3355 / (■

fr. Laurentiu al învretli

.■~\ţ

VIATA
?
CU DUMNEZEU
practicarea prezenţei divine
în rutina cotidianului

J F D IS C IP O L U L
Traducerea: Mariana Dvorzsik

T itlu l o rig in al în lim ba franceză:

La P ratiqu e de la présen ce de D ieu,
par Frère L au ren t de la R ésu rrection

D re p tu rile în lim ba rom ână:

© 2 0 0 6 E d itu ra DISCIPOLUL Cluj, R om ân ia

Toate citatele d in Scriptu ră,

cu excep ţia lo cu rilo r precizate,
su n t d in v ersiu n ea C o m ilescu , 1923.

DISCIPOLUL
CP. 714 OP. 5
400800 C lu j-N ap o ca, R o m ân ia
tel. 0264-420025; fax 0264-420104
w w w .d iscip olu l.ro / com enzi@ d iscip olu l.ro

DISCIPOLUL este u n im p rin t

al S.C . E d itu ra L O G O S S.R.L.

ISB N -10 973-88121-2-7

ISB N -13 978-973-88121-2-3

T ip aru l ex e cu tat la
Im p rim eria A rd ealu l, C luj N ap oca
su b co m an d a nr. 60107/2006
 Cuprins

Prefaţă 7

Maxime spirituale

Principii 29
Exerciţii necesare
pentru atingerea vieţii spirituale 33
Cum trebuie să-L adorăm
pe Dumnezeu în Duh şi adevăr 37
Despre unirea sufletului cu Dumnezeu 39
Despre prezenţa lui Dumnezeu 41
Mijloace de a dobândi
prezenţa lui Dumnezeu 45
Foloasele prezenţei luiDumnezeu 49
Scrisori

Scrisoarea I 55
Scrisoarea a II-a 61
Scrisoarea a IlI-a 71
Scrisoarea a IV-a 77
Scrisoarea a V-a 83
Scrisoarea a Vl-a 87
Scrisoarea a Vil-a 91
Scrisoarea a VUI-a 95
Scrisoarea a IX-a 101
Scrisoarea a X-a 105
Scrisoarea a Xl-a 109
Scrisoarea a XH-a 115
Scrisoarea a XlII-a 121
Scrisoarea a XlV-a 125
Scrisoarea a XV-a 129
Scrisoarea a XVI-a 133

Dobândirea deprinderii
de-a trăi în prezenţa lui Dumnezeu

Dobândirea deprinderii
de-a trăi în prezenţa lui Dumnezeu 141
 Prefaţa j

Fratele Laurenţiu al învierii, călugăr carmelit

francez din secolul al XVII-lea, face parte, alături
de predecesorii săi notorii — Sfânta Tereza de
Avila şi Sfântul Ioan al Crucii —din galeria marilor
mistici creştini occidentali, constituind adevărate
puncte de referinţă pe harta spiritualităţii europe­
ne şi universale. Spre deosebire de înaintaşii săi
spanioli, fratele Laurenţiu a dus o viaţă aproape
obscură, consumată în muncile plictisitoare şi
tracasante de la bucătăria şi, mai târziu, de la
atelierul de întreţinere a sandalelor membrilor
mănăstirii; însă, asemeni acelora, a cunoscut o
viaţă spirituală abundentă descoperindu-şi o cale
proprie (şi transmisibilă!) de a cultiva părtăşia cu
Dumnezeu şi de a se menţine în prezenţa sfântă
a Divinităţii cât mai mult cu putinţă prin exerciţii
 8 ^jr.£ai^e^ţhia£îmnerii
continue de adorare a Numelui Său. Metoda sa se
înrudeşte într-o oarecare măsură cu apofatismul
teo-logiei şi Bisericii răsăritene, diferenţiindu-se
totuşi esenţial de acesta. Pe el nu l-a atras acea
fascinantă ascensiune către Fiinţa Divinităţii prin
intermediul afirmaţiilor negate îndată ce sunt
rostite — metodă al cărei promotor şi strălucit
reprezentant este Dionosie pseudo-Areopagitul.
Nici n-a adoptat acea „rugăciune a inimii" atât de
dragă mişcării isihaste. Neregăsindu-se în nici o
carte, el se decide să meargă direct, pe calea unică
a credinţei, urmând glasul sufletului său însetat
de dragoste şi tânjind de dor după Dumnezeul
cel Viu. încercarea îi este încununată de succes
şi, după ani de alean şi căutări mistuitoare,
Maiestatea Sa Divină i Se revelează, oferindu-i
„ospăţul" zilnic al unei vieţi spirituale atât de
bogate, încât ajunge să exclame: „Doamne,
lărgeşte-mi sufletul şi fă-1 mai încăpător, pentru a
face loc iubirii Tale sau sprijineşte-mă cu virtutea
Ta atotputernică, căci altfel voi fi mistuit de
flăcările Tale sublime !"*

Viata fratelui Laurenţiu

9 9

Fratele Laurenţiu al învierii, pe numele său

adevărat Nicolas Herman, s-a născut în 1614
' É loge du fr è r e Laurent, în C. D e M eester, E n tretien s et écrits su r la
P ractiq u e de la présen ce de D ieu, Ed. du Cerf, Paris, 1991, p. 84-85.
 Prefaţă ^ 9
în localitatea Herimenil, situată în provincia
franceză Lorena. Părinţii săi, Dominique şi Louise
Herman, i-au insuflat de timpuriu teama de
Dumnezeu şi dorinţa de a trăi curat, potrivit cu
principiile creştine de viaţă. Nu se ştie dacă a mai
avut sau nu fraţi, dacă a urmat cursurile vreunei
şcoli/ nici profesia pe care şi-a ales-o. La vârsta de
18 ani, în viaţa sa are loc un eveniment hotărâtor
care i se întipăreşte adânc în suflet; e vorba despre
o viziune copleşitoare a măreţiei şi puterii divine
pe care o primeşte ca pe un dar venit din mâna lui
Dumnezeu pe când, într-o zi de iarnă, contempla
ramurile golaşe ale unui copac total desfrunzit şi
medita la faptul că, nu peste mult timp, ramurile
vor fi din nou încărcate de frunze, apoi de flori şi,
ceva mai târziu, de fructe. Viziunea primită — în
cursul căreia are loc, de fapt, convertirea sa — stă
la baza deciziei sale ulterioare de a renunţa la
lume, cu farmecele-i amăgitoare şi deşarte, şi de
a îmbrăca de tânăr rasa de călugăr carmelit.
Intre anii 1631-1635, participă ca simplu
soldat la Războiul de Treizeci de Ani (1618-1648)
dând dovadă de mult curaj şi dârzenie. Este luat
prizonier de trupele armatei inamice şi ameninţat
cu moartea prin spânzurare sub acuzaţia că ar fi
spion; fără a se pierde cu firea, respinge acuzaţia
ce i se aduce şi, întrucât „conştiinţa nu îi reproşa
nici o fărădelege"', afirmă că îi este indiferent
* Jo se p h e r & B eau fo rt, în C on rad de M eester, op. cit., p. 60.
 J10
■fr.£cusmitiuafJhvferii
f
dacă moare sau nu. Această atitudine curajoasa
îi impresionează pe ofiţerii trupelor inamice,
care-i dau drumul. Reuşeşte să se alăture din
nou trupelor lorene, dar este grav rănit în timpul
asediului localităţii Rambervillers, oraş aflat la
35 de kilometri de Herimeriil, şi este silit să se
întoarcă în casa părintească. In acelaşi an, 1635,
ia sfârşit „cariera" sa militară.
După o scurtă perioadă în care gustă viaţa
de sihastru, se angajează pe post de lacheu la
domnul de Fieubet.
La 26 de ani, se hotărăşte definitiv pentru
viaţa monahală şi, la 15 iunie 1640, intră în ordinul
carmeliţilor desculţi, a căror mănăstire se află în
Paris, pe strada Vaugirand. După cele două luni
prevăzute de Regulamentul ordinului carmelit
pentru acomodare, Nicolas Herman îmbracă
sutana cenuşie de călugăr sub numele religios de
fratele Laurenţiu al învierii, începându-şi astfel
perioada de noviciat. în acest răstimp, participă
la lecţiile de formare, a tinerilor fraţi corişti,
completate cu altele, mai potrivite cu înzestrările
lor naturale. Plin de teamă că „va fi jupuit de
viu din pricina greşelilor şi stângăciilor sale"’,
descoperă uimit că „Dumnezeu l-a înşelat"1,
rezervându-i numai „încântare"*.
’ C o n rad de M eester, op. cit., p. 11.
* Ibidem .
* Ibidem , p. 12.
 Prefaţă 11

La 14 august 1642, depune jurământul de

credinţă, dedicându-se irevocabil vieţii monahale.
Louis de Sainte-Therese, stareţul mănăstirii,
rezumă vocaţia tânărului frate: „rugăciune şi lucru
manual". Superiorii săi, pentru care nutreşte un
respect nemărginit, considerându-i „vicarii lui
Isus Hristos", îi încredinţează slujba de bucătar
titular al mănăstirii, pe care o îndeplineşte 15
ani de zile fără întrerupere. Deşi are o repulsie
înnăscută faţă de o astfel de muncă, searbădă şi
monotonă, totuşi — datorită dorinţei sale de-a
face orice lucru, cât de neînsemnat ar fi, numai
din dragoste curată pentru Dumnezeu — ajunge
să-şi îndeplinească foarte bine slujba. Biografului
său, Joseph de Beaufort, îi m ărturiseşte felul său
obişnuit de a lucra, îmbinând munca cu adorarea
Numelui lui Dumnezeu:

îmi întorc mica omletă în tigaie de dragul lui

Dumnezeu; când mi-am terminat-o, dacă nu
mai am nimic de făcut, mă închin cu faţa Ia
pământ înaintea lui Dumnezeu, care mi-a dat
harul de a o prepara, după care mă ridic de
jos mai fericit decât un rege. Când nu pot face
altceva, mă mulţumesc şi să ridic un pai de pe
jos din dragoste pentru Dumnezeu.

Dar, cum nimic nu se dobândeşte fără trudă,

drumul până la atingerea acestei fericite stări
de necurmată adorare a Domnului este lung şi
anevoios; îndeosebi primii zece ani petrecuţi
 12 ^ jr .J ^ 'a iţ h ia C în v ie r ii
în mănăstire sunt marcaţi de căutări febrile,
de meditaţii profunde asupra Fiinţei Divine
şi asupra propriei stări de păcătoşenie, de
sentimente contradictorii, de la bucurie până Ia
neagră disperare. Intr-una din scrisorile adresate
unui duhovnic, îşi descrie în amănunţime stările
lăuntrice trăite în acei primi ani când se socotea
pierdut pentru totdeauna, „blestemat", nevrednic
de a purta numele de creştin. Suferinţele sale
lăuntrice erau sporite de teama de-anu fi îndeajuns
de devotat Domnului, precum şi de viziunea de
coşmar a păcatelor sale trecute care-i stăruiau
necurmat şi mustrător înaintea ochilor. Joseph de
Beaufort descrie elocvent această perioadă din
viaţa spirituală a fratelui Laurenţiu:

Năpădit de spaime şi de chinuri necurmate

care-1 storceau de orice vlagă, curajul nu-1
părăsi; dimpotrivă, în toiul durerii, recurgea
mereu la rugăciune, la exerciţiul său favorit
de a se menţine în prezenţa lui Dumnezeu,
la practicarea tuturor virtuţilor creştine, la
austerităţi şi penitenţe corporale, la stări
îndelungate de veghe, petrecând nopţi întregi la
picioarele Preasfântului Sacrament, loc în care,
într-o bună zi — meditând la durerile sufletului
său şi fiind convins că le îndura numai de
dragul lui Dumnezeu şi din teama de a nu-I fi
pe plac — luă generoasa hotărâre de-a le îndura
nu numai tot restul vieţii lui de atunci înainte,
dar şi toată veşnicia, dacă Dumnezeu o dorea
şi-i poruncea astfel: „Nu mă mai interesează, îşi
 Prefaţă ^ 13
spunea el, ce şi cât sufăr, cu condiţia de a putea
rămâne supus voii Sale, unit afectuos cu El. Iată
singurul lucru care mă interesează."
Aceasta este starea în care Dumnezeu
dorea să-l aducă pentru a-1 copleşi cu harul
Său; aşa că, începând din acel moment, duhul i
se întări mai mult ca niciodată. Iar Dumnezeu,
ce n-are nevoie nici de prea mult timp, nici de o
sumedenie de cuvinte pentru a Se face înţeles, îi
deschise ochii dintr-o dată. Laurenţiu întrezări
o rază de lumină divină care, luminându-i
spiritul, îi risipi toate temerile, îi curmă durerile
şi—1copleşi cu atâta har, încât se simţi despăgu bit
regeşte de toate chinurile din trecut.*

Dacă spiritul său îşi găseşte echilibrul mult

dorit, în schimb trupul său, afectat de o boală+
incurabilă în urma rănii primite în tinereţe, îl
împiedică să continue să-şi îndeplinească slujba
la bucătărie. Este mutat, din pricina handicapului
său fizic tot mai vădit, într-un alt sector de
activitate, mult mai potrivit pentru el, şi anume
acela de cârpaci al sandalelor tuturor fraţilor din
mănăstire. Această nouă îndeletnicire îl bucură
nespus, deoarece se poate dedica cu şi mai multă
fervoare „exerciţiilor sale d e adorare" a lui
Dumnezeu, exerciţii pe care le poate practica mai
eficient în timp ce lucrează, decât atunci când se
roagă.
' J. d e B eau fo rt, în C o n rad D e M eester, op. cit., p. 69-70.
f E vorba despre un fel de gută sciatică datorită căreia şchiopătează (an.).
 14 ^ jr.L cm renţruafîm nsYii
Doi ani la rând, 1665 şi 1666, îi este încredinţa­
tă o sarcină extrem de grea pentru un infirm ca
el, care şchiopăta la fiecare pas: aprovizionarea
cu vin a mănăstirii, care necesita călătorii de sute
de kilometri dus-întors pe cale fluvială. Dar nici
boala, nici nepriceperea sa în materie de afaceri
nu-1 fac să dea înapoi; liniştit, îi înfăţişează
în rugăciune lui Dumnezeu întreaga situaţie,
cerându-I umil ajutorul, după care nu se mai
îngrijeşte decât de a rămâne cât mai mult cu
putinţă în prezenţa lui Dumnezeu, adorându-L
neîncetat în forul său interior. Procedând astfel,
fratele Laurenţiu duce la bun sfârşit toată treaba,
mulţumindu-şi pe deplin superiorii.
Incet-încet, faima acestui umil slujitor al
Domnului, a cărui viaţă devine, cu timpul, un
neîntrerupt act de închinare şi proslăvire a lui
Dumnezeu, se răspândeşte tot mai mult şi foarte
mulţi oameni, atât clerici cât şi laici, îi cer sfatul
şi-i caută tovărăşia. Cei ce beneficiază cel mai
mult de înţelepciunea şi exemplul său de viaţă
virtuoasă sunt, evident, confraţii săi, cărora
(îndeosebi celor mai modeşti, săraci cu duhul)
le dezvăluie secretul vieţii sale spirituale atât de
bogate. Dar şi alţii sunt cuceriţi de personalitatea
sa şi, de îndată ce se despart de el, se simt cuprinşi
de o dragoste fierbinte pentru Dumnezeu şi de
dorinţa vie de a pune în practică sfaturile sale
înţelepte. Printre aceştia se numără oameni
simpli, muncitori veniţi să lucreze în mănăstire
 Prefaţă ^ 15
ori cerşetori care cer de pomană de la călugări, dar
şi persoane ilustre ale vremii, cum ar fi episcopul
de Noailles şi Fenelon. Acesta din urmă îl evocă
deseori în scrierile şi scrisorile sale (îndeosebi în
cele prilejuite de disputa sa cu Bossuet privitor
la pietism, dispută celebră la data respectivă în
Franţa), descriindu-1 drept un om cu o înfăţişare
necioplită, dar de o aleasă gingăşie sufletească ce
nu putea fi decât dovada lucrării harului divin în
viaţa sa.
Fenelon, alături de Beaufort, descrie purtarea
sublimă a fratelui Laurenţiu în timpul ultimei
sale boli, care-i aduce şi moartea, afirmând că
acesta era foarte bolnav şi totodată foarte fericit,
într-adevăr, deşi guta sciatică îi provocase un
ulcer la picior, iar unul din plămâni îi fusese atins
de pleurezie şi respira cu mare greutate, totuşi
în perioadele de acalmie glumea cu doctorul pe
seam a eficienţei prea mari a tratamentului său
„care nu face decât să-i amâne fericirea întâlnirii
cu Domnul" şi-i încuraja pe confraţi să se dedice
cu toată seriozitatea menirii vieţii lor: aceea de a-L
adora neîncetat pe Dumnezeu. El regreta timpul
irosit şi nefructificat spre gloria lui Dumnezeu şi
era tot mai preocupat să sufere măcar puţin de
dragul Lui; îşi provoca dureri atroce lăsându-se
cu toată greutatea pe partea plămânului bolnav,
mărindu-şi singur agonia, încântat că poate bea
din „paharul" amar al patimilor Domnului său
preaiubit.
 16 ^ jr.fma'eyţaiaCîmnem
Ultimele sale cuvinte sunt edificatoare pentru
devotamentul său sincer şi fără rezerve în slujba
Domnului; întrebat de unul din confraţi la ce
anume se gândeşte şi ce face, fratele Laurenţiu îi
răspunde:
Fac ceea ce voi face o veşnicie întreagă: II
binecuvântez pe Dumnezeu şi-I dau slavă, II
ador şi-L iubesc din toată inima. Iată, scumpii
mei fraţi, în ce constă menirea noastră: în a-L
adora pe Dumnezeu iubindu-L cu toată fiinţa,
fără să ne îngrijorăm de rest.

