Sfântul Augustin: păcatul strămoșesc sau originar

Reflecții inspirate și completate din Athanase Sage, călugăr augustinian asumpționist: „Le péché originel
dans la pensée de saint Augustin, de 412 a 430“, în: Revue des études augustiniennes, 1968, p. 75-112.

În 412, Sf. Augustin publică o lucrare, De peccatorum meritis, în care apare pentru
prima dată afirmația prezenței unui păcat la otți descendenții lui Adam, încă de la
naștere. Acest păcat, numit păcat originar sau strămoșesc, este una dintre cele mai
tainice moșteniri adamice, îndeosebi când nu este pusă în paralel cu taina mântuirii.
Mai întâi, episcopul de Hipona insista, în conformitate cu învățătura Bisericii, asupra
mortalității produse de acest păcat, mortalitate prezentă la primul om și transmisă
generațiilor de după el. Cu toții moștenim un trup coruptibil ce îngreunează urcarea
spiritului spre înălțimi. Multiplicarea păcatului, odată cu vârsta rațiunii, este rezultatul
condiției mortale în care ne naștem. La naștere, copii moștenesc acest păcat doar
datorită solidarității lor cu umanitatea în care s-au născut. Această rană a sufletului
aduce după sine coruptibilitatea trupului, fapt ce implică o culpabilitate în ochii lui
Dumnezeu. Această culpabilitate este ștearsă prin botez. Concupiscența este păcat,
însă copilul nu este ocnsiderat de la naștere ca fiind păcătors. În a doua parte
a articolului, Athanase Sage revine asupra acestei idei a concupiscenței la Sfântul
Augustin, de acees retrimitem cititorul nostru la textul francez atașat aici.
Când pe scena teologică a apărut Pelagius, un monah irlandez ajuns la Roma și
scandalizat de moralitatea ierarhilor, Sfântul Augustin va aprofunda gândirea sa
despre păcat și transmiterea lui din generație în generație pentru a ajunge să afirme
necesitatea harului pentru iertarea păcatelor și nu limitarea la faptele proprii, care ar
putea să-i aducă mântuirea, așa cum susținea Pelagius. Sfântul Augustin se opune
ideii mântuirii pe care noi am putea-o dobândi prin propriile merite. De la Adam
moștenim nu doar un trup coruptibil destinat morții, nu doar concupiscența,
consecință a primului păcat, ci însuși păcatul care merită condamnarea veșnică dacă
nu este șters de însuși Isus Cristos. Păcatul contractat la naștere se multiplică odată cu
vârsta rațiunii, prin păcatele mai mult sau mai puțin grave, comise personal. Păcatul
originar este un mister pe care noi nu-l cunoaștem decât prin Revelație, un mister
strâns legat de însuși misterul răscumpărării omului.
Pelagius afirma o doctrina opusă celei prezentate aici. Pentru el mortalitatea era
naturală omului, nu era consecința păcatului lui Adam. Omul a fost creat de la origini
muritor de Dumnezeu. De asemenea, concupiscența nu era o greșeală a naturii umane,
a admite așa ceva, pentru el, era să aduci blasfem împotriva creației. Cât despre
existența unui păcat fără responsabilitate personală, pentru Pelagius este de
neconceput. Argumentația lui este mai mult filosofică decât teologică sau creștină și
ne îndepărtează de primul Adam al cărui rol în istoria mântuirii este mult diminuat,
astfel încât ajunge chiar să micșoreze legăturile noastre harice cu noul Adam, Cristos.
Învățătura păcatului originar este reversul învățăturii despre har, în apărarea căruia
episcopul de Hipona a angajat toate forțele sale. Fără teama de a greși, Sfântul
Augustin afirmă necesitatea harului pentru mântuirea omului, în conformitate cu unul
dintre cele mai frumoase cânturi pascale: fericită vină a lui Adam ce ne-a meritat un
asemenea Mântuitor, cântat în tradiția latină în noaptea Paștelui.

