Jean RENOIR

RENOIR
ZBUCIUM ȘI CREAȚIE

Traducere si note de '

Ileana ȘOLDEA

BUCUREȘTI, 1971
Editura UNIVERS
CITITORUL
Cel pe care ni-l înfățișați nu e Renoir, ci propria dumneavoastră
concepție asupra lui Renoir.
AUTORUL
 Bineînțeles. Istoria e prin esență un gen subiectiv.
ÎN APRILIE 1915, UN BUN Ț INTAȘ BAVAREZ M-A 1 cadorisit
cu un glonte în picior. I-am fost recunoscător. Datorită rănii am
fost internat, în cele din urmă, în spital la Paris, unde tata
ceruse să fie adus pentru a fi mai aproape de mine. Moartea
mamii îl doborîse de tot și starea lui fizică era mai proastă ca ori-
cînd. Călătoria asta de la Nisa la Paris îl obosise așa de tare încît
ezita să mă viziteze la spital. Am obținut cu ușurință permisiunea
de a sta la noi acasă în zilele cînd nu trebuia să mi se schimbe
pansamentul.
Ușa mi-a deschis-o „la Boulangère”, unul din modelele tatii.
Cînd a văzut cîrjele, a scos un țipăt. Louise-lungana, bucătăreasa
noastră, a apărut și ea, venind din atelierul a cărui ușă era pe
același palier cu aceea a locuinței. Cele două femei m-au sărutat
și mi-au spus că „patronul” tocmai picta trandafirii pe care La
Boulangère îi cumpărase în bulevardul Rochechouart. Zărisem
floră- reasa sprijinită de roata căruciorului ei, cînd am coborît
din taxi. Era aceeași ca și înainte de război. Nimic nu se
schimbase în aparență, numai că, atunci cînd bătea vîntul
dinspre nord, puteai auzi tunul.
Tata mă aștepta în fotoliul lui pe rotile. Trecuseră mai mulți
ani de cînd nu mai umbla. L-am găsit mult mai chircit decît la
plecarea mea pe front. în schimb expresia feței îi era de o
extremă vioiciune. Mă auzise pe palier și ochii îi străluceau de-o
fericire malițioasă, părînd a spune: „De data asta, le-ai scăpat!” l-
a întins paleta lunganei Louise cu o mișcare aproape firească și a
spus: „Fii atent să nu aluneci! Portăreasa, ca să te primească așa
cum se cuvine, a frecat parchetul cu ceară și poți să-ți frîngi
gîtul!” Apoi, întorcîndu-se spre cele două femei: „Să-l spălați bine
cu apă. Jean ar putea să alunece!” L-am îmbrățișat. Avea barba
umedă. Nu găseam nimic să ne spunem. M-am așezat pe foto-
liul mamei, un fotoliu mic cu catifea roz. Tăcerea a fost
întreruptă de hohotele lunganei Louise. Plîngea, smiorcăindu-se
tare, așa cum fac femeile din Essoyes, satul mamii, unde se
născuse și ea. Asta ne-a făcut să rîdem și a ieșit jignită. Crizele ei
de lacrimi erau un subiect al glumelor de familie. Lor li se
atribuia și excesul de sare din supă. Renoir s-a întors la studiul
cu trandafiri, «ca să-i treacă timpul», iar eu am cercetat
apartamentul. Era tare pustiu. Hohotele de rîs ale modelelor și
servitoarelor se stinseseră. Tablourile fuseseră expediate la
Cagnes1, pereții și dulapurile erau goale iar camera mirosea a
naftalină.
După cîteva zile, ne-am organizat viața. îmi petreceam timpul
privind cum pictează Renoir. Cînd se oprea, vorbeam despre
stupizenia acestui război, pe care îl ura. în orele de masă, cerea
să fie dus în sufragerie; nu avea de loc poftă de mîncare dar ținea
la ritual. Fratele meu Pierre, soțul actriței Vera Sergine, fusese
reformat din cauza brațului zdrobit de-un glonte. Venea adesea
la prînz cu soția și cu Claude, băiatul lui de doi ani. încerca să-și
reia meseria de actor în ciuda rănii. Renoir înceta să mai picteze
cînd se întuneca: nu avea încredere în lumina electrică. îi împin-
geam fotoliul în apartament și rămîneam aproape singur cu el, în
cele cîteva ceasuri de dinainte și de după cină. Războiul
schimbase obiceiurile parizienilor și vizitele erau rare. Pentru
prima oară mă aflam în fața tatii conștient fiind că depășisem
copilăria și devenisem bărbat. Această impresie de egalitate era
întărită și de rana mea. Nu mă puteam deplasa decît cu ajutorul
cîrjelor. Eram doi schilozi, oarecum surghiuniți în fotoliu. Lui
Renoir nu-i plăcea să joace dame: cărțile îl plictiseau. Șahul îl
atrăgea, dar eu jucam lamentabil și mă bătea prea ușor pentru ca
jocul să-l distreze. Citea puțin, căci voia să-și păstreze ochii
pentru meseria lui, care aveau aceeași precizie ca la douăzeci de
ani. Nu ne rămînea decît discuția. îi plăceau poveștile mele din
război, cel puțin acelea care scoteau în evidență latura grotescă a
acestei tragice întîm- plări. lată una care l-a distrat în mod
special: în timpul retragerii, înspre partea Arras-ului, fusesem
trimis să patrulez, cu vreo șase soldați. De pe înălțimea unei

1 Sat în apropiere de Nisa unde Renoir avea o proprietate. (N.A.)

coline, am zărit șase ulani, patrulînd și ei. Ne-am desfășurat în
linie de bătaie, la interval de vreo douăzeci de metri, potrivindu-
ne baionetele sub braț pentru atac, în timp ce nemții făceau
exact același lucru pe colina din față. Am pornit la pas, aliniați
frumos, apoi in trap, in galop și, cu vreo sută de metri in fața
inamicului, în galop de atac, fiecare dintre noi foarte hotărît a-l
străpunge pe călărețul din față. Ne credeam din nou pe vremea
lui Francisc I și a atacului de la Marignan. Distanța se micșora.
Puteam distinge expresia fețelor crispate sub șepci, așa cum
trebuiau să fi fost și ale noastre sub coifuri, în cîteva secunde
lupta s-a terminat. Nefiind dornici de a se lăsa străpunși, caii
noștri, in ciuda zăbalei și a pintenilor, se îndepărtară din bătaia
baionetelor. Cele două patrule s-au încrucișat intr-un galop
furios, oferind cîtorva oi care pășteau o strălucitoare, dar
inofensivă, demonstrație cavalerească. Ne-am întors la unitate,
puțin cam plouați, în timp ce nemții se întorceau la unitatea lor.
în schimbul poveștilor mele de război, Renoir îmi istorisea
amintiri din tinerețea sa. Bărbatul care credeam că devenisem
descoperea un Renoir necunoscut. Tatăl se folosea de acest prilej
pentru a se apropia de fiu. Acum cred că își simplifica gîndirea ca
să fie pe înțelesul meu. Reușind s-o facă în cursul acelor discuții,
mi s-a deslușit imaginea copilului, a tînărului și a omului matur.
Vedeți, deci, că am pentru ce să-i fiu recunoscător soldatului
bavarez, despre care am pomenit mai sus, care a înlesnit aceste
întîlniri.
Adesea, mi-am făcut reproșuri că nu i-am publicat mărturi-
sirile imediat după moarte. Acum nu mai am acest regret. Anii
scurși și propriile mele experiențe îmi îngăduie să-l înțeleg mai
bine. E vorba de unul din aspectele pe care, în vremea aceea, nici
nu-l întrezăream măcar, și anume, acela privind geniul lui. îi
admiram foarte mult pictura, dar era o admirație oarbă. La drept
vorbind, ignoram cu desăvîrșire ce este pictura. Abia ghiceam ce
poate fi arta în general. Nu vedeam decît aparențele lumii.
Tinerețea e materialistă. Ș tiu acum că oamenii mari nu au alt rol
decît pe acela de a ne ajuta să vedem dincolo de aparențe, de a
ne ușura puțin de povara materiei noastre, a ne «debarasa >>,
cum ar spune hindușii.
Ofer cititorului acest morman de amintiri și de impresii per-
sonale ca pe un răspuns parțial la o întrebare care mi se pune
adesea: «Ce fel de om era tatăl dumneavoastră?»
Tata păstrase despre copilăria lui o amintire minunată. Cu
toate că bunicii erau oameni săraci. Sînt convins că nu potrivea
lucrurile și că fusese într-adevăr fericit cînd era mic. Nu putea
suferi vorbăria goală care îi face pe bătrîni mai ales să
înfrumusețeze ceea ce nu mai este. Adorase tot ce mai rămăsese
din felul de viață al francezilor din veacul al XVIII-lea, fiind
perfect edificat în privința nestatorniciei orînduirii și furiei
ciudate a compatrioților săi din cel de-al XIX-lea veac de a-și toca
moștenirea. Acțiunile lor îi apăreau ca fazele succesive ale unei
sinucideri vesele, dar sigure, deși lentă, căci pacientul era solid.
Vărsarea de sînge din 1914 era, în mintea lui, unul dintre
ultimele acte ale istoriei noastre naționale. Din lipsă de actori,
reprezentația avea să se apropie curînd de sfîrșit. Și adăuga,
neputînd rezista tentației unui paradox, că nu era de loc supărat
pe războiul care încerca să reducă numărul populației. „Sîntem
prea numeroși ca să nu fim o gloată. La Atena, erau numai cîteva
mii... de indivizi.” Cuvîntul „indivizi” îl pronunța făcînd cu ochiul.
îi reproșa însă războiului că face o selecție pe dos, că-i ucide pe
„nobili” și-i lasă să trăiască pe «șmecheri». «Nobilii au mania de a
se lăsa uciși, nu din patriotism, nici fiindcă sînt curajoși, ci
numai pentru că nu vor să ră- mînă datori pentru viața lor unor
înlocuitori necunoscuți. Rezultatul: istoria o fac șmecherii... și ce
istorie!” Se înțelege că noblețea, în mintea lui Renoir, nu era în
nici un fel legată de naștere. Voi reveni asupra acestei chestiuni
atunci cînd va fi vorba despre originea lui. Asupra părerii sale
despre forța distrugătoare a războiului din 1914, trebuie să mai
adaug că nu avea de loc pretenția de a fi profet. Temerile și le
exprima glumind. Erau o formă a dragostei lui de viață. îl șoca
orice fel de distrugere, fie că era vorba de oameni, de animale, de
copaci sau de lucruri. Nu-i ierta lui Napoleon acea frază pe care
unii istorici i-o atribuiau după jertfa de la Eylau: „O noapte la
Paris va drege totul”.
Pierre-Auguste Renoir s-a născut în 18 J, la Limoges. François
Renoir, bunicul Iui, care a murit în 1845 la Limoges, pretindea
că este de viță nobilă, precizînd că numele de Renoir i-l dăduse
un meșter de saboți care-l adăpostise cînd era micuț de tot. Se
pare chiar că, în 1815, cînd s-a întors regele, după căderea lui
Napoleon, François ar fi fost la Paris ca să expună situația lui în
fața comisiei însărcinate să examineze dosarele aristocraților des-
puiați de Revoluție. Dar fusese trimis la plimbare. încercase să se
adreseze regelui Ludovic al XVIII-lea dar gărzile maiestății sale l-
au dat afară în mod elegant. în familie, povestea era comentată
în diferite feluri. La Saintes, socrii bunicului meu Léonard o
credeau. El personal nu făcea caz de titlurile de noblețe. Ches-
tiunea l-ar fi interesat dacă ar fi avut speranța să recapete niște
pămînt. Dar era convins că cei care-l stăpîneau nu l-ar ceda fără
luptă. Ș i ca să lupți trebuie bani. Mai tîrziu, după ce mă
născusem și eu, cînd ne duceam la Louveciennes ca să-i vedem
pe bunici, care se retrăseseră în căsuța lor, chestiunea era din
nou pusă pe tapet. Charles Leray, soțul mătușii mele Liza, credea
că-l tachinează pe tata numindu-l domnule marchiz. Renoir nici
nu-l auzea măcar. Lumina și copacii din Ile-de-France îl
preocupau mai mult decît glumele familiei. Cerul îl înzestrase cu
acel dar prețios al surzeniei oportune. Mulți o considerau ca pe o
lipsă de atenție. Era mai curînd facultatea de a alege impresiile și
a rupe contactul cu ceea ce i se părea inutil. Nu era dintre aceia
care visează cu ochii deschiși, menționăm că visurile lui se bazau
pe o foarte atentă cercetare a vieții și că, pentru a percepe mai
bine această realitate, își limita cercetarea la cîteva puncte
precise.
Henri Hugon, un scriitor din Limoges, a publicat în La Vie
limousine din 25 februarie 1935, data aniversării nașterii lui
Renoir, un studiu foarte interesant asupra raporturilor dintre
pictor și orașul în care s-a născut, aceste raporturi limitîndu-se,
de altfel, aproape exclusiv la faptul de a se fi născut acolo. Extrag
cîteva informații din lucrarea lui, care vor lămuri genealogia
familiei mele. Domnul Hugon, care cunoaște temeinic Limoges-ul
și pe cetățenii de acolo, a făcut o anchetă amănunțită. îl citez: „Să
ajungem dintr-o dată la penultimul scop al cercetărilor mele,
adică la căsătoria care, în 24 brumar anul IV (1796), i-a unit la
Limoges pe cetățeanul François Renoir, major... de profesiune
meșter de saboți..., locuind în Limoges, pe locul numit Colombier,
secțiunea Egalité — de o parte — și pe cetățeana Anne Régnier,
fiica minoră și legitimă a răposatului Joseph Régnier, tîmplar...
Primul martor era un prieten, ceilalți trei rude de-ale miresei”.
Domnul Hugon găsise cu ușurință actul de botez al Annei Rég-
nier în parohia din Saint-Michel-des-Lions și multe informații
asupra familiei, l-a fost mai greu să dea de urma lui François
Renoir. Actul de căsătorie despre care e vorba nu menționează
părinții soțului. în zadar cercetase registrele tuturor parohiilor
din Limoges și din împrejurimi, cînd atenția i-a fost atrasă de
numele unui preot care, înainte de Revoluție, fusese în serviciul
spitalului public. Acest nume este Lenoir. înțeleg foarte bine că
numai asemănarea de nume, această potrivire de sunete,
aproape identice, și faptul că Lenoir și Renoir rimează perfect, au
putut trezi curiozitatea cercetătorului. Cu atît mai mult cu cît
dăduse peste alt Lenoir în persoana magistratului care-i unise pe
cei doi soți Renoir în 1796. îți poți închipui mii de metode diferite
pentru a clasifica elementele care compun universul nostru. De
ce unele dintre ele nu s-ar putea sprijini oare pe sunete și nu pe
idei? Tata, care nu avea încredere în intelect, ar fi fost de acord.
Domnul Hugon și-a primit răsplata pentru impulsul său
anticartezian și a găsit în registrul catolic al spitalului, unde
oficiase abatele Lenoir, următoarea mențiune: „în anul de grație
1773 și în ziua a opta a lunii ianuarie, a fost botezat de mine un
băiat nou-născut. I s-a dat numele François...» etc. Domnul
Hugon a tras următoarea concluzie din constatările sale:
«Conform obiceiului, copilul găsit și fără acte de identitate nu
căpăta decît un prenume căruia adesea îi adăuga, mai tîrziu,
porecla împrumutată de la bărbatul doicii”. în Limoges existau
persoane cu numele de Renouard. El avea să fie și al copilului
găsit, nu se știe pentru care pricini anume.
Ș tim că peste douăzeci și trei de ani, în 1796, François s-a
căsătorit cu o oarecare Anne Régnier. întocmitorul de acte de la
căsătorii a acceptat numele soțului numai pe declarația verbală și
l-a înscris sub forma Renoir. Soții n-au observat această
schimbare de ortografie. Erau analfabeți. Și iată cum fantezia
unui copist a inventat în mod legal numele familiei noastre.
Iată, acum, ce spune Vollard, la începutul celui de al doilea
capitol al cărții sale: Viața și opera lui Pierre-Auguste Renoir. E
pus să vorbească chiar Renoir «... Mama mi-a povestit adesea
cum bunicul meu, a cărui nobilă familie pierise în timpul
Teroarei, a fost găsit, pe cînd era copil mic, și adoptat de un
meșter dc saboți, care se numea Renoir”. Am o foarte mare
admirație pentru cartea lui Vollard, dar nu trebuie luată ca literă
de evanghelie. Mai întîi, pentru că lui Renoir îi plăcea, cîteodată,
să-i „ducă” pe negustorii de tablouri și, mai ales, pentru că
Vollard, acest mare negustor idealist, trăia închis într-un vis.
Tata spunea despre cartea lui: „Foarte bună această carte a lui
Vollard despre Vollard”. O carte asupra lui însuși i se părea un
joc de copii. «Dacă asta îl distrează, nu văd nici un neajuns.” Și
adăuga: „Cu atît mai puțin cu cît nimeni n-o s-o citească”. Dar
aici se înșela.
îmi amintesc de unele cuvinte ale lui Renoir asupra eredității:
„Părinții îi fac pe copii, dar numai după ce s-au născut. înainte,
sînt sute de alte influențe ale căror urme sînt imposibil de
regăsit. Geniul lui Mozart se trage, poate, de la vreun păstor grec
pe care, înainte de era creștinească, îl tulbura cîntecul vîntului
printre trestii. Mă refer, bineînțeles, la acea parte a moștenirii
care merită osteneala. Căci totdeauna ai să dai de un strămoș pe
care să-l faci răspunzător de reumatismul sau de urechile tale
clăpăuge.» Sau: „Un cal de curse se fabrică în cîteva generații.
Rețeta de a fabrica un Delacroix însă este mai puțin cunoscută».
Altă cugetare: «Funcția părinților este aceea de-a aduna puteri
misterioase, nu numai pe acelea ale ființelor, ci și ale pădurilor,
ale mării, ale vieții aspre sau ușoare». Și în concluzie: „Un
sîmbure de prună nu poate da naștere unui măr». Această
afirmație era deîndată cumpănită de astălaltă: «Majoritatea
calităților și defectelor copilului i se trag de la cei care l-au
crescut. Fiul de rege, răpit de țigani, va fura găini ca și ceilalți
țigani... poate însă că va avea ceva regesc totuși în felul lui de a
fura găinile”.
Dacă titlurile de noblețe ale bunicului său îl preocupau prea
puțin, se bucura în schimb că fusese adoptat de un meșter de
saboți: „Mă gîndesc, cîteodată, că m-aș fi putut naște într-o fami-
lie de intelectuali! Cîți ani mi-ar fi trebuit ca să mă dezbar de
toate ideile lor și să văd lucrurile așa cum sînt ele, și poate că nici
mîinile nu mi-ar fi fost îndemînatice».
Vorbea neîncetat de „mînă”. Pe noii veniți trebuie să-i judeci
după mîini: „L-ai văzut pe individul ăsta... felul în care și-a
desfăcut pachetul de țigări... un necioplit... dar pe femeia aceea,
cum și-a ridicat părul cu o mișcare a arătătorului... o fată bună”.
Mai spunea: mîini proaste, mîini spirituale, mîini de burghez,
mîini de prostituată. De obicei privești în ochii cuiva ca să-ți dai
seama dacă e sincer. Renoir privea mîinile. încetul cu încetul,
vom vedea că accepta cu greu valorile recunoscute. Ideea
superiorității creierului asupra simțurilor nu era pentru el un
punct de credință. Dacă i s-ar fi cerut să citeze diferitele părți ale
corpului, în ordinea importanței lor, în mod sigur ar fi început cu
mîna. Acasă la mine, în sertarul unui vechi birou, păstrez o
pereche de mănuși care au fost ale lui, dintr-o piele foarte fină de
un gri- deschis, și de a căror măsură te minunezi. «Mîini peste
măsură de mici pentru un bărbat, cu degete atît de prelungi»,
spunea Gabrielle L Dacă ar trebui să găsim un strămoș mîinilor
lui Renoir,
1 Verișoara doamnei Auguste Renoir și modelul
pictorului. (N.A.) înainte de a mă gîndi la asprul pumn al
meșterului de saboți, nu mă pot împiedica să evoc mînuțele
vreunei nobile doamne, mai obișnuită cu clavecinul decît cu
spălatul rufelor. Mă întorc la informațiile domnului Hugon.
După căsătorie, François s-a stabilit în Limoges ca meșter de
saboți. Tinerii căsătoriți au avut nouă copii. Cel mai mare, Léo-
nard, născut la 18 messidor, anul VII (1799), a ajuns croitor, și a
călătorit. El s-a căsătorit la 17 noiembrie 1828, la Saintes, cu
Marguerite Merlet, croitoreasă. S-a întors ca să se stabilească la
Limoges și a avut șapte copii. Primii doi au murit de timpuriu.
Apoi urmară Henri, Liza, Victor, Pierre-Auguste, tatăl meu, și
Edmond, care s-a născut la Paris.
Iată actul de naștere al lui Renoir:
„Astăzi, 25 februarie 1841, la ora trei după-masă, înaintea
noastră, ajutor al domnului primar din orașul Limoges, s-a
înfățișat Léonard Renoir, croitor, în vîrstă de 41 de ani,
locuind în boulevard Sainte-Catherine, care ne-a prezentat
un copil de sex masculin, născut acasă la el azi-dimineață la
ora șase, al lui și al Marguerilei Merlet, soția lui, în vîrstă de
33 de ani, căruia i-au dat numele Pierre-Auguste...»
Străbunicul meu François a murit în 1845 și bunicul meu Léo-
nard a venit să se stabilească la Paris. Tata avea patru ani. A
crescut și s-a format în capitală. Amintirile din frageda lui
copilărie, petrecută la Limoges, s-au șters repede. Renoir se
considera un parizian. Pe vremea aceea, esplanada Luvrului, în
loc să se deschidă spre grădinile Tuileries, era închisă spre
palatul cu același nume, care avea să fie ars în timpul Comunei.
Astăzi, locul este împodobit cu flori, care se schimbă după
anotimp. în 1845, era, în mod ciudat, acoperit de case, iar strada
Argenteuil îl străbătea pînă la chei. Casele fuseseră construite de
regii din familia Valois, în secolul al XVI-lea, pentru a adăposti
familiile gentilomilor din garda lor. Capitelurile ciuntite, coloanele
crăpate și rămășițele stemelor erau mărturia originii lor alese.
Nobilii proprietari de la început cedaseră de multă vreme locul
unor urmași mai puțin fericiți. într-una din aceste case, bunicul
meu a găsit un apartament de închiriat și s-a instalat cu întreaga
familie.
Ne întrebăm cum de puteau tolera regii, chiar în nasul lor,
această umilă vecinătate. Era un întreg cartier cu străduțe care
se între- tăiau după o nemărginită fantezie. Rufele se uscau la
ferestre și miresmele scăpate din bucătării trădau originea
locatarilor. Această ultimă caracteristică ne-o putem închipui
ușor. Progresul n-a reușit să standardizeze mîncarea
franțuzească. La Paris, miro- șurile care scapă din tigăi indică și
azi trecătorului că un oarecare burgund a pus fasolea cu slănină
să fiarbă înăbușit, sau că o provensală tocmai își pregătește aîoli-
ul.
Tata vedea în indiferența familiei regale față de zgomotul și
miresmele poporului o supraviețuire a moravurilor „de dinaintea
burgheziei». «Democrația burgheză a desființat titlurile de noblețe
ca să le înlocuiască cu alte distincții tot atît de puerile.” Ura
împărțirea orașelor modeme în cartiere pentru poporul de rînd,
cartiere pentru burghezi, cartiere muncitorești etc. „Cartierele
frumoase au reușit să le facă sinistre.” Ș i furios deodată: „Decît
să locuiesc în Passy, mai bine aș crăpa”. Passy era pentru el un
fel de țap ispășitor. „Mai întîi, ăsta nu-i Paris, e un cimitir mare,
construit la porțile Parisului.” Vorbind despre o doamnă care
venise să-l roage să-i facă portretul și căreia-i făcuse vînt pentru
că i se părea pretențioasă spunea: «Trebuie să fie din Passy».
Ludovic-Filip — „regele burghez” — nu era chiar atît de
burghez încît să se simtă stingherit de vecinătatea locatarilor din
casele vechi. Familia Renoir, în ce-o privește, găsea foarte firesc
să fie vecina descendenților regelui Henric. Puștimea din cartier l-
a adoptat repede pe micuțul din Limoges și l-a primit la jocurile
ei, „de-a hoții și vardiștii” fiind cel mai popular. Jocurile lor prin
curtea Luvrului nu aveau loc fără țipete și ciocniri. O droaie de
puștani se împleticea în picioarele gărzii palatului. Garda îi ruga
pe părinți să aibă grijă de odraslele lor. Mamele interveneau și
aventura se termina cu cîteva palme date la întîmplare și cu noi
explozii de țipete. La Tuileries se deschidea o fereastră și o foarte
distinsă doamnă făcea semn puștilor să se astîmpere. Ei se
adunau, în grabă, sub fereastră, ca niște vrăbiuțe lacome. Atunci
își făcea apariția o altă doamnă și împărțea bomboane trupei. Era
regina Franței, care încerca, zadarnic, să-și cumpere puțină
liniște. O dată împărțeala făcută, doamna de onoare închidea
fereastra, regina Marie-Amélie se întorcea la treburile ei casnice
și puștii la jocurile lor.
Léonard Renoir, soția lui și copiii au sosit la Paris, bineînțeles,
cu diligența. De la Limoges la Paris, călătoria dura ceva mai mult
de două săptămîni. Tata nu-și mai amintea călătoria, dar unchiul
Henri mi-a povestit de cîteva ori despre ea. își aducea aminte,
mai ales, de căldura insuportabilă care domnea în acea cutie pe
roate, în care aerul nu pătrundea decît printr-o ferestruică, mică
de tot. înainte de plecare, familia Renoir dobîndise niște bani din
vînzarea lucrurilor care nu erau absolut necesare. Plecaseră îm-
brăcați cu hainele cele mai frumoase. Erau haine pe care le con-
fecționase chiar tatăl, dintr-un postav gros, în stare să înfrunte
iernile din Limoges. într-o zi, cînd soarele ardea mai tare ca de
obicei, micuța Liza leșinase. Surugiul o luase afară, lingă el și, la
primul popas, îi dăduse să bea un pahar de tescovină. Bunica
ajunsese prea tîrziu pentru a o feri de această doctorie viguroasă.
La poștă, se adunau cu toții la masa comună. Un comis-voiajor
povestea, în fiecare seară, aceeași anecdotă: atacul asupra unei
diligen- țe, la care pretindea că asistase și el. Bandiții îi
obligaseră pe călători să coboare și le luaseră banii, hainele și
bagajele. El scăpase de la soarta comună fiindcă, beat fiind,
zăcea adormit pe dușumeaua trăsurii și astfel trecuse neobservat.
Se trezise după un ceas, cînd diligența pornise din nou, și fusese
tare surprins aflîndu-se înconjurat de tovarăși în costumul lui
Adam. După cină, bunică-mea și Liza se duceau să se culce în
odaia poștei. Léonard Renoir și băieții dormeau în grajd, pe paie.
în Franța, mai există cîteva din aceste clădiri de poștă. Cunosc eu
una foarte frumoasă, puțin mai la nord de localitatea Saint-
Étienne, așezată la încrucișarea a două mari drumuri. Pe
dinafară e o clădire mare cu ziduri cenușii, acoperită cu plăci de
ardezie formînd un unghi drept, străpuns, la intervale regulate,
de niște ferestruici. Un maiestuos portic, deschizîndu-se spre
răscruce, taie vîrful unghiului. De fiecare dată cînd pătrund
înăuntru, sînt uimit de frumusețea lemnăriei. Grinzile principale
se înalță spre vîrful acoperișului, ca într-un zbor. Celelalte se
încrucișează ca o dantelă. Mă simt transportat în interiorul unei
mari corăbii răsturnate. Ș oproanele și grajdurile ocupă o
suprafață considerabilă, dînd toate spre un spațiu uriaș,
acoperit, care constituie pivotul întregii așezări. Parcă ar fi holul
unei gări. Caii stăteau în fața ieslei, iar oamenii în sala comună,
în jurul unui ulcior cu vin de regiune. Cînd am înnoptat ultima
oară la acest han, activitatea era aceeași ca și în trecut. Numai
că, în mod firesc, camioanele înlocuiseră diligențele. Conducătorii
de camioane, acești ultimi poeți ai șoselii, au avut fericita
inspirație să adopte locul. Ca și mine, își închipuie și ei, fără
îndoială, marile diligențe cu roțile încercuite de fier, țîșnind într-o
fericită hărmălaie, cu cei șase cai care loveau caldarîmul cu copi-
tele lor potcovite, făcînd să sară seînteile ca-ntr-un foc de
artificii, servitoarele venind degrabă cu jupoanele lor proaspăt
călcate și surugiul golind paharul de vin alb, pe care hangiul îl
ținea la rece, tribut datorat eroului clipei, aceluia care aducea
sătenilor adormiți impresia fugară a orașelor pe care ei n-aveau
să le cunoască nicicînd.
Astăzi, camionul greoi țîșnește nimbat de noroi și fum. Servi-
toarea se ivește în ușa hanului. Drumețul întrevede, prin această
deschizătură, o lume de pace provizorie. Pisica se întinde, sco-
țîndu-și ghearele, și se ghemuiește din nou, colac, pe calorifer.
Omul se așază, în urechi stăruindu-i încă țiuitul motorului. Mă
gîndesc la destinul care l-a făcut pe Renoir să trăiască în două
perioade absolut diferite ale istoriei lumii. Evident, calea ferată
exista, dar numai pe distanțe mici, și multă lume nu avea încre-
dere în ea. Se vorbea mult despre catastrofa groaznică de pe linia
Paris-Versailles, în care fuseseră atîtea victime, printre care și
faimosul Dumont-d’Urvillex. Faptul că acest navigator a putut să
străbată nevătămat cu vaporul cele mai îndepărtate oceane, să
descopere pămînturi necunoscute, să trăiască printre antropo-
fagi, și că i-a fost destul să comită imprudența de a se urca într-
un tren ca să moară carbonizat era considerat ca un avertisment.
Se zicea că fumul locomotivelor e dăunător unor culturi, ba chiar
că împiedică creșterea cartofilor.
Marile descoperiri, care aveau să schimbe fața lumii, se
făcuseră; metalul se topea în furnale înalte, cărbunele se scotea
din mine subterane, stofa se țesea mecanic; dar, afară de Anglia,
unde lucrurile erau mai avansate, revoluția industrială încă nu
transformase lumea. Ț ăranul din împrejurimile Limoges-ului, cu
excepția unor detalii vestimentare sau ale uneltelor, își lucra
pămîntul aproape la fel ca și strămoșul său de pe vremea lui
Vercingétorix. Parisul avea 1.200.000 de locuitori; lumina venea
de la lămpile cu ulei; ca să bei apă, sau să te speli, recurgeai la
samar; cei săraci se duceau la fîntînă. Fusese adoptat telegraful
electric dar se întrebuința doar în chip experimental. Ca să te
încălzești, făceai focul cu lemne în șemineul curățat de niște mici
coșari savoyarzi, care se cățărau direct în coș, purtau un joben
vechi și creșteau cîte o mar- motă. Zahărul era vîndut sub formă
de căpățîni și se sfărîma cu dalta și cu ciocanul. Și de aici vine
expresia „a toca pe cineva” (în sensul de a-l vorbi de rău).
Incendiile se stingeau (cîteodată)
1
Dumont-d' Urville (1790— 1842), cunoscut navigator și
explorator francez. A publicat memorii cu caracter științific
și interesante jurnale de călătorie. formîndu-se un lanț și
trecîndu-se căldarea din mînă în mînă. Nu se azvîrlea „totul la
canal” pentru simplul motiv că nu exista canal, oala de noapte
era suverană. De abia bogătașii începeau, și nu fără regret, să
renunțe la scaunul găurit. Legumele creșteau în grădinițele din
spatele caselor sau la zarzavagiul din vecini. Vinul se servea în
ulcioare; sticlele erau un lux; în sticlării tinerii le suflau la
capătul unor tuburi lungi; mulți dintre tinerii muncitori mureau
ofticoși și nici una din sticle nu era la fel cu cealaltă. Măcelarii
tăiau vitele în odaia din spatele prăvăliei sau în curte; gospo-
dinele care veneau să cumpere un cotlet se aflau în fața unui
jertfitor cu șorțul și mîinile pătate de sînge. Era cu neputință să
nu afli că plăcerea și forța pe care ți le procura carnea vitelor
trebuiau plătite cu suferință și moarte. Anestezia nu se cunoștea,
nici microbii și nici mijloacele de a-i distruge; femeile nășteau cu
dureri, așa cum poruncise Creatorul. Cele sărace își hrăneau
pruncul la sîn; cele bogate închiriau sînul unei doici care avea
capul împodobit cu minunate panglici multicolore; adesea doicile
îl neglijau pe micuțul bogat, părtinindu-și propriul copil,
înzestrîndu-l astfel cu un ten palid care era considerat ca o
supremă distincție. Doamnele din societatea bună erau
tuberculoase și scuipau sînge; un ten frumos și un piept mare
erau socotite de prost gust; numai țărăn- cile își puteau permite
asemenea lucru. Nu se cunoșteau sporturile de masă. Cei săraci
se jucau cu mingea și se hîrjoneau cu fetele, cei bogați călăreau.
Fumătorii își răsuceau țigările cu mina. încu- ietorile, arcurile
droștilor, uneltele și rampele se meștereau tot cu mîna. Meseriașii
locuiau deasupra prăvăliei lor; nu trebuiau să facă drumuri lungi
cu metroul pentru a merge la uzină. Morile cu cilindru nu
existau; făina păstra vitaminele griului, pîinea era neagră și
hrănitoare. Muncitorii lucrau douăsprezece ore pe zi pentru 1
franc și 50 de centime. Duzina de ouă costa o para și avea
treisprezece ouă. O para era o sumă; patru gologani făceau o
para; pentru un gologan căpătai o jumătate de brioșă; cînd ieșeau
din biserică, doamnele „bine” dădeau sărmanului lor un gologan.
Aceea care ar fi dat o para ar fi deșteptat bănuieli asupra cinstei
sale. Ar fi trezit bănuiala că vrea să-și însușească bunul altuia,
un sărman fiind socotit o podoabă personală ca evantaiul,
umbrela de mătase sau o pereche de mănuși. Fonograful nu
exista; bogătașii care iubeau muzica trebuiau să meargă la
concert; mai puteau învăța și pianul; cei săraci cîntau dintr-un
fluier de-o para cîntecele lui Béranger. Vara, în cîrciumi, la
porțile Parisului, poporul dansa sub carpeni și trebuia să se
mulțumească cu orchestra în carne și oase; dansul mahalalei era
cancanul; bogătașii descoperiseră valsul în doi timpi; noutate pe
care biserica nu o vedea cu ochi buni. Media de viață, în Franța,
era de treizeci și cinci de ani; în ciuda masacrelor lui Napoleon,
Franța le depășea pe celelalte națiuni occidentale în ceea ce
privește populația. Algerul fusese cucerit cu cincisprezece ani mai
înainte; arabii îl adorau pe ducele d’Aumale2. Alexandre Dumas
repurtase un adevărat triumf la Porte-Saint- Martin cu piesa lui
Napoleon; acest teatru mai poseda afară de ceea ce are astăzi și
Théâtre de la Renaissance și putea să cuprindă patru mii de
spectatori; reprezentația cu Napoleon dura trei seri consecutive.
Cinematograful nu exista; nici radioul, nici televiziunea.
Fotografia nu exista. Burghezul care dorea să-și facă portretul se
adresa unui pictor; același lucru îl făcea și negustorul care dorea
să-și împodobească salonul cu interiorul dughenii sale.
Asta era fața lumii cînd, în 1845, tata a descins din diligența
de la Limoges.
A murit în 1919. Mai înainte cu patru ani, primisem brevetul
meu de aviator. Cunoscusem rafalele cumplitei Bertha, bombar-
damentele aeriene și gazele asfixiante. Satele se goliseră în
profitul orașelor, mahalalele Parisului deveniseră de pe atunci
grozăvia pe care o cunoaștem. Muncitorii lucrau în uzine.
Legumele care se consumau la Paris erau aduse din sud, uneori
chiar din Alger. Aveam mașină; tata găsea foarte natural să se
servească de ea pentru a merge de la Nisa la Paris; călătoria dura
două zile. Renoir avea telefon. Fusese operat și anesteziat.
Francezii erau nebuni după fotbal. Cîrciumile fuseseră înlocuite
cu „dancinguri”. Revoluția comunistă se înfăptuise. Exista
2 Henry - Eugène - Philippe - Louis D'Orléans, duce de Aumale (182£— 1897), guvernator general al
posesiunilor franceze din Africa, autor al unor scrieri cu caracter istoric.
antisemitismul. Aveam un fonograf; aveam și un aparat de
proiecție și fratele meu mai mic îi proiecta tatii filme. Aveam un
radio cu baterii. Ziarele erau îngrijorate din cauza răspîndirii
stupefiantelor printre tineri. Divorțul exista. Se vorbea despre
dreptul popoarelor de a dispune de soarta lor. Problema
petrolului domina lumea. Psihologia era la modă. Se vorbea mult
despre un oarecare Freud. Femeile își tăiau părul. Gospodinele
întrebuințau cu plăcere cutiile de conserve; se spunea: «Mazărea
din cutie este mai bună decît cea proaspătă”. Impozitul pe venit
exista. Pașapoartele deveniseră obligatorii. Serviciul militar era
obligatoriu. Învățămîntul era obligatoriu. Domni în vîrstă țineau
conferințe despre problemele tineretului. Se fumau țigări gata
făcute. Băieți și fete de vreo cincisprezece ani îi atacau pe
trecătorii întîrziați. Drumurile erau asfaltate. Casa noastră avea
încălzire centrală; apă caldă și apă rece, gaze, lumină electrică,
săli de baie.
Era cale lungă de la tînărul Renoir care savura bomboanele
reginei Amélie, în curtea Luvrului, la fiul lui care străbătea
drumurile sudului la volanul mașinii sale. Cînd a murit tata,
revoluția industrială era un fapt împlinit. Omul gîndea că ar
putea să ducă la bun sfîrșit această primă încercare serioasă de
a scăpa de blestemul dumnezeiesc. Copiii lui Adam aveau să
spargă porțile paradisului pămîntesc și știința lor avea să le
permită să-și cîștige pîinea fără sudoarea frunții.
Tata și cu mine încercam cîteodată să stabilim care fusese mo-
mentul simbolic al trecerii de la civilizația mîinii la aceea a cre-
ierului. Tata admitea că procesul fusese evolutiv, de la prima
armă de cremene la utilizarea undelor herțiene, dar insista
asupra faptului că accelerarea fulgerătoare, ai cărei martori
sîntem, începuse o dată cu inventarea țevii.
Ț eava ne aduce apă, toate lichidele, gazul. Datorită ei există
cazanele pentru distilat, se poate distila vinul, orzul. înainte de
apariția țevii eram obligați să ne îmbătăm cu vin natural. Ea ne-a
dăruit locomotive și săli de baie. Datorită ei s-a construit
Montmartre. Pe vremea cînd Renoir era doar un tînăr, abia
începea să cucerească lumea. Nu se vindea cu metrul, ca
macaroanele. Montmartre era un sat, doar un sat, delicios,
pierdut în tufișurile de măcieși. Montmartre nici nu putea fi
altceva decît un sat fiindcă nu existau decît cinci puțuri, fapt
care limita numărul consumatorilor de apă. O dată cu apariția
„țevii”, apa s-a adus sus pe colină și Montmartre a devenit foarte
urît, umplîndu-se de case mari cenușii, adevărate închisori
pentru furnici satisfăcute. Eu însumi venind pe lume prea tîrziu
pentru a saluta apariția apei curgătoare, a gazului de luminat și
a coniacului „trei stele”, atribuiam marea schimbare acestui
război din 1914 prin care tocmai treceam. Pentru a-mi întări
raționamentul îi povesteam tatii o anecdotă legată de rana care
mă ținea lîngă el. Această anecdotă l-a surprins.
Fusesem rănit și eram îngrijit într-un spital de pe zonă. Ș tiam,
din auzite, că viața se schimbase. Dar, în salonul acela mare,
care constituia universul meu, nu puteam vedea nimic din lume.
Cei cincizeci de camarazi răniți, din jurul meu, erau în aceeași
stare ca și mine. Mi s-a anunțat, într-o zi, vizita cumnatei mele
Vera Sergine. Trebuia să fie vorba de un caz foarte grav pentru ca
unui civil să i se permită trecerea în zona frontului. Vera Sergine
era una dintre marile vedete ale vremii și vă puteți închipui ce
emoție puternică domnea în spital. Foarte emoționat,
comandantul spitalului a primit-o în biroul lui, în timp ce
infirmierii și răniții care se puteau mișca se grăbeau să facă
puțină ordine în dormitorul nostru. Eram în luna iunie și o soră
adusese chiar un buchețel de flori de cîmp, prevenindu-ne că,
după vizită, îl va duce la destinație, adică la capelă. în sfîrșit,
Vera Sergine și-a făcut apariția. Avea părul scurt și rochia pînă la
genunchi. Această ținută ni s-a părut și mai ciudată deoarece cea
care o purta era în doliu. Venea să-mi comunice moartea mamii.
Vederea acestei ființe noi era atît de șocantă încît mi-au trebuit
cîteva secunde pentru a înregistra mesajul ei sinistru. Părăsisem
fetele cu părul lung. Ideea voluptății feminine era legată, pentru
noi, de aceste podoabe capilare și, dintr-o dată, ne găseam în fața
noii Eve. în cîteva luni, își azvîrlise însemnele servituții. Sclava
noastră, jumătatea noastră, ne devenise egală, camaradă. O
modă, cîteva tăieturi de foarfeci și, mai ales, descoperirea că
putea să încerce meseriile rezervate pînă atunci domnului și
stăpînului ei distrusese, fără putință de întoarcere, edificiul
social înălțat cu răbdare de către masculi timp de mii de ani.
După plecarea ei comentariile nu mai conteneau: „îi stă bine
fiindcă e actriță... trebuie să ne obișnuim... asta merge la Paris,
dar sînt sigur că acasă la mine, la Castelnaudary, nici maică-
mea, nici soră-mea...»
Vecinul meu de pat, un plugar din Vendée, a declarat gînditor:
„Dacă la întoarcere o găsesc pe nevastă-mea așa, îi trag un picior
în fund”. Am folosit această anecdotă în filmul meu Iluzia cea
mare.
Tata își amintea foarte bine de locuința din copilărie, mare cît
„o batistă de buzunar”. El se refugia în stradă. „Pe străzile
Parisului mă simțeam acasă. încă nu erau automobile și puteai
să hoinărești...»
Nașterea lui Edmond, fratele mai mic, și tot ceea ce ținea de ea,
scutece, vizitele vecinelor, a redus și mai mult spațiul rezervat
fraților și surorilor. Din fericire, Henri, fratele mai mare, a fost
primit ca ucenic la un aurar, prieten de-al bunicilor. După cîteva
săptămîni, datorită îndemînării, a căpătat un salariu care i-a
ajuns ca să-și poată închiria o cameră. Tata i-a moștenit patul în
cămăruța pe care fratele mai mare o împărțise pînă atunci cu
Victor, cel de al doilea frate. Mai înainte, Renoir trebuise să se
mulțumească cu „banc”-ul de croitor pe care tatăl său îl instalase
în „salonul” în care își primea clienții. Pe atunci, toți croitorii
lucrau ca orientalii, pe o mică platformă de lemn de cca 1,40 m
lungime pe 0,80 m lățime, așezată pe niște picioare de vreo 40 de
centimetri înălțime. În mintea lui Renoir mai stăruia încă
imaginea tatălui său, cu picioarele încrucișate ca un hindus,
înconjurat de suluri de stofe, eșantioane, foarfeci, gheme de ață și
pernițe din catifea roșie cu ace și bolduri, petrecute pe după braț
cu ajutorul unei panglici negre. Nu se ridica decît pentru a-și
primi clienții, pentru masă și alte nevoi ale vieții. înfățișarea aceea
de Buda li se părea copiilor atît de firească, încît, atunci cînd
venea la masa familiei, aproape că erau mirați văzîndu-l umblînd
ca orice creatură omenească. După lucru, Léonard Renoir
rînduia cu grijă tot ceea ce se afla pe „banc”. Tata aducea o
saltea și pături, care se țineau deasupra unui dulap, și-și făcea
patul. Salteaua nu era groasă și scîndurile bancului se simțeau
al naibii. Lui nu-i păsa de loc. Somierele făceau parte dintre
accesoriile rezervate mai-ma- rilor acestei lumi. Numai că-l
stinghereau boldurile pierdute pe podea și care-i intrau în tălpi,
cînd uita să se încalțe la sculare. Bunicul meu Léonard, grav și
tăcut, socotea că singurul lucru important în viața lui era să-și
înzestreze copiii cu o educație și o creștere demne de legenda
originii lor. Lucra toată ziua, dar, cum era modest și prețurile lui
erau mici, această trudă nu-i aducea bogăție. Dacă impresiile din
copilărie ale tatii sînt exacte, munca nu-i aducea decît fericirea.
Sufrageria era minusculă, masa rotundă prelungită cu nada ei
aproape că atingea pereții. Nu te mai puteai mișca atunci cînd
familia se aduna pentru cină. Marguerite Merlet, bunică-mea, își
oprea scaunul de lîngă ușa bucătăriei. Bucătăria dădea într-o
curte. Tata ura această bucătărie mai ales în anotimpul mazării.
Primăvara, cărucioarele precupeților erau pline de mazăre, pe
care o dădeau pe nimica toată. Cei doi frați mai mari erau
ucenici, Liza era la școală și Renoir trebuia s-o curețe de coajă.
După șaptezeci de ani mai simțea încă în degete întregul dezgust
pe care-l avea la curățatul mazării.
Camera părinților dădea în strada Argenteuil, artera principală
a acelui cartier dispărut. Tata își amintea un detaliu: contrar
tuturor dormitoarelor familiilor pe care le frecventa Renoir, feres-
trele acelei camere nu aveau niciodată perdele duble. Bunicii
mele îi plăcea lumina și aerul.
Cred că locuința era la etajul întîi. Scara era de piatră, rampa
din fier forjat. Poarta de intrare a casei era mai îngustă și
încadrată de două coloane în chip de teasc. într-o nișă trebuie să
fi fost o statuie de sfînt, spartă în timpul Revoluției. Ceilalți
locuitori de-acolo nu dădeau nici o atenție acestor splendori
demodate. Renoir era fericit că a crescut în mijlocul unui
asemenea lux. Luxul pentru el nu însemna trăsuri elegante,
mese somptuoase sau iubite pline de bijuterii. însemna, mai ales,
posibilitatea de a-ți odihni ochii pe obiecte de valoare. Un obiect
era de valoare dacă dezvăluia personalitatea celui care îl făcuse.
Putea să fie o sculptură, un tablou, o farfurie sau un scaun.
Putea să fie cea mai umilă unealtă de bucătărie sau coroana lui
Carol cel Mare. Esențialul era să poți descoperi în piatra, lemnul
sau stofa lui, ființa care concepuse și executase opera. Renoir
pretindea chiar că defectele îl interesau tot atîta cît și calitățile,
josniciile tot atîta cît și mărinimiile.
Mai tîrziu, cînd afacerile i-au mers mai bine, bunicul a închi-
riat o prăvălie în strada Bibliotecii, la cîțiva pași de strada Argen-
teuil, și bunica a putut să folosească salonul.
Aș vrea, înainte de a merge mai departe cu povestea unui oare-
care puști din Paris, pe nume Renoir, să vă puteți face o idee
asupra aceluiași Renoir, așa cum arăta el la sfîrșitul vieții sale.
în grădina mea din California, aproape de ușa bucătăriei, este
un portocal. îl privesc și-l adulmec. E plin de flori. Nu pot vedea
un portocal fără să-mi amintesc de Cagnes. Gîndul evocă de
îndată imaginea tatii. Acolo și-a petrecut cea mai bună parte a
anilor din urmă; acolo a murit. La el, la Collettes, e același
parfum de portocali și bătrînii măslini nu s-au clintit din loc. Mai
ales iarba ni-l apropie. Este o iarbă săracă, dar înaltă și deasă,
întotdeauna cenușie, afară de mijlocul iernii, un amestec din cele
mai variate specii și cele mai frumoase flori sălbatice pe care ți le
poți închipui. Un amestec de uscăciune și de belșug în același
timp, cenușiu și colorat, așa cum sînt adesea lucrurile din sudul
Franței. Parfumul ei nu te izbește violent ca în gariga de pe lingă
Aix-en-Pro- vence. E mai subtil și cu neputință de uitat. Dacă aș
fi dus la Col- lettes cu ochii legați, aș recunoaște locul numai
după miros.
Umbra măslinilor e adesea mov, totdeauna mișcătoare, lumi-
noasă, plină de veselie și de viață. Dacă te lași furat de
închipuire, poți crede că Renoir mai e acolo și că ai să-l auzi, pe
neașteptate, fredonînd și făcînd cu ochiul pînzei lui. El face parte
din peisaj. Nici nu-ți trebuie prea multă imaginație ca să-l vezi cu
pălăria aceea albă pusă caraghios pe țeasta înaltă. Pe fața tare
slăbită stăruie expresia unei glume afectuoase. Exceptînd
săptămînile de dinaintea morții, trupul lui atît de slăbit și cu
totul paralizat, nu ne mai impresiona de loc, nici pe Gabrielle,
nici pe mine, nici pe frații mei sau pe toți aceia care trăiau pe
lîngă el. Eram obișnuiți și noi și el. Astăzi, după atîta vreme, îl
văd și mai bine. îmi vin în minte comparații ușoare. La Alger,
europenii îi numesc pe bătrînii arabi«trunchiuri de smochin” iar
în Franța, scriitorii care se cred țărani folosesc bucuroși expresia
«butuc de viță de vie»ca să descrie un țăran uscat și strîmb.
Aceste imagini se bazează pe asemănările fizice. Pentru Renoir,
comparația s-ar putea duce mai departe, amintind minunatele și
generoasele fructe pe care smochinul și vița le extrag dintr-un
pămînt pietros.
Tata avea ceva de bătrîn arab și semăna foarte mult cu un
țăran francez, numai că pielea lui, în permanență apărată de
soare pentru a-și putea menține pînza în afara reflexelor „care-și
bat joc de tine», rămăsese deschisă ca de adolescent.
Ochii și mîinile îi uimeau pe cei care se aflau pentru prima
oară în fața lui. Ochii erau căprui, bătînd în galben, privirea
pătrunzătoare. Adesea ne arăta, în zare, o pasăre de pradă
rotindu-se deasupra văii de la Cagnes, sau vreo buburuză
cățărîndu-se pe un fir de iarbă, pierdut în mulțimea firelor. Ș i
noi, cu ochii noștri tineri, trebuia să căutăm, să ne concentrăm,
să-l întrebăm. El vedea dintr-o dată tot ceea ce-l interesa,
aproape sau deperte. Așa erau ochii lui, iar ca să-i cunoașteți
expresia, închipui ți-vă un amestec de ironie și tandrețe, de
glumă și de voluptate. Păreau că rîd întotdeauna, că percep întîi
partea hazlie. Dar era ca un ris cald, un rîs afectuos. Poate că
era o mască, pentru că Renoir era foarte rușinos, neplăcîndu-i
să-și dezvăluie emoțiile care-l tulburau în timp ce privea florile,
femeile sau norii de pe cer, așa cum fac alți bărbați cînd ating și
mîngîie.
Mîinile lui erau îngrozitor de deformate. Din cauza reumatis-
mului încheieturile trosniseră și degetul mare se îndoise spre
palmă, iar celelalte se făcuseră pumn. Vizitatorii care nu erau
obișnuiți cu el nu-și puteau lua ochii de la această schilodire și
nu îndrăzneau să-și rostească nedumerirea. „Nu-i posibil. Cu
asemenea mîini nu poate picta tablourile astea. E un mister!”
Misterul era chiar Renoir, un mister pasionant pe care nu încerc
să-l explic, în această lucrare, ci să-l comentez. Aș putea scrie
zece căiți, o sută chiar, asupra misterului Renoir și nu i-aș da de
capăt.
Fiindcă sîntem la capitolul despre fizicul lui Renoir, dați-mi
voie să-l completez în fugă. înainte de a fi paralizat, avea cam un
metru și șaptezeci și șase de centimetri. La urmă, presupu- nînd
că l-am fi putut îndrepta ca să-l măsurăm, desigur că era ceva
mai scund, căci coloana lui vertebrală se îngrămădise puțin.
Părul, care altădată fusese castaniu-deschis, era alb și destul de
des la spate. Creștetul era chel, dar asta nu se vedea, fiindcă
luase obiceiul să stea cu capul acoperit chiar și în casă. Avea nas
acvilin și energic, o frumoasă barbă albă, ascuțită, pe care i-o
îngrijea unul dintre noi, și care, printr-o mișcare ciudată, era
trasă nițel spre stînga din cauză că-i plăcea să doarmă acoperit
pînă sub bărbie.
De obicei purta veston închis la gît și o pereche de pantaloni
largi din postav gri în dungi, lavalieră albastră cu picățele albe,
potrivită cu grijă la gulerul cămășii de flanelă. Mama îi cumpăra
cravatele de la un magazin englezesc, căci la franțuji albastrul
ajunsese la culoarea ardeziei, „o culoare tristă, și nimeni nu-și dă
seama, fiindcă oamenii n-au ochi; vînzătorul le spune: e
albastru, și ei îl cred”. Seara, afară de mijlocul verii, i se punea
pe umeri o ușoară pelerină. Purta ghete mari cu fermoar, din
fetru gri în carouri sau maro. Afară, o pălărie ușoară de pînză
albă îl apăra de soare. în casă, prefera o caschetă de pînză din
acelea demodate, pe care cataloagele magazinelor de noutăți le
prezentau la începutul secolului drept „caschetă de șofer”. Nu
avea înfățișarea unui om din vremea noastră, te ducea cu gîndul
la un călugăr din Renașterea italiană.
într-o zi, Cézanne i se plîngea tatii de obrăznicia unui bogătaș
din Aix-en-Provence care nu numai că-și împodobise salonul cu o
pînză de Besnard x, „acest pompier care ia foc”, dar își permitea
să cînte la vecernii alături de Cézanne, și mai cînta și fals.
Renoir, înveselit, i-a amintit prietenului său că toți creștinii sînt
1
Albert Besnard.(1849—1934), pictor academist francez,
laureat al Premiului Romei (1874), foarte admirat în vremea
aceea, astăzi uitat. frați. „Fratele dumitale are dreptul să-l
iubească pe Besnard, și chiar să cînte fals la vecernii. Oare nu-l
vei regăsi în ceruri? — Nu, a răspuns Cézanne. Și a adăugat mai
în glumă, mai în serios: în ceruri, se știe foarte bine că eu sînt
Cézanne!” Nu se credea mai presus de burghezul din Aix, dar se
știa diferit, „așa cum iepurele de cîmp este diferit de cel de casă!”
Ș i Cézanne adăuga: „Nici măcar nu sînt în stare să exprim cum
trebuie volumele... nu sînt nimic...!” Acest amestec de orgoliu
măreț și umilință, nu mai puțin măreață, sînt ușor de înțeles la
Cézanne. Avea șaizeci de ani și încă nu cunoscuse marele succes
comercial. Nu fusese niciodată primit în salonul „Domnului
Bouguereau”3. La sfîrșitul vieții, Renoir, deși era criticat,
defăimat, adesea chiar insultat, sfîrșise prin a se impune.
Negustorii se certau pentru operele lui; marile muzee îi
deschiseseră porțile, și tinerii din toate țările și rasele veneau la
Cagnes în speranța de-a se putea apropia pentru cîteva clipe de
maestru. El accepta aceste omagii fără ca ele să i se «urce la
3 IVilliam Bouguereau (1825— 1905), unul dintre academiștii francezi (laureat al Premiului Romei,
1850) care s-a bucurat de mare succes la public și a dominat viața artistică a secolului al XlX-lea. Copleșit
de onoruri, a imprimat Salonului, denumit « Salonul Domnului Bouguereau », un academism oficial,
respingînd sistematic noile căutări ale lui Manet și ale impresioniștilor.
cap”. Ș i, cînd în timpul discuției i se aduceau laude, punea
deîndată lucrurile la punct. „Genial, eu? Ce glumă bună! Cum
vine asta?...»
Cînd îmi povestea despre copilăria lui, Renoir sărea fără nici o
legătură de la descrierea plină de entuziasm a frumuseților
arhitecturale a cartierului său la lauda, nu mai puțin entuziastă,
a jocului cu bile. în orice împrejurare îi plăcea să facă economie
de mijloace. Un joc pentru care nu aveai nevoie decît de cîteva
bile din sticlă topită i se părea superior vînătorii cu hăitași
„...pentru care ai nevoie de cai, de trăsuri elegante, de oameni de
lume, de costume ridicole... și chiar de-o biată vulpe. Toate astea
ca să nu te distrezi doar cu cîteva bile...” Cred, mai ales, că
Renoir vedea în jocul cu bile un mijloc de „a comunica”, de a se
alătura celorlalți puștani din cartierul Luvru, într-un cuvînt: de
a-și satisface nesățioasa pasiune pentru semenii săi. Să ne
înțelegem, postura de cercetător al omenirii i se părea lui Renoir
sterilă și pretențioasă. El gîndea că dorința artistului de a se
adăpa chiar la
izvoarele vieții însăși trebuie să fie inconștientă. Nu ținea atît
să-i înțeleagă pe oameni ci să se amestece printre ei, să-i
aparțină mulțimii tot așa cum copacul aparține pădurii. Orice
mare creator transmite un mesaj. Dar în momentul în care își dă
seama de asta, printr-un fenomen ciudat, mesajul devine
zadarnic, pierzîndu-și valoarea. Profeții și sfinții au putut formula
adevărurile eterne fiindcă erau convinși că acestea nu erau ale
lor, că ei nu făceau altceva decît să transmită cuvîntul divin.
Altfel spus, cerul nu se destăinuiește decît celor umili. Renoir
desființase din vocabularul său cuvîntul „artist”. El se prezenta
ca un meseriaș al picturii. Eu însă îmi voi permite să folosesc
acest cuvînt detestat, pentru comoditatea argumentelor mele. îi
cer iertare tatii pentru asta, dar folosirea lui este atît de obișnuită
acum că mi-ar fi greu să-l evit, și chiar și el se obișnuise. Mai
tîrziu, vom vedea, că tata se temea de imaginație, considerînd-o
ca o manifestare a orgoliului. „Trebuie să fii înzestrat
cu o mîndrie afurisită ca să crezi că
ceeace iese dincreierul tăuvalorează mai mult decît ceea ce
veziîn jur. Cu imaginația nu ajungi prea departe și
lumea
esteatît de mare. Poți sămergi toată viața și n-ai să-i
dai
de capăt.”
Mărturisesc că poveștile lui Renoir și imaginile pe care le tre-
zeau în mine erau influențate, în mod ciudat, de pasiunea
noastră comună pentru romanele lui Alexandre Dumas, pe care
mi le recomandase de îndată ce-am știut să citesc. Un prieten de-
al lui îi atrăsese atenția că lucrările nu erau pentru copii, fiind
pline de aventuri de dragoste, de adultere, de răpiri etc. Renoir,
însă, considera aceste răstălmăciri ale moralei drept simplă ex-
presie a admirabilei sănătăți a lui Dumas-tatăl. „Ceea ce e
sănătos nu te poate îmbolnăvi.” Oricum ar fi, mi-era imposibil
să-l aud evocînd curtea Luvrului fără să-l văd acolo pe
d’Artagnan cu mușchetarii săi, și mai ales pe marii noștri favoriți,
personajele din Doamna de Monsoreau și din Cei patruzeci și
cinci. Ș i nu mai lipsea mult ca să ne închipuim cum casa familiei
Renoir fusese construită pentru unul dintre gentilomii gasconi
din garda regelui. Chicot și Bussy d’Amboise călcaseră pe
lespezile albe și negre ale vestibulului. în bucătăria în care Renoir
curăța mazărea, valeții ascuțiseră săbiile care aveau să-l
străpungă pe ducele de Guise. La fereastra aceea la care tricota
regina Amélie, apăruse, palid și subțirel, Henric al III-lea,
machiat ca o femeie, legănînd bilboquet- ul ce-l ținea în mîna
dreaptă. în spatele lui, Chicot se juca cu un cățeluș. în curte, cei
patruzeci și cinci, așteptînd ordinul, erau gîtuiți de emoție.
Fantoma asta palidă de-atîtea tragedii care grăbeau sfîrșitul rasei
lui era regele, regele pămîntului... Acest degenerat emana o
grandoare misterioasă. Gasconii îl aclamau cuprinși de-un mare
entuziasm. Strigătele: «Trăiască regele» se răsfrîngeau sub boitele
palatului, de-a lungul marilor coridoare, unde cu două secole
mai tîrziu gărzile elvețiene aveau să fie masacrate pentru un alt
rege. în timp ce erau secerați de marsiliezi, Ludovic al XVI-lea
fugea prin grădinile de la Tuileries ducînd cu el rămășițele
regalității pe care bătrîna Europă își așezase temeliile. O frunză
moartă a căzut la picioarele regelui. El s-a oprit ca s-o privească
și o dată cu el s-au oprit regina, copiii și întregul cortegiu. Poate
că tata se jucase cu bilele sub acest copac, care neîndoielnic mai
exista atunci cînd el sosise la Paris. Tata crescuse în acest cadru,
copleșit de istorie și de legende. Dar în casa bunicilor mei, toți
erau cu picioarele pe pămînt.
Era obiceiul ca tatăl să nu fie deranjat. Hărmălaia copiilor îl
enerva. Ș i cea mai mică distracție putea face ca foarfecele să
nimerească alături și să strice o bucată de postav din Alengon.
Vă puteți închipui ce dramă ar fi fost! Și mai erau și clienții. Cînd
te duci la croitor, îți place să găsești acolo o atmosferă plină de
demnitate și reculegere. Pe vremea aceea, confecționarea unei
îmbrăcăminți era un lucru important. Un costum bărbătesc
putea să coste pînă la o sută de franci. Dacă ne amintim că
salariul obișnuit al unui muncitor era de douăzeci de franci pe
lună, ne putem închipui ce cheltuială era. Puțin mai tîrziu, cînd
magazinele de confecții începură să prezinte marfa lor de gata,
puteai să-ți procuri un costum cu douăzeci de franci. Din fericire
pentru bunicul, în 1845, încă nu exista costumul de un ludovic.
Dacă haina era scumpă, în schimb ținea toată viața și chiar se
prefăcea, pentru a îmbrăca mai multe generații.
Tot oficiind cu metrul și cu creta în mînă, bunicul dobîndise, și
în viața lui particulară, obiceiul de a nu se dezbăra de o oarecare
solemnitate. Ca ucenic făcuse înconjurul Franței. Pe timpul
Restaurației, acest obicei, care avea să fie păstrat un timp mai
îndelungat de către dulgheri, tîmplari, dogari — meseriași ai
lemnului — era comun tuturor meseriilor. Viitoarea calfă pornea
pe jos, purtînd costumul profesiunii sale; într-o desagă ce-o
purta în spate, avea cîteva schimburi. Cea dintîi grijă, cînd ieșea
din Paris, era să-și cioplească un băț de alun, cu care bătea
tactul și care îi dădea o înfățișare mîndră. Cînd poposea lîngă
vreo fîntînă, înfrumuseța bățul scrijelind cu vîrful cuțitului
imagini simbolice. La popasul de seară, care era de preferință
într-un oraș, se interesa de „maică”; ea era nevasta acelui
meseriaș care se retrăsese din meserie cu ceva economii și care
se bucura de stima colegilor. Bă- trînul îi găsea repede ceva de
lucru ucenicului și, în schimbul unei sume modeste, „maica” se
îngrijea de hrană, de culcuș și de atmosfera de familie.
Pînă spre sfîrșitul secolului al XIX-lea, Franța era o țară de o
nemaipomenită diversitate. Calea ferată nu operase încă acea
uniformizare pe care autobuzele, radioul, cinematograful și tele-
viziunea tocmai le desăvîrșesc. Obiceiurile, părerile, accentul,
cîteodată și graiul, se schimbau de la sat la sat. Avea multe de
povestit bunicul.
Seara, după cină, cîțiva vecini se adunau în atelierul
croitorului, redat funcției sale de salon. Se consuma multă cafea.
Unul dintre musafirii nelipsiți fusese principalul ajutor al
faimosului călău Sanson, din vremea Teroarei. Prima oară cînd
mi-a vorbit despre acest personaj mi-a fost greu să-l cred pe tata.
Mi se părea neverosimilă alăturarea asta. Dar dacă socotești
bine, îți dai seama că era foarte posibil. Dacă admiți că, în 1793,
acest ajutor avea vreo treizeci de ani, în 1843, așadar avea
optzeci și doi. Cum spunea Renoir, există meserii care te
conservă. Întîlnirea asta a tatii cu supraviețuitorul unei alte lumi
mă face încă să visez. Omul ăsta cunoscuse Franța dinaintea
Revoluției. Făcuse parte deci din lumea perucilor și a
pantalonilor scurți. Gentilomii pe care îi executase erau încinși
cu spadă. El apucase scrisorile cu pecete, monarhia absolută și
frumoasele doamne cu pieptănătură „à la frégate». îi putuse
întîlni pe stradă pe Voltaire și pe Franklin, îl putuse auzi pe
Mozart cîntînd la clavecin, sau asista la reprezentațiile domnului
de Beaumarchais. El însuși dansase gavota, menuetul și
rigodonul. Văzuse rostogolindu-se în rumeguș capul mirat al
regelui său, apoi pe acela atît de emoționant al Măriei Antoaneta,
așa cum îl desenase David, cu cîteva clipe înaintea execuției. în
sufrageria noastră din bulevardul Rochechouart, tata încerca să
mi-l înfățișeze sorbindu-și liniștit cafeaua pe acest martor al
atîtor tulburări. Un bătrîn înalt, cu părul alb, destul de lung și
care regreta, probabil, pudra și conciul. Era bărbierit fi foarte
îngrijit în ținută și în vorbă. Se înțelegea bine cu Léonard lenoir.
Erau doi meseriași buni, unul croia postavul, celălalt retezase
capetele cu aceeași conștiinciozitate. Fiecare își face meseria,
asta-i tot. Pentru ca haina să fie bine croită, trebuie ca foarfecele
să fie bine ascuțit. Același lucru e valabil și pentru cuțitul
ghilotinei. De altfel, fiind de părerea patronului său, vecinul nos-
tru nu aproba invenția doctorului Guillotin, căci dusese de rîpă
meșteșugul, făcîndu-l prea ușor. Ușurința atrage amatorii.
înainte, pentru a tăia capul cu toporul, trebuia să cunoști
meseria, fără să mai vorbim de talent: ochiul sigur și mina care
să nu tremure. Ce merit ai cînd mînuiești un aparat care face
toată treaba? Cît despre bunicul, din partea lui, el vorbea despre
teama de a vedea Franța invadată de hainele în serie. în Anglia,
se și pornise ofensiva. Reflecțiile celor doi bărbați erau pline de
cel mai autentic bun-simț, fiind exclusă orice urmă de
sentimentalism. Numai lucrătorii proști sînt sentimentali,
croitorii proști, scriitorii proști, pictorii proști, călăii proști. Tata
era și el de aceeași părere.
Ascultîndu-l pe Renoir, îmi pregăteam cererea de transfer la
aviație. Din cauza rănii, mi-erau interzise infanteria, cavaleria și
artileria. Riscam să fiu trimis la vreun depozit și surghiunit la
scriptologie. De pe atunci mi-era groază de treburile plicticoase;
am făcut o mulțime de prostii din cauza acestei aversiuni. Tata
nu era de acord cu mine în privința aviației. El avea o teorie, și
anume, că nu trebuie să forțezi destinul: «Un dop, spunea el:
trebuie să te lași în voia vieții așa cum se lasă dopul în voia cu-
rentului unui pîrîu”. Dar să ne întoarcem la trecut.
Cele mai neînsemnate amintiri căpătau în mintea lui Renoir
aceeași importanță ca și expunerea celor mai profunde
convingeri. Caut să respect această neorînduială. El își amintea
chiar felul în care bunica pregătea excelenta ei cafea. întrebuința
o rîșniță extrem de fină. După aceea lăsa apa să fiarbă într-o
crăticioară, turna cafeaua și o lua repede de pe foc. Ca s-o
servească îi trebuia o strecurătoare. Fiind un fel de infuzie, era
nevoie de multă cafea, dar toată amărala și excesul de cafeină
rămîneau în zaț. Renoir era foarte serios cînd dădea rețeta asta.
El nu credea în procedeele care încearcă să obțină din elemente
tot ceea ce acestea pot da. Frumusețea unui atlet i se părea la
apogeul ei cînd omul nu ridica decît greutăți neînsemnate. Lui
nu-i plăceau opintirile. Declara că armonia e în mod general
produsul facilității. Dar, bineînțeles, teoriile sale erau pentru
ceilalți. Nu-și dădea niciodată seama că lucra enorm fără a se
opri vreodată.
Ideea de a avea „un scop în viață”, de reușită sau eșec, de răs-
plată sau de pedeapsă, îi era necunoscută lui Renoir. Evident,
vorbesc de scopul material. Totala acceptare a condiției umane îl
făcea să considere viața ca pe un tot, lumea întreagă ca pe un
singur obiect... „Degeaba a născocit imbecilul de Galileu că
pămîntul e rotund, și că nu-i decît o parte dintr-un sistem vast,
toată lumea e de acord dar nimeni nu procedează în consecință.
Pensionarul din Vesinet crede că grădina lui este un regat cum
nu se mai află și că trandafirii săi n-au nici o legătură cu cei ai
vecinului. Fiecare se crede înzestrat cu un destin aparte, o
pasăre unică în mica ei lume. De altfel, teoriile și descoperirile nu
schimbă lumea decît prin catastrofe. Omul nu crede în puterea
distrugătoare a pulberii decît atunci cînd îi cade o bombă în
cap... și apoi, pe vremea cînd pămîntul era neted, asta nu-i
împiedica pe egipteni să sculpteze Scribul ghemuit și pe greci pe
acea Venera din Arles, fată atît de bună... Ai chef s-o plesnești
peste fund! Descoperirea sinilor pietroși ai unei Cleopatre poate
răsturna orice, la fel ca descoperirea că pămîntul e rotund.»
Pentru Renoir nu existau evenimente mici sau mari, artiști mici
sau mari, descoperire însemnată sau neînsemnată. Existau
animale, oameni, pietre sau arbori care își îndeplinesc funcția lor,
și aceia care sînt „pe alături”. Principala funcție a unei ființe
umane este aceea de a trăi, cea dintîi datorie — aceea de a
respecta viața. Aceste reflecții nu aveau pretenția de a formula o
filozofie. Mai degrabă ele făceau parte dintre recomandările
practice ale unui tată către fiul lui, exprimîndu-se mai ales prin
exemple personale: „Eu trebuia să curăț mazărea și mi-era groază
de asta. Dar știam că face parte din viața mea. Dacă n-aș fi
curățat eu mazărea, poate că ar fi făcul-o tata, și costumul n-ar
mai fi fost livrat la timp clientului... și pămîntul nu s-ar mai fi
învîrtit, spre marea rușine a lui Galileu...»
Ideea că viața este o stare și nu o întreprindere mi se pare
esențială pentru explicarea caracterului, deci a artei lui Renoir.
Adaug că, pentru el, aceasta era o stare veselă, fiecare etapă fiind
marcată de descoperiri uimitoare. Fiecare privire asupra lumii îi
procura o mirare sinceră, o surpriză pe care nu încerca s-o as-
cundă. L-am văzut pe tata îndurînd dureri cumplite, nu l-am
văzut însă niciodată plictisindu-se.
Cititorul care va binevoi să mă urmărească de-a lungul aminti-
rilor mele încîlcite poate că va trage concluzia, din cugetările lui,
că tata luase o poziție hotărîtă împotriva științei. Dar Renoir
 cîrtea mai degrabă împotriva aplicării stîngace a descoperirilor
științifice. Reproșul cel mai mare la adresa («progresului» era
acela de a fi substituit fabricării individuale, fabricarea în serie.
Voi repeta adesea că un obiect, din cele mai obișnuite, nu-l
interesa decît dacă era expresia lucrătorului care-l făcuse. Din
momentul în care lucrătorul devenea o masă, unde fiecare
membru se specializa într-o operație, obiectul devenea anonim în
ochii lui Renoir. „Nu e firesc. Un copil nu poate avea mai mulți
tați. închipuie-ți un copil ale cărui urechi s-ar datora fecundării
unuia, picioarele altui germen, inteligența moștenind-o de la un
intelectual și mușchii de la un luptător. Chiar dacă fiecare parte
ar fi perfectă, n-ar fi un om, ci o societate anonimă, adică un
monstru.» Gîndea că știința nu și-a atins scopul neluptînd pentru
expresia individului, ci servind interesele mercantile și favorizînd
producția în serie. Ideea perfecționării produsului finit, acest
ideal al industriei moderne, nu-l atingea de loc. îi plăcea să
repete această afirmație a lui Pascal: „Nu există decît un singur
lucru care îl interesează pe om și acesta-i omul».
Una din trăsăturile caracteristice casei bunicilor mei era lipsa
bibelourilor. Bunică-mea detesta micile accesorii ornamentale
care par să fie în general apanajul femeilor. îmbrăcămintea ei era
severă și mobila fără zorzoane. O panglică pe corsajul rochiei i se
părea de prisos. îi plăcea ca obiectele să aibă o funcție și aceasta
să nu fie mascată. S-a rîs mult în familie după o vizită făcută
unei cucoane din vecini care decorase sufleul cu panglici roz.
Marguerite Merlet, chiar la Saintes, în tinerețea ei, nu între-
buințase niciodată pudră, nici cremă, nici roșu de buze. Avea
încredere în săpunul de Marsilia. Spuma abundentă a acestui
ingredient curăța atît pielea familiei Renoir cît și podeaua lor cu
ajutorul măturii de paie. Bineînțeles că nu aveau baie. Se spălau
într-un fel de lighean cu ajutorul unui burete mare. Apa murdară
se turna într-un orificiu de pe palier, anume destinat acestei
trebi. „Les plombs» (Plumburile) — așa se numea acest sistem de
evacuare, care pe atunci reprezenta ultima expresie a
confortului, nume care venea fără îndoială de la faptul că toată
țevăria pe care o vedeai cățărîndu-se de-a lungul scării era din
plumb. Ș i closetul făcea parte din instalația asta. Peria de dinți
era un articol de lux. Seara și dimineața îți clăteai gura cu apă
sărată și dinții ți-i curățai cu un bețișor subțire de lemn pe care
după aceea îl azvîrleai. Cînd vreun membru al familiei avea
neapărată nevoie, comanda o baie. Nu era un lucru ușor. Doi
auvergnați trebuiau să care o cadă din alamă și s-o instaleze în
mijlocul odăii. După un sfert de ceas se întorceau aducînd patru
găleți mari cu apă caldă pe care le deșertau în cadă. Fericitul
beneficiar al acestei operații sfîrșindu-și baia de care profitau și
frații mai mici, care își muiau picioarele în apa călduță încă, cei
doi oameni se întorceau pentru a evacua totul sub privirea
mustrătoare a vecinilor care dezaprobau această ostentație.
în casă totul se oprea cînd un copil era bolnav. Bunicul nu
ezita să amîne comenzile. Viața normală se relua o dată cu
însănătoșirea bolnavului. Trebuie să spun că înainte de a declara
boala, trebuia ca bunica să fie convinsă de gravitatea cazului.
Am să vă mai povestesc despre bunicii mei că nu aveau datorii
și că nu-i frecventau pe cei mai bogați decît dînșii de teama de a
nu se lăsa antrenați în cheltuieli. Erau religioși într-un fel mo-
derat. Bunicul nu se ducea la slujbă dar îi obliga pe copii să se
ducă. Bunica se împărtășea de Paști, dar nu avea încredere în
preoți, pe care îi considera niște intriganți. în fiecare duminică, își
conducea mica ei familie la altă biserică, alegînd liturghia cîn-
tată, pentru muzică. Uneori era biserica Saint-Roch; în fața a-
cestei biserici, cu șaizeci de ani în urmă, Bonaparte îi secerase pe
regaliști și salvase Republica pentru ca apoi s-o poată devora mai
bine. Familia Renoir frecventa și biserica Saint-Germain-
l’Auxerrois. Bunica nu scăpase desigur prilejul de a le arăta
copiilor fereastra Luvrului de unde Carol al ÎX-lea doborîse cu
ajutorul archebuzei, în noaptea Sfîntului Bartolomeu, mai mulți
protestanți care încercau să se refugieze în casa Domnului.
Primăvara, cînd copacii de pe chei începeau să înfrunzească,
ajungeau pînă la Notre-Dame. Plimbarea de-a lungul Senei era
delicioasă. Tînărul Renoir respira Parisul cu toată puterea, prin
toți porii; se îmbăta de el. Aerul era încărcat de emanațiile orașu-
lui, de mirosul piețelor, de puternicul miros al prazului
amestecat cu acela timid, dar stăruitor, al liliacului; totu fiind
măturat de briza acidă care este, la drept vorbind, aerul
Parisului. Nu este baia de aburi din Normandia, cînd soarele
dogorește iarba umflată și cînd muștele înnebunesc; nici mirosul,
amețitor din cauza uscăciunii, a gangelor din sud, brusc alungat
de pumnul mistralului; nici suflul întăritor al ținuturilor din est,
ascuțit ca un brici, pricinuind rătăcirea minții și accesele de
nebunie colectivă. Aerul Parisului, mai înainte ca țevile de
eșapament ale mașinilor să-l fi spurcat, era, ca tot ceea ce
caracterizează acest oraș, făcut din măsură și echilibru.
Cînd cunoști opera lui Renoir, e de prisos să amintești blîn-
dețea orizonturilor pe care le descopereau ochii lui de copil.
Nimic nu e brutal în peisajul din Ile-de-France. Astăzi, oamenii
încearcă să-i distrugă armonia prin culori fără subtilitate,
potrivite țărilor nordice. Lumina rece se poate întovărăși cu
verdele agresiv și galbenul orbitor; Parisul nu. Din fericire, clima
îi apără frumusețea. Afișele țipătoare se întunecă foarte repede în
pîcla dimineților de toamnă; zidurile lipsite de grație crapă
datorită burniței persistente. Acest oraș l-a creat pe François
Villon, pe Molière, pe Cou- perin și pe Renoir. Ș i continuă să
creeze pictorii din lumea întreagă.
Copiii familiei Renoir nu știau ce înseamnă „a te găti cu
hainele de zile mari”. Bunica ținea ca ei să arate bine în toate
împrejurările vieții. Cînd o ajuta la bucătărie sau cînd alerga pe-
afară, bunica îi dădea tatii să îmbrace o pereche de pantaloni
vechi; dar, în afara acestor împrejurări periculoase, el purta
întotdeauna același costum. Duminica, atunci cînd ieșea de la
biserică, se uita cu milă la cumetrele care plesneau în corsetele
lor, cărîndu-și plozii pociți în hainele lor frumoase, șchiopătînd
din cauza ghetelor prea strimte.
Cînd a venit timpul ca tata să meargă la școală, i-au cumpărat
un ghiozdan de piele pe care-l purta pe spate, prins în catarame,
ca soldații. Școala, condusă de călugării Ș colilor creștine, era la
cîteva sute de metri depărtare de casă, în dependințele unei vechi
mănăstiri. Printr-un decret al lui Robespierre, din 1793, de pe
vremea Teroarei, se instituise un sistem de școli gratuite și toți
tinerii francezi erau obligați să învețe a citi, a scrie, a socoti și
cîteva noțiuni de solfegiu. Prezența nu era obligatorie în aceste
[coli publice, dacă părinții puteau dovedi că, prin mijloace
particu- are sau de alt fel, copilul căpăta aceeași educație.
Decretul mai era încă în vigoare. Regii păstraseră moștenirea
asta de la dușmanul lor. Numai că, o dată cu școlile comunale, ei
sprijiniseră și subvenționaseră școlile conduse de călugări. La
călugări, tata a regăsit pe unii din micii lui prieteni din cartier și,
cu seriozitatea care-l caracteriza întotdeauna, a învățat să
citească, să scrie și să socotească. învățau în săli boltite, foarte
întunecoase. Tata își amintea că fusese pedepsit de mai multe
ori, numai fiindcă nu putea să citească literele din cartea prost
luminată. Drept pedeapsă era pus la colț, ceea ce, cred, se mai
obișnuiește și azi, în unele școli primare. Ș colarilor distrați li se
punea pe cap o tichie de hîrtie, avînd două urechi lungi, și ei
trebuiau să îngenuncheze cu fața la perete. Profesorul nu
părăsea nicicînd o linie de lemn, ale cărei funcții erau multiple.
Cu ea indica litera de silabisit pe marele alfabet, agățat pe perete,
și restabilea ordinea printr-o ușoară bătaie într-un pupitru.
Ș colarul neatent, prins asupra faptului, trebuia să întindă
vîrfurile degetelor, bine alipite, profesorului, care le lovea, fără
milă, cu linia. Pe Renoir îl indigna amintirea acestui obicei, nu
pentru că era contra pedepselor corporale, pe care le considera
mai puțin penibile și, în tot cazul, nu atît de înjositoare ca
morala. Profesorul care reușește să convingă un elev că n-a avut
dreptate atunci cînd nu și-a învățat lecția este un fals democrat,
căci își sprijină argumentele pe autoritatea funcției sale. Biruința
lui este pentru elev un fel de predare. Renoir nu era de acord cu
loviturile liniei peste vîrfurile degetelor, pentru că riscau să-i
strice unghiile. Voi reveni adesea ia importanța pe care o acorda
el celor cinci simțuri. Centrul principal al pipăitului este vîrful
degetelor, iar una dintre funcțiile unghiilor este aceea de apărare
a acestui delicat centru nervos. Cînd eram copil, îmi plăcea să-mi
tai unghiile foarte scurt, căci astfel se micșora riscul de a mă lovi,
cînd mă cățăram pe copaci. Tata, care nu era de acord cu mine,
spunea: «Trebuie să-ți aperi vîrful degetelor; dacă n-ai grijă, riști
să-ți diminuezi simțul pipăitului și să te lipsești în viață de mari
plăceri”.
Iama, în ciuda focului care trosnea în sobă, crăpai de frig în
clasă. Ș mecherii își asiguraseră cîte un loc lîngă sobă și nu mai
puteau de cald. Tata, însă, n-avea să fie nicicînd un șmecher și
era mulțumit așa. Pentru el, a fi șmecher era cea mai mare
nenorocire.
Mai mulți biografi au scris că desena neîncetat pe marginea
caietelor. Lucrul pare plauzibil, dar niciodată Renoir nu mi-a
vorbit despre asta. După cîte se pare, în copilărie, marea lui des-
coperire a fost cîntecul. Pe vremea aceea, se cînta mult în școlile
franceze. Era reflectarea unui obicei național, din nenorocire as-
tăzi dispărut. Francezii veacului al XIX-lea încă mai adorau
cînte- cele. E cunoscută marea faimă a lui Béranger, aflat chiar
în culmea succesului. Amintirea epopeii Iui Napoleon,
reînsuflețită de aducerea rămășițelor lui, izbucnea în cuplete
înduioșătoare.
în sezonul vînătorii, micul Renoir, care avea pe atunci vreo
zece ani, însoțea cîteodată un oarecare vecin la vînătoare. în
duminica aceea, se scula cu noaptea-n cap și ieșea din casă în
vîrful picioarelor, cu pantofii în mînă, ca să nu-i trezească pe
ceilalți. I se îngăduia să ducă tolba de vînătoare și să privească.
Locul de vînătoare preferat al vecinului era țarina de grîu care se
întindea între rue de Penthievre și satul Batignolles. De atunci,
gara Saint- Lazare și întregul cartier numit „de l’Europe” au
înlocuit țarina. Se pare că locul era bogat în vînat, plin de iepuri,
mai ales. Dacă vînătoarea era bogată, vecinul îi dădea și micului
său tovarăș un exemplar frumos care mai sporea masa cea de
toate zilele a familiei. După evocările vînătorilor, tata nu scăpa
nicicînd prilejul să aducă vorba de Haussmann, care
transformase Parisul într-un chip atît de supărător. Doar nu
locul era cel care lipsea. Parcă orașul nu se putea întinde peste
cîmpiile monotone ale împrejurimilor, iar copacii și grădinile să
rămînă neatinse? Acuza pofta de cîștig nesățios, care sacrificase
totul dorinței ca prețurile terenurilor să crească. El ura tagma
industriașilor, a bancherilor, a speculanților, care-și impun
voința de la cel de-al doilea imperiu încoace. «Ce-au făcut din
bietul meu Paris! Ș i mai e ceva! Ceea ce construiesc pentru uzul
lor e unt, dar confortabil. Aerul le lipsește, dar puțin le pasă lor
de asta, fiindcă au și case la țară. Dar mahalaua... Casele pe care
îndrăznesc să le închirieze muncitorilor... Ce rușine! Toți copiii
aceia au să se îmbolnăvească de tuberculoză înghițind fumul
uzinelor! N-am ce spune, va fi o generație frumoasă!» Și trecea la
Garnier care a construit Opera: „Cînd te gîndești că a scăpat de
bombardamentele nemților». Cît privește pe Viollet-le-Duc, am să
vă dau posibilitatea să vă faceți o idee despre sentimentele tatii
pentru el. în 1912, tocmai ne mutasem în acest apartament din
bulevardul Rochechouart, unde au loc discuțiile noastre.
Contractul era semnat, mobila transportată, cînd tata a observat
că imobilul, a cărui intrare era în bulevardul Rochechouart, făcea
colțul străzii Viollet-le-Duc. în ciuda avantajului de a avea
locuința la același etaj cu atelierul, tata voia să plece imediat,
declarindu-se incapabil de a suporta vecinătatea acestui nume.
Era numai o butadă, al cărei fond era însă serios. Viollet-le-Duc
era arhitectul pe care îl ura cel mai mult. Ș i numai Dumnezeu
știe cît îi ura pe arhitecți! Nu-i ierta faptul că a pocit catedrala
Notre-Dame de Paris și catedrala din Rouen. „Ador decorurile de
teatru, dar într-un teatru.” El pretindea că Viollet-le-Duc dis-
trusese mai rău monumentele franceze decît bombardamentele
nemțești și toate revoluțiile și războaiele trecute și viitoare.
La 22 februarie 1848, în momentul cînd Renoir se ducea la
școală, a văzut sosind o companie a gărzii municipale care s-a
instalat în fața palatului Tuileries. Oamenii s-au încolonat, reze-
mîndu-se mașinal de perete și au început să-și răsucească țigări.
O vecină a întrebat pe un soldat ce se întîmplă. El i-a răspuns
glumind: „E revoluție”. Vecina i-a spus bunicii, care s-a întors la
treburile ei, și tata s-a dus la școală. La douăsprezece și-a mîncat
pîinea unsă cu untură și, la patru, s-a întors acasă fără să
observe altceva decît creșterea numărului de soldați în jurul
palatului Tuileries. La cină, Henri și Liza au povestit că văzuseră
un grup de muncitori în rue de Rivoli și pe unul dintre ei ducînd
un steag tricolor. Steagul era al monarhiei din iulie și nu avea
nimic subversiv. Muncitorii cîntau cîntecul girondinilor pe care îl
lansase piesa lui Alexandre Dumas-tatăl. A doua zi dimineața
soldații erau și mai numeroși. Regina Amélie nu apăruse la
fereastra ei, dar nu era de mirare, căci era iarnă și frig! Totuși, lui
Renoir i s-a părut că Henri, Liza și chiar tatăl lui erau nervoși și
pronunțau cuvinte neobișnuite în vocabularul familiei ca: popor,
libertate, sufragiu universal. Toată lumea îl beștelea și-I ura pe
mareșalul Bugeaud, inventatorul chipiului și eroul faimosului
cîntec L'as-tu Vue, la casquette, la casquette h Tata se întreba,
mai tîrziu, cum de putuse deveni legendar acest personaj sub
chipul unui erou simpatic. într-adevăr, în momentul discuțiilor
noastre, Bugeaud devenise în spiritul poporului francez un fel de
Bayard4 5 om vesel. Trebuie să mai am pe undeva, prin bibliotecă,
imagini din Épinal pe care Gabrielle mi le citea ca să stau liniștit,
pe cînd aveam vreo patru, cinci ani. Acolo, Bugeaud este
reprezentat în cele mai glorioase împrejurări, șarjînd cu baioneta
alături de infanteriștii săi, asistînd la predarea căpeteniilor arabe,
gustînd supa trupei, aclamat totdeauna, aureolat de pălăriile
agitate, purtat în triumf și îmbrățișat de drăgălașele cetățene.
Această popularitate postumă, Renoir o punea pe seama
redeșteptării pasiunii pentru cocarde, care, mai tîrziu, avea să
urmeze înfrîngerii din ’70. în 1848, eram prea aproape de
victoriile lui Napoleon și majoritatea francezilor nu avea încredere
în gloriile militare.
Cele trei zile glorioase 1, cum au fost denumite cele trei zile ale
revoluției, au început cu cîntece. împușcăturile de pe marile
bulevarde, care au făcut atîtea victime, au transformat acest
protest, aproape amical, într-o luptă sîngeroasă. Soldații regelui

