sistem de pompe ce
constituie priza de captare. Apa este directionată prin magistralele de transport,
spre lacul Chiriţa, fie spre Complexul de Tratare Chiriţa. Lacul Chiriţa este utilizat
ca un predecantor natural de mare capacitate(aproximativ 5 milioane de m3 apă).
Apa predecantată utilizată în procesul de tratare prezintă avantajul unei turbidităţi
mici, ceea ce implică costuri moderate de tratare. Apa predecantată se utilizează
în momentul când apa râului Prut prezintă încărcare suspensională mare, ceea ce
implică costuri de producţie ridicate. Alimentarea cu apă din surse de adâncime
se realizează cu ajutorul frontului de captare cu puţuri de la Timişeşti. Apa de
adâncime având caracteristici fizico-chimice superioare celei de suprafaţă (Prut,
lac predecantor Chiriţa), nu necesită procese specifice de tratare fiind suficiente
operaţiunile de clorare şi post-clorare pe parcursul magistralei de transport
(statia Săbăoani, Târgu Frumos, complexul Aurora).

2.2. REALIZĂRI PROPRII

Pentru a înţelege mai bine procesul tehnologic, am realizat o vizită de lucru la
furnizorul de apă potabilă din Iaşi, APAVITAL SA.

Astfel, înţelegând procedura industrială de potabilizare a apei brute, am conceput

o schemă în miniatură, adaptând/ modificând o parte din etape.

Figura 22. Schema bloc a instalației de potabilizare a apei brute construită de

echipa APA

2.2.1. MATERIALE ŞI USTENSILE

Ustensile: panou OSB, şuruburi cu piuliţe 3 dimensiuni, suport susţinere, 3 vase
mari cu capac, 4 vase mici cu capac, pâlnie, hârtie de filtru, paie, tuburi silicon, 4
seringi, cutie dulciuri, cutie plastilină, cutie desen, cutie medicamente, led UV,
baterie, întrerupător, conductor,  grafit, mixer coctail, pipetă, scotch dublu adeziv,
etichete, adeziv poxipol, vată, clame de hârtie,coliere din plastic,

Reactivi: apă brută, soluţie FeCl3, poliacrilamidă, soluţie HCl, lapte de var, nisip
cuarţos, cărbune activat, cloramină, argint.

2.2.2. MOD DE LUCRU

Pentru a realiza instalaţia, am ales un suport de susţinere, de care am prins
panoul OSB cu 2 şuruburi.

Am căutat recipiente cu scopul de a construi camerele de reacţie. Pentru a putea

fi prinse pe panoul instalaţiei, am ales recipiente din plastic cu capac, de 2
dimensiuni. Legătura între recipiente a fost realizată cu paie de suc sau cu tuburi
din silicon. Pentru o mai bună etanşare, am acoperit îmbinările cu adeziv poxipol.
Ca robinet, am folosit clame de hârtie, care opturează tuburile. La captătul de
ieşire a fiecărui pai am pus dop din vată pentru a nu curge eventuale părţi solide.
La ieşirile,,conductelor” din paie am îndoit racordurile pentru ca doar apa să
treacă prin acestea.
I. Filtrarea primară a apei brute, pentru îndepărtarea impurităţilor grosiere se face
printr-o pâlnie cu hârtie de filtru. Pentru aerisire, s-a conectat la pâlnie un tub
suplimentar. Trecerea în a doua cameră se realizează prin cădere.

II.-III. În camera de floculare/ coagulare/ sedimentare/ decantare, care este izolată

de următoarea cameră prin intermediul unui robinet (clamă de hârtie) se adaugă
FeCl3, sub agitare (cu mixerul pentru coctail imobilizat de panou), care are ca rol
de a interacţiona cu particulele mici aflate în suspensie în apă. Ionii Fe3+ din
clorura ferică în soluţie apoasă interacţionează cu particulele coloidale de sarcină
negativă formând miceliu sau flocoane. Astfel, este diminuată turbiditatea apei.
Se opreşte agitarea şi se adaugă polimer (cu rol de adeziv), formându-se structuri
de dimensiuni mari prin lipirea flocoanelor deja formate, astfel decantându-se mai
uşor. Se aşteaptă aproximativ 30 minute până se decantează (se deschide clama)
pentru ca apa să treactă în următorul compartiment. Tubul de legătură la ieşire
este cuplat pe o poziţie superioară celorlalte, pentru a lăsa loc sedimentelor.

După traversarea a10-15 L apă, se evacuează sedimentele prin partea inferioară a

recipientului, prin absorbţie cu ajutorul unei seringi.