Lucid până în ultima clipă, fratele Laurenţiu

moare în data de 12 februarie 1691, la vârsta de
77 de ani, fără nici o convulsie sau tresărire, ci lin,
ca-ntr-un somn binefăcător.

Portretul fratelui Laurenţiu

Joseph de Beaufort ne oferă portretul social al

fratelui Laurenţiu într-o pagină memorabilă:
Firea sa virtuoasă nu-1 făcuse aspru sau distant.
Dimpotrivă, te întâmpina cu un surâs cald,
sincer, care te făcea să-ţi dai seama că-i puteai
încredinţa toate tainele inimii cu deplină
încredere, ca unui prieten vechi. Cât despre el,
după ce ajungea să-i cunoască pe cei cu care
avea de-a face, fratele Laurenţiu le vorbea fără
reţinere, dând dovadă de o mare bunătate.
Vorbele sale erau simple, dar totdeauna potrivite
şi pline de miez. Dincolo de înfăţişarea-i cam
 Prefaţă
j -*-> 17
grosolană, descopereai o înţelepciune rară, o
libertate lăuntrică superioară vieţii unui simplu
călugăr şi un spirit pătrunzător ce depăşea orice
aşteptare.*
Avea cea mai bună inimă de pe faţa
pământului. Infăţişarea-i blândă, atitudinea sa
prietenoasă şi felul său de a fi simplu şi modest
îi câştigau imediat respectul şi bunăvoinţa celor
ce-1 vedeau. Cu cât îl cunoşteai mai bine, cu atât
descopereai în el un caracter de o integritate şi
o evlavie greu de găsit în altă parte. Se străduia
ca ceea ce făcea să n-aibă nimic ieşit din
comun, îngrijindu-se să ducă o viaţă obişnuită
şi simplă, fără să afişeze acel aer melancolic
şi auster care-i pune pe fugă pe oameni. Nu
făcea parte din categoria aceea de oameni
cu neputinţă de înduplecat, care socotesc că
sfinţenia este incompatibilă cu o fire deschisă.
Lipsit de ostentaţie, el se apropia de oricine,
comportându-se binevoitor cu fraţii şi prietenii
săi, fără să dea impresia că s-ar deosebi cu ceva
de ei.t

Aceste admirabile calităţi n-au izvorât peste

noapte din plămada bună a sufletului său, d sunt
rodul binecuvântat al anilor petrecuţi în prezenţa
lui Dumnezeu şi al străduinţelor sale mereu reluate
de a-şi păstra spiritul treaz, veghind necurmat
ca nu cumva să gândească, să rostească ori să
înfăptuiască ceva ce ar constitui o insultă la adresa
Domnului său preaiubit.
* Vezi M oeu rs, în op. cit., p. 218.
f Vezi E loge..., în op. cit., p. 75.
 18 ^fr.LaiweiiţhiaCîmrimi

Metoda fratelui Laurenţiu

Metoda propusă de frateie Laurenţiu tuturor

corespondenţilor şi interlocutorilor săi (deci
şi nouă, peste veacuri) nu -are reguli stricte.
Dimpotrivă, ea asigură o deplină libertate de
mişcare, putând fi adoptată cu uşurinţă de
oricine, oricând şi oriunde s-ar afla. Condiţia este
să-ţi eliberezi inima de orice balast împovărător
şi să-L cauţi pe Dumnezeu şi numai pe El, nimic
altceva, nici măcar binecuvântările Sale, care,
negreşit, te vor copleşi în scurt timp. Laurenţiu
insistă asupra motivelor lăuntrice ale celui ce
vrea să se dedice sfintei îndeletniciri de a trăi
în prezenţa lui Dumnezeu, afirmând că acestea
trebuie să fie curate:

Să privim ţintă la Dumnezeu şi slava Lui în tot

ceea ce facem, spunem şi urmărim. Ţelul pe care-1
urmărim să fie acela de a deveni cei mai desăvârşiţi
adoratori ai lui Dumnezeu în viaţa de aici, aşa
cum nădăjduim să fim în întreaga veşnicie.*

Supunerea faţă de voia lui Dumnezeu

reprezintă condiţia sine qua non când dorim să
ne dedicăm vieţii spirituale şi aceasta trebuie
să fie făcută din toată inima, fără vreun regret
ori remuşcare; pretutindeni în scrisorile sale,
' M axim e sp iritu ale 2, p. 32.
 Prefaţă ^ 19
fratele Laurenţiu revine la acest aspect sensibil
si hotărâtor al dedicării de sine în slujba lui
Dumnezeu fără rezervă, împinşi doar de dragoste
faţă de El şi de nimic altceva. „...Nu doresc
decât să fac voia lui Dumnezeu, pe care caut s-o
împlinesc întru totul şi căreia îi sunt într-atât de
supus, încât n-aş putea nici măcar să ridic un pai
de jos, dacă ar fi împotriva voii Sale sau ar izvorî
din oricare alt motiv decât din dragoste curată
faţă de El", scrie el în Scrisoarea a Il-a, trimisă
„unui sfătuitor spiritual" căruia îi destăinuie
itinerariul său spiritual, de când a intrat pe porţile
mănăstirii şi până la data respectivă, nedumerit
fiind de faptul grăit că nu şi-a regăsit felul de viaţă
în nici o carte, oricât de spirituală; altfel spus, nici
o carte despre metodele de a atinge maturitatea
spirituală nu era potrivită cu felul său de a fi.
Având o dispoziţie lăuntrică pentru rugăciune
şi dorinţa de a trăi retras, numai cu Dumnezeu,
fratele Laurenţiu a purtat în sine acel dor după
Dumnezeu care l-a făcut să persevereze cu orice
preţ în căutarea perfecţiunii spirituale.
Metoda sa de-o viată > constă în a te sili să
trăieşti în prezenţa lui Dumnezeu, care Se află în
adâncul sufletului celui credincios şi care aşteaptă
cu răbdare ca acel suflet să-şi dea seama că El să­
lăşluieşte acolo şi să se întreţină afectuos cu El.
Odată ce recunoşti că El Se află în lăuntrul tău, cum
te mai poţi îndepărta de El, fie şi numai pentru o
clipă? Cum mai poţi găsi bucurie şi plăcere în cele
 20 ^ fr.£aure/]i±iaCîmnerii
y
create, când te poţi bucura de Creatorul tuturor
lucrurilor? Cum poţi trăi în tihnă fără a recurge la
această „metodă" spirituală?

In ce constă această metodă

Metoda în sine nu are nimic rigid sau îm­

povărător şi trebuie deprinsă şi exersată în linişte
şi fără graba. Ea constă dintr-o sumedenie de
acte devoţionale spontane, aşa cum ne izvorăsc
din inimă, fără a ne impune restricţii, reguli şi
norme supărătoare sau chiar neplăcute. Pentru
începători, se recomandă să-şi şoptească în forul
lor interior scurte afirmaţii de reînnoire a dedicării
lor faţă de voia lui Dumnezeu, precum: „Doamne,
sunt pe deplin al tău!", „Doamne, fă-mi ceea ce
vrei, sunt întru totul la dispoziţia Ta!" etc. Pentru
cei mai avansaţi, ea poate şi trebuie continuată
prin proslăvirea lăuntrică spontană a Numelui
lui Dumnezeu, prin exprimarea mulţumirii şi a
recunoştinţei faţă de harul Său, prin prezentarea
propriilor slăbiciuni şi a trupului ca o ofrandă
vie, prin cereri înălţate cu toată credinţa, şi multe
altele. Să remarcăm faptul că drumul către inima
lui Dumnezeu descris de Laurenţiu este accesibil
oricărui om, căci, după cum spune chiar el:
Orice om este în stare să vorbească în
acest fel cu Dum nezeu, unii mai m ult, alţii
- m ai puţin; El ştie ce putem şi ce nu. Să
înfiripăm un astfel de dialog cu El; poate
 Prefaţă ^ 21
că EI n-aşteaptă din partea noastră decât o
generoasă hotărâre.*

„Nu este neapărată nevoie să fim tot timpul la

biserică pentru a fi cu Dumnezeu; putem face din
inima noastră un sanctuar în care să ne retragem
din când în când pentru a-I asculta glasul şi a-I
vorbi încetişor, smeriţi şi plini de iubire" — scria
Laurenţiu mai devreme, în aceeaşi scrisoare ce îi
era adresată „unei doamne" căreia îi recomandă
cu toată căldura şi autoritatea să lase deoparte
toate treburile şi frământările zilnice şi să se dedice
unei singure îndeletniciri foarte folositoare atât
pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare,
întrucât Dumnezeu merită toate gândurile,
vorbele şi faptele noastre şi trebuie să ne silim
să-I fim plăcuţi în toate, răscumpărând vremea.
Unui soldat i se adresează pe acelaşi ton plin
de îndemn, cu următoarele cuvinte:

O scurtă înălţare prin rugăciune a sufletului e

de-ajuns; o străfulgerare de o clipă a amintirii
lui Dumnezeu, o adorare interioară a Numelui
Lui, chiar în fugă şi cu sabia scoasă din teacă,
iată rugăciuni care, aşa scurte cum sunt, pot fi
foarte plăcute lui Dumnezeu şi care, departe de
a-i face să-şi piardă curajul pe cei aflaţi în armată
în situaţiile cele mai periculoase, dimpotrivă, îi
întăresc.+

' S criso area a IX -a, p. 101.

+ S criso are a a V l-a, p. 87.
 ^jk£aw raiţiuaCîm4erii
22
Aşadar, adorarea tainică, lăuntrică a lui
Dumnezeu trebuie învăţată, deprinsă şi exersată
în treburile mărunte şi banale ale vieţii, după cum
trebuie continuată indiferent de împrejurare, cu
atât mai mult în cele periculoase, când însăşi viaţa
ţi-e ameninţată. Cu alte cuvinte, nu există limite
sau oprelişti care să ne împiedice să efectuăm
acest „scurt dar sfânt exerciţiu" care se desfăşoară
„în adâncul sufletului" şi rezidă în a-ţi reînnoi
mereu, „în timpul zilei, aceste scurte momente de
adorare interioară a lui Dumnezeu"’.
Această „neîntreruptă conversaţie cu Dum­
nezeu"1- trebuie întreţinută cu toată stăruinţa şi
perseverenţa de care suntem în stare, indiferent
de dispoziţia în care ne aflăm. Tema preferată
a fratelui Laurenţiu este trăirea în prezenţa lui
Dumnezeu pe care ar propovădui-o în exclusivi­
tate dacă ar fi predicator şi ar recomanda-o
insistent dacă ar fi duhovnic*. Pentru acest frate
preaiubit şi mângâiat de Dumnezeu, „întreaga
viaţă spirituală" constă în a rămâne în prezenţa
lui Dumnezeu şi a-ţi readuce spiritul în această
prezenţă ori de câte ori vezi că s-a îndepărtat,
încet, metodic, fără grabă ori pripeală, într-un
spirit de credinţă, dragoste şi smerenie, trebuie
să-ţi readuci spiritul în prezenţa Domnului,
’ Tbidem.
+ S criso are a a IlI-a, p. 71.
* Tbidem.
 Prefaţă ^ 2 3
conştient că El este aproape (mai aproape chiar
decât credem) şi că e nepoliticos să-L laşi singur
pe Dumnezeu — „prietenul nostru cel mai
credincios şi care nu ne părăseşte niciodată".
Laurenţiu nu ascunde faptul că, la început,
exerciţiul este greu, anevoios, fiindcă spiritul
uman este nestatornic, aplecat spre cele lumeşti,
erata să se fărâmiţeze
O ’ în sute de direcţii;
’ o altă
piedică rezidă în firea umană, căreia îi repugnă
o asemenea îndeletnicire; totuşi, când izbuteşti
să-ţi reprimi neplăcerea şi iei hotărârea fermă
să nu abandonezi cu nici un preţ, foloasele sunt
mult peste aşteptări. El îşi mărturiseşte, fără falsă
modestie, eşecurile urmate imediat de cererea
de iertare, mărturisirea păcatului şi o nouă
încredinţare în mâna lui Dumnezeu.
Limbajul lui este de o simplitate cuceritoare
izvorând dintr-o inimă fără ascunzişuri, pe deplin
dedicată Domnului şi care îşi găseşte cu adevărat
plăcerea în El: „Când îmi dau seama că am dat greş
[de-a mă menţine în prezenţa divină], recunosc
imediat şi spun: acesta-i felul meu obişnuit de-a
fi, nu ştiu altceva"; „Nu voi face decât să greşesc,
Doamne, dacă mă laşi de capul meu; numai Tu
singur mă poţi împiedica să greşesc."

Foloasele metodei

Foloasele metodei sunt atât de numeroase

(bucurie, pace, linişte şi echilibru interior, re-
 24 ^ fr.JM u rm ţu ia iîiT M e riL
vărsare de har şi ajutorul prompt al Domnului
în orice situaţie, o stare de fericire ce o aminteşte
pe aceea a „preafericiţilor", o putere spirituală
foarte mare, căci spiritul, o dată deprins cu acest
„exerciţiu", se înalţă fără efort spre Dumnezeu
ca înspre adevăratul său sălaş. Intr-un cuvânt
„foloasele" sunt însăşi viaţa spirituală adevărată,
plenară, îmbelşugată, viaţa din Dumnezeu; ele
sunt atât de mari, încât nu pot fi exprimate şi ceea
ce avem în aceste cugetări şi scrisori sunt doar
fărâmituri, căzute de la „ospăţul" din care autorul
lor s-a înfruptat zi de zi cu Domnul. Trăirea lui
a fost aşa de intensă, încât recurgea la diferite
gesturi copilăreşti, hilare, care i-a îndepărtat
rapid pe curioşii indiscreţi; a rupt tot ceea ce a
scris pentru a exprima ce trăia deoarece i se părea
prea searbăd în comparaţie cu realitatea trăită! [
Foloasele concrete ale metodei nu pot fi nici
ele neglijate: ea ne ajută să facem cu plăcere şi
foarte bine orice lucru, chiar şi cel mai anevoios
(cu condiţia să-l începem printr-o adorare din
inimă a lui Dumnezeu, să-l continuăm şi să-l
terminăm astfel!); ne ajută să nu-L ofensăm pe
Dumnezeu şi să scăpăm de pericolele de care e j
plină viaţa; ne alină durerile ce sunt transformate
astfel în „miruiri şi consolări divine"; ne întăreşte
credinţa, speranţa şi dragostea. Cele trei virtuţi ;
teologale sunt şi rămân fundamentale în relaţia i
cu Dumnezeu, ele devenind pe măsura adâncirii
acestei relaţii tot mai vii şi mai puternice. i
 Prefaţă ^ 25

Concluzie

în concluzie, fratele Laurenţiu este prin

excelenţă misticul vieţii umile cheltuite în ex­
terior, în munci istovitoare şi plictisitoare, dar
„răscumpărate" din belşug în planul vertical al
trăirii cu şi pentru Dumnezeu. în scrierile sale,
el ne-a lăsat un drum ce merge direct spre inima
Maiestăţii Sale Divine, care astăzi, mai mult ca
oricând, ne invită pe noi, trăitorii din secolul
al XX-lea, cu vieţile noastre atât de irosite în
mulţimea de treburi şi griji — să răspundem
afirmativ provocării ce ne-o înfăţişează,
înlăturând astfel orice oprelişti din calea harului
lui Dumnezeu ce stă gata să se reverse asupra
noastră, inundându-ne cu abundenţa sa.