4 Ai văzut oare șapca, ai văzut-o?

5 Pierre Terrail senior de Bayard (1473— 1524) supranumit Cavalerul fără teamă și prihană, tipul
cel mai pur al cavalerului francez idealizat de poeți.
au tras în popor. Poporul a răspuns alungîndu-l pe rege care,
mai norocos decît Ludovic al XVI-lea, a putut să fugă în Anglia.
într-o bună dimineață, familia Renoir a băgat de seamă că vecinii
lor au renunțat la luptă și că palatul era gol. Le-a părut rău după
buna regină Amélie, dar au salutat cu bucurie instaurarea
Republicii. Nu văzuseră nimic din revoluția care avea să
zdruncine lumea și care se desfășurase la cincizeci de metri de
casa lor. Domni în redingotă au luat locul familiei regale. Luvrul
și palatul Tuileries au fost numite palatele poporului. Viața s-a
scumpit și, în consecință, bunicul a fost nevoit să urce și el prețul
costumelor. Gărzile palatului au rămas aceleași. Ecusonul
familiei Orléans a dispărut și a fost înlocuit prin cuvintele
„Libertate, Egalitate, Fraternitate”.
în ziare, se spunea că întreaga Europă urmase exemplul
Parisului. Au avut loc lupte pe străzile orașelor germane, italiene
și spaniole, în multe state germane, represiunea se manifesta în
chip sîngeros. Mii de republicani fugeau din cauza acestor
represiuni. Mulți au emigrat în America. Aportul cunoștințelor și
îndemînării lor profesionale a fost una din cauzele prosperității
industriale ale acestei țări noi. întreaga mișcare se pornise din
Paris care, încă o dată, se afla în centrul lumii. Parizienii se
mîndreau cu asta și familia Renoir împărtășea acest sentiment.
într-o bună zi, i-a vizitat proprietarul, pe care-l vedeau rar.
Venea să-i anunțe dărimarea casei lui și a celorlalte care
umpleau curtea Luvrului. Republica dorea să realizeze un vechi
vis al regilor și al lui Napoleon — acela de a uni Luvrul cu palatul
Tuileries. Diversele stăpîniri au dat înapoi întotdeauna în fața
cheltuielilor și în fața greutății de a expropria atîția mici
proprietari. Patru zile după Revoluția din 1848, guvernul
provizoriu, printr-un decret inspirat de generalul de Cavaignac, a
ordonat executarea unui plan al domnului arhitect Visconti,
privind lucrările. Planul era măreț. După curățirea terenului,
aveau să fie înălțate construcții mult mai mari și mai bogate decît
vechiul Luvru și pe rue de Rivoli și de-a lungul Seinei și aveau să
se unească cu palatul Tuileries ca să închidă careul.
Zilele de 27, 28 și 29 iulie— ale revoluției din 1830.
Bunicul locuia în cartier de trei ani. începuse să-și facă
clientelă, găsise prieteni noi și privea cu încredere viitorul. Ideea
unei mutări îl teroriza. Vestea îi surprinse și pe Henri, Liza și
Victor. Parcă plutea deasupra lor amenințarea exilului. Renoir,
dimpotrivă, spera să facă o nouă călătorie cu diligența. Pe
bunică-mea, vestea catastrofei n-a tulburat-o de fel. A amintit că,
de Ia marea revoluție din 1789, au existat cel puțin douăzeci de
proiecte de transformare a Luvrului. Noul plan avea să ajungă pe
rafturile prăfuite ale vreunui minister alături de celelalte. Iar în
cazul unei decizii hotărîte, treburile administrative se vor
tărăgăna atîta că familia Renoir va avea destul timp ca să iasă
din încurcătură. Ca de obicei, Marguerite Merlet avea dreptate.
Lovitura din 2 decembrie 1851 a distrus Republica și, pentru
moment, Luvrul a fost uitat. Prințul președinte a devenit
Napoleon al III-lea. Dar vai! în 1854, a dat ordin să se înceapă
lucrările și bunicii au fost nevoiți să părăsească locul. Totuși,
cîștigaseră șase ani. Dacă lovitura din 2 decembrie îi indignase
numai, hotărîrea împăratului de a mări Luvrul au considerat-o
ca pe un act despotic. Lui Napoleon al II 1-lea, Liza îi spunea
numai Badinguet. Era numele unui zugrav a cărui identitate și-o
însușise atunci cînd complota pentru întoarcerea lui la putere și
cînd îl căuta poliția regelui.
Familia Renoir s-a mutat în rue des Gravilliers din cartierul
Marais. Gabrielle mi-a vorbit de mai multe ori despre casa pe
care a cunoscut-o, căci fusese să-i ducă un dar din partea mamei
mătușii Liza, care rămăsese în apartamentul familiei împreună
cu soțul ei, gravorul Leray, atunci cînd bunicii s-au retras la
Louve- ciennes. Era o casă veche, aproape la fel cu toate celelalte
din acel cartier, care fusese la modă pe timpul lui Ludovic al XlII-
lea. Fațada era simplă de tot, străpunsă de ferestre înalte cu
ochiuri mici. O poartă sculptată dădea într-un portic, care ducea
în curtea interioară, unde era un castan minunat. în jurul curții
erau grajduri vechi. în 1854, curtea se prelungea cu o grădiniță
de zarzavaturi pe care mătușa Liza o cultiva cu plăcere.
Grajdurile erau ocupate de caii unui antreprenor care se ocupa
de mutări. în mijlocul porticului, printr-o arcadă, ajungeai la o
scară măreață. Gabrielle își amintea mai ales de scară; avea
trepte din piatră de construcție, joase și late, atît de tocite că
părea ca o pantă, și o rampă din fier forjat, ale cărei sculpturi în-
colăcite apăreau ca o «dantelă». Apartamentul bunicilor era la
etajul doi și era destul de mare ca bunicul să poată renunța la
prăvălia din strada Bibliotecii, puțin cam prea departe de rue des
Gravilliers pentru picioarele lui înțepenite, și să-și reinstaleze
atelierul de croitorie acasă. Din nenorocire, frumoasa scară
ajungea numai pînă la etajul întîi. Ca să urci mai sus, o luai pe-o
scară de lemn, destul de anevoioasă. Bunicul spunea că vor fi
atît de impresionați clienții de prima parte a ascensiunii încît a
doua etapă va trece neobservată. Copiii aveau chiar un etaj al
lor, sub acoperiș, și de acolo aveai cea mai frumoasă priveliște.
Locuința îi fusese recomandată de niște prieteni, fabricanți și
furnizori de nasturi, al căror atelier era la etajul întîi. Fabricantul
de nasturi era finul proprietarului.
Iată vîrsta membrilor familiei, atunci cînd s-au mutat în rue
des Gravilliers: bunicul meu Leonard avea cincizeci și cinci de
ani, bunica — patruzeci și patru, Henri — douăzeci și patru,
Victor — optsprezece, Edmond — șapte și Renoir — treisprezece.
Era timpul să învețe o meserie. Familia Renoir își cîștiga existența
în mod onorabil, cu condiția ca fiecare să contribuie cu ceva.
Henri lucra la David, un aurar din rue des Petits-Champs.
Domnul și doamna David îl iubeau grozav pentru gustul și
îndemînarea lui. Unchiul meu era și el plăcut impresionat de
farmecul domnișoarei Blanche David. Se vorbea despre căsătorie.
Diferența de religie (cei din familia David erau evrei) nu era un
obstacol. Fanatismul religios dispăruse de multă vreme din
păturile micii burghezii pariziene și rasismul nu se arătase încă.
Liza nu avea o meserie bine definită. în principiu, învățase
croitoria cu tata. Dar marea ei pasiune era apărarea omenirii
asuprite. înflăcărarea o cuprindea pentru cazurile cele mai
deznădăjduite; o dată i s-a întîmplat să aducă în camera ei un
copil părăsit. Ș i nu s-a liniștit pînă ce n-a găsit-o pe mamă, care
în mintea ei nu era nicicînd o nemernică, ci victima unei stări
sociale monstruoase. Atunci cînd nu găsea copii de salvat, se
ocupa de cîini sau de pisici. Camera ei era plină de animale, care
mai de care mai schiloade și mai rîioase. îi admira pe Saint-
Simon, Blanqui și Fourier și nu lipsea de la întrunirile grupului
revoluționar din cartierul des Gravilliers. Ș i atunci cînd patronul
era nedrept cu vreo biată muncitoare fără apărare, Liza îi spunea
pe șleau tot ce gîndea. Generozitatea ei n-a sporit bunăvoința
patronilor dar i-a atras călduroase prietenii. Charles Leray, unul
dintre prietenii ei politici, a ajuns un obișnuit al casei. Era fiul
unui chirurg din armata lui Napoleon care, după căderea
Imperiului, a continuat să practice cu succes medicina în
spitalele din Paris și avea statuie în piața primăriei din orașul său
natal, pe undeva prin Vendee. Statuia tatălui îi conferise fiului
un fel de aureolă, care o impresionase pe Liza. Leray era gravor,
executase ilustrațiile cîtorva cărți și lucra pentru jurnalele de
modă. Asta îi plăcea bunicului. Vizitele tînărului artist erau
binevenite și plimbările frecvente — tinerii adorau balurile — li se
îngăduiau, iar comentariile binevoitoare. Cînd tînărul i-a cerut
Lizei să se căsătorească cu el, ea l-a bruftuit. „Să ne căsătorim ca
niște burghezi!” Asta nu se potrivea cu învățăturile lui Fourier;
proprietatea înseamnă furt; nici cu ale lui Saint-Simon: totul
trebuie să fie în comun... nu există nici un motiv ca o femeie să-i
aparțină numai unui singur bărbat... Bunicul o lăsa să
vorbească. Pe vremea Teroarei, prietenul lui, ajutorul de călău,
asistase la încoronarea zeiței Rațiunea la Notre- Dame. După ce
trecuse uraganul, aceeași zeiță Rațiunea, fără îndoială fata
vreunui comerciant patriot, probabil că uitase acest moment de
glorie nelegiuită și se măritase cu vreun negustor înstărit. Copiii
ei se împărtășiseră și nepoții recitau catehismul. Marguerite
Merlet a întrebat-o cu răceală pe fiica ei de ce nu se duce să-și
caute eroul în America. Saint-Simon fondase un falang- ster în
Statele Unite, pe malurile fluviului Mississippi. în acel paradis
pămîntesc totul se împărțea: recoltele, femeile, copiii. Leneșul
primea la fel ca și cel care muncea. Charles Leray, în ciuda
ideilor lui revoluționare, nu îndrăznea să treacă peste conve-
niențe. Tata credea că Liza nici măcar nu-i fusese amantă. „La
ea, numai imaginația o luase razna...” într-o zi, Leray a pus capăt
vizitelor și se plimba ostentativ cu o vară a domnișoarei David.
Liza a declarat că s-a descotorosit de el, apoi s-a dus să-l aștepte
la ieșirea teatrului Château-d’Eau, unde el se dusese cu rivala,
ca să vadă Campania din Italia. în fața cîtorva mii de spectatori,
înduioșați încă de nenorocirile Josefinei de Beauharnais, i-a tras
iubitului ei o pereche de palme strașnică. Leray cîștigase. Peste o
lună se cununa cu Liza în fața altarului. în timp ce se îmbrăca
cu rochia albă, Liza spusese: „Eu sînt de partea lui Hristos...
numai preoții au terfelit totul. — Are noroc, observase Leonard.
— Cine? — Hristos”. Liza era lipsită de ceea ce numim astăzi
simțul umorului.
Victor lucra la un croitor de pe marile bulevarde. Se
descurcase minunat. Datorită eleganței, făcuse numeroase
cuceriri. Liza spunea despre el cu dispreț: „Victor e un afemeiat,
e născut ca să devină burghez!»
Henri și Leray insistau ca tata să învețe fie gravura, fie desenul
de modă... După prima împărtășanie, Renoir începuse să
deseneze cu furie. Hîrtia era rară și el desena cu cretă pe podea.
Bunicul constata cu necaz că îi dispăreau bucățile de tibișir. Dar
îi făceau plăcere desenele pe care fiul lui le așternea pe podeaua
locuinței. Marguerite Merlet era și ea încîntată și i-a dăruit lui
Renoir caiete și creioane. „Auguste o să facă ceva, are ochi!» Ea
nu-i spunea niciodată Pierre, căci găsea că erau prea mulți de r,
dacă întîiul lui prenume era pus înainte de „Renoir». Auguste
prefera să facă mai ales portrete. Părinții lui, frații și sora, vecinii,
cîinii și pisicile lor, îi lua la rînd pe toți, așa cum avea să facă de-
a lungul întregii sale vieți. De pe atunci considera lumea și pe
locuitorii ei ca pe un rezervor de „motive” create anume pentru el.
Nici unul dintre modelele sale benevole, și Renoir chiar mai
puțin decît ele, nu-și închipuia că acest mod plăcut de a-și
petrece timpul avea să devină o meserie. «Asemănarea» cu
modelul îi dădea numai speranța de-a putea aspira la cariera de
lucrător în domeniul artei, ca fratele lui Henri, sau, poate, ca
desenator de modă, cum sugera Leray, sau la fabrica de porțelan.
Ultima îndeletnicire îl ispitea tot mai mult pe bunicul, mîndru de
renumele orașului în care se născuse, Limoges, și ar fi fost fericit
să-l vadă pe fiul lui reluînd această mare tradiție, Renoir,
credincios teoriei sale, încă neformulate, aceea a «dopului», lăsa
destinului grija de a decide și continua să-și umple caietele de
zmîngăleli.
Solfegia foarte bine și avea o voce frumoasă de bariton.
Profesorii nu voiau să lase necultivat asemenea dar ai cerului. Au
obținut chiar să fie primit în faimosul cor al bisericii Saint-
Eustache, al cărui dirijor era un tînăr compozitor necunoscut, cu
numele de Charles Gounod. Corul era numai de băieți, în felul
acelor coruri modeme de mici cîntăreți de la Croix de Bois. Mulți
dintre ei erau copiii precupețelor din Hale. Cu alte cuvinte,
mamele aveau bani și erau, cum se spunea pe atunci, niște
palavragioaice obraznice. Pentru aceste negustoresc bogate era o
cinste să aibă un fiu care să cînte la Saint-Eustache. Arta pură
își punea astfel blazonul pe galantarul conopidelor și al păsărilor.
Excluderea candidaților nu se făcea fără proteste și apostrofări
într-un limbaj colorat. Cucoanele cu bijuterii veritabile și rochii
de mătase strălucitoare îl terorizau pe Gounod. Pentru a-l ajuta
în asemenea împrejurări i s-a dat ca ajutor un preot bătrîn care,
fiindcă oficiase totdeauna în cartierul Halelor, cunoștea limbajul
și-l folosea.
Gounod a făcut o mică pasiune pentru tata, l-a dat lecții parti-
culare, l-a învățat elementele compoziției muzicale, l-a pus să
cînte solo. Cînd Renoir îmi povestea această perioadă din viața
lui, îl simțeam călătorind cu gîndul sub bolta vechii biserici.
Vocea lui fragilă făcea legătura între toți credincioșii pe care el nu
putea să-i vadă. îi ghicea numai, transportați de sunetele
pătrunzătoare, sfîșiați de vibrația corzilor lui vocale. Descoperea
acea comuniune între artist și public care este însăși esența
puterii spirituale, și asta fără a fi nevoit să-și înfrîngă groaza
pentru exhibiția personală. „Stăm ascuns în spatele orgii mari.
Eram singur acolo deși eram cu ei.»
Repetițiile se făceau dimineața, foarte devreme. înainte de
începerea lucrului, băieții luau parte la o slujbă aproape
nocturnă. Biserica era luminată numai de luminările care ardeau
în fața Fecioarei și a sfinților. Micile pîlpîiri se mișcau la cea mai
slabă adiere. „Ce bogăție! Ș i cînd te gîndești că preoții au înlocuit
lumina asta vie cu aceea moartă a electricității.» Referindu-se la
modul acesta de a lumina, spunea: «lumină în borcan, conservă
bună pentru a lumina cadavrele!» în feeria mișcătoare apăreau
credincioșii slujbei matinale: hamali din Hale, ținînd în mînă
imensele lor pălării, măcelari din abatoare cu șorțuri pătate de
sînge, vînză- toare de stridii cu saboți și fuste scurte, lăptărese
îmbrăcate în alb. Era uimitoare credința lor și frumusețea
tabloului. „Chipuri de oameni a căror meserie este aceea de a
omorî, trupuri obișnuite să care poveri, bărbați și femei care știu
ce-i viața și care nu vin la biserică să-și arate hainele de
sărbătoare, nici din motive sentimentale. Acolo, într-o dimineață
friguroasă de iarnă, l-am înțeles pe Rembrandt I»
Gounod i-a dat tatii bilete pentru Operă, o lojă pentru întreaga
familie. Nu exista încă marea Operă a lui Garnier... „această
brioșă necomestibilă»... ci o încîntătoare clădire în maniera
italienească, despre care ți-ai putea face o idee dacă ai vizita
teatrul La Fenice din Veneția, «toată din lemn și numai loji, o
casetă de bijuterii pentru a prezenta fetele frumoase ale
Parisului. Teatrul este astăzi un „exercițiu cultural». Arhitecții au
studiat acustica, un pretext bun pentru tavane geometrice.
Italienii cunosc din instinct legile sunetului, fără a ști să le
formuleze. în teatrele lor totul se auzea. Un suspin al primadonei
te tulbura. Ș i roșul

