Sfan tu l To ma d 'A q u ino

EPISTOLA DESPRE MODUL DE A STUDIA

Fii ndc ă m-ai î ntre ba t pe mi ne, î ntr u C hri stos dr agul me u Ioan, î n c e fe l
tre bui e să stu die zi c a să dobâ nde şti c omo ara c u noaşte ri i , e u, de ase me ne a, î ţi dau
u n sfa t: să ale gi c a pri n râul e ţe să pătr un zi î n mare fără î ntâr zie re , fii n dc ă tre bui e
să se aj un gă pri n ce le mai uşo are l a c el e mai grel e . Ac e sta este pri n u rmare
î nde m nul me u şi i nstr ui re a ta. Te i nvi t să fi i î nc e t l a vorb a şi î nt ârzi at l a
a propi e re a de c el c are vor be şte; î mbraţi şe az ă l i mpe zi me a c onvi n ge ri i. Să nu
î nc e te zi să c ul ti vi el oc i nţa; să te î ngri je şti de pi vni ţ ă ade se a doar d ac ă vre i să
i ntro duc i vi n î n ea. Poart ă-te pl ăc ut c u to ţi; nu ce rc e ta de l oc î n amă nu nt fapte l e
al tor a; cu ni me ni să nu te arăţi pre a fami l i ar, fi i n dc ă fami l i ari tate a i n uti l ă
pro voac ă di spre ţ şi pri c i nui e şte sustr age re a de l a studi ul obi e c tul ui ; să nu te
i nte re se zi ni c i odat ă de vorbe le şi fapte le l ume şti ; fe re şte -te să al e rgi pe ste tot; să
n u ne gl i j e zi a urma exe mpl ul ce l or sfi n ţi şi b uni ; să nu te ui ţi l a c e au zi , dar pe
ori c e l uc ru bu n c are e ste sp us î nc re di nţe a ză-l me mo rie i ; ce e a c e c i te şti şi au zi fă
c a să î nţe l e gi; c e rti fi c ă-ţi î ndoi e li l e; şi strad uie şte -te să pui î n d ul ăpi oare l e mi n ţi i
c ee a c e poţi , aşa c um se um pl e vas ul c u ce se d ore şte ; să nu c a uţi ce l e m ai pre su s
de ti ne . Urmâ nd ac e ste fapte , să î nfăţi şe zi şi să pro duc i frun ze şi fruc te fol osi toare
î n vi aţa Domn ul ui Sa vaot, c ât ti mp eşti î n vi aţă. Dac ă ve i fi c re di nc i os, ve i pu te a
să aj u ng i la ace st e a, spr e car e aspir i.

SELECTII BIOGRAFICE
wzTooltip"Sf. Toma de Aquino, în reprezentarea lui Fra
Angelico"posh1fLayoutInCell1fAllowOverlap0fIsButton1fLayoutInCell1
Tom a d’Aquino (1225 – 1274)

Sf. Toma din Aquino s-a născut la începutul

anului 1225 în castelul Roccasecca, aproape de
Napoli, fiind al şaptelea fiu al contelui Landulf din
marea casă feudală Aquino. La vârsta de 5 ani, Toma
a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină
de la Monte Cassino. După nouă ani de studii
elementare şi-a întrerupt educaţia atunci când
mânăstirea a fost ocupată de trupe în cursul unui
conflict dintre papă şi împăratul romano-german. A
fost trimis la Universitatea din Napoli; acolo a studiat cele şapte arte
liberale ale gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii şi
astronomiei; filosof şi teolog, este apreciat ca fiind reprezentantul cel mai
de seamă al ideologiei politice clericale, fondatorul doctrinei religioase a
catolicismului, ca rezultat al sintezei între aristotelism şi gândirea creştină,
între raţiune şi credinţă.
Îşi începe educaţia în filosofie odată cu studiul "artelor" logicii şi
astronomiei: citeşte tratatele logice ale lui Aristotel şi comentariile
învăţaţilor ulteriori şi este familiarizat cu lucrările ştiinţifice şi cosmologice
ale lui Aristotel de către un profesor numit Peter din Irlanda. În 1244, Toma
devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aştepta cu
nerăbdare ca el să ajungă monah şi abate benedictin. Tatăl lui Toma murise,
însă restul familiei şi-a manifestat atât de limpede supărarea, încât
dominicanii au decis să-l trimită la Paris, pentru mai multă siguranţă. Pe
drumul într-acolo, este răpit de fraţii săi mai mari şi închis mai mult de un
an în castelul de la Roccasecca. Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două
mici tratate de logică formală: un manual de greşeli care pot apărea în
exemplele de raţionamente standard şi un fragment asupra propoziţiilor
modale. La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la
şcoala dominicană de la Köln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu
Albertus Magnus. Sub influenţa lui, Toma a învăţat să aprecieze geniul
enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete deveniseră abia cu
puţin timp înainte disponibile în traducere latină.