Mariana Dvorzsik
MAXIME SPIRITUALE
 I
Principii

1. Toate lucrurile îi sunt cu putinţă celui

ce crede, mai mult celui ce nădăjduieşte, mai
mult însă celui ce iubeşte şi cel mai miilt celui
ce perseverează în practicarea acestor trei virtuţi.
Toţi cei care sunt botezaţi, crezând aşa cum se
cuvine, au făcut primul pas pe calea desăvârşirii
şi vor fi desăvârşiţi atâta timp cât vor stărui în
punerea în practică a maximelor ce urmează.
2. Să privim ţintă la Dumnezeu şi slava Lui
în tot ceea ce facem, spunem şi urmărim. Ţelul
pe care-1 urmărim să fie acela de a deveni cei mai
desăvârşiţi adoratori ai lui Dumnezeu în viaţa
de aici, aşa cum nădăjduim să fim în întreaga
veşnicie. Să luăm hotărârea fermă de a învinge,
 30 ^ jr.Laura'ţvua£$m neyii
prin îndurarea lui Dumnezeu, toate piedicile pe
care le vom întâlni în viaţa spirituală.
3. Când pornim pe calea vieţii spirituale,
trebuie să medităm profund la ceea ce suntem
noi; şi ne vom descoperi vrednici de dispreţ,
nedemni de-a purta numele de creştini, supuşi
la tot felul de nenorociri şi la nenumărate
împrejurări potrivnice care ne tulbură şi ne fac
să fim nestatornici în trup şi spirit, în înclinaţiile
noastre lăuntrice şi exterioare; pe scurt, vom
descoperi că suntem nişte oameni pe care
Dumnezeu vrea să-i smerească printr-o mulţime
nesfârşită de necazuri şi cazne, atât interne cât şi
externe.
4. Trebuie să credem neabătut că este spre
folosul nostru şi pe placul lui Dumnezeu să ne
jertfim Lui; că este ceva firesc pentru providenţa
Sa divină să ne lase pradă feluritelor stări de spirit,
suferinţelor, durerilor, nenorocirilor şi ispitelor,
pentru a le îndura de dragul Lui atâta vreme cât
va socoti El de cuviinţă, deoarece, fără această
supunere a inimii şi a spiritului faţă de voia lui
Dumnezeu, viaţa devoţională şi desăvârşirea nu
pot dăinui.
5. Pe cât de mare este năzuinţa unui suflet
de-a atinge desăvârşirea, pe-atât de mare îi
e dependenţa de harul divin, iar ajutorul lui
Dumnezeu îi este tot atât de necesar în fiece
clipă pe cât de mare îi e neputinţa în absenţa
 Maxime spirituale 31
Lui. Lumea, firea pământească şi diavolul îşi
unesc forţele într-un război atât de crâncen şi de
neostoit încât, fără acest ajutor de fiece clipă şi
fără această smerită şi necesară dependenţă, li
s-ar alătura în pofida voii sale. Firea noastră se
împotriveşte acestor lucruri, dar harul îşi află în
ele plăcerea şi odihna.
 î i

Exerciţii necesare pentru

atingerea vieţii spirituale

6. Exerciţiul cel mai sfânt, mai obişnuit şi

mai necesar în viaţa spirituală este prezenţa lui
Dumnezeu — şi anume de a te învăţa şi a te
delecta cu sfânta Sa tovărăşie, vorbind smerit şi
conversând afectuos cu El oricând, în fiece clipă,
fără vreo regulă sau măsură, îndeosebi atunci
când eşti ispitit, lovit de necazuri şi dureri, gol
sufleteşte, dezgustat, ba chiar şi atunci când te
dovedeşti necredincios şi păcătuieşti.
7. Trebuie să urmărim stăruitor şi necurmat
ca toate faptele noastre, fără deosebire, să fie un
fel de mici dialoguri cu Dumnezeu, şi asta fără
 34 ^ fr.ljm rentiK c^ îw  em
pregătire, ci aşa cum izvorăsc din puritatea şj
simplitatea inimii.
8. Să dăm dovadă de cumpănire şi măsură
în tot ceea ce facem, fără grabă ori pripeală, care
denotă un suflet tulburat. Cu Dumnezeu trebuie
să lucrăm domol, liniştit şi plini de iubire, să-L
rugăm să privească cu îngăduinţă la lucrarea
mâinilor noastre şi, prin această atenţie continua
acordată lui Dumnezeu, vom zdrobi capul
demonului şi-l vom dezarma.
9. în timp ce muncim sau facem orice
altceva, chiar şi în timp ce citim şi scriem cărţi, fie
ele şi spirituale — mai mult, chiar şi atunci când
ne închinăm şi ne rugăm cu glas tare — trebuie
să încetăm orice activitate pentru câteva clipe,
cât de des ne este cu putinţă, pentru a-L adora
pe Dumnezeu în adâncul sufletului nostru, să
gustam din El, chiar şi în fugă şi în ascuns. De
vreme ce ştiţi că Dumnezeu este prezent, alături
de voi în tot ceea ce făptuiţi, că Se află în adâncul
şi în inima sufletului vostru, de ce să nu vă
opriţi măcar din când în când din îndeletnicirile
exterioare, ba chiar şi din rugăciunile făcute cu
glas tare, ca să-L adoraţi în forul vostru interior,
să-I daţi slavă, să-I adresaţi cererile voastre,
să-I oferiţi inima voastră şi să-I mulţumiţi
pentru toate? Ce L-ar putea bucura mai mult pe
Dumnezeu decât să lăsăm astfel deoparte, de mii
şi zeci de mii de ori pe zi, orice lucru sau făptură
 Maxime spirituale ->r> 35
create pentru a ne retrage şi a-L adora în adâncul
inimii? Ca să nu mai pun la socoteală faptul că
aceasta înseamnă nimicirea amorului propriu,
care nu poate exista decât în mijlocul fiinţelor
create, amor propriu de care suntem eliberaţi
pe nesimţite prin aceste întoarceri interioare
ia Dumnezeul In fine, nu-I putem dovedi mai
puternic lui Dumnezeu credincioşia noastră,
decât renunţând şi dispreţuind în mii şi mii de
rânduri cele create pentru a ne bucura o singură
clipă de Creator. Nu vă cer, prin această renunţare,
să părăsiţi pentru totdeauna cele exterioare, lucru
cu neputinţă de realizat; dar prudenţa, mama
tuturor virtuţilor, trebuie să vă slujească drept
normă. Vă spun, totuşi, că oamenii evlavioşi fac
de regulă greşeala de a nu lăsa deoparte din când
în când toate preocupările exterioare pentru a-L
adora pe Dumnezeu în adâncul sufletului lor şi
pentru a se bucura în pace, preţ de câteva clipe,
de prezenţa Sa divină.
Digresiunea a fost cam lungă; am considerat
însă că subiectul însuşi cerea toată această explicaţie.
Să revenim acum la exerciţiile noastre spirituale.
10.Toate aceste „acte de adorare" trebuie
făcute prin credinţă, încredinţaţi că Dumnezeu Se
află cu adevărat în inima noastră, că trebuie să-L
adorăm, să-L iubim şi să-L slujim în Duh şi adevăr*,
că El vede tot ceea ce se întâmplă şi se va întâmpla
' ci. Ioan 4:23.
în noi şi în toate făpturile, că este independent de
tot ce există şi că de El depind toate, că este infinit
în orice fel de desăvârşire. El este Cel căruia I se
cuvine, datorită perfecţiunii Sale nemărginite şi
domniei Sale suverane, tot ceea ce suntem noi şi
tot ce există în cer şi pe pământ, El având puterea
de a dispune de toate, după bunul Său plac, atât
în timp cât şi în eternitate. Lui Ii suntem datori,
şi I se cuvin de drept, toate gândurile, cuvintele
şi faptele noastre. Să luăm aminte dacă facem aşa
sau nu.
11. Trebuie să cercetăm cu toată grija care
sunt virtuţile de care avem cea mai mare
nevoie, cele mai anevoios de dobândit, care sunt
păcatele în mreje-le cărora cădem adeseori şi ce
anume pricinuieşte frecvent şi inevitabil căderile
noastre. In momentele de luptă spirituală, trebuie
să apelăm la ajutorul lui Dumnezeu cu deplină !
încredere, rămânând neclintiţi în prezenţa
Maiestăţii Sale divine, să-L adorăm smeriţi,
să-I înfăţişăm necazurile şi slăbiciunile noastre,
cerând cu toată dragostea ajutorul harului Său.
în acest chip, vom găsi în El toate virtuţile, fără ca ,
noi să posedăm vreuna.
 III
Cum trebuie să-L adorăm pe
Dumnezeu în Duh si adevăr

12. în întrebarea aceasta există trei lucruri la

care trebuie să dăm un răspuns. Eu spun că a-L
adora pe Dumnezeu în Duh şi adevăr’ înseamnă
a-L adora pe Dumnezeu aşa cum trebuie să-L
adorăm: Dumnezeu este Duh; trebuie, aşadar,
să-L adorăm în duh şi în adevăr, adică printr-o
adevărată şi smerită adoraţie a duhului şi din
adâncul sufletului. Singur Dumnezeu poate vedea
această adorare tainică pe care o putem repeta de
atâtea ori încât, într-un târziu, ea ne va sta în fire,
ca şi cum Dumnezeu ar fi una cu sufletul nostru
’ cf. Ioan 4:23.
 38 ^ fr.Jjm reiiţitia fîiT W ^
şi sufletul nostru una cu Dumnezeu: exerciţiul
adoraţiei o va dovedi.
13. A-L adora pe Dumnezeu în adevăr
înseamnă a-L recunoaşte drept ceea ce este şi
a ne recunoaşte pe noi drept ceea ce suntem.
A-L adora pe Dumnezeu în adevăr înseamnă a
recunoaşte cu-adevărat, clipă de clipă, în duhul
nostru, că Dumnezeu este aşa cum este, adică
de-o perfecţiune nemărginită, infinit vrednic de
adoraţie, nesfârşit îndepărtat de rău; şi tot aşa cu
toate atributele divine. Care om, oricât de puţină
minte ar avea, nu şi-ar da toată osteneala pentru
a-şi arăta întreaga veneraţie şi deplina adorare ce
le nutreşte faţă de acest Dumnezeu măreţ?
14. A-L adora pe Dumnezeu în adevăr mai
înseamnă a mărturisi că noi suntem în întregime
opuşi Lui şi că El vrea să ne facă asemenea Lui,
dacă noi o dorim. Cine ar fi atât de nesăbuit încât
să renunţe, fie şi numai pentru o clipă, la veneraţia,
dragostea, slujirea şi adorarea neîntrerupte pe
care I le datorăm?
 JV
Despre unirea
sufletului cu Dumnezeu

15. Există trei feluri de uniri: prima e cea obiş­

nuită, a doua e virtuală şi a treia, reală.
16. Unirea obişnuită are loc atunci când eşti
unit cu Dumnezeu numai prin har.
17. Unirea virtuală se înfăptuieşte atunci
când, începând o activitate prin care te-ai unit cu
Dumnezeu, rămâi unit cu El în virtutea acesteia pe
toată durata ei.
18.Unirea reală este unirea desăvârşită.
Deşi pur spirituală, ea îşi face simţită prezenţa,
deoarece sufletul nu mai este adormit, ca în cazul
celorlalte două uniri, ci trezit la viaţă. Lucrarea
 40 ^ fr.faum ^ ţuaiîrm erii
ei lăuntrică este mai vie decât focul şi mai
strălucitoare ca soarele neîntunecat de vreun nor.
Totuşi, te poţi înşela încercând acest sentiment,
care nu este doar o simplă expresie a dorului
inimii noastre, ca atunci când spui: „Doamne,
Te iubesc din toată inima", sau alte cuvinte
asemănătoare, ci este un nu-ştiu-ce al sufletului
gingaş, liniştit, spiritual, respectuos şi smerit,
plin de dragoste şi simplitate, care îl îndrumă şi-l
împinge să-L iubească pe Dumnezeu, să-L adore,
să-L cuprindă chiar într-o pornire de afecţiune
cu neputinţă de exprimat, pe care însă numai
propria experienţă te poate ajuta s-o înţelegi.
19.Toţi cei ce năzuiesc să realizeze unirea
cu Divinitatea trebuie să ştie că tot ceea ce e pe
placul voinţei i se pare plăcut şi desfătător, sau
aşa consideră ea. Este necesar ca toţi oamenii să
înţeleagă că Dumnezeu este de nepătruns şi că,
pentru a te uni cu El, trebuie să-ţi lipseşti voinţa
de orice fel de preferinţe şi plăceri spirituale
şi trupeşti, pentru ca, astfel despovărată, ea
să-L poată iubi pe Dumnezeu mai presus de
orice altceva. Căci, dacă voinţa II poate înţelege
întrucâtva pe Dumnezeu, aceasta e cu putinţă
doar prin iubire. E o mare deosebire între
preferinţele şi sentimentele voinţei şi între
faptele aceleiaşi voinţe, deoarece preferinţele şi
sentimentele voinţei se simt în suflet în largul lor,
pe când lucrarea ei, care e de fapt dragostea, îşi
atinge ţinta în Dumnezeu.
 Despre prezenta
lui Dumnezeu

20. Prezenţa lui Dumnezeu înseamnă o cău­

tare* asiduă a lui Dumnezeu cu duhul nostru,
sau o evocare a Dumnezeului prezent, care se
poate înfăptui fie în imaginaţie, fie cu ajutorul
intelectului.
21. Cunosc un omf care, de patruzeci de ani,
practică o prezenţă intelectuală a lui Dumnezeu,
" In original: „u n e ap p licatio n (de n o tre E sp rit â D ie u )" — cu v ânt
ce cuprinde în sfera sa sem an tică atât d orul d u p ă D u m n ezeu , cât
şi străduinţa d e zi cu zi d e-a fi asem en ea L u i, m en ţin ân d u -n e ast­
fel în p rezen ţa Sa (n.trad .).
* Din con textu l tu tu ro r scrierilo r sale, reiese clar că fratele
Laurenţiu v o rbeşte aici d esp re sine (n.trad .).
 42 ^ fkfaureriimaChyierti
J 3

pe care o numeşte în felurite chipuri. Uneori

îi spune act simplu sau cunoaştere clară şi
distinctă a lui Dumnezeu. Alteori, o numeşte
vedere confuză sau privire atotcuprinzătoare şi
iubitoare în Dumnezeu, aducere-aminte despre
Dumnezeu. Alteori, concentrare asupra lui
Dumnezeu, conversaţie mută cu Dumnezeu, în­
credere în Dumnezeu, viaţa şi pacea sufletului,
în sfârşit, acest om mi-a mărturisit că toate aceste
feluri de a numi prezenţa lui Dumnezeu nu sunt
decât sinonime ce semnifică unul şi acelaşi lucru,
şi că prezenţa lui Dumnezeu este acum ceva firesc
pentru el. Şi iată cum.
22. După multe exerciţii şi aducându-şi
ade-seori spiritul în prezenţa lui Dumnezeu,
spune el, obişnuinţa i s-a întipărit într-o asemenea
măsură încât, de îndată ce îşi sfârşeşte treburile
exterioare şi, adesea, chiar atunci când este
mai puternic prins în ele, sufletul său — partea
superioară a sufletului — se înalţă fără nici un
efort şi rămâne ca suspendat şi puternic ancorat
în Dumnezeu, deasupra tuturor lucrurilor, ca
în propriul său centru şi în locul său de odihnă.
Simţindu-şi aproape întotdeauna spiritul în j
această stare de suspendare însoţită de credinţă, j
el este întru totul mulţumit. Iată ce numeşte acest j
om „prezenţa actuală a lui Dumnezeu", care
cuprinde toate celelalte tipuri de prezenţă şi mult
mai mult chiar, astfel încât el trăieşte acum ca şi j
 Maxime spirituale ^ 43

cum numai el şi Dumnezeu ar exista pe lume. El

vorbeşte oriunde cu Dumnezeu, îi cere cele de
care are trebuinţă şi se bucură necurmat în mii şi
mii de feluri în prezenţa Lui.
23. Este totuşi nimerit să spunem că această
conversaţie cu Dumnezeu are loc în adâncul şi
în inima sufletului. Acolo, sufletul îi vorbeşte
lui Dumnezeu de la inimă la inimă, întotdeauna
cuprins de o mare şi adâncă pace de care se bucură
în Dumnezeu; tot ceea ce se întâmplă în exterior
nu i se pare sufletului decât un foc de paie care se
stinge pe măsură ce se aprinde, şi care nu ajunge
aproape niciodată, sau prea puţin, să-i tulbure
pacea interioară.
24. Ca să revenim la prezenţa lui Dumnezeu,
eu spun că această blândă şi iubitoare privire a lui
Dumnezeu aprinde pe nesimţite un foc divin în
suflet, care-1 mistuie într-atât de dragoste pentru
Dumnezeu, încât suntem siliţi să înfăptuim tot
felul de lucruri exterioare pentru a-1 domoli.
25. Am fi chiar cuprinşi de mirare dacă am şti
ceea ce sufletul îi destăinuie uneori lui Dumnezeu,
căruia îi plac, se pare, atât de mult aceste
conversaţii, încât îi îngăduie orice, cu condiţia ca
sufletul să dorească să rămână întotdeauna cu El
în adâncul său. Şi, ca şi cum s-ar teme ca acesta
să nu se întoarcă înapoi, la făptura creată, El Se
îngrijeşte să-i dea tot ce-şi poate dori, astfel încât
sufletul găseşte adesea în lăuntrul său o hrană
 44 ^JkfaurenţtuaCîm^era
după placul său, gustoasă şi savuroasă, deşi el
nu a dorit-o niciodată, nici nu şi-a procurat-o de
fel şi nici măcar nu a contribuit la ea cu altceva
decât cu simpla ei acceptare.
26. Prezenţa lui Dumnezeu este deci viaţa ş
hrana sufletului, care se poate dobândi doar prin
harul Domnului. Şi iată acum şi mijloacele de a o
dobândi.
 Mijloace de a dobândi
prezenţa lui Dumnezeu