acela, aurul, și apoi venerele, cupidonii, muzele din lemn

pictat!... Se mai găsesc și azi încă unele destul de frumoase, la
călușei!... și bijuteriile pe piepturile mari! Ador bijuteriile, dar
numai cînd împodobesc un sîn. Prefer, bineînțeles, bijuteriile
false. Numai gîndul că ele valorează bani scade puțin din
plăcere...”
 Se juca Lucia di Lammermoor. Artiștii încă nu cunoșteau stilul
„realist» și stăteau cu fața la public. Chiar atunci cînd tenorul îi
declara sopranei dragostea lui, îngenunchea, întorcîndu-i
spatele, și întindea brațele spre fotoliile de orchestră. Familia
Renoir era încîntată, tata nu mai putea de bucurie. Totuși, Liza
declară că nu e „adevărat». „în viață nu se cîntă, se vorbește.”
Asta l-a pus pe gînduri pe Renoir, fără a-l convinge însă. Mai
tîrziu, avea să-mi expună, în cîteva cuvinte, părerile lui asupra
teatrului: „Doamna Charpentier insistase mult să merg să văd o
piesă de Alexandre Dumas-fiul. M-am supus ca să-i fac plăcere.
Nu-mi plăcea Dumas- fiul din cauza atitudinii care-o avea față de
tatăl lui, care era disprețuit în acea vreme. Era considerat
distractiv, ca și cînd ar fi ușor să-i distrezi pe oameni. Pisălogii au
noroc. Cu cît sînt mai idioți, cu atîta-s mai admirați... Mă
dusesem deci să văd piesa lui Dumas- fiul. Cortina se ridică și
văd un salon cu un șemineu adevărat, cu foc adevărat și un pian
adevărat. Tocmai mă însurasem cu maică-ta și, cum ei îi plăcea
muzica, îi dăruisem un pian. în fiecare seară, cînd mă întorceam
de la atelier, primul lucru pe care-l vedeam acasă era pianul. De
ce să pierd o seară contemplînd, așezat prost într-un teatru, ceea
ce pot să privesc acasă în papuci și fumîndu-mi pipa?... Am
plecat fără să mai asist la sfîrșitul piesei”.
Fac aici o paranteză, încă una, privind adjectivul viguros
folosit de Renoir mai sus pentru a numi pisălogii. De obicei tata
sc exprima întotdeauna îngrijit și corect. Nu-i plăcea graseierea
mahalalelor pe care o socotea afectată; nici acea snoabă imitare a
limbii engleze, cuprinzînd și o ușoară gîngăveală. Greșelile privind
complementul îl agasau. El n-avea nici un fel de accent. Dar îi
plăceau adevăratele accente, acelea provenind din tradiție și, în
general, expresiile țărănești. Pe cît posibil, evita grosolăniile, pe
care le rezerva calificării unui număr limitat de dușmani
personali, literați și, mai ales, pictori literați.
Gounod l-a trimis pe bătrînul său prieten, preotul precupețelor
din Hale, în chip de ambasador la bunici. Se oferea să-i dea
elevului său o educație muzicală completă. Ca să-și poată cîștiga
existența, l-ar fi vîrît în corul Operei. Nu se îndoia că tînărul
Renoir va ajunge un mare cîntăreț. Oferta era tentantă. Lui
Renoir îi plăcea să cînte, dar am mai pomenit despre groaza lui
de a se afirma. Nu era timiditate, ci conștiința că „asta nu e
pentru el”. Și ghicea totuși că sub aparența ușurinței meseriei de
actor se ascund mari forțe destructive, că faptul de a înceta să fii
tu însuți pentru a deveni Don Juan sau Figaro este o gimnastică
spirituală pentru care el nu era făcut. Dacă propunerea lui
Gounod ar fi fost singura, credincios politicii „dopului”, ar fi
acceptat-o și părinții i-ar fi confirmat hotărîrea. Un prieten al
familiei David, domnul Lévy, proprietarul unui atelier de
porțelanuri din rue Vieille-du-Temple se oferea să-l ia ca ucenic.
Porțelanul, Limoges, visul lui Léonard! Tata s-a hotărît pentru
porțelan. Foarte emoționat, și-a luat rămas bun de la profesorul
lui. Gounod i-a spus: „Știi că tenorul pe care l-ai ascultat în
Lucia cîștigă zece mii de franci pe an...» Dar încă de pe atunci,
banii nu-l atrăgeau prea mult pe Auguste Renoir.
Renoir nu putea să facă ceva ce nu-i plăcea. Nu putea fizicește.
Spre exemplu, el n-a putut niciodată să-i învețe pe alții. Era o
excelentă mașină care înghițea viața. Vedea totul, înțelegea totul.
Ideea că fiecare trăsătură a pensulei sale înapoia aceste bogății
însutit nu i-a venit decît foarte tîrziu. Ș i nici măcar atunci! Cînd
picta, el uita, și totdeauna avea să uite, că opera lui ar putea
avea cea mai mică importanță. Funcția de profesor constînd în „a
da” i se părea neverosimilă lui, care voia să „ia totul”. Nu-și
cunoștea generozitatea. Din punct de vedere material era la fel.
De mic era extrem de econom. „Mergeam pe pămîntul din
mijlocul străzii de teamă să nu-mi stric pingelele pe piatra
trotuarului”. Totuși, nu șovăia să-și cheltuiască salariul pe o lună
casă i cumpere Lizei un guler de dantelă sau tatălui un baston
cu măciulie de aur. Mamii nu îndrăznea să-i facă nici un dar. Se
știe că Margueritei Merlet nu-i plăceau zorzoanele. Ei îi plăceau
mobilele frumoase, covoarele, draperiile sclipitoare. Mai tîrziu,
tata i-a dăruit o comodă Louis XIV, avînd o semnătură într-un
sertar. Renoir uitase numele...”nu era Boulle...ci un nume și mai
însemnat după părerea mea! Boulle cădea uneori în manierism.
Iar ca să facă toate comodele care i se atribuiau, ar fi trebuit să
trăiască trei secole!” Ș i tata adăuga: „Al doilea Imperiu ar fi putut
fi paradisul colecționarilor. Victor Hugo îi scosese din minți și
oamenii nu mai știau să vadă. Plăteau prețuri enorme pentru
imitațiile proaste ale evului mediu, fotolii cu sculpturi urite care-
ți intrau în coaste...construiau imitații de cetăți feudale, acelea pe
care le știi, cîmpia Monceau e plină de ele: ferestre cu ogive,
geamuri colorate, lipsite de lumină, scări ca să-ți frîngi gîtul.
Foișorul cu meterez adăpostește de obicei cabinetele. Ș i,
înăuntru, burghezele se credeau Isabela de Bavaria, iar soții lor,
negustori de fiare vechi, se credeau François Villon. în acest
timp, cu minunatele mobile țărănești și cele ale orășenilor din
secolul al XVIII-lea se făcea focul.»
Renoir și-a început cariera de pictor de porțelanuri cu
entuziasmul calculat, pe care-l avea față de orice lucru. Se îndoia
însă, în fundul sufletului, că produsele patronului ar putea
reprezenta idealul frumuseții plastice. Erau imitații după
porțelanurile de Sèvres sau de Limoges, vase împodobite cu
ghirlande delicate, farfurii cu arabescuri fine avînd totdeauna un
motiv central: păstori Louis XV făcînd curte păstorițelor, acvile
imperiale, portrete istorice. «Nu erau grozave dar erau cinstite. Ș i-
apoi, fiecare obiect făcut cu mîna are ceva deosebit. Cel mai
tîmpit dintre lucrători găsește mijlocul de a-și lăsa amprenta
personală. O trăsătură de penel stîngace îți poate dezvălui visul
lui ascuns. Și eu îl prefer pe tîmpit unei mașini.»
Renoir și-a făcut debutul pictînd chenarele ușoare. Datorită
dibăciei a fost trecut curînd la portretele istorice. Liza, care și
după căsătorie continua să se ocupe de interesele celorlalți, și-a
dat seama că fratele ei făcea munca unui decorator, în calitatea
lui de ucenic. S-a dus la patron și l-a făcut exploatator,
amenințîndu-l că avea să-l mute pe „Auguste” la concurentul din
față. Omul cel de treabă ținea la noua lui achiziție,”un băiat
politicos și care nu făcea gălăgie”. Dar nu se făcea să-l plătească
pe puști ca pe un bărbat, „... un bărbat cu nevastă și copii...»
Repeta mereu cuvintul „cuviincios” și, fără îndoială din
timiditate, își puncta spusele cu smiorcăieli discrete. Tata îl
descrie cu precizie: un om mic, foarte miop, cu o imperială6
enormă, care-i conferea, pe nedrept, o înfățișare energică. în cele
din urmă, s-a oferit să-l plătească pe Renoir cu bucata. „O să-l
trec la farfuriile pentru desert, două parale bucata și trei parale
pentru profilul Măriei Antoaneta.» „Profilul Măriei Antoaneta!...
nătînga asta care se credea deșteaptă jucîndu-se de-a
ciobănița...” Tata a pictat-o de sute de ori. La urmă ar fi putut s-
o facă și cu ochii închiși. Lucra așa de repede că buzunarul i se
umplea de parale. Patronul își răsucea mustața smiorcăindu-se:
«Un puști... să cîștige atîta bănet!... nu-i cuviincios!” l-a propus
lui Renoir să-l angajeze cu anul, plătindu-i lunar un salariu
enorm, de douăzeci de franci. Renoir, care visa acea siguranță la
care n-a ajuns nicicînd, ar fi acceptat. Dar Liza a refuzat și a
rămas mai departe «cu bucata”. A profitat de succesul cu Maria
Antoaneta ca să-l înduplece pe patron să-l lase să încerce noi
motive decorative. Omul cel de treabă s-a îngrozit. Dar nevastă-
sa, căreia-i plăcea să mîngîie părul castaniu-deschis al tînărului
meseriaș, a reușit să-l convingă. Renoir a încercat să copieze
nuduri dintr-o carte pe care i-o dăruise maică-sa, Zeii Olimpului
văzuți de pictorii mari. Cartea era ilustrată cu gravuri după
pictorii italieni ai Renașterii. Am avut multă vreme acasă un vas
împodobit cu o Veneră pe un fond de nori. Era deja un Renoir. în
ciuda banalității obiectului și a dorinței evidente de a lucra
«comercial», se ghicea mîna unui maestru. Vasul a dispărut de la
mine de-acasă în timpul ultimului război. Dea Domnul ca noul
proprietar să se bucure de el din plin.
Doamna Levy era o brunetă înaltă. La început îl îngrozea pe
Renoir. Niciodată, încă, nu luase în brațe o femeie. «... După cîte

6 Barbă à la Napoleon al III-lea. (N.A.)

mi-aduc aminte, arăta destul de bine, cam osoasă, avea picioare
mari, brațe mari, un piept frumos...» Cobora adesea în atelier,
locuința patronului era la etajul întîi, și-l privea pe tata cum
lucrează, suspinînd: „Sînt așa de singură... mă plictisesc». Renoir
trăgea concluzia: „Trebuie să fi citit Doamna Bovary, tîrfa asta
sentimentală... Nu mă-ncredeam în ea. Aveam altceva de făcut!
La drept vorbind însă era o fată bună, care nu voia decît să-mi
facă servicii.»
Pe Renoir îl fascina latura materială a meseriei lui. în ciuda
protestelor domnului Levy, care ar fi vrut să vadă îngrămădindu-
se farfuriile cu Maria Antoaneta, căci se vindeau din ce în ce mai
bine („...asta se datora ghilotinei... burghezii adoră martirii... mai
ales după un prînz copios, stropit din belșug cu lichioruri...”),
tata a învățat să muleze vasele și să le fasoneze. Bătrînul lucrător
care se ocupa de cuptoare a prins drag de el și i-a dezvăluit
secretul arderii, care se mai făcea încă cu lemne. Peste puțin,
Renoir a știut să regleze intensitatea focului și să-și dea seama de
temperatura dinăuntru după culoarea emailului în topire, pe
care-l putea urmări printr-o gaură în perete. Sorbind cîte puțin
din vinul amestecat cu apă, bătrînul fochist nu mai contenea cu
sfaturile: «Trebuie să bei... dar nu vin curat. Dacă nu bei, ai să te
usuci din cauza căldurii cuptoarelor. Am cunoscut eu unul, era
așa de uscat, că nu mai avea carne de loc... numai piele și oase...
inima, plămînii nu mai puteau funcționa... erau prea
înghesuite... a murit! Nu trebuie ca vasele să treacă prea repede
de la roșu-întunecat la roșu-deschis. Și nu trebuie să lași focul să
se stingă, căci s-ar produce stricăciuni». Arderea dura
douăsprezece ore. Prînzul celor de la cuptoare îl aducea
patroana: „Mănîncă, dragul meu... ți-am făcut o supă bună...”
Dar Renoir era fermecat de trecerea vaselor de la roșu la oranj și
patroana nu se alegea cu nimic. Bătrînul lucrător se distra
grozav: «Tu ești prea tînăr și eu prea bătrîn. N-are noroc!»
Tata îmi destăinuia amintirile într-o încîlceală fără nici un șir.
Cred că am reușit să adun faptele care privesc șederea lui la
patronul de porțelanuri, dar fără precizie cronologică. Mi se pare
că această perioadă a durat aproape cinci ani. Deci evocările se
pot referi atît la un puști de treisprezece ani cît și la un bărbat de
optsprezece, în acești cinci ani, Renoir avea să învețe ceea ce este
esențial în viață, arta și dragostea. Privind cea de-a doua entitate,
ar trebui să spun mai degrabă «femeile». Adaug că, făcînd
abstracție de unele excepții inevitabile, se poate afirma că la
Renoir ele reprezentau, mai înainte de orice altceva, o
materializare a artei.
Renoir tăgăduia, și pe bună dreptate, că e un intelectual. „Nu
mă interesează ce se petrece în capul meu. Eu vreau să pipăi...
măcar să văd...!” Pentru el, expresia „artă”, pe care în cele din
urmă a trebuit s-o accepte, „căci folosești limbajul timpului tău”,
a trecut de la abstract la concret, într-o zi cînd pașii l-au purtat
pe lîngă Fîntîna Inocenților. N-o vedea pentru întîia oară, căci se
vorbea mult pe atunci despre ea. Cu mare greutate, guvernul s-a
hotărît să-i facă din nou monumentului un cadru demn de el.
Lui Napoleon al IlI-lea îi intrase în cap să înfrumusețeze și să
curețe Parisul, și, așa cum avea să se vadă o dată cu executarea
planului Haussmann, n-a șovăit să taie în carne vie. Copil fiind,
Renoir aproba aceste schimbări, fiind fără îndoială sub influența
Lizei, care era pentru progres. Mai tîrziu, regretul pentru vechile
cartiere dispărute apărea deseori în convorbirile noastre. Despre
asta am mai vorbit și-am să mai vorbesc încă. „Nu-ți poți închipui
cît era de frumos și de amuzant Parisul!... Și oricare ar fi părerea
unui Haussmann și a altora porniți să dărîme, era mult mai
sănătos decît acum. Străzile erau înguste; poate că gîrla din
stradă nu mirosea întotdeauna prea frumos, dar fiecare casă
avea în spate cîte o grădină. O mulțime de oameni aveau încă
plăcerea de-a scoate lăptuca din grădină chiar în momentul în
care o mîncau.»
Fîntîna Inocenților era de pe vremea lui Carol al IX-lea. Fusese
construită în mijlocul vechiului cimitir al Inocenților, celebru
odinioară pentru cele patru osuare; așa erau denumite gropile
comune în care se azvîrleau cadavrele necunoscuților. Lucrările
începuseră cu puțin înainte de masacrul din noaptea Sfîntului
Bartolomeu. în timp ce artizanii migăleau delicatele ornamente
ale fîntînii, cadavrele protestanților se îngrămădeau în gropi.
Revoluția a hotărît să desființeze cimitirul Inocenților, vestigiu al
timpurilor trecute, și să-l înlocuiască cu o piață rezervată
zarzavagiilor și cultivatorilor din satele Charonne, Montreuil și în
general periferiei din nord-est. Momentul nu era prielnic
distrugerilor inutile. O dată cu victoria armatelor sale, republica
devenise mai tolerantă. Destinderea e comună tuturor
revoluțiilor, «chiar și revoluției creștine”, spunea Renoir. Oricum,
fîntîna a fost transportată, cu pioșenie, piatră cu piatră, într-un
colț al terenului. Cei care voiau să-i admire basoreliefurile,
puteau ajunge acolo, cro- indu-și drum prin mulțimea barăcilor
de lemn, a cărucioarelor și diferitelor dobitoace îngrămădite de
negustori. în 1855, toată mulțimea asta gălăgioasă a fost
împrăștiată, categorisită și rînduită în noua organizare a Halelor
care luau ființă și în care locurile aveau să fie distribuite după
categoria mărfurilor. Terenul vechiului cimitir a fost curățat și
fîntîna readusă în mijlocul acestui spațiu liber. în locul barăcilor
șubrede din piață, deasupra grămezilor de schelete, au apărut
copacii frumoși ai unui scuar. Spiritul de contradicție al lui
Renoir mergea pînă acolo încît regreta harababura pieții vechi.
„Nu-mi place ca opera de artă să-mi fie servită pe tavă. Cu
catedrala Notre-Dame au făcut la fel, secole întregi a stat foarte
bine în mijlocul vechilor șandramale. Dacă e vorba de artă, eu
spun că nu se poate artă fără viață. Ș i dacă distrugi viața...
atunci se duce dracului tot! Ș i asta numai din cauza maniei
noastre modeme de a face totul în mod „distins“. Nevestele
burghezilor nu mai suportă mirosul de pește.»
într-o dimineață, deci, tînărului Renoir i-a venit ideea să se
oprească în fața Fîntînii Inocenților. El s-a gîndit că
basoreliefurile ar putea să-i furnizeze excelente motive pentru
farfuriile lui de porțelan. A doua zi, s-a întors cu carnet și creion.
A deosebit foarte repede lucrătura lui Jean Goujon de-a celorlalți
sculptori. Apoi a cerut lămuriri cumnatului său, Leray, care i-a
spus povestea fîntînii. Tata și-a pus atunci o întrebare de
primordială importanță, „Femeile acelea sînt aproape toate la fel.
Fete frumoase cu corpuri plăcute; desigur nevasta sau iubita
sculptorului. De ce oare cele ale lui Jean Goujon sînt mai
excitante decît cele ale lui Lescot? De ce oare pot să stau ceasuri
întregi ca să le contemplu pe cele dintîi, în timp ce de celelalte
mă plictisesc într-o clipă?” Și Renoir trăgea concluzia: „Prea ar fi
comod, dacă am cunoaște răspunsul».
Sînt tare înfumurat dar cred că eu cunosc răspunsul. Fiindcă
Renoir, în mod inconștient, se simțea din aceeași plămadă cu
Jean Goujon. „Noi sîntem din același sînge, tu și eu”, spunea
Mowgli în Cărțile junglei, pe care tata le recitea adesea. între ființe
din același sînge, discuția este ușoară. Pun aici întreaga
problemă a difuzării operelor de artă. Pot participa la discuție
numai aceia care se ridică la nivelul artistului. Numărul lor, prin
forța împrejurărilor, este limitat. Atunci muzeele de ce și-au
deschis larg porțile mulțimii neștiutoare? Renoir răspundea la
întrebarea asta că singura metodă bună de-a învăța o limbă
străină era aceea de-a merge în țara respectivă ca s-o asculți cum
se vorbește. Unica speranță de-a ajunge la înțelegerea picturii
este aceea de-a privi pictura. „Ș i dacă numai unul, dintr-un
milion de vizitatori, este deosebit de impresionat, tot e destul ca
să justifici existența muzeelor.»
Pe vremea cînd Renoir îmi vorbea despre Fîntîna Inocenților,
nu sesizam de loc importanța acelor destăinuiri. în atelier se
însera. Povestirea tatii era întreruptă, din cînd în cînd, de
privirile piezișe pe care le arunca pînzei sale neterminată, așa
cum făcuse în ajun și cum avea să facă a doua zi. Mai avea să
treacă un timp pînă ce zăpăceala, pricinuită de moartea mamii,
să se prefacă într-un fel de resemnare. Pentru moment, n-avea
încă curajul să înceapă un portret sau să iasă pentru un peisaj.
Cufundat în fotoliul său, aștepta să se înnopteze. Cred că-i făcea
bine să-mi vorbească despre copilăria sa.
„Ar trebui să te duci să revezi Fîntîna. Eu nu! E-atît de
complicat cînd trebuie să mă mișc!... Dă-mi o țigară. Nici măcar
nu-s în stare să-mi răsucesc o țigară!» Ș i-și privea mîinile
schilodite de reumatism. „Ț igări gata făcute... parcă aș fi o femeie
întreținută!” Comparația asta îl amuza și-o folosea adesea. Mă
surprinsese, cu cîțiva ani mai înainte, cînd mama îi cumpărase
un automobil. „lată-mă acum și în mașină, ca o cocotă de lux!» Și
iar sărea în trecut. „Femeile astea ale lui Jean Goujon au ceva de
pisică. Singurele femei care contează sînt pisicile, cele mai
amuzante de pictat. Și totuși mi-aduc aminte de-o capră mare, o
fată superbă! Și pechi- nezele mi-a plăcut mult să le pictez! >> îi
plăcea să asemuiască ființele umane cu animalele. „Darwin nu
pricepea nimic. De ce numai maimuțele. Cutare (numea un mare
negustor de tabloul i) se trage din maimuță. Dar Victor Hugo
avea cu siguranță un armăsar printre strămoșii săi. Ș i cîte femei
nu seamănă cu gîștele! Asta nu le împiedică să fie încîntătoare.
Gîsca e tare drăguță!...”
Crezînd că-i voi face tatii plăcere, am cumpărat de la Muzeul
Luvru mici copii după basoreliefurile lui Jean Goujon. Dar el
abia s-a uitat la ele. în schimb l-a încîntat reproducerea unei
Fecioare din secolul al Xll-lea. O luasem fără să mă gîndesc. Mă
atrăsese corpul ei prea lung, chipul făcut cu stîngăcie și, mai
ales, un neverosimil Isus copil, prea mic, țeapăn, cu privirea fixă
de păpușă ieftină. Comentariul lui Renoir mi-a lărgit orizontul:
„Cîtă grație la această franțuzoaică și cîtă pudoare! Ei aveau
noroc. Vorbesc despre cioplitorii de piatră ai catedralelor. Să știi
că toată viața ai să lucrezi același motiv. Fecioara cu pruncul,
apostolii, cei patru evangheliști. Și nu m-ar surprinde ca unii să
se fi limitat mereu la unul și același subiect. Cîtă libertate! Să nu
mai fii nevoit să te preocupi de poveste, pentru că a fost spusă de
sute de ani. Important e să scapi de motiv, să eviți de-a fi literar,
și pentru asta să alegi ceva cunoscut de toată lumea; mai bine
chiar fără poveste!» Tot vorbind, își privea tabloul. «E prea
întuneric, am să las trandafirii ăștia. Cheam-o pe Louise-
lungana.» Tata era extrem de meticulos în tot ceea ce privea
meseria lui. Paleta și pensulele îi erau întotdeauna extrem de
curate. Puține persoane s-au bucurat de încrederea de-a se
îngriji de ele. Mama și Gabrielle meritaseră această încredere. Iar
acum, Louise-lungana. Spunea, cu nelipsita-i țigară aprinsă:
„Gîndește-te că n-avem aici decît o reproducere din ipsos. Nu-i
urît ipsosul, dar îi lipsește noblețea. Jean Goujon are mult talent,
dar trebuie să fii foarte puternic să reziști la o reproducere».
într-o zi, l-am auzit pe tata spunînd unui grup de prieteni,
printre care erau Vollard, negustorul de tablouri și Gangnat,
colecționarul: „De la catedrale încoace am avut un singur
sculptor”; și adăugă: «Sculptura e grea! Pictori se mai găsesc
cîteodată, literați și muzicieni sînt cu duiumul. Dar ca să fii
sculptor, trebuie să fii un sfînt. Să ai puterea de-a scăpa de
cursa superficialității, și, pe de altă parte, de-a nu cădea în
capcana falsului rustic. Și repeta visător: De la Chartres, nu mai
văd decît un sculptor... pe Degas». Această declarație
surprinzătoare nu-i uimea decît pe jumătate pe ascultătorii lui
Renoir. Erau persoane care depășiseră unele din acele bariere
care țin mulțimea în cercul iluziilor admise. Renoir trăgea
concluzia: „Sculptorii catedralelor au reușit să redea ideea
eternității care era marea preocupare a vremii lor. Degas găsește
mijlocul de-a exprima boala contemporanilor noștri, care este
mișcarea. Noi avem mîncărime, iar omuleții, caii lui Degas se
mișcă. înaintea lui numai chinezii mai găsiseră secretul mișcării.
în asta stă măreția lui Degas: mișcarea într-un stil francez».
Ca dovadă a incapacității lui Garnier, el aducea faptul că-i
încredințase lui Carpeaux executarea Dansului pentru Operă, în
locsă-i fi cerut asta lui Degas, uitînd că Degas pe-atunci nu era
decît un tinerel.
Elogiul acesta al mișcării mi se părea în contradicție cu unele
păreri exprimate mai înainte de tatăl meu. I-am amintit comenta-
riile lui asupra sculpturilor expuse la Muzeul Luxembourg: «...
Bărbații și femeile acestea atît de încordați par f rînți de oboseală.
Stau în echilibru pe-un picior, sau învîrtesc sabia într-o mînă cu
toată puterea mușchilor. Asemenea eforturi nu pot ține o
eternitate. Făcută din piatră sau bronz, materiale de nedistrus,
sculptura trebuie să fie veșnică asemenea lor. îți vine să le spui
acelor soldați murind sau acelor mame urlîndu-și durerea: Puțin
calm, vă rog, luați un scaun și așezați-vă”.
Amuzat, Renoir mi-a răspuns: „Mișcarea poate fi veșnică, la fel
ca nemișcarea, dacă corespunde echilibrului naturii, dacă este
expresia funcțiunii eterne a unei ființe. Zborul unei rîndunici este
veșnic, ca și liniștea Scribului ghemuit. Statuile de la Luxem-
bourg se agită datorită unor motive intelectuale, acelea ale
literatului. Rîndunica spintecă aerul ca să prindă o musculiță și
să-și astîmpere foamea, nu ca să proclame principii». Negația
valorii motivelor nefizice era frecventă la Renoir. E interesant de
amintit că autorul unor asemenea reflecții prefera să crape de
foame decît să renunțe la propriile sale principii
Exceptînd Fîntîna Inocenților și alte cîteva descoperiri despre
care o să vă povestesc peste o clipă, Renoir vorbea rareori despre
formația lui ca pictor. Se pare că totul s-a petrecut foarte firesc,
și că el n-ar fi putut să facă altceva. Diferitele etape care aveau
să-l facă să ajungă aici nu se datorau unei întîmplări fericite sau
nefericite, erau drumul normal și obligatoriu pe care trebuia să-l
străbată. Chiar înainte de-a afla el însuși, mîna lui era făcută ca
să picteze, așa cum limba e făcută ca să vorbească. Nu-i o mare
descoperire să-ți dai seama că scopul final al picioarelor este
acela de-a putea umbla. Copilul se tîrăște și, într-o bună zi,
merge. Renoir umblă la școală, dntă, decorează porțelan; într-o
bună zi pictează, și asta-i tot!
Tata cunoștea Muzeul Luvru. Bunicul și bunica, mai ales, îl
duseseră acolo de mai multe ori. Erau oameni cu gust, „așa cum
există cîteodată în Franța». Dar sensul profund al picturii nu
avea săi se dezvăluie decît mult mai tîrziu. „Ideea asta a lui
Rousseau că oamenii se nasc știind totul este o idee de literat. Ne
naștem fără să știm nimic. Avem în noi o mulțime de posibilități,
dar cît trebuie să muncești ca să le descoperi! Mie, mi-au trebuit
douăzeci de ani ca să descopăr pictura. Douăzeci de ani ca să
privesc pictura și, mai ales, să merg la Luvru. Și oare pot spune
că am descoperit-o! Sînt încă la început și-mi petrec viața
încercînd s-o pătrund. Luați un țăran din Essoyes și puneți-l să
asculte capodopera capodoperelor. Don Juan-u\ lui Mozart; are
să se plictisească de moarte și o să prefere o arie de cafe-concert
— și asta în ciuda ipocritului de Jean-Jacques Rousseau. Așa căe
foarte simplu, trebuie să începi cu cafe-concertul, numai să-l
alegi pe cel bun.» La început a fost entuziasmat de Watteau și de
Boucher. „Visam să-i copiez pe farfuriile mele de porțelan. Dar
patronul se temea ca aceste motive complicate să nu-mi ia prea
mult timp și randamentul să fie mai scăzut. Degeaba îi atrăgeam
eu atenția asupra faptului că el nu pierde nimic, căci mă plătea
la bucată. Lucrările mele erau foarte solicitate și cererea trebuia
satisfăcută. Eram destul de mîndru de asta.» Renoir pretindea
chiar că succesul lui de pictor-muncitor de porțelan îi făcuse mai
multă plăcere decît complimentele și onorurile cu care
admiratorii lui aveau să-l copleșească mai tîrziu. „Un puști căruia
patronul îi spune că are nevoie de el! E amețitor! Mergeam pe
stradă închipuindu-mi că trecătorii mă recunosc. ”E tînărul
Renoir, cel care a pictat-o pe Maria Antoaneta a noastră.“ Acum
știu bine că asta nu înseamnă nimic. Publicul trece nepăsător și
la bine și la rău. Dar după o sută de ani de romantism smiorcăit,
francezii au devenit sentimentali.» Făcea aluzie la o pînză care
tocmai se vînduse pe o avere la Londra, la licitația de la Sotheby.
„Ticăloșii ăștia de negustori de tablouri știu foarte bine că
publicul e sentimental. I-au trîntit un titlu dezgustător bietei
mele fete, care nu se poate împotrivi, după cum nici eu nu pot.
Au numit-o Gindirea.» Âducîndu-și aminte de asta, fața i se
posomora. Apoi ochii îi străluceau șiret privindu-și interlocutorii:
«... Dar modelele mele nu gîndesc».
Renoir luase obiceiul ca, la prînz, în loc să ia masa cu
camarazii la lăptăria din colț, să meargă la Luvru. „Alături de
Watteau și de Boucher l-am trecut pe Fragonard, cu portretele lui
de femei mai ales. Femeile lui Fragonard!... distinse fără a fi
încetat să fie fete bune. Le auzi vorbind franceza părinților noștri,
graiul acela aspru, dar totuși cu adevărat distins. Frizerii încă nu
erau coafori și cuvîn- tul garce7 era numai femininul de la garțon.
Ș tiau să dea drumul unui pîrț în societate, dar, în același timp,
știau să facă și acordul participiului. Astăzi, francezii nu mai trag
pîrțuri, dar vorbesc ca niște analfabeți pretențioși.”
Cum patronii lui Henri, familia David, lichidase negoțul, el a
intrat la Odiot, celebrul aurar din piața Madeleine. Asta avea să
grăbească căsătoria lui cu domnișoara David și să-l pună în
contact cu o clientelă mai elegantă. Odiot era furnizorul
împăratului. Chinezii erau la modă. Guvernul imperial se gîndea
să creeze o colonie franceză pe coasta Indochinei și întreaga curte
descoperea Extremul Orient. Henri l-a luat cu el pe tata la o
expoziție de obiecte lăcuite și de porțelanuri, aduse de o misiune
pe jumătate diplomatică, pe jumătate comercială. Renoir a
admirat politicos vasele cu forme complicate și statuetele cu
zîmbet misterios. „Găseam totul foarte frumos, foarte iscusit, dar
nu mă emoționa. Era prea rafinat! Eu, prea tînăr ca să-mi dau
seama că imbecilii aceia aleseseră obiectele care reprezentau
decadența unei imense civilizații. Deodată, am descoperit într-un
colț oale minunate cu forme atît de simple că m-au emoționat
profund, cu tușe largi de oxid de cupru, acel verde care-ți poartă
gîndul la valuri, porțelan tratat grosolan, ca o faianță, porțelan
gros pe care-l poți pipăi fără riscul de-al strica. Fratele meu nu-
mi înțelegea entuziasmul. El ținea cu moda. Și totuși era un
gravor minunat. Dar moda nu te iartă. Te împiedică să vezi ceea
ce e etern.» Oalele chinezești aii făcut să crească îndoiala lui
Renoir asupra valorii obiectelor fabricate de patronul lui de
porțelanuri. Dar profesiunea de artist-pictor i se părea încă mai
presus de el, izolată într-un fel de Eden, care nu-i era la

