G3

CAPITOLUL X Despre ceea ce arată culorile alb si albastru

Va să zică, albul înseamnă bucurie, mîngîiere şi voie-bună; dar nu fără rost, ci după toate
temeiurile dreptei judecăţi. Despre aceasta vă puteţi încredinţa lesne, dînd supărarea la spate şi
ascultînd cele ce vă spun.
Aristotel ne arată, că punînd faţă în faţă două lucruri potrivnice prin firea lor - cum ar fi
binele şi răul, cinstea şi păcatul, frigul şi căldura, albul şi negrul, plăcerea şi durerea, bucuria şi
întristarea -- şi dacă apoi, despărţindu-le, împerechem ceea ce e potrivnic unui lucru cu ceea ce e
potrivnic altuia, se vede lămurit că acestea din urmă se potrivesc între ele. De pildă: cinstea şi
păcatul sînt potrivnice prin firea lor; tot astfel binele şi răul. Dacă cinstea si binele se împacă
împreună (căci, fără îndoială, cinstea e un lucru bun), tot astfel se întîmplă cu răul şi păcatul,
fiindcă păcatul e un lucru rău.
Pornind de la această lege a dreptei judecăţi, să alegem două lucruri potrivnice: bucuria şi
întristarea, apoi alte două: albul şi negrul, care sînt de asemeni, prin firea lor, potrivnice. Dacă
negrul înseamnă întristare, albul, pe bună dreptate, înseamnă bucurie.
Acest înţeles n-a fost hotărît sau impus de voinţa omului, ci e întărit de acea învoire a
tuturor, pe care filozofii o numesc jus gentium (dreptul neamurilor), recunoscut pretutindeni şi în
oricare ţară.
Ştiţi de asemeni, că toate popoarele (afară de siracuzi şi de unii argieni cu mintea întoarsă
pe dos), voind să-şi arate întristarea, au purtat în toate vremile veşminte negre, iar culoarea
morţii
a fost totdeauna cea neagră. Această învoire a tuturora nu ia fiinţă decît atunci cînd natura însăşi
ne impune un anumit fel de a gîndi şi o anumită judecată, pe care oricine o înţelege, fără să aibă
nevoie de a mai fi îndrumat şi dăscălit de alţii. Noi îi spunem: dreptul natural.
Potrivit aceluiaşi fel de a cugeta, toată lumea înţelege că albul înseamnă: bucurie,
mîngîiere, voie bună, plăcere şi desfătare.
În vremurile vechi, tracii şi cretanii însemnau zilele prielnice şi norocoase cu o piatră albă,
iar pe cele rele şi fără noroc, cu una neagră.
Noaptea, jalnică şi apăsătoare, nu-i neagră şi întunecată? Lumina nu înveseleşte oare
întreaga fire? E mai albă decît orice pe lume! Ca să vă mai dau o dovadă, aş putea să vă îndemn
să citiţi cartea lui Laurentio Valla împotriva lui Bartolius; dar mărturia Sfintelor Scripturi va fi de
ajuns. Evanghelistul Matei zice că Isus Cristos, în ziua schimbării la faţă: vestimenta ejus facta
sunt alba sicut lux: (veşmintele lui s-au făcut albe ca lumina zilei); iar această albă strălucire le-a
dat celor trei apostoli, care erau de faţă, o icoană a veşnicei desfătări, căci lumina e născătoare de
bucurie pentru toate inimile omeneşti.
Vă aduceţi aminte, de asemeni, povestea acelei babe ştirbe, care zicea: „Bona lux!"
(Lumina este bună). După cum Tobie (cap. V), după ce pierduse vederea, întîlnind pe Rafael,
care-i dăduse bună ziua, a răspuns: „Ce zi bună să mai fie pentru mine, cînd am ajuns să nu mai
văd lumina cerului!" Înveşmîntaţi în alb s-au arătat arhanghelii să vestească lumii întregi învierea
din morţi a Mîntuitorului şi înălţarea lui la ceruri. Aşa a văzut sfîntul Ion Evanghelistul
îmbrăcămintea de sărbătoare a credincioşilor în cerescul şi preafericitul Ierusalim.
Citiţi istoria veche a grecilor şi a romanilor, şi veţi afla că oraşul Alba (prima matcă a
Romei) a fost zidit şi numit astfel după povestea unei scroafe albe.
Veţi mai vedea, cum generalii Romei, de cîte ori se întorceau acasă biruitori, erau purtaţi în
triumf prin cetate într-un car tras de boi albi. Iar cei cărora li se făcea cinstea ovaţiilor erau
primiţi la fel, căci bucuria reîntoarcerii lor nu se putea tălmăci mai nimerit decît prin semne albe.
Veţi mai afla că Pericle, cîrmuitorul Atenei, îngăduia ostaşilor care trăgeau la sorţi boabe
albe, să-şi petreacă ziua în tihnă şi desfătare, pe cînd restul oastei rămînea mai departe pe cîmpul
de luptă. Aş putea să vă mai dau alte o mie de pilde, dar nu e locul.
Înţelegînd toate acestea, veţi fi în măsură să dezlegaţi şi întrebarea pe care Alexandru din
Afrodisias a socotit-o fără răspuns: „De ce leul, al cărui răcnet înspăimîntă toate dobitoacele, se
teme şi se fereşte de un cocoş alb?" Fiindcă - spune Proclus în cartea sa De sacrificio et magia -
faţa soarelui, izvorul de lumină al cerului şi al pămîntului, seamănă mai mult cu un cocoş alb,
decît cu un leu. Şi tot Proclus mai zice, că diavolii au fost zăriţi adeseori umblînd în chip de leu,
iar cînd întîlneau un cocoş alb, se făceau nevăzuţi.
Pentru acelaşi cuvînt, galii (francezii numiţi astfel fiindcă sînt de felul lor albi ca laptele,
căruia grecii îi spun gala), poartă de obicei la cap pene albe. Ei sînt voioşi din fire, curaţi la
suflet, sprinteni şi cu purtări plăcute; pe steagul lor au zugrăvit un crin, care-i floarea cea mai
albă din toate.
Dacă mă veţi întreba pentru ce firea însăşi ne dă să înţelegem că albul înseamnă bucurie şi
desfătare, vă voi răspunde că e o potrivire statornic hotărîtă. Căci, după cum albul strălucitor vă
ia văzul, topind în lumină toate înfăţişările lumii dinafară, cum zice Aristotel în Problemele lui
(iar despre aceasta puteţi să vă daţi seama privind îndelung munţii acoperiţi de zăpadă:
strălucirea lor vă orbeşte, cum Xenofon povesteşte că s-a întîmplat ostaşilor lui şi cum Galen
arată pe larg în De usu partium), tot astfel o bucurie mare face ca inima să sufere şi să-şi
destrame puterile de viaţă. Iar dacă această bucurie e prea puternic simţită, inima poate să
înceteze de a mai bate, cum spune Galen în Lib. XII, Method., lib. V De locis affectiss ,lib. De
syptomaton causis. Aşa mărturisesc Marcu Tulliu, lib. I Questio Tuscul, Verrius, Aristotel, Titu