27. Primul mijloc este o mare curăţie a vieţii.

28. Al doilea, o mare statornicie în practicarea
zilnică a acestei prezenţe faţă de privirea lăuntrică
a lui Dumnezeu în sufletul tău, exerciţiu ce trebuie
înfăptuit întotdeauna în linişte sufletească, cu
smerenie şi iubire, fără a te lăsa cuprins de vreo
tulburare sau nelinişte.
29. Trebuie să te îngrijeşti în mod deosebit
ca această privire interioară, fie ea chiar şi de-o
clipă, să-ţi preceadă activităţile exterioare, să
le însoţească din când în când şi să le închei
tot prin ea. Cum e nevoie de timp şi de trudă
 46 ^ jr. Lmirenţiiiaiîmnerii
pentru a dobândi această deprindere, nu trebuie
să te descurajezi când nu izbuteşti, fiindcă o
obişnuinţă nu se formează fără osteneală; însă,
odată câştigată, plăcerea va însoţi tot ce vei face.
Nu se cuvine oare ca inima, care este primul
organ viu al trupului nostru şi care le stăpâneşte pe
celelalte, să fie prima şi ultima care să-L iubească
şi să-L adore pe Dumnezeu, fie că începe, fie că
încheie activităţile noastre spirituale sau trupeşti
şi, în general, toate îndeletnicirile vieţii? Tocmai
în acest loc al fiinţei noastre trebuie să ne îngrijim
să se formeze acea privire interioară, lucru ce
trebuie făcut, aşa cum am spus, fără trudă şi fără
vreo pregătire anume, pentru a-1 înfăptui mai
uşor.
30. Pentru cei ce încep această îndeletnicire,
nu va fi nepotrivit să-şi şoptească în sinea lor
câteva cuvinte, precum: „Dumnezeul meu, sunt
al Tău cu toată fiinţa mea", „Dumnezeu al iubirii,
Te iubesc din toată inima!", „Stăpâne, facă-mi-se
după voia Ta!" sau alte cuvinte asemănătoare
pe care dragostea le stârneşte de la sine. Trebuie
însă să fie atenţi ca duhul lor să nu se rătăcească,
întorcându-se spre cele create, ci să rămână unit
cu Dumnezeu singur, pentru ca, astfel, îndrumat
şi silit de voinţă, să fie obligat să rămână întru
Dumnezeu.
31. Această prezenţă a lui Dumnezeu, trăită
nu fără oarecare greutate la început, practicată
 Maxime spirituale ^ 47
cu statornicie, produce în mod tainic efecte
miraculoase în suflet, atrăgând asupra acestuia
harul îmbelşugat al Domnului şi conducându-1
pe nesimţite spre acea privire simplă şi plină de
dragoste pentru Dumnezeul Cel pretutindeni
prezent care constituie cel mai sfânt, mai temeinic,
mai uşor şi mai folositor mod de a te ruga.
32. Luaţi însă aminte, vă rog, că, pentru a
ajunge la această stare, trebuie să ne abţinem
de la a da ascultare simţurilor, deoarece este cu
neputinţă ca un suflet care îşi mai află plăcerea
în cele exterioare să se poată bucura pe deplin
de această prezenţă divină, căci, pentru a fi cu
Dumnezeu, trebuie să renunţăm cu desăvârşire
la cele create.
 y n

Foloasele prezenţei lui

Dumnezeu

33. Primul folos adus sufletului de prezenţa

lui Dumnezeu este credinţa mai vie şi mai
activă ce lucrează în toate împrejurările vieţii
noastre, îndeosebi în vreme de nevoie, deoarece
ea ne ajută să dobândim fără greutate harul
de care avem trebuinţă în înfruntarea ispitelor
şi în legăturile inevitabile cu alte făpturi. Căci
sufletul care s-a deprins prin acest exerciţiu
cu practicarea credinţei II vede şi II simte pe
Dumnezeu prezent alături de sine doar reamin-
tindu-şi de El, invocându-L cu folos, fără nici o
greutate şi primeşte de la El ceea ce are nevoie.
 5 0 - - fr. £aioreyitiuofînvierii
Putem spune că starea unui asemenea suflet se
apropie întrucâtva de aceea a preafericiţilor; cu
cât înaintează mai mult pe această cale, cu atât
credinţa îi este mai vie, ajungând în cele din
urmă atât de pătrunzătoare, încât aproape am
putea spune: eu nu mai cred, ci văd şi trăiesc.
34. Practicarea exerciţiului de a trăi în pre­
zenţa lui Dumnezeu ne întăreşte nădejdea, care
creşte odată cu cunoştinţele noastre. Pe măsură
ce credinţa noastră, prin acest sfânt exerciţiu,
pătrunde în misterele Dumnezeirii şi pe măsură
ce ea descoperă în Dumnezeu o frumuseţe
nemărginită ce o întrece nu numai pe aceea a
trupurilor pe care le vedem pe pământ, dar şi
pe cea a celor mai desăvârşite suflete şi pe cea a |
îngerilor, nădejdea noastră creşte şi se întăreşte, j
iar măreţia acestui bine de care ea se bucură şi \
pe care-1 gustă într-o oarecare măsură îi aduce
linişte şi sprijin.
35.Prezenţa lui Dumnezeu insuflă voinţei
un dispreţ faţă de cele create, înflăcărând-o cu
focul iubirii sacre: aflându-se întotdeauna cu j
Dumnezeu, care este un foc mistuitor’*, El tran- j
^ |
sformă în cenuşă ceea ce I-ar putea sta împotrivă, f
Sufletul astfel înflăcărat de dragostea pentru )
Dumnezeu nu mai poate trăi decât în prezenţa
Dumnezeului său, prezenţă ce dă naştere în inima -
* cf. E v rei 12:29.
 Maxime spirituale 51
sa unui elan sfânt, unei râvne sacre şi unei dorinţe
pătimaşe de a-L vedea pe acest Dumnezeu iubit,
cunoscut, slujit şi adorat de toate făpturile.
36. Datorită prezenţei lui Dumnezeu şi acestei
priviri lăuntrice, sufletul se deprinde intr-atât
cu Dumnezeu, încât aproape întreaga sa viaţă
devine un şir neîntrerupt de acte de dragoste, de
adoraţie şi pocăinţă, de încredere şi mulţumire,
de jertfe, rugăminţi şi de cele mai nobile virtuţi;
uneori chiar, ea nu e altceva decât unul şi acelaşi
act ce durează la nesfârşit, sufletul fiind cufundat
în trăirea neîntreruptă a acestei prezenţe divine.
37. Ştiu că puţini sunt cei ce ajung la acest ni­
vel spiritual: e un har oferit de Dumnezeu doar
câtorva suflete alese, deoarece, în fapt, această
privire nemijlocită este un dar venit din mâna Sa
generoasă. Dar, pentru liniştirea şi mângâierea
celor ce vor să se dedice acestei sfinte îndeletniciri,
voi spune că, îndeobşte, El îl dăruieşte sufletelor
care se silesc s-o îndeplinească. Şi dacă El totuşi
nu ne dăruieşte acest har, putem cel puţin — cu
ajutorul harurilor Sale obişnuite — să ajungem,
prin practicarea prezenţei lui Dumnezeu, la
o stare şi un mod de a ne ruga care ne apropie
foarte mult de această privire nemijlocită.
SCRISORI
Scrisoarea I
 unei călugăriţe
1 iunie 1682

Preacucernică Măicuţă,7 9

M-am folosit de prilejul oferit de N...' pentru a

vă împărtăşi din gândurile unuia dintre fraţii noş­
tri1 asupra binefacerilor minunate şi a ajutorului
necurmat care rezultă din prezenţa lui Dumnezeu;
să profităm şi noi de această experienţă.
Aflaţi că, de mai bine de patruzeci de ani de
când s-a călugărit, grija sa cea mai mare este aceea
de-a fi întotdeauna cu Dumnezeu şi de-a nu face,
rosti ori gândi nimic ce ar putea să nu-I fie Lui
pe plac, mânat fiind numai de dragostea curată
ce I-o poartă şi de adevărul că El este vrednic de
infinit mai mult.
în prezent, această prezenţă divină îi este
atât de familiară, încât primeşte din partea ei un
ajutor necurmat în cele mai felurite ocazii. De
aproape treizeci de ani, sufletul îi este cuprins
' B iograful şi prim u l ed ito r al o p erei fratelu i L au ren ţiu , J. de
Beaufort, a în lo cu it to ate n u m ele ce ap ar în co re sp o n d e n ţa aces­
tuia cu un N de la latin escu l „ N o m e n " = n u m e (n.ed.).
* carm eliţi: acest „frate c a rm e lit" este, ev id en t, L au re n ţiu în su şi
(n.ed.).
 58 fr.ljmreriih4,aClmwrii
de o bucurie lăuntrică neîntreruptă şi atât de
intensă uneori, încât, pentru a o domoli şi a o
împiedica să răzbată în afară, se vede silit să
recurgă la gesturi copilăreşti care aduc mai
degrabă a nebunie decât a cucernicie.
Dacă se îndepărtează vreodată prea mult de
această prezenţă divină, lucru ce i se întâmplă
cel mai adesea când este foarte prins cu activităti
exterioare, Dumnezeu îşi face imediat simţită
prezenţa în sufletul său, pentru a-1 chema la Sine.
Acestor îndemnuri lăuntrice, el le răspunde cu
fidelitate: fie înălţându-şi inima spre Dumnezeu,
fie printr-o privire plină de iubire şi adoraţie,
fie prin cuvintele născute din dragoste în
timpul acestor întâlniri, de pildă: „Dumnezeul
meu, iată-mă, sunt cu totul al Tău"; „Doamne,
facă-mi-se după voia Ta". Şi atunci i se pare
cu-adevărat că simte cum acest Dumnezeu
al dragostei, mulţumit fiind cu aceste puţine
cuvinte, Se retrage spre odihnă în adâncul inimii
lui. Asemenea „întâlniri" îl fac să fie atât de ferm
convins că Dumnezeu este întotdeauna prezent
în adâncul sufletului său încât, orice ar face şi
orice i s-ar întâmpla, el nu mai poate avea nici o
îndoială în această privinţă.
Judecaţi şi dumneavoastră, preacucernică
Maică, din cele spuse, cât sunt de mari mulţumirea
şi fericirea de care se bucură. Simţind că poartă
înlăuntrul fiinţei lui o comoară atât de mare, nu
mai este cuprins de neliniştea găsirii ei şi nici
 Scrisori 59
j e zb u ciu m u l căutării: această comoară este în
întregime la îndemâna lui, iar el este liber să ia
din ea tot ce doreşte.
El deplânge adesea orbirea noastră şi strigă
necurmat că suntem vrednici de milă dacă ne
mulţumim cu aşa de puţin. „Dumnezeu, spune
el, are pentru noi comori infinite, iar noi ne
mulţumim cu un scurt moment de închinare
ce într-o clipă s-a şi sfârşit... Cât suntem de
orbi, legând astfel mâinile lui Dumnezeu şi
împiedicând revărsarea harului Său necuprins.
Dar, când găseşte un suflet pătruns de o credinţă
vie, El revarsă asupră-i belşug de har. E asemenea
unui torent care, silit să se oprească din curgerea
sa firească şi găsind în sfârşit o ieşire, se revarsă
năvalnic şi din abundenţă."
Cu adevărat, adeseori noi oprim acest torent,
stăvilindu-i cursul obişnuit prin prea puţina
consideraţie pe care o nutrim faţă de El. Să nu-1
mai oprim, scumpă Maică, să ne regăsim pe noi
înşine, să nimicim această stavilă, îngăduind
harului să ajungă la noi, răscumpărând astfel
timpul pierdut. Ne-a mai rămas puţin timp de
trăit, moartea e pe urmele noastre; să luăm seama
amândoi că nu murim decât o singură dată!
Iarăşi vă spun, să pătrundem în noi înşine,
căci timpul ne grăbeşte, nu mai încape nici o
amânare, şi fiecare va da socoteală numai de
faptele lui însuşi. Sunt încredinţat că prevederea
dumneavoastră v-a făcut să luaţi cele mai înţelep-
 60 ^jr.Lai^enţiuaCîmmii
te hotărâri pentru a vă feri de orice surpriză-
aceasta este menirea noastră şi de aceea vă laud"
Totuşi, trebuie să continuăm să ne întrecem în
străduinţă, deoarece, în domeniul vieţii spirituale
a nu înainta înseamnă a da înapoi; dar cei purtati
de Duhul Sfânt merg chiar şi în somn. Iar dacă
vânturile ori furtuna s-au dezlănţuit în jurul
firavei corăbii a sufletului nostru, să-L trezim din
somn pe Domnul care Se odihneşte înlăuntrul ei
şi El va potoli îndată marea’.
Mi-am îngăduit, preascumpă Maică, să vă îm­
părtăşesc aceste frumoase gânduri, pentru a le
pune faţă în faţă cu cele ale voastre; ele vă vor
ajuta să le daţi din nou viaţă şi să le înflăcăraţi pe
ale dumneavoastră, dacă, din nefericire (ceea ce
Dumnezeu nu doreşte, căci ar fi un mare păcat),
ele s-ar răci câtuşi de puţin. Prin urmare, să ne
amintim, şi eu, şi dumneavoastră, de fervoarea
noastră dintâi. Să învăţăm din exemplul şi
gândurile acestui călugăr puţin cunoscut de alţii,
dar bine cunoscut de către Dumnezeu şi preaiubit
şi mângâiat de El.
Mă voi ruga pentru dumneavoastră; rugaţi-vă,
preacucernică Maică, şi dumneavoastră cu toată
stăruinţa pentru acela care este, în Domnul,

Al vostru etc.
Paris, la 1 iunie 1682

‘ cf. M a te i 8:23-27.
Scrisoarea a Il-a
*

1
 unui sfătuitor spiritual
1682-1683

Preacucernice Părinte,

Neafiând în cărţi ceva asemănător felului

meu de viaţă, deşi nu mă îngrijorează faptul,
totuşi/ pentru liniştea mea, m-aş bucura să
cunosc opinia voastră cu privire la starea în care
mă găsesc.
Acum câteva zile am avut o discuţie între
patru ochi cu o persoană evlavioasă, în cursul
căreia dânsa mi-a spus că viaţa spirituală este o
viaţă de har care începe printr-o teamă plină de
supunere faţă de Dumnezeu, creşte prin nădejdea
în viaţa veşnică şi se împlineşte prin dragoste
curată, precum şi că oamenii urcă diferite trepte
ca să ajungă, în sfârşit, la această fericită stare de
desăvârşire.
Eu, unul, n-am urmat deloc aceste căi;
dimpotrivă, prin nu ştiu ce anume, ele mai întâi
mă înfricoşară. Aceasta m-a făcut ca, odată intrat
pe porţile mănăstirii, să iau hotărârea de-a mă
dărui trup şi suflet lui Dumnezeu, pentru a-mi
răscumpăra păcatele, şi de-a renunţa din dragoste
faţă de El la toate cele în care nu II regăseam.
 64 ^jklaurenţiuaCîmwriL
în decursul primilor ani, în rugăciunije
mele meditam îndeobşte la moarte, la Judecată
la Iad şi la Rai, precum şi la păcatele pe care le
săvârşisem. Timp de câţiva ani, am continuat
în acest fel, îndeletnicindu-mă cu sârguinţă în
restul zilei, ba chiar şi în timp ce munceam, cu
dobândirea deprinderii de-a trăi în prezenţa lui
Dumnezeu, pe care-L credeam întotdeauna lângă
mine, adesea chiar în adâncul inimii mele, ceea ce
m-a făcut să nutresc o veneraţie atât de profundă
faţă de Dumnezeu, încât numai credinţa ce I-o
purtam mă putea mulţumi.
Pe nesimţite, am început să fac acelaşi lucru
şi în timp ce mă rugam, ceea ce îmi aduse o mare
mângâiere şi sprijin. Acesta a fost, prin urmare,
începutul. Totuşi, mărturisesc că în primii
zece ani am suferit mult. Teama că nu îi eram
într-atât de devotat lui Dumnezeu pe cât doream,
păcatele mele din trecut ce îmi stăruiau necurmat
înaintea ochilor şi marea îndurare pe care El mi-o
arăta constituiau izvorul şi subiectul tuturor
suferinţelor mele. în tot acest răstimp, cădeam
des, dar mă ridicam numaidecât. Mi se părea
că toate făpturile, raţiunea şi însuşi Dumnezeu
sunt împotriva mea şi că numai credinţa este de
partea mea. Uneori, mă tulbura gândul că toate
erau urmarea trufiei mele, căci pretindeam că mă
aflu dintr-o dată acolo unde alţii nu ajung decât
după multă trudă, în timp ce alteori mă urmărea
 Scrisori ^ 65