7 Sensul actual: tirfă, stricată.

îndemînă. «Ș i-apoi îmi cîștigam bine existența cu porțelanurile.
Putusem să-i ajut pe părinți să-și cumpere casa de la
Louveciennes. Aș fi putut chiar să trăiesc separat. Nu-i așa de
rău pentru un tînăr de cincisprezece ani. Dar îmi plăcea să stau
de vorbă cu mama seara. Era o femeie foarte cumsecade. Ea
credea că aș putea să pictez, dar mă sfătuia să-mi fac o economie
ca să am din ce trăi un an, înainte de-a mă lansa.»
Ș coala de la Fontainebleau triumfa. Tata, urmînd gustul publi-
cului, își manifesta admirația pentru pictorii naturii. „Rousseau
mă uimea, Daubigny de asemenea. Am priceput că marele meșter
e Corot. N-o să moară nicicînd. EI n-a fost la modă dar nici
Vermeer din Delft n-a fost. îl detestam pe Millet. Ț ăranii lui
sentimentali mă făceau să mă gîndesc la niște actori deghizați în
țărani. Și îl iubeam pe Diaz. Era pe înțelesul meu. îmi spuneam
că, dacă aș fi pictor, mi-ar fi plăcut să pictez ca el și poate că aș fi
putut s-o fac. Ș i-apoi îmi place cînd despre un peisaj cu pădure
poți spune că simți și apa acolo.Ș i adesea, la Diaz, simți mirosul
ciupercilor, frunzelor moarte și mușchilor. Tablourile lui mi-
aminteau de plimbările mele cu mama prin pădurea de la
Louveciennes și de la Marly.”
Mai tîrziu, Renoir avea să-l cunoască pe Diaz. Cînd îmi
povestea despre acest episod, era încă foarte emoționat. Era din
nou tînărul plin de zel, foarte stînjenit de-a se găsi în prezența
maestrului. Iată cum a avut loc întîlnirea. Renoir nu avea încă
douăzeci de ani. Părăsise porțelanul, în împrejurări pe care o să
vi le fac cunoscute mai tîrziu, dar continua să-și cîștige existența
tot ca decorator. Cînd își putea permite, se ducea la țară ca să
picteze după natură. într-o zi, în pădurea de la Fontainebleau,
tocmai cînd își „prinsese motivul”, a fost înconjurat de o bandă
de parizieni „șmecheri”, băieți de prăvălie și grizete cu chef care
și-au bătut joc de bluza lui de muncitor. „Spre marea disperare a
bunicului tău, confecțiile cîștigaseră partida și oamenii începeau
să semene cu niște manechine. Vezi tu, în confecții grav e faptul
că eleganța e pe măsura tuturor pungilor, o eleganță de comis-
voiajor. Pentru 25 de franci și cincizeci, muncitorul e deghizat în
domn. Cînd eram copil, muncitorii erau mîndri de profesiunea
lor. Chiar și duminica, dulgherii purtau pantalonii largi de catifea
și brîul de flanelă albastră sau roșie, zugravii, bereta și lavaliera.
Au dat mîn- dria meșteșugului lor pe vanitatea imbecilă de-a
semăna cu burghezii. Iată rezultatul — străzile Parisului par
populate de figuranții unei piese de Dumas-fiul”. Ș i trăgea
concluzia: „Toate astea sînt numai din vina englejilor!”
Dar să ne întoarcem la episodul din pădurea de la Fontaine-
bleau, unde Renoir s-a prefăcut că nu aude observațiile
glumeților și a continuat să picteze. Unul dintre ei, iritat de
această tăcere, s-a apropiat de el și i-a trîntit paleta cu piciorul.
Vă puteți închipui cum s-au distrat prietenii. Renoir s-a aruncat
asupra lui. îndată a fost trîntit jos de-o jumătate de duzină de
tineri voinici. Fetele îl loveau cu umbrela «... peste față cu vîrful
de fier, ar fi putut să-mi scoată un ochi!» Deodată, dintre tufișuri,
a țîșnit un om de vreo cincizeci de ani, înalt și puternic, purtînd și
el uneltele de pictor. Avea un picior de lemn și ținea în mînă un
baston greu. Noul sosit s-a descotorosit de scule și a sărit în
ajutorul confratelui său mai tînăr. Cu lovituri zdravene de baston
și cu piciorul de lemn i-a împrăștiat repede pe atacanți. Tata se
putuse ridica și lua parte la luptă. Fetele țipau ca niște gîște și se
agățau de bărbații lor. Cei doi pictori au cucerit terenul foarte
repede. Fără a asculta mulțumirile protejatului său, omul cu
piciorul de lemn a ridicat pînza și a privit-o cu atenție. „Nu-i rău
de loc. Ai talent, mult talent. Dar de ce pictezi atît de întunecat?”
Renoir i-a răspuns că mulți dintre maeștrii pe care-i admira
pictau întunecat. „Chiar și umbrelele frunzișului au lumină, a
răspuns necunoscutul, privește trunchiul acestui fag. Bitumul e
convențional. Nu poate rezista. Cum te cheamă?” Cei doi bărbați
s-au așezat pe iarbă și Renoir i-a povestit despre viața lui și
despre modestele lui ambiții. Necunoscutul s-a prezentat și el.
Era Diaz. „Vino să mă vezi la Paris. O să mai stăm de vorbă.” Cu
toată admirația lui, Renoir n-a răspuns niciodată acestei invitații
amabile. „Am fi stat de vorbă, am fi schimbat idei. Eram tînăr,
dar știam de pe atunci că unele trăsături de creion prețuiesc mai
mult decît cele mai mari teorii. Cel puțin pentru mine. Niciodată
n-am lăsat să treacă o zi fără a schița ceva, fie și-un măr pe-un
carnet de schițe. Mîna își pierde atît de repede obișnuința.» Aceste
motivări ale tatii nu mă satisfac. înclin să cred, mai degrabă, că
instinctul, pe care admirația lui nu-l înăbușea de tot, ghicea că
Diaz și el nu erau cu totul din aceeași plămadă.
Progresul l-a silit pe Renoir să renunțe la meseria de pictor de
porțelan. Asta s-a întîmplat în 1858, cînd avea șaptesprezece ani.
Tocmai se perfecționase arta de a tipări pe faianță și pe porțelan.
Portretul Măriei Antoaneta, executat o dată pentru totdeauna,
putea fi reprodus mecanic de mii de ori. Acesta era sfîrșitul acelei
meserii frumoase. Patronul a cugetat multă vreme, mascat de
imperiala lui impresionantă. Pentru achiziționarea mașinilor de
imprimat era nevoie de multe parale. Vag, își dădea seama că
vremea acelor mici antreprenori ca el trecuse. De-acum înainte
faianța și porțelanul aveau să se fabrice în uzine cu cuptoare
man, cu roți care se învîrtesc, cu birouri și cu secretari purtînd
gulere tari. Muncitorul-patron, cu bluza lui albă și cu
apartamentul despărțit de atelier printr-o scară în spirală, avea
să fie de domeniul trecutului, laolaltă cu perucile vechiului regim
și cu luminările de seu. S-a hotărît să-și vîndă localul și să se
retragă la țară. 11 interesa mai cu seamă cultura pepenilor.
Nevastă-sa, bruneta cea frumoasă, regreta această hotărîre. Se
temea c-o să se plictisească la țară. Ea nu se putea lipsi de viața
atelierului. Ii plăcea să urmărească efectul pe care-l avea asupra
lucrătorilor glumeți o rochie nouă, cînd le povestea că pe-o
asemenea căldură nu mai purta corset. Tînărul Renoir nu se mai
sfia să-i privească admirativ decolteul, atunci cînd doamna Lévy
se apleca peste lucrul său. „începuse să-mi crească mustața.
Asta o făcea să rîdă”; și el adăuga: „Ferește-te de cei pe care un
sin frumos nu-i emoționează...» Ea a fost de partea lui atunci
cînd, de acord cu tovarășii săi, el i-a prezentat domnului Lévy o
propunere uimitoare. La șaptesprezece ani i s-a întîmplat ceea ce
avea să i se-ntîmple pînă la moarte: confrații lui îl considerau un
maestru. De comun acord, și-au încredințat soarta „domnului
Rubens”, căci asta era porecla afectuoasă cu care-l
împopoțonaseră pe tata. El a propus crearea unei cooperative.
Chiria localului avea să fie plătită din beneficii. Muncitorii și-ar
împărți restul în părți egale. Ideea tatii era să se ia la întrecere cu
mașinile care le suprimau mijlocul de trai. Doamna Lévy l-a
implorat pe soțul ei să accepte. A fost convins, amînînd cultura
pepenilor pentru mai tîrziu. Oare nu trebuia să ajute noua
cooperativă în chestiunile comerciale? S-au pus pe lucru. Cu o
repeziciune de necrezut, Renoir s-a apucat să umple vase și
farfurii de Venere cu sîni pietroși. Era vorba să bată „progresul”
pe teren propriu, să facă dovada că „mîna” unui artizan parizian
valora mai mult decît roțile și pistoanele strălucind de dohot.
Ajutat de domnul Lévy, s-a dus să-și propună marfa unor
angrosiști din strada Paradis. La el, prețul de cost era mai mic
decît acela al' produselor decorate mecanic. Dar vai! acești
comercianți n-au manifestat decît prea puțin interes. Ceea ce le
plăcea la farfuriile de serie era faptul că toate semănau între ele.
„Am fost învins de dragostea pentru monotonie, atît de puternică
la oamenii din vremea noastră. A trebuit să renunț.” Renoir avea
aproape optsprezece ani. Lichidarea atelierului de porțelanuri n-a
fost atît o lovitură pentru el cît mai ales un fel de plictiseală.
„Totdeauna poți să-ți cîștigi existența. Dar mi-e groază să iau
hotărîri. Dopul... știi...» Am mai făcut eu aluzii la teoria asta a
dopului: „Te lași dus de curent... aceia care vor să plutească
împotriva curentului sînt nebuni sau orgolioși, sau, și mai rău,
niște nimicitori. Din cînd în cînd mai miști drugul de la cîrma
corăbiei la dreapta, la stingă, totdeauna în sensul curentului.»
Eu nu eram convins și i-am amintit tatii că numele lui era legat
de acela al revoluției impresioniste și că era considerat drept cel
care schimbase însăși concepțiile artei moderne. El m-a privit
zîmbind ironic. Aș vrea să vă puteți face o idee despre fața lui
cînd îl distra cîte ceva, ceea ce se întîmpla adesea. Ai fi zis că
veselia respiră prin toți porii. Chiar barba părea să se zgîrcească
sub efectul rîsului interior. Ochii lui căprui-deschis, atît de vioi
de obicei, deveneau scînteietori. Expresia asta a fost
compromisă, dar în cazul Renoir ea e justificată. Ochii îi
scăpărau de lumină.
„De la Victor Hugo încoace francezii nu mai știu să vorbească
simplu. Se pare că eu sîntun revoluționar. Ce-o fi vrînd să
însemne asta?” După teoria lui, pe care acum o înțeleg, toți
oamenii care au făcut ceva de preț au acționat nu ca niște
inventatori, ci ca niște catalizatori ai forțelor existente și încă
necunoscute oamenilor de rînd. Oamenii mari sînt pur și simplu
aceia cari știu să privească și să înțeleagă. îl cita pe Saint-Just.
Ideea lui de a impune un sistem metric nu era o idee
revoluționară. Era numai percepția unei necesități a lumii
moderne care avea să devină o lume de tehnicieni, și pentru asta
avea să aspire la o anume universalitate, universalitate a fizicii, a
chimiei și a științelor naturale. Ș i de aici nevoia unui sistem de
greutăți și măsuri simplificate, pentru a fi accesibile tuturor.
Nimicitorii sînt aceia care, nefiind în pas cu vremea, vor să aplice
soluții vechi la probleme noi. «Eu, de exemplu, cred cu tărie că
un pictor ar fi mai cîștigat frecîndu-și culorile singur, sau dacă i
le-ar freca un ucenic. Dar, cum nu mai sînt ucenici, și mie îmi
place mai mult să pictez decît să frec culorile, le cumpăr de la
prietenul meu Mullard, negustorul de culori din capătul străzii
Pigalle, care le freacă pentru mine. Dacă mi-aș pierde vremea cu
frecatul culorilor, aș fi tot atît de nebun ca și cînd, pentru a picta,
m-aș deghiza în Andrea del Sarto. Aș uita esențialul și anume că
Andrea del Sarto trăia într-o vreme cînd era timp berechet și că el
avea ucenici, pe care nu-i plătea, ceea ce făcea ca frecatul culo-
rilor să fie foarte ieftin. Deci eu accept culorile în tuburi — iarăși
dopul! Și sînt răsplătit pentru pasivitatea mea. Culorile astea în
tuburi ușor de cărat ne-au dat posibilitatea să pictăm numai
după natură. Fără culorile în tuburi n-ar exista Cezanne, nici
Monet, nici Sisley, nici Pissarro, nimic din ceea ce gazetarii aveau
să numească impresionism. Asta nu mă împiedică să-i regret pe
ucenici, nici să detest sistemul metric care a substituit o creație
a minții unor măsuri bazate pe ființa umană: șchioapa, piciorul,
cotul și leghea galică, corespunzînd atît de bine cu ceea ce poate
străbate un drumeț obișnuit, nu un fenomen, într-o oră, fără a se
obosi prea tare.
Dacă am pictat luminos, am făcut-o pentru că trebuia să
pictez luminos. Nu era rezultatul unei teorii, era o nevoie, o
nevoie care exista în aer, în mod inconștient la toată lumea, nu
numai la mine. Pictînd luminos, eu nu eram un revoluționar,
eram dopul. Ș i pictorii oficiali cu bitumul lor erau nebuni.
Trebuie să fii nebun ca să vrei să oprești mersul timpului. De
altfel, aceia care pretind că respectă tradițiile sînt cei care le
distrug. Să nu-mi spui cumva că domnul Bouguereau este
urmașul lui Chardin I” Oricum, „dopul” s-a văzut nevoit să-și
aleagă o meserie, pentru că porțelanul îl nărăsise.
În momentul acela, situația familiei era destul de înfloritoare.
Bunicul nu mai lucra mult, dar își păstrase o clientelă de obiș-
nuiți. Copiii se descurcau. Henri și soția lui, Blanche David, erau
fericiți în liniștea lor. Lui Henri îi era groază de aventuri. Știa că,
la casa Odiot, își avea asigurată o existență onorabilă pînă la sfîr-
șitul zilelor, și nici nu-i trebuia mai mult. Familia Henri Renoir n-
a avut niciodată copii și și-au putut satisface toată viața cele
două pasiuni: animalele și cafe-concertul. Cînd eram mic de tot,
am cunoscut și eu în casa lor un fox-terrier pe care-l chema Le
Roi și care, într-adevăr, era regele casei, și un canar, numit
Mayol, în onoarea cîntărețului. Mătușa mea Blanche avea
pasiunea licitațiilor și a ocaziilor. într-o zi, s-a întors acasă
urmată de un hamal încărcat cu cincizeci de umbrele. Era o
ocazie, două parale umbrela. Ș i ca nu rezistase.
Victor o ducea foarte bine, era maestru de croit la un croitor de
pe marile bulevarde. Se îmbrăca cu mult gust și, mai ales, era
foarte amuzant. Fetele se prăpădeau după vorbele lui pline de
haz și avea multe aventuri. Bunicul nu era de acord cu dînsul.
Pentru el, viața nu fusese o aventură, ci un drum foarte încet,
adesea foarte plăcut, străbătut cu toată încrederea alături de-o
tovarășă care nu l-a părăsit nicicînd. El insista asupra
«încrederii»în raporturile dintre bărbați și femei. Și încrederea nu
poți s-o ai decît într-o singură persoană, pentru că ea trebuie să
fie reciprocă. Fără încredere, legătura devine o luptă și în general
pierde bărbatul, căci femeile sînt”strașnic de pricepute”. Bunică-
mea, Marguerite, era mai degrabă mîndră de succesele lui Victor,
dar copilul ei preferat era tata.
Liza și soțul ei locuiau cu părinții. Adesea își aduceau prietenii
la cină. Bunica statornicise o tradiție pe care părinții mei aveau
s-o urmeze și ei. În fiecare sîmbătă, ea pregătea un rasol imens și
prietenii erau bineveniți. N-aveau nevoie să se anunțe. Dacă nu
venea nimeni, toată săptămîna aveau să mănînce rasolul de vacă
rece, fapt care îl bucura pe tata din cauza castraveților murați.
Toamna, bunica mobiliza toți copiii și chiar prietenii, la nevoie, ca
s-o ajute la pregătirea castraveților. Printre mesenii de la cina de
sîmbătă exista unul pe care-l cunosc mulțumită Gabriellei. Era
un pictor pe nume Oulleve. Reproduc povestirea Gabriellei: „Tu
erai mic și pozai în atelier. Eu încercam să te fac să stai oarecum
liniștit. Deodată patronul a întrerupt ședința și m-a strigat: ”Ia
bani din buzunarul meu“. Avea totdeauna cîteva hîrtii în
buzunar, în caz că ar fi avut nevoie. Pentru el era o adevărată
problemă să-și cumpere o cutie de chibrituri. Dar pentru alții...
scotea pe loc o mie de franci ca nimic. Patroana știa foarte bine
dar se făcea că nu știe nimic. Și totuși nu erați bogați. Aveați tot
ce trebuia, de cea mai bună calitate, dar nu erați bogați. Eu am
luat hîrtiile și le-am dus domnului Oulleve, în strada Blomet.
Patronul îmi spusese: ’’Numai de-ar primi! E un om tare
cumsecade, un pictor bun, mi-a dat multe sfaturi cînd eram
puști. M-a încurajat și mi-a recomandat să-i copiez pe antici“. M-
am dus în strada Blomet și am văzut un domn tare bătrîn, care
nu înțelegea cum de Renoir aflase că era aproape orb și că-i era
greu să-și plătească chiria pe trimestru. Plîngea, gîndindu-se la
tînărul Renoir. ’’Ș tiam că va fi un mare pictor, și era atît de vioi,
argint viu, nu alta.“ Mi-a dat un castron de supă pentru patron,
un castron alb de faianță veche de Paris.»
Reiau vorba Gabriellei. Am avut castronul de supă în fața
ochilor pînă la războiul din 1939. Cînd m-am reîntors în
apartamentul meu, dispăruse. Dar destul despre Oulleve, unul
din invitații bunicii. Alt amator de rasol era pictorul Laporte. Nu
știu cum a devenit comeseanul bunicilor. Și el găsea că tînărul
Auguste e talentat, deși prea pornit să neglijeze expresia.
Temperamentul și maniera lui de a picta îl situau în partea
opusă tatii și totuși îl încuraja mereu. Atitudinea lui i-a influențat
mult pe bunici, cînd au trebuit să admită că fiul lor era gata să
«treacă Rubiconul». Probabil că lui Laporte i-a arătat tata primul
lui tablou mare, o Evă pe care o ispitea un șarpe încolăcit în
jurul unei ramuri de copac. întreaga familie aștepta verdictul
maestrului, care a contemplat tabloul multă vreme. în cele din
urmă, a declarat că tînărul Auguste e un pictor și nu avea
dreptul să rămînă surd la chemarea vocației. Mai tîrziu, cînd
Renoir ajunsese celebru, l-a revăzut pe Laporte, care i-a spus:
„Tinere, dacă ai fi rămas credincios bitumului, ai fi ajuns un
Rembrandt». Tata era foarte mișcat de acest compliment sincer,
dar emoția n-a avut puterea să-l facă să revină la bitum. Dar să
ne întoarcem în rue des Gravilliers.
Liza tot mai aștepta Seara cea Mare. Bunicii și Renoir își
băteau joc puțin de ea. Soțul ei, pe care jurnalele îl plăteau bine,
începea să-și amestece vinul cu apă. Edmond își urma studiile.
învăța cu mare ușurință tot ce ținea de istorie și literatură. Pe
tărîm politic se înțelegea foarte bine cu Liza. Scria povestioare
realiste, și toată familia și prietenii îi admirau stilul. I s-au
publicat chiar cîteva poeme într-un ziar studențesc. Era mai
inteligent decît Victor. în timp ce Victor se mulțumea cu glumele
care distrau fetele, Edmond era în stare să observe partea
ridicolă și s-o sublinieze printr-o trăsătură ascuțită. Tata spunea
despre dînsul că era „caustic”. El însă nu avea încredere în
vorbele de duh. „Pentru o asemenea vorbă, poți strica o prietenie.
Cuvintele sînt foarte periculoase. Te atrag în direcții greșite și mai
ales îți ascund esențialul.»
Lunile treceau și banii puși de-o parte de Renoir, pe vremea
cînd lucra la atelierul de porțelanuri, scădeau într-un chip îngri-
jorător. Pentru nimic în lume, Renoir n-ar fi vrut să împrumute
de la părinți. îmi spunea cu mîndrie că niciodată nu fusese dator
vreun ban. „Ș i n-am murit de foame nicicînd.» într-o zi, a zărit un
bilețel în galantarul unei prăvălii. Se căuta un pictor specializat
în decorarea storurilor de pînză impermeabilă. S-a prezentat
patronului, care ar fi putut fi frate cu patronul de porțelanuri.
Era înalt în loc să fie scund și purta favoriți u la Loms-Philippe în
locul imperialei. Dar avea aceeași bluză și aceeași vorbă așezată a
meșteșugarilor parizieni care țineau să marcheze prin atitudinea
lor distanța care îi despărțea de oamenii de rînd. Renoir i-a spus
că el cunoștea bine tehnica picturii pe storuri și așa a fost
angajat. Patronul i-a fixat întîlnire pentru a doua zi și a dispărut
în încăperile atelierului. Tata a profitat de asta și a poftit un
lucrător să bea un păhărel la „crîșmarul» din apropiere — încă
nu se spunea bistrot — și i-a povestit că habar n-are de meserie.
Lucrătorul acela, un tînăr cu fața luminoasă, i-a spus că e
cumnatul patronului, fapt care l-a făcut pe Renoir să aibă
îndoieli în privința viitorului său în industria storurilor. Dar
cumnatul era un om de treabă. „Vino la mine după lucru. O să-ți
arăt. E foarte simplu.» Cînd îmi povestea asta, tata nu-și putea
ascunde naiva lui vanitate. În mintea acestui om care toată viața
s-a lăsat dus, minciuna asta nevinov ată îl înrudea cu Machiavel.
Mi-a spus numele acestui cumnat, dar l-am uitat. Au ajuns
foarte buni prieteni. Nevastă-sa, o femeie mică, blondă, palidă,
era chinuită de pasiunea gospodăriei. în locuința lor se simțea tot
timpul mirosul rufelor spălate cu leșie și te udau izmenele care se
uscau pe frîn- ghii. Aveau o fetiță căreia Renoir i-a făcut mai
multe portrete, pierdute astăzi. Ti admirau pe tata și-l îndemnau
să ajungă un „artist adevărat». Dar el se împotrivea, speriat de ce
mai avea încă de învățat, șovăind să părăsească o meserie fără
griji. Cei mai buni clienți ai casei erau niște misionari din
Extremul Orient. Subiectele erau din Sfînta Scriptură și se pictau
pe hîrtie străvezie. Storurile urmau să înlocuiască vitraliile în
capelele simple pe care călugării le construiau în Indochina.
Patronul a înțeles foarte repede că avea să tragă numai foloase
dacă-l lăsa pe noul lucrător să-și urmeze propria inspirație
„numai să rămînă într-un cadru înălțător”. Tata îi folosea din
plin îngăduința. „Găsisem o șmecherie, înmulțeam norii (și îmi
făcea cu ochiul), înțelegi, un nor îl faci din cîteva trăsături de
penel.» Fabricantul de storuri cu favoriți â la Louis-Philippe era
îngrijorat. Avea aceleași principii ca și patronul de porțelanuri.
„Îndemînarea asta nu-i a bună. Să cîștigi atîta bănet fără să te
chinui prea mult, odată și-odată tot o s-o pățești.»
Tata era foarte rușinos. Și eu eram foarte timid cînd îi
povesteam experiențele mele cu femeile.
Citeodată ni se întîinpla să depășim această barieră, eu mai
ales, atunci cînd simțeam că povestirea mea îl distrează. Ni s-a
întîmplat chiar să ne spunem istorii fără perdea, cu vorbe pe
șleau. Dar acestea se refereau la necunoscuți. Le consideram un
mijloc de distracție și nu povestiri reale. Totuși, după o masă
bună, stropită de cîteva pahare cu vin din Essoyes, i s-a
întîmplat să întredeschidă o portiță asupra vieții Iui
sentimentale. Dacă adaug la asta confidențele făcute numai pe
jumătate, sfaturile deghizate pe care mi le dădea, alunecînd spre
amintiri sau anecdote („Cum să îndrăznești să dai sfaturi altora,
cînd tu însuți cazi în capcană?...”) pot să-mi fac o vagă ideee
asupra celor dinții raporturi cu fetele.
Cinînd o dată la cumnatul patronului care ținea magazinul de
storuri, Renoir a întîlnit-o pe Berthe, o blondă plesnind de
sănătate, «una din acele fete veșnic nepieptănată, care-și trec
vremea potrivindu-și cocul...» Venise la Paris din Picardía,
provincia ei natală, ca să ajute o rudă la gospodărie. O părăsise
foarte repede pe ruda ei pentru un domn bătrîn care o instalase
într-o locuință. Cumnatul și nevasta lui o admirau fără s-o
invidieze pentru minunata ei reușită. „Are noroc dar îl merită... la
ea nu găsești un fir de praf.» Prietenul, un om bolnăvicios, îi lăsa
destul timp liber și ei îi plăcea să se distreze. Ea l-a invitat pe
Renoir la bal. El a dus-o în pădurea de la Meudon. Să fi fost ea
oare prima lui amantă? Tata mi-a vorbit de două-trei ori despre
ea, dar n-a precizat nimic și eu n-am îndrăznit să insist. Știu că a
pomenit numele Berthei într-o discuție despre gelozie cu
prietenul său Lestringuez. Oare făcea aluzie la propria lui
experiență atunci cînd își bătea joc de tinerii care nu știu să
aprecieze voluptatea de-a fi închiși într-un dulap, în timpul vizitei
amantului titular?
Mai multe luni, Renoir i-a dăruit Berthei timpul pe care-l fura
studiului picturii. Storurile îi aduceau destui bani și își putea
plăti fantezia asta.
La petrecerile din bulevardul Rochechouart, sau mai tîrziu la
Collettes, ideile lui privind educația tinerilor îi surprindeau pe
interlocutori. „Prostiile le faci cînd ești tînăr. Ș i n-au nici un fel de
importanță, pentru că încă nu ai răspunderi. Mai tîrziu, ești
nebun dacă-ți pierzi vremea cu tîrfele ordinare în loc să te
distrezi pictînd. Evident sifilisul există I...” Sfatul de „a-ți face de
cap” înainte de căsătorie era același și pentru fete. „înainte, faci
ce vrei. După, o dată ce ți-ai dat cuvîntul unui tovarăș, înseamnă
trădare. Ș i se termină prost...” El era convins că faimosul leac «îți
strică plăcerea de-a mai petrece». Ce-ar fi spus oare despre
penicilină? «Nu-i chiar atît de amuzant să-ți petreci noaptea cu o
cocotă. Ceea ce e mai bun, e înainte. După, e sinistru. Atîta doar
că riști. Și riscul e cel care dă savoare unei aventuri.»
Probabil că pe Berthe a interesat-o un alt iubit și i-a redat tatii
libertatea. Așa presupun, fiindcă tata m-a sfătuit de cîteva ori ca
eu să nu rup niciodată. „De unde poți să știi că dreptatea e de
partea ta? Te enervezi și nu mai ții cont de nimic. Pe urmă îți
pare rău. Te simți vinovat. Toate femeile au momente cînd sînt
insuportabile... și noi la fel...»
Altă dată mă sfătuia: „Desparte-te de soția ta deseori, dar nu
pentru multă vreme. După o scurtă absență, o revezi cu plăcere.
După una lungă, riști să ți se pară urîtă, și tu să-i pari ei urît.
Cînd îmbătrînești împreună nu-ți mai dai seama. Ridurile și
grăsimea dispar. Dragostea înseamnă o mulțime de lucruri, și eu
nu-s în stare să le explic, dar mai înseamnă și obișnuința».
Cred că după plecarea Berthei, a avut loc un eveniment foarte
important în viața lui Renoir.”Și-a cumpărat» prima cutie
completă de culori, cu paletă, șpacluri, godete și primul lui
șevalet, un mic șevalet pliant. Charles Leray l-a ajutat să facă
cumpărăturile. Pînă atunci folosise drept paletă o farfurie veche
și amestecase uleiul de in cu esența de terebentină într-o ceșcuță.
Din vremea aceea datează cîteva pînze care mai există încă: un
portret al bunicii, unu[ al bunicului și mai multe capete de fete.
„încă nu știam să umblu, dar iubeam femeile.” Și-mi vorbea
despre maică-sa pentru a suta oară. Nu-i vorba aici de
„complexul lui Oedip”. Renoir era copilul cel mai normal, așa
cum mai tîrziu avea să fie bărbatul cel mai normal. Trebuie să
mai știm că în limbajul lui cuvintele își păstrau sensul lor
propriu. „Nu aveam încredere în Victor Hugo.” Cînd Renoir
spunea: „Iubesc femeile”, afirmația era departe de acele
subînțelesuri desfrînate cu care bărbații din secolul al XlX-lea
înzestraseră cuvîntul dragoste. «Au o mare încredere în ele înșile.
Alături de ele lumea devine extraordinar de simplă, căci reduc
totul la valoarea justă și știu foarte bine că spălatul rufelor e tot
atît de important ca și constituirea imperiului german. Alături de
ele te simți în siguranță!» Nu-i era greu să mă facă să înțeleg
dragostea cuibului călduț din copilăria sa; eu însumi crescusem
într-o atmosferă asemănătoare.
Casa noastră era o casă de femei. Mama, Gabrielle, toate
fetele, servantele, modelele care umblau prin casă îi imprimau
un stil hotărît antimascuhn. Accesoriile de croitorie erau risipite
pe mese. „Tînărul Germain mi-a recomandat un fecior în casă.
Un bărbat la mine... care-o să-mi facă patul și o să-și uite
mucurile de țigară pe colțul șemineului!» Germain despre care-i
vorba, fiul unui mare financiar, a fost un bun prieten al tatii pe
la începutul secolului. Despre această prietenie trebuie să
spunem, cel puțin, că era neașteptată, lucru frecvent la Renoir,
care era tăgada vie a proverbului că „cei de-o seamă se întîlnesc”.
Germain era prețios, de-o cochetărie bolnăvicioasă, parfumat.
Avea un ușor accent de la Oxford și era atît de efeminat că părea
o glumă. Tata îi lăuda maniera de-a aprecia lumea și de-a clasa
fiecare om și fiecare lucru într-un fel neașteptat, dar care se
adeverea a fi logic după oarecare chibzuință. De exemplu,
vorbind despre catedrala Sfîntul Petru din Roma, spunea: «O
reușită industrială perfectă, o uzină pentru a răspîndi religia în
serie”. Tata i-a făcut un portret, și-mi vin în minte frînturi de
conversație din atelier după ședința de pozat. „Domnule Renoir,
care joc vă plăcea cînd erați mic? — Îmi plăceau bilele. — Mie-mi
plăceau florile!”
La sugestia lui de-a angaja un fecior în casă, Renoir
răspundea evaziv, încercînd să nu-l jignească pe Germain. Cînd
rămînea singur, repeta: „La mine nu suport decît femeile”. Ș i
femeile îi dăruiau din plin afecțiunea lor. La colegiu, aveam un
coleg a cărui bunică îl cunoscuse pe tata. într-o zi, m-a oprit în
curte și s-a uitat lung la mine. „Nu-i semeni de loc. Probabil că
semeni cu mama.” Întîlnirile ei cu Renoir se situau cam înainte
de războiul din 1870. «Dacă ai ști cît era de iubit», mi-a spus ea.
Ș i bătrîna doamnă încrețea pleoapele într-un fel de zîmbet. Eu
aveam vreo zece ani și nu văzusem niciodată atîtea riduri. Nu
puteam crede că bătrîna centenară fusese o fetiță cu obraji
trandafirii. „...Era iubit pentru că se simțea nedemn de atenția
noastră.» A adăugat că nu voia să-l revadă pe tata pentru că
„asta nu servește la nimic, mai bine să trăiești din amintiri!” Dar
tata nu trăia din amintiri. Era mult prea ocupat ca să prindă
prezentul și să-l facă nemuritor. Ș i e de netăgăduit că prezentul
care-l interesa era un prezent în jupoane. Renoir a găsit prieteni
minunați printre bărbați, dar s-a bucurat mai mult de prieteniile
feminine, atît de rare și fragile, totdeauna pe punctul de-a se
transforma într-un alt sentiment.
Totuși, nu trebuie să credem că admirația lui era oarbă. De
altfel nici nu era o admirație. Era mai degrabă constatarea unei
stări de lucruri favorabile. Unii se simt bine în țările calde; altora
Ic place viața mondenă. Renoir înflorea, atît fizic cît și moral, în
societatea femeilor. Vocile masculine îl oboseau. Vocile femeilor îl
odihneau. El le obliga pe servante să cînte, să rîdă, să facă
zgomot în jurul lui. Și cu cît erau mai naive cîntecele, ba chiar
stupide, cu atîta îl îneîntau mai mult. De cîte ori nu l-am auzit
întrebînd: „La Boulangère nu cîntă? Trebuie să fie bolnavă. Sau
s-o fi certat proasta cu iubitul ei!” Printr-una din acele ciudate
contradicții, care făceau ca gîndurile să-i fie atît de greu de
pătruns, își marca afirmațiile asupra superiorității femeilor cu
batjocuri la adresa noii lor dorințe de independență și de
instruire. În prezența mea i s-a vorbit despre o avocată. „Nu mă
văd împărțind patul cu un avocat.” Mai spunea: „Le iubesc
atunci cînd nu știu să citească și-și șterg ele singure pruncii la
fund”. La Renoir nu era un ecou al acelui bun-simț burghez
exprimat atît de clar de Molière în Prețioasele ridicole sau în
Femeile savante. Era, o dată mai mult, o revoltă contra valorilor
admise. Secolul al XIX-lea credea în „elite” și-și baza credința pe
cunoștințele acestor elite. Renoir credea în descoperirea lumii,
reînnoită neîncetat printr-un contact direct cu elementele acestei
lumi. Și cu cît sînt elementele mai la îndemîna noastră, cu atît e
mai importantă descoperirea. „Este foarte drăguță descoperirea
legii căderii corpurilor a lui Newton. Dar asta nu împiedică o
mamă să descopere cum trebuie ținut un copil.” Cînd i se spunea
că Napoleon avea geniu, el răspundea că țăranca, dacă făcea
brînză bună, avea și ea geniu. „De ce să le învățăm pe femei acele
meserii plicticoase pe care bărbații le fac atît de bine: avocați,
medici, savanți, ziariști, cînd ele sînt atît de înzestrate pentru o
treabă la care bărbații nici măcar nu pot să viseze: să facă viața
suportabilă.» îi spunea prietenului său Lestringuez: „Ceea ce se
cîștigă de-o parte, se pierde de cealaltă. Noi nu sîntem niște genii
universale. Poate că ceea ce femeile cîștigă instruindu-se pierd în
altă parte. Mă tem că noile generații nu vor ști să iubească. Ar fi
foarte grav, mai ales pentru aceia care n-au pictura...» Neliniștea
lui dinadins prea slobodă nu era simulată. El pretindea că lipsa
de exercițiu fizic, „și e foarte bine ca o femeie să se aplece ca să
curețe podeaua, să aprindă focul sau să spele rufe, căci burta ei
are nevoie de aceste mișcări”, are să le facă pe tinere incapabile
să guste din plin bucuria împreunării. „Ai să găsești din ce în ce
mai puține fete frumoase care să-și piardă capul dăruindu-se cu
totul.” Renoir detesta aspectul fiziologic al chestiunii... apărîndu-
se însă ca de ciumă de explicația romantică sau intelectuală.
„Lucrurile sînt așa cum sînt. Analiza sîngelui nu m-ajută să
redau cu penelul ideea circulației.” Poate că se ferea de
precizările fiziologice ca urmare a credinței lui în necesitatea de a
se îndepărta, de „a-și lua avînt”, pentru a prinde însăși esența
unui motiv.
Era ferm convins că victoriile principiilor nu sînt decît
aparențe și provoacă chiar o contralovitură imediată. „Pe vremea
cînd femeile erau sclave, atunci erau într-adevăr stăpîne. Acum,
cînd încep să aibă drepturi, își pierd din importanță.” Credea în
forța celor slabi și în distrugerea prin succes. „Burghezii se cred
șmecheri fiindcă Îi-au proclamat triumful prin bulevardul
Haussmann, Operă și Expoziția Universală. Ei nu știu că-și sapă
groapa. Muncitorii vor cîștigă. Ș i numai pentru motivul că trăiesc
în cocioabe și lucrează sub pămînt.” Condiția de viață a minerilor
i se părea de neacceptat. „O să plătim pentru asta”, spunea el.
Dar să ne întoarcem la femei, cărora Renoir le cunoștea și
defectele. Un lucru care-l irita era supunerea lor la capriciile
modei, începutul cultului pentru talia subțire a coincis cu
debuturile tatii în viață. Desigur, Berthe îi cerea s-o ajute să-și
strîngă corsetul. Pentru ca rezultatul să fie bun, trebuia să ridice
un genunchi la înălțimea feselor victimei, care astfel proptită
putea rezista la tragerea șireturilor cu toată forța celor două mîini
ale soțului sau iubitului. Renoir se revolta împotriva acestui
chin. „Li se strîngeau coastele și încetul cu încetul se deformau.
Iar cînd erau însărcinate...! îl plîng pe sărmanul copil...! Cînd e
vorba de modă, nu mai au creier. Și toate astea numai ca să-l
îmbogățești pe fabricantul de corseturi, care ar trebui să fie
închis!» încălțămintea prea îngustă și tocurile prea înalte îl
supărau și ele. Chiloții cu dantele numiți pantalettes și mulțimea
jupoanelor îl amuzau. Compara dezbrăcatul unei femei cu acele
numere ale clovnilor care-și scot în chip solemn o jumătate de
duzină de veste. „își acoperă fesele ca și cînd am fi la polul nord,
și mai sus se decoltează pînă la buric.»
Slăbiciunea femeiască ce-l irita cel mai mult pe Renoir era
coafura. „în loc să-și lase părul în pace, îl sucesc, îl chinuiesc, îl
ard, îl încrețesc ca oile sau se transformă în salcie pletoasă!” A
rupt prietenia cu o fată fiindcă ea își petrecea zile întregi ca să-și
aranjeze părul deasupra frunții. Era vorba să ajungă la o buclă
care trebuia măsurată cu milimetrul. Cum își întorcea capul,
coafura se strica și ea o lua iar de la început. „Aș fi omorît-o.”
Ș i trăgea concluzia: „Ăsta-i reversul monedei. De ce să le cerem
logica aceea care îi face pe bărbați odioși!»
Vorbeam cîteodată de «prostituate». Renoir nu împărtășea
entuziasmul romantic al«literaților” pentru aceste «fete
blestemate». Mai întîi, pentru el nimeni nu era blestemat, nici
binecuvîntat. Fiecare avea rolul lui de jucat și asta era tot. Rolul
prostituatelor într-un sistem bazat pe moșteniri i se părea
evident. „E o chestiune de bani. Seniorul nu voia ca nevasta să-l
înșele fiindcă ar fi putut rămîne castelul său unui bastard. De
aici centura de castitate!... Și de aici prostituatele, fiindcă dacă te
distrezi să-i torni copii vecinului, nu-i nici un motiv ca el să nu
ți-i toarne pe-ai tăi.» Glumea pe socoteala vanității bărbaților
privind copiii, cînd tatăl se umflă în pene la nașterea unui fiu:
„Mie îmi seamănă. Și trebuie să-l vezi ce mutră are!... Pentru
cîteva clipe pocitania se crede ducele Burgundiei care a dăruit un
moștenitor ducatului”. Și adăuga: „De altfel, nu se știe niciodată.
Femeile care sînt atît de puternice au pe neașteptate momente de
slăbiciune inexplicabile. Și e destul să treacă pe-acolo un pește
frumos!...” Preconiza în mod serios transmiterea numelui de
familie de către femei. „Așa ai fi sigur.” Un prieten, care călătorea,
i-a vorbit despre obiceiul matriarhatului din sudul Indiei. El era
cu totul de acord. „Impozitele vor aranja asta. Curînd nu vor mai
fi moșteniri, femeile legitime își vor face de cap peste tot, și
meseria de „cocotă“ va dispare, strivită de concurență. Păcat!”
Pe vremea fabricantului de storuri, o prostituată din Hale i-a
făcut tatii avansuri fără jenă. „Erau minunate fetele din Hale, și
prospere, pline de bijuterii. O dată cu Haussmann, se cîștiga bine
cu alimentele, și hamalii cîștigau pînă la 10 franci pe zi.” Fetele
astea erau în urmă cu moda. Multe erau îmbrăcate ca regina
Amélie, ca pe vremea tinereții lui Renoir; și aveau decolteu. Nu
căzuseră încă pradă acelui val de pudoare care venea din Anglia,
păstrînd acel încîntător obicei al secolului al XVI I I-lea de-a lăsa
sinii să se ivească din rochie. „Trebuie să spun că cele din
străzile Montmartre și Réale, pe unde treceam în fiecare zi spre
lucru, erau foarte tinere. Prinzînd curaj, s-au instalat și pe rue
Saint-Denis. Cele bătrîne se refugiau în străzile mici, care
dădeau pe cheiuri, ca să sfîrșească sub poduri. Fetele din Hale
făceau parte din peisaj. Rochiile lor în culori vii se potriveau
foarte bine cu galantarele măcelarilor și cu grămezile de dovleci
mari. într-un salon din cartierul Saint-Germain, ar fi fost
deplasate. Totul e să respecți raporturile. Ș i apoi, în harababura
din Hale mă distram, în timp ce în cartierul Saint- Germain
probabil că m-aș fi plictisit.”
Fata care se interesa de Renoir era o „fată veselă de tip
spaniol”. Le teroriza mai mult sau mai puțin pe tovarășele ei de
trotuar, acaparînd numai pentru ea locul cel mai bun, foarte
aproape de sobița vînzătorului de castane. Peștii acestor doamne
o respectau. Al ei fusese omorît într-o încăierare, „căzuse pe
cîmpul de onoare”. într-o zi, l-a agățat pe Renoir, care a urmat-o
căci „arăta bine și nu voiam să am încurcături.” Plecînd de la
fată, s-a dus la un medic prieten cu Liza. Medicul i-a explicat că
sifilisul era singura boală venerică într-adevăr periculoasă. „Sora
dumitale te consideră un mare pictor. Multe genii au fost
sifilitice. Poate că ar trebui să-ți urez să fi luat boala.” Tata i-a
mulțumit, foarte neliniștit. Totuși s-a dus să-și vadă din nou
cucerirea. „Nu voiam s-o jignesc nedu-
 cîndu-mă la întâlnirile cu éa.” Manierele discrete și politicoase
ale acestui tânăr, atît de diferite de ale clienților ei obișnuiți, au
impresionat-o într-atât, încît i-a propus să-l întrețină. „în loc să
mergi să pictezi storurile tale ai să-mi faci portretul.” Renoir era
în mare încurcătură. „Nu pentru că aș disprețui meseria de pește.
Dimpotrivă. O invidiez. Dar pentru asta trebuie timp și trebuie să
fii înzestrat.”
Probabil că Renoir a inventat anecdota asta într-o seară
ploioasă cînd La Boulangère uitase să aprindă lampa în
apartamentul din bulevardul Rochechouart. Sau, cel puțin, a
înfrumusețat-o mult, în ceea ce privește femeile îmi vine în minte
una din cugetările lui. „îl plîngpe bărbatul întreținut. Ce meserie
I Zi și noapte pe baricade, nici un moment de răgaz! Am
cunoscut pictori care n-au făcut nimic bun, fiindcă în loc să le
picteze, le seduceau.”
Tata îmi vorbea adesea de „miopia” oamenilor. „Sentimenta-
lismul lor îi împiedică să vadă femeile.” Era foarte lăudată frumu-
sețea unei verișoare a nevestei Iui Henri, Blanche David. Doamna
se îmbrăca în voaluri negre și se pudra ca o paiață. Părul ei
negru și ochii enormi completau deghizarea. „Ochi de spaniolă”,
spunea Charles Leray. Spania era la modă. «Ochi de vițel»,
spunea Renoir. Ea se interesa de tânărul artist. Ar fi vrut ca el s-
o picteze goală, sub clar de lună, pe o stâncă ieșind din ocean.
«Prin voaluri îi vedeam sinii lăsați. Lipsa stâncii și a oceanului îmi
serveau drept pretext.” Ea îi aducea cărți. El n-a citit altceva
decit clasicii francezi. Pe Ronsard îl știa pe dinafară și pe Victor
Hugo îl ignora. Preferații lui erau Rabelais și François Villon.
Doamna cu voaluri îi dezvălui tainele romanticilor. Din toată
harababura pe care a înghițit-o, „din fericire, citeam foarte
repede, altfel aș fi pierdut prea multă vreme...” a reținut două
nume: Théophile Gautier și Alfred de Musset. „Aceștia îmi
plăceau pe de-a-ntregul. Sînt o tovărășie plăcută și vorbesc un
limbaj pe care-l înțeleg.” Amintirea acestei candidate inspiratoare
îl incita să-și formuleze părerile asupra lecturii în general: „Poate
să devină un viciu, mai rău decît alcoolul sau morfina. Nu
trebuie să te căptușești, ar trebui să citești numai capodoperele.
Marii maeștri ne apropie de natură. Romanticii ne îndepărtează.
Ar fi ideal să citești o singură carte toată viața. Asta-i șmecheria
evreilor cu Biblia și a arabilor cu Coranul. Eu aș lua Rabelais!”
Aceleiași doamne tata îi datora faptul că a fost destul de des la
teatru. „Trebuia să o scot la plimbare și fratele meu mai mic
Edmond, nu știu cum, îmi procura bilete.”
Aproape toate teatrele erau adunate pe marile bulevarde, între
actualul Cirque d’Hiver și Les Variétés care erau considerate ca
avangarda marșului spre vest. Place de la République nu exista.
Bulevardul Beaumarchais întîlnea L’Ambigu care era pe vremea
aceea unul din cele mai moderne și mai luxoase teatre din Paris.
Construirea Operei și a străzii cu același nume, cîțiva ani mai
tîrziu, au deplasat centrul plăcerilor. Aceste bulevarde unde
stăpîneau teatrul, circul, muzica erau numite bulevardul Crimei,
din cauza melodramelor sîngeroase care se făptuiau în fiecare
seară, spuneau unii, din cauza atentatului lui Fieschi 8, spuneau
alții. Orice-ar crede bătrînul meu prieten Rivière, lui Renoir nu-i
plăcea melodrama. „La spectacol burghezul din cartier plînge din
cauza nenorocirilor sărmanei orfane. Se întoarce acasă plîngînd
cu lacrimi fierbinți și alungă servitoarea fiindcă e însărcinată.”
Nu-l tolera decît pe Alexandre Dumas-tatăl, „acest adevărat poet
care a inventat Istoria Franței.” Afirma, fără să rîdă, că „pisălogul
de Michelet îl copiase pur și simplu pe Dumas-tatăl, făcîndu-l
plicticos. Cînd îi faci să caște, oamenii te iau în serios”.
Ceea ce-i plăcea mai mult lui Renoir pe bulevardul Crimei erau
reprezentațiile pe stradă. Acelea ale circului, înainte de a fi luat
ființă Circul de iarnă, erau celebre. Mai erau vînzătorii de loțiuni
pentru păr și aceia care vindeau leacuri pentru bătăturile de la
picioare. Dentiștii extrăgînd dinții în public și doctorii adminis-
trînd leacul universal dispăruseră. Flăcările jucăușe ale gazului,

8 Autorul unui atentat contra lui Ludovic-Filip. (N.A.)

din cauza curentului, răspîndeau o lumină pîlpîind pe călărețele
acrobate și dansatoarele în tutu, „fete îndesate, puțin cam
greoaie, bine înfipte pe niște picioare de luptător, cambrate cu
mîndrie pe șalele mlădiate de dublul léotard, ținînd în șold o
mînuță antrenată să nu scape bara de la trapez... și să curețe
morcovii și prazul pentru supă”.
Ș tia oare Renoir că într-o zi va fixa pe pînză aceste impresii
fugare? Pentru moment, acumula cu toată puterea simțurilor
sale. Acest tînăr atît de cuviincios, a cărui ținută abia se
distingea de aceea a celorlalți artizani din Paris, se și lansase în
cursa care avea să-l facă să picteze marile Baigneuses9 de la
Luvru, sau ultimele lui anemone. Viața lui Renoir mă face să mă
gîndesc la zborul păsărilor călătoare, această reușită de
neînțeles, care bate de departe cele mai subtile invenții omenești.
Nu există busolă sau radar care să poată depăși precizia
instinctului și încăpățînarea unei rațe sălbatice. Grădina mea,
primăvara, e plină de păsărele cenușii, rude apropiate ale
vrăbiilor. Eu și nevastă-mea le numim jucătorii de cricket, din
cauza caschetei lor cu dungi negre și albe. La dată precisă,
venind de pe alte meridiane, aterizează sub măslinul meu.
Nimeresc drept în farfuria cu grăunțe care le așteaptă. Fără
ezitare, se cocoață ca să doarmă pe creaga pe care-o țintiseră
plecînd de la un punct aflat la mii de kilometri depărtare de
mine. Această precizie menținută pe asemenea distanțe, ca și
cînd un magnet ar atrage păsările spre scopul pe care natura l-a
hotărît, ne poate ajuta să înțelegem acțiunile lui Renoir. Am minți
dacă am spune că voința lui nu participa. Sub aparența
nepăsării, dopul lupta din răsputeri pentru a-și menține direcția.
Adevărul este că instinctul său era destul de puternic pentru ca
intelectul să nu intervină decît într-o direcție conformă cu
destinul său. Putea să facă ocoluri, să se oprească, uneori, chiar
în ciuda teoriei sale, să încerce să meargă împotriva curentului,
dar se întorcea totdeauna pe drumul care-l ducea la descoperirea

9 Tablou de dimensiuni mari reprezentând femei care se odihnesc după scăldat.

lumii sale. întrebuințez anume posesivul, revelația fiind
întotdeauna marcată de personalitatea ființei aleasă de zei ca
intermediar. Și eu sînt foarte convins că această direcție, la
plecare, era tot atît de neprecis exprimată de Renoir cum aceea a
grădinii mele trebuie să fie pentru vrăbii. Ș i eu mai cred că dacă
Renoir n-ar fi putut să picteze, dacă ar fi fost, să spunem, ciung
sau orb, ar fi urmat totuși aceeași cale. Ne-ar fi spus ceea ce
trebuia să ne spună într-un alt mod. în loc de culori și forme, ar
fi întrebuințat cuvinte sau sunete. Lilerații, cum spunea tata
vorbind despre artiștii care permit imaginației lor să-i îndepărteze
de viață, au inventat o mulțime de motive ca să explice formarea
talentului. Se spune că Tou- louse-Lautrec n-ar fi pictat decît
pentru a găsi un paleativ durerii pricinuite de diformitatea sa
fizică. Rămas pitic din cauza accidentului din tinerețe, femeile
din înalta societate ferindu-se de el, își găsea refugiu la
prostituate și în pictură. Este și ceva adevăr aici, obstacolele te
ajută, dar ele nu sînt suficiente. Sau poate că sînt suficiente în
activitățile minore, ca afacerile și politica. Rockefeller ar fi un
produs al stomacului său bolnav și Franklin D. Roosevelt al
paraliziei sale. Chiar și aici am îndoieli. Rockefeller trebuie să se
fi născut cu geniul banilor și Roosevelt cu o viziune asupra
istoriei. Un teren bun și îngrijiri speciale pot face dintr-un copac
plăpînd un stejar măreț. Dar la început a fost ghinda. Nu cresc
trandafiri din răsad de varză. Apropo de Toulouse-Lautrec, am
văzut unele desene din copilăria lui, făcute înainte de accident. Ș i
în ele îl ghiceai deja pe Toulouse-Lautrec.
Gabrielle îl cunoștea Bine. Cînd eram mic și ea mă purta în
brațe, ne duceam amîndoi să facem comisioanele în prăvăliile din
apropierea casei părintești de pe butte Montmartre. Toulouse-
Lautrec trona la fereastra cafenelei din colțul străzii Tholose și al
străzii Lepic. Eram prea mic ca să mi-l mai amintesc, și-l văd
prin povestirile Gabriellei. El ne chema și ne așeza lîngă dînsul,
între cele două prietene ale sale din Montmartre, deghizate în
algeriene și împopoțonate cu nume exotice. Ele dansau dansul
pîntecului la Moulin-Rouge. Am întrebat-o adesea pe Gabrielle:
«Tu, care-l vedeai deseori, ai impresia că-I jena imfirmitatea lui?
— De loc. Se distra tot timpul. Nu contenea să ceară vești despre
patron, și ochii îi străluceau de afecțiune. Desigur, îl iubea mult
pe patron!”
Să ne întoarcem la tînărul care nu îndrăznise încă să se
numească artist-pictor. într-o zi, Renoir oprindu-se să mănînce
un corn într-o cafenea din Hale, a auzit fără să vrea o discuție
între proprietar și un antreprenor de pictură. Era vorba să se
decoreze din nou clădirea, dar prețul părea
exagerat”proprietarului cafenelei”. După plecarea
antreprenorului, Renoir s-a apropiat și a propus să facă el
treaba. Proprietarului cafenelei îi venea greu să creadă că puștiul
acela ar fi în stare să-i decoreze cafeneaua. «Ș i dacă-mi strici
pereții?” Renoir l-a convins, propunîndu-i să nu fie plătit decît la
terminarea comenzii. «Tu nu-ți poți închipui ce-nseamnă să
acoperi o suprafață mare. E amețitor.» Renoir a înțeles foarte
repede că marea dificultate în decorația murală e faptul că nu
poți privi de la distanță. «Ești cu nasul în motiv. Cînd pictezi pe
șevalet ai putința să te îndepărtezi. Dar acolo ești înțepenit pe
schelă.» Așa îneît sărea de pe schelă, alergînd tot timpul la
capătul celălalt al cafenelei, pentru a verifica proporțiile. întreaga
familie a proprietarului cafenelei venise să asiste la acest
spectacol de acrobație. «O veveriță», spunea omul de treabă, pe
care grăsimea îl resemnase la o demnitate lentă. Ș i s-a declarat
îneîntat de lucru. Tata executase în două zile ceea ce un
antreprenor ordonat ar fi făcut într-o săptămînă. „Alesesem ca
motiv pe Venus ieșind din ape. Pot să te asigur că nu făcusem
economie nici de verdele Veronese nici de albastru de cobalt.» Au
venit numeroși clienți s-o admire pe Venus și să-și înghită țapii
cu bere, iar Renoir a avut și alte comenzi. „Am pictat vreo
douăzeci de cafenele în Paris, îmi spunea tata îngîmfîndu-se. Aș
vrea să mai pot face decorații de felul acesta, ca Boucher, să
transform pereți întregi în Olimp, ce vis!... sau mai degrabă ce
prostie! Căci nici măcar nu mă pot scula din fotoliul ăsta”.
Din toți pereții decorați de Renoir n-a rămas nici unul. Nu știu
dacă pe atunci arhitectul care construia Folies-Bergère i-a
propus tatii să se ocupe de decorație. Renoir n-a putut să
primească din cauza lipsei de bani pentru schele, salariile
ajutoarelor și toate cheltuielile enorme de care ar fi fost nevoie la
o asemenea treabă. „Nu-mi pare rău. Aș fi fost nevoit să las
execuția fondurilor pe seama tovarășilor mei și eu aveam încă de
pe atunci mania de a face totul singur.” Oricum n-ar fi fost
neplăcut să ai în Paris Folies-Bergère decorat de Renoir!
Din toate aceste amintiri pe care încerc să le regăsesc și despre
care sper să vă dau, în locul unei transcrieri literale, o idee
destul de exactă, unele lucruri vor părea destul de naive. Vă
amintesc că nu am alt scop decît acela de a prezenta cititorului
un om pe care acesta îl admiră deja pentru realizările lui. Ceea ce
este esențial la Bach se află în muzica sa. Ceea ce este esențial la
Socrate se află în dialogurile adunate de Platon. Ceea ce este
esențial la Renoir, tot ceea ce e mai profund, este în mod evident
în pictura lui. Cu toate acestea, dacă pe lîngă culegerea lui
Platon, vreun martor oarecare ne-ar fi transmis reacția lui
Socrate apucat de o durere de dinți, noi am fi foarte mulțumiți.
Renoir, tot umplînd cîrciumile din Paris cu divinități și cu sim-
boluri, își cocea planul. Ideea lua proporții, se preciza, se întărea
cu fiecare comandă care mai rotunjea mica lui agoniseală. Avea
de gînd să ia lecții adevărate de pictură într-o școală adevărată.
Altfel spus, Renoir trecea Rubiconul și se hotăra să devină un <'
artist- pictor”. Avea ceva mai puțin de douăzeci de ani.
Datorită unui fenomen obișnuit oamenilor de-o anumită vîrstă,
lui Renoir îi plăcea să se întindă asupra tinereții și să sară peste
amintirile de mai tîrziu. Eu nu voi încerca să umplu lipsurile
povestirii mele referindu-mă la alte lucrări. N-aș vrea să alterez
imaginea pe care mi-am făcut-o despre tata în profitul unui
adevăr care nu are nici un motiv în plus de-a fi mai adevărat
decît al meu. Voi continua, deci, să mă sprijin numai pe
discuțiile mele cu Renoir sau pe cele cu martori care au făcut
parte din lumea lui Renoir.
La douăzeci de ani tata era un om matur. Fusese nevoit să-și
cîștige existența, avusese prieteni, poate chiar iubiri. îi mai
rămînea să facă cunoștință cu mizeria, pe care n-o cunoscuse
datorită afecțiunii grijulii a părinților și datorită nemaipomenitei
sale dibăcii. Diferitele meserii și ședințele de pictură pe care și le
îngăduia pe de lături, legăturile cu băieții și cu fetele, interesul
pentru familia sa l-au făcut să treacă printr-o perioadă agitată
din istoria Franței fără ca aceasta să-l preocupe de loc.
Proclamarea Republicii în 1848 a fost urmată de tulburări
îngrozitoare. Au avut loc lupte pe străzi, baricade. Gărzile regale
devenite gărzile republicane continuaseră să-și descarce puștile
asupra poporului ca și în trecut. Franța cunoscuse imensa
speranță a atelierelor naționale — pîine pentru toți — și
disperarea unui eșec sîngeros. Prințul-președinte, în numele
libertății și al democrației, restabilise imperiul, reînviase curtea,
îmbrăcase din nou armatele cu uniforme strălucitoare, înainte
de-a le trimite să moară pe îndepărtatele cîmpuri de luptă.
Francezii, după cîțiva ani de sacrificiu pentru cauza înfrățirii
universale, deveniseră patriotarzi și pasionați de uniforme.
Ordinea era asigurată. Burghezii, după ce i-au lichidat în mod
conștiincios pe nobili, se instalau în castele, hotărîți să nu se mai
lase scoși de-acolo. Ei descopereau viața ușoară. Erau pregătiți
pentru Offenbach. Unii dintre ei aveau să se arate pregătiți chiar
pentru Renoir; erau excepții, bineînțeles, un mic sacrificiu adus
la ceva ce ar putea fi marea artă de mîine, ceva aducînd cu
rugăciunea de dimineață pe care n-o uită unii desfrînați, care
însă nu se putea compara cu succesul nemaipomenit al
curtezanelor la modă, al marilor croitori și al curselor de cai.
Contrar prietenilor săi, Renoir aproba această nebunie ce-i
antrena pe noii stăpîni în acest vîrtej al plăcerilor. „Asta îi
formează. încep cu o femeiușcă de stradă, apoi femeiușcă dorește
o casă mare cu un Watteau. E destul să aibă un pește nițeluș
artist. Și, cine știe? după Watteau poate că-și va dori un Manet!”
Convingerea lui era că distrugerea valorilor acelui secol alXVIII-
lea, pe care îl adora, era inevitabilă. «Trebuia ca înlocuitorii să se
îmbogățească. Un mijloc bun era acela de a construi uzine în
locul grădinilor. înaintea lor, l’Ile-de-France era un parc de
trandafiri. Și dacă și-ar fi construit numai uzine! O uzină, cel
puțin, nu are pretenții arhitecturale. Dar mai e și Opera, și Place
de la République, pentru a sfîrși cu bulevardul Raspail și le
Grand Palais!”... Una din ideile lui Renoir era aceea că dintr-o
asemenea explozie de prost- gust se va ivi în mod sigur și ceva
bun. „în tot cazul, nu descen- denții cruciaților aveau să cumpere
tablouri de la noi. Trecuse multă vreme de cînd nu se mai
interesau de asta. Eram prea mulțumiți că ne rămăseseră
burghezii. Singura șansă pe care o mai aveam.” încă o dată dopul
avea dreptate. în curentul care entuziasma noua societate, el
avea să găsească un vast material pentru pictat, și în ciuda unor
momente penibile din punct de vedere material, mijlocul de-a nu
muri de foame niciodată. „De altfel, gustul care se manifestă în
operele secolului al XVIII-lea era probabil inconștient. Reușitele
oamenilor sînt totdeauna inconștiente!...”Ș i cita povestea despre
doamna Du Barry, care îl îngrozea, spusă de regina Mărie
Leckzinska și întreaga curte, care poruncise să fie retușată Venus
din Arles, pe care o găsea prea grasă. „S-o retușeze pe Venus din
Arles! Bine-au făcut iacobinii că i-au tăiat capul acestei idioate.10
O merita de o sută de ori!”
Privind luxul insolent al societății pariziene de după Comună,
el spunea: „îmi plac stofele frumoase, mătăsurile sclipitoare,
diamantele care scapără scîntei... Aș avea oroare să mă gătesc eu
însumi. Ș i atunci le sînt recunoscător celor care o fac... cu
condiția să mă lase să-i pictez!” Și adăuga, cu o întoarcere de
180°, atît de frecventă la el: „De altfel îmi place tot atît să pictez
sticlărie și stambe de două parale metrul. Căci pictorul îl face pe
model». Apoi, după un timp de gîndire: «... Da și nu... Aveam

