F5

Vîna cerbi, căprioare, urşi, ţapi sălbatici, mistreţi, iepuri, potîrnichi, fazani şi dropii. Se juca cu mingea cea
mare şi o zvîrlea în aer, atît cu piciorul, cît şi cu pumnul. Lupta, alerga şi sărea, dar nu ca alţii, la fiecare
trei paşi o săritură într-un picior - sau în salt nemţesc - fiindcă, după spusa lui Gimnast, aceste ţopăieli n-
aveau nici un rost şi nu foloseau în luptă; - ci dintr-un singur avînt sărea peste şanţuri, zbura peste
garduri şi atingea fereastra la înălţimea unei lănci. Înota în apă adîncă, pe spate, pe burtă, pe-o coastă,
cu tot trupul, numai cu picioarele sau cu un braţ afară din apă. Trecea Sena cu o carte în mînă, fără s-o
ude şi, ca Iuliu Cezar, îşi purta hainele în dinţi. Ajutîndu-se cu o singură mînă sărea în luntre dintr-o dată
şi se azvîrlea din nou în apă cu capul în jos, pînă la fund; ocolea stîncile şi nu-i păsa de ochiuri şi de
vîrtejuri. Ducea luntrea în toate chipurile, mai repede sau mai domol, pe unda valului sau împotriva apei,
o sucea şi o purta din cîrmă, o ţinea pe loc pe creasta stăvilarului, o îndruma cu o mînă, iar cu cealaltă
mînuia vîsla; întindea pînzele, se urca pe frînghii pînă în vîrful catargului, alerga peste vîntrele, cerceta
acul busolei, întindea odgoanele şi lega cîrma. Ieşind din apă suia în fugă coasta munţilor şi cobora
sprinten la vale; se căţăra prin copaci ca un cotoi; sărea de pe o cracă pe alta, ca veveriţele, şi frîngea
crengile cele mai vînjoase, ca un al doilea Milon Crotonul; cu ajutorul a două pumnale tăioase şi-a două
sule cu vîrf ascuţit, se ridica pînă pe acoperişul casei, fără să-i fie teamă că o să-şi frîngă oasele. Arunca
săgeata, drugul de fier, piatra, suliţa, ţepuşa, halebarda; trăgea cu arcul, încorda pe-un şold arbaleta
grea de luptă; ochea la semn cu archebuza, aşeza tunul pe roate, ţintea în parapet şi la catarg, de sus în
jos, de jos în sus, pe dinainte şi pe dindărăt, ca vechii sciţi. Lega o frînghie de vîrful turnului lăsînd-o să
atîrne pînă la pămînt, apoi urca şi cobora în mîini, cu o iuţeală şi o îndemînare, pe care dumneavoastră
n-aţi fi în stare s-o dovediţi, nici pe o pajişte netedă ca în palmă. Se agăţa cu mîinile de o prăjină groasă,
sprijinită de-a lungul între doi copaci, şi se plimba dintr-o parte în alta fără să atingă pămîntul, cu o
repeziciune despre care nu vă puteţi face închipuire. Pentru a-şi întări coşul pieptului şi plămînii, răcnea
de parcă s-ar fi strîns în sobor toţi diavolii din iad. L-am auzit o dată cum îl striga pe Eudemon de la
poarta Sfîntului Victor în Montmartre. Nici faimosul Stentor nu dovedise un asemenea glas în războiul
Troiei. Pentru a-şi întări braţele, poruncise să i se toarne două greutăţi de plumb, cîntărind fiecare opt
mii şapte sute de chintale. Le ridica de jos în cîte o mînă, le sălta deasupra capului şi le ţinea astfel trei
sferturi de ceas şi mai bine, cum nimeni altul n-ar fi fost în stare. Biruia la trasul prăjinii pe cei mai tari.
Cînd ajungea la semn, se proptea în picioare cu atîta dîrzenie, încît nimeni nu izbutea să-l urnească din
loc; la fel făcea şi Milon, după pilda căruia Gargantua prindea în mînă o rodie, făgăduind-o în dar celui
care va putea să-i desfacă pumnul. Astfel trecîndu-şi vremea, după ce slujitorii îl frecau, îl spălau şi îl
îmbrăcau în veşminte curate, Gargantua o lua înapoi spre casă. Trecînd pe lîngă o luncă sau un alt
ungher de verdeaţă, se oprea să cerceteze copacii, se apleca asupra ierburilor, reamintindu-şi ce-au scris
despre ele Teofrast, Dioscoride, Marinus, Pliniu, Nicandru, Macer şi Galen. Se întorcea acasă cu braţele
pline de ramuri şi de flori, dîndu-le în seama unui tînăr paj numit Rizotom, care avea în grija lui
hîrleţurile, tîrnăcoapele, sapele, lopeţile şi celelalte unelte trebuincioase grădinarului.