Epresii augustiniene pentru a spune păcatul originar

În anul 418, la Cartagina, în Nordul Africii, s-a întrunit un conciliu care a discutat
problema păcatului originar unde învățătura Sfântului Augustin a avut câștig de cauză
asupra învățăturii lui Pelagius. Expresiile cele mai întâlnite în scrierile augustiniene
referitor la păcatul strămoșesc sunt: originale peccatum, peccata originalia, peccatum
naturale:
- originale peccatum: întâlnim această expresie în scrisoarea Ad Simplicianum, în
Confesiuni, în De Genesi ad litteram, în De peccatorum meritis. Conciliul de la
Cartagina din 418 va „canoniza“ această expresie augustiniană transmisă până în
zilele noastre. Expresia se înscrie bine în contextul în care ea a văzut lumina zilei:
discuțiile cu Pelagius și cu Maniheii. Chiar dacă acest păcat are rădăcini adânci în
natura noastră umană, el nu este semănat în noi de o putere divină rea, după cum
și-o imaginau maniheii. Frumusețea naturii umane nu se schimbă dacă afirmăm
solidaritatea oamenilor între ei prin prezența păcatului originar. De aici se naște
necesitea mântuirii aduse de Isus Cristos. De asemenea, păcatul originar nu este
specific doar copilului la naștere. El rămâne și la cei adulți dacă nu a fost șters
prin harul botezului și se transformă într-un păcat radical pe care se grefează alte
păcate personale ce nu pot conduce decât la condamnarea veșnică. Atitudinea
teologică și pastorală a episcopului de Hipona este una a milostivirii și încrederii
în harul lui Dumnezeu care nu exclude pe nimeni de la mântuire, căci acolo unde
păcatul se înmulțește harul prisosește. De aceea Sfântul Augustin nu se îndoiește
de posibilitatea mântuirii pentru toți oamenii.
- peccata originalia: începând cu 418 este expresia cea mai des întâlnită în scrierile
Sfântului Augustin. Deoarece unul singur a murit pentru toți, conform Sfântului
Paul, înseamnă că toți, fără nici o excepție, sunt morți păcatului: fie păcatului
originar, fie păcatelor săvârșite după botez (Cetatea lui Dumnezeu, XX). Prin
păcate originare episcopul înțelegea acele fapte săvârșite din ignoranță și
slăbiciune care sunt prezente în noi din cauza naturii viciate datorate primului
păcat. Aceste păcate originare se disting de păcatele săvârșite cu voință, pe care
Sfântul Augustin le numește peccata mortalia – păcate mortale (adică aduc
moartea sufletului, Opus imperfectum). O dată pentru totdeauna, botezul șterge
păcatul originar și iartă aceste fapte săvârșite din ignoranță sau slăbiciune, însă
după botez ignoranța și slăbiciunea rămân prezente în om și-l vor conduce la
săvârșirea altor păcate, pe care episcopul le numește păcate originare. În De
peccatorum meritis el încearcă să explice transmiterea acestor păcate pe cale
contagioasă, după mărturia psalmistului David: în păcat m-a zămislit mama mea
(Psalmul 50). Scriptura ne dă și alte mărturii în acest sens: Voi face să cadă
păcatele părinților asupra fiilor (Deuteronom 5, 9). Înaintea învățăturii despre
păcatul originar, Sfântul Augustin interpreta asemenea texte în sensul că exista
o transmisie a păcatului fie pe cale imitativă, fie afirmând că prin pedepsele
temporale copii împărtășeau pe pământ soarta părinților. După 418 însă, episcopul
de Hipona abandonează această pistă pentru a insista asupra transmiterii păcatelor:
copiii, prin naștere, sunt solidari păcatelor părinților lor, iar aceștia nu transmit
copiilor lor decât păcate săvârșite înaintea nașterii copiilor. Nocivitatea acestor
păcate însă nu este comparabilă cu cea a păcatului originar. Din cauza gravității
lui, păcatul primordial, săvârșit în firea lucidității unei stări integre, ireproșabile,
a viciat firea umană, de aceea toți nou-născuții participă în mod egal la această
moștenire adamică. Toți sunt condamnați, în afara harului oferit în Cristos, la
aceeași pedeapsă veșnică, indiferent care este diversitatea pedepselor temporale la
care vor putea ajunge. Păcatele copiilor, a căror gravitate nu trebuie deloc
exagerată, sunt o consecință a păcatului originar, însă nu au aceleași consecințe
dramatice ca acesta.