10 Adică doamnei Du Barry, amanta lui Ludovic al XV-lea.

nevoie să simt mișcarea în jurul meu — și totdeauna voi avea
nevoia asta”.
După ce Renoir făcuse cunoscută intenția lui de a urma
cursurile unei școli de pictură, prietenii săi «artiștii», Oulleve,
Laporte și cumnatul său Leray, i-au recomandat cu toții atelierul
Gleyre, unul dintre cele mai bine cotate din capitală.
Mai întîi, Renoir voia să învețe să deseneze figuri. „Desenul
meu era precis, dar sec.» L-am întrebat dacă socotea că școala îl
învățase ceva. «... Mult, și asta în ciuda profesorilor. Obligația de
a copia de zece ori același ecorșeu este excelentă. E plictisitor, și,
dacă n-ai plăti pentru asta, n-ai face-o. Dar ca să înveți într-
adevăr, nu rămîne decît Luvrul. Și pentru mine, în perioada
atelierului Gleyre, Luvrul era Delacroix.”
Din aluziile lui Renoir referitoare la această perioadă mi se
pare că reies două fapte importante. Tragerea unui număr bun la
recrutare și întâlnirea cu Bazille 11. Fără norocul de-a fi scos acel
număr bun, Renoir ar fi trebuit să rămînă șapte ani în armata
franceză. Intr-adevăr, sistemul de recrutare militară se baza pe
«tragerea la sorți”. Cîștigătorii acestei loterii erau scutiți de
serviciu, cei care pierdeau trebuiau să-și petreacă șapte ani în
cazarmă. Am întrerupt povestirea tatii, ca să-l felicit pentru
norocul de-a fi putut evita această încercare. „Nu se știe
niciodată. Poate că aș fi ajuns pictor militar. Trebuie să fie
amuzant să pictezi asedii de orașe, cu corturi multicolore și mici
nori de fum.»
Întîlnirea cu Bazille marchează intrarea lui Renoir într-o lume
nouă, trecerea de la provincie la Paris. „Cîți parizieni sînt provin-
ciali și n-o știu.» L-am întrebat pe Renoir dacă făcea aluzie la cei
pe care îi frecventam în cartier. „Dimpotrivă, în cartierul tău poți
pătrunde pînă în adîncurile lucrurilor. E cea mai bună metodă
de a scăpa de provincie. Provincia înseamnă să n-ai
discernămînt, să spui: Bouguereau și Cezanne sînt doi pictori, ca
și cum ei ar avea ceva comun! La Paris, alegi, discerni, nu crezi

11 Pictor impresionist francez (1841—1870), prieten intim al lui Renoir. (N.A.)

în verbul a ajunge și te întîlnești cu cei care cred în același lucru
și preferi să mori de foame decît să cedezi 1»
«Ah, dacă l-ai fi cunoscut pe Bazille!” Un zîmbet înduioșător
lumina această evocare. Renoir se revedea la douăzeci de ani
intrînd pe ușa atelierului Gleyre, o cameră mare, goală, tixită de
tineri aplecați asupra șevaletelor. Printr-o ușă de sticlă, situată la
nord conform regulilor, se revărsa o lumină cenușie peste un
model

nud — un bărbat. „Moș Gleyre îl obliga să poarte

indispensabili ca să nu descurajeze clientela feminină.” în clasă,
erau trei fete dintre care una era englezoaică, mică, dolofană,
plină de pistrui. De fiecare dată, ea cerea ca modelul să-și scoată
„indispensabilii scurți”. Gleyre, un elvețian puternic, bărbos și
miop, nu admitea. Englezoaica ceru să-i vorbească în particular.
Ceilalți elevi pretindeau că știau ce-i spusese: „Mister Gleyre, eu
cunosc chestia, am oun amant”. Și Gleyre i-ar fi răspuns: „Dar eu
dzin să băzdrez clientela din fopurgul Saint-Germain!” Renoir, o
știm, purta la lucru bluza lui albă, lungă, de pictor muncitor. Ca
și mai tîrziu, cînd cu Diaz și băieții de prăvălie, această
îmbrăcăminte provoca glumele celorlalți elevi, în general fii de
oameni avuți care făceau pe «artistul»! Erau chiar cîțiva care
arborau vestonul din catifea neagră, fină, și bereta. Renoir nu se
simțea bine în acest mediu atît de diferit de acela al artizanilor
parizieni, care fusese pînă atunci al lui. Dar batjocura nu-l
atingea de loc. El era acolo ca să învețe să deseneze figurile.
Acoperea hîrtia cu trăsături de cărbune și, foarte repede, modelul
unei pulpe sau curba unei mîini îl absorbeau cu totul. Frecventa
școala cam de-o săptămînă cînd într-o seară, la ieșire, un elev s-a
apropiat de el. „Mergi în direcția Observatorului, eu locuiesc în
rue Campagne-Première.” Atelierul Gleyre fiind pe malul stîng al
Senei, tata închiriase o cameră în cartier. îl remarcase și el pe
interlocutorul său, un tînăr frumos, «într-adevăr elegant, avînd
eleganța acelora care îi pun pe valeții lor să poarte pantofii noi
pentru a-i uza”. Au mers împreună și au traversat grădina
Luxembourg. O rază a soarelui de toamnă însuflețea peisajul.
Erau acolo copii, mame, fete tinere, soldați, multe culori care
contrastau cu cenușiul straturilor și aurul frunzelor. Bazille
spune că cl chiar asta ar voi să ajungă să redea în pictură. „S-a
terminat cu marile compoziții clasice. Spectacolul vieții de toate
zilele este mai pasionant.» Renoir n-a răspuns. Atenția lui se
concentrase cu tctul asupra unui copilaș care urla, uitat în
căruciorul lui. Cîțiva pași mai departe, doica asculta vorbele dulci
pe care i le spunea un gornist husar. „Copilul ăsta are să se
înăbușe.” Nemaiputînd să îndure, Renoir s-a apropiat și a zgîlțîit
timid căruțul. Copilul n-a mai plîns. Această liniște neașteptată a
trezit în doică simțul datoriei. Văzînd necunoscutul aplecat
asupra copilașului, a început să țipe. Husarul s-a legat de
Renoir. Mame amenințătoare se apropiau. «Hoț de copii!» Un
gardian din grădina Luxembourg a intervenit. Noul prieten al lui
Renoir a explicat cum stătea treaba, a scos cartea sa de vizită
luîndu-l foarte de sus. Gardianul, zăpăcit de aparența bogată a
tînărului, l-a salutat înclinîndu-se foarte adine și i-a spus tatii:
„Să nu te mai prind!” Cei doi prieteni nu și-au putut stăpîni rîsul.
„Hai să bem o bere», a spus Bazille. Au luat loc la Closerie des
Lilas. «Ce te-a făcut să-mi vorbești? a întrebat Renoir. Felul cum
desenezi, a răspuns Bazille, cred că tu ești cineva.»
întrerup povestirea acestei întîlniri pentru a reveni asupra
unui aspect al incidentului cu copilașul. Tata mi-a vorbit adesea
despre groaza lui de mulțime și despre ostilitatea mulțimii față de
el. Mi-a dat mai multe exemple de neînțelegeri. Cunoaștem
incidentul cu Diaz și vînzătorii. Cum se explică această ostilitate
a necunoscuților în contradicție cu pasionata afecțiune pe care i-
o arătau cei care îl cunoșteau? încă o dată trebuie să revin la
ciudățenia involuntară a lui Renoir. Ț inuta lui modestă nu
ajungea să ascundă această anomalie, monstruoasă pentru cei
neobișnuiți, care este geniul.
Te obișnuiești cu tot. Te obișnuiai foarte repede și cu Renoir.
Dar primul șoc era surprinzător. Persoana lui era tot atît de puțin
convențională ca și pictura lui. Este eterna poveste a rățoiului
neascultător. Iată un alt exemplu al raporturilor dintre Renoir și
mulțime. Cam tot în aceeași vreme, într-o zi cînd se plimba
printr-un cartier în plină construcție, a simțit o imperioasă
nevoie de-a se izola. în jurul lui nu era nimeni. S-a hotărît să
profite de o deschizătură între două scînduri ca să se ușureze. S-
a descheiat și s-a lipit de acea deschizătură. Deodată a simțit o
prezență în spatele lui. S-a întors și a văzut un trecător cu un
aspect inofensiv. îndată ce acesta a văzut fața lui Renoir a scos
țipete mari: „Un satir!... arestați satirul!” S-a cățărat pe o
grămadă de materiale și s-a adresat unui grup de mame și copii,
pe care tata nu-i văzuse și care se jucau de partea cealaltă pe
șantierul părăsit pentru moment. Trecătorului nu i-a fost greu
să-i convingă că acest „individ mîrșav” se deda unui
exhibiționism precugetat. Tata abia s-a putut încheia la loc și a
șters-o cît a putut de repede. O ceată de cetățeni indignați, care
«...păreau ieșiți din pămînt», îl urmărea. Din fericire avea picioare
bune. A alergat astfel un kilometru care nu se mai sfîrșea, dar
ceilalți nu-l slăbeau de loc. A zărit lanterna unui post de poliție.
A intrat înăuntru și a cerut protecția agenților. Comisarul i-a
făcut morală și l-a reținut pînă cînd adversarii lui, obosiți, au
renunțat să-l linșeze și s-au împrăștiat.
Dar să ne întoarcem la Bazille. Acest nou venit în viața tatii era
dintr-o familie bogată, din vechea burghezie pariziană. Părinții lui
îl cunoșteau pe Edouard Manet. El fusese primit de mai multe ori
de maestru în atelierul său. „înțelegi, Manet este tot atît de
important pentru noi cum au fost Cimabue și Giotto pentru ita-
lienii din Quattrocento. Pentru că Renașterea e pe cale să vină. Ș i
trebuie să fim și noi acolo. II cunoști pe Courbet?”
Bazille și Renoir visau să creeze un „grup” care ar fi dus și mai
departe căutările acestor maeștri. Ei întrevedeau impresionismul.
Convertirea lor la cultul naturii era pe drumul cel bun. Nu mai
ezitau să fure muzeelor timpul pe care-l petreceau contemplînd
feeria frunzelor de toamnă. Cînd auzeau vorbindu-se de vreun
tînăr pictor pe care „îl frămîntau ideile noi», alergau după
informații. De fiecare dată erau dezamăgiți și dădeau peste
«literați», pictori care își mai închipuiau că pictura e făcută ca să
spui o poveste. „Cînd vrei să spui o poveste, iei tocul și scrii. Sau
te așezi în fața unui șemineu, într-un salon, și o povestești!» Mi-
era greu să-i
 smulg tatii cîteva crimpeie referitoare la marea lui prietenie cu
Bazille, la visurile lor, la lucrul lor. „De ce să vorbim despre
visurile a doi tineri exaltați? Ceea ce contează la un pictor este
ceea ce pune pe pînză. Și asta n-are nimic a face cu visurile. Este
culoare de calitate bună cu ulei de in și cu puțină esență de
terebentină.» Alteori îmi spunea: «Trebuie să hoinărești și să
visezi. Atunci cînd nu faci nimic, lucrezi cel mai mult. înainte de-
a face soba să duduie, trebuie să aduni lemnele”. încercați deci
să-l urmăriți!... „Important e, adăuga el, că Bazille avea mult
talent...și curaj. Și trebuie să ai curaj, cînd ai bani, ca să nu devii
un om de lume! Descoperirea naturii ne zăpăcea.” în schimb, îi
plăcea să se întindă asupra anecdotelor care mi se păreau
neînsemnate. Una dintre ele era vizita ambasadorului Olandei la
atelierul lui Gleyre. Fiica acestui diplomat voia să învețe pictura.
Gleyre era foarte emoționat. Persoana lui puternică făcea mici
plecăciuni și gesturi amical respectuoase. „O elefă din dzara lui
Remprandt și lui Rupens, ge onoare pentru atelier!” Elevii
uitaseră, ca din întîmplare, foarte vizibile lîngă perete, portrete
ale modelului masculin, căruia îi suprimaseră în mod voit
indispensabilii scurți. Ba chiar îl înzestraseră pe omul cel
cumsecade cu avantaje care l-ar fi făcut gelos pe Karaghioz. Ș i
Gleyre, roșu tot, se grăbea să întoarcă pînzele, îndreptînd
vizitatorii spre biroul său personal, pe care-l credea ferit de
glumele de prost gust. Biroul era de partea cealaltă a grădiniței.
Se ajungea acolo printr-un peron care avea în față trei trepte de
piatră. Un elev poznaș luase obiceiul să pună pe ultima treaptă
unul din acele obiecte din faianță smălțuită imitînd la perfecție
un excrement omenesc. Gleyre nu-i mai dădea nici o atenție,
mulțumindu-se să-l îndepărteze cu piciorul. Ambasadorul,
nevastă-sa și fiică-sa, nefiind la curent cu acest obicei, s-au oprit
nedumeriți în fața acestui obiect insolit, tronînd glorios pe peron
și care părea că vrea să le bareze calea. „Nu dați atenție, a spus
Gleyre, o simblă varsă.” Ș i a luat obiectul în mînă pentru a dovedi
ambasa- doarei că era vorba de o imitație. Dar, în acea zi, printr-
un mister care n-avea să fie lămurit niciodată, era unul adevărat
1
Renoir mi-a confirmat povestea bine cunoscută a lui Gleyre,
care, oprindu-se perplex în spatele lui și privind îndelung la
eboșa sa, a spus în cele din urmă: „Dinere tumneata eșdi foarde
înte- mînatec, foarde dalentat, dar s-ar sice că tumneata picdeizi
bentru a de amuza. — Evident, a răspuns tata, dacă nu m-ar
amuza, n-aș picta!” Acest răspuns a fost considerat, pe drept
cuvînt, de către mai mulți autori ai lucrărilor asupra lui Renoir
ca o declarație de principii.
 i
Bucuria pe care Renoir o simțea pictînd nu-l împiedica să fie
un excelent elev. El a trecut în mod strălucit examenele de
anatomie, de perspectivă, de desen, de asemănare. S-a clasat
printre primii la examenele finale. Fantin-Latour, pe atunci în
culmea gloriei și care vizita cîteodată atelierul lui Gleyre,
proclama sus și tare admirația lui pentru acest elev „a cărui
virtuozitate ne duce înapoi la Renașterea italiană». L-a invitat la
el și i s-a alăturat lui Gleyre pentru a-l pune în gardă contra
«cultului nemăsurat pentru culoare». Renoir aproba, totdeauna
politicos. Ca să-i facă plăcere lui Gleyre, „un director de pension
dar un om cumsecade”, i-a pictat un nud după toate regulile, «un
nud de acadea țîșnind dintr-un bitum negru ca noaptea, o
lumină slabă învăluindu-i umărul și cu expresia chinuită care
însoțește crampele de stomac». Gleyre a fost mai întîi înmărmurit,
apoi șocat. Elevul lui dovedea că știe să picteze «dramatic» și
totuși continua să reprezinte oamenii «așa cum sînt în fiecare zi
de viață». «Tumneata îzi badzi joc de lume!”
Bazille a adus la atelier un tînăr pictor tot atît de hotărît ca și
el „să dea foc pompierilor”. Era Sisley. Tatăl său era un
comerciant englez care se însurase cu o franțuzoaică și se
stabilise la Paris. După fiecare ședință, cei trei prieteni se duceau
să bea o bere la Closerie și se lăsau pradă discuțiilor. Renoir era
cel mai tînăr, Sisley și Bazille erau cu doi ani mai în vîrstă decît
el. în sfîrșit, a sosit Monet ca să întărească cohorta. Vîrsta lui îl
plasa între tata și ceilalți. Datorită îndrăznelii a ajuns curînd
șeful grupului. Frank Lamy și al ți cîțiva elevi ale căror nume n-
au ajuns pînă la mine au venit să îngroașe rîndurile tinerilor
«intransigenți». Pissarro n-a lucrat niciodată la atelierul lui
Gleyre. Bazille l-a întîlnit la Manct și l-a adus la reuniunile de la
Closerie. Moș Gleyre simțea că sub bîrnele școlii bătea vîntul
revoltei. A surprins-o pe tînăra englezoaică cu pistrui aplicînd o
tușă de vermillon pur pe sfîrcurile sinilor „figurii» sale; Gleyre a
roșit. „E intecent!” Copila i-a răspuns: «Eu sînt pentru amorul
liber și domnul Courbet!» Pissarro și Monet erau cei mai fanatici.
Ei au fost primii care au proscris cu totul studiul maeștrilor,
învățînd numai de la natură I Corot, Manet, Courbet și școala de
la Fontainebleau lucrau numai după natură. Dar ei
transpuneau, urmînd prin aceasta învățătura bătrînilor.
„Intransigenții» aspirau să fixeze pe pînză percepțiile lor directe,
fără nici o transpunere. Ei considerau orice explicație picturală
ca o abdicare. Renoir îi urma, dar cu unele restricții. El nu putea
să uite femeile lui Fragonard. Voia să știe dacă Frago- nard, în
portretele sale, pictase „ceea ce vedea el», sau aplicase rețetele
moștenite de la predecesorii săi. Dar curentul era irezistibil. Și,
după o scurtă perioadă de ezitare, «dopul»se scufunda cu entu-
ziasm în acea baie de impresii naturale care constituia crezul noii
picturi. Chiar înainte de a părăsi școala, Renoir se găsea față în
față cu dilema întregii sale existențe. Datele celor două propuneri
contrare aveau să evolueze dar erau totuși acolo, împiedicîndu-l
să mai doarmă. în timpul atelierului lui Gleyre, era vorba să
aleagă între beția percepției directe și extazul auster al învățăturii
maeștrilor. Foarte repede, dilema avea să devină mai tehnică și să
se situeze între lucrul după natură cu toate neorînduielile,
capcanele luminii soarelui și lucrul în atelier, cu precizia rece a
unei lumini disciplinate. Adevărata problemă, aceea care poate fi
considerată tema centrală a poveștii vieții sale, problema
subiectivismului împotriva obiectivismului, Renoir va refuza
întotdeauna să și-o pună. Poate că reflecțiile și amintirile adunate
în această carte îl vor ajuta pe cititor să dea în locul lui un
răspuns problemei.
Totul îl îndemna să-i urmeze pe «intransigenți», dragostea lui
pentru viață, nevoia de a se bucura de toate percepțiile simțurilor
sale, veșnic treze, și talentul tovarășilor săi. Ș coala oficială,
imitarea imitării maeștrilor, era moartă. Renoir și tovarășii săi
erau foarte vii. Lor avea să le revină sarcina să reînsuflețească
pictura franceză.
Reuniunile «intransigenților» erau pasionate. Ei ardeau de
dorința de-a comunica publicului descoperirea adevărului. Ideile
țîșneau, se încrucișau, declarațiile curgeau. Unul dintre ei a
propus foarte serios să se ardă Luvrul. Tata a sugerat să fie
păstrat pentru a se adăposti copiii în zilele ploioase. Convingerile
lor nu-i împiedicau pe Monet, Sisley, Bazille și Renoir să fie foarte
sîrguincioși la cursurile lui moș Gleyre. Cultul naturii nu este
incompatibil cu studiul desenului. Monet îl „epata” pe bietul om.
Epata de altfel pe toată lumea, nu numai prin virtuozitatea, ci și
prin manierele sale. La apariția lui în atelier, elevii geloși pe
superba lui aparență l-au poreclit”dandy”-ul. Chiar tata, atît de
modest ca ținută, era încîntat de somptuoasa eleganță a noului
său prieten. „N-avea un ban dar purta cămăși cu manșete de
dantelă.» A început prin a refuza taburetul care i-a fost dat la
intrarea sa,«... bun ca să mulgi vacile!» în general, elevii pictau în
picioare, dar aveau dreptul la un taburet. Pînă atunci nimeni nu
avusese de gînd să discute despre aceste taburete. Bravul Gleyre,
ca să facă recomandări elevilor, obișnuia să se urce pe
prelungirea micii estrade pe care poza modelul. într-o zi, l-a găsit
pe Monet instalat pe locul lui. „Am nevoie să mă apropii ca să
prind grenul pielii.” în afara prietenilor din „grup”, Monet îi
considera pe ceilalți elevi ca pe o masă anonimă. „Băcani.” Unei
eleve, destul de drăguță, dar vulgară, care îi făcea avansuri, i-a
spus: „lartă-mă, dar eu nu mă culc decît cu ducese...sau cu
servitoare. Media dintre aceste două categorii îmi face greață.
Idealul ar fi servitoarea unei ducese”. Pissarro era foarte diferit.
Era cu zece ani mai în vîrstă decît Renoir. Născut în Antile, se
exprima încet, cu un accent ușor cîntat. Ț inuta lui era neglijentă,
dar cuvintele și le alegea cu grijă. El avea să devină teoreticianul
noii școli.
Renoir a fost nevoit să părăsească atelierul lui Gleyre și să se
întoarcă la lucrările lui de decorație. Nu mai avea un ban. Dar
numai pentru asta, nu părăsea „marea pictură” și rămînea un
membru fidel și activ al grupului. Familia era dezolată văzîndu-l
luînd o direcție atît de riscantă. „E un artist, dar are să moară de
foame”, spunea bunicul. Chiar Liza îl sfătuia să fie prudent și să
facă portrete. „Chiar asta și făceam. Numai că modelele mele
erau prieteni și că portretele erau gratuite.» S-a ivit un apărător
chiar în sînul familiei — Edmond, fratele cel mai mic. Nu
renunțase la visul lui de a deveni scriitor. De fapt și era. La
optsprezece ani, colabora la ziare. El a scris primul articol despre
fratele său, descriind reuniunile de la Closerie și anunțînd o nouă
mișcare printre unii tineri pictori.
înainte de a părăsi acest capitol din viața lui Renoir, să mi se
permită să dau cîteva extrase din cîntecele pe care elevii lui
Gleyre Ie lansau pe stradă pentru a afirma calitatea lor de artiști.
La peinture à l’huile C'est plus difficile Mais c'est bien
plus beau Que la peinture à l’eau.
(Pictura in ulei/ E mult mai grea/ Dar mai frumoasă e/ Ca
pictura cu apa.)
Sau pe aria cîntecului: Prends ton fusil, Grégoire (la-ți pușca ta,
Grigore).
Prends ton pinceau Gérome N’rate pas le train pour Râme
N’oublie pas l’jaune de chrome Ces messiears sont partis
A la chasse au grand prix.
(la-ți pensula ta Gerome/ Să nu pierzi trenul de Rom’l Să
nu-ți uiți galbenul de crom/ Domnii-aceștia au plecat/ După
premiul cel mare la vinat.)
Gerâme12 avea vreo patruzeci de ani și mergea glorios pe
urmele „pompierilor” și tocmai primise marele premiu al Romei.
Georges Riviere i-a adus aminte lui Renoir de față cu mine aceste
naivități. Tata a ridicat din umeri: «Asta nu i-ar face rău nici unei
muște!»
Cînd Renoir a părăsit decorația de tot, s-a dus să locuiască la
Monet. Executarea portretelor unor mici negustori pe care Monet
avea dexteritatea să-i descopere le dădea posibilitatea să
trăiască. Pentru un portret li se plătea cincizeci de franci. Li se
întîmpla să treacă luni fără să fi primit vreo comandă. Asta nu-l
împiedica pe Monet să poarte tot cămășile lui cu dantelă și să fie
clientul celui mai bun croitor din Paris. Nu-i plătea nicicînd,
răspunzînd la facturi cu măreția condescendentă a lui Don Juan
primindu-l pe domnul Dimanche. „Domnule, dacă mai insistați
îmi voi retrage clientela.” Ș i croitorul nu mai insista, plin de

12 Jean-Léon Gérôme (1824— 1904), pictor francez. Profund impresionat de călătoriile făcute în
Egipt și Orient, a încercat să redea atmosfera, plină de pitoresc și de culoare, a locurilor văzute. Deși bun
desenator, întreaga sa operă păstrează o anumită viziune fotografică, lipsită de poezie, de un realism
mediocru. Membru al Institutului, a fost timp de 40 de ani profesor la École des Beaux-Arts ; nu i-a înțeles
pe novatori, le-a fost ostil și i-a considerat pe impresioniști ca fiind « dezonoarea artei franceze ».
mîndria de-a fi croitorul unui domn cu asemenea maniere. „Se
născuse mare senior!” Toți banii celor doi prieteni erau înghițiți
de chiria atelierului, de salariul modelului și cărbunii pentru
sobă. Pentru hrană, procedau în felul următor: fiindcă fata care
poza goală avea nevoie de sobă, puteau s-o întrebuințeze și ca să-
și gătească mîncarea, care era de-o simplitate spartană. Unul din
clienții portretelor era băcan și-i plătea în natură. Un sac de
fasole ținea cam o lună. O dată ce se golea sacul, ca să varieze,
treceau la linte. Ș i-așa mai departe, mărginindu-se la legume,
care fierbeau singure și nu trebuiau supravegheate. L-am
întrebat pe tata dacă nu era greu de digerat fasolea la toate
mesele. „Niciodată în viața mea n-am fost mai fericit. Trebuie să
spun că din cînd în cînd Monet făcea rost de-o invitație la cină și
ne ghiftuiam cu curcan împănat cu trufe, stropit cu chambertin.”
Din acea vreme au rămas cîteva opere, scăpate prin minune de
mutările, distrugerile autorului, uitările prin poduri și alte cauze
de dispariție. Renoir a pictat atît de mult, încît opera sa rezistă
cataclismelor naturale cît și celor umane. Dacă privim cu atenție
aceste opere salvate: portretul bunicii, acela al bunicului, al
domnișoarei Lacaux, femeia adormită, Diana la vînătoare,
înțelegem că francezii de acum o sută de ani lăsaseră pentru mai
tîrziu criticile lor insultătoare. E o pictură bună, urmînd buna
tradiție franceză. Mă mir numai că n-au ghicit acel ceva care este
la drept vorbind semnul geniului. Cum de n-au fost izbiți de
seninătatea modelelor, care le înrudește cu modelele lui Corot,
sau cu acelea ale lui Rafael!
Un critic, mi-a spus tata, a crezut că discerne în Diana la vînă-
toare ceva din acea descoperire a naturii care avea să-i facă să
urle pe parizieni zece ani mai tîrziu. A vorbit despre justețea
tonurilor și a întrebuințat chiar expresia «dragoste pentru
carnație». Asta l-a flatat grozav pe tînărul Renoir. „Mă credeam
Courbet.»Renoir, persoana în vîrstă care îmi spunea povestea,
vedea lucrurile altfel. „Am oroare de cuvîntul „carnație“, care a
devenit pretențios. De ce nu carne, dacă tot sîntem la asta. Mie
îmi place pielea, pielea unei tinere, trandafirie și făcîndu-te să
bănuiești o fericită circulație a sîngelui. îmi place mai ales
seninătatea.» El revenea mereu la „acea facultate pe care o au
femeile de a trăi numai în prezent. Vorbesc despre femeile care
fac gospodărie, care lucrează. Celor trîndave le umblă prea multe
idei prin cap. Devin intelectuale, își pierd simțul eternității și nu
mai sînt bune de pictat». Apoi insista: «... și mîinile lor devin
stupide, inutile, ca acel faimos apendice, pe care chirurgii
moderni au mania să ni-l scoată!» în 1863, Renoir a prezentat la
Salon o Esmeraldă dansînd. Tabloul a fost acceptat și acest
eveniment considerabil a fost primit ca un triumf de toată
familia. Edmond Renoir a scris chiar un articol despre asta, ale
cărui urme au dispărut cu desăvîrșire. Renoir era neîncrezător.
„E foarte frumos să fii primit la Salon. Dar am fost primit în
urma unei neînțelegeri. Ghiceam de pe atunci că oficialii se vor
întoarce contra noastră. în acel moment, mai aveam încă
îndoieli.»
înainte de războiul din 1870, se situează cunoștința cu Arsène
Houssaye 13 și cu Théophile Gautier, care l-a ajutat pe tata să
„plaseze” cîteva peisaje și să facă primele vizite familiei
Charpentier, dovadă portretul doamnei Charpentier-mama,
pictat în 1869. Prezentarea la marele editor a fost făcută prin
intermediul lui Théophile Gautier. în fine, a avut loc întîlnirea cu
Cézanne. „Din primul moment, înainte chiar să-i fi văzut pictura,
înțelesesem că era genial.” Prietenia dintre cei doi bărbați avea să
țină toată viața. Ea se prelungește și la descendenți. Paul
Cézanne fiul a fost pentru mine mai mult decît un prieten; nici
nu mi-ar fi trecut prin minte să-l socotesc altfel decît ca pe un
frate. A murit după ce a trecut prin ocupația nazistă. Și astăzi
încă, familiile noastre nu sînt decît o singură familie, cu certurile
și afecțiunile care nu au loc decît în cadrul îngust al limitelor
unei anume intimități. Cîtă diferență, totuși, între cei doi bărbați!
Cézanne nu avea decît doi ani mai mult ca Renoir, dar părea
13 Xrsene, Housset numit Houssaye (1815 —1896), scriitor francez; a publicat și lucrări de istoria
artei, printre care: Istoria picturii flamande și olandeze. Salonul din 1844, Leonardo da Vinci.
mult mai în vîrstă. „Semăna cu un arici!» Mișcările lui păreau
limitate de o carcasă exterioară invizibilă; vocea de asemenea.
Cuvintele ieșeau prudent din gura lui, marcate de un accent din
Aix, neverosimil, un accent care nu se potrivea de loc cu
manierele controlate, exagerat de politicoase, ale tînărului
provincial. Cîteodată acest control scîrțîia. Atunci pronunța cele
două înjurături preferate: „castrat” și „drace”. Preocuparea con-
stantă a lui Cézanne era „să nu lase pe nimeni să pună stăpinire
pe viața lui”. Era neîncrezător. Renoir era tocmai contrariul său.
Nu că ar fi fost un „nerod”. Era departe de a crede în bunăvoința
universală. Dar el socotea că pentru neîncredere ai nevoie de
timp. „Mai mare daraua decît ocaua! Ce-mi puteau lua. N-aveam
nimic.” Mi-a spus chiar, de mai multe ori, că trebuie să știi să-i
lași pe ceilalți să te fure. „Dacă nu te aperi, îi dezarmezi. Ș i ei
devin amabili. Oamenii adoră să fie amabili. Numai că trebuie să
le dai ocazia.”
Cézanne n-a fost nicicînd un membru foarte activ al grupului
de prieteni care se lega din ce în ce mai strîns în jurul lui Monet
și Pissarro. „Era un solitar!” Dar le împărtășea ideile și
speranțele. El credea în „judecata poporului”. Totul era să obții
să fii expus, să forțezi ușile „Salonului Domnului Bouguereau”, și
atunci meritul tinerei picturi avea să țîșnească de la sine.
Napoleon al 11 I-lea, «care la urma urmei era un ticălos
cumsecade», cum spunea Cézanne, a dispus înființarea unui
Salon al refuzaților. Acest Salon n-a corespuns speranțelor
novatorilor. Publicul nu s-a interesat de el și jurnalele l-au
pomenit ca pe-o inițiativă amuzantă a maiestății sale
împăratului. Cézanne sosind la Paris contase mult pe prietenul
său Zola, pentru a-l ajuta să „se impună”. Cei doi concetățeni din
Aix fuseseră împreună la colegiu. întinși împreună pe iarbă, sub
pinii înalți din Tholonet, visaseră Parisul; împreună schițaseră
primele lor peisaje și rînduiseră întîile lor rime. Zola era primit în
familia Charpentier. Cézanne, prea sălbatic pentru a frecventa
societatea, prefera tovărășia pictorilor și mai ales singurătatea
atelierului său. „Pictez naturi moarte. Mi-e frică de femeile model.
Ticăloasele sînt aici numai ca să pîndească un moment de
slăbiciune. Trebuie să stai tot timpul în defensivă și îți scapă
motivul!” Spera că prietenul din tinerețe «va vorbi pentru el». Dar
Zola socotea că protejatul lui nu era „încă copt”. Era pe de-a
întregul de partea picturii oficiale, aceea care spune ceva. Cînd
Cézanne îi vorbea despre preocupările lui de „a găsi volumele”, el
încerca să-i demonstreze deșertăciunea unei asemenea căutări.
„Ești talentat. Dacă ai vrea numai să ai grijă de expresie.
Personajele tale nu exprimă nimic!” într-o zi, Cézanne s-a
supărat. „Dar fundul meu exprimă oare ceva?” N-a fost o ceartă
ci o răcire de care Zola a fost încîntat, căci îi era cam rușine de
prietenul său. Pictura lui era pictura unui nebun și accentul îl
făcea insuportabil. Cézanne, lipsit de protecția lui Zola, pierduse
încetul cu încetul speranța de a-i putea interesa pe amatori.
Continua să picteze contînd pe „posteritatea care nu poate să se
înșele”. Intr-o zi, a sosit strălucind de bucurie in atelierul pe care
Renoir îl împărțea cu Monet. „Am un amator!” îl găsise în rue de
La Rochefoucauld. Cézanne se întorcea pe jos de la gara Saint-
Lazare, după ce fusese „la motiv” la Saint-Nom-la-Bretèche, și
ducea sub braț peisajul. Un tînăr îl oprise și îi ceruse să vadă
tabloul. Cézanne sprijinise pînza de peretele unei case, în umbră,
pentru a evita reflexele. Necunoscutul se extaziase, mai ales în
fața verdelui copacilor: „Se simte răcoarea lor!” Cézanne spusese
repede: „Dacă vă plac copacii mei, luați-i. — Nu pot să-i plătesc.»
Cézanne insistase și amatorul plecase cu pînza sub braț,
lăsîndu-l pe pictor tot atît de fericit ca și el. Era un muzicant
numit Cabaner. Cînta la pian în cafenele și n-avea para chioară.
Mania de a-și executa propriile sale opere făcea să fie dat afară
de fiecare dată. Tata îl găsea foarte talentat. „Necazul lui era că
apăruse cu cincizeci de ani prea devreme.” Ș i Rivière mi-a vorbit
despre el ca despre o ființă foarte talentată, „în mod prematur
abstract”. într-o vreme cînd toată lumea se extazia pentru
Meyerbeer, el nu recunoștea decît doi compozitori: Bach și pe
sine însuși. Privind aspectul lui exterior, tata spunea: „Putea fi
luat drept un notar de provincie”. Rivière, dimpotrivă, mi l-a
descris ca pe un boem extravagant în obiceiuri și ținută. Trebuie
să spun că însuși Rivière era mai „notar” decît e normal. Mă
întind asupra lui Cabaner pentru că numele lui revenea adesea
în povestirile lui Renoir. Curînd n-a mai părăsit grupul tinerilor
pictori. Iată cîteva cuvinte pe care le-a spus lui Charles Cros,
poetul inventator, care îl întreba, ca să-l încurce, dacă era posibil
să exprimi tăcerea în muzică: „Mie mi-ar fi ușor, dar pentru asta
mi-ar trebui concursul a trei orchestre militare!” Tot el spunea:
„Tatăl meu a fost un tip în genul lui Napoleon, dar mai puțin
tîmpit”. Mai tîrziu, în timpul asediului din Paris, se plimba o dată
cu pictorul Goeneutte14 de-a lungul întăriturilor care se înălțau
în locul actualului bulevard Exelmans. Cîteva obuze au căzut la
vreo sută de metri de cei doi hoinari. «Ce-i asta? a întrebat
Cabaner. — Obuze, a răspuns Goeneutte. — Cine le trimite oare?
— Prusacii! Cine vrei să le trimită?” Ș i Cabaner a dat acest
răspuns admirabil, însoțit de un gest vag: «Știu și eu? alte
popoare!»
Bazille, care nu rupsese complet relațiile cu lumea mondenă,
aducea din cînd în cînd pe unul dintre prietenii săi la reuniunile
pictorilor de la cafenea. Era tînărul prinț Bibescu. Părinții săi
erau intimii împăratului și ai împărătesei. Noul venit a
manifestat o anumită simpatie pentru Renoir. A cumpărat niște
pînze și l-a făcut să vindâ altele și mai ales „ne-a scos puțin la
lumină. Vine un moment cînd trebuie să te mai cioplești puțin”.
Tata nu credea în pictorul om de lume, care la ora șase după-
masă își schimbă haina de catifea cu ținuta de seară, care
frecventează lojile dansatoarelor, face curte duceselor, dimineața
se plimbă călare în Bois de Boulogne sau face scrimă la Gastyne
Reynette. „Pictează între două dueluri, cînd are timp.” El nu
credea nici în pictorul ursuz, a cărui haină de catifea în dungi
este un reproș la adresa ținutei de seară și al cărui accent voit

14 Pictor și gravor (1854—1894), prieten și model al lui Renoir. (N.A.)

țărănesc urlă sus și tare legăturile lui cu „țarina”. încă o expresie
de care Renoir fugea ca de ciumă. „Asta mă face să mă gîndesc la
Millet!” Să nu se considere aceste înțepături la adresa „unui
bădăran în mod voit» drept o aluzie la Cezanne. Grosolănia
acestuia avea totala aprobare a tatii: «El, cel puțin, nu se preface
și manierele sale exprimă întreaga finețe a sudului!”
Dar Renoir i-a fost recunoscător lui Bibescu de a-l fi dus să
vadă „umeri goi», cum i-a fost și lui Cezanne pentru că i-a
destăinuit severitatea gîndirii mediteraneene, lui Monet pentru
beția generoasă a nordicilor, lui Pissarro pentru transpunerea în
teorie a propriilor sale căutări. Fiecare dintre prietenii săi
contribuia la îmbogățirea unei comori comune de care Renoir,
poate mai pătrunzător decît ceilalți, profita în mod sigur mai
mult decît ceilalți. El știa să se lase influențat, rămînînd totuși el
însuși. Darul lui Sisley era blîndețea. „Era o ființă delicioasă.”
îndeosebi femeile erau mișcate de sincera lui dorință de-a le
descoperi drumuri fără spini. Drumul lui Sisley avea să ajungă
un calvar. Bunătatea lui avea să-i joace feste. 0 privire de
recunoștință, o strîngere de mînă îl tulburau. «Nu era în stare să
reziste unei fuste. Mergeam pe stradă, vorbeam despre ploaie și
vreme bună. Deodată, Sisley dispărea. îl descopeream făcînd pe
amorezul.” Să zicem că alegea bine. Tata își amintea de
servitoarea unui han din împrejurimile Parisului, la marginea
unei păduri. „O fată superbă; eu o pictam, poza ca un înger.
Sisley nu se mulțumea s-o picteze. Ea era nebună după el. Nu
mai știu cum s-a terminat povestea. Eu m-am întors la Paris
înaintea lui. Treceam printr-o criză.» Știm despre ce criză vorbea
Renoir. Ea avea să-l ducă la îndrăzneala expoziției din 1874, la
insultele criticilor și ale publicului și la afirmarea geniului său.
Există la muzeul din Colonia un portret al soților Sisley făcut
de Renoir, care îți sugerează o idee despre fermecătoarea
atitudine a lui Sisley nu numai față de soția lui, ci față de toate
femeile. Nu numai expresia feței, ci și întregul trup al doamnei
Sisley spune mai mult decît explicațiile mele despre încrederea
fericită care răspundea atențiilor acestui bărbat galant. Doamna
Sisley era un model care pozase atît pentru tata cît și pentru
viitorul ei soț. Tata o respecta mult. „O mare delicatețe, foarte
bine crescută. Poza pentru că familia ei se ruinase nu mai știu cu
ce.” S-a îmbolnăvit de-o boală care nu iartă. Sisley i-a fost foarte
devotat, înmul- țindu-și atențiile, petrecîndu-și zilele lîngă fotoliul
în care ea încerca să se odihnească. „Și banii se duceau!” A
murit, după o suferință groaznică, de cancer la limbă. „Frumosul
ei chip era schimonosit de tot. Nu trebuie mult pentru asta I...”
Unele reflecții nuanțate de admirație și melancolie mă fac să
presupun că între tata și Judith Gautier, fiica scriitorului, se
întîmplase ceva. Mi-o descria cu entuziasm pe această
„amazoană”, alura ei, vocea, felul de-a se îmbrăca și de a-și
mobila casa. „Mă primea într-o cameră în stil arab, a cărei podea
era acoperită cu piei de leu. Ș i știa să nu fie ridicolă în acest
decor. Era regina din Saba...!» Admitea, cu melancolie, că o
femeie prea strălucitoare nu-i făcută pentru un pictor. „Meseria
noastră e făcută din răbdare, din respectarea anumitor reguli,
asta nu se potrivește cu marile izbucniri ale romantismului. Din
cîte știu de la Renoir, ghicesc neînțelegerea, ar trebui să spun
prăpastia: din partea lui, admirația nemărginită pentru
autenticitatea acestei adevărate fiice a tatălui ei. Din partea
Judithei, descoperirea geniului, un geniu cu atît mai pasionant
cu cît era bine ascuns sub aparențe neînsemnate. Dar Renoir,
înțeleptul, a priceput că o asemenea femeie trebuie să fie
„urmată”, că e născută ca să domine. El însuși nu voia să
domine; avea chiar oroare de asta. Dar știa bine că singura lui
șansă de-a ajunge la un țel încă nedefinit, dar spre care îl ducea
întreaga sa ființă, era aceea de-a nu fi dominat.
în 1866, Renoir a pictat Cabaretul mătușii Anthony la Marlotte.
Atîta mi-a vorbit despre acel sat și despre șederile lui acolo cu
Sisley, Bazille, Monet, Frank și cîteodată Pissarro încît, după
moartea lui, am cumpărat acolo o casă. Paul Cézanne fiul a venit
după mine și s-a instalat într-o proprietate care îi aparținuse lui
Jean Nicot, cel care răspîndise tutunul în Franța, la sfîrșitul
secolului al XVI-lea. Plimbările noastre în pădurile și poienile
unde intransigenții își începuseră cariera mi-au îngăduit să pot
situa cu precizie unul din decorurile importante ale nașterii
impresionismului.
II
THÉODORE ROUSSEAU, MILLET, DIAZ, DAUBIGNY, Corot lucraseră
mult în jurul pădurii Fontainebleau. Millet locuia tot anul Ia
Barbizon, la marginea de nord a pădurii, acolo unde începe șesul
cultivat în mijlocul căruia își plasa acei țărani sentimentali care-l
agasau pe Renoir. „i4n^e/us15-ul pledase mai mult împotriva
religiei decît toate discursurile comunarzilor”, și se contrazicea
imediat: «Sînt un prost, uit că oamenii adoră cărțile poștale.
Legenda aurită le-ar inspira frică!”
Ș i Diaz pictase la Barbizon, și fără îndoială în apropiere de
acest sat, care începuse a fi frecventat de parizieni, avusese loc
incidentul relatat mai înainte și care-l scosese pe Renoir în fața
lui. Monet și tata, care explorau regiunea în căutarea „motivelor”,
fuseseră însărcinați de către ceilalți și cu misiunea de-a descoperi
o „crîșmă” plăcută, cu cîteva camere. Sisley adăugase: «Nu uitați
să priviți servitoarea!” Cei doi avangardiști au hotărît să
părăsească Barbi- zonul „unde te izbeai la fiecare colț de stradă
de lucrările lui Millet”. Locuitorii mîndri de marele lor om luau
înfățișarea personajelor din tablourile sale „ca pariziencele în
vacanță în Bretania, care se cred obligate să se gătească cu o
bonetă de dantelă, pentru a avea culoare locală”. încă o dușmană
intimă a tatălui meu această faimoasă culoare locală „inventată
totdeauna de cei străini de loc”. El voia ca toți oamenii să pară
ceea ce sînt și critica fata din Douar- nenez care, numai ce
coborîse în gara Montparnasse, că se și deghizase în pariziancă.
Nunțile țărănești, care se făceau adesea încă în costumele
regiunii înainte de războiul din 1870, îl umpleau de bucurie.
Scripcile vioriștilor din sat îl emoționau nespus de mult. Dar el
15 Cunoscuta pînză a lui François Millet reprezentînd țărani rugîn- du-se pe cîmp la auzul clopotului
de vecernie.
voia să fie autentic. Teama lui de deghizare se întindea
și la arhitectură. Conacele normande și vilele italienești din
împrejurimile Parisului, departe de Normandia și Italia, îl
supărau. Eu obiectam că Versailles-ul, cu care era de acord, e o
imitație de palat italian. Fără ezitare, mi-a adus scuza acestei
abateri de la tradiția geografică și a tuturor abaterilor de același
gen de la Luvru la Potsdam. Asta din cauză că timp de secole
toate perfecționările ne-au venit din Italia. Italienii au inventat
tavanele, parchetele, încuietorile, drugii de la ferestre, ferestrele
cu geamuri, scaunele, furculițele, mătăsurile care le imită pe cele
chinezești, muselină la fel ca aceea din Mossul, muzica, teatrul,
opera, toate formele posibile de viață în societate. Era normal ca
Ludovic al XIV-lea cînd și-a construit castelul să se ia după moda
țării celei mai avansate din punct de vedere tehnic. Grav e cînd
arhitectul unei țări avansate din punct de vedere tehnic, păstrînd
avantajul aceste’ tehnici, se-apucă să copieze aparența exterioară
a stilurilor nu atît de evoluate. Stilurile bazîndu-se la început pe
utilitate, ornamentele nefiind mai întîi decît fericita prezentare a
accesoriilor indispensabile, arhitectul în cauză e prizonierul
accesoriilor care-au devenit urîte din cauza inutilității lor. De
altfel, Renoir iubea Versailles-ul cu rezerve. „Nu e Partenonul.”
Pentru el, marea arhitectură franceză înseamnă catedralele de la
Chartres, Vézelay, mai ales Maison des Hommes 16 din Caen și
biserica din Toumus. „Clădiri care sînt universale, rămînînd în
același timp franceze.” Nu mai e nevoie să adaug că aceste
divagații arhitecturale erau o nimerită ocazie de a-l pironi la
stîlpul infamiei pe Viollet-le-Duc, mai periculos decît Victor
Hugo. „Jgheaburile pe care le-a refăcut sînt de-un
sentimentalism care behăie!”
Sfîrșitid vieții lui Renoir a coincis cu înflorirea stilului
„hotelier», îi venea greu să mă creadă, cînd îi descriam acest
triumf al deghizării. Albert André17, fratele meu Claude și eu l-am

16 Abbaye aux Hommes (sau Abbaye Saint-Etienne) avînd nava din secolul XI iar transeptul, corul
și turnul din secolul XIII.
17 Pictor (1869— 1954), cel mai zelos dintre prietenii tineri ai lui Renoir. (N.A.)
dus într-unul din acele temple ale gastronomiei, «încă un cuvînt
care nu-mi iese din gură”. Rîdea ironic în fața naivității
decorului, a bîrnelor false de pe tavan, scobite în dosul
scîndurilor subțiri de placate, pereții, împodobiți cu grinzi false,
cu tencuială falsă, cu crăpături false, lăsînd pe alocuri să se vadă
cărămizi false. Chelarul l-a făcut să fie în culmea bucuriei. Bluza
lui albastră de adevărat podgorean și boneta de bumbac erau o
capodoperă. Ne-a căpătuit cu un Vosne-Romanee care ne-a
costat o avere. Renoir ar fi preferat un simplu vin alb. Dar
renunțarea la haina de seară nu știrbise de loc autoritatea
personajului și am fost fericiți că am scăpat așa de ieftin.
Această ieșire m-a adus din nou la Barbizon. Monet mi-a
povestit despre un prînz pe care l-a luat cu tata în acest sat.
Aparențele îl făceau să pară un loc modest, dar o tăbliță nou-
nouță îi proclama funcția cu superbe litere roșii: Restaurantul
artiștilor. «Ar fi trebuit să ne ferim. Cuvîntul artist ascunde
totdeauna ceva dubios!” l-a primit o femeie bătrînă. «Sînt
singură. Copiii s-au dus la Melun.” Calea ferată între Melun și
Barbizon exista și așa se explica afluența turiștilor în această
parte a pădurii. „Puteți să ne faceți o omletă?” a întrebat Monet.
Bătrîna a început să cotro- băiască prin bucătărie. Umbla tare
greu și nu mai termina. în sfîrșit a descoperit cîteva ouă. «Nu-s
sigură că-s cele bune. Copiii păstrează unele pentru cloșcă.” A
deschis un dulap în perete jegos unde erau trîntite claie peste
grămadă pahare nespălate, rufe murdare, borcane cu dulceață
începute și a scos un rest de slănină. Cei doi pictori, după ce au
aruncat o privire îngrijorată la bucata de slănină a cărei culoare
părea bizară, au ajutat-o să aprindă focul. Căpătînd încredere,
bătrîna a început să povestească despre nenorocirile ei. Lepădase
nenumărați copii și unii se născuseră morți. Și fiică-sa avusese
aceleași accidente. Pentru asta se dusese la Melun, să-l consulte
pe medicul de la spital. încetul cu încetul, Monet și Renoir au
fost copleșiți de tristețe. Bătrîna a trebuit să se așeze și ei și-au
terminat omleta singuri. Ș i povestea continua să îngrămădească
nenorocire peste nenorocire și moarte peste moarte, în timp ce
atacau omleta, bătrîna a trecut la cei vii: o fetiță mută, o nepoată
cretină, un băiețel victimă a unui accident de cale ferată. Ouăle
nu erau proaspete și slănina mai tare ca o bucată de talpă.
Monet și Renoir erau cît pe ce să-și dea farfuria la o parte, dar
cîte un nou dezastru îi împiedica de fiece dată. își spuneau, din
priviri, că era imposibil să mai adauge și această jignire la un
asemenea morman de nenorociri. Au mîncat eroic întreaga
omletă cu slănină, au plătit, și-au luat în spate uneltele de pictori
și s-au dus la Marlotte. Pictorii din vremea aceea aveau
stomacuri solide și picioare bune. Numărul de kilometri
străbătuți pe jos de Renoir și prietenii săi este neverosimil.
Adesea tata mergea pe jos de la Paris la Fontainebleau. Sînt
șaizeci de kilometri, totuși. îi făcea în două zile, oprindu-se să
doarmă într-un han la Essonnes.
Monet și Renoir au găsit la Marlotte, la doamna Mallet, un
talent culinar care avea să-i facă să uite prînzul sărmanei
bătrîne. Au găsit și paturi bune, motive „cu toptanul și la
îndemînă” și o servitoare a cărei prospețime avea să încînte ochii
prietenului lor Sisley. Acesta îi ajunse din urmă foarte curînd,
însoțit de Pissarro. Bazille îi urmă. Chiar Cézanne, sălbaticul, a
venit și el să picteze „aceste poteci de pădure unde nu lipseau
decît zînele”. 11 interesa grozav povestea lui „Sylvain Collinet”,
veteran din marea armată care, neputîndu-se consola de
înfrîngerea împăratului, se retrăsese la Fontainebleau pe timpul
Restaurației. încetul cu încetul, a trecut de la cultul lui Napoleon
la cultul pădurii; visări în la cour des adieux18 cu lungi plimbări
în această pădure cunoscută atunci numai de braconieri. El și cu
cîțiva tovarăși făcuseră potecile pe care mai umblăm încă și
botezaseră locurile din pădure cu aceste nume romantice care îl
încîntau pe Cézanne: Valea Iadului, Grota lui Kosciuszko, Masa
Regelui, Balta Zînelor.

