Ap4

CAPITOLUL XXVII Cum un călugăr din Seuille a scăpat via mănăstirii de jaful duşmanilor Prădînd, stricînd
şi răvăşind tot ce întîlneau în cale, jefuitorii au ajuns la Seuille. Dezbrăcau pînă la piele pe bărbaţi şi pe
femei, ducînd cu ei tot ce puteau să care. Nu lăsau nimic neluat şi nici o povară nu li se părea prea grea.
Neţinînd seama că cea mai mare parte din case erau atinse de ciumă, au dat buzna unii după alţii, au pus
mîna pe tot ce-au găsit, fără ca vreunul din ei să se molipsească. A fost o întîmplare întrutotul ciudată,
căci toţi ceilalţi: popii, duhovnicii, doftorii, felcerii şi spiţerii, care veniseră să oblojească, să tămăduiască
şi să spovedească pe cei atinşi de boală, muriseră ca muştele; numai prădalnicii şi ucigaşii nici un rău n-
au suferit. Cum de s-a putut întîmpla una ca asta, fraţilor? Staţi puţin, rogu-vă, şi cugetaţi. După ce-au
jefuit cum au vrut, duşmanii s-au îndreptat, val-vîrtej spre mănăstire. Aici au găsit porţile încuiate şi
linişte pretutindeni. Grosul oastei a trecut mai departe, spre Vadul-Vedei; numai şapte sute de
pedestraşi şi două sute de lăncieri au rămas din urmă, dărîmînd zidurile împrejmuirii cu gînd de-a prăda
via. Călugării, vai de sufletul lor, nu ştiau la ce sfînt să se mai închine! Şi atunci, la noroc, s-au gîndit să
scoată prapurii, să ţină slujbă mare, cu cîntări şi litanii, afurisind pe năvălitori şi dînd acatiste pentru
pace. Se afla în acea vreme la Seuille un tînăr călugăr legat de mănăstire, anume fratele Ioan zis
Spintecătorul. Era isteţ, voios, îndemînatic, îndrăzneţ, răzbătător şi descurcăreţ. Înalt şi zvelt, cu gura
frumos încondeiată, nasul potrivit, mare meşter ciripitor de rugăciuni, bun vînturător de liturghii şi
priceput cărator de parastase. Adică, pentru a nu mai lungi vorba, era călugărul cel mai bine călugărit din
toată tagma călugărească, iar pe deasupra, tobă de carte sfîntă. Ajungînd pînă la urechile lui zarva
stîrnită de duşmani în vie, a ieşit afară să iscodească ce se întîmplă. A văzut cu ochii lui cum jefuitorii
dăduseră iama prin strugurii cei frumoşi, în care călugării îşi puseseră toată nădejdea; apoi s-a întors în
biserică, unde i-a găsit pe ceilalţi fraţi adunaţi în faţa altarului. Călugării s-au uitat la el nedumeriţi, ca şi
cum i-ar fi stingherit de la vreo treabă. Auzindu-i cîntînd, fratele Ioan le-a spus: - Staţi, cîntaţi şi pe voi va
scăpaţi! Să vă ia naiba! Mai bine aţi cînta: „N-a rămas în deal la vie, nici un bob de razachie..." Să fiu al
ciorilor, dacă nu ne calcă via duşmanii! Taie coardele, rup ciorchinii şi fac atîta prădăciune, încît, cu
ajutorul lui Dumnezeu, patru ani de-acum încolo no să mai rămînă un bob pe rod! Sfîntă Născătoare, ce-
o să bem, bieţii de noi, pînă va creşte via la loc? Of, Doamne! Stareţul s-a răstit la el: - Ce caută aici
beţivul ăsta! Băgaţi-l în beci, să se înveţe minte să mai tulbure sfînta slujbă! Cinsteşte, păcătosule,
măritul har divin! - Să nu uităm, părinte stareţ, nici cinstea paharului de vin! După cît cunosc, nici sfinţia
ta nu dispreţuieşti vinul şi, ca orice om doritor de bine, îl alegi pe cel mai bun. Vinul curat se cuvine
inimilor curate, spune înţelepciunea călugărească. Martor mi-e Dumnezeu, că nu-i acum vremea
potrivită pentru rugăciuni. De ce, rogu-te, zilele culesului şi ale secerişului par atît de scurte, iar ale iernii
şi ale postului Crăciunului, atît de lungi? Fie-iertatul frate al nostru Maceu Pelosse, binecuvîntată-i fie
amintirea, că era suflet credincios şi creştin cucernic (dracu' să mă ia dacă mint), aşa îmi spunea şi n-am
să uit, că vinul trebuie să-l tragi şi să-l pui la butoi toamna, dacă vrei să ai ce bea în lunile de iarnă.