- peccatum naturale: este cel mai des întâlnită în scrierile Sfântului Augustin
înainte de 418. În Contra Adimantum episcopul afirma că păcatul sau mai bine
 spus viața învechită de păcatul voluntar în Adam, a devenit în noi natural, firesc.
Firea umană a fost viciată de păcat. În primul om, De vera religione, însăși firea
noastră este cea care a păcătuit, omul, natura umană. Discreditată înaintea lui
Dumnezeu, firea noastră se transmite din generație în generație disgrațioasă în
ochii lui. De aceea, încă de la naștere, copilul este considerat păcătos; mânia lui
Dumnezeu este asupra lui, dacă nu este botezat. Denumirea păcatului natural sau
firesc se aplică deci în modul cel mai pertinent păcatului moștenit, însă, după cum
am văzut, Sfântul Augustin explică poziția sa în contextul dezbaterilor cu
pelagienii și cu maniheii.

Argumentații biblice referitor la existența păcatului originar

Argumentul fundamental, episcopul de Hipona îl caută în Biblie. Din 412 el constituie
un dosar din Vechiul și Noul Testament. Vechiul Testament este recitit la lumina
învierii lui Cristos, iar Noul testament îi oferă o gamă foarte largă de texte ce converg
spre intercesiunea universală și unică oferită de Dumnezeu în Cristos. Să considerăm
doar trei texte, a căror exegeză augustiniană este printre cele mai contestate astăzi:
- Romani 5, 12: Printr-un om a venit păcatul în lume și cu păcatul moartea, tot așa
și moartea a trecut la toți oamenii pentru că toți au păcătuit în el, text citat la
conciliul de la Cartagina, Orange și Trento. Apostolul Paul se inspiră din cartea
Înțelepciunii 2, 24: Moartea a intrat în lume din cauza invidiei diavolului, iar cei
care-i aparțin vor experimenta moartea. Accentul este pus asupra universalității
morții, nu a păcatului, așa cum a înțeles Sfântul Augustin. Însă deoarece episcopul
recurge la textul latin, deformat în traducere, el citea: Vor face experiența morții
cei care păcătuiesc, imitând păcatului demonului. Sfântul Augustin însă este
conștient de exegeza sa și de implicațiile teologice, de accea își permite să
recitească textul din cartea Înțelepeciunii la lumina lui Cristos. Pelagienii îl
atenționau spunând că trebuie citit „moartea, nu păcatul, a trecut la toți oamenii“,
iar moartea, subliniau ei, desemnează aici moartea spirituală, de care sunt cupabili
doar cei care păcătuiesc asemenea lui Adam. Sfântul Augustin nu poate admite
o asemenea interpretare. Pentru el, Apostolul a scris intenționat „printr-un om“,
fiindcă nu-și putea imagina un păcat prin imitație, deoarece el își propunea să-l
opună harului lui Cristos transmis, nu pe cale imitativă, ci prin regenerare în baia
botezului, a doua naștere pentru creștin. Pe când scria cartea a XII din Cetatea lui
Dumnezeu, episcopul revine asupra pedepsei cu moartea cu care Dumnezeu i-a
amenințat pe primii oameni, care în sens biblic înseamnă moartea fizică, spirituală
și eshatologică. Cu moartea, pentru Augustin, se transmitea păcatul, deoarece
moartea este tocmai consecința păcatului. Toți adulții la care se gândește Sfântul
Paul în acest text, dar și copiii, deoarce și ei mor precum adulții, Sfântul Augustin
interpretează nu în sensul literal al textului, ci merge vede intenția profundă
a Apostolului neamurilor: toți avem nevoie de mântuirea adusă de Cristos.
Această idee a fost reținută și de conicliile de la Cartagina, Orange, Trento.
- Romani 7, 13-25: Atunci, ce era bun s-a făcut pentru mine pricina morţii?