18 Aluzie la momentul istoric al despărțirii dintre Napoleon, în clipa abdicării (aprilie 1814), și
comandantul gărzii, în curtea de la Fontainebleau, moment care l-a inspirat pe Horace Vernet în una din
cele mai cunoscute pînze ale sale.
 Tot la Marlotte situez un alt cabaret, acela al mătușii Anthony.
Georges Rivière, care venea adesea la ginerele său Paul Cézanne
fiul, era convins de exactitatea acestei atribuiri, dar nu putea
afirma nimic, deoarece îl cunoscuse pe Renoir abia în 1874.
Gabrielle venise prea tîrziu la noi pentru a putea ști. Pe Monet
am uitat să-l întreb. Martorii vieții lui Renoir se răresc.
Marlotte se compunea din cîteva case de țărani, presărate la
încrucișarea drumurilor dintre Fontainebleau și Montigny la
Bourron. Pădurea se sfîrșește lîngă cele dintîi case, acelea
dinspre nord. Cele din sud pătrund în valea rîului Loing, un rîu
fermecător, curgînd destul de repede ca să nu fie monoton, cu
maluri umbrite de arbori maiestoși. Corot a imortalizat malurile
rîului Loing. Renoir și tovarășii săi aveau să picteze mult acolo.
La Marlotte, le-a sporit, dacă așa ceva mai era cu putință, simțul
realității poetice și voința lor de a nu lucra niciodată altfel decît
după natură. Dar nici unul dintre ei nu avea să facă încă pasul
care-i ducea spre impresionism. Mai erau, între natură și ei,
destule amintiri și destule tradiții. Numai după război, conform
expresiei lui Monet. aveau „să capteze lumina și s-o azvîrle direct
pe pînză”. în tabloul pictat la mătușa Anthony, îl recunoaștem pe
Sisley în picioare și pe Pissarro din spate. Personajul ras este
Frank Lamy; în fund, din spate, o distingi pe doamna Anthony,
iar în primul plan, în stînga, servitoarea Nana. Corcitura de caniș
culcat pe podea se numea Toto. își pierduse unul din picioarele
dinapoi într-un accident de mașină. Tata încercase să-i
confecționeze un picior din lemn. Dar lui Toto nu-i plăcea. Se
descurca foarte bine cu trei picioare.
Acum Marlotte e pîngărit de vile pretențioase, fortărețe din
pietre de moară care au crescut ca ciupercile în mahalalele
Parisului, mari sau mici. Totuși, mai sînt încă destule case
țărănești vechi, care să justifice un pelerinaj. Porticurile mari ale
fermelor pe care Renoir le admira sînt încă acolo și curțile
frumoase pardosite cu pietrele pe care țăranii se duseseră să le
fure în timpul Revoluției de la „pavajul regelui». Nu s-au
mulțumit numai cu pavatul curților, ci și-au construit din ele și
anexe la casele lor. E gresie, piatră care crapă ușor la gerurile
mari. Din cauza asta casele din Marlotte sînt tencuite. Lui Renoir
îi plăcea tencuiala, colorată cîteodată în roz sau albastru-
deschis, «înainte ca acestea să fi ajuns culori..distinse“, care să-l
impresioneze pe vecin”. Hotelul Mallet de azi, stabiliment
important, nu este acela în care trăiau pictorii. Dar clădirea din
vremea aceea există încă. Pe cînd locuiam la Marlotte, casa îi
aparținea domnului Guillot, care închiria cai și trăsuri. E
neschimbată, avînd curtea interioară în colțul unei străduțe ce se
termină în cîmp. Exceptînd ghivecele cu mușcate și reclamele de
băuturi, te-ai putea crede în vremea tinereții lui Renoir. Adesea
m-am lăsat în voia imaginației, așteptîndu-mă să-l văd țîșnind la
colțul străzii, îmbrăcat cu bluza de pictor, ducîn- du-și cutia,
șevaletul și pînza, mergînd repede, răsucindu-și bar- bișonul
șaten-deschis, cu gestul nervos pe care i-l știam, plin încă de
prezența zînelor care-i ținuseră tovărășie în penumbra pădurii.
De ce aveau oare pictorii secolului al XlX-lea o adevărată
pasiune pentru pădurea de la Fontainebleau? La romantici a fost
urmarea descoperirii literare a naturii începută în secolul al XVII
1-lea. Ei aveau încă nevoie de o natură dramatică. Renoir și
prietenii săi erau pe cale de-a constata că lumea, sub aspectul ei
cel mai banal, e o feerie neclintită. „Dați-mi un măr într-o
grădină de periferie: mi-e destul! N-am nici o nevoie de cascada
Niagarei!» Totuși, tata admitea că latura teatrală a acestei păduri
îi exalta așa cum îi exalta pe toți cei contemporani cu ei. Dar
pentru «intransigenți”, acest teatru nu era decît o trambulină
care avea să le permită să se apropie de însăși structura
lucrurilor. Dincolo de efectul ieftin al razelor de lumină
străpungînd frunzișul, ei descopereau esența însăși a acestei
lumini. în reprezentarea pădurii, omiteau orice efect sentimental,
orice chemare melodramatică, orice povestire, așa cum făceau și
cu reprezentarea ființelor omenești. Copacii lui Renoir nu gîndesc
mai mult decît modelele sale. Această rigoare nu-l împiedica pe
Renoir și pe tovarășii săi să admire «trunchiurile atît de drepte ale
fagilor și lumina albastră strecurîn- du-se prin frunzișul în chip
de boltă. Ț i se părea că ești în fundul mării în mijlocul catargelor
corăbiilor scufundate». Am folosit aproape textual aceste expresii
ale tatii într-o piesă de teatru pe care am intitulat-o Orvet.
Dincolo de această literatură, Renoir descoperea ceea ce avea
să-l ducă la esențial — mișcarea unei crengi, culoarea unui frun-
ziș — observate cu aceeași stăruință egoistă ca și cînd ar fi privit
cu luare aminte aceste fenomene dinăuntrul copacului. într-asta
mi se pare că stă una din explicațiile posibile ale geniului său. El
nu-și picta modelele văzute dinafară, ci se identifica cu ele și
proceda ca atunci cînd își picta propriul său portret. Prin model
înțeleg nu numai unul dintre copiii săi, ci și un trandafir. încă de
pe vremea începuturilor sale, a avut loc la Renoir povestea asta
lungă de contopire cu modelul care avea să se termine cu
apoteoza ultimelor sale opere. „Crede-mă, totul se poate picta.
Bineînțeles că e mai bine să pictezi o fată frumoasă sau un peisaj
plăcut. Dar totul se poate picta.»
Lui Renoir îi plâceau poveștile cu zine. Dar nu avea nevoie de
Pielea de Măgar ca să-și îmbrace modelele cu rochii de culoarea
zilei. Pentru el viața de toate zilele era o poveste cu zîne. „Dă-mi
un măr într-o grădină de periferie!...”
Cînd picta, Renoir era atît de absorbit de subiect încît nu mai
vedea și nu mai auzea ceea ce se întîmpla în jurul lui. într-o zi,
Monet, în pană de țigări, i-a cerut ceva de fumat. Neprimind
răspuns, a căutat în buzunar unde știa că-și ține prietenul său
pachetul cu tutun. Aplecîndu-se, a gîdilat cu barba obrazul tatii
care a privit vag fața aceea la cîțiva centimetri de-a lui, și nu s-a
mirat de loc. „A! tu ești» și a continuat să miște pensula, abia
reținută.
Așa se întîmpla și cu animalele în pădurea
Fontainebleau.«Cerbii și ciutele sînt tot atît de curioși ca și
oamenii I» Se obișnuiseră cu acest vizitator tăcut, aproape
nemișcat în fața șavaletului său, și ale cărui mișcări păreau că
mîngîie suprafața pînzei. Multă vreme Renoir habar n-a avut de
prezența lor. Cînd se depărta ca să cîn- tărească efectul, era un
iureș. Zgomotul făcut de copitele lor strivind mușchiul, la una din
aceste retrageri, le-a descoperit prezența. Renoir a făcut
imprudența să le aducă pîine. „Erau tot timpul în spatele meu,
mă împingeau cu botul, îmi suflau în spate. Cîteo- dată, trebuia
să mă supăr... Aveți de gînd să mă lăsați să pictez, da sau ba?”
într-o dimineață, pe cînd își așeza șevaletul într-o poiană,
neliniștit din cauza unui nor care venea «să-mi schimbe lumina»,
l-a mirat lipsa obișnuiților săi tovarăși. Poate că fuseseră
împrăștiați de vreuna din acele groaznice vînători cu hăitași: «Am
chef să trag în acești imbecili cu haine roșii. Dacă există infernul,
eu știu care leva fi pedeapsa: vor fi urmăriți de cerbi pînă la
istovire!» Cînd eram la capitolul suferinței fizice, indiferent dacă
victimele erau animale sau oameni, imaginația lui făcea ca
discuția să-i devină insuportabilă.
După o clipă, Renoir a știut care era cauza îndepărtării
animalelor. Fișîitul unor frunze în tufișuri i-a descoperit un vecin
neobișnuit. Simțindu-se descoperit, un personaj cu aspect nu
prea atrăgător, și-a făcut apariția. Hainele îi erau boțite și mînjite
cu noroi, ochii înspăimîntați, gesturile bruște. Tata a crezut că
era un nebun care scăpase. A apucat bastonul ca pe-o armă,
hotărît să se apere. Povestirea acestui incident era însoțită de
sfaturi practice privind mînuirea bastonului în caz de atac. „Să
nu ridici niciodată bastonul deasupra capului. Te descoperi și
celălalt poate să profite ca să-ți dea o lovitură de cuțit în burtă.
Slujește-te cum te-ai sluji de-o sabie, lovind cu vîrful. O lovitură
cu vîrful în burtă îi taie respirația și în timpul ăsta tu poți s-o
întinzi.” Cînd Renoir își părăsea lumea lui de lumină și de forme,
singura adevărată, apropierea de problemele vulgare putea să
pară de o naivitate nemaipomenită acelora care se supun
obișnuințelor momentului. Există modă pentru toate. Pentru a
face nodul unei cravate, a petrece vacanțele, cît și a te apăra de
un atac armat. Pe contemporanii tatii, care nu credeau decît în
boxul francez sau în savată19, i-ai fi uimit grozav dacă le-ai fi
spus că peste cincizeci de ani vei trînti la pămînt un adversar cu
o figură de judo. Gîndiți-vă că lovitura cu vîrful bastonului nu-i
chiar atît de inocentă pe cit pare. Dar să ne întoarcem în pădurea
Fontainebleau. Necunoscutul s-a oprit la cîțiva pași de tata și i-a
spus cu o voce tremurîndă: „Vă implor, domnule, mor de foame!»
Era un gazetar republican urmărit de poliția imperiului. Le
scăpase agenților care veneau să-l aresteze sărind pe balconul
apartamentului de-alături și fugind pe scara imobilului vecin. Se
urcase, la întîmplare, în primul tren care pleca în gara Lyon și
coborîse la Moret-sur-Loing. De două zile rătăcea prin pădure,
fără hrană. Sfîrșit, prefera să se predea decît să mai continue.
Renoir a alergat în oraș și s-a întors cu o bluză de pictor și o cutie
de culori. „O să treceți drept unul dintre ai noștri. Aici nimănui
n-o să-i vină ideea să vă interogheze. Ț ăranii ne văd sosind și
plecînd și nu se mai miră.» Raoul Rigaud a petrecut mai multe
săptămîni la Marlotte împreună cu pictorii. Pissarro a găsit pri-
lejul să-i prevină pe prietenii fugarului din Paris. Aceștia au luat
măsuri ca să-l poată trece în Anglia unde a așteptat căderea celui
de-al doilea imperiu.
Asta e prima parte a poveștii. Iată și urmarea: trecuseră cîțiva
ani. A venit războiul, înfrîngerea, fuga lui Napoleon al III-lea. Voi
povesti mai departe despre existența lui Renoir în timpul acestor
evenimente. El s-a întors la Paris înainte de sfîrșitul Comunei.
Succesul lui Courbet, ajuns mare om politic, și dărîmarea
coloanei Vendâme, considerată de către pictor drept o reușită a
destinului său, nu i se urcaseră la cap tînărului confrate.
Comună, împărat sau republică, asta nu spulberă ceața care se
așterne între natură și ochii omului. Și Renoir continua să lucreze
numai la această temă care îl interesa: risipirea ceții. Picta. într-o
zi, cînd își așezase șevaletul pe malurile Senei, cîțiva soldați din
garda națională s-au apropiat de el. Nu le-a dat nici un fel de
atenție. Timpul era minunat. Un soare splendid de iarnă, galben-

19 Luptă cu picioarele.
auriu, scotea în evidență în apa rîului culori necunoscute pînă
atunci. Zgomotul îndepărtat al obuzelor versaillezilor căzînd în
bastionul din Muette abia tulbura murmurul apei zbătîndu-se de
chei. Dintr-o dată un soldat din gardă a devenit bănuitor.
Pictorul ăsta care așternea pe pînză semne misterioase nu putea
fi un pictor adevărat. Era un spion versaillez. Ș i tabloul lui era un
plan al cheiurilor Senei destinat pregătirii unei debarcări a
forțelor inamice. Și-a destăinuit bănuiala unui alt soldat din
gardă. Noutatea s-a răspîndit ca o dîră de pulbere. Trecători ieșiți
ca din pămînt l-au înconjurat pe Renoir. Unul dintre ei insista
să-l azvîrle în rîu. «Baia asta rece nu mă încînta de loc. Dar
degeaba protestam! Soldatul din garda națională a propus să-l
ducă pe spion la primăria celui de-al Vl-lea arondisment unde
aveau să-l împuște. „Poate că are ceva de mărturisit.» O cucoană
bătrînă ținea morțiș să fie înecat. „Puii de pisică îi înecăm. Ș i ei
nu sînt atît de vinovați ca el.” Din fericire, a cîștigat soldatul și
tata a fost tîrît la primăria celui de-al Vl-lea arondisment. Un
pluton de execuție era permanent de serviciu. Renoir și pornise
spre locul execuției cînd l-a văzut trecînd pe protejatul său de la
Marlotte, măreț, cu o eșarfă tricoloră peste pîntec și urmat de un
stat major îmbrăcat în uniforme mărețe. A reușit să-i atragă
atenția. Raoul Rigaud a alergat la dînsul și l-a îmbrățișat.
Atitudinea mulțimii s-a schimbat imediat. Printre soldații din
garda națională, care prezentau onorul, tata l-a urmat pe
salvatorul lui pînă la un balcon ce dădea în piața tixită de curioșii
care veniseră să asiste la execuția spionului. Raoul Rigaud l-a
prezentat mulțimii. «Cîntați marsilieza pentru cetățeanul Renoir.”
îl văd și acum pe tata înclinîndu-se stîngaci și făcînd cu mîna
gesturi timide drept răspuns la aclamațiile care veneau spre el.
A profitat de ocazie ca să ceară un permis prietenului său și
astfel a putut să se ducă să-și vadă familia care se refugiase la
Louveciennes, în casa de la țară a bunicului. Rigaud îi spusese
înainte de a-l părăsi: „Dacă te prind cei din Versailles să nu le
arăți permisul. Te-ar împușca pe loc». Celălalt prieten al lui
Renoir, prințul Bibescu, avea mare influență în tabăra adversă.
El a aflat din întîmplare că tata era la Louveciennes, a venit să-l
vadă și i-a făcut rost de un permis versaillez. Renoir a ales un
copac scorburos într-o grădină părăsită din capătul străzii
Vaugirard, acolo unde se sfîrșeau regimentele reacționare și unde
începeau cele revoluționare. înainte de a trece peste graniță,
ascundea în copac actul compromițător și-l înlocuia cu cel
valabil, făcînd exact aceeași operație la întoarcere. Cînd îmi
spunea povestea asta, Renoir nu uita niciodată să citeze versurile
lui La Fontaine: „înțeleptul spune, urmînd oamenii: Trăiască
regele, trăiască liga!»
Bubuiturile de tun nu mai conteneau. Dar pictura era mai
puternică decît prudența. Renoir începuse un tablou cu un
model la Paris și mai multe peisaje la Louveciennes. „Ei, drăcie,
lumina se schimbă atît de repede 1 >>
Episodul cu Raoul Rigaud m-a adus pînă la Comună, sărind
peste războiul din 1870. Înfrîngerea n-a influențat cu nimic des-
tinul lui Renoir. La drept vorbind, n-a influențat destinul
nimănui, afară de împărat, bineînțeles, și de cei cîțiva politicieni
care lui îi datorau situația lor. Consolida pur și simplu cultul
vițelului de aur, acest zeu nemărturisit al secolului al XIX-lea.
Oamenii din vremea aceea îl numeau prosperitate. începea epoca
de aur a mijlocitorilor, a vînzătorilor, a șmecherilor. Negustorii de
tablouri aveau să-și părăsească în curînd prăvăliile pentru a se
stabili în „galerii”. Aristocrația industriașilor, care luase locul
nobilimii de viță, avea să lase să treacă înainte elita celor care
știu să prezinte marfa. Soarta acelora care o execută nu avea să
se schimbe în mod simțitor. Tata găsea lucrul acesta foarte
firesc. „Noi avem plăcerea de-a picta tablourile. Dacă, pe
deasupra, ne-ar mai umple și de aur, prea ar fi frumoasă soarta
noastră!”
Renoir nu-mi vorbea despre războiul din ’70 decît pentru a-mi
demonstra încă o dată superioritatea politicii „dopului”. Povesti-
rea lui era departe de-a fi măreață, era marcată de-o imensă
melancolie. Amintirile din vremea aceea îi readuceau în minte de
fiecare dată de-o mare pierdere despre care am să vă spun
îndată.
Cu toate că nu făcuse serviciul militar, trebuise să se prezinte
la centrul de recrutare de la Hôtel des Invalides. Acolo a fost
declarat apt pentru serviciu. Prințul Bibescu, pus la curent cu
această situație, a insistat foarte mult să primească a fi
repartizat la statul major al generalului du Barrail, al cărui
aghiotant era el însuși: „Ai să-ți aduci cutia cu culori și ai să te
ocupi de pictură. Nemțoaicele, cu părul lor blond și cu obrajii
roșii, vor fi pentru dumneata niște modele excelente. Evident,
Berlinul nu e un oraș prea amuzant, dar poate că garnizoana
noastră va fi în München. O să ne plimbăm pe lac și o să bem
bere bună”. Tata a fost foarte hotărît. Obligația de-a merge să se
bată nu-i suridea. „Mi-e tare frică de detunături! Dar nu puteam
suporta ideea că un altul se va duce să ia locul meu la luptă în
timp ce eu voi face pictură cu generalul du Barrail. Dacă acela ar
fi fost omorît, eu mi-aș fi pierdut somnul pentru tot restul vieții.
I-am spus lui Bibescu că țineam mult să fiu trimis acolo unde va
decide soarta.” Bazille a acceptat propunerea lui Bibescu, nu cu
gîndul de-a se distra pictînd, pé cînd ceilalți vor șarja cu
baioneta, ci amețit de perspectiva de-a călări pe-un cal frumos,
de-a se strecura printre șuierăturile gloanțelor, mîndru de-a
purta mesajul care va decide soarta bătăliei.
Renoir se temea că nu va fi chiar așa: „l-au bătut pe austrieci
și, dacă judec după austriecii pe care i-am cunoscut, noi le
semănăm mult».
Curentul a îndreptat mai întîi «dopul» spre un regiment de
cuirasieri. Dar statul major francez tocmai hotărîse să mărească
cadrele cavaleriei. „Așa vom ajunge mai repede la Berlin!” Deci
trebuia să dresăm caii. Cu admirabila logică a armatei, tata, al
cărui dos „nu atinsese nicicînd un cal», a fost trecut la depozitul
de remontă din Bordeaux. A stat tot timpul războiului în acest
oraș, apoi la Tarbes, departe de detunăturile care îl făceau să
tresară.
Ajungînd la escadron, i-a mărturisit sincer sergentului de
cavalerie că nu știe să călărească „riscînd să fiu trimis la
infanterie, dar țineam să fiu cinstit». Subofițerul l-a trimis la
locotenent, care l-a trimis la căpitan. Acesta nu s-a mirat de loc.
„Care ți-e meseria? — Artist pictor. — Ai noroc că nu te-au făcut
artilerist.» Era un om cumsecade, cavalerist de profesie, adorînd
caii și adînc mîhnit de ideea că în curînd va trebui să se despartă
de ei, pentru a-i trimite la „căsăpirea aceea inutilă”. Pe fiica lui o
pasiona pictura. „O să-i dai lecții. — Poate că aș putea să învăț să
călăresc. — E o idee!” Se nimeri ca Renoir să aibă talent pentru
călărie. în cîteva luni a ajuns un călăreț desăvîrșit. Căpitanul îi
rezerva caii cei mai nervoși. „Renoir se descurcă foarte bine cu ei.
îi lasă să facă ce vor. Ș i pînă la urmă fac ei ce vrea el.» Tînărul
călăreț avea pentru acele animale aceeași îngăduință ca pentru
modelele sale. „Eram foarte fericit. Căpitanul mă primea ca pe-un
copil de-al casei. O priveam pictînd pe micuță și, în același timp,
îi făceam portretul. Avea o piele admirabilă. Ii vorbeam despre
prietenii mei de la Paris. Curînd ea a fost mai revoluționară decît
mine. Spunea că trebuie arse tablourile lui Winterhalter1.”
Căpitanul a fost trimis la Tarbes și l-a luat cu el pe tata pe
care noua meserie îl pasiona din ce în ce mai mult. „Trebuie să
cunoști caii din Tarbes; pentru mine sînt cei mai buni cai,
puternici și avînd sînge arab atît cît să le dea noblețe. Numai
unul mi-a dat de furcă. Găsise o șmecherie. Se sprijinea cu toată
greutatea lui de peretele de lemn al manejului, încercînd să-mi
strivească piciorul. Am încercat cravașa, mîngîierile, bucățica de
zahăr — degeaba. Nu-i de mirare, calul avea fruntea lui Victor
Hugo 1»
Pictorul oficial al curții lui Napoleon al II 1-lea. (N.A.)
 îndată ce-a fost demobilizat, Renoir s-a întors la Paris, numai
bine să prindă Comuna. S-a apucat să-și caute prietenii. Aproape
toți părăsiseră capitala, asediată de alți francezi, cred, afară de
Pissarro, Goeneutte și bine înțeles muzicianul Cabaner care,
trăind de pe-o zi pe alta, nu-și putea îngădui luxul unei călătorii.
Unul dintre ei i-a comunicat tatii moartea lui Bazille. Fusese
omorît prea tîrziu, atunci cînd înfrîngerea era evidentă, nu
galopînd pe-un cîmp de luptă ă la Delacroix, ci prostește, cu
lovituri de tun, la Beaune-la-Rolande, pe un drum plin de noroi
pe care nemții îl umpleau de obuze pentru a mări zăpăceala
printre fugari. Bibescu, din fericire rănit cu cîteva zile înainte,
scăpase. Niște țărani îl ascunseseră într-un hambar și-l
îngrijiseră.
Renoir avea numeroase cunoștințe printre revoluționari. Știm
cît îl admira pe Courbet. Ș i totuși a refuzat orice fel de poziție
oficială. „Dopul!” Dar mai ales convingerea că funcția unui pictor
este aceea de a picta. <<M-am dus să-l văd pe Courbet de mai
multe ori. El nu se gîndea decît la coloana Vendâme. Fericirea
umanității nu ținea decît de prăbușirea acestei coloane.» încerca
să-mi facă o idee despre ilustrul bătrîn imitîndu-i accentul sîsîit:
„Coloana asta ne distruge!”
Renoir prefera să nu se întindă asupra acestei perioade. Din
pricina amintirii lui Bazille «atît de pur, un cavaler, prietenul
tinereții mele!” și pentru că în timpul Comunei și după, mai ales,
„se cam exagerase cu împușcăturile”. Iubea prea mult viața
pentru a nu se teme de spectacolul morții. «Erau oameni
cumsecade, dini de intenții bune, nu trebuie să ne întoarcem la
Robespierre. £rau cu optzeci de ani în întîrziere. De ce să arzi
palatul Tuileries. 'du era grozav, dar nu era atît de pocit ca ceea
ce avea să urmeze!»
La Louveciennes, Liza făcea apologia Louisei Michel 20 și a
petrolistelor 21. Fără dorința de a fi ironic, tata i-a propus s-o ia
cu el cînd se va întoarce la Paris: „Clemenceau te va prezenta!»
Dar Leray a protestat energic: „Locul soției este la casa ei”. Multă
vreme avea să se facă glume în familie pe socoteala Lizei,
numind-o „revoluționară în cameră!”
Comuna a fost înfrîntă. Versaillezii au intrat în Paris.
Execuțiile reacționare le-au înlocuit pe cele ale tribunalelor
poporului. „Singura execuție pe care o admit este aceea a lui
Maximilian din tabloul lui Manet. Frumusețea negrilor scuză
20 Lovise Michel (1830— 1905), institutoare, a luat parte activă la luptele Comunei din Paris.
21 Nume dat femeilor care în timpul Comunei provocau incendii cu ajutorul petrolului.
brutalitatea subiectului.” Courbet a fost arestat și s-a vorbit
foarte serios de împușcarea lui. Oare intervenția lui Bibescu,
prevenit de către prietenii săi pictori, l-a salvat? Posibil. înainte
de a părăsi Comuna, citez încă o cugetare de-a lui Renoir: „Erau
niște nebuni, dar aveau acea mică văpaie care nu se stinge”. Nu
avea să mai trăiască destul ca să vadă acea mică văpaie ajungînd
o mare lumină.
Numele cafenelei Guerbois unde tinerii pictori se adunau, în
jurul lui Manet, după '70, era rareori pomenit în discuțiile
noastre, în schimb acela al cafenelei La Nouvelle Athènes revenea
adesea. Paul Cézanne fiul m-a dus într-o zi ca să luăm o
„romană” înainte de războiul din ’14. Peștii și fetele din Place
Pigalle îi înlocuiseră pe Manet, Cézanne și Pissarro. încercam să
mi-l închipui pe Van Gogh, adus de fratele său, așezîndu-se la
masa la care Gauguin și Frank Lamy discutau despre pictura cu
cuțitul. Era greu să substitui fețele bărboase și însuflețite ale
tinerilor pictori ai secolului trecut, fețelor bărbierite, solemne și
îngrijorate ale noilor clienți. Astăzi decadența e completă,
prăbușirea fără scăpare. La Nouvelle Athènes, sub alt nume din
fericire, și cu decorația refăcută în întregime, a ajuns o circiumă
a pederaștilor. Ș i nici chiar asta nu garantează viața acestor
pereți vizitați de umbre ilustre. Ultima încercare de salvare se
prezintă azi sub forma unui „monoprix” 22 al strip~tease~ ului.
Douăzeci de trupuri goale la prețul unui bilet de cinema.
Sărmanele fete defilează, expunîndu-și farmecele lor obosite, în
locul de adunare al acelei școli franceze care purificase nudul, îl
eliberase de orice gînd desfrînat. îmi spun cîteodată: „Ce-ar fi
dacă tata ar vedea asta!” Evocarea lui Renoir mă readuce de
îndată la o justă apreciere a lucrurilor. Ș tiu bine ce-ar fi spus el:
„Locul e plin de curent. Bietele fete au să capete guturai”.
Mai mult decît discuțiile pătimașe de la cafeneaua La Nouvelle
Athènes l-au interesat pe Renoir, în perioada dinaintea căsătoriei
sale, întrunirile de la familia Charpentier. Cunoștea această

22 Preț unic (fr.).

familie deoarece, în 1869, pictase portretul mamii. Dar frica de-a
„se introduce și a trece drept un arivist” îl împiedicase să reia
vizitele. Reluarea relațiilor s-a datorat unei expoziții organizate, la
cîțiva ani după război, la Hotel Drouot de către tata, Berthe
Morisot și Sisley. Berthe Morisot era cumnata lui Manet, care era
el însuși un bun prieten al lui Charpentier. Acesta a venit să
vadă expoziția și a cumpărat de la Renoir „malul unui rîu cu un
pescar”, pentru o sută optzeci de franci. Luînd tabloul, a insistat
ca tata să vină la întrunirile care făcuseră celebru „salonul»
doamnei Charpentier. Reputația nu fusese știrbită. Această
autentică și distinsă doamnă reușise minunea de-a reînvia
spiritul saloanelor din vechiul regim. Toți cei care aveau un
nume în literatură se îmbulzeau la primirile de vineri. Soțul ei
publica lucrările celor mai buni autori ai tinerei școli. El îi
sprijinea pe naturaliști, cum îi sprijinise pe neoromantici.
Maupassant, Zola, frații Goncourt, Daudet erau credincioșii tova-
răși de masă ai casei. Chiar Victor Hugo apărea cîteodată acolo,
în pictură, Charpentier era ferm de partea «intransigenților»,
înainte chiar ca ei să devină «impresioniștii». Dintre politicieni
invita pe Gambetta, Clemenceau, Geffroy, pe toți aceia care
fuseseră adversarii imperiului și ai lui Mac-Mahon. A înființat și
un ziar, La Vie Modeme, a cărui conducere, redactare și editare și
le-a asumat unchiul meu Edmond și al cărui scop principal era
apărarea tinerei picturi. Și-a dat sprijinul la deschiderea unei
galerii în care să poată fi expuse operele impresioniștilor. Această
ultimă întreprindere s-a dovedit prea deficitară. A fost nevoit să
închidă galeria.
Relațiile dintre Renoir și familia Charpentier ne apar foarte clar
în tablourile pe care tata le-a pictat în mijlocul acestei familii. Nu
numai că era plăcut să-i frecventezi pe acești mari burghezi, dar
era fermecător să-i pictezi. „Doamna Charpentier îmi aducea
aminte de iubirile mele de adolescent, modelele lui Fragonard.
Fetițele aveau gitul plin de gropițe. Mi se făceau complimente.
Uitam ofensele ziariștilor și aveam modele gratuite și pline de
bunăvoință.” La familia Charpentier, Renoir l-a cunoscut pe
Berard, care i-a devenit un prieten devotat. Tata a petrecut multă
vreme în castelul familiei Berard, în ținutul Caux. Ș i acolo a găsit
o mulțime de modele benevole. Picta neîncetat. Cînd nu mai avea
pînză sau hîrtie, picta ușile și pereții, spre marele necaz al bunei
doamne Berard care nu împărtășea admirația „oarbă” a soțului ei
pentru pictura invitatului lor. Ș ederile și lucrările lui Renoir la
familia Charpentier și la familia Berard au fost descrise mai bine
decît aș putea-o face eu de către moștenitorii acestor două familii:
Renoir la IVargemont, pentru relațiile cu familia Berard, și Renoir-
Copii, pentru debuturile la familia Charpentier. Să-mi permiteți
să extrag fapte generale și încă o dată să trec la anecdotă. Pe asta
o știu de la mama, care o știa de la Berard. Tata, pe cînd picta în
pădurea din Marly, și-a amintit deodată că era invitat la un mare
dineu la familia Charpentier. Acolo avea să-l întîlnească pe
Gambetta, atotputernic pe-atunci. Charpentier voia să-l convingă
pe primul-mi- nistru să-i încredințeze lui Renoir decorarea unui
mare panou pentru noua primărie. Tata își adunase repede
lucrurile, le lăsase la bunici la Louveciennes, și alergase, cum
știa el, la gara din Marly unde a ajuns tocmai la timp ca să asiste
la plecarea trenului spre Paris. Ș eful gării, care îl cunoștea, i-a
permis să sară într-un marfar care urma să treacă îndată. Trenul
acela l-a lăsat la triajul din Batignol- les. Tata a ieșit fără nici o
greutate de acolo și a alergat ca un nebun în acel cartier care pe
atunci era o periferie îndepărtată. în sfîrșit, o birjă pîndind clienți
l-a cules de pe drum și l-a adus acasă, unde s-a îmbrăcat într-o
clipită. Fasoanele astea cu ținuta pentru serate îl agasau, și, ca
să cîștige timp, în loc să-și schimbe cămașa, se mulțumea să
aranjeze în grabă o combinație ciudată dintr-un guler fals și un
plastron „care făceau treaba”. Acest obicei era de altfel destul de
răspîndit. Ajuns la familia Charpentier, i-a întins solemn
valetului jobenul, fularul, mănușile. Apoi și-a scos pardesiul și a
intrat în salon, înainte ca omul uimit să fi avut timp să-l
oprească. Apariția lui a fost primită cu un nesfîrșit hohot de rîs.
în grabă, uitase să-și îmbrace haina și era în cămașă.
Charpentier, amuzat, și-a scos și el haina. Toți bărbații l-au
urmat. Gambetta a declarat că era foarte «democratic». Ș i dineul
a continuat cu obișnuita veselie.
Charpentier i-a dezvăluit cu sinceritate lui Gambetta ideile
sale privitoare la decorație. «Acest tînăr artist poate să reînvie
fresca. Ce glorie pentru Republica dumneavoastră.» Tribunul l-a
luat pe Renoir deoparte. «Noi nu putem să vă dăm comenzi. Nici
dumneavoastră, nici prietenilor dumneavoastră. Guvernul ar
risca să cadă. — Nu vă place pictura noastră? — Dimpotrivă, e
singura pictură care contează, și cei cărora le dăm comenzi n-au
nici o valoare. Dar asta-i! — Cum, așa? — Sînteți revoluționari!”
Tata nu se dumirea. N-a putut să se stăpînească să nu i-o
întoarcă: «Păi, dumneavoastră? Ce sînteți oare? — Tocmai de
aceea, a răspuns Gambetta, trebuie să ni se ierte originile și
părerile, și să impunem legile noastre democratice sacrificînd
ceea ce nu e prea important. E mai bine să vedem Republica
trăind cu pictură proastă decît s-o vedem murind cu artă mare”.
Tata îmi vorbea adesea despre slăbiciunea pe care o aveau
femeile pentru Gambetta „cînd era la putere”. Care mai de care
se lupta să ajungă să se așeze pe un taburet la picioarele lui. îl
vedeai apărînd numai dintr-o corolă de umeri goi. El era sensibil
la această paradă. Acest meridional voinic și păros se aprindea
repede. „Ele o știau, ticăloasele, și în fiecare zi decolteurile erau
mai provocatoare.” Ș i apoi a urmat prăbușirea. în ciuda simbriilor
date pictorilor pompieri, ministerul a căzut. Tata l-a întîlnit pe
Gambetta la familia Charpentier cîteva zile mai tîrziu: «E îngro-
zitor 1 Nici o țîță!”
încă un incident foarte nevinovat, dar care-l distrase mult pe
Renoir, și ne dă posibilitatea de-a ne face o idee despre caracterul
«de treabă» al seratelor de la familia Charpentier. Unul dintre
obișnuiții salonului era Charles Cros, „un individ extraordinar».
Prietenii lui pretindeau că inventase telefonul cu doi ani înaintea
lui Graham Bell, dar că bancherii francezi fuseseră prea timizi ca
să se intereseze de această invenție. El însuși se socotea drept un
poet rătăcit din curiozitate în chimie și fizică. Tocmai i se
publicase la Charpentier un volum de versuri intitulat Caseta de
Santal. îl adora pe Cabaner, care îi punea versurile pe muzică. L-
a adus cu el la o reuniune muzicală la editor. Cabaner trebuia să
interpreteze cîteva din compozițiile sale pe versurile lui Cros. Era
un foarte bun pianist. Avea o voce destul de bună ca să-ți poți
face o idee despre melodie, sau mai degrabă despre lipsa de
melodie, deoarece Cabaner rupsese relațiile cu această «fată a
tuturor”. Totul a mers bine pînă la o anumită bucată în care se
descria furtul unei mierle. Dar Cabaner avea un mic defect de
pronunție din cauza căruia îi era greu să pronunțe litera l. La el
ajungea d. Vă dați seama ce-a ieșit din mierlă. Ascultătorii se
priveau încremeniți crezînd că era o îndrăzneală a poetului. Gros
era foarte nenorocit. La terminarea bucății, a spus: „Nu e vorba
de ceea ce credeți dumneavoastră, ci de acea pasăre atît de obiș-
nuită în satele noastre și numită în mod vulgar mierlă. — Păcat,
a răspuns Villiers de l’Isle-Adam, care în seara aceea se hotărîse
să-și plimbe fața-i chinuită în marea societate, precizarea
dumneavoastră răpește operei orice sens ezoteric».
Am acasă la mine un medalion de bronz reprezentînd profilul
unei tinere femei. A fost turnat pe motivul central al unei rame
de oglindă pe care Renoir o sculptase pentru casa Charpentier.
Pentru această încercare decorativă, întrebuințase o invenție
englezească pe care un funcționar al galeriei Durand-Ruel credea
c-o poate lansa în Paris, cimentul Mac Leash. Era un amestec de
ghips fi de gelatină cleioasă care avea pretenția să înlocuiască
marmura, lama a fost distrusă, acum cîțiva ani, la dărîmarea
palatului Charpentier. Medalionul a putut fi scos. El îmi
amintește neobosita activitate a tatii, gata totdeauna să «încerce
orice”, cu riscul de-a se întoarce apoi la paleta și pensulele sale.
Cimentul Mac Leash a trebuit să cedeze locul „stucaturilor
italiene», mai ușor de întrebuințat și mai ieftine.
în evocarea anilor care au precedat și au urmat războiului din
1870, am trecut sub tăcere prietenia strînsă a lui Renoir cu două
personaje care au jucat un rol în formația sa, pictorul Lecceur și
Liza, o tînără femeie încîntătoare care i-a pozat lui și altor pictori,
îmi lipsesc informațiile directe asupra relațiilor acestui trio. Tot
ceea ce știu este că Renoir și Lecoeur s-au dus să locuiască
pentru cîteva luni la părinții Lizei, în Ville-d’Avray.
Unul dintre motivele pentru care descrierile limbajului și al
comportării lui Renoir se deosebesc la diferiții autori este că el
însuși se schimba, cel puțin în aparență, după persoanele cu
care avea de-a face. Semănînd într-asta cu personajele lui
Shakes- peare, limbajul și comportarea lui se adaptau
interlocutorului său. Hamlet nu se exprimă în același fel cînd se
adresează regelui, actorilor sau groparului. Și, totuși, cîtă
statornicie în acest personaj obsedat de o singură idee. Renoir,
tot atît de statornic ca Hamlet, ca Goya sau Pascal, socotea de
prisos să-și cheltuiască energia atacînd unele păreri care nu
atingeau ceea ce pentru el era principalul. Acest bărbat „care nu
era de fel încăpățînat», cum spunea el însuși, își urma calea cu
statornicia unui pelerin care se duce la Ierusalim. Nimic nu-l
putea abate de la scopul său real. în mod ciudat, dacă anumite
chestiuni i se păreau că pot fi trecute cu vederea, de pildă tot
ceea ce ținea de politică și de interesele sale particulare, unele
amănunte căpătau în mintea lui o importanță care îi surprindea
chiar pe cei din intimitatea sa.
Lumea lui Renoir nu era împărțită în felul cum o împărțeau
ceilalți. Asta e explicația că a putut trece prin Comună și multe
alte evenimente foarte însemnate fără a fi tentat să participe.
Recunoștea existența etichetelor, chiar unele forme diferite ale
recipientelor, dar nu credea că această prezentare poate influența
mult calitatea conținutului. Recunoștea că există accent nemțesc,
accent marsiliez, ipocrizie protestantă, habotnicie catolică,
grandilocvență republicană, orbire monarhistă, dar această haină
exterioară acoperea indivizi pe care el îi clasa cu totul altfel. Eu
ghicesc unele clasări. Știu, de pildă, că internaționala fetelor «a
căror piele nu respinge lumina» constituia o categorie a lumii lui
mai însemnată decît categoria germană sau franceză, decît
diviziunile politice sau religioase. Granița mare pentru el era
între cei care percep și cei care judecă. Nu credea în „fantezie” și
era în mod hotărît de partea instinctului, în opoziție cu
inteligența. Fără a înțelege o iotă din limba lui, s-ar fi simțit frate
cu un olar chinez din secolul II. Se simțea însă străin față de
mulți francezi.
în ce privește religia era de-o toleranță absolută. îi era greu să
admită că un sfert de miliard de hinduși n-ar putea avea dreptate
de patru mii de ani. De ce ar fi dreptatea de partea noastră, și nu
de partea lor? Oare cum ar fi putut Dumnezeu să ia hotă- rîrea
arbitrară de-a se arăta locuitorilor de pe malurile Senei și de-a se
ascunde celor de pe malurile Gangelui? «Ș i-apoi, dacă eu am chef
să ador un iepure aurit, de ce oare mi s-ar interzice.» Zîmbea
amuzat. „De altfel, religia iepurelui aurit e tot atît de bună ca
oricare alta. îi și văd pe marii preoți împodobiți cu urechi lungi.»
Era în mod hotărît pentru folosirea limbii latine la catolici „nu
numai pentru că e o limbă universală, dar mai ales pentru că nu
o înțeleg credincioșii. E foarte important să fii obligat să te
adresezi lui Dumnezeu într-o limbă secretă, o limbă diferită de
aceea în care cumperi de două parale cartofi prăjiți». Apăra și
spovedania: «o necesitate, o supapă de siguranță asemănătoare
cu acele ciuperci mari care se văd pe locomotive. Să te poți
spovedi unui necunoscut, cuiva a cărui față este ascunsă și care
n-o să se ducă să-ți repete confidențele nevesti-si, pe colțul
pernei! Asta poate împiedica crime!”
Renoir intra rareori în biserică, asta ca să nu spun niciodată,
dar el nu era convins de explicația materialistă a universului.
Acest univers rămînea pentru el, în ciuda analizelor și a micros-
coapelor, plin de forțe misterioase. „Ni se spune că un copac nu-i
decît o combinație chimică. Mie îmi place mai mult să cred că l-a
creat Dumnezeu și că în el locuiește o nimfă.» îl umplea tristețea
cînd trebuia să considere apa verde, care se izbește de stîncile
din Antibes, drept un cocteil de oxigen, de hidrogen și de dorură
de sodiu. „Oamenii încearcă să-i suprime pe Neptun și pe Venus.
Zadarnic însă. Ea este acolo pentru vecie! așa cum a pictat-o
Botticelli.» Altă poziție foarte fermă de-a lui Renoir era aceea cu
privire la virginitatea Măriei. Pentru el, această credință era
simbolul perfect al economiei de mijloace, principiu al conduitei
acțiunilor sale în pictură ca și în viață. Tn jargon științific nu-i
altceva decît teoria venitului.
Unii bucătari au rezultate excelente datorită unor cheltuieli
mari, kilograme de unt în tocane, litri de coniac în sosuri. E bun
dar greoi, și-l trimite pe client drept la spital. La părinții mei se
făceau tarte minunate cu o „nucșoară de unt» în aluat. Era mult
mai bun și ușor de digerat. Mama cunoștea acest mod de-a găti
de la Mărie Corot, care nu era rudă cu marele pictor, dar îi
fusese bucătăreasă pe cînd trăia. „Ea gătea așa cum picta Corot.”
Muntele care naște un șoricel era pentru Renoir simbolul perfect
al metodelor de producție moderne. Preferințele lui erau fără
înconjur pentru mușuroiul de cîrtiță care ar fi născut un elefant.
Se despăduresc munții, se distrug pădurile, ca să le dai
oamenilor un ziar dimineața în care adesea nici un rînd nu
merită să fie citit. Sînt pagini și iar pagini, care reprezintă
moartea măreților pini din Canada sau din Oregon și toate astea
pentru reclame copilărești care elogiază calitatea unui cosmetic
sau al unui produs pentru lecuirea bătăturilor de la picioare.
Montaigne, în cîteva volume, reprezentînd numai sacrificiul
cîtorva cîrpe vechi, spunea mai mult decît douăzeci de asemenea
ziare. Unii pictori acumulează culorile pe paleta lor. Fiecare
nuanță a tabloului este obținută dintr-o culoare scoasă dintr-un
tub diferit. Aceste culori, datorită chimiei moderne, sînt de-o
strălucire și de-o bogăție necunoscute celor bătrîni. Ș i cu toate
astea, rezultatul cheltuielii, al întregii științe, rămîne tern. Renoir
picta cel mult cu vreo zece culori. Erau mici grămăjoare aranjate
frumos pe o paletă foarte curată. Din sărăcia asta apăreau
mătăsurile lui sclipitoare și carnațiile acelea luminoase. Pentru
el, povestea tinerei evreice din Galileea care, fără să se fi pîngărit,
fără să-și piardă nimic din prospețime, născuse totuși un
Dumnezeu, constituia un mesaj de care el socotea că va putea
profita. Marea împărțire a lumii lui Renoir era poate între
respectul pentru mijloacele pe care natura le pune la dispoziția
omului și risipirea acestor bogății, între dorința de a nu schimba
opera Creatorului și încercarea orgolioasă de a răsturna acest
echilibru.
Deoarece sîntem la capitolul religiei, dați-mi voie să adaug
cîteva cuvinte cu privire la Renoir și ateism. Mulți dintre prietenii
săi, unii foarte dragi și foarte intimi, erau atei. Ei erau convinși că
Renoir e de-ai lor. Li se părea imposibil să faci pictură atît de
revoluționară și în același timp să crezi în Dumnezeu. Dimpo-
trivă, alți prieteni, catolici fervenți, nu puneau la îndoială, habot-
nicia tatii. Lui îi era atît de frică să nu-i supere pe oameni, încît
evita să-i contrazică, fiecare îl credea pe Renoir de partea lui,
nebănuind că el, în sinea lui, considera cearta lor ca pe o
flecăreală zadarnică. Totuși, într-o zi, după ce înghițise o
demonstrație prea lungă, după părerea lui, despre inexistența lui
Dumnezeu, i-a spus oratorului: „Cred că dacă aș avea de ales
între dumneata și preoți, aș alege preoții”. Celălalt a scos un țipăt
de spaimă crezînd că tata glumea. Dar Renoir a continuat:
„Preoții au o uniformă. E mai cinstit! Așa, cînd îl văd pe unul, o
șterg. Dacă, vrei să predici, ar trebui și dumneata să porți o
uniformă. Așa, am fi preveniți!”
Pesemne că-l scosese din răbdări, ca să-și permită asemenea
vorbe. Sau trebuia ca victima să fi fost un prieten foarte drag.
Numai atunci cînd avea deplină încredere ajungea să
izbucnească. Fără îndoială că asemenea încredere avea în copiii
săi. Datorită acestui noroc îl înțeleg mai bine decît scriitorii care
au încercat să-l prezinte pînă acum. Mă gîndesc la descrierea Iui
Michel Georges-Michel în cartea sa De la Renoir la Picasso. Acolo,
Renoir ajunge un fel de caracter rabelaisian. Autorul, fără
îndoială, impresionat de robustețea nudurilor pictorului, se
apucase să-l trateze în genul „cam slobod”. Ș i tata, ca să nu-l
decepționeze, îi ținuse isonul. Rezultatul pentru cititor: un Renoir
uimitor, vorbind numai despre fese și țîțe, un fel de Silen țăran,
trăind într-o continuă chermesă a unui Jordaens imaginar. Chiar
Rivière, tovarășul credincios al anilor de la Moulin de la Galette,
și-a construit un Renoir mai mult sau mai puțin după chipul
său, opusul lui Michel Georges-Michel, un Renoir foarte cuminte,
însuflețit numai de preocuparea de a nu ieși din cadrul tradiției
naționale și de a nu se lăsa influențat de străinii care locuiau în
Paris și de alți străini, care au jurat să distrugă civilizația
franceză. Vollard, pe cînd își scria cartea, încerca în mod cinstit
să se documenteze chiar la izvoare. Informațiile pe care le-a
spicuit și contactele lui personale au dat în cele din urmă
monumentul tendențios pe care îl cunoaștem, și asta cu cele mai
bune intenții și cel mai mare talent. într-o zi, cercetările sale l-au
dus la descoperirea unui zugrav bătrîn care, destul de multă
vreme, luase prînzul la aceeași lăptărie cu tata. își amintea foarte
bine de el, „un tînăr cuviincios, totdeauna bine îmbrăcat,
totdeauna grăbit, slab și îndemînatic, ca o pisică. îl luam drept
un muncitor din cartier”. Dar ceea ce părea că-l izbise mai ales
pe bietul om era că: „atunci cînd aveam rasol, Renoir pretindea
întotdeauna că e rîndul lui la osul cu măduvă». Vollard i-a
povestit tatii anecdota, de față cu mine, luîndu-o ca argument
pentru a-și întări teoria că oamenii din popor nu sînt în stare să-i
recunoască pe «cei care nu-și dau ifose». El avea convingerea că
gloata e tare neroadă; nu o ura, de altfel, avea numai dorința de-
a o vedea rămînînd la locul ei. „Cei mulți nu înțeleg decît
reclama. Pentru ei, Sarah Bernhardt e o mare artistă fiindcă se
vorbește de ea în ziare.” Mai tîrziu, tata mi-a spus povestea
osului cu măduvă în felul lui, care trebuie să fie cel adevărat:
pentru parizieni, osul cu măduvă este «o rară delicatesă». De mai
multe ori, bătrînul muncitor, de care-și amintea foarte bine, „un
om cumsecade, doritor numai de-a face altora plăcere”, pusese
prețiosul os cu măduvă în farfuria vecinului său, privîndu-se el
însuși și crezînd că-i face un mare dar. Acesta, distrat, mîncase
măduva fără a se gîndi să-și manifeste plăcerea. „La drept
vorbind, nici nu-mi place așa de mult măduva!» Bătrînul
muncitor era foarte trist din cauza asta. Pentru a șterge această
impresie proastă, tata, din cînd în cînd, se făcea că smulge osul
din farfurie, restabilind astfel o veche credință: că ceea ce e puțin
trebuie să fie și bun. Osul cu măduvă e bun fiindcă nu-i decît
unul într-un rasol. Bătrînul muncitor era liniștit, fericit. Putea
din nou, făcînd cu ochiul, să pună „delicioasa bucată” în farfuria
tînărului său prieten: s Azi osul e plin de măduvă... Dar mi l-ați
mai dat și ieri... — Crezi? Ei și, cu atît mai bine! Dumneata ești
tînăr, ai nevoie de forțe și măduva conține fier».
Tot în vremea aceea, Renoir făcea portretul amantei unui
baron R... pe care i-l prezentase Berard: „Fată bună, tot Parisul
trecuse prin patul ei. Acum nu-l înșela pe amant decît cu peștele
ei». Cel dintîi nu-i cerea decît un lucru, să se poarte cu el ca și
cînd i-ar fi fost alesul inimii. Cînd peștele suna la ușă, ea îl
ascundea pe amant într-un dulap în perete. Intrusul, jucîndu-și
rolul, făcea o scenă groaznică. înjurînd-o pe necredincioasă,
făcîndu-se c-o bate. Amantul titular era fericit. Ș i ce bucurie,
după plecarea brutalului personaj, s-o poată consola pe
frumoasa scăldată în lacrimi. Ei bine, s-a întîmplat ca peștele,
luîndu-și rolul în serios,
 să nu se poată opri sări tragă o palmă adevărată prietenei sale.
Ea a răspuns. Lupta simulată s-a prefăcut într-o bătaie
adevărată. Peștele a fost mai tare. Scîrbită de această slăbiciune,
frumoasa l-a dat afară, l-a scos din dulap pe cel care o întreținea
și i-a spus că „se distrase destul». De acum înainte înțelegea să
se «cumințească». în acest moment a sosit Renoir. Întîlnise
învinsul pe palier și acesta îi ceruse ajutorul. Domnul cel serios,
dinspre partea lui, îl rugă stăruitor să-și spună părerea. Oamenii
aceștia îl asimilau vieții lor, îl credeau de-ai lor, ca și clienții
lăptăriei. Renoir era acasă peste tot. A propus să înceapă ședința
de pictat ca și cînd nu s-ar fi întîmplat numic. Neorînduiala din
îmbrăcămintea doamnei i-a sugerat cbiar ideea unui al doilea
tablou pe care s-a apucat să-l schițeze. Ceilalți îl priveau cum
pictează și curmei oînnwrilp lor părăsind cearta au început să
urmărească mișcările pensulei pe pînză. Cînd Renoir s-a oprit,
„căci lumina se schimbase și salonul devenise sinistru», ei erau
împăcați.
Pozînd, fata «își povestea viața”. O începuse foarte de tînără.
„La cincisprezece ani am părăsit atelierul.” Mărturisea cu
sinceritate că făcuse trotuarul. În momentul portretului avea
douăzeci și opt de ani și era de-o prospețime delicioasă. La
cincisprezece ani trebuie să fi fost adorabilă. Renoir i-o spuse. Ea
zîmbi. „Nimeni nu mă dorea. Eram prea fericită cînd găseam un
prostănac care-mi dădea doi franci.» în ziua în care
a ajuns întreținuta unui prieten bogat, tot Parisul a alergat
după ea.
Tata trage? concluzia: „înțelegi, Jean, e ca și cu osul cu
măduvă. Oamenii nu judecă cu mintea lor. Este povestea oilor lui
Panurge, Rabelais e foarte «mare»! Discuția asta avea Ioc la ora
prînzului. Louise-lungana a venit să ne spună că masa e gata. L-
am dus pe tata
 pînă în sufragerie. Aveam cotlete și piure de cartofi. „Dinții
mei» a spus Renoir. I-am adus accesoriul în chestiune pe care și
l-a potrivit în gură. «Ț i-e foame?” l-am răspuns că mi-era tare
foame. „Mie nu mi-e, a spus el. Mănînc pentru că așa se
obișnuiește!» îi tăiam carnea. A continuat: «Noi sîntem oile lui
Panurge. Pictorii mai ales. E greu să-i studiezi pe maeștri fără să-
i copiezi. Ș i, totuși, trebuie «ă-î copipyi ca să-i înțelegi. Ș i-apoi, la
dracu! lată-mă făcînd teorii. Nu știu ce spun, carnea asta-i tare și
eu îmi pierd proteza”.
Doamna despre care e vorba avea o pereche de baseți pe care
Renoir îi iubea mult. Cățelul se numea Peter și cățelușa Daisy.
într-o dimineață, Renoir și-a găsit modelul cu fața obosită „avea
pungi sub ochi, pielea verde”. A trimis-o la culcare. Ea i-a cerut
să-i plimbe pe Peter și pe Daisy. „Nu pot să-i încredințez femeii de
serviciu, e prea distrată și Daisy e în călduri.” Ț inea mult la
virtutea lui Daisy, un animal pe care plătise o avere. I-a spus
despre cățelele care greșesc că rămîn înfierate pentru totdeauna.
Zîmbetul
tatii a făcut-o să rîdă cu hohote „o fată bună”. Ca să sublinieze
aluzia, a adăugat. „Din fericire pentru noi, bărbații sînt mai
îngăduitori decît cîinii. Peter este de o gelozie feroce. Dacă un alt
cîine s-ar apropia de Daisy, l-ar sfîșia I” Renoir a plecat ținîndu-i
pe cei doi baseți de zgardă, o frumoasă zgardă de piele roșie care
se despărțea în două. Au avut loc cîteva întîlniri dificile. Un caniș
era să-i scape stăpînului său și să se repeadă la Daisy. Peter era
nebun de furie, arătîndu-și colții, strangulîndu-se în zgarda lui.
Tata a ajuns la Bois de Boulogne și a pornit pe o alee singuratică.
Era frumos. Cei doi cîini se liniștiseră. Peter nu mai gemea și n-o
mai îmbrîncea pe Daisy. O bancă te invita la meditație. Renoir s-
a așezat acolo și s-a cufundat în obișnuita-i reverie, din care a
fost smuls de un zgomot neobișnuit. O frumoasă corcitură era pe
cale s-o acopere pe Daisy și Peter, foarte fericit, contempla
spectacolul dînd din coadă.
Ceea ce mă surprindea în povestirile tatii era numărul mare de
oameni pe care îi cunoscuse în intimitate. Oameni de lume,
precum Caillebotte, pictor el însuși, și care avea să deschidă
tinerei picturi porțile Luvrului lăsîndu-și prin testament colecția
statului. Doctorul Bellio, un homeopat român, prieten cu
Bibescu, care >are să fi dispărut el însuși din viața tatii în acea
vreme. Familia Darras, pe care o asociez în mintea mea
căpitanului din Bordeaux, amilia Cahen, din Anvers, de bancheri
bogați, familia Catulle- Vlendès, extraordinarul domn Choquet 23
și negustorul Durand-Ruel, „moș Durand”. Artiste ca adorabila
Jeanne Samary, Ellen André doamna Henriot și fiica ei. Renoir
cita atîtea nume că mi se încîl' ceau în memorie. Și toate
modelele: multele Nini și Margot, Suzanne Valadon, lucrătoarele
pe care le oprea pe stradă. Cu el întîlnirilc se prefăceau în caldă
prietenie. Spun și am să mai spun că era iubit. Martorii tinereții
lui, pe care i-am cunoscut, erau foarte emoționați cînd îmi
vorbeau despre el. Doamna Henriot mi-a povestit despre moartea
fiicei sale, artistă la Comedia Franceză, căreia Renoir i-a făcut
mai multe portrete. într-o seară, fratele său, Edmond, a năvălit

