St4

CAPITOLUL XX Cum a primit meşterul Janotus o bucată de postav şi cum s-a judecat cu sorbonarii Abia
sfîrşi teologul vorba, că Ponocrat şi Eumedon au început să rîdă atît de tare, încît maimai să-şi dea
sufletul; ca altădată Crasus, cînd a văzut un măgar fudul păscînd scaieţi, sau ca Filimon, care a murit de
rîs, cînd un alt măgar i-a mîncat smochinele puse deoparte pentru prînz. Cu ei împreună, pe întrecute, s-
a pornit să rîdă şi meşterul Janotus: rîdea cu lacrimi, căci rîzînd i se zguduiau creierii, iar umoarea
lacrimală din ei i se scurgea prin nervul ochilor. Văzîndu-l cum rîdea cu lacrimi, ai fi zis că tristul Heraclit
s-a apucat de pozne, ca Democrit, iar pe veselul Democrit l-a podidit plînsul, ca pe Heraclit. După ce se
saturară de rîs, Gargantua s-a sfătuit din nou cu oamenii săi în privinţa celor ce trebuiau să urmeze;
Ponocrat a fost de părere să i se mai toarne un pahar priceputului vorbitor, şi fiindcă îi făcuse să
petreacă şi să rîdă cu atîta poftă, cum nici Păcală n-ar fi fost în stare, să i se dăruiască cele zece perechi
de cîrnaţi despre care amintise în vesela lui cuvîntare, o pereche de nădragi, cinci stînjeni de lemne,
douăzeci şi cinci de vedre de vin, un pat cu trei saltele, una de lînă şi două de puf, iar pe deasupra o
strachină adîncă; adică tot ceea ce rîvnea teologul pentru tihna bătrîneţelor sale. Totul s-a îndeplinit
după cum fusese hotărît; dar fiindcă Gargantua se cam îndoia că se vor găsi nădragi cusuţi gata pe
măsura picioarelor vorbitorului, şi neştiind ce croială i-ar plăcea mai mult (cu chingă la spate, ca să-i vie
mai uşor fundului să răsufle; marinăreşti, pentru uşurarea mai lesnicioasă a rărunchilor; elveţieni, ca să-i
ţină cald la pîntece, ori în coadă de peşte, ca să nu-i înfierbînte şalele) - a poruncit să i se taie din bucată
şapte coţi de postav negru, iar pentru căptuşeală alţi trei coţi de lînică albă. Lemnele i le-au cărat
pălmaşii, iar ceilalţi, paracliserii şi diacii, s-au încărcat cu cîrnaţii, strachina şi aşternuturile. Postavul şi
căptuşeala le-a luat însuşi meşterul Janotus,deşi unul din diaci i-a spus, că nefiind o treabă cuviincioasă
pentru un teolog, ar trebui să lase pe unul din ei să i le ducă pînă acasă. - Urecheatule! i-a răspuns
meşterul Janotus, nu judeci bine in modo-et figura. Postavul mia fost dat pro tibiis meis, pentru
picioarele mele, prin urmare se cuvine să-l port eu însumi: sicut suppositum portal adpositum.z A
înşfăcat postavul repede şi a plecat cu el subsuoară, ca Patelin din poveste. Dar hazul cel mai mare a fost
cînd răpciugosul, mîndru de biruinţa lui, s-a înfăţişat înaintea Sorbonei, cerînd să i se dea cîrnaţii şi
nădragii la care avea dreptul. Sorbonarii nici n-au vrut să audă, deşi Janotus le-a dovedit că darul pe care
îl primise din partea lui Gargantua nu-i dezlega de făgăduiala dată. Aceia i-au răspuns să-şi atîrne pofta
în cui, iar făgăduiala s-o pună la păstrare şi s-o ţină minte. - Să nu vorbiţi despre minte, a spus Janotus.
Aşa ceva pe-aici nu se găseşte. Trădători nefericiţi! Nu faceţi nici cît o ceapă degerată! În veacul
veacurilor nu s-au prăsit pe pămînt oameni mai ticăloşi decît voi! Vă cunosc şi ştiu că de neputincioşi nu
vă e frică. Răutatea, de la voi am deprins-o. Dar vă jur pe ţîţa Maicii Domnului, că voi înştiinţa pe rege
despre toate fărădelegile voastre, şi să mă mănînce lepra, dacă n-o să vă ardă de vii pe toţi, ca pe nişte
tîlhari şi înşelători ce sînteţi, vînzători, eretici, duşmani ai cinstei şi ai lui Dumnezeu! Pentru rostirea unor
astfel de cuvinte, mai-marii Sorbonei l-au trimis, pe meşterul Janotus în judecată; dar el a luat-o cătinel
pe calea amînărilor. Pricina a ajuns în faţa înaltei Curţi, unde se află şi astăzi. Sorbonarii au făcut
legămînt să nu se mai spele, pînă nu s-o sfîrşi judecata, iar meşterul Baligardo cu ai lui au jurat să nu-şi
mai sufle nasul. Aşa s-a făcut, că unii au ajuns jegosi, iar ceilalţi răpciugoşi, fiindcă înalta Curte n-a avut
vreme pînă acum să ia spre cercetare pricina. Hotărîrea va fi dată la calendele greceşti, adică niciodată.
Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, (judecătorii sînt în stare să facă ceea ce natura însăşi nu se pricepe )
învăţaţii Parisului spun că numai Dumnezeu singur e stăpîn peste veşnicie. Firea n-a plămădit pînă acum
nimic fără moarte, şi tot ce sînul ei rodeşte are o durată şi un sfîrşit: omnia orta cadunt, et caetera.
Numai zăbavnicii din Palatul Dreptăţii, cărora le place să bată apa în piuă, lungesc judecăţile la nesfîrşit şi
pînă la nemurire, îndreptăţind pe deplin vorba lui Chilon Spartanul, care zicea, cu privire la oracolul din
Delfi că judecata te sărăceşte, iar advocaţii toţi sînt nişte potlogari. Mai bine îşi pun laţul de gît, decît să
lase să le scape din gheare aşa-numita lor dreptate.