Nicidecum! Ci păcatul, ca să se arate păcat, mi-a adus moartea, prin ceea ce a
fost bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să fie peste măsură de păcătos. Căci
ştim că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Pentru că
ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar
dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac
acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine,
adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu
aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl
săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care
locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este
legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; Dar
văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi
făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce
sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Mulţumesc lui Dumnezeu, prin
Isus Cristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui
Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului, este textul care a preocupat îndelung
gândirea Sfântului Augustin deoarece era textul preferat al maniheilor pentru
argumentarea existenței unui Dumnezeu rău, care a semănat particule rele în firea
umană ce ne îndeamnă la săvârșirea răului pe care nu-l voim. Episcopul le
răspunde spunând că necesitatea de a păcătui este consecința obișnuinței rele
contractată de păcătoși (Contra Fortunatum, 22). În cuvintele Sfântului Paul,
Sfântul Augustin recunoaște vocea unui om păcătos care nu este încă justificat.
Păcătosul este sclav legii păcatului, care este condiția noastră muritoare moștenită
de la Adam. Această lege a păcatului există și la cei justificați, însă nu domnește
peste ei. Dorințele trupului, aceste răbufniri păcătoase sunt stăpânite, de către cei
drepți, datorită harului obținut în Cristos. La păcătoși nu se poate afirma că
necesitatea de a păcătui provine excluziv de la propria lor voință, ea își are
rădăcinile în mortalitatea căreia suntem supuși și care este consecința păcatului
voluntar al primului om și care pune tot mai mult stăpânire pe firea umană odată
cu înmulțirea păcatelor. În De Genesi ad litteram, Sfântul Augustin aduce noi
precizări. La rădăcina necesității de a păcătui, în omul care nu este încă
îndreptățit, mortalitatea nu este pusă în joc imediat, ci concupiscența care
stăpânește peste suflet. Căci deoarece trupul se ridică împotriva spiritului, o face
prin intermediul sufletului. În acest caz, transmiterea păcatului se traduce prin
transmiterea concupiscenței. Concupiscența este asimilată păcatului, despre care
vorbește Romani 7, 13 și de unde se înalță plângerea omului încă păcătos sub
lege. Aceasta este interpretarea Sfântului Augustin până în 412. După 412,
episcopul comentează acest text cel puțin de 40 de ori. Dacă Romani 5, 12 descrie
existența păcatului originar, Romani 7, 13-25 aduce explicații pentru înțelegerea
dogmei de credință. Păstor fiind, Sfântul Augustin se poziționează în linia
directoare a Bisericii spre educarea în credință și morală a credincioșilor săi.
Concupiscența nu mai este identificată cu păcatul originar șters prin botez, ci
rămâne și după botez. Ca exemplu el îl ia pe Iob cel drept, care trăia bine înaintea
venirii lui Cristos, într-o țară infidelă. Acesta ar fi putut spune aceleași cuvinte ca
și Sfântul Paul în scrisoarea către Romani 7, 13-25. Iob este un exemplu al omului
drept care se roagă lui Dumnezeu pentru a-l ajuta să învingă păcatul care-l
stăpânește. Astfel, episcopul descrie personalitatea omului evocat de Sfântul Paul
în Romani 7, 13: Nu contează cărui tip de om se identifică Sfântul Paul, dacă
admitem că Apostolul nu a vorbit în propriul nume. Fără îndoială el se identifică
omului în general. Deci nu numaidecât omului păcătos sub jugul legii. Ar trebui
oare să ne gândim că Apostolul vorbește în numele său propriu? Sfântul Augustin
înclină să creadă că nimic nu-l împiedica pe Apostol să vorbească despre sine,
lucru ce nu micșorează nicidecum sfințeni evanghelizatorului neamurilor. Cu cât
cel drept progresează în sfințenie, cu atât mai mult el înțelege necesitatea de
a rămâne în harul lui Cristos și în așteptarea unei răscumpărări perfecte: Cine mă
va scăpa de acest trup destinat morții? Sfântul Paul exprimă astfel culmea
expreienței sale spirituale, care poate fi cea a tuturor oamenilor. Sfântul Paul este
recunoscut de toți Părinții Bisericii ca fiind un luptător de excepție împotriva
 păcatului. Admițând că Apostolul nu se referă decât la omul în condiția sa de
sclav sub lege, nu lasă să se înțeleagă necesitatea harului doar spre iertarea
păcatelor, ci necesitatea harului în sensul lui cel mai larg pentru mântuirea omului.
