Pr3

- Mie dă-mi din cel alb. Toarnă, toarnă! Cu vîrf, păcătosule, cu vîrf! Simt că mi se jupoaie limba de arşiţă!
- Să bem, fraţilor! În sănătatea ta, prietene, din toată inima, tot paharul ! - Ha! Ha! Ha! Să bem pe
săturate! 0, lacrima Christi! îl cunosc. Ăsta-i vin de Deviniere, din struguri băşicaţi. - E un vin ca o
mîngîiere. Catifea, nu altceva! - Nu face nici o cută, e frumos ţesută, din lînă bătută. - Haide, prietene, eu
joc cinstit: am toate cupele ! Uitaţi-vă la mine, cum amestec paharele. Nu-i nici o scamatorie, e numai
iuţeală de mînă. - Ce mai beţivi! Ce arşi de sete ! Toarnă aici, paj drăgălaş! - Cu vîrf! - Natura abhorret
vacuum. - Cine-ar zice, că din vinul ăsta au băut şi muştele? - Umple paharul şi dă-l pe gît. E doftorie!

CAPITOLUL VII Ce nume i-au dat lui Gargantua şi cum a început el să tragă la
măsea În vremea aceasta, cumătrul Grandgousier bea şi petrecea cu prietenii.
Auzind pe fiul său cum a răcnit de grozav la venirea pe lume: „Daţi-mi să
beau!" a spus: - Cu vin vrea să-şi facă feciorul meu gargara-ntîia! La aceste
cuvinte, cei de faţă şi-au dat cu părerea că, după obiceiul vechilor evrei,
numele noului-născut ar trebui potrivit după cele rostite de tată la ivirea pe
lume a băiatului, adică mai pe scurt: Gargantua.Grandgousier nu s-a
împotrivit, Gargamela s-a arătat foarte bucuroasă, iar pentru ca pruncul să se
liniştească, i-au dat să bea cîteva vedre. Apoi, ca pe-un bun creştin, l-au
dus în faţa cristelniţei şi l-au botezat cu apă. Şaptesprezece mii nouă sute
treisprezece vaci de la Pautille şi de pe păşunile din Brehemond au fost alese
să-l alăpteze; nici n-ar fi fost cu putinţă să se găsească în toată ţara o
doică avînd atîta lapte ca să-l poată hrăni. Totuşi, unii filozofi ca de-alde
Scott (nu ştiu nici eu de unde o scot) spun că pe Gargantua l-ar fi alăptat
chiar maică-sa, din ţîţa căreia ţîşneau, la fiecare supt, o mie patru sute nouă
vedre de lapte, ceea ce e aproape de necrezut. (Această susţinere a avut darul
să-i scoată din fire pe învăţaţii Sorbonei, care au socotit-o drept o cumplită
batjocură pentru bietele lor urechi, zicînd că miroase a erezie cale de-o
poştă !) Pruncul a fost crescut şi hrănit astfel pînă la vîrsta de un an şi
zece luni. Doftorii şi-au dat învoiala, ca în acest răstimp să fie scos la
plimbare, iar meşterul Jean Denyau i-a întocmit un car frumos cu juguri pentru
boi, în care slujitorii îl purtau toată ziua de colo pînă colo, spre marea lui
desfătare. Îţi creştea inima văzîndu-l! Era chipeş la faţă, avea una peste alta
nouăsprezece bărbii, iar de urlat, nu urla decît atunci cînd avea poftă. Nu
prea stătea mult pe un loc, fiindcă mereu avea ieşire-afară, atît din pricina
nevoilor fireşti cît şi a obiceiului pe care şi-l luase de a-şi uda necontenit
gîtjelul cu zeamă de ciorchine. Nu bea niciodată fără rost, numai cînd era
supărat sau mîniat, cu arţag sau cu pîrţag; şi de cîte ori pornea să
scîncească, să răcnească sau să tropăiască, îi dădeau să bea şi pe loc se
potolea, rîdea şi se înveselea. Una din slujitoarele care i-au purtat de grijă
în vremea aceea mi-a jurat pe ce-avea dumneaei mai scump că atît de bine se
deprinsese să tragă la măsea, încît era de-ajuns să audă clondirele gîlgîind
şi paharele cîntînd, ca să rîdă fericit, de parcă ar fi intrat de-a dreptul pe
poarta raiului. Ţinînd seamă de această dumnezeiască meteahnă, cu care firea
îl dăruise, femeile îl trezeau dimineaţa în desfătare, dînd glas potirelor de
cleştar cu muchea cuţitului şi cîntînd din pîlnie pe pîntecul damigenelor. Iar
plodul, auzind acea muzică plăcută, zburda şi se zbenguia, clătina din cap şi
se legăna singur-singurel, plimbîndu-şi degetele pe strună şi ţinînd isonul cu