Era un elev tăcut şi meditativ, avea o constituţie masivă, era lent în
mişcări şi imperturbabil de calm; colegii îl tachinau spunându-i "Bou
Taciturn" însă erau plini de admiraţie pentru notiţele lui. Acest bou taciturn va
umple întreaga lume cu mugetul său a spus Albertus. În 1252, avea 27 de ani,
era de doi ani preot, însă prea tânăr, după standardele vremii pentru a
începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al
dominicanilor de excepţionala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la
Paris spre a obţine bacalaureatul canonic şi spre a începe să ţină cursuri
teologice apte de a-l califica pentru titlul de licenţiat canonic.
În 1256, a căpătat titlul de Magistru şi preia catedra de teologie iar în
1259 pleacă pentru şase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei
părţi din acest sejur italian a fost ducerea la bun sfârşit a unei lucrări
începute la Paris: Summa contra Gentiles. Toma a fost luat în slujba papei
Urban al IV-lea ca scriitor de rugăciuni şi imnuri. În 1265, după moartea
papei Urban, d’Aquino a fost trimis la Roma pentru a deschide o şcoală
dominicană. În 1268, a fost trimis înapoi la catedra pe care o deţinuse la
Paris. În timp ce ţinea liturghia la 6 decembrie 1273, a avut o experienţă
misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alţii ca o
prăbuşire mentală, care a pus capăt întregii sale activităţi de savant. Nu a
mai scris sau dictat niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-
şi continue lucrul la Summa, a răspuns: Nu pot, pentru că tot ceea ce
am scris mi se pare că sunt paie . Interpretarea fiecăruia e chiar
necesară, în ştiinţă, în epoca actuala, în contextul descoperirilor ştiinţifice
şi chiar istorice; clasicul ‘Crede şi nu cerceta’ fiind cel puţin cuprins de o
desuetudine cu atât mai stringentă cu cât însăşi teologii canonici i-au
demontat cadrul interpretării superficiale la nivelul unui individ analfabet.

Î n p u ţ i n i i a n i d e v i a ţ ă , To m a v a f i d o b â n d i t u n p re s t i g i u , a ş a -
zicând, onorabil, re c u n o s c â n d u - i - s e autoritatea doar ca
a u t e n t i c i t a t e . L a t re i a n i d u p ă m o a r t e , d e c i î n 1 2 7 7 , c o n d a m n a re a
a 2 1 9 t e z e t e o l o g i c e ş i f i l o s o f i c e , c h i a r î n z i u a î n c a re s e
î n t â m p l a s e t re c e re a l u i l a c e l e v e ş n i c e ( 7 m a r t i e ) , d i n t re c a re t re i
(31, 96 şi 191):
„Spiritele pure fiind nemateriale, Dumnezeu nu poate să
creeze mai multe în aceeaşi specie"; „Dumnezeu nu poate crea
mai multe individuale în aceeaşi specie independent de materie";
„Materia este principiul diviziunii şi multiplicării formelor") care îl
aveau în vedere, nu promiteau nimic bun. Dacă mai luăm în seamă
opoziţia franciscană cu Duns Scotus ca vârf de lance şi (chiar
d a c ă ) u ş o a r a î m p i n g e re î n m e m o r i e , d a c ă n u î n u i t a re , t o m i s m u l
d e d u p ă To m a s a u f ă r ă To m a n u p ă r e a r o s t u i t u n e i i s t o r i i l u n g i . Î n a n u l
1323 însă, papa Ioan al XXII-lea îl canonizează, elogiindu-1 (ca
motivaţie a gestului) pentru a fi fost miraculos în tot ceea ce a
scris (quot scripsit articulos, tot miracula fecit). Din acest moment,
t o m i s m u l î n c e p e s ă f a c ă i s t o r i e . C a n o n i z a t To m a ş i a n u l a t ă
c o n d a m n a re a d i n 1 2 7 7 , s e f a c a s t f e l p r i m e l e g e s t u r i m e n i t e s ă
c o n f e re d o c t r i n e i ( p o a t e ) c e a m a i c o e re n t ă ş i m a i re z i s t e n t ă d i n
î n t re g E v u l M e d i u , ş a n s e î n p l u s . N u î n s ă e x t e r i o r , c i rc u m s t a n ţ i a t
c i , m a i c u r â n d , e l e a v e a u s ă d e s c h i d ă c a l e a u n e i n e î n t re r u p t e
sporiri de sine a tomismului. Căci „posteritatea critică" pentru
d o c t r i n a A q u i n a t u l u i e s t e t o t u n a c u o re e v a l u a re î n d u r a t ă l u n g ă
cu adăugiri de sensuri noi şi nu o dată mai tari, astfel încât, pe
măsura depărtării în timp de secolul al XIII-lea, Toma devenea tot mai
m u l t o l e g e n d ă ş i î n v ă ţ ă t u r a s a o re a l i t a t e c u p u t e re d e
e x p a n s i u n e ş i d e o r g a n i z a re — î m b o g ă ţ i re i n t e r i o a r ă d e p u ţ i n e
altele egalată sau numai concurată.