Prin iertarea o dată oferită, omul pelagian se afla în afara necesității harului lui
Cristos, exact ca în prima zi a creației lumii, înaintea păcatului lui Adam. Însă
Sfântul Augustin afirmă că nu este suficient să te rogi spre iertarea păcatelor, ci în
Tatăl Nostru Mântuitorul ne îndeamnă să ne rugăm: Nu ne duce pe noi în ispită, ci
ne mântuiește de cel rău! Romani 7, 13-25, pentru Sfântul Augustin, reprezintă
revelația necesității harului în toată viața creștină. Nefericit om ce sunt! Chiar și
Sfântul Paul, care nu se temea să-i invite de două ori pe corinteni să-l imite, după
cum el îl imita pe Cristos, înalță astfel rugăciunea sa către Cristos. Într-un strigăt
atât de percutant și dintr-o asemenea gură, cea a Apostolului neamurilor,
episcopul Augustin auzea ieșind rugăciunea întregii umanități aflate sub
stăpânirea păcatului. Chiar mai bine decât Iob, Apostolul putea să-și revendice
plângerea omului aflat sub lege, însă mântuit prin harul lui Cristos.
- Coloseni 1, 13: El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în
împărăţia Fiului iubirii Sale, este utilizat de Sfântul Augustin în De peccatorum
meritis, precum și în multe predici. Prin păcatul său, Adam a consmițit cu Satana,
care l-a înșelat promițându-i că va deveni ca Dumnezeu, iar Dumnezeu, în care nu
există compromis, a sancționat prompt această „consimțire“. Eliberându-ne de sub
stăpânirea Satanei, Dumnezeu ne împacă cu sine. Copiii nu sunt excluși de la
beneficiile mântuirii. Pelagienii admiteau că prin botez, copiii intră în Împărăția
lui Dumnezeu, iar aceștia refuzau să se supună, datorită inocenței lor personale,
dominației întunericului. Însă, intrarea în Împărăția lui Dumnezeu este
inseparabilă de mântuire. I s-a reproșat Sfântului Augustin de către Iulian de
Elcana, că prin păcatul originar el poziționa copiii sub dominația demonilor,
aceasta fiind poziția maniheilor. Însă de mai multe ori, episcopul se apără
retrimițând adversarii săi la Sfântul Paul.

Dovezi suplimentare
Păcatul originar este o taină care nu poate fi înțeleasă decât la lumina mântuirii și
Revelației. Sfântul Augustin mai aduce însă și argumente din tradițiile Bisericilor din
Orient și din Occident, care sunt un ecou pastoral al Sfintei Scripturi. El dorește să
scoată, prin intuițiile sale teologice și pastorale, copiii de la o soartă nemeritată. În
acest sens, Sfântul Augustin constiuie un dosar patristic ce-l prezintă în lucrarea
Contra Iulianum pelagianum. Scopul este acela de a ataca adversarii care îi reproșau
noutatea învățăturii sale. Toate aceste texte atestă clivajul între cele două poziții
diametral opuse: pelagiană și augustiniană. Pentru pelagieni, Adam, prin păcatul său,
nu și-a făcut rău decât sieși; pentru tradiția patristică, în care se înscrie și Sfântul
Augustin, Adam a făcut rău întregii posterități, acesta fiind punctul esențial și
constant al învățăturii creștine. Cazul copiilor, atât de nepriceput ridicat de pelagieni,
nu face decât să ilustreze universalitatea nocivității păcatului personal al lui Adam.
Această greșeală primordială este taxată cu un păcat, strâns legat de o fire, care din
generație în generație se răspândește în umanitate.
Mizeria lumii, soarta nemeritată a copiilor, care nu asumă nici o greșeală săvârșită
personal, au fost evocate de episcop, în controversele ce-l opuneau lui Iulian de
Elcana, ca dovezi ale existenței păcatului natural argumentat doar de Sfânta Scriptură.
Un text din Vechiul Testament își face pentru prima dată apariția în lucrarea
augustiniană De nuptii et concupiscentia, Ecleziastic 4,1: M-am uitat apoi la toate
asupririle care se fac sub soare; si iata ca cei apasati varsa lacrimi, si nu este nimeni
sa-i mangaie! Ei sunt prada silniciei asupritorilor lor, si n-are cine sa-i mangaie!
