St5

CAPITOLUL XXI Rînduiala la care a fost ţinut Gargantua după chibzuinţă dascălilor săi sorbonari Mai
trecură cîteva zile, în răstimpul cărora clopotele au fost aşezate la locul lor. Cetăţenii Parisului, voind să-
şi arate recunoştinţa pentru fapta cea bună a lui Gargantua, s-au legat cu jurămînt să-i hrănească iapa
cîtă vreme va avea plăcere. Gargantua a primit darul cu multe mulţumiri. Iapa a fost dusă la păscut în
pădurea Bievre, unde nu cred că se mai găseşte în clipa de faţă. În ce priveşte învăţătura, Gargantua s-a
învoit să asculte întru totul de îndrumările dascălului său Ponocrat; dar acesta, pînă una alta, hotărî să
nu schimbe nimic din obiceiurile învăţăcelului, voind să-şi dea el însuşi seama în ce fel, de-a lungul
anilor, foştii lui dascăli izbutiseră să-l facă atît de neştiutor şi de îngîmfat. Gargantua se scula dimineaţa
între ceasurile opt şi nouă, fie că se lumina de ziuă, sau nu: aşa statorniciseră foştii lui învăţători învăţaţi,
luîndu-se după spusele lui David: Vanum est vobis ante lucem surgere. Se mai hîrjonea oleacă în pat,
tropăia şi se da de-a tumba, chipurile pentru aşi limpezi mintea; apoi se îmbrăca, după cum era vremea
afară, de obicei cu o haină lungă de lînă păroasă, căptuşită cu blană de vulpe; se pieptăna cu pieptenele
lui Mînă-Lungă, adică cu cele cinci degete; aşa îi spuseseră dascălii lui, că spălatul, pieptănatul şi orice
îngrijire a trupului e, pe lumea aceasta, vreme-pierdută degeaba. Apoi se uşura, îşi lăsa udul, vărsa puţin,
rîgîia, se pîrţîia, căsca, scuipa, tuşea, sughiţa, strănuta şi îşi sufla mucii ca un arhidiacon. Ca să nu-l bată
bruma şi să nu-l ofilească vîntul, se ospăta din belşug cu măruntaie bine prăjite, cu fleici de vacă
rumenite pe cărbuni, cu friptură mustoasă de căprioară şi cu fel de fel de trufandale în zeama lor.
Ponocrat l-a mustrat pentru acest obicei, zicînd că nu-i sănătos să te aşezi la masă de cum te scoli din
pat, fără să-ţi mişti puţin mădularele. Gargantua răspundea: - Nu m-am mişcat destul? Nu m-am tăvalit
de şapte ori în aşternut înainte de-a mă scula? Nu-i de-ajuns? Papa Alexandru tot aşa făcea,dupa
sfaturile unui doftor evreu, şi a trăit, slavă Domnului, în pofida răuvoitorilor, pînă în ceasul morţii sale.
Aşa m-au învăţat dascălii pe care iam avut, că mîncînd gospodăreşte, ţinerea de minte sporeşte; de
aceea, ei mîncau (şi beau) cei dintîi. Mă simt cum nu se poate mai vesel, şi cu cît mi-e prînzul mai
îndestulat, cu atît mai bine îmi cade cina. Meşterul Tubal, cel dintîi dascăl al Sorbonei, îmi spunea, că e
mai cuminte să porneşti la drum din vreme, decît, zăbovind, s-o iei pe urmă la goană. Omenirea nu se va
mîntui decît obişnuindu-se să bea dis-de-dimineaţă, şi nu aşa cîte un pic, ca raţele; unde versus : De vrei
sa-ţi meargă bine-n viaţă, Să-ncepi să bei de dimineaţă. După ce se ospăta din belşug, Gargantua se
ducea la biserică, purtînd după el, într-o căruţă cu coviltir, cartea lui de rugăciuni, frumos înfăşurată în
cearşafuri, cîntărind, cu încuietori şi pergamente, nici mai mult nici mai puţin de unsprezece chintale şi
şase livre. Stătea să asculte douăzeci şi şase de liturghii, iar în răstimp sosea şi popa înfăşurat în odăjdii
ca o pupăză, după ce avusese grijă să deşerte cîteva clondire, ca să prindă ghiers. Cu el împreună,
Gargantua îşi depăna rugăciunile, vînturîndu-le cu grijă, să nu pice nici o buche pe jos. La ieşirea din
biserică îl aştepta, într-un car cu boi, un maldăr de mătănii, cu boabele mari cît capul omului. Apoi
pornea la plimbare în jurul chiliilor, prin pridvoare şi prin grădină, spunînd de-atîtea ori Tatăl-Nostru, cît
şapte călugări la un loc. Învăţa apoi o biată jumătate de ceas, cu ochii în carte şi cu gîndul la bucătărie.
După ce îşî mai golea o dată băşica, se aşeza la masă. Nefiind pripit de felul lui, o lua agale, începînd cu
vreo cîteva zeci de şunci, limbi afumate, tobă de creieri, cîrnaţi de purcel şi alte ştafete ale vinului. Patru
ajutoare îi azvîrleau muştar în gură cu lopata, după care dădea pe gît o duşcă grozavă de vin alb, ca să-şi
răcorească pipota. Iarnă, vară, înfulica tot soiul de cărnuri şi fripturi, cît îi cerea pofta, iar cînd simţea că-l
taie la burtă, se oprea puţin şi făcea un popas, ca orice drumeţ de cale lungă. În ce priveşte paharele, nu
le ţinea socoteală şi nici răgaz prea mult nu-şi lua, fiindcă băutorul adevărat nu se opreşte, pînă nu simte
că i-a crescut talpa încălţărilor măcar cu o jumătate de picior