Andul că eram blestemat fără temei, că pentru

mine nu mai exista salvare.
pe când n-aveam alt gând decât acela de a-mi
sfârşi zilele în mijlocul acestor griji şi frământări
(dar care n-au micşorat cu nimic încrederea ce-o
aveam în Dumnezeu şi care n-au făcut decât
să-mi crească credinţa), dintr-o dată m-am trezit
schimbat, iar sufletul meu, care până atunci era
mereu tulburat, a cunoscut o profundă pace
lăuntrică, ca şi cum şi-ar fi găsit echilibrul şi un
loc de odihnă.
De atunci lucrez înaintea lui Dumnezeu
numai în credinţă, cu smerenie şi dragoste, şi-mi
dau toată silinţa să nu fac, să nu rostesc sau să
nu gândesc nimic ce ar putea să nu-I fie pe plac.
Nădăjduiesc ca, atunci când voi fi făcut tot ce-mi
va fi stat în putinţă, El îmi va face după voia Sa.
Nu am cuvinte pentru a vă spune ce se
întâmplă acum cu mine. Nu simt nici o nelinişte
şi nici o îndoială cu privire la starea mea, întrucât
nu doresc decât să fac voia lui Dumnezeu, pe
care caut s-o împlinesc întru totul şi căreia Ii sunt
într-atât de supus, încât n-aş putea să ridic de jos
nici măcar un pai, dacă asta ar fi împotriva voii
Sale sau din vreun alt motiv decât din dragoste
curată faţă de El.
Am renunţat la toate rugăciunile şi înde­
letnicirile devoţionale ce nu sunt obligatorii şi
nu mă îngrijesc decât de-a adăsta în sfânta Lui
prezenţă, în care stărui doar prin simplă atenţie
 66 ^ JnlcmymţtuaCîmHerii
şi o privire lăuntrică atotcuprinzătoare şi plină de
adoraţie aţintită asupra lui Dumnezeu, pe care aş
putea-o numi prezenţa actuală a lui Dumnezeu
sau, mai bine zis, întâlnirea tăcută şi tainică
a sufletului cu Dumnezeu, care nu încetează
aproape niciodată; ceea ce uneori îmi pricinuieşte
o stare de mulţumire şi bucurie interioare, ba i
adesea chiar şi exterioare, atât de intensă, încât
pentru a o potoli şi a o împiedica să răzbată în
afară, mă văd silit să recurg la numeroase gesturi
copilăreşti care aduc mai degrabă a nebunie decât
a cucernicie.
-A,

In fine, preavenerabile Părinte, nu mă îndoiesc

câtuşi de puţin că sufletul meu trăieşte cu Dumne­
zeu de mai bine de treizeci de ani. Las Ia o parte
multe alte lucruri pentru a nu vă plictisi; totuşi, sunt
încredinţat că este potrivit să vă mărturisesc cum
anume mă văd eu însumi înaintea lui Dumnezeu
pe care-L consider Regele meu.
Mă socotesc cel mai ticălos dintre oameni,
cuprins de chinuri, cu trupul acoperit de răni
cu miros greu, cel ce a săvârşit tot felul de
fărădelegi împotriva Regelui său. Cuprins de o
căinţă adâncă, Ii mărturisesc toate relele comise,
A

Ii cer iertare şi mă las cu totul în mâna Sa pentru

a face ce va voi cu mine. Departe de a mă
pedepsi, acest Rege plin de bunătate şi îndurare
mă învăluie în dragostea Sa, mă pofteşte la masa
Lui, slujindu-mă El însuşi, îmi dăruieşte cheile
comorilor Sale, tratându-mă de fiecare dată ca
 Scrisori ^ 67
| e fiul Său iubit; bl îmi voroeşte şi-şi găseşte
• ^ ereu plăcerea în mine în mii de feluri, fără a-mi
vorbi de iertare şi fără a-mi îndepărta vechile
deprinderi. Oricât II rog să mă facă pe placul
Lui mă văd tot mai ticălos şi mai nevolnic, şi
; totuşi cu atât mai mângâiat de Dumnezeu. Iată
, cmn, din când în când, mă văd pe mine însumi
în prezenţa Sa sfântă,
j Metoda mea cea mai obişnuită constă în
j ac;ea simplă atenţie şi în acea privire lăuntrică
| Qjprinzătoare şi plină de adoraţie îndreptată
către Dumnezeu, stare spre care mă simt adeseori
atras datorită încântării şi mulţumirii ce le încerc
— mai mari chiar decât cele ale copilului aflat lâ
' sânul doicii sale. De aceea, dacă aş îndrăzni să
folosesc acest cuvânt, aş numi bucuros această
stare: „la sânul lui Dumnezeu", pentru a exprima
. ceva din încântarea nespusă pe care o resimt în
acele dispoziţii.
; Dacă, uneori, din nevoie sau din slăbiciune,
j mă desprind din această stare, în clipa următoare
sunt rechemat înapoi prirttr-un apel lăuntric atât
de fermecător şi de dulce, încât mi-e imposibil să4
descriu. Vă rog, preacucemice Părinte, să vă gândiţi
mai degrabă la starea mea de completă ticăloşie,
despre care aveţi deplină cunoştinţă, decât lâ
marele har pe care Dumnezeu îl revarsă asupra
mea, aşa nevrednic şi neştiutor precum sunt.
Cât despre clipele mele de rugăciune, ele
nu sunt altceva decât o continuare a acestei
 68 ^ fr.L a u rm ţiaa fîm n erii
deprinderi. Uneori, în timp ce mă rog, mă asemăn
unei pietre aflate înaintea unui sculptor care
vrea să făurească o statuie; înfăţişându-mă astfel
înaintea lui Dumnezeu, II rog să-Şi întipărească
în sufletul meu chipul Său desăvârşit şi să mă
facă în întregime asemenea Lui.
Alteori, de îndată ce încep să mă rog, îmj ;
simt întregul suflet şi tot duhul înălţându-se fără S
de nici o grijă sau osteneală şi rămânând parcă I
suspendat, ancorat în Dumnezeu, ca şi cum şi-ar i
fi aflat propriul său centru şi un loc de odihnă. !
Ştiu că unii socotesc această stare drept i
un fel de trândăveală, de amăgire şi de trufie.
Mărturisesc că ar fi vorba de o sfântă trândăvie i
şi de o binecuvântată trufie, dacă sufletul ajuns i
în această stare ar mai fi în stare să le încerce, j
deoarece, într-adevăr, în timp ce este cufundat în
această tihnă divină, el nu mai poate fi tulburat
de nici unul dintre lucrurile ce înainte le înfăptuia :
şi care-i erau sprijin, dar care acum mai degrabă
i-ar dăuna decât l-ar ajuta. i
Totuşi, nu pot îngădui să fie numită amăgire |
ori prefăcătorie, fiindcă sufletul care se bucură !
în această stare de Dumnezeu nu doreşte atunci
nimic altceva decât pe El. Dacă este prefăcătorie i
în mine, El este Cel ce trebuie să o îndrepte; să |
facă din mine ce-I place, eu, unul, nu-L vreau !
decât pe El şi doresc să fiu întru totul al Lui. Cu !
toate acestea, vă voi rămâne îndatorat dacă îmi !
veţi împărtăşi opinia dumneavoastră cu privire
 Scrisori -r- 69
la cele ce v-am scris, opinie pe care o respect din
zi în zi mai mult, căci nutresc faţă de Domnia
voastră o stimă deosebită, şi sunt în Domnul,
venerabile Părinte,

Al dumneavoastră etc.
Scrisoarea a Ill-a
I
 unei călugăriţe*
1685

Preacucernică şi venerată Măicuţă,

Am primit astăzi două cărţi şi o scrisoare

de la sora N..., care se pregăteşte să intre în
viaţa monahală şi-şi mărturiseşte nevoia de a fi
sprijinită de rugăciunile sfintei voastre comunităţi
şi îndeosebi de ale dumneavoastră. Ea îmi scrie că
nutreşte o deosebită încredere în aceste rugăciuni;
de aceea, vă rog, n-o lipsiţi de ele. In rugăciunile
dumneavoastră, cereţi-I lui Dumnezeu ca ea să
urmeze această cale doar datorită iubirii sale
pentru Dumnezeu şi neclintitei hotărâri de-a fi pe
deplin a Lui. Am să vă trimit una din aceste cărţi
al căror subiect este prezenţa lui Dumnezeu: în
aceasta, cred eu, constă întreaga viaţă spirituală şi
mi se pare ca, dedicându-ne acestei îndeletniciri,
putem deveni plini de evlavie în scurt timp.
Ştiu că pentru această chemare inima trebuie
să fie liberă de orice altceva, căci Dumnezeu o
' A ceastă călu găriţă este, d in câte p u tem d ed u ce d in e d iţia lui
Beaufort, d iferită de cea căreia i-a fo st a d resată p rim a scriso are. In
caz contrar, n e-am fi aştep tat să găsim aici, ca şi în cazu l S criso rii
a IV-a, p recizarea: „aceleiaşi că lu g ă riţe " (n.ed.).
 74 -jpjk£aureriţiiiaCîm?ierii
vrea doar pentru Sine; or, aşa cum EI n-o poate
avea doar pentru Sine înainte de-a o elibera de
orice lucru ce-I este străin, tot astfel nu poate
să plămădească şi să înfăptuiască ce doreşte în
persoana respectivă.
Nu există pe lume un fel de viaţă mai plăcut
nici mai încântător decât neîntrerupta conversaţie :
cu Dumnezeu; lucru pe care doar cei ce îl practică
şi îşi găsesc plăcerea în el pot să-l înţeleagă. Totuşi,
nu vă sfătuiesc s-o practicaţi din această pricină;
nu mângâierile de care vom avea, negreşit, parte
trebuie să le urmărim în îndeletnicirea aceasta, ci
să ne dedicăm ei din pură dragoste şi pentru că
Dumnezeu vrea astfel. :
Dacă aş fi predicator, n-aş propovădui f
altceva decât trăirea în prezenţa lui Dumnezeu;
iar dacă aş fi duhovnic, aş sfătui pe orice om să
se îndeletnicească cu ea, într-atât îmi pare de
necesară şi de uşoară.
Ah! dacă am şti câtă nevoie avem de harul j
şi de ajutorul lui Dumnezeu, nu L-am pierde i
niciodată din vedere, nici măcar o clipă.
Credeţi-mă, luaţi încă din acest moment sfânta şi
neclintita hotărâre de a nu vă îndepărta niciodată i
de El de bunăvoie şi de a petrece tot restul zilelor
în sfânta Sa prezenţă, chiar dacă El va socoti de i
cuviinţă să fiţi lipsită, din prea marea voastră
iubire pentru El, de toate mângâierile Cerului
şi ale pământului. Nu pregetaţi a urma acest f
drum; dacă vă veţi dărui din toată inima acestei j
 Scrisori ^ 75
îndeletniciri, fiţi sigură că îi veţi vedea curând şi
rezultatele. Eu vă voi ajuta prin rugăciunile mele,
aşa modeste cum sunt.
Vă rog cu stăruinţă să nu mă uitaţi în
rugăciunile dumneavoastră şi ale celor ce
alcătuiesc sfânta voastră comunitate şi vă salut
pe toţi, îndeosebi pe dumneavoastră,

Al vostru etc.
Scrisoarea a îY-a
 aceleiaşi călugăriţe*
3 noiembrie 1685

Preacucernică şi venerată Măicuţă,

Am primit din partea domnişoarei de N...

matăniile pe care i le-aţi dăruit. Mă miră faptul că
nu-mi împărtăşiţi opinia dumneavoastră despre
cartea pe care v-am trimis-o şi pe care, negreşit,
ati şi primit-o; urmaţi cele scrise în ea cu toată
stăruinţa în anii bătrâneţii, căci e mai bine mai
târziu decât niciodată.
Eu unul nu pot înţelege cum e cu putinţă
ca un om evlavios să fie mulţumit să trăiască în
tihnă fără a practica prezenţa lui Dumnezeu. Cât
despre mine, pe cât îmi e cu putinţă, trăiesc retras
împreună cu El în străfundul şi în inima sufletului
meu, căci, atunci când sunt astfel cu El, nu mă
tem de nimic; pe când cea mai mică îndepărtare
de El devine pentru mine un adevărat infern.
Acest exerciţiu nu ucide trupul; totuşi, este cât
se poate de nimerit să-l lipsim din când în când,
ba chiar adeseori, de acele mici şi numeroase
' A dică aceleiaşi călu găriţe căreia i-a fo st a d re sa tă şi scriso area
precedentă. P recizarea îi ap arţine lui B eau fo rt, p rim u l e d ito r al
scrisorilor fratelu i L au ren ţiu (n.ed.).
 80 ^ jr.JjmrenţmaCîm4em
consolări neprimejdioase ce ne sunt îngădui^
Căci Dumnezeu nu îngăduie sufletului ce
doreşte a fi pe deplin al Lui să-şi afle altundeva 1
plăcerea decât în compania Sa: lucru mai irmjt :
decât rezonabil!
Nu vreau să spun că pentru aceasta ar trebui
să ne chinuim la tot pasul; nu, trebuie să-L slujim
pe Dumnezeu într-un spirit de sfântă libertate
Trebuie să lucrăm cu devotament, netulburati
de nelinişti sau griji, aducându-ne pe-ndelete şi
liniştit sufletul în prezenţa lui Dumnezeu ori de
câte ori găsim că s-a îndepărtat de El.
Cu toate acestea, este nevoie să ne punem
toată încrederea în Dumnezeu şi să ne eliberăm
de toate celelalte griji, chiar şi de numeroasele
acte devoţionale — care, deşi foarte bune prin
natura lor, ne împovărează adeseori în modul cel
mai nepotrivit — întrucât, la urma urmei, aceste
acte devoţionale nu sunt decât nişte mijloace de
a ajunge la ţintă. Astfel, când practicăm această
prezenţă a lui Dumnezeu, ne aflăm alături de
Acela care este ţinta noastră, aşa că este inutil să
recurgem la acele mijloace, dar putem continua
schimbul de dragoste cu El, rămânând în sfânta
Sa prezenţă, fie printr-un act de adoraţie, de
slăvire sau de bucurie, fie printr-un act de jertfă,
de acţiuni pline de har şi în orice fel pe care ni-1
inspiră duhul nostru.
Nu fiţi descurajată de dezgustul pe care-1
resimţiţi în acest punct şi care ţine de firea noastră
pământească. Trebuie să vă siliţi să treceţi dincolo
 Scrisori ^ 81
de el; adesea, la început, vi se pare că-i timp irosit
dar trebuie să perseveraţi în hotărârea de a meree
pe acest drum până la moarte şi în pofida tuturor
greutăţilor.
Vă rog să nu mă uitaţi în rugăciunile sfintei
voastre comunităţi, îndeosebi ale dumneavoastră ■
rămân, în Domnul, '

Al dumneavoastră etc.
Paris, 3 noiembrie 1685
Scrisoarea a 7-a
 unei călugăriţe
[scrisoare nedatată]

preacucernică şi venerată Măicuţă,

Rugăciunile mele, oricât de neînsemnate ar

fi ele, vă vor însoţi, căci v-am promis-o* şi îmi
voi tine cuvântul. Cât am fi de fericiţi dacă am
găsi comoara despre care vorbeşte Evanghelia1-;
toate celelalte nu înseamnă nimic pe lângă ea. De
necuprins fiind, cu cât te adânceşti în cercetarea
ei, cu atât găseşti mai multe bogăţii. Să o căutăm
neîncetat şi să nu renunţăm până nu o vom fi
găsit [...]*
în fine, cuvioasă maică, nu ştiu care va fi soar­
ta mea. îmi pare că pacea sufletească şi odihna
spirituală îmi vin ca în somn5. Dacă aş fi în stare
să simt suferinţa, aceasta ar fi aceea de-a nu putea
suferi şi, dacă mi s-ar îngădui, m-aş consola din
' Este vorba, prob abil, d esp re p ro m isiu n ile d in S criso a re a I şi d in
Scrisoarea a IÎI-a, caz în care a ceastă a V-a scriso are îi este a d re sa tă
aceleiaşi călu găriţe.
f ci. M atei 13:44.
* în acest loc, textu l este tăiat, B eau fo rt e xp licân d că în p a sa ju l
respectiv este v orb a d esp re câtev a p ro b lem e p articu lare.
§ literal: îm i v in cân d d o rm (n.trad .) A lu zie, p ro b ab il, la P s. 127:2:
„Căci p reaiu b iţilor L u i le d ă p âin ea ca-n s o m n " (n.ed.).
 86 ^ fr. faurairiu afînvierii
toată inima cu gândul că există un Purgator^
unde aş putea suferi pentru ispăşirea păcatelor
mele. Nu ştiu ce destin mi-a hărăzit Dumnezeu-
mă găsesc într-o stare de pace atât de profunda"
încât nu mă tem de nimic. De ce m-aş putea teme
atâta timp cât sunt cu El? Mă menţin în această
fericită stare cât mai multă vreme cu putintă
Binecuvântat fie El de toţi. Amin!