Cea mai abilă reuşită de convertire a gândirii aristoteliene în teologie, întemeiată în
parte şi pe raportarea la dreptul roman – într-o interpretare proprie, în De regno şi în alte
lucrări – a fost realizată de interpretarea teologico-filozofică a lui Toma d’Aquino.
Învăţătura sa a fost canonizată de biserica crestină catolică, după o detractare
iniţială; concluzia catolicismului fiind q u o t s c r i p s i t a r t i c u l o s , t o t m i r a c u l a f e c i t :
papa Ioan al XII-lea. Din întreaga filosofie a lui Aristotel s-a păstrat doar forma externă,
întreaga lucrare tomistică dorindu-se a fi o o transcedere a filozofiei către
divinitate. Neastâmpărul esenţei a fost extirpat.Totul din această filosofie a fost
prelucrat în acord cu gândirea şi cu interesele teologiei. Aceasta avea ca obiect
convertirea pe credinţa în Dumnezeu – care cuprindea în sine toate posbilele
entităţi psihofiziologice şi mentale. Credinţa în “totul” dumnezeiesc era piatra
unghiulară,cheia de boltă, a întregii gândiri teologice.
Etienne Gilson, celebru specialist în domeniul filosofiei medievale, relatează despre
efectul provocat de opera lui Thoma asupra sa: „Acest studiu a constituit pentru
mine o revelaţie şi nu sunt în stare să gândesc că mi-ar fi posibil să abandonez
studiul operei celui mai lucid gânditor şi a celei mai minunat organizate doctrine care
mi-a fost dat s-o întâlnesc".
Summa theologiae , scrisă în aceeaşi perioadă cu De regno sau De regimene principum
este rodul unei preocupări constante a lui Toma, de a da expresie unei cerinţe
pedagogice fundamentale: prezentarea organică şi sistematică a cunoştinţelor,
abordarea şi rezultatele sale stârnind în epocă o întreagă eferevescenţă a
scrierilor sale în esenţă teologice; cele două care ne interesează – De regno şi Summa
Theologiae – fiind scrise în aceeaşi perioadă, ambele fiind neterminatei, chiar dacă
există diferenţe majore între ele, pot fi concepute ca completări, Summei Theologiae
fiindu-i opus mai laica şi mult mai puţin elaborata lucrare, De Regno.
Formele de predare universitară existente, constând în explicarea textelor şi
întrebările disputate, nu ofereau o percepţie sinoptică şi riguroasă asupra
problemelor şi mai ales nu evidenţiau dimensiunea organică a apariţiei şi
dezvoltării lor. Nu lăsau să se întrevadă, cum şi-ar fi dorit Toma, un plan divin.
Conţineau, în schimb, o serie de inutilităţi şi expuneri excesiv de lungi. Prin ceea
ce a rezultat, Summa – în esenţă o lucrare teologală, se completează sau este
completată de De Regno, apendicele său laic – este în primul rând o expunere
sistematică, concisă şi globală a tuturor problemelor teologice, în acord cu nivelul
de înţelegere al studenţilor vremiiii.
Europa secolului al XIII-lea s-a caracterizat prin deosebite revoluţii sociale.
