Ap7

CAPITOLUL XXVIII Cum a luat Picrocol cu asalt La Roche-Clermaud şi cu cîtă părere de rău a pornit
Grandgousier la război În vreme ce fratele Ioan îi zvînta astfel pe mîrlanii care năvăliseră în via
mănăstirii, Picrocol a trecut în grabă mare cu oamenii lui prin Vadul-Vedei şi a luat cu asalt
RocheClermaud neîntîmpinînd nici o împotrivire. Şi fiindcă între timp se înnoptase, a hotărît să
poposească în oraş, lăsînd să se mai potolească puţin mînia care îl muncea. În zorii zilei următoare a
pornit şi a cuprins meterezele şi castelul, pe care l-a întărit adunînd acolo armele ce strînsese, ca să aibă
un adăpost ferit, de va fi cumva el însuşi lovit din altă parte .Locul acela, prin aşezarea lui firească şi prin
ceea ce mîna omului adăugase, era o cetate lesne de apărat. Dar să-i lăsăm pe aceştia, şi să ne
întoarcem la bunul nostru Gargantua, care se află la Paris, plin de rîvnă pentru învăţătura minţii şi pentru
îndemînările trupului; apoi la bătrînul cumătru Grandgousier, tatăl lui, care după cină îşi încălzeşte
pîntecele la flacăra unui foc cuminte, limpede şi liniştit; aşteaptă să se coacă castanele, scrie pe albul
căminului, cu vîrful ars al băţului cu care aţîţă focul, şi istoriseşte alor lui minunate întîmplări din vremile
de altădată. Unul din ciobanii care păzeau viile, anume Pillot, a venit spre seară şă-i povestească de-a fir-
a-păr toate fărădelegile şi jafurile pe care Picrocoi, regele din Lerne, le abătuse asupra pămînturilor sale ;
cum a prădat şi a răvăşit toată ţara, afară de mănăstirea din Seuille, pe care fratele Ioan Spintecătorul a
ferit-o de prădăciune; pentru care faptă, cinste mare i se cuvine. Numitul rege Picrocol se găsea acum cu
oastea lui la Roche-Clermaud, unde se întărea. - Vai! Vai! a oftat Grandgousier. Ce înseamnă una ca asta,
oameni buni? Visez sau e adevărat ce aud? Picrocol, vechiul meu prieten de totdeauna, cu care de cînd
mă ştiu am trăit în bună vecinătate, a pornit cu război împotriva mea? Cine l-a stîrnit? Cine-l aţîţă? Cine
l-a îndemnat? Cine îl sfătuieşte? Of, of, of, of ! Isuse Cristoase, Mîntuitorule, vino-mi în ajutor,
luminează-mă şi arată-mi ce trebuie să fac. Spun şi jur în faţa ta, cerîndu-ţi ocrotire, că niciodată nu i-am
căşunat vreun rău şi nici oamenilor lui vreo pagubă; nu m-am gîndit nicicînd să-i calc sau să-i jefuiesc
pămînturile; ba dimpotrivă, l-am ajutat cu oameni, cu arme, cu bani, cu înlesniri şi cu sfaturi, de cîte ori
am putut, spre folosul lui. Ce duh rău îl stăpîneşte, de-a pornit asupră-mi cu o astfel de ocară?
Dumnezeule mare ! Tu care le cunoşti pe toate, ştii că tăria inimii nu-mi lipseşte. Iar dacă i-a fost dat să
fie cuprins de nebunie; dacă pentru a-l aduce în simţiri mi l-ai trimis să-l vindec, dă-mi putere şi
luminează-mă, să-l îndrum spre ascultare, sub stăpînirea sfintei tale voinţe.