Omul și-a pierdut integritatea originară. De aici se naște greutatea care-l copleșește de
la naștere până la moarte. Când Iulian protestează spunând că pruncii nu contractează
nici un viciu prin natură, Sfântul Augustin îl retrimite la Scriptură. Iar când Iulian îl
acuză de maniheism, episcopul se retrage în spatele tradiției Bisericii, afirmând
originea răului în păcatul omului. Teologii moderni moștenesc argumentația
augustiniană și acceptă existența unui păcat originar și necesitatea mântuirii, nu prin
porpriile forțe (pocăință și acte penitențiale dintre cele mai austere pe care le-a putut
inventa viața monahală rigoristă, și nici supunerea totală față de autoritatea
bisericească), ci prin necesitatea harului acordat în egală măsură tuturor oamenilor,
prunci și adulți, în Isus Cristos prin misterul pascal: după cum toți mor în Adam, tot
astfel toți vor învia în Cristos, afirma Apostolul neamurilor, des citat de Sfântul
Augustin. Noi ne naștem lipsiți de un veșmânt de lux, însă nu suntem decăzuți din
condiția noastră de creaturi spirituale, care din cauza trupului cade în animalitate.
Statutul de ignoranță și de slăbiciune nu înseamnă un statut păcătos. Dacă, prin
venirea noastră în lume suntem afectați, în ochii lui Dumnezeu, de un păcat ce ne face
părtași la mântuirea lui Cristos, este tocmai datorită victoriei pe care Mântuitorul
a adus-o împotriva primului păcat. În acest sens Sfântul Augustin dezvoltă ideea lui
Cristos Medicul divin, care a venit din ceruri cu unealta mântuirii noastre, crucea,
pentru a vindeca omul de păcatul de la origini, păcat care a introdus viciul și moartea
în întreaga omenire. Primul om, Adam, a păcătuit din orgoliu, dorind să fie ca
Dumnezeu, al doilea Adam, Cristos, ne-a adus vindecarea prin smerenie, devenind
asemenea oamenilor, în afară de păcat, neținând seamă de condiția sa divină. Păcatul
originar nu are sens teologic, pastoral și chiar antropologic decât în perspectiva
mântuirii universale aduse de Cristos prin întruparea, pătimirea, moartea sa pe cruce
și învierea sa din morți, a treia zi după Scripturi. Omul nu poate fi scutit, în vederea
mântuirii, de ajutorul divin. Pierzând harul fericirii paradisiace după creație, Adam, și
odată cu el toate generațiile, a rămas rănit, rupt de Dumnezeu, incapabil să se
reîntoarcă prin propriile forțe. De aceea este necesar harul reînoit, medicinal și
înălțător pe care Dumnezeu a voit să-l dea omenirii în Isus Cristos, chiar imediat după
căderea primilor oameni în păcat: voi pune dușmănie între tine și femeie, între
seminția ei și seminția ta, îi spune Dumnezeu șarpelui, ea îți va zdrobi capul iar tu vei
încerca să-i zdrobești călcâiul (Geneză 3, 15). Pierzând harul paradisiac, omul
a pierdut demnitatea de creatură după asemănarea lui Dumnezeu și s-a aflat singur să
înfrunte dezechilibrul moral, incapabil să-l depășească fără ajutorul harului lui
Dumnezeu. De aceea, omul beneficiază în mod dublu, datorită dublului titlu de
creatură rațională și de creatură rănită, de un nou har, medicinal și spiritual, pe care
Dumnezeu, în milostivirea lui, încă din momentul săvârșirii păcatului, l-a oferit
omenirii în Domnul Nostru Isus Cristos.

Din secolul al XVI-lea, două teologii se află în opoziție: una este sensibilă misterului
păcatului și harului, cealaltă este mai mult înclinată spre a da ascultare spiritului
lumii. Amândouă proclamă dogma păcatului originar, însă una vorbește despre
decăderea firii, pusă în evidență în mod particular de răul concupiscenței, și se
angajează în inteligența păcatului, cealaltă refuză să urmeze această cale de inspirație
augustiniană care ar tinde spre rănirea liberului arbitru al omului și păcatul originar nu
consistă decât în privarea harului propriu zis al înălțării la nivel supranatural.