IV. Apa ajunsă în camera IV este testată din punct de vedere al pH-ului. Se

utilizează pipeta, luându-se 5 ml probă şi se utilizează pH-metrul mobil. De regulă,
apa are pH slab bazic  (pH~8). Se conectează la rezervorul cu soluţie de HCl
(seringă) şi se adaugă soluţia. Se verifică din nou pH-ul. Dacă ajunge la valoarea
de 5,5 este în regulă. Dacă se scapă prea mult HCl sau eventual, apa este
accidental poluată cu acizi, se utilizează lapte de var din recipientul vecin.

Prelevarea probelor se face într-un vas cu 2 compartimente (vas de spălare

pensoane).
V. Filtrarea se face pe nisip cuarţos, recipientul fiind umplut aproximativ o treime
cu acest material filtrant. Tubul(paiul) este introdus la nivelul nisipului, având un
dop de vată şi, suplimentar, pentru a nu curge şi nisipul odată cu apa paiul este
ridicat la partea flexibilă.

VI. Filtrarea continuă în următorul recipient pe cărbune activat sub formă de

granule (obţinut din lemn (mangal), lignit, turbă şi deşeuri petroliere carbonizate
lent în absenţa aerului şi activate prin injectarea de gaze oxidante la temperaturi
foarte înalte). Această filtrare are ca scop principal corectarea proprietăţilor
organoleptice ale apei (gust, culoare, miros, reţinerea ultimilor poluanţi chimici).
La interfaţa de separaţie apă-suprafaţa granulei se creează o membrană
microbiologică, în care se desfăşoară fenomenele de adsorbţie biochimică a
substanţelor cu risc (pesticide, derivaţi fenolici, combustibili petrolieri, reziduuri
petroliere, etc.).
VII. Dezinfecţia din camera VII se realizează în două faze: iradiere cu raze
ultraviolete şi traterea cu cloramină.

În ţara noastră legea obligă la realizarea dezinfecţiei cu compuşi ai clorului.

Tratarea cu clor gazos duce la compuşi nocivi, iar în instalaţia noastra ar fi
riscant deoarece acesta este un gaz iritant. Eficientă este folosirea dioxidului de
clor, care nu conduce la produşi secundari toxici, dareste foarte instabil, fiind
exploziv. Astfel, am ales varianta mai sigură din punct de vedere a instalaţiei, şi
anume utilizarea pastilelor de cloramină. Alături este rezervat o încăpere (cutie de
la plastilină) cu pastile de cloramină.

În multe alte ţări, clorinarea este exclusă, dezinfecţia realizându-se prin metode
moderne, cum ar fi ozonarea sau iradierea cu raze UV. Noi ma reuşit să realizăm
un dispozitiv de iradiere cu raze ultraviolete (cutie medicamente, conductor, led
UV, întrerupător şi rezistenţă o bucată de mină de grafit). Apa supusă
tratamentului prin  iradiere circulă cu viteză redusă, iar înălţimea acesteia în
compartimentul de iradiere nu depăşeste 20 cm.
VIII. În ultima cameră apa este depozitată, fiind potabilă. Considerăm că şi aici are
loc dezinfecţia în timp, deoarece am adăugat o monedă de argint, care are rol de a
distruge microorganismele.

Apa păstrată în vase de argint are calităţile unui antibiotic extrem de eficient, iar
utilizarea tacâmurilor de argint are acelaşi rol. De asemeni, o monedă de argint
aruncată în fântână, în afara ,,îndeplinirii unei dorinţe”, are rol dezinfectant.

2.3. CONCLUZII
1.      Am realizat documentarea despre etapele potabilizării apei brute.

2.      Am identificat materialele, ustensilele necesare şi am făcut un plan

care a ridicat diverse probleme, dar care au fost rezolvate folosind
cunoştinţe de chimie, fizică, biologie, educaţie tehnologică şi TIC.

3.      Am obţinut o miniatură a unei instalaţii de potabilizare a apei brute.

4.      Am înlocuit cu clorura ferică (FeCl3) a sulfatului de aluminiu

(Al2(SO4)3, acesta fiind implicat în declanşarea sindromului
Allzenheimer.

5.      În locul tratamentului preoxidativ cu dioxid de clor (ClO2), am

folosit pasile de cloramină

6.      Am introdus un agent floculant- un polimer poliacril-amidă în

scopul formării unor sisteme floculare ferme şi de dimensiune mari,
uşor decantabile.