Mişcărilor eretice tot mai numeroase li s-a opus un catolicism tot mai puternic,
vocei încă puternice a lui Aquino i se adaugă importanţa sanctificării şi reînvierea
scrierilor sale, scrieri care satisfaceau necesităţile sociale şi mai ales teologice sau
politice ale contemporanilor săi; epoca de trecere de la un Ev Mediu obscur şi încărcat
de orice numai de un sacru care să permită tuturor, nu numai iniţiaţilor, accesul spre
divinitate, nu, spre o prefigurare a Renaşterii, Sfantul Toma din Aquino fiind unul din
personajele istorice care-şi ocupă locul de intermediar înainte de “explozia
nebuloasei creştineiii”, încercând să aplaneze conflictele care se naşteau şi să
umple prăpastia dintre învăţăturile anticilor, cele religioase şi realitatea secolului său.
Atunci a luat naştere Inchiziţia, ordinele sfinte ale dominicanilor şi franciscanilor,
scopul acestora fiind acela de a proteja învaţăturile sfinte, să apere ordinea socială
feudală. Expresia acestor frământări, ca şi fundamentarea filosofică şi teologică a
ordinii sociale medievale a acelor vremi a fost făcută în scrierile lor de către Albert
Manus şi Toma d’Aquino. Acesta din urmă a devenit reprezentantul cel mai
remarcabil şi împlinit al ordinii sociale scolastice medievale clasice.
Integrând în realitatea istorică lucrările lui Toma le putem considera extraordinare şi
mai ales putem observa pe lângă evidenta abnegaţie şi un număr etraordinar de
lucrări ca volum fizic dar mai ales intelectual într-un spaţiu temporal mic, existând
voci care pun la îndoială paternitatea unora din lucrările lui Toma, înafară de
intruziunile cunoscute, recunoscute totuşi de experţi ca fiind autentice tomiste
totuşi, din punct de vedere al ştiinţelor politice observăm anumite incoerenţe,
contradicţii care surprinzător au la bază însăşi dorinţa filozofului, deopotrivă a
sfântului de a armoniza umanitatea cu divinitatea, analizând dincolo de puterile de
înţelegere sau mai degrabă de acceptare a contemporanilor săi, teologi ai
catolicismului, catolicism care îi conferă recunoaşterea şi santificarea sa procesul
canonizării lui Toma a fost început de papa Ioan al XXII-lea în 1316 şi a fost declarat sfânt la
21 iulie 1323.
Toma reuşeşte, spre deosebire de oricare alt gânditor al generaţiei sale, să
absoarbă şi să pună alături, într-o expunere enciclopedică, toate întrebările şi
răspunsurile care puteau fi luate în seamă la vremea sa. Ceea ce obţine este nu
numai un grad mare de sinteză dar mai ales un nivel de completitudine niciodată
atins de la Aristotel.
Ontologia tomistă are la bază un aristotelism consecvent şi este întemeiată
pe o ierarhie strictă a fiinţelor. Preocupat încă din tinereţe de problema clarificării
unui vocabular ontologic fundamental, Toma se implică în marea dispută privind
interpretarea textelor aristotelice, situându-se, în acest sens, pe traiectoria
deschisă de maestrul său Albertus Magnus. Problema unei interpretări corecte a
aristotelismului era una cardinală: împreună cu comentariile arabe, aristotelismul
era inacceptabil din punct de vedere teologic; pe de altă parte, eliminarea brutală
a acestor comentarii şi a tezelor lor era imposibilă, celebrele condamnări
dovedindu-se nu o dată ineficiente.
Într-un mod paradoxal cei ce socotesc că Dumnezeu instituie iadul printr-un act de
justiţie exterioară (Toma d’Aquino şi Dante) si cei ce-l neagă dovedesc aceeasi
neînţelegere a fericirii ca comuniune a creaturii cu Dumnezeu; şi prin aceasta, cei ce
neagă judecata lui Dumnezeu afirmă la fel ca şi cei ce o recunosc ca act de justiţie
exterioară, acelaşi infern universal. Căci o fericire care se daruieşte ca o stare
exterioară (supranaturalul creat), şi nu ca o comuniune, e şi ea tot un fel de iad al
relativităţii eterne. Astfel cei ce neagă infernul întemeindu-se pe ideea de justiţie
divină cad în afirmarea iadului ce se instituie prin lipsa oricarei prezenţe eficiente a lui
Dumnezeu.iv
i Etienne Gilson “Tomismul”, Bucureşti, Humanitas, 2002, II Operele principale ale Sfantului Toma d’Aquino, 540-542
ii Sf. Toma de Aquino, în reprezentarea lui Fra Angelico
iii Jean de Lumeaux “Civilizaţia Renaşterii” vol. I editura Meridiane Bucureşti, 1995
iv Teologie dogmatică ortodoxă – Dumitru Stăniloae