G4

Liviu, după bătălia de la Canae, Pliniu lib. VII, A Gellu, lib. III, şi alţii, amintind că Diagoras din
Rhodos, Chilon, Sofocle, Denis, tiranul Siciliei, Philipide, Filemon, Polycrat, Filiston, M. Juventi
şi atîţi ca ei au murit din pricina unei bucurii prea mari.
Căci, aşa cum arată Avicen, bucuria e ca şofranul, întăreşte inima, dar dacă întreci măsura,
o ucide.
Dar m-am luat cu vorba şi am lungit-o mai mult decît făgăduisem la început. De aceea voi
strînge pînzele şi voi spune în două cuvinte că, albastrul înfăţişează, fără îndoială, lumea cerului,
după cum albul înseamnă bucurie şi placere.
CAPITOLUL XI Copilăria lui Gargantua
De la trei pînă la cinci ani, Gargantua a fost hrănit şi crescut cum se cuvine, după bunele
îndrumări ale tatălui său, petrecîndu-şi timpul ca toţi ceilalţi copii ai ţării, adică mîncînd, bînd şi
dormind; dormind, mîncind şi bînd; bînd, dormind şi mîncînd.
Se bălăcea prin noroi, se mînjea pe nas, îşi zgîria obrazul, strica încălţările, căsca gura la
muşte şi alerga toată ziua după fluturii din împărăţia tatălui său. Făcea treaba mică pe ghete şi
treaba mare în izmene; îşi ştergea nasul cu mîneca şi lăsa să-i pice mucul în ciorbă, tropăia prin
toate odăile, bea dintr-un papuc şi se freca pe burtă cu un fund de paner. Îşi ascuţea dinţii cu pila;
îşi spăla mîinile în hîrdăul cu lături; se pieptăna cu paharul; se aşeza cu fundul în două luntre;
dormea pe burtă şi se învelea cu şezutul; bea sorbind din ciorbă; mînca plăcintă cu pîine; rîdea
muşcînd şi muşca rîzînd; scuipa în cutia milelor; plesnea de gras ce era; se uşura împotriva
vîntului; se vîra în apa ca să nu-l plouă ; închidea uşa în nasul oamenilor; credea că tot ce zboară
se mănîncă;[...] se răstea la lighean ; ţinea Paştele cailor; trimitea gîştele la păscut; bătea şaua ca
să priceapă iapa; punea boii în urma plugului; se lega la cap fără să-l doară; trăgea oamenii de
limbă; se întindea mai mult decît îi era plapuma; punea colacul peste pupăză; avea sticleţi în cap;
se gîdila ca să rîdă; umbla cu doi bani în trei pungi; vindea castraveţi la grădinar; aştepta să-i
pice
mura în gură; vindea pielea ursului din pădure; îşi fura căciula singur; tocea cartea; scria cu
picioarele şi iscălea cu laba gîşteî; bătea cîmpii şi tot el ţipa; credea că vîrcolacii mănîncă luna;
fugea după doi iepuri şi dădea în gropi; îşi făcea gura pungă şi mulgea capra trăsurii; împletea
din coada mîţei sită de mătase; căuta calul de dar la dinţi; cosea nod la aţă; căuta sămînţă de
vorbă; făcea gaură în cer şi păzea iarna să n-o mănînce lupii.Cînd se căina aştepta să cadă
potîrnichile gata firipte; postea cînd n-avea ce să mănînce; juca de nevoie, ca ursul, şi puţin îi
păsa, ori de-i tunsă, ori de-i rasă. Ducea calul la apă în fiecare dimineaţă şi mînca dintr-o
strachină cu cîinii din curtea lui taică-său; le muşca urechile şi ei îl zgîriau pe nas; le sufla sub
coadă, iar potăile îl lingeau pe buze.
Ştrengarul pipăia slujnicele, pe o parte şi pe alta, prin faţă şi pe la spate, începuse de
timpuriu să se joace pe sub burtă cu ursuleţul, iar îngrijitoarele lui i-l împodobeau în fiecare
dimineaţă, punîndu-i bucheţele de flori, panglicuţe frumoase şi cercei, ciucuri-ciucurei. Îl
rotunjeau în palme ca pe un săpunel, iar cînd vedeau că ciuleşte urechile, rîdeau şi se veseleau, ca
de-un joc plăcut, cu care îşi treceau vremea. Una îi spunea „cepuleţul meu", alta „cerceluşul
meu", alta „crenguţa mea de mărgean", altele „ceparul meu", „sfredeluşul meu", „burghiul meu",
„dopşorul meu", „sulişoara mea", „ciucurelul meu" şi aşa mai departe. - „Al meu e tot !" zicea
una. - „Ba e al meu !" răspundea alta. - „Şi mie ce-mi rămîne? Să ştiţi că eu i-l tai !" - „Auzi! Să
i-l tai? O să-l doară ! Aşa faci dumneata, cucoană? Tai ursuleţul copiilor, să rămînă bieţii de ei
fără coadă?