Al dumneavoastră etc.
Scrisoarea a
 unei doamne
12 octombrie 1688

Doamnă,

Avem un Dumnezeu de-o bunătate fără

margini şi care are ştiinţă de ce avem nevoie,
întotdeauna am crezut că El vă va aduce la o mare
strâmtoare care va veni la vremea hotărâtă de El
şi când vă veţi aştepta cel mai puţin. Nădăjduiţi în
El mai mult ca oricând. Mulţumiţi-I împreună cu
mine pentru harul de care aveţi parte, îndeosebi
pentru puterea şi răbdarea pe care vi le dăruieşte
la durere, un semn limpede al grijii pe care v-o
poartă. Mângâiaţi-vă aşadar cu El şi mulţumiţi-I
pentru tot.
Admir, de asemenea, forţa şi curajul domnului
de N...’ Dumnezeu l-a hărăzit cu o fire bună şi cu
voinţa de a face binele, dar mai există în el ceva
lumesc, precum şi multă tinereţe. Nădăjduiesc că
necazul pe care Dumnezeu i l-a trimis îi va sluji
drept leac salvator, ajutându-1 să se regăsească
pe sine; este o ocazie pentru a lua hotărârea de
a se încredinţa cu totul Aceluia care-1 însoţeşte
' După cu m se v a v ed ea în con tin u are, este v orba d esp re u n tân ăr
soldat (n.ed.).
 90 ^Jr.faw^erţiuaCfmierii
pretutindeni. Fie ca el să-şi amintească lucrul
acesta cât mai des cu putinţă, mai ales în vreme
de mare pericol.
O scurtă înălţare a sufletului prin rugăciune
este îndeajuns. O scurtă aducere-aminte a lui
Dumnezeu, o adorare interioară chiar în fugă
şi cu sabia scoasă din teacă, iată rugăciuni
care, aşa scurte cum sunt, pot fi foarte plăcute
lui Dumnezeu şi care, departe de a-i face să-şi
piardă curajul în situaţiile cele mai periculoase,
dimpotrivă, îi întăresc pe cei aflaţi în luptă. Fie
ca el să-şi amintească aceste spuse cât mai des cu
putinţă. Fie ca el să se obişnuiască puţin câte puţin
cu acest scurt, dar sfânt exerciţiu; cum nimeni nu
vede nimic, nu e nimic mai uşor decât să repeţi
mereu în timpul zilei aceste scurte rugăciuni de
adorare interioară a lui Dumnezeu. Sfătuiţi-1, vă
rog, să-şi amintească cât mai des cu putinţă de
Dumnezeu aşa cum v-am arătat aici, căci este
ceva foarte potrivit şi necesar unui soldat a cărui
viaţă şi chiar mântuire îi sunt ameninţate în fiece
zi.
Nădăjduiesc că Dumnezeu îl va ajuta pe el şi
întreagasafamiliepecareosalutrespectuos;rămân
al tuturor, cu deosebire al dumneavoastră,

Preasmerit slujitor etc.

12 octombrie 1688
Scrisoarea a Yll-a
 unei călugărite
O >
[scrisoare nedatată]

Preacucernică si venerată Măicuţă,

Nu-mi scrieţi nimic nou, căci nu sunteţi

singura tulburată de gânduri! Spiritul nostru este
extrem de nestatornic, dar voinţa, ca stăpână a
tuturor puterilor noastre, trebuie să-l readucă la
ascultare şi să-l îndrepte spre Dumnezeu, ţinta sa
finală.
Dacă spiritul nu a fost strunit de la început şi
a deprins răul obicei de a se rătăci şi risipi în sute
de direcţii, cu greu mai poate fi înfrânat, căci el ne
împinge, în pofida vrerii noastre, către lucrurile
pământeşti.
Socotesc că leacul pentru această rătăcire a
sufletului stă în mărturisirea greşelilor şi în a ne
smeri înaintea lui Dumnezeu. Nu vă sfătuiesc
să vorbiţi îndelung în rugăciune, vorbele multe
fiind adeseori prilejuri de rătăcire. Staţi înaintea
lui Dumnezeu în rugăciune mută asemeni unui
biet infirm lipsit de grai la uşa bogatului. Daţi-vă
silinţa să vă menţineţi spiritul în prezenţa
Domnului. Dacă se rătăceşte uneori şi se retrage
 94 fr. Laurm ţniaCM viaii
din prezenţa Lui nu vă neliniştiţi din pricina
aceasta, tulburarea spiritului duce mai degrabă la
o şi mai mare îndepărtare decât la readucerea sa
înapoi; trebuie ca, printr-un efort al voinţei, să-l
rechemaţi încetişor. Dacă veţi continua în acest
fel, Dumnezeu va avea milă de dumneavoastră.
Un mijloc de a-ţi aduce mai uşor spiritul în
prezenţa lui Dumnezeu în timpul rugăciunii şi de
a-1 păstra mai multă vreme liniştit este de a nu-i
îngădui să-şi ia prea mare avânt în timpul zilei.
Trebuie să-l menţineţi în prezenţa lui Dumnezeu;
astfel, obişnuindu-vă să vă amintiţi din când
în când că sunteţi în prezenţa lui Dumnezeu,
va fi uşor pentru el să rămână liniştit în timpul
rugăciunilor dumneavoastră sau, cel puţin, să fie
întors grabnic din rătăcirile sale.
V-am vorbit pe îndelete în celelalte scrisori
despre foloasele pe care le putem avea din
deprinderea acestui exerciţiu de a rămâne în
prezenţa lui Dumnezeu. Să ne dedicăm acestei
sfinte îndeletniciri cu toată temeinicia şi să ne
rugăm unii pentru alţii.
Doresc, de asemenea, ca sora N... şi preacuvi­
oasa măicuţă N... să se roage pentru mine; rămân,
în Domnul nostru, al dumneavoastră al tuturor,

Preasmeritul etc.
Scrisoarea a 7111-a
 aceleiaşi călugăriţe
28 martie 1689

Iată aici răspunsul la scrisoarea primită de la

sora noastră N...; vă rog să i-1 transmiteţi. Ea îmi
pare plină de bunăvoinţă, dar ar dori parcă s-o
ia înaintea harului: însă nu devii sfânt cât ai clipi
din ochi! V-o recomand, căci trebuie să ne ajutăm
unii pe alţii cu sfatul şi, mai mult încă, prin bunul
nostru exemplu. Mă veţi îndatora scriindu-mi din
când în când despre ea, cum o duce, dacă este tot
aşa de plină de râvnă şi la fel de ascultătoare.
Să ne gândim cât de des putem, scumpă
măicuţă, la faptul că unicul nostru rost în această
viaţă este de a-I fi pe plac lui Dumnezeu: pe
lângă aceasta, ce pot fi toate celelalte decât
nebunie şi deşertăciune? Noi ne-am dedicat vieţii
devoţionale de mai bine de patruzeci de ani; dar
am folosit noi oare tot acest răstimp pentru a-L
iubi şi a-L sluji pe Dumnezeu care, în îndurarea
Sa, ne-a chemat la aceasta? Ruşinea şi tulburarea
mă năpădesc când meditez, pe de o parte, la
marele har pe care mi l-a dăruit Dumnezeu şi
de care continuă necurmat să-mi facă parte, şi,
 98 jr.IaurerţiuaCfmnerii i
pe de altă parte, la bicisnica sa întrebuinţare din
partea mea, precum şi la prea neînsemnatul folos
pe care am ştiut să-l trag în drumul meu către
desăvârşire.
întrucât, în marea Sa îndurare, El ne mai
îngăduie încă un scurt răgaz, să începem să facem
ceea ce se cuvine din toată inima! Să răscumpără^
timpul pierdut! Să ne întoarcem cu toată
încrederea la acest Tată al bunătăţii desăvârşite,
care este întotdeauna gata să ne primească plin
de iubire. Să renunţăm, scumpă măicuţă, să ,
renunţăm din toată inima, de dragul Lui, la tot
ceea ce nu este El, deoarece El merită infinit mai
mult din partea noastră. Să ne gândim la El fără ■
încetare. In El să ne punem toată încrederea, căci
nu mă îndoiesc că, în curând, vom culege roadele 1
şi vom resimţi din plin belşugul Său de har, cu f
ajutorul căruia putem totul şi fără de care nu «
putem decât păcătui. j
Nu avem putinţa de a scăpa de pericolele şi j
primejdiile de care ne e plină viaţa, fără ajutorul ţ
de fiece clipă şi necurmat al lui Dumnezeu; să
1-1 cerem deci neîncetat. Insă cum să 1-1 cerem j
fără a trăi în prezenţa Lui? Şi cum am putea fi ,
cu El altfel decât gândindu-ne la El deseori? Şi
cum am putea să ne gândim adesea la El altfel j
decât printr-un sfânt obicei pe care trebuie să îl
deprindem? îmi veţi răspunde că vă spun mereu
acelaşi lucru. E adevărat: eu, unul, nu cunosc un
mijloc mai potrivit nici mai uşor decât acesta! Şi
 Scrisori j p 99
cum nu mă îndeletnicesc cu altceva, îl recomand
tuturor. înainte de a iubi, trebuie să cunoşti:
pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, trebuie să te
gândeşti mereu la El. Şi atunci când îl vom iubi,
ne vom şi gândi la El adesea, căci inima noastră
este acolo unde ne este şi comoara.’ Gândiţi-vă la
El deseori şi faceţi-o cu toată temeinicia!

Al vostru preasmerit etc.

28 martie 1689
Scrisoarea a IX-a
 unei doamne
[circa 16891

Doamnă,

Vă compătimesc sincer; dacă aţi putea lăsa grija

problemelor dumneavoastră în seama domnului şi
doamnei N... şi dacă n-aţi mai avea altă îndeletnicire
decât aceea de a vă ruga lui Dumnezeu, aţi da o
lovitură de statf! El nu ne cere mare lucru: să ne
amintim de El din când în când, să-L adorăm
câteva clipe, uneori pentru a-I cere îndurarea şi
harul, alteori pentru a-I prezenta durerile noastre,
alteori să-I mulţumiţi pentru bunăvoinţa pe care a
avut-o şi continuă s-o aibă faţă de dumneavoastră,
să vă alinaţi cu El cât mai des cu putinţă. Ln timp
ce mâncaţi ori staţi de vorbă cu cineva, înălţaţi-vă
din când în când inima către El: cea mai măruntă
pomenire a Lui îi va fi foarte plăcută. Iar pentru
aceasta nu trebuie să strigaţi în gura mare, căd El
este mult mai aproape de noi decât credem.
Nu este neapărată nevoie să fim tot timpul în
biserică pentru a fi cu Dumnezeu; putem face din
’ Data este d ed u să d in afirm aţia fratelu i L au ren ţiu , d in această
scrisoare, că se ap ro p ie d e op tzeci de ani (n.ed.).
f In original: „aţi săv ârşi o ad ev ărată lo v itu ră d e s ta t!" (n. trad .).
 104 ^jr.LaM renţiU c^îm nerii
inima noastră un sanctuar în care să ne retragem
din când în când pentru a-I asculta glasul şi a_j
vorbi încetişor, smeriţi şi plini de iubire. Orice om
este în stare să vorbească în acest fel cu Dumnezeu
unii mai mult, alţii mai puţin: El ştie ce putem şi ce
nu. Să înfiripăm un astfel de dialog cu Dumnezeu-
poate că El n-aşteaptă din partea noastră decât o
generoasă hotărâre. Curaj, ne-a mai rămas puţin
timp de trăit: dumneavoastră aveţi aproape şaizeci
şi patru de ani, iar eu mă apropii de optzeci. Să
trăim şi să murim cu Dumnezeu, căci durerile ne
vor fi întotdeauna blânde şi plăcute dacă vom fi cu
El, pe când, în absenţa Lui, chiar şi cele mai mari
bucurii vor fi chinuri nespuse. Fie Numele Lui
binecuvântat. Amin!
Deprindeţi-vă aşadar, puţin câte puţin, să-L
adoraţi aşa cum v-am spus, să-I cerşiţi îndurarea,
să-I oferiţi întreaga dumneavoastră inimă din
când în când în timpul zilei, orice aţi lucra, în
fiece clipă, dacă vă stă în putinţă; nu vă limitaţi la
anumite reguli sau practici devoţionale, ci faceţi
ce v-am spus cu toată credinţa, cu dragoste şi
smerenie.
Transmiteţi domnului şi doamnei de N...
precum şi domnişoarei N... că modestele mele
rugăciuni îi vor însoţi, precum şi faptul că rămân
în Domnul al lor şi îndeosebi al dumneavoastră
slujitor devotat,

Fratele etc.
Scrisoarea a X-a
 i
= fl
I

I
':X'KÉ
 unei doamne
29 octombrie 1689

Doamnă,

Mi-a fost foarte greu să mă hotărăsc să-i scriu

domnului de N... Şi nu o fac, decât la dorinţa
dumneavoastră şi a doamnei de N... Aşa că vă
rog să binevoiţi să adăugaţi adresa pe plic şi să i-1
transmiteţi. Sunt foarte mulţumit de încrederea
pe care o aveţi în Dumnezeu şi doresc ca El să v-o
sporească din ce în ce mai mult. Nu putem avea
niciodată destulă încredere într-un prieten atât de
bun şi de credincios, care va fi întotdeauna alături
de noi atât în lumea aceasta, cât şi în cealaltă.
Dacă domnul de N... ştie să tragă învăţăturile
de pe urma pierderii pe care a suferit-o şi dacă îşi
va pune toată încrederea în Dumnezeu, Acesta îi
va dărui neîntârziat un alt prieten, mai puternic
şi mai bun: El stăpâneşte inimile oamenilor după
cum îi este voia. Poate că se ataşase prea mult prin
felul său de-a fi de cel pe care l-a pierdut; trebuie
să ne iubim prietenii, dar fără a ştirbi câtuşi de
puţin din dragostea noastră pentru Dumnezeu,
care trebuie să fie pe primul loc. Amintiţi-vă, vă
rog, ceea ce v-am sfătuit, şi anume de-a vă gândi
 108 ^jr.fau ren l^aiîrrvierii
deseori la Dumnezeu, zi şi noapte, precum şi ^
timpul tuturor îndeletnicirilor dumneavoastră,
al exerciţiilor devoţionale, chiar şi în timp ce vă
distraţi. El este întotdeauna lângă dumneavoastră
şi cu dumneavoastră; prin urmare, nu-L lăsaţi
singur. Socotiţi că este nepoliticos să-l lăsaţi
singur pe un prieten care se află în vizită la
dumneavoastră: de ce atunci să-L părăsiţi pe
Dumnezeu, lăsându-L singur? Să nu-L uitaţi
deci, nici o clipă!
Gândiţi-vă deseori la El, adoraţi-L fără
încetare, trăiţi şi muriţi cu El: iată frumoasa
îndeletnicire de-o viaţă a creştinului, într-un
cuvânt, iată rostul nostru. Iar dacă nu ştim lucrul
acesta, trebuie să-l învăţăm şi să ne deprindem
cu el! Vă voi ajuta întru aceasta prin rugăciunile
mele. Rămân în Domnul,

Al vostru etc.
Paris, la 29 octombrie 1689
Scrisoarea a Xl-a
 unei călugăriţe
17 noiembrie 1690

Preacucernică şi venerată Măicuţă,

Nu-I cer lui Dumnezeu să vă curme suferinţele

ce vă încearcă, dar Ii cer cu toată stăruinţa să
vă dea puterea şi răbdarea de care aveţi nevoie
pentru a le putea îndura câtă vreme aceasta îi
va fi voia. Mângâiaţi-vă cu Acela care vă ţine
ţintuită de cruce, El vă va elibera când va socoti
de cuviinţă. Fericiţi sunt cei ce suferă împreună
cu El; deprindeţi-vă să suferiţi astfel şi rugaţi-L
să vă dea puterea de-a răbda tot ceea ce va dori
El şi atâta vreme cât va socoti El că vă este de
trebuinţă. Lumea nu înţelege aceste adevăruri şi
nid nu-i de mirare: ei suferă ca oameni ai lumii
şi nu precum o fac creştinii. Privesc bolile ca pe
nişte suferinţe ce ţin de natura omului şi nu ca
pe un har oferit de Dumnezeu omului; şi, astfel
privind lucrurile, ei nu văd decât ceva cu totul
rău şi străin naturii umane. Dar cei ce consideră
bolile ca venind din mâna lui Dumnezeu, ca pe
nişte semne ale îndurării Sale şi drept mijloacele
de care El Se foloseşte pentru a-i mântui, aceştia
 112 ^ jr.L zu rm faaC îm n m i
au parte îndeobşte de mari mângâieri şi alinări
sufleteşti.
Aş dori să fiţi o mărturie a faptului că
Dumnezeu este adesea mai aproape de noi în
timpul bolilor şi neputinţelor noastre decât atunci
când ne bucurăm de o sănătate perfectă. Kfu
căutaţi alt tămăduitor în afara Lui. Din câte pot
eu înţelege, El doreşte să vă tămăduiască singur.
Puneţi-vă toată încrederea în El şi veţi vedea
curând efectele pe care noi, de multe ori, le facem
să întârzie din cauza unei mai mari încrederi în
leacuri decât în Dumnezeu...
Oricâte leacuri aţi folosi, ele nu vor avea efect
decât atât cât va voi Dumnezeu. Când durerile
vin din mâna Lui, numai El le poate vindeca,
fiindcă, adesea, Dumnezeu ne îngăduie bolile
trupeşti pentru a le vindeca pe cele sufleteşti.
Mângâiaţi-vă aşadar cu Vindecătorul Suprem al
sufletelor şi al trupurilor.
Prevăd că-mi veţi spune că mie îmi vine uşor
să vorbesc astfel, de vreme ce eu mă ospătez la
m a s a Domnului. Aveţi dreptate. Dar socotiţi că
este o durere neînsemnată pentru cel mai mare
ticălos din lume să mănânce la masa Regelui
şi să fie servit de Regele însuşi, fără a fi totuşi
sigur de iertarea Sa? Sunt convins că ticălosul
ar simţi o sfâşietoare durere, pe care ar putea-o
alina numai încrederea în bunătatea Stăpânului
său. De aceea vă pot asigura că, oricâtă desfăta­
re încerc ospătându-mă la masa Regelui meu,
 Scrisori 113

totuşi păcatele ce-mi stăruie necurmat înaintea

ochii or, precum şi nesiguranţa în care mă aflu
privitor la iertarea mea, mă chinuie neîncetat;
cu toate că, vă spun drept, durerea îmi este
plăcută...
Fiţi mulţumită cu starea pe care v-a hărăzit-o
Dumnezeu; oricât m-aţi crede de fericit, eu sunt
cel ce vă invidiază. Durerile şi suferinţele ar fi
pentru mine raiul pe pământ, dacă aş suferi cu
Dumnezeu; pe când, cele mai mari plăceri ar fi
pentru mine un adevărat iad, dacă le-aş gusta
în absenţa Lui. Aş fi pe deplin mângâiat dacă aş
putea suferi cât de puţin pentru El.
Voi fi în curând pe punctul de-a mă duce să-L
văd pe Dumnezeu, vreau să spun că mă voi duce
să-I dau socoteală de faptele mele. Căci, dacă L-aş
fi văzut pe Dumnezeu o clipă măcar, suferinţele
Purgatoriului mi-ar fi plăcute, chiar dacă ar dura
până la sfârşitul lumii. Ceea ce mă mângâie în
această viaţă este faptul că-L văd pe Dumnezeu
prin credinţă. Şi II văd într-un fel care ar putea
să mă facă să spun uneori: „Nu mai cred, ci văd,
trăiesc ceea ce ne învaţă credinţa." Şi cu această
certitudine şi trăire a credinţei voi trăi şi voi muri
cu El.
Rămâneţi aşadar întotdeauna în prezenţa
lui Dumnezeu — este singura şi unica uşurare a
durerilor dumneavoastră. Iar eu II voi ruga să vă
ţină tovărăşie.
 1 1 4 ^ fr .fa u y ' m ţ m .a fîr m e n i