23 Colecționar, funcționar la vamă. (N.A.)

în atelier în momentul cînd se culca. „Arde Comedia Franceză I O
explozie de gaz!” Tata și-a tras o haină și a zbughit-o pe rue
Saint-Georges. A ajuns la locul nenorocirii cînd flăcările
cuprinseseră o mare parte a clădirii. Un grup de prieteni l-a
descoperit și l-a condus la doamna Henriot. Fiică-sa se urcase
din nou în loja ei ca să-și caute cățelul și nu mai apărea. Partea
clădirii în care era situată loja părea să fi scăpat de incendiu.
Renoir s-a repezit. Cu tot fumul, a găsit o scară și s-a urcat
ținîndu-și batista la gură. După cîțiva pași s-a sufocat și a trebuit
să se agațe de rampă. Un pompier l-a scos de-acolo. După cîteva
minute, flăcările au cuprins scara. Cînd Renoir îmi povestea
despre incident — și asta s-a întîmplat de cîteva ori — eram
uimit de contrastul dintre disprețul pentru primejdie arătat cu
acel prilej și prudența lui obișnuită. După patruzeci de ani,
pierderea „micuței Henriot» îl umplea încă de emoție. „Idioata!...
pentru un cîine!... un pechinez groaznic pe care-l numea Toto,
din cauza canișului de la cabaretul mătușii Anthony, despre care
îi vorbisem eu. Era subțire, deși toate formele ei erau rotunde.
Una din acele ființe privilegiate pe care zeii au scutit-o de oroarea
colțurilor ascuțite! Poza ca un înger!” Teama de-a deveni
„sentimental» îl făcea să treacă brusc la un sfat formulat cu glas
răgușit: „Dacă te-apucă focul, trebuie să te ferești de fum. Să moi
o batistă în apă și să respiri prin ea. Mai ales să nu alergi.
Fiecare gest trebuie să fie gîndit. Dacă-ți pierzi căpățîna, ești
pierdut».
în discuțiile noastre revenea mereu numele lui Paul Durand-
Ruel. „Moș Durând” e curajos; moș Durând e un călător neobosit;
moș Durând e bigot. Renoir era de acord cu această
caracteristică. «Aveam nevoie de un reacționar, care să apere
pictura noastră pe care cei de la Salon o numeau revoluționară.
El, cel puțin, nu risca să fie împușcat drept comunard!» Dar
părerea pe care o formula cel mai adesea era: „Moș Durând e un
om cumsecade!” După aceea, aveau să intre în viața lui Vollard și
familia Bemheim, și Cassircr din Berlin și mulți alți mari
negustori, preocupați mai mult să facă cunoscută o pictură în
care ei credeau decît să cîștige bani. Paul Durand-Ruel a fost
primul. „Fără el, noi n-am fi supraviețuit.” Cînd îmi spunea asta,
Renoir nu se gîndea la supraviețuirea artei, ci la aceea a
trupului. „Entuziasmul e admirabil, dar cu asta nu se umple
stomacul!» Eu îl împingeam pe tata la precizări: „Vrei să spui că
fără Durand-Ruel tu ai fi încetat să pictezi? — Nu spun asta,
răspundea el agasat; pretind numai că fără el chilipirurile ar fi
fost și mai rare”. Pe vremea acestor discuții eram prea tînăr ca să
am simțul umorului. Acum, numai la ideea că Renoir ar fi putut
părăsi pictura, nu mă pot împiedica să rid. El insista, părăsind
cu totul subiectul, pentru a dovedi cele spuse. „La Expoziția
universală din 1855, Durand-Ruel nu avea încă douăzeci și cinci
de ani și-l apăra pe Delacroix împotriva împăratului, căruia nu-i
plăceau decît cei de-o seamă cu Winterhalter. „Tata se întrerupea
o secundă, amuzat de-o idee: „Trebuie să spun că Durând este
un fost șuan și era foarte devotat contelui de Chambord, pe care
se ducea să-l vadă în Olanda!»
Durand-Ruel îi urmărise pe «intransigenți» de la începuturile
lor. „Era destul de șmecher ca să miroasă că acolo era ceva de
făcut. Ș i cred că iubea în mod sincer pictura noastră, pe Monet
mai ales.» A organizat mai multe expoziții cu operele noii școli în
galeria lui din rue Le Peletier. Tata mi-a explicat că, în urma unei
asemenea încercări fără rezultat („nici urmă de client!»), Monet,
Sisley, Berthe Morisot și el se hotărîseră să încerce o vînzare la o
licitație în sala Drouot. Publicul a făcut o manifestație. Un domn
a făcut-o pe Berthe Morisot”dezmățată”. Pissarro i-a tras un
pumn obraznicului. S-a lăsat cu bătaie. A intervenit poliția. Nu s-
a vîndut nici un tablou. Renoir își amintea de un articol, deosebit
de răutăcios, al lui Pierre Wolf din Le Figaro cu privire la una din
expozițiile de la Durand-Ruel. O prietenă de-a mea mi l-a găsit.
Transcriu, din el, esențialul.
Strada Le Peletier are ghinion. După incendiul de la Operă,
iată că un nou dezastru se abate peste cartier. Tocmai s-a
deschis la Durand-Ruel o expoziție, care se spune că e de
pictură. Trecătorul pașnic, atras de drapelele care decorează
fațada, intră și ochilor săi îngroziți li se oferă un spectacol crunt.
Cinci sau șase smintiți, printre care și o femeie, un grup de
nenorociți atinși de nebunia ambiției, și-au dat întîlnire ca să-și
expună operele.
Sînt oameni pe care îi pufnește rîsul în fața acestor lucruri.
Mie mi se strînge inima. Acești așa-ziși artiști se intitulează
Intransigenții; ei iau pînze, culori și perii, azvîrle la întîmplare
cîteva tonuri și semnează totul. Tot astfel, la ospiciul din Ville-
Evrard, spirite rătăcite adună pietricele pe drum și își închipuie
că au găsit diamante. Groaznic spectacol al vanității omenești
rătăcindu-se pînă la nebunie. Faceți-l pe domnul Pissarro să
înțeleagă că arborii nu sînt violeți, că cerul nu are culoarea
untului proaspăt, că în nici o țară nu se văd lucrurile pe care le
pictează el și că nici o minte nu poate admite asemenea rătăciri.
E ca și cînd ai pierde vremea vrînd să-l faci să înțeleagă pe unul
din pensionarii docto- rului Blanche \ care se crede papă, că
locuiește la Batignolles și nu la Vatican. încercați să-l convingeți
pe domnul Degas; spuneți-i că există în artă cîteva calități, care
au nume: desenul, culoarea, execuția, voința: o să vă rîdă-n nas
și o să vă trateze drept reacționar. încercați să explicați domnului
Renoir că torsul unei femei nu e o grămadă de cărnuri în
descompunere, cu pete verzi-violacee, care arată starea de
completă putrefacție într-un cadavru. Este și o femeie în grup, ca
de altminteri în toate bandele faimoase; se numește Berthe
Morisot și e foarte interesantă de urmărit. La ea, grația feminină
se menține în mijlocul revărsărilor unui spirit în delir.
Ș i grămada asta de lucruri grosolane e expusă în public fără să
ne gîndim la consecințele fatale care le-ar putea urma. Ieri, a fost
arestat în rue Le Peletier un biet om care, ieșind din această
expoziție, îi mușca pe trecători.
L-am întrebat pe tata dacă acest articol l-a descurajat.
„Dimpotrivă. Noi n-aveam decît o singură idee: să expunem, să
arătăm pînzele noastre pretutindeni, pînă cînd am fi găsit
adevăratul public, acela care nu era abrutizat de arta oficială și
care trebuia să existe pe undeva.” Batjocurile care n-o cruțau pe
Berthe Morisot, „această adevărată mare doamnă”, îl indignau.
Ea ridea de ele. Monet găsea foarte firească neputința de a
înțelege a criticilor. „De la Diderot, care a inventat critica, explica
el, s-au înșelat cu toții. I-au defăimat pe Delacroix, pe Goya și pe
Corot. Dacă ne-ar umple de elogii, ar fi îngrijorător.”
Pissarro i-a convins pc camarazii săi de necesitatea unei expo-
ziții organizată chiar de către pictori. Cézanne li s-a alăturat.
„Criticii sînt niște scopiți și niște nătărăi!” însuși Degas, atît de
rezervat, se apropiase de grup. Un nou venit, Guillaumin, a sosit
să îngroașe rîndurile. Pissarro și Monet voiau să limiteze
expozanții la cei care au luptat de la început. Nu aveau încredere
în Degas — un burghez. Renoir răspundea: „A făcut mai mult
pentru a-l distruge pe domnul Gerôme decît oricare dintre noi!”
Degas a acceptat cu o condiție: aceea ca expoziția să nu aibă un
caracter „revoluționar” și să aibă drept paravan un nume mare.
Edouard Manet începuse să fie acceptat de oficiali și de ziariști.
1
Celebru psihiatru francez, mort în 1852. (N. A.)
Dar a refuzat. „De ce aș merge cu voi, tinerii, cînd sînt primit
la Salonul oficial, care este cel mai bun teren de luptă? La Salon
adversarii mei cei mai înverșunați sînt obligați să defileze prin
fața pînzelor mele.” Avea dreptate. Nu s-a mai insistat. Alți artiști,
semi-oficiali dar destul de liberi ca să recunoască că „la intransi-
genți e totuși ceva”, au propus să se unească cu ei pentru
expoziție. Tata a insistat să fie acceptați. Adeziunea lor scădea
cota parte din cheltuielile care reveneau fiecăruia. Citez, printre
ei, un vîrstnic pe care el îl respecta, Boudin. A fost închiriat
localul fotografului Nadar, din boulevard des Capucines, fapt
care i-a sugerat lui Degas ideea de a propune „La Capucine” ca
titlu al grupării lor, dar a fost refuzat.
Deschiderea expoziției a avut loc cu cîteva zile înaintea deschi-
derii Salonului. Rezultatul îl cunoaștem. Un nou dezastru!
„Singurul lucru cu care ne-am ales de pe urma acestei expoziții e
eticheta de „impresionism” pe care-o detest!” Vina o purta un mic
tablou de Claude Monet, reprezentînd un peisaj cețos sub un
soare de iarnă. Fără să se gîndească la rău, pictorul îl numise
Impression (Impresie). Un anume Leroy, critic la Charivari, îl
evidențiase în articolul său, agățîndu-l în chip ironic tuturor
expozanților. Și avea să le rămînă. Publicul se arătă a fi la
înălțimea ziarelor. Batjocurile, glumele, insultele plouau. Se
mergea la expoziție pentru „a petrece”. în fața personajelor lui
Degas, lui Cézanne, chiar în fața delicioaselor fete de Renoir,
oamenii își rețineau cu greu furia. în special Loja era vizată. „Ce
mutre! unde și-o fi găsit modelele?” Acestea erau unchiul meu
Edmond și încîntătoarea Nini! Paul Cézanne fiul pretindea că un
vizitator indignat scuipase pe Băiatul cu jiletca roșie a tatălui său,
aceeași pînză care a atins un preț astronomic la o licitație din
Londra și pe care ziarele din lumea întreagă au reprodus-o cu
entuziasm. E lung drumul din 1874 pînă în 1959! în timp ce
Renoir și tovarășii săi trebuiau să-și plece capul sub vîntul
înfrîngerii, un american plătea trei sute de mii de franci pentru
un A tac al cuirasierilor de Meissonier \ adică echivalentul a mai
mult de o sută de mii de dolari de azi.
Am în fața mea cîteva tăieturi de ziar din anul 1874. E
sfîșietor.
1
Jean-Louis Ernest Meissonier (1815—1891), pictor de
gen, a cărui operă (a pictat îndeosebi scene din viața
militară) a fost răsplătită cu toate onorurile în timpul vieții
dar cu desăvîrșire uitată după moarte.
LA PRESSE. Miercuri 29 aprilie.
ÎNAINTEA SALONULUI. EXPOZIȚIA REVOLTAȚILOR.
...Această școală suprimă două lucruri: linia, fără de care e
imposibil să reproduci forma unei ființe însuflețite sau a unui
lucru, și culoarea, care dă formei aparența realității.
Murdăriți cu alb și negru trei sferturi dintr-o pînză, frecați restul
cu galben, împănați la întîmplare cu pete roșii și albastre, o să
aveți o impresie a primăverii în fața căreia adepții vor cădea în
extaz.
Mîzgăliți cu gri un panou, puneți alături, la întîmplare și de-a
curmezișul, cîteva trăsături negre sau galbene, și văzîndu-le
inspirații vă vor spune: „Hei, ce bine îți dă impresia pădurii din
Meudon”.
Cînd e vorba de chipul unui om, e cu totul altceva, scopul nu e
acela de-a reda forma, modelul, expresia, e destul să redai
impresia fără linie hotărîtă, fără culoare, fără lumini și fără umbre.
Pentru a înfăptui o teorie atît de extravagantă, dai într-o
harababură nesăbuită, nebună, grotescă, fără precedent în artă
din fericire, fiindcă e o negare fără înconjur a celor mai elementare
reguli ale desenului și picturii. Schițele în cărbune ale unui copil au
o naivitate, o sinceritate care te fac să zîmbești, orgiile acestei școli
te scîrbesc sau te revoltă.
Faimosul Salon al Refuzaților pe care nu ți-l poți aminti fără să
rîzi, acest Salon în care vedeai femei de culoarea tutunului din
Spania, pe cai galbeni în mijlocul pădurilor cu copaci albaștri,
acest Salon era un LuVru în comparație cu expoziția din boulevard
des Capucines.
Examinînd operele expuse (recomand vizitatorilor mai ales
numerele 54, 42, 60, 43, 97, 164), te întrebi dacă nu e acolo o
mistificare necuviincioasă la adresa publicului, sau rezultatul unei
alienări mintale pe care n-am putea decît s-o deplîngem. în acest
al doilea caz, această expoziție n-ar mai fi de resortul criticii, ci de
acela al doctorului Blanche.
Deschid o paranteză pentru a preciza ce erau numerele în
cauză: 54, Examen de dans de Degas; 42, Casa Spînzuratului din
Auvers- sur-Oise de Cézanne; 60, Repetiție de balet pe scenă de
Degas; 43, O Olympia modernă de Cézanne; 97, Boulevard des
Capucines de Monet; 164, O livadă de Sisley. Renoir nu avusese
nici măcar onoarea de-a atrage trăsnetele scriitorului.
Ei bine, nu! Totul e serios, făcut cu seriozitate, discutat cu serio-
zitate, recomandat ca o înnoire a artei. Velâzquez, Greuze, Ingres,
Delacroix, Th. Rousseau sînt banali, ei n-au înțeles niciodată nimic
din natură, tipicari care și-au trăit traiul și ale căror opere
conservatorii muzeelor ar trebui să le azvîrle în pod.
Și să nu ni se spună că exagerăm, noi i-am auzit discutînd pe
acești pictori, pe ei și pe admiratorii lor, la Hôtel Drouot, unde
tablourile lor nu se vînd, la negustorii din strada Lafitte, care
îngrămădesc eboșele lor tot sperînd să dea o lovitură norocoasă
care, cu siguranță, nu se va întîmpla nicicînd, noi i-am auzit
dezvoltîndu-și teoriile, privind ai superbă compătimire operele pe
care sîntem obișnuiți să le admirăm, disprețuind tot ceea ce
studiul ne învățase să iubim, repetîndu-ne cu un nemărginit
orgoliu: «Dacă ați înțelege ceva din avîntul, geniului, l-ați admira
pe Manei și pe noi, care sîntem discipolii săi!”
Émile GARDON
Iată acum un articol favorabil:
LE SIÈCLE, 29 aprilie 1874.
...Acum cîțiva ani s-a răspîndit zvonul prin ateliere că s-a născut
o nouă școală de pictură. Care-i era obiectul, metoda, cîmpul de
observație? Prin ce se deosebesc producțiile ei de școlile
precedente și ce forțe aduceau activului artei contemporane? A fost
greu la început să-ți dai seama. Membrii juriului, cu
deșteptăciunea lor obișnuită, țineau să pună bețe-n roate noilor
Veniți. Ei le închideau ușile Salonului, interzicîndu-le intrarea în
lumea publică și, pe toate glasurile de care dispun prostia,
egoismul, imbecilitatea sau invidia, care hotărăsc pe lumea asta,
se sileau să-i facă de rîs.
Persecutați, alungați, ocăriți, osîndiți de arta oficială, pretinșii
anarhiști au format un grup. Durand-Ruel, pe care prejudecățile
administrative nu-l tulbură, le-a pus la dispoziție una din sălile
sale și, pentru întîia oară, publicul poate să aprecieze tendințele
celor numiți, nu știu de ce, «japonejii» picturii. De atunci s-a mai
scurs o vreme. îmbogățiți cu un număr oarecare de noi adeziuni,
încurajați de aprobări importante, pictorii despre care vorbim s-au
constituit într-o Societate cooperativă, au închiriat fostul local al
atelierului lui Nadar, din boulevard des Capudnes și acolo, într-o
casă a lor și aranjată cu propriile lor mîini, au organizat prima
expoziție, chiar aceea despre care vrem să-i întreținem pe cititorii
noștri.
...Ia să vedem puțin ce anume ne vestesc acești adevărați revo-
luționari atît de monstruos, atît de subversiv pentru ordinea
socială.
Jur pe cenușa lui Cabanei24 și a lui Gerome că aici e vorba de
talent, și încă de mult talent. Acești tineri au un mod de-a înțelege
natura care n-are nimic plicticos sau banal. E viu, sprinten, ușor; e
încîntător. Ce rapidă înțelegere a obiectului și ce factură
amuzantă! E sumar, ce-i drept, dar cit de juste sînt indicațiile!
...Care e meritul acestei noutăți? Constituie oare o revoluție? Nu,
pentru că fondul și, în mare măsură, forma rămîn aceleași. Oare
pregătește o nouă școală? Nu, pentru că o școală există prin idei și
nu prin mijloace materiale, se distinge prin doctrinele ei și nu prin
procedeele de execuție. Dacă nu constituie o revoluție și nici
germenul unei școli, atunci ce este? O manieră și nimic mai mult.
După Courbet, Daubigny, Corot, nu se poate spune că non-finitul l-
au inventat impresioniștii. Ei îl laudă, îl exaltă, îl înalță la rangul
de sistem, fac din el bolta de susținere a artei. îl înalță pe un
piedestal și îl slăvesc; asta-i tot. Această exagerare este o manieră
și, care este, în artă, soarta manierelor? Aceea de a rămîne
însușirea firească a celui care o inventează sau a grupului care o
adoptă, aceea de a se restrînge în loc să se întindă; de a se
imobiliza fără a se reproduce și de a pieri curînd pe loc. După
cîțiva ani, artiștii grupați azi în boulevard des Capudnes vor fi
împărțiți. Cei mai puternici, aceia rasați și de soi, vor fi recunoscut
că dacă există subiecte cărora le convine starea de impresie,
mulțumindu-se cu aparența eboșei, sînt și altele, în număr mult
mai marc, care cer o expresie holărîtă, o execuție precisă; că

24 Alexandre Cabanei (1823—1889), unul dintre pictorii care a făcut mare vil vă la sfîrșitul secolului
al XlX-lea. Laureat al Premiului Romei în 1845, s-a bucurat de prețuirea lui Napoleon al III-lea, a fost
copleșit de comenzi, onoruri și recompense oficiale. Membru al Institutului (1863), el a fost acela care,
împreună cu Bouguereau, s-a ocupat de organizarea Salonului oficial, menținîndu-i cu strășnicie acel
academism « pompieresc * care-1 caracteriza.
superioritatea pictorului constă tocmai în a trata fiecare subiect
conform modului care i se potrivește, în consecință a nu fi de loc
sistematic și a alege fără ocol forma care trebuie să dea ideii
întregul relief. Aceia care, urmîndu-și calea, și-au perfecționat
desenul, vor lăsa baltă impresionismul, devenit pentru ei o artă
intr-adevăr prea superficială. Cit despre ceilalți care, neglijînd să
cugete și să învețe, vor fi urmărit excesiv impresia, exemplul
domnului Cézanne (O Olympie modernă) le poate arăta de pe
acum soarta care îi așteaptă. Din idealizare în idealizare, vor
ajunge la acel grad de romantism fără frîu, unde natura nu mai e
decit un pretext de visare și unde imaginația ajunge la neputința
de-a mai formula altceva decit fantezii personale, subiective, fără
ecou în motivul general, pentru că sînt fără control și fără o
posibilă Verificare în realitate.
CASTAGNARY
Se înțelege că această bunăvoință dezarmantă i-a mîhnit adine
pe expozanți. Renoir, comentînd articolul în cursul discuțiilor
noastre, îmi spunea cit i se părea astăzi de puerilă indignarea lui
de neofit. „Să îndrăznești a ataca impresionismul, ce murdărie!
Eram ca Polyeucte care voia să-i răstoarne pe idoli. După
patruzeci de ani, sînt de acord cu Castagnary în privința
impresionismului. Dar turbez încă la gîndul că el n-a înțeles că O
Olympie modernă de Cézanne era o capodoperă clasică, mai
aproape de Giorgione decît de Claude Monet, și că avea în fața
ochilor exemplul perfect al unui pictor care părăsise
impresionismul. Ș i mania asta a litera- ților care nu vor înțelege
nicicînd că pictura e o meserie și că mai întîi posezi mijloacele
materiale. Ideile urmează după aceea, cînd tabloul e gata! Cum
să mai crezi după asta că este loc pentru pictură în Franța?” Dar
optimismul lui era mai puternic. „Francezii fac pictură dar n-o
iubesc.” Ș i mai spunea: „Noi nu lucrăm pentru critici, nici pentru
negustori, nici măcar pentru amatori în general, ci pentru
jumătatea de duzină de pictori care pot să aprecieze eforturile
noastre, fiindcă ei înșiși pictează.” Această afirmație părîndu-i-se
prea restrînsă, tata se corecta: „Pictăm și pentru domnul
Choquet, pentru Gangnat și pentru trecătorul necunoscut care
se oprește în fața vitrinei unui negustor și, timp de două minute,
are plăcerea să privească unul dintre tablourile noastre!”
Continui cu un extras al „cronicii” din La Patrie din 21 aprilie
1874.
Eu, cel care am onoarea de-a vă vorbi, am o poftă nebună să
deschid o expoziție în plin boulevard des Italiens. Am acasă cîteva
statuete...
[...] Nu există oare un precedent? Am Vrut să vizitez ieri, in
boulevard des Capucines, o expoziție de pictură; vreo sută de
tablouri și desene, aranjate pe pereții a trei sau patru săli. Printre
ele vreo zece pe care juriul Salonului le-ar fi acceptat; deși pentru
unele ar fi trebuit să se arate foarte indulgent...
Dar celelalte pînze!... Nu, cei care nu le-au văzut nu vor putea
crede niciodată în ce măsură e mistificat vizitatorul.
Vă amintiți de Salonul Refuzaților, de primul, de acela in care se
vedeau femei goale avînd culoarea lui Bismarck indispus, cai
galben- aprins, copaci albastru Marie-Louise. Ei bine! acest salon
este Luvrul, este Palatul Pitti, este Galeria Uffizi, comparat cu
sălile expoziției din boulevard des Capucines.
La primele eboșe (ar trebui să scriu deboșe r) dai din umeri, la
celelalte te pufnește rîsul, la ultimele ajungi să te superi și-ți pare
rău că n-ai dat unui sărac francul pe care a trebuit să-l plătești ca
să poți pătrunde înăuntru.
Te întrebi dacă acolo e vorba de o mistificare, cu atît mai
necuviincioasă cu cît mistificatorul își scoate profitul, sau e o
speculație de-o delicatețe îndoielnică. Nici protesta nu poți măcar,
deoarece ți s-ar arăta rarele pînze, mai mult sau mai puțin bune,
mai mult sau mai puțin cuminți — care fac excepție — și ți s-ar
spune: „Vedeți că sînt și lucrări serioase; dacă există unele care
nu sînt pe gustul dumneavoastră, nu e din vina societății care
expune, arta e liberă, și sînteți oare sigur, de altfel, că nu aveți în
fața ochilor încercările unor genii neînțelese, a unor novatori
îndrăzneți, a unor pionieri ai picturii viitorului?» Observați că am
pus «vi s-ar spune». Nu vi se spune. Ar fi foarte nerușinat acela
care ar îndrăzni să Vorbească astfel.
în tot cazul, eram acolo ieri dimineața, cu vreo cincisprezece
vizitatori, bărbați și femei, și din toți acești comistificați care nu se
cunoșteau între ei, unii rîdeau (puțin cam silit) strigînd: „Bine
jucat!” ceilalți se pierdeau în supoziții, care de care mai ciudate și
mai gratuite.
Reproduc aici cîteva din ele.
«Direcția Belle-Artelor a organizat această expoziție pentru a
justifica atitudinea juriului de admitere. Cînd publicul o să Vadă
toate lucrurile astea își Va spune că juriul are dreptate să refuze
asemenea orori.
1
Joc de cuvinte în limba franceză: ébauche = schiță și
débauche = desfrîu
—Pardon, vă înșelați; aceste lucruri n-au putut fi refuzate de
juriu, nefiindu-i supuse spre examinare, aceasta e o expoziție
liberă.
—Atunci, poate vreun glumeț de prost-gust s-a distrat să-și
înmoaie pensulele în culoare, să mîzgălească o mulțime de metri
de pînză și să semneze cu diferite nume.
—încă o dată, ați greșit, sărmană doamnă. Numele acestea nu
sînt nicidecum inventate.
— Trebuie să credem atunci că sînt elevii domnului Manet.
—Ați nimerit-o de data aceasta; da, probabil că sînt elevii lui
Manet; dar refuzații acestui maestru.
— Dumnezeule! Refuzații lui Manet! Ce-o fi pe-acolo!
— Priviți în jurul dumneavoastră ca să vedeți.
—Dar domnul Manet nu face oare parte și el dintre refuzații
acestui an?
—într-adevăr, așa e. Asta nu-l împiedică însă să aibă dreptul să
refuze și el, la rîndul său, operele acelor elevi care exagerează cu
realismul. Iată, priviți numărul 42. (Casa Spînzuratului de Ce-
zanne.)
 —Nu credeți oare, domnule, că e mai degrabă o critică în genul
lui Manet? Ar fi foarte spirituală.
Nu cred de loc. întrebați-i pe autorii acestor mîzgăleli, vă vor
răspunde cu o superbă compătimire și vă Vor spune:
„Dumneavoastră nu înțelegeți nimic din avîntul geniului, din
reînnoirea artei; ramoliți bătrîni, o să putreziți în rutină și în
mărginire alături de Rafaelii voștri și de Murillo. Vechea școală și-a
trăit traiul, ne-am săturat de ea. Loc pentru realism, loc pentru
tineri! Trăiască Manet și jos Luvrul! Jos cu rococoul Renașterii!»
Și totuși, sînt de bună credință. Asta nu-i împiedică să picteze în
asemenea fel îneît cea mai îngrijită operă a lui Manet poate să fie
un Correggio, un Greuze în comparație ai ceea ce fac ei.
A.L.T
Continui cu această notă foarte pariziană!
LA PATRIE. Joi 14 mai 1874.
CRONICĂ (extras).
(Vorbind de diverse expoziții deschise.)
[...] în boulevard des Capucines, s-a deschis expoziția Intran-
sigenților, s-ar putea spune a nebunilor: despre asta v-am mai
vorbit. Dacă Vreți să Vă distrați și aveți un sfert de oră de pierdut,
nu șovăiți să treceți pe-acolo.
A.L.T.
Ș i pentru a trage concluzia, articolul lui Leroy.
LE CHARIVARI. 25 aprilie 1874
EXPOZIȚ IA IMPRESIONISTĂ de Louis LEROY
O! Ce zi grea a fost aceea în care m-am dus la prima expoziție
din boulevard des Capucines, întovărășit de domnul Joseph
Vincent, peisagist, elevul lui Bertin, premiat și decorat sub mai
multe guverne.
Nesocotitul venise acolo fără vreun gînd ascuns, credea c-o să
vadă pictură din aceea care se vede pretutindeni, bună și proastă,
mai degrabă proastă decît bună, care nu atentează însă la bunele
moravuri artistice, la cultul formei și la respectul pentru maeștri.
Ah! forma. Ah! maeștrii. Nu mai avem nevoie de ei, dragul meu l
Noi am schimbat totul.
Intrînd în prima sală, Joseph Vincent a primit o primă lovitură în
fața dansatoarei domnului Degas.
—Ce păcat, mi-a spus el, că pictorul, avînd oarecare înțelegere
a culorii, nu desenează mai bine! Picioarele dansatoarei sale sînt
tot atît de scămoșate ca și voalul jupoanelor.
—Vă găsesc prea aspru cu el, i-am spus eu. Desenul acesta
este dimpotrivă foarte strîns.
Elevul lui Bertin, crezînd că eram ironic, se mulțumi să ridice din
umeri, fără a-mi mai răspunde.
Atunci, încet, încet, cu aerul cel mai naiv, l-am condus în fața
Cîmpului arat al domnului Pissarro.
La vederea acestui peisaj formidabil, bietul om a crezut că i se
murdărise sticla ochelarilor. I-a șters cu grijă și i-a pus din nou pe
nas.
— Pe Michalon, a strigat el, ce-i asta?
— Vedeți doar, o brumă pe brazdele săpate adine.
—Astea sînt brazde? Asta, brumă! Astea sînt resturi căzute de
pe paletă, așezate uniform pe o pînză murdară. N-are nici cap, nici
coadă, nici sus, nici jos, nici înainte, nici înapoi.
— Poate, dar impresia există.
— Ei bine, e foarte caraghioasă impresia asta!... O!... și asta?
— O livadă a domnului Sisley. Vă recomand micul copac din
dreapta, e vesel, dar impresia...
— Slăbiți-mă cu impresia dumneavoastră... Ăsta nu e nici
făcut, nici de făcut. Dar iată o Vedere din Melun a domnului
Rouart, unde se vede ceva în apă. Ia te uită, umbra primului plan
e foarte hazlie.
— Vibrația tonului Vă miră?
—Spuneți spoiala tonului, și-o să vă înțeleg mai bine. Ah! Corof,
Corot, cîte crime se fac în numele tău. Tu ai adus la modă această
factură neîngrijită, aceste frotiuri, aceste împroșcări în fața cărora
amatorul s-a înfuriat treizeci de ani și pe care nu le-a acceptat
decît constrîns și forțat de încăpățînarea ta liniștită. încă o dată,
pictura a străpuns stînca.
Sărmanul om vorbea alandala, așa, în liniște, și nimic nu mă
putea face să prevăd supărătorul accident care avea să rezulte
din vizita lui la această expoziție plină de violențe.
El a suportat chiar, fără prea mare ocară, vederea acelor Luntre
de pescuit ieșind din port ale domnului Monet, poate fiindcă l-am
smuls de la contemplarea aceea periculoasă înainte ca micile
figuri vătămătoare din primul plan să-și fi făcut efectul. Din
nenorocire, am făcut imprudența de a-l prea lăsa mult în fața
lucrării aceluiași pictor — Boulevard des Capucines.
— J4/I! ah! a rînjit el, ce reușit e ăsta! Asta impresie, ori nu mă
pricep eu. Numai că vă rog să-mi spuneți ce reprezintă aceste
nenumărate lișete negre în partea de jos a tabloului?
— Dar, am răspuns eu, aceștia sînt oamenii care se plimbă.
— Atunci eu semăn cu ăștia cînd mă plimb pe boulevard des
Capucines? Mii de tunete! Vă bateți joc de mine?
— Vă asigur, domnule Vincent...
—Dar aceste pete au fost obținute prin procedeul care se
întrebuințează pentru spoitul pietrelor de fîntînă. Trosc... pleosc...
tronc... fleonc /.. Merge de la sine. E nemaipomenit, îngrozitor. O
să m-apuce apoplexia, cu siguranță.
încercam să-l calmez arătîndu-i Canalul Saint-Denis al
domnului Lepine și La Butte Montmartre a domnului Ottin,
amîndouă destul de fine ca ton; Verzele domnului Pissarro l-au
făcut să se oprească și, din roșu, s-a făcut stacojiu.
— Sînt Verze, i-am spus eu cu Vocea domoală, convingătoare.
— Ah! nenorocitele, cît sînt de pocite. Nu mai Vreau să mănînc
varză toată viața mea.
— Totuși, nu-i o greșeală dacă pictorul...
— încetați sau fac o nelegiuire.
Deodată a scos un țipăt, zărind Casa Spînzuratului a domnului
Paul Cézanne. împăstările prodigioase ale acestei mici bijuterii
sfirșiră opera începută de lucrarea Le Boulevard des Capucines:
moș Vincent delira.
 Nebunia lui a fost, mai intii, destul de liniștită. Situindu-se pe
punctul de vedere al impresioniștilor, era cu totul de părerea lor.
—Boudin are talent, mi-a spus el, în fața Plăjii acestui artist,
dar de ce își migălește atîta marinele?
— Ah! găsiți că pictura lui e prea pigălită?
— Fără îndoială. Domnișoara Berthe Morisot!... în schimb.
Această tînără persoană nu-și pierde Vremea pictînd detaliile de
prisos. Cînd are o mină de pictat (Lectura), trage în lung de atîtea
ori cite degete are, și gata treaba. Neghiobii care mîzgălesc prea
mult cu mina nu pricep nimic din arta impresionistă, și marele
Manet i-ar alunga din republica lui.
— Atunci domnul Renoir merge pe calea cea bună, nu-i nimic de
prisos în Secerătorii lui. îndrăzni chiar să spun că figurile sale...
— Sînt încă prea studiate.
—Ah! domnule Vincent, priviți, vă rog, aceste trei tușe de culoare
care vor să reprezinte un om în grîu.
— Două sînt în plus, una singură era de ajuns.
L-am privit pe elevul lui Bertin, chipul i se făcuse roșu-închis.
Catastrofa mi se păru iminentă și domnului Monet i-a fost hărăzit
să-i dea lovitura de grație.
Ah! iată-l! Ah! iată-l! strigă el în fața numărului 98. Ce
reprezintă această pînză? Vedeți în catalog.
— Impression, soleil levant (Impresie, soare răsărind).
— Impresie, eram sigur. Trebuie să fie și Vreo impresie acolo. Și
ce libertate, ce factură ușoară! Hîrtia pictată în stare embrionară
tot e mai lucrată decît pictura asta.
—Oare ce-ar fi spus Bidault, Boisselin, Bertin în fața acestei
pînze impresionante?
— Nu-mi pomeniți de acești mîzgălitori hidoși, a urlat moș
Vincent.
Nenorocitul își renega zeii.
încercam, zadarnic, să-i înviorez judecata, care se stingea,
arătîndu-i Trezirea eleșteului a domnului Rouart, căreia îi lipsește
foarte puțin ca să fie perfectă, un Studiu de castel la Sannois al
domnului Ottin, foarte luminos și foarte fin, dar pe el îl atrăgea
oribilul. Spălătoreasă atît de prost spălată a domnului Degas îl
făcea să scoată strigăte de admirație.
Chiar Sisley i se părea drăgălaș și prețios. Ca să~i flatez mania
și de frică să nu-l irit, căutam ceea ce era bunicel în tablourile de
impresie și recunoșteam fără greutate că plinea, strugurii și
scaunul din Dejunul domnului Monet erau bucăți de pictură bune.
Dar el respingea aceste concesii.
—Nu, nu, striga, Monet slăbește acolo. Face concesii zeilor falși
ai lui Meissonier. E prea lucrat, prea lucrat, prea lucrat. Vorbiți- mi
despre Olympia modernă, așa mai înțeleg. Vai! să mergeți s-o
vedeți. O femeie aplecată căreia o negresă îi ridică ultimul văl ca
s-o arate în toată urîțenia ei privirilor încîntate ale unui muțunache
cafeniu. Vă amintiți de Olympia domnului Manet? Ei bine, era o
capodoperă de desen, de corectitudine, de finisare, în comparație
cu aceea a domnului Cézanne.
în sfîrșit paharul s-a revărsat. Creierul clasic al lui moș Vincent,
atacat în același timp din prea multe părți, se smintea de tot. S-a
oprit în fața gardianului din Paris care veghează asupra tuturor
acestor comori și, luîndu-l drept un portret, s-a apucat să-i facă o
critică foarte energică.
— E destul de prost, făcu el, ridicînd din umeri. Din față are
doi ochi, un nas și o gură. Impresioniștii n-ar fi făcut atîtea sacrificii
pentru detaliu. Din toate lucrurile inutile pe care pictorul le-a făcut
acestei fețe, Monet ar fi făcut douăzeci de gardieni din Paris.
— Ce-ar fi să circulați puțin, i-a spus portretul.
—îl auziți? Nici Vocea nu-i lipsește măcar. Multă Vreme i o fi
trebuit pedantului care l-a migălit ca să-l facă! Și, ca să dea
esteticii sale seriozitatea potrivită, moș Vincent se apucă să joace
dansul scalpului în fața gardianului, strigînd cu vocea sugrumată:
Hu! Eu sînt în impresia care merge, cuțitul de paletă răzbunător,
Boulevard des Capucines de Monet, Casa Spînzuratului și O
Olympie modernă de Cézanne! Hu! Hu! Hu!
Mi-a trebuit o vreme ca să înțeleg că articolul era ironic. La
început, luam provocările autorului către prietenul său pictorul
oficial drept elogii sincere. Acesta era așa-numitul spirit de
bulevard care s-a întîlnit cu teatrul purtînd același nume, cu
corsetele și mobilele imitații Henric al II-lea. Renoir spunea:
„Umorul englez este tot atît de superficial ca spiritul parizian, dar
cel puțin cei care se află de partea cealaltă a canalului Mînecii își
spală din cînd în cînd picioarele». Nu citez articolele elogioase,
care au fost scrise de prieteni ca Rivière sau Edmond Renoir.
Acela dintre expozanți care ieșea cel mai rău era tata, fiind cel
mai puțin insultat. Era considerat prea neînsemnat pentru a-l
ataca. „Nu eram luat în seamă. E foarte îngrijorător să nu fii luat
în seamă!”
După expoziție, s-au rărit comenzile de portrete din care trăiau
pictorii. Cine ar fi îndrăznit să expună în salonul lui operele artiș-
tilor atît de aspru criticați de mințile luminate ale vremii? Ș i
partizanii credincioși din familiile Choquet, Charpentier,
Caillebotte, Bérard și Gachet aveau pereții plini de operele tinerei
școli. O altă vînzare publică a unor opere de Renoir, Sisley și
Pissarro le-a adus trei sute de franci. Cu toate astea, pictorii
oficiali vindeau foarte scump tablourile lor, erau plini de onoruri
și decorații și locuiau în case somptuoase, în stilul Renașterii. „Să
nu mi se spună că toate astea veneau numai de la stat, de la
Belle-Arte și de la Institut. Publicul se delecta cu aceste lături.”
Tata s-a gîndit un moment să se întoarcă la decorarea pereților
de cafenea. Dar de data asta „dopul” se sborși „Gustasem din
fructul oprit. Nu mai puteam da înapoi.”
Din fericire, exista Monet. Și el a reacționat într-un mod
uimitor. Neacceptarea eșecului și a altor eșecuri care au urmat în
chip nemilos s-a concretizat într-o acțiune atît de neașteptată
încît tata mai rîdea încă, după patruzeci de ani. Mai cu seamă
peisajul său, Impresie, fusese calul de bătaie pentru că „nu se
vedea nimic în el”. Monet, semeț, ridica din umeri: „Bieți orbi
care vor să precizeze totul prin pîclă!” Un critic îi declarase că
pîcla nu e subiect de tablou. „De ce nu o luptă de negri într-un
tunel?” Această neînțelegere îi făcuse chef să picteze ceva și mai
neguros, într-o dimineață, l-a trezit pe Renoir cu un strigăt de
triumf. «Am găsit... gara Saint-Lazare! în momentul plecărilor,
fumul locomotivelor e atît de gros, încît nu se mai distinge
aproape nimic. E o încîntare, o adevărată feerie.” Nu înțelegea să
picteze gara Saint-Lazare din memorie, ci s-o prindă pe viu, cu
jocul soarelui trecînd printre aburi. «Vor trebui să întîrzie
plecarea trenului de Rouen. Lumina e mai bună ia jumătate de
oră după plecarea trenului. — Ești nebun!”
în adevăr „impresioniștii” nu mai aveau ce mînca. Trăiau din
cîteva invitații la masă. Tata nu se mai ducea nici măcar la
lăptăria lui obișnuită, a cărei proprietăreasă, drăguța doamnă
Camille, i-ar fi dat pe datorie. Se temea că n-o să-i poată plăti
nicicînd. Fratele său Edmond a trebuit să-și amine pentru mai
tîrziu două proiecte importante, căsătoria și publicarea revistei
L’Impressionniste, în întregime consacrată noii picturi. Cézanne
se întorsese la Aix. Degas se ascunsese în confortabila sa
locuință din rue Victor-Masse. Monet era mai presus de aceste
împrejurări. S-a îmbrăcat cu cele mai frumoase haine, și-a înfoiat
dantelele la mîneci și, jucîndu-se neglijent cu un baston de
trestie cu măciulia de aur, și-a trimis cartea de vizită directorului
gării Saint-Lazare. Ușierul, uimit, l-a introdus imediat. înaltul
personaj l-a poftit să șadă pe vizitatorul care s-a recomandat
foarte simplu: „Sînt pictorul Claude Monet”. Directorul în cauză
habar n-avea de pictură, dar nu îndrăznea s-o spună. Monet l-a
lăsat să se bîlbîie cîteva clipe apoi a binevoit să-i spună marea
veste. „M-am hotărît să pictez gara dumneavoastră. Am șovăit
multă vreme între gara de Nord și gara dumneavoastră, dar cred,
în sfîrșit, că a dumneavoastră are mai multă personalitate.” A
obținut tot ce-a dorit. Au fost oprite trenurile, evacuate
persoanele, s-au umplut locomotivele cu cărbuni pentru a le face
să scoată fumul de care avea el nevoie. Monet s-a instalat ca un
tiran în gară, a pictat zile întregi într-o totală reculegere și a
plecat, în cele din urmă, cu mai bine de jumătate de duzină de
tablouri, salutat pînă la pămînt de întregul personal, în cap cu
directorul. Iar Renoir încheia: „Ș i eu care n-aș fi îndrăznit să mă
instalez nici măcar în fața vitrinei băcanului din colț!”
Paul-Durand Ruel a cumpărat lucrările cu „gara Saint-Lazare”
și a făcut în așa fel ca să le dea niște avansuri protejaților săi.
Această dovadă de vitalitate a noii școli le-a fost tuturor de folos.
Dar nu numai Monet avea încredere în el și în prietenii săi. Chiar
și la Ș coala de Belle-Arte, tinerii erau pentru impresioniști. Cu
ocazia reînălțării coloanei Vendôme, ei înbunătățiseră cîntecul pe
care-l cunoaștem:
Monsieur Courbet a dit à Cabanel (bis)
Cabanel
Pourquoi peins-tu avec du caramel Que penses-tu, Gerome
De la colonne Vendome
Ca n'vaut pas l’jaune de chrome Faudra la demolir
Pour em... l’empire.
(Domnul Courbet i-a spus lui Cabanei (bis) I Cabanei / De ce
pictezi cu caramel / Ce crezi-tu, Gerome / Despre coloana
Vendome I Nu face cit galbenul de crom / S-o dărîmăm va trebui /
Pe stăpînire-a — a necăji.)
în fiecare zi, venea cîte un tînăr pictor să-l vadă pe Renoir.
„Domnule Renoir, am vrea să facem ca dumneavoastră, dar nu
putem! — Nu-i cine știe ce; e destul să privești.” Altul: „Domnule
Renoir, pînă acum credeam că pictura înseamnă Delacroix.
Acum, cred că pictura sînteți dumneavoastră!» Tata comenta: «Ca
și cînd n-ar fi loc destul pentru Delacroix... și sute din ceilalți
printre care și sluga voastră... într-un colțișor!” Și tata adăuga:
Cît ești de entuziast la douăzeci de ani! oare de ce ne schimbăm
și ajungem domni cu jobene și doamne cu corset!”A venit să-l
caute o delegație... Erau vreo jumătate de duzină. „Domnule
Renoir, noi am aruncat toate tuburile de negru în Sena.» Tata s-a
îngrozit. „Negrul este una dintre culorile cele mai importante.» El
le-a demonstrat existența negrului în natură. Greșeala „pompie-
rilor” era aceea de-a nu vedea decît negru și încă negrul pur.
Natura însă nu poate suferi puritatea. Pe timpul cînd era dresor
de cai la Bordeaux și la Tarbes, tata aflase că pentru un călăreț
adevărat nu există nici cai negri, nici cai albi. Infanteriștii
întrebuințează asemenea expresii. Caii care le par negri sînt
«murgi» și cei pe care ei îi văd albi sînt numai „suri». Pielea lor are
perii amestecați. Ansamblul tonurilor dă impresia de negru la
părul calului. Ș i printre acești peri, chiar aceia negri trebuie să fie
compuși din pigmenți diferiți. „Așa încît trebuie să folosim negrul,
dar să-l amestecăm ca în natură!” Mai tîrziu, Renoir avea să
folosească, totuși, negrul pur, dar cu prudență „știind ceea ce
făcea, sau aproape știind, căci înveți în fiecare zi cîte ceva”.
în timpul anilor grei, Monet nu numai că i-a încurajat pe tova-
rășii săi, și pe tata mai ales, dar le-a dezvăluit și principiile
comerciale care aveau să ajungă temelia însăși a existenței
picturii în vremea noastră. încerc să transcriu esența rațiunii
sale, așa cum mi-o expunea tata: calea ferată a înlocuit trăsurile
particulare, o recunoaștem. Nimănui nu i-ar fi venit ideea să se
ducă la Lyon cu o trăsură. Mai întîi pentru că nu mai există
trăsuri. Atunci de ce pictorii încearcă să trăiască făcînd curte
unor mecena, atunci cînd nu mai există mecena? Ce putem
scoate de la protectorii noștri? Un nenorocit de portret, din cînd
în cînd, datorită căruia trăim opt zile și iar începem să tragem
mîța de coadă. Așa cum călătorim în trenuri ale căror perne
umplute cu lînă și gări monumentale sînt plătite de sute de
călători, tot așa trebuie să vindem unor negustori, ale căror
locuințe somptuoase vor fi plătite de sute de clienți. A trecut
vremea micului negoț individual, al trocului. Sîntem în era
comerțului mare. Ș i, în timp ce negustorii noștri se vor ocupa de
amatori, noi vom face pictură, departe de Paris, pretutindeni, în
China sau Africa, acolo unde vom găsi motive care să ne
îmboldească.
Impresioniștii știau bine că singurul mare negustor în stare să
impună pictura lor era Paul Durarid-Ruel. Tata, practic, adăuga
că el era probabil singurul care se interesa de ei. Dilema sta în
cîteva cuvinte. Sau se acorda un fel de monopol protectorului lor,
sau continuau să vîndă cu bucata, avînd toate decepțiile celui
care e dator să stăruie. Renoir prevedea că prima soluție, inevi-
tabilă de altfel, era o portiță deschisă speculației. Un negustor
atît de îndrăzneț ca Durand-Ruel era, chiar din cauza curajului
său, un speculant. Cu zece ani înainte nu încercase oare să
acapareze toate lucrările lui Theodore Rousseau? Cu noul sistem,
negustorii avînd monopolul mărfii, puteau să urce sau să-i scadă
valoarea. Ca să influențeze piața, nu aveau decît să închidă sau
să deschidă stăvilarele. Și, cine știe? amatorii se vor apuca poate
să cumpere tablouri pentru a face afaceri, nu numai ca să le
agațe în sufrageria lor, și să aibă plăcerea de a le privi. «Ei și!...
răspundea Monet. Oare esențialul nu e să ne continuăm
căutările?” De altfel, argumentele pro sau contra nu erau decît
vorbărie goală. Sistemul era în progres și Paul Durand-Ruel avea
să-l înzestreze cu o forță creatoare nemaipomenită. El a fost
inventatorul unei noi profesii. Geniul lui comercial s-a adăugat
geniului creator al pictorilor, ca să dea Parisului o strălucire
artistică nemaiatinsă de la Renașterea italiană.
Impresioniștii acordau importanță dezvoltării fotografiei din
vremea lor. Prietenul lor Charles Cros vedea în asta un mijloc de
a studia problemele descompunerii luminii și de a împinge mai
departe experiența impresionismului. Seurat, pe care tata l-a
cunoscut destul de puțin, credea în studiul mișcării prin
fotografie, îl interesa pușca fotografică a lui Marey. Renoir
consideră fotografia ca pe un mare bine și ca pe un mare rău.
„Așa cum e cu toate invențiile de cînd e lumea lume.» El îi era
recunoscător lui Niepce și lui Daguerre de-a fi «eliberat pictura
de-o mulțime de treburi nesuferite, începînd cu portretul de
familie. Acum, negustorul cumsecade care dorește un portret se
duce pur și simplu la vecinul lui, fotograful. E cu atît mai rău
pentru noi, dar cu atît mai bine pentru pictură”. Dimpotrivă,
fotografia, după părerea tatii, risca să compromită existența
pictorilor amatori. «Toate acele domnișoare care pictează cu
acuarele, de-ți vine să plîngi de prostia lor, dobîndesc totuși o
vagă idee de ceea ce înseamnă pictura. Ca să-l apreciezi pe
Mozart, e bine să cînți puțin la pian. Ca să-l apreciezi pe moș
Corot, ți-e de folos să fi încercat și tu să faci peisaje. Fotografia va
distruge pictorul amator și indirect pe amator pur și simplu,
poate va distruge chiar pictura, care trăiește prin amator.» Aici
tata «își vîra degetul în ochi», cum ar spune el singur dacă ar fi
acum ca să constate înflorirea de necrezut a cavalerilor pensulei.
Să sfîrșim aceste reflecții fotografice cu un răutăcios joc de
cuvinte pe care Renoir îl atribuia lui Degas. Această glumă
trebuie să fi fost concluzia unei discuții dintre celebrul fotograf
monden Nadar și pictor, cel dintîi demonstrînd celui de-al doilea
superioritatea fotografiei față de pictură, în ceea ce privește
asemănarea. Nadar, crezînd că-și desființează adversarul,
adăugase: «De altfel și eu sînt pictor”. Ș i Degas, cu un voit accent
golănesc, contrastînd în mod comic cu înfățișarea lui de burghez
conservator, ar fi răspuns: «Ei, aș, prost artist, prost pictor,
prost... ograf!25»
Expoziția din 1874 nu a fost singura. în discuțiile noastre,
Renoir nu făcea aluzie la aceste încercări decît pentru a data
întîl- nirile prietenilor pe care îi iubise. Mulți dintre ei erau
funcționari. Se pare că administrațiile publice franceze au fost un
teren deosebit de prielnic pentru dezvoltarea gustului artistic și
literar. Numele lui Lestringuez revenea adesea. Asta mă interesa,
căci îl cunoscusem cînd eram mic. Fiica lui, Mărie, a rămas o
bună prietenă de-a mea și fiul lui, Pierre, mi-a fost tovarăș de
luptă în multe din aventurile mele cinematografice. Cînd eram
copil, ne duceam adesea să prinzim la familia Lestringuez, la
Neuilly. Aveau o casă frumoasă, bine aranjată, mirosind frumos
a ceară și piele. Aceste mirosuri, în imaginația mea de băiețel,
erau simbolul eleganței absolute. Ce contrast față de casa
noastră, unde tata interzicea să se dea cu ceară pe podele de
frică „să nu-și rănească copiii vreun genunchi» și unde se simțea
25 Joc de cuvinte în limba francezi: Va donc, eh, faux artiste, faux peintre, faux... tographe (faux =
fals).
mai ales mirosul terebentinei. Domnul Lestringuez mă
impresiona din cauza bărbii sale roșcate și mai ales a ochilor
inteligenți și a unei ușoare deformări a coloanei vertebrale; dar în
special pentru că copiii săi îi spuneau «dumneavoastră» și nu
vorbeau în timpul meselor. Doamna Lestringuez nu-l întrerupea
niciodată pe soțul ei. Ne încînta mania ei de a poci numele. „îmi
dați voie să vă prezint pe domnul Goujon... — Scuzați-mă,
doamnă, numele meu e Veron... — Domnul Merlan se întoarce
dintr-o lungă călătorie...” Desigur că o făcea anume. Glumele
erau făcute pe tonul acela detașat care este apanajul parizienilor
bine crescuți. Totul în casa din Neuilly îndreptățea comentariul
Gabriellei: «Sînt oameni șic». Eu îi găseam drăguți dar puțin cam
afectați. Așa încît mare mi-a fost surpriza cînd tata mi-a vorbit,
mai tîrziu despre tînărul Lestringuez ca despre un extravagant.
Marea lui pasiune, pe vremea impresioniștilor, fuseseră științele
oculte. Cunoștințele lui în acest domeniu erau imense, împreună
cu Villiers ae l’Isle-Adam se deda la experiențe periculoase.
Renoir refuzase totdeauna să ia parte la ele. îl interesa prea puțin
ce era dincolo. «O să vedem după aceea. Calitatea de-a fi mort
îmi va da poate mijlocul de-a mă bucura de moarte. Pînă atunci,
în calitatea mea de om viu, mă mulțumesc să mă bucur de viață.»
Dimpotrivă, demonstrațiile de hipnotism ale prietenului său îl
distrau la nebunie. „Era în stare să te adoarmă într-o clipă. într-
o seară, l-a hipnotizat pe Frank Lamy, i-a dat ordin să se
dezbrace și l-a trimis să se plimbe pe stradă în chiloți.” Era
funcționar la Ministerul de interne și pretindea că putea să
răstoarne Republica hipnotizîndu-i pe toți șefii de serviciu din
administrația sa. „Mă abțin, spunea el, pentru că nu am pe
nimeni cu care să-l înlocuiesc pe Mac-Mahon. Singurul rege care
mă interesează e Carol al IX-lea și el e mort.» Predilecția pentru
Carol al IX-lea o avea din cauza nopții Sfîntului Bartolomeu, „o
încercare într-adevăr serioasă pentru a stăvili creșterea
populației, cel de-al doilea mare pericol care amenință sărmana
noastră omenire». Cel dintîi pericol era, după Lestringuez, pictura
cu bitum.
Lestringuez îl aducea cu el adesea pe prietenul său, compozi-
torul Chabrier. Mama mi-a vorbit despre el de mai multe ori
pentru că, din cauza lui, luase hotărîrea de a nu mai cînta la
pian. Bineînțeles, o iau înainte. Primele vizite ale lui Chabrier au
avut loc înainte ca tata s-o fi cunoscut pe mama. Dar mi-e greu
să pescuiesc în dezordinea amintirilor mele și să păstrez o ordine
strict cronologică. Prefer să urmez acel fir misterios care se
numește asociație de idei. Deci mama cînta la pian, ca o mulțime
de alte fete tinere. «Mi se făceau complimente. Renoir îmi cerea
să-i descifrez melodii de Schumann. El o cunoscuse bine pe
doamna Schumann înaintea războiului din ’70. Apoi a venit
Chabrier și, ca să-mi facă plăcere, a cîntat compoziția sa España.
Ai fi zis că s-a dezlănțuit un uragan. Bătea și iar bătea în pian.
Era vară. Fereastra era deschisă. Mi-a venit ideea să privesc în
stradă. Era plină de lume, care asculta vrăjită. Cînd Chabrier a
cîntat ultimele acorduri, am jurat să nu mă mai ating de pian.
Un amator e ridicol. La fel ca oamenii care îl cunosc pe Renoir și
vor să picteze. Cum pot oare? „Ș i mama a adăugat: «De altfel,
Chabrier rupsese mai multe coarde și pianul nu mai putea fi
folosit».
Renoir îl admira pe Chabrier, în viața de toate zilele mai ales.
„Drăguț, generos și frumos!... frumos! Asta l-a pierdut. Iubea
prea mult acele doamne de la Operă. Și nu numai pentru vocea
lor!” L-a revăzut, mai tîrziu, cu ocazia reluării unuia dintre orato-
riile sale. Cei doi bărbați aveau aceeași vîrstă. Tata, subțirel ca
un fir, mai sprinten ca niciodată, continua să se cațere pe trepte,
sărind din patru în patru; Chabrier, îngrășat, îmbătrînit, mergea
cu greutate, cu ajutorul unui baston. „M-a recunoscut și a plîns
de bucurie. Dar nu și-a recunoscut muzica. A întrebat chiar: „De
cine e?” Ș i Renoir trăgea concluzia: «Ticăloasele! E mai bine să le
pictezi!»
Să ne întoarcem la întrunirile din jurul lui Renoir, încă
celibatar. Ele se țineau în atelierul său din rue Saint-Georges la
numărul 35, în care s-a instalat în 1873, la ultimul etaj,
deasupra apartamentului unchiului Edmond, ajuns campionul
atitrat al impresionismului, în ciuda neîncrederii generale,
Edmond reușea să-și plaseze articolele. «O inteligență
strălucitoare și o autoritate uimitoare», spunea despre el Renoir,
care mi-a povestit următorul lucru, ilustrînd foarte bine diferența
dintre cei doi frați. Asta se întîmpla pe Promenade des Anglais la
Nisa, fără îndoială după 1900. Ardea Cazinoul din golf și o
mulțime de gură-cască se înghesuiau ca să vadă spectacolul.
Tata ieșea dintr-un hotel din cartier, unde se dusese să-l vadă pe
prietenul său Camondo26. încerca să iasă din mulțime („Mulțimea
e proastă! Poate să te înăbușe, să te calce în picioare privindu-te
cu ochi rotunzi și goi!”), cînd atenția i-a fost atrasă de o voce
care, dominînd diversele zgomote, dădea ordine precise și logice.
„Cunosc vocea asta”, își spunea tata, pe care vecinii îl îmbrînceau
fără milă. Vocea continua. Docili, oamenii ascultau, se înșirau pe
trotuar ca să-i lase pe pompieri să treacă, eliberînd intrările
clădirii în flăcări din care locatarii ieșiau în ordine. într-adevăr,
erau unchiul meu Edmond. Cocoțat pe acoperișul unei mașini,
conducea benevol operațiile. Foarte firesc, șeful pompierilor,
prefectul, sergenții, primarul veneau din nou la el după ordine și
el le dădea tot atît de firesc. O clipă, Renoir a avut ideea să
meargă la el. Dar la comanda acestui șef improvizat, grupul
curioșilor s-a dat înapoi pentru a lăsa cale liberă ambulanțelor. Și
tata, măturat de viitoare, a fost tîrît departe!
Georges Rivière a fost desigur unul dintre prietenii nelipsiți ai
lui Renoir între 1874 și 1890. Funcția lui de la Ministerul de
finanțe îi lăsa timp liber pe care el îl consacra tatii, pe de-a
întregul. Mai tîrziu, a fost numit șef de birou, apoi șef de cabinet
al ministrului, s-a căsătorit și a avut copii. Aceste diferite sarcini
l-au tîrît departe de cartierul Montmartre al tinereții sale. După
cum vom vedea, avea să revină mai tîrziu. în cartea sa, Renoir ji
prietenii săi, el a reprodus un tablou reprezentînd cîțiva obișnuiți

26 Isaac de Camondo, colecționar celebru. (N.A.).

ai atelierului din rue Saint-Georges, în 1876. Se vede acolo
Lestringuez, Cabaner, Rivière însuși, Pissarro și Corday, un
pictor care a fost unul dintre cei mai credincioși tovarăși de
tinerețe ai lui Renoir. Cred chiar că trecuse prin atelierul lui
Gleyre și că-l cunoscuse pe Bazille. Tata îl admira fiindcă „picta
bine” și pentru că lucra după un program bine stabilit. Corday
compara bucuros pictura cu gimnastica. „Pictorii, ca și gimnaștii,
trebuie să se mențină în formă. Trebuie să păstreze privirea
limpede și gesturile precise; și picioare bune ca să iasă la
peisaj...»
Pissarro, care rămînea „creierul tinerei picturi”, trăsese cîteva
concluzii după expoziția din 1874. Mai întîi că este inutil să faci
concesii. Loja lui Renoir, pictată ca de un clasic, fusese
disprețuită, aproape ignorată. A doua lecție: publicul, în care
impresioniștii aveau o încredere oarbă, nu era judecătorul
infailibil pe care-l sperau ei. A treia lecție: trebuie să se adune cei
de-o seamă. Amestecul intransigenților cu cei călduți nu adusese
nici un client în plus.
Renoir era pe de-a întregul de acord cu Pissarro a cărui
„judecată desăvîrșită» o admira fără rezerve. Asta nu-l împiedica
să aibă părerile sale proprii. Există adevăruri generale și mai e și
adaptarea individului la circumstanțe. „Mai ales aprecierea justă
a ceea ce poți să faci și a ceea ce nu poți să faci. Niciodată nu
trebuie „să pregătești o lovitură”. „E ceva aici din filozofia
„dopului”. I-am atras atenția lui Renoir, care a răspuns cu un
„De ce nu?” ironic: „Loviturile de picior în fund nu fac rău
nicicînd. Ceea ce-i mai caraghios e faptul că nu ți se aplică
niciodată atunci cînd trebuie. Dar te trezesc, și asta-i esențialul».
Criticii Lojei erau nedrepți și Renoir știa asta.”Poate că e vanitate,
dar cred că era bine pictată 1» dar lovitura l-a făcut pe Renoir să
cerceteze din nou eterna dilemă dintre natură și atelier. «La urma
urmei, un tablou e făcut ca să fie privit într-o casă închisă, cu
ferestre care adesea dau o lumină falsă. Deci trebuie adăugat
lucrului după natură și puțin lucru în atelier. Trebuie să te
îndepărtezi de beția luminii adevărate și să-ți digeri impresiile în
cenușiul unei locuințe. Apoi te întorci ca să te îmbeți de soare. Te
duci, te întorci și pînă la urmă va ieși ceva!» Concluzia eșecurilor
expozițiilor de debut: Renoir s-a întors în muzee, mai tîrziu a
vizitat Italia, Spania, Flandra, împingînd cît mai departe
contactul intim cu maeștrii trecutului.
Un alt tovarăș al serilor din rue Saint-Georges a fost Lhote. Era
funcționar la agenția Havas și a venit să-l vadă pe Renoir fiindcă
iubea pictura. Nu-și putea permite să cumpere tablouri fiindcă n-
ar fi știut unde să le agațe. Era un nomad. Străbătuse toată
Europa pe jos. Fusese și ofițer de marină comercială și navi- gase
pe coastele Africii de Sud și ale Asiei: putea să-i descrie cu
precizie lui Renoir, care încă nu părăsise Franța, operele lui
Velâzquez de la Prado sau pe cele ale lui Giotto din Florența. în
lipsa tablourilor, făcea colecție de aventuri feminine. Tata l-a
îndrăgit mult pe acest bărbat atît de diferit de el. Lhote îi era și el
foarte devotat. Au făcut împreună cîteva călătorii în insula
Jersey, unde au petrecut mai multe săptămîni, unul pictînd,
celălalt privindu-l și încercîndu-și norocul la cele cîteva fuste care
împodobeau orășelul. Locuiau la un pastor englez. Lhote era
foarte miop. într-o zi, cînd o necăjea pe fiica pastorului, o blondă
drăguță de optsprezece ani, ea l-a respins atît de violent că i-au
căzut ochelarii și nu i-a mai putut găsi. Bîjbîind, a trecut în
camera alăturată, un mic salon, ca să ceară ajutorul tatii, care
lua cafeaua cu pastorul. Camera era întunecoasă și Lhote nu mai
vedea aproape nimic. Pastorul s-a ridicat să-l ajute. Lhote s-a
izbit de el și a crezut că e fata. L-a îmbrățișat galeș și a început
să-l sărute. Mirat, bietul om nu putea decît să repete: «Please,
mister Lhote1. în Anglia, bărbații nu se sărută între ei». A doua zi,
fiica pastorului l-a tîrît pe Lhote într-un colț al grădinii și l-a
sărutat drept pe gură. „Nu găsești că e mai plăcut cu mine decît
cu tata?” După cîteva zile, Renoir ieșind la peisaj, printre stînci,
i-a surprins pe îndrăgostiți într-o poziție cu totul neechivocă.
Jenat, s-a îndepărtat fără zgomot. Cei doi n-au observat prezența
lui și și-au continuat jocul. Tata a putut s-o audă pe fată
murmurînd în extaz: «O! Domnule Lhote! Ce-ar zice tata dacă ar
ști că-mi faci curte!»
„înțelegi tu, e foarte frumos să te înduioșezi gîndindu-te la
trecut. Firește că regret farfuriile făcute cu mina, mobila
tîmplarului din sat, vremea cînd fiecare lucrător putea să se lase
în voia imaginației sale și să-și pună pecetea personalității sale pe
cel mai mărunt obiect de trebuință zilnică. Astăzi trebuie să fii
artist ca să ai această plăcere și să semnezi, ceea ce eu nu pot
suferi. Dar pe de altă parte, sub Ludovic al XV-lea, aș fi fost
obligat să pictez subiecte. Și ceea ce mi se pare a fi cel mai
important în mișcarea noastră e faptul că am eliberat pictura de
subiect. Pot să pictez flori și să le numesc foarte simplu „flori”,
fără ca ele să aibă o poveste.” îi plăcea Bach pentru că muzica lui
nu spunea nici o poveste. Era muzică pură, ca pictura pe care el
voia s-o facă. „Și apoi, nu te poți schimba. M-am născut în epoca
mea și reacționez ca un om al epocii mele. Ș tii după ce-mi dau
seama? După privată! >> Astfel numeau tata și francezii din
copilăria mea «latrinele», altfel spus ceea ce ascundem astăzi
public sub expresia străină water-closet. Cu toate că eram
obișnuit cu comparațiile neașteptate ale tatii, folosirea acesteia
pentru a simboliza trecerea timpului tot m-a surprins. Totuși ea
se bazează pe observația exactă a schimbării obiceiurilor care au
urmat începutului erei tehnice. Renoir se afla în situația de-a
cîștiga ușor. Exemplele nu lipseau: Ludovic
Vă rog, domnule L.liote. (în 1b. engl.) al XlV-lea, primindu-și
curtenii așezat pe scaunul găurit, nu se jena de loc să-și facă
nevoile în fața unei mulțimi. Ceea ce-l izbea cel mai mult pe tata
în modul celor bătrîni de a trata această funcție naturală era
lipsa totală a dezgustului. încă în secolul XVIII, în toate hanurile
din Franța, locul în chestiune era o simplă gaură deasupra căreia
erau cîteva scînduri, pe care clientul era nevoit să-și păstreze
echilibrul. Hîrtia foarte mătăsoasă era înlocuită de o cordică care
atîrna de sus și era aceeași pentru toți cei care o foloseau.
„Numai asta, spunea Renoir, și compensează urîțenia Operii lui
Garnier!... Ș i mirosul? Ce se întîmpla cu mirosul? Aveau oare
nasul mai astupat decît al nostru?” Explicația asta nu-l
satisfăcea de loc. Dimpotrivă, credea că înlesnirile progresului ne
fac să ne pierdem folosirea simțurilor, așa cum automobilul ne
face să nu folosim picioarele. „De altfel, trăim în niște mirosuri
groaznice și ne deprindem foarte bine cu ele. Putoarea mașinilor
ne otrăvește (ce-ar fi spus el acum!), pe toate scările din Paris
miroase a gaz și asta încă nu-i numic. Avem și paciuli I” acest
nume exotic era acela al unui parfum la modă după care erau
nebune femeile de la sfîrșitul secolului și pe care Renoir nu-l
putea suferi. „E destul de grav cînd o blondă nu se spală, dar
dacă aceeași blondă se parfumează cu paciuli te poate face să
leșini!... Jean, deschide ferestrele că miroase a untură arsă.” Eu
nu simțeam nimic, deschideam ferestrele și mă duceam să văd la
bucătărie, unde într-adevăr o găseam pe la Boulangère prăjind
bucăți de slănină pentru iahnia de fasole. Nasul neliniștit al lui
Renoir, ca și ochii săi, ca toate simțurile lui, prindea totul.
Sensibilitatea acestei mașini de înregistrat îmi dădea complexe.
Pentru a încheia cu „privatele”, Renoir exprima o judecată:
anume, că acest confort, această curățenie, această folosire
permanentă a apei, riscă să ia locul unui element al vieții pe care
el îl considera indispensabil: luxul. „Am o baie de care nu m-aș
mai putea lipsi. Totul e s-o pot păstra fără a pierde plăcerea
pentru o ramă Ludovic al XV-lea, sculptată cu dalta și poleită cu
foițe de aur. în ziua în care mă voi mulțumi cu o ramă din ghips
aurită cu pensula muiată în culoare sintetică, voi fi plătit, poate,
prea scump pentru baia mea!”
Un alt nume legat de amintirile perioadei din rue Saint-
Georges este acela al lui Lascou „un judecător de instrucție
căruia-i intrase în cap să mă facă să-l iubesc pe Wagner. Trebuie
să spun că reușise, la început!” Că împotriva lui Wagner se
invoca de obicei și un fals sentiment național îl entuziasma și mai
mult pe tata. El, atît de calm de obieci, a înjurat pe unii, ba chiar
s-a bătut cu bastonul, cu adversarii maestrului german. „E idiot,
dar sănătos. Este bine să te pasionezi, din cînd în cînd, pentru
altceva decît pentru ideea ta fixă.”.Nu știu în care teatru din Paris
se întîmpla asta, dat probabil că Renoir se distrase bine.
«Jobenul, acest instrument grotesc, s-a dovedit un foarte bun
protector contra loviturilor de baston. Coridoarele erau pline de
ele.»
Mai tîrziu, Lascou avea să-l prezinte pe tata lui Wagner. Rezul-
tatul a fost portretul pe care-l cunoaștem și două-trei schițe, totul
executat în trei sferturi de oră de poză. Numai atîta a putut
obține Renoir de la compozitor. Cred că asta s-a întîmplat la
Palermo, adică la sfîrșitul perioadei din rue Saint-Georges. în
acest scurt timp, Wagner a găsit mijlocul de-a emite păreri
asupra picturii care „erau anapoda! 1 La sfîrșitul ședinței, îl
găseam mult mai puțin talentat. Ba în plus, Wagner îi detesta pe
francezi pentru ostilitatea pe care-o manifestau față de muzica
lui. în timpul acestei ședințe, a repetat de mai multe ori:
francezilor nu le place decît muzica evreilor.. muzica evreilor
germani!” Renoir, plictisit, i-a făcut, pictînd, elogiul lui Offenbach
«pe care îl adoram! și Wagner începuse să mă plictisească!» Spre
marea surpriză a a tatii, Wagner a făcut o mișcare de aprobare.
„E o muzică „migă” dar nu proastă. Dacă n-ar fi evreu, Offenbach
ar fi un Mozart. Cînd vorbesc de evreii germani, mă gîndesc la
Meyerbeer al dumneavoastră!»
Renoir a asistat, mai tîrziu, la o reprezentație cu Walkyria la
Bayreuth. „N-ai dreptul să-i închizi pe oameni timp de trei ore în
întuneric. E un abuz de încredere.» Tata era împotriva sălilor de
teatru neluminate. «Ești obligat să privești singurul punct
luminos, scena. E o tiranie! Poate că am chef să privesc o femeie
frumoasă într-o lojă. Ș i-apoi să fim sinceri. Muzica asta a lui
Wagner e foarte plicticoasă!” Această schimbare nu l-a împiedicat
să continue a-l vedea pe Lascou. „Mă uimea. Gîndește-te la un
judecător de instrucție care călătorește prin toată Europa cu
pianul lui propriu, în vagonul de bagaje, așa cum alții călătoresc
cu lenjeria lor!»
Tata a revenit adesea la întunericul teatrelor. „Pentru mine,
spectacolul este în același timp pe scenă și în sală. Publicul e tot
atît de important ca și actorii-” îmi spunea că în Italia, în secolul
al XVIII-lea, unde balcoanele erau toate numai loji, oamenii

considerau teatrul ca un loc de întîlnire. Nu te duceai numai

să vezi o piesă, ci și să te întîlnești cu alții. Loja, precedată adesea
de un budoar minuscul, era o prelungire a salonului din
„palazzo”. Acolo serveai ceaiul, fumai, stăteai de vorbă. Cînd
tenorul sau contralto începea un duet strălucitor, tăceau și
ascultau cu religiozitate. Dar nu erai forțat de nici un fel de
șmecherie de lumină. „Ceea ce mă plictisește la teatrul modern e
faptul că a ajuns solemn. Te crezi la biserică. Cînd am chef să
merg la slujbă, mă duc la o biserică!» Mărturisesc, în calitate de
autor de piese și filme, că nu împărtășesc entuziasmul tatii
pentru spectatorii care vorbesc în timpul spectacolului. Cînd
proiecția vreunuia din filmele mele este punctată de scrîșnitul
puștilor mîncînd arahide, sînt foarte nenorocit. Asta, fără
îndoială, fiindcă motivele care mă leagă de teatru nu sînt aceleași
ca ale tatii. Tînăr fiind, nu scăpase nici una din operetele lui
Offenbach. îl urmărea și pe Herve. Dar ceea ce-l bucura era
faptul că se simțea într-o anume stare de mulțumire, care
începea la ușa sălii. Latura «sărbătorii» era foarte importantă
pentru el. Noi mergem la teatru ca să urmărim o intrigă, sau
desfășurarea anumitor caractere, de care tatii nici nu-i păsa. El
se ducea la teatru așa cum te duci la plimbare duminica la țară,
ca să te bucuri de aerul curat, de flori, și mai ales de bucuria
celorlalți care se plimbă. Și avea darul de-a se putea concentra
asupra unei impresii, în mijlocul a zece impresii diferite.
Artista lui preferată era Jeanne Granier. «Un glas plăpînd, dar
atît de curat, atît de precis, de spiritual». Prințul de Galles,
viitorul rege Eduard al VII-lea al Angliei, nu scăpa nici o
reprezentație a Jeannei Granier de la Varietăți, cînd se afla la
Paris. Publicul era convins că admirația lui pentru stea nu ținea
numai de domeniul artistic. La sfîrșitul unei arii, cînd izbucneau
aplauzele, ele se adresau cîntăreței și prințului. Toată sala se
întorcea spre el ca pentru a-l felicita pentru gustul lui. Ș i viitorul
rege al Angliei, băiat bun, saluta mulțimea, nefiind jenat de loc
de aluzie, savurînd această intimitate care era, printre multe
altele, o însușire a Parisului.
Offenbach locuia într-o frumoasă casă boierească în capătul
de jos al străzii La Rochefoucauld. Din cînd în cînd tata cobora
dealul colinei și venea să fumeze o țigară după ședința de lucru,
tîrziu după-masa. Cei din casă abia se trezeau. Pentru familia
Offenbach atunci erau zorile. Compozitorul înghițea o ceașcă de
cafea cu lapte și un corn, prînzul lui adevărat fiind supeul de la
miezul nopții. Cîteodată Renoir îl însoțea la Varietăți. „Cel mai
frumos teatru din Paris. Acolo ești fericit chiar înainte de
ridicarea cortinei. De altfel, un teatru care nu e zugrăvit în alb,
roșu și auriu nu este un teatru adevărat! Hortense Schneider era
regina locului... Bună fată I»
într-o zi, cînd în loja ei Zola și unchiul meu Edmond vorbeau
despre «tema în pictură», Renoir, pe care teoriile îl plictiseau, s-a
întors spre Hortense Schneider, care, și ea, își ascundea cu greu
căscatul.» Sînt frumoase toate astea, a spus el, dar hai să vorbim
de lucruri serioase. Pieptul dumitale se menține bine? — Ce
întrebare!» a răspuns diva rîzînd. A desfăcut corsajul, dîndu-i
astfel o strălucitoare dovadă a tăriei nurilor ei. Pe tata, pe fratele
lui și pe Offenbach i-a pufnit rîsul. Zola s-a făcut „roșu ca un
bujor», a bîlbîit ceva de neînțeles și a fugit cît a putut de repede.
«Era un provincial.» Renoir îl admira dar îi ierta cu greu
neînțelegerea lui cu privire la Cezanne. «Ș i-apoi, ce idee
caraghioasă să ții numaidecît ca muncitorii să spună rahat!»
Să vorbim despre Jeanne Samary. Am în fața ochilor o repro-
ducere după marele ei portret. Ce păcat că n-o cunosc! Ea e tot
teatrul; se simte la ea acel amestec de autoritate nobilă și de
umilință în fața publicului. O ghicești și făcîndu-și piața dimi-
neața, în rue Lepic, cu coșul plin de praz. Probabil că pipăia
discret pepenii galbeni ca să vadă dacă-s copți și prețuia din ochi
prospețimea merlanilor. Seara, în frumoasa ei rochie albă, sub
machiajul de scenă, era o regină, o regină drăgălașă, durdulie, al
cărei corp te invita la dezmierdări. Mai înainte de orice era un
Renoir. Ea făcea parte din acea mare familie care se întinde de la
mama pînă Ia Nini, trecînd pe la micuțele Berard, Gabrielle,
Suzanne Valadon și noi ceilalți, copiii Renoir. Noi semănăm cu
toții. Privesc portretul Jeannei Samary cum aș privi portretul
unei surori moarte.
 Renoir o întîlnise la familia Charpentier, dar părinții ei
fuseseră aceia care veniseră să-l caute. „Dacă vă trebuie un
model... Jeanne vă admiră așa de mult.» Cum să reziști, mai ales
cînd înșiși negustorii se îndoiesc de tine? Oare nu venise unul să-
i propună lui Renoir să facă falși Rousseau I «Cu îndemînarea
dumitale, oamenii nu-și vor da seama!» Acest om „cinstit» fusese
impresionat de cîteva peisaje, de dinainte de '70, puternic influ-
ențat de Diaz și de școala de la Fontainebleau. Deschid o paran-
teză la acest subiect — încă una. Atunci cînd a început să fie
„comercial», tata a vizitat colecția unui amator londonez.
Englezul, foarte mîndru, l-a condus într-un mic salon unde un
superb Rousseau se bucura de o lumină specială. „Acum vedeți
capodopera colecției mele, un Rousseau foarte puțin cunoscut. —
II cunosc foarte bine”, a răspuns Renoir, care se găsea în fața
unuia dintre peisajele sale din tinerețe, căruia i se schimbase
semnătura. S-a abținut însă să-i strice plăcerea colecționarului.
„S-ar fi îmbolnăvit 1” Renoir nu-i dezamăgea niciodată pe
proprietarii de falsuri. „Una din două, ori cumpără pictură
pentru a o specula și, în acest caz, cu atît mai rău pentru dînșii,
ori iubesc tabloul. Atunci de ce să le creem îndoieli?»
Familia Samary locuia în strada Frochot. Acum, cînd scriu
aceste rînduri, locuiesc și eu în acest cartier. Din locuința mea
pot să văd spatele casei lor. La ce etaj locuiau? La al doilea?
unde ghicesc acum o tînără pereche care-și pregătește cina. El
ascute un cuțit, ea pune masa. Știu ei oare că una din cele mai
fermecătoare femei din secolul trecut s-a aplecat, înaintea lor, pe
fereastra pe care au acum o mușcată? Sau poate sus de tot, la al
patrulea etaj, acolo unde un domn bătrin își fumează pipa
privind porumbeii. El trebuie să știe. Singurătatea îi lasă timp
pentru anumite curiozități.
Acest Montmartre care a fost regatul tatii și al prietenilor săi s-
a schimbat mult. Industria de plăceri l-a făcut trist. Dar unele
fantome, ca aceea a Jeannei Samary, îi înlătură acea mantie de
falsă demnitate care înăbușă cartierele din vestul Parisului. în
stradă, întîlnești încă fete ieșind de la cursurile de dicțiune și
murmurînd versuri de Molière, care vor ajunge poate și ele alte
Jeanne Samary.
Ca să meargă s-o vadă, Renoir urca pe strada Henri-Monnier,
traversa strada Victor-Massé și, după ce dădea bună ziua portă-
resei, urca în grabă scările și suna. Actorul Dorival știa de la
Mounet-Sully, care știa de la Samary, că Renoir e așa de grăbit să
picteze că nu spune nici bună ziua măcar. Lumina nu era bună
decît între unu și trei. Locuința dădea spre apus și răsărit. Dar
camerele dinspre răsărit erau foarte mici. Salonul, dimpotrivă,
devenea imposibil după ora trei, fiindcă razele soarelui apunînd
ajungeau să-l lumineze direct. De ce se încăpățîna oare să picteze
în condiții atît de proaste? Fără îndoială că era o fază a luptei
sale între natură și atelier, nevoia de-a prinde modelul în dezor-
dinèa intimității, cum îi plăcea să-l observe în artificiul meseriei.
Tata frecventa și Comedia Franceză. „Trebuia să am chef s-o
văd. Dacă există vreun loc unde nu te distrezi, ăsta-i!... Din
fericire, se juca destul de des Musset!» Renoir a făcut mai multe
schițe după Jeanne Samary la părinții ei. Probabil că tot acolo a
pictat și micul portret din colecția Comediei Franceze. Pentru
marele portret care se află în Uniunea Sovietică, a obligat-o să
vină la atelierul din rue Saint-Georges. „Acasă la ea erau prea
atenți cu mine. Mama ei avea mania unor prăjiturele cu care mă
îndopam după ședință, ascultînd-o pe Jeanne care știa să
flecărească agreabil. E atît de drăguță vocea unei femei cînd nu e
pretențioasă! Niciodată n-a fost vorba de căsătorie.» «Renoir nu-i
făcut pentru căsătorie, spunea Jeanne Samary, el mărită toate
femeile pe care le pictează cu pensula lui.»
Un bun prieten al tatii pe vremea din rue Saint-Georges a fost
«moș Choquet». Renoir îl numea”cel mai mare colecționar francez,
de la regi încoace, poate chiar din lume de la papi încoace!”
Precizez că pentru tata papii însemnau luliu al II-lea «care știa
să-l facă să picteze pe Michelangelo și pe Rafael lăsîndu-i în pace
>>.
 Domnul Choquet era funcționar la vamă. Avea o leafă mize-
rabilă. De foarte tînăr, făcea economii la mîncare și îmbrăcăminte
ca să-și poată cumpăra obiecte de artă, mai ales din secolul al
XVI II-lea francez. Locuia într-o mansardă, umbla în zdrențe, dar
avea pendule semnate de Boulle. De mai multe ori era să fie dat
afară de superiorii săi fiindcă demnitatea unui funcționar al
statului nu se potrivea cu mînecile lui găurite. Dar avea un
protector, a cărui indentitate tata nu mi-a precizat-o niciodată și
care intervenea de fiecare dată. „Noroc că mai există protectori,
altfel viața ar fi prea nedreaptă!» Choquet a dobîndit o moștenire,
a consimțit să poarte haine cuviincioase și și-a instalat comorile
într-o locuință frumoasă. El a fost dintre cei dintîi care a înțeles
că Renoir, Cezanne și tovarășii lor erau moștenitorii direcți ai
acelei arte franceze pe care Gerâme și pictorii oficiali o trădau
sub pretextul de-a o continua. «E ca-n politică. Păstrezi etichetele
și falsifici marfa», spunea Choquet. El compara pictura marilor
maeștri cu acele guverne republicane care împușcă muncitorii
sub pretext că apără cauza poporului. Domnul Choquet era un
«încăpățînat» și protectorul lui trebuie să fi fost foarte puternic
pentru ca Vama, care nu glumește cu conveniențele, să păstreze
acest personaj nedorit.
Curind, la Paris, s-a stîmit interesul pentru domnul Choquet.
Renoir atribuia această popularitate faptului că prețurile operelor
lui Watteau crescuseră. Choquet avea mai multe tablouri ale
acestui maestru. Plătise pentru ele cîteva sute de franci într-un
moment cînd nu le cumpăra nimeni. Se vorbea și despre
scrinurile lui, despre oglinzile, lustrele din vremea lui Ludovic al
XV-lea și al XVl-lea. Anticarii începuseră să capete importanță în
lume. Snobii, plictisiți de goticul à la Victor Hugo, aveau chef să
se joace „de-a Trianonul”. Și în special prețurile „urcau... urcau!”
Dacă ar fi vrut să vîndă, moș Choquet ar fi cîștigatoavere.
Funcționarul disprețuit ajunsese un înțelept a cărui tovărășie era
căutată. Era o onoare să fii primit în casa lui. El profita de
această ciudățenie ca să expună cît mai la vedere lucrările care le
avea de la Renoir și Cézanne „în rame Ludovic al XV-lea
autentice”. Cu toate că pentru picturile lui Cézanne considera că
ramele Ludovic al XlV-lea sînt acelea care le pun mai bine în
valoare volumele.
Tata mi-a povestit de mai multe ori cunoscuta anecdotă despre
Choquet'și Dumas-fiul. Dumas-fiul foarte preocupat de-a fi „la
curent”, a vrut să viziteze colecția Choquet. Era în momentul
triumfului său cu Dama cu camelii. Sigur că tînăra lui glorie îi va
deschide toate ușile, s-a prezentat fără să se anunțe dinainte la
Choquet. Micuța servitoare bretonă l-a rugat să ia loc în vestibul,
i-a luat cartea de vizită și i-a dus-o stăpînului. Dar acesta îl
cunoscuse bine pe celălalt Dumas, „adevăratul”, autorul celor
Trei mușchetari, și era supărat pe fiu că refuzase, la moartea
tatălului său, moștenirea, ca să nu-i plătească datoriile, de altfel
destul de mari. Choquet ar fi spus: „Tatăl era un copil și fiul un
bătrîn. Singura scuză a Damei cu camelii ar fi fost aceea de a
plăti datoriile Doamnei de Monsoreau^. A apărut în fața lui
Dumas-fiul cu fața îngîndu- rată, morfolind cartea de vizită în
mînă. „Citesc pe această carte de vizită numele bătrînului meu
prieten. Alexandre Dumas. El a murit. Sînteți un impostor. —
Dar... eu sînt fiul lui! — Ah I... Are deci un fiu?...”
Renoir știa de la Choquet o altă poveste despre Dumas-fiul.
Foarte tînăr pe atunci și înainte de-a avea succes, a intrat într-o
zi, pe neașteptate, în salonul tatălui său și l-a găsit foarte ocupat,
sărutînd pe gură o tînără femeie complet goală, așezată pe
genunchii săi. „Tată, a spus fiul, e nedemn! — Fiule, a răspuns
tatăl, arătîndu-i ușa cu un gest mîndru, respectă părul meu alb!”
Poate că scena asta a avut loc în casa mea din avenue Frochot.
Unii amatori de povești din bătrînul Paris pretind că a fost
construită de Alexandre Dumas-tatăl, pe vremea primelor sale
succese. Zidurile întări- turilor din Paris separau acest grup de
case, un fel de colonie de artiști, de actuala piață Pigalle, pe
atunci o piață de sat. Dumas și prietenii săi obținuseră
permisiunea autorităților militare să străpungă o ușă secretă în
acest zid de care era nevoie pentru a putea merge la vînătoare în
stufărișul colinei din Montmartre. Dacă această presupunere e
adevărată, Dumas trebuie să fi avut cabinetul de lucru la etajul
pe care fratele meu Pierre îl ocupa în momentul morții sale.
Lui Renoir îi părea rău că nu-l cunoscuse mai bine pe bătrînul
Dumas. „Ce viață a avut! Să fii fiul unui bărbat care era în același
timp și generalul lui Napoleon și negru, asta îți ațîță imaginația!»
El admira ținuta impunătoare a rasei negre. „Au noroc, știu încă
să meargă. Sînt singurii care știu să poarte uniforma cu
maiestate. Othello trebuie să fi fost măreț 1 Dar Dumas-tatăl, ce
om cumsecade 1 Se pare că a plîns în ziua în care a fost nevoit
să-l ucidă pe Porthos 1»
Tata mi-a vorbit o dată sau de două ori de parterul unei case
din strada Moncey unde a locuit. A fost oare înainte de rue Saint-
Georges sau în același timp? înclin pentru a doua versiune, în
vremea aceea o locuință modestă se închiria cu o sumă extrem
de mică. Cînd îl pasiona un motiv, îi plăcea să trăiască „cu nasul
acolo”. Așa avea să se ducă în strada Cortot ca să picteze Le
Moulin de la Galette și multe alte pînze ale colinei din
Montmartre. Moblia lui consta dintr-o saltea așezată chiar pe
podea, o masă, un scaun, un scrin din lemn alb și o sobă pentru
model. Cînd își schimba adresa, părăsea aceste cînteva lucruri.
Atelierul din rue Saint-Georges era permanent și îi servea drept
magazie pentru tablourile care se adunau. E posibil să se fi dus
în strada Moncey, fiindcă unchiul meu Edmond, a cărui
activitate jurnalistică era mare, îi aducea prea mulți musafiri. Lui
Renoir nu-i plăcea să fie deranjat înainte de „după ședință”.
Poate că trecea și printr-una din acele crize în care «nu mai
puteam să văd un plastron... vederea unei slugi mă îmbolnăvea».
Fuga, dispariția erau metode foarte întrebuințate de el ca să nu
se «lase mîncat».
împrejurimile străzii Moncey aveau o proastă reputație.
Bariera de la Clichy era locul de întîlnire al apașilor. Acolo unde
astăzi se bifurcă avenue de Clichy și Saint-Ouen, se întindea o
porțiune cu barăci mici, locuite mai ales de peticari și de
însoțitori care nu prea sînt de recomandat. Acolo proxeneții
purtau șapcă, pantaloni strîmți, ghete scîlciate și cîrlionți. Fetele
se plimbau în fuste scurte de mătase lucioasă, foarte strimte, și-
și ascundeau banii în ciorap. „Te-ai fi putut crede într-un cîntec
de Bruant.” Angèle, modelul său, îi vorbise despre o locuință
mică, ieftină, cu o grădină în care ar putea picta. Renoir se
dusese să vadă. Un măr bătrin de care atîrna un leagăn de copil
îl cucerise și o închinase fără se se sinchisească de vecini. Intr-o
seară, cînd se întorcea acasă, fusese atacat de vagabonzi. El a
încercat să fugă, dar în ciuda picioarelor lui bune, fusese prins și
țintuit de-o barieră. Deodată unul dintre ticăloși l-a recunoscut.
„E domnul Renoir!» Tata se umfla în pene, foarte mîndru de-a fi
așa de celebru. Celălalt a spus: „V-am văzut cu Angèle. N-o să-l
jefuim pe-un prieten al Angèlei...” și a adăugat: „Cartierul nu e
prea sigur. Vă întovărășim pînă acasă!” Angèle, deliciosul model
din femeia cu pisica („Poza ca o zeiță”), făcea parte din aceeași
societate. Ea avea pentru Renoir un devotament înduioșător.
Simțindu-l fără bani în ajunul plății chiriei, i-a propus „să
meargă să facă un tur pe bulevardul exterior». Tatii i-a fost foarte
greu să refuze acest ajutor neașteptat. În timpul Dejunului
vîslașilor, a „pescuit” un tînăr de familie bună care s-a însurat cu
ea. După cîțiva ani, a venit să-i facă o vizită «patronului». Soțul o
însoțea: o adevărată pereche de burghezi provinciali, îmbrăcați în
haine închise, țanțoși, cu graiul pretențios. După un moment,
Angèle s-a dezghețat. „Armand știe că pozam goală și (roșind)...
știe că aveam legături proaste!” în timp ce Armand încremenise
în contemplarea unui tablou, ea s-a aplecat la urechea tatii: „Dar
nu știe că spuneam rahat I”
Pentru tot timpul cît a durat execuția lucrării Moulin de la
Galette, Renoir s-a instalat într-o cocioabă veche din strada
Cortot. „Căzusem cu totul în doaga schiței după natură, așa cum
făcuse Zola cînd se plimba în caleașcă pe cîmpurile cu gnu din
Beauce înainte de a scrie Pămintul l” Nu știu pînă la ce punct
împinsese Zola intimitatea lui cu țăranii din Beauce, dar știu că
tata, ca peste tot aiurea, s-a lăsat absorbit pe de-a întregul de
satul Montmartre „care nu ajunsese încă pitoresc”. Populația se
compunea din mici burghezi atrași de aerul curat și de chiriile
neînsemnate ale locuințelor; din cîțiva plugari și mai ales din
familii de muncitori ale căror fete și băieți coborau în flecare
dimineață dealul ca să meargă „să-și mănînce plămînii” în noile
uzine din Saint-Ouen. Existau cîrciumi și în special le Moulin de
la Galette, unde veneau să danseze sîmbătă seara și duminica
midinetele și băieții de prăvălie
 din cartierele de nord ale Parisului. Clădirile de azi de la
Moulin nu existau. Era un simplu hangar, construit în grabă, în
jurul a două mori de vînt care tocmai își încheiaseră lunga lor
carieră de distribuitori de făină. Coșurile mari înlocuiau încetul
cu încetul plaiurile de grîu ale cîmpiei Saint-Denis, și morile din
Montmartre nu mai aveau ce să macine. Din fericire, apariția
limonadei a salvat de la distrugere acest încîntător vestigiu al
trecutului. Renoir adora acest loc tipic, reprezentînd latura
„copilăroasă” a poporului din Paris, în felul lui de-a se distra.
„Această libertate niciodată desfrinată... această nepăsare
niciodată ordinară!”
La început, puștii l-au privit curios pe acest domn totdeauna
grăbit, mergînd repede pe ulicioarele prost pavate și oprindu-se
brusc, pierdut în contemplarea unei vițe sălbatice cățărată pe-un
zid vechi sau a unei tinere muncitoare care lua de îndată acea
atitudine, fals indiferentă, a femeilor care se știu observate.
Prima care a oprit-o i-a răspuns prin fraza clasică: «Domnule, eu
nu sînt dintr-alea». Fata era grațioasă. «Mîini adorabile, cu
vîrfurile degetelor puțin umflate din cauza înțepăturilor de ac.”
Ca să intre în materie, Renoir a întrebat-o: „Ești croitoreasă? —
Da, dar locuiesc cu mama și mă duc acasă în fiecare seară”. Pe
cît se pare, Renoir îi plăcea tinerei din Montmartre, care îl privea
cu ochi candizi fără să-și ridice privirea. El era tare încurcat.
„Cum s-o fac să înțeleagă că aveam chef s-o pictez și nu voiam
altceva.» A avut o inspirație. „Prezintă-mă mamii.» Descoperise
metoda care avea să-i aducă atîtea modele „fără a trece drept un
satir». Mamă Jeannei a fost flatată de vizita acestui tînăr „foarte
bine”. Prețul pe care-l oferea pentru pozat «îi va aduce un ban în
plus”. I-a mai propus-o și pe fiica ei Estelle, o fetiță brună cu
urechi frumoase. „îmi treceam vremea spunîndu-i să-și ridice
părul.» Mama era spălătoreasă «o meserie grea care nu prea
aducea bani». Fetele făceau croitorie dar nu lucrau regulat. Tatăl
era zidar, dar o binecuvîntată hernie îl țintuia între zidurile
cîrciumii din colț cu rue des Saules. Cîteva pahare de piccolo (așa
se numea încă vinișorul acru de pe