Transmiteţi maicii stareţe toate gândurile

mele bune. Aş vrea ca dânsa, sfânta ei comunitate
precum şi dumneavoastră să vă rugaţi pentru
mine. Rămân, în Domnul,

Al dumneavoastră etc.
17 noiembrie 1690
Scrisoarea a XJJ-a
 unei călugăriţe
scrisoare nedatată

Preacucernică Măicuţă,

întrucât îmi cereţi cu atâta ardoare să vă

împărtăşesc calea ce am găsit-o pentru a ajunge
la această stare a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa
mea — pe care Domnul nostru, în îndurarea Sa,
a dorit s-o urmez — nu vă pot ascunde că cedez
în faţa rugăminţilor dumneavoastră doar în silă
şi doar cu condiţia de-a nu dezvălui nimănui
conţinutul scrisorii mele. Dacă aş şti că aţi avea
de gând să dezvăluiţi şi altora cele scrise aici,
întreaga dorinţă ce-o nutresc de a vă ajuta în ce
priveşte desăvârşirea dumneavoastră spirituală
n-ar fi în stare să mă convingă să v-o scriu. Iată
deci ce vă pot spune cu privire la subiectul care
vă interesează.
Găsind eu în multe cărţi felurite metode
de-a ajunge la Dumnezeu, precum şi diverse
practici ce ţin de viaţa spirituală, am socotit că
toate acestea mai degrabă mi-ar stânjeni duhul
decât m-ar ajuta în ceea ce doream şi căutam, căci
eu nu urmăream altceva decât un mijloc de-a fi
pe deplin al lui Dumnezeu. Prin urmare, m-am
 118 ^Jhlai^eriţiuailnviem
hotărât să-I ofer totul pentru a primi totul. Astfel,
după ce m-am dăruit în întregime lui Dumnezeu
ca plată pentru păcatele mele, am renunţat de
dragul Lui la tot ceea ce nu ţinea de El şi am
început să trăiesc ca şi cum numai eu şi El am fi pe
lume. Uneori, mă vedeam înaintea Lui asemeni
unui biet răufăcător la picioarele Judecătorului,
alteori, îl socoteam în adâncul inimii mele ca
Tatăl meu, ca Dumnezeul meu. îl adoram cât
mai des cu putinţă, zăbovind cu duhul meu în
sfânta Sa prezenţă şi rechemându-L ori de câte
ori simţeam că S-a îndepărtat. Acest exerciţiu nu
a fost uşor, dar am continuat să-l practic în pofida
tuturor greutăţilor întâmpinate, fără a fi tulburat
sau neliniştit, atunci când, contrar voii mele, eram
neatent. Mă îndeletniceam cu acest exerciţiu la fel
de mult în timpul ocupaţiilor mele zilnice ca şi în
timpul rugăciunilor. Căci oricând, la orice oră şi
în orice clipă, chiar şi în toiul muncii, alungam
şi îndepărtam din duhul meu tot ceea ce putea
să-mi despartă gândul de Dumnezeu.
Iată, preacuvioasă maică, îndeletnicirea mea
obişnuită de când am intrat în viaţa monahală.
Deşi am urmat această cale plin de slăbiciuni şi
cusururi, am fost răsplătit cu mari foloase. Ştiu
foarte bine că ele îşi au izvorul în îndurarea şi
bunătatea Domnului, deoarece noi nu putem
face nimic fără El — iar eu mai puţin ca oricine.
Dar atunci când îi rămânem credincioşi stăruind
în sfânta Sa prezenţă, socotindu-L întotdeauna
 Scrisori ^ 119
ca fiind înaintea noastră, — în afară de faptul că
aceasta ne împiedică să-L ofensăm sau să facem
ceva ce nu I-ar fi pe plac, cel puţin în mod voit
— continuând mereu să-L privim în acest fel,
dobândim libertatea sfântă de a-I cere harul de
care avem trebuinţă. In sfârşit, tot repetând acest
exerciţiu, el ne devine mai familiar, iar prezenţa
lui Dumnezeu ajunge să ne pară ceva firesc.
Mulţumiţi-I, vă rog, împreună cu mine, pentru
marea bunătate ce mi-o arată şi pe care nu o
pot lăuda îndeajuns, ca şi pentru nemăsurata
îndurare cu care a binecuvântat un păcătos atât de
netrebnic ca mine. Fie Numele Lui binecuvântat.
Amin! Rămân, în Domnul nostru,

Al vostru etc.
Scrisoarea a XlII-a
 unei călugăriţe
de la Mănăstirea Saint-Sacrement
28 noiembrie 1690

Scumpă Măicuţă,

Dacă am reuşi să ne deprindem cu acest

exerciţiu al trăirii în prezenţa lui Dumnezeu,
atunci toate bolile trupeşti ni s-ar părea uşoare.
Adesea, Dumnezeu ne îngăduie să suferim puţin
pentru a ne curăţa sufletul şi a ne sili să rămânem
cu El. Nu pot pricepe cum un suflet care trăieşte
cu Dumnezeu şi care nu-L doreşte decât pe El
ar mai fi în stare să simtă vreo durere; am chiar
destulă experienţă în această privinţă pentru a
nu mai avea vreo îndoială.
întăriţi-vă sufletul, oferiţi-I Lui neîncetat dure­
rile dumneavoastră, cereţi-I putere pentru a le
putea îndura şi, mai presus de toate, deprindeţi-vă
să-I vorbiţi adeseori şi căutaţi să-L părăsiţi cât mai
puţin cu putinţă. Adoraţi-L chiar şi în neputinţele
dumneavoastră, dăruiţi-vă Lui din când în când şi,
în clipele celor mai cumplite suferinţe, cereţi-I cu
smerenie şi dragoste, asemeni unui copil bunului
său tată, puterea de-a răbda totul potrivit cu voia
 124 ^fr.LcnjrenţuiaCîrM em
Sa sfântă şi ajutorul harului Său. Vă voi ajuta şi eu
cu bietele şi firavele mele rugăciuni.
Dumnezeu are nenumărate mijloace de a
ne atrage. Uneori, El Se ascunde şi atunci doar
credinţa, ce nu ne va părăsi la nevoie, trebuie
să fie sprijinul şi temeiul încrederii noastre care
trebuie să fie în întregime în Dumnezeu.
Nu ştiu ce gând are Dumnezeu cu mine, de­
oarece sunt tot mai fericit. Toţi oamenii au parte
de suferinţe, pe când eu, care aş merita pedepsele
cele mai aspre, mă simt cuprins de o bucurie atât
de mare şi de necurmată, încât mi-e greu să o
stăpânesc.
I-aş cere din toată inima lui Dumnezeu să pot
purta o parte din durerile dumneavoastră, dacă
nu mi-aş cunoaşte slăbiciunile, care sunt atât de
mari încât, de m-ar lăsa fie şi o clipă singur, aş fi
cea mai nenorocită făptură de pe faţa pământului.
Cu toate acestea, nu-mi închipui cum ar putea El
să mă lase de unul singur, deoarece credinţa mi-L
aduce atât de aproape încât L-aş putea atinge cu
mâna şi deoarece El nu Se îndepărtează niciodată
de noi înainte ca noi, cei dintâi, să ne îndepărtăm
de El. Să ne temem de-a ne îndepărta de El! Să
căutăm să fim totdeauna cu El, să trăim şi să
murim cu El. Rugaţi-vă pentru mine, precum şi
eu mă voi ruga pentru dumneavoastră.

Al vostru etc.
28 noiembrie 1690
Scrisoarea a XlV-a
 aceleiaşi călugăriţe
[21 decembrie 16901

Scumpă Măicuţă,

Mă doare să văd că suferiţi de atâta amar

de vreme. Ceea ce mai slăbeşte mila ce-o resimt
din pricina durerii dumneavoastră este faptul
că sunt convins că ea e o dovadă a dragostei lui
Dumnezeu pentru dumneavoastră; încercaţi s-o
priviţi astfel şi ea vă va fi mai uşor de îndurat.
Gândul meu este că ar trebui să părăsiţi toate
mijloacele omeneşti de vindecare şi să vă
încredinţaţi în întregime Providenţei divine:
poate că Dumnezeu nu aşteaptă din partea
dumneavoastră decât această renunţare, pre­
cum şi o desăvârşită încredere în El pentru a vă
tămădui. Deoarece, în ciuda tuturor îngrijirilor,
medicamentele n-au avut efectul pe care ar
fi trebuit să-l aibă, ci, dimpotrivă, boala s-a
agravat, nu greşiţi încredinţându-vă în mâna
Lui şi aşteptând totul de la El.
' Data scrisorii este d ed u să pe b aza p recizării: „In d im in eaţa asta,
i de ziua S fân tu lu i T o m a...", cât şi d in fap tu l c ă ea u rm ează, cro n o ­
logic, scriso rii an terio are, la care face referire — scriso are d atată
28 d ecem brie 1690 (n.ed.).
 128 ^Jr.IaurmtiuaCîmnerii
în ultima mea scrisoare, v-am spus deja că,
uneori, El îngăduie ca trupul să sufere pentru
a vindeca bolile sufletului. Intăriţi-vă sufletul
şi preschimbaţi nevoia în virtute. Rugaţi-L pe
Dumnezeu nu să vă elibereze de suferinţele trupeşti,
d să vă dea puterea de-a răbda cu mult curaj, de
dragul Lui, tot ceea ce va dori El şi atât cât va dori.
E adevărat, asemenea rugăciuni îi vin greu
firii noastre pământeşti, dar sunt foarte plăcute lui
Dumnezeu şi dragi celor ce-L iubesc. Dragostea
îndulceşte suferinţa şi, atunci când îl iubeşti
pe Dumnezeu, primeşti să suferi pentru El cu
bucurie şi curaj; dorinţa mea este să faceţi astfel.
Alinaţi-vă durerea cu Acela care este singurul
şi unicul leac al tuturor suferinţelor şi bolilor
noastre: El este Tatăl celor năpăstuiţi şi întristaţi,
întotdeauna gata să ne vină în ajutor, căci El ne
iubeşte infinit mai mult decât credem sau gândim
noi. Prin urmare, iubiţi-L! Nu mai căutaţi alinare
decât în El! Nădăjduiesc că, în curând, veţi avea
parte de ea.
Rămas bun, scumpă măicuţă, voi încerca să
vă ajut cu rugăciunile mele, aşa sărmane cum
sunt. Voi fi întotdeauna, în Domnul nostru,

Al dumneavoastră etc.

în dimineaţa asta, de ziua Sfântului Toma,

m-am împărtăşit înadins pentru dumneavoastră.
Scrisoarea a XV-a
 aceleiaşi călugăriţe
22 ianuarie 1691

Preascumpă Măicuţă,

îi mulţumesc Domnului că v-a alinat puţin

durerile, după cum aţi dorit. Şi eu am fost de
multe ori în pragul morţii, dar niciodată n-am
fost atât de mulţumit ca în acele clipe. De aceea,
nici nu m-am rugat pentru uşurarea durerii,
ci am cerut puterea de a o suferi cu bărbăţie,
smerenie şi dragoste. Curaj, scumpă măicuţă!
Ah! ce plăcut e să suferi cu Dumnezeu! Oricât de
mare v-ar fi suferinţa, primiţi-o cu toată inima:
să suferi şi să fii împreună cu El — iată Raiul! De
aceea, dacă dorim să ne bucurăm încă din această
viaţă de pacea Raiului, trebuie să ne deprindem
să-I vorbim ca unui părinte, smeriţi şi plini de
iubire. Să nu îngăduim spiritului nostru să se
îndepărteze de El, indiferent de pricină. Inima
noastră să devină un templu al Duhului, în
care să-L adorăm neîncetat*. Trebuie să veghem
necurmat asupra noastră înşine pentru a nu face,
rosti sau gândi nimic ce ar putea să nu-I fie pe
‘ cf. 1 C orin ten i 3:16.
 132 jr.LaurenţhiaCÎYW ieYii
plac. Atunci când vom fi într-atât de preocupaţi
doar de Dumnezeu, suferinţa nu ne va mai fi
decât mângâiere, alinare şi miruire.
Ştiu că, pentru a ajunge la această stare,
începutul este foarte greu, că trebuie să înaintezi
bizuindu-te numai pe credinţă. Ştiu, de asemenea,
că putem totul cu ajutorul harului lui Dumnezeu’,
pe care nu li-1 refuză celor ce 1-1 cer cu stăruinţă.
Veniţi la uşa Sa, bateţi şi, dacă nu veţi da înapoi,
vă asigur că uşa vi se deschide la vremea hotărâtă
de Elf şi că vă va da dintr-o dată ceea ce a amânat
să vă dea timp de mai mulţi ani.
Rămas bun; rugaţi-vă pentru mine, aşa cum
fac şi eu pentru dumneavoastră.

Sunt al vostru pe deplin, în Domnul.

22 ianuarie 1691

* cf. F ilip en i 4:13.

f cf. L u ca 11:8-10.
Scrisoarea a XVl-a
 aceleiaşi călugăriţe
6 februarie 1691

Preamilostivă Măicuţă,

Dumnezeu ştie foarte bine de ce anume

avem trebuinţă, iar tot ceea ce face El este spre
binele nostru. Dacă am înţelege cât de mult ne
iubeşte, am fi întotdeauna gata să primim din
mâna Lui deopotrivă binele şi răul; chiar şi
lucrurile cele mai supărătoare, mai dureroase,
ne-ar părea atunci dulci şi plăcute. Durerile cele
mai adânci par de nesuportat, de regulă, doar
din pricina modului nostru greşit de-a le privi;
însă, atunci când suntem încredinţaţi că viaţa
noastră este în mâna lui Dumnezeu, că Cel ce
ne smereşte, făcându-ne să simţim durerea şi
suferinţa, este un Tată plin de dragoste, atunci
toată amărăciunea a pierit, iar suferinţa nu mai
e decât bucurie.
Să ne dedicăm întru totul cunoaşterii
lui Dumnezeu. Cu cât II cunoaştem mai
mult, cu atât creşte dorinţa noastră de a-L
cunoaşte. Şi întrucât măsura dragostei este
cunoaşterea, cu cât aceasta va fi mai adâncă şi
mai cuprinzătoare, cu atât dragostea va fi mai
 136 ^ jk fa ia v riţiu crfîh v ierti
mare. Iar dacă dragostea este mare, iubirea
noastră pentru El fi-va aceeaşi, la necaz sau la
bucurie.
Să nu ne mulţumim să-L căutăm sau să-L
iubim pe Dumnezeu pentru harurile de care
ne-a făcut parte — oricât de elevate ar fi ele
— sau pentru cele care ni le-ar putea oferi.
Aceste favoruri, oricât de mari ar fi, nu ne vor
apropia niciodată atât de mult de El precum o
face credinţa printr-un simplu act; să-L căutăm
cu ajutorul acestei virtuţi cât mai adesea. El
este în noi’, să nu rătăcim căutându-L în altă
parte. Nu suntem noi lipsiţi de respect, ba chiar
vinovaţi, lăsându-L singur şi ocupându-ne cu
mii şi mii de fleacuri ce nu-I sunt pe plac, ba
poate chiar îl ofensează? Cu toate acestea, El
are îngăduinţă faţă de noi, însă ar trebui să ne
temem ca nu cumva, într-o bună zi, ele să nu
coste scump.
Să începem cu-adevărat să fim pe deplin ai
Lui, să alungăm din inima şi duhul nostru tot
ceea ce îi este străin: El vrea să fie singur în
centrul fiinţei noastre — să-I cerem acest har.
Dacă vom face tot ceea ce ne stă în putinţă,
vom vedea curând în noi schimbarea pe care o
nădăjduim. Nu pot să-I mulţumesc îndeajuns
pentru puţinul răgaz pe care, în durerea voastră,
vi l-a dăruit.
* cf. L u ca 17:21.
 Scrisori 137
Nădăjduiesc ca, peste puţine zile, prin în­
durarea Sa, să am parte de harul de a-L vedea’.
Să ne rugăm unii pentru alţii. Sunt, în Domnul
nostru,
Al vostru etc.
6 februarie 1691

' Fratele L au re n ţiu v a m u ri, în tr-adevăr, în ziua d e 12 fe b ru arie .

 DOBÂNDIREA DEPRINDERII
DE-A TRĂI
ÎN PREZENTA LUI DUMNEZEU
 Secţiunea care urmează reprezintă un rezumat
al învăţăturilor fratelui Laurenţiu despre practicarea
prezenţei lui Dumnezeu, rezumat alcătuit din
citate preluate din scrierile sale. Aceste citate vor fi
semnalizate în continuare prin note de subsol, în care
prescurtările folosite sunt:

MS — maxime spirituale,
S — scrisoare,

urmate de numărul maximei sau scrisorii.

 Dobândirea deprinderii de-a frai
în prezenţa lui Dumnezeu

Exerciţiul cel mai sfânt, mai obişnuit şi mai

necesar în viaţa spirituală este prezenţa lui
Dumnezeu — şi anume, de a te învăţa şi a te
delecta cu sfânta Sa tovărăşie, vorbind smerit şi
conversând afectuos cu El oricând, în fiece clipă,
fără vreo regulă sau măsură, îndeosebi atunci
când eşti ispitit, lovit de necazuri şi dureri, gol
sufleteşte, dezgustat, ba chiar şi atunci când te
I dovedeşti necredincios şi păcătuieşti.'
Trebuie să urmărim stăruitor şi necurmat ca
toate faptele noastre, fără deosebire, să fie un
'M S 6.
 142 ^-fr. faurenţiiiafînvieri
fel de mici dialoguri cu Dumnezeu, şi asta fără
pregătire, ci aşa cum izvorăsc din puritatea şi
simplitatea inimii.*
Să dăm dovadă de cumpănire şi măsură în
tot ceea ce facem, fără grabă ori pripeală, care
denotă un suflet tulburat. Cu Dumnezeu trebuie
să lucrăm domol, liniştit şi plini de iubire, să-L
rugăm să privească cu îngăduinţă la lucrarea
mâinilor noastre şi, prin această atenţie continuă
acordată lui Dumnezeu, vom zdrobi capul
demonului şi-l vom dezarma.f
în timp ce muncim sau facem orice altceva,
chiar şi în timp ce citim şi scriem cărţi, fie ele şi
spirituale — mai mult, chiar şi atunci când ne
închinăm şi ne rugăm cu glas tare — trebuie să
încetăm orice activitate pentru câteva clipe, cât
de des ne este cu putinţă, pentru a-L adora pe
Dumnezeuîn adâncul sufletului nostru, săgustăm
din El, chiar şi în fugă şi în ascuns. De vreme ce
ştiţi că Dumnezeu este prezent, alături de voi în
tot ceea ce făptuiţi, că Se află în adâncul şi în inima
sufletului vostru, de ce să nu vă opriţi măcar din
când în când din îndeletnicirile exterioare, ba
chiar şi din rugăciunile făcute cu glas tare, ca să-L
adoraţi în forul vostru interior, să-I daţi slavă,
să-I adresaţi cererile voastre, să-I oferiţi inima
voastră şi să-I mulţumiţi pentru toate? Ce L-ar
* M S 7.
f M S 8.
 Trăirea în prezenţa Lui 143
putea bucura mai mult pe Dumnezeu decât să
lăsăm astfel deoparte, de mii şi zeci de mii de ori
pe zi, orice lucru sau făptură create pentru a ne
retrage şi a-L adora în adâncul inimii? Ca să nu
mai pun la socoteală faptul că aceasta înseamnă
nimicirea amorului propriu, care nu poate exista
decât în mijlocul fiinţelor create, amor propriu
de care suntem eliberaţi pe nesimţite prin aceste
întoarceri interioare la Dumnezeu!*
Prezenţa lui Dumnezeu este deci viaţa şi
hrana sufletului, care se poate dobândi doar
prin harul Domnului. Şi iată aici şi mijloacele de
a o dobândi: o mare curăţie a vieţiif, să veghem
necurmat asupra noastră înşine pentru a nu face,
rosti sau gândi nimic ce ar putea să nu-I fie pe
plac-; şi atunci când totuşi am făcut aşa ceva,
să-I cerem smerit iertare şi să facem penitenţe8;
o mare statornicie în practicarea zilnică a
acestei prezenţe faţă de privirea lăuntrică a lui
Dumnezeu în sufletul tău,' exerciţiu î ce trebuie
înfăptuit întotdeauna în linişte sufletească, cu
smerenie şi iubire, fără a te lăsa cuprins de vreo
tulburare sau nelinişte'1.
•MS 9.
* MS 26-27.
«S XV.
s In cazul Fratelu i L au ren ţiu , accep tarea can o n u lu i sau p en iten ţei
stabilită de su p erio rii m ăn ăstirii (n.trad .). F raza îi ap arţin e lui
Beaufort şi face aluzie, probabil, Ia M S 15-16 sau Ia S V II (n .ed.).
’ MS 28.
 144 ^jr.Ixm renţruaC fm ^m L
Trebuie să te îngrijeşti în mod deosebit ca
această privire interioară, fie ea chiar şi de-o
clipă, să-ţi preceadă activităţile exterioare, să
le însoţească din când în când şi să le închei
tot prin ea. Cum e nevoie de timp şi de trudă
pentru a dobândi această deprindere, nu trebuie
să te descurajezi când nu izbuteşti, fiindcă o
obişnuinţă nu se formează fără osteneală; însă, o
dată câştigată, plăcerea va însoţi tot ce vei face."
Pentru a ajunge la această stare, trebuie să ne
abţinem de la a da ascultare simţurilor, deoarece
este cu neputinţă ca un suflet care îşi mai află
plăcerea în cele exterioare să se poată bucura pe
deplin de această prezenţă divină, căci, pentru a fi
cu Dumnezeu, trebuie să renunţăm cu desăvârşire
la cele create.1"
Pentru această chemare, inima trebuie să
fie liberă de orice altceva, căci Dumnezeu o
vrea doar pentru Sine; or, aşa cum El n-o poate
avea doar pentru Sine înainte de-a o elibera de
orice lucru ce-I este străin, tot astfel nu poate
să plămădească şi să înfăptuiască ce doreşte în
persoana respectivă.* El deplânge adesea orbirea
noastră şi strigă necurmat că suntem vrednici de
milă dacă ne mulţumim cu aşa de puţin. „Eu,
spune El, am pentru voi comori infinite, iar voi
vă mulţumiţi cu un scurt moment de închinare ce
» 5

* M S 29.
f M S 32.
t S III.
 Trăirea în prezenţa Lui 145
într-o clipă s-a şi sfârşit..." In felul acesta, legăm
mâinile lui Dumnezeu şi împiedicăm revărsarea
harului Său necuprins/
Este nevoie să ne punem toată încrederea în
Dumnezeu şi să ne eliberăm de toate celelalte
griji, chiar şi de numeroasele acte devoţionale
— care, deşi foarte bune prin natura lor,
ne împovărează adeseori în modul cel mai
nepotrivit — întrucât, la urma urmei, aceste
acte devoţionale nu sunt decât nişte mijloace de
a ajunge la ţintă. Astfel, când practicăm această
prezenţă a lui Dumnezeu, ne aflăm alături de
Acela care este ţinta noastră, aşa că este inutil să
recurgem la acele mijloace, dar putem continua
schimbul de dragoste cu El, rămânând în sfânta
Sa prezenţă, fie printr-un act de adoraţie, de
slăvire sau de bucurie, fie printr-un act de jertfă,
de acţiuni pline de har şi în orice fel pe care ni-1
inspiră duhul nostru.1"
Nu este neapărată nevoie să fim tot timpul
în biserică pentru a fi cu Dumnezeu; putem
face din inima noastră un sanctuar în care să
ne retragem din când în când pentru a-I asculta
glasul şi a-I vorbi încetişor, smeriţi şi plini de
iubire. Orice om este în stare să vorbească în
acest fel cu Dumnezeu*, o scurtă înălţare a
'SI.
fsiv.
Î S IX .
 146 ^ jr.Jm ^ m ţiuaC îrm erii
sufletului prin rugăciune este îndeajuns — scrie
fratele Laurenţiu, recomandând următorul
exerciţiu unui domn: o scurtă aducere aminte
a lui Dumnezeu, o adorare interioară chiar în
fugă şi cu sabia scoasă din teacă, iată rugăciuni
care, aşa scurte cum sunt, pot fi foarte plăcute
lui Dumnezeu şi care, departe de a-i face să-şi
piardă curajul în situaţiile cele mai periculoase,
dimpotrivă, îi întăresc pe cei aflaţi în luptă. Fie
ca el să-şi amintească aceste spuse cât mai des
cu putinţă. Aceste scurte rugăciuni de adorare
interioară a lui Dumnezeu sunt ceva foarte
potrivit şi necesar unui soldat a cărui viaţă şi
chiar mântuire îi sunt ameninţate în fiece zi.’
Acest exerciţiu de-a te deprinde să trăieşti
în prezenţa lui Dumnezeu este de mare folos în
rugăciunile noastre; căci acest exerciţiu nu va
îngădui spiritului nostru să rătăcească şi să se
risipească în timpul zilei şi-l va păstra în prezenţa
lui Dumnezeu; în acest fel, spiritului nostru îi va
veni mult mai uşor să rămână liniştit în timpul
rugăciunii.+
Nu avem putinţa de a scăpa de pericolele şi
primejdiile de care ne e plină viaţa, fără ajutorul
de fiece clipă şi necurmat al lui Dumnezeu; să 1-1
cerem deci neîncetat. Insă cum să 1-1 cerem fără
a trăi în prezenţa Lui? Şi cum am putea fi cu El
‘ svi.
+ S V II.
 Trăirea în prezenţa Lui ^ 1 4 7
altfel decât gândindu-ne la El deseori? Şi cum
am putea să ne gândim adesea la El altfel decât
printr-un sfânt obicei* de a adăsta în prezenţa lui
pentru a-I cere harul de care avem trebuinţă1" în
fiece clipă?
Nimic nu ne poate alina într-atât durerile şi
suferinţele vieţii ca această conversaţie intimă
cu Dumnezeu.* Dacă o practicăm cu statornicie,
atunci toate bolile trupeşti ni se vor părea uşoare.
Adesea, Dumnezeu ne îngăduie să suferim
puţin pentru a ne curăţa sufletul şi a ne sili să
rămânem cu El. Cum ar mai putea un suflet care
trăieşte cu Dumnezeu şi care nu-L doreşte decât
pe El să simtă vreo durere? întăriţi-vă sufletul,
oferiţi-I Lui neîncetat durerile dumneavoastră,
cereţi-I putere pentru a le putea îndura şi,
mai presus de toate, deprindeţi-vă să-I vorbiţi
adeseori şi căutaţi să-L părăsiţi cât mai puţin
cu putinţă. Adoraţi-L chiar şi în neputinţele
dumneavoastră, dăruiţi-vă Lui din când în
când şi, în clipele celor mai cumplite suferinţe,
cereţi-I cu smerenie şi dragoste, asemeni unui
copil bunului său tată, puterea de-a răbda totul
potrivit cu voia Sa sfântă şi ajutorul harului Său.§
Aceste rugăciuni scurte sunt foarte potrivite în
' s VIII.
f S X II.
{ Fraza îi ap arţin e lui B eau fo rt — alu zie p ro b ab il la p asaje d in S
XI, XIII, XIV, XV, X V I (n.ed.).
§ S XIII.
 148 ^ fr.£ m ^ zn ţa ia iîm m m
cazul persoanelor bolnave şi reprezintă un leac
bun împotriva durerii."
Să suferi şi să fii împreună cu El — iată
Raiuli De aceea, dacă dorim să ne bucurăm încă
din această viaţă de pacea Raiului, trebuie să
ne deprindem ca, în toiul durerii, să-I vorbim
ca unui părinte, smeriţi şi plini de iubire. Să nu
îngăduim spiritului nostru să se îndepărteze
de El, indiferent de pricină. Trebuie să veghem
necurmat asupra noastră înşine când suntem
bolnavi pentru a nu face, rosti sau gândi nimic ce
nu I-ar putea fi pe plac, chiar dacă ni s-ar părea că
ne alină suferinţele. Atunci când vom fi într-atât
de preocupaţi doar de Dumnezeu, suferinţa nu
ne va mai fi decât mângâiere, alinare şi miruire.+
Lumea nu înţelege aceste adevăruri şi nici
nu-i de mirare: ei suferă ca oameni ai lumii şi nu
precum o fac creştinii. Privesc bolile ca pe nişte
suferinţe ce ţin de natura omului şi nu ca pe un
har oferit de Dumnezeu omului; şi, astfel privind
lucrurile, ei nu văd decât ceva cu totul rău şi
străin naturii umane. Dar cei ce consideră bolile
ca venind din mâna lui Dumnezeu, ca pe nişte
semne ale îndurării Sale şi drept mijloacele de care
El Se foloseşte pentru a-i mântui, aceştia au parte
îndeobşte de mari mângâieri şi alinări sufleteşti.*

‘ D in n o u o frază care îi ap arţin e k u B ea u fo rî: alu zie p ro b ab il la

p asaje d in S XI, X III, XIV/XV, X V I n\ed.).; .
+SX V . ix ,/ C '- /
î s xi. ' "
 f f DISCIPOLUL
yo recomanda...

Disciplinele spirituale
calea maturităţii creştine
de R ich ard F o ste r

M u lte cărţi v o rb e sc d espre v iaţa in terioară a om ului. însă

puţine p osed ă o atât de au ten tică o rig in alitate , câ t şi o integritate
in telectu ală. R ich a rd F o ste r se num ără p rintre c e i care au g ăsit
această reu şită îm bin are.
L u c ra re a de faţă se ev id en ţiază p rin abord area unei v arietăţi
im presion ante de tem e esen ţiale, într^o notă p lin ă de în d răzn eală şi
p rospeţim e. A u toru l exam in ează un sp ectru larg de exp erien ţe
um ane, de la m ărtu risire până la sim p litatea b u cu rie i, dând naştere
unei cărţi ca re e produsul unor lectu ri v aste şi unei gândiri
profunde şi care nu poate fi citită d ecât p e în d e lete . în cu v in tele
autorului, „C ân d n e p ierd em speranţa de a n e transform a lăuntric
prin p u terile o m en eşti ale v o in ţei şi h o tărârii, n e d esch id em faţă de
un lucru nou şi m inu nat: faptul că nep rih ănirea in terio ară este un
dar de la D u m n ezeu , p rim it prin har. S ch im b a re a in terio ară de care
avem n e v o ie e ste lu crarea lui D u m nezeu , nu a noastră. E ste n ev o ie
de o lu crare interioară, pe care nu m ai D u m n ezeu o poate realiza.
N oi nu pu tem atin g e sau o b ţin e a cea stă n ep rih ăn ire a îm p ărăţiei
lui D u m n ezeu ; ea ne este dăruită p rin har. D u m nezeu n e -a dat
D isc ip lin e le v ie ţii sp iritu ale c a m ijlo c prin c a re p u tem prim i harul
Său. D isc ip lin e le ne p erm it să n e în fă ţişă m în a in te a lu i D u m nezeu
pentru c a E l să n e p o ată tran sfo rm a.“

DISCIPOLUL
CP. 714 OP. 5 Cluj Napoca 400800
tel. 0264-420025 / fax: 0264-420104
comenzi@discipolul.ro / www.discipolul.ro
DISCIPOLUL ...cârti
______ bune,
y________* la 1preturi
> bunel
, o w- et < o a s o r. r.

i3 Iir |8 E fi .£ . 9
8 1
8
’ tt 8 B-
M’ 1 îl»
r Ş & ■frS |
1 ^ S8 n p< n ;I'»i Iu i'iVv . v
>f 8 g
< 3, I |ofi -«SLsg
«i
J
^ ■*»
g l 5

'-4 «,-*«01/ * Î' Jt‘

M<O p t«
»
B
»
Ei
(l P « o a »8 a
9. ? r •p* t
M .
f r S Sg' |l
< r ss SLS
Sm
3 o
& 8T
p» •
F liit l h
Tflsţ,)H
P- 8? rt 03 g
»• ^ Sî "52. f»'l>.*î" '
2n,
> A-'1'O
9- 5i*’ * * Î t: B*
<ţ? n s: M '□ ■
fi g o
* * .hMi^

c : 55 P : c *e. g §. * *
!f 8 1 B g ,
‘ii1 IB. £.f
b > i?: . 9 £. I§ §
g»
C « s, ° '££•^ gj< c g-
9 B* a S, ‘ S. n w s ”'5
gj- gj. 3< B- • « « 8 ft-g* -
§ g g: 1 &* Sî .$ £ £ i “' 8
.......f e . a o* h &
r W&’ p I f»|
l ' ^ wf <
C& \< Q .
f b » *§ y
n>

S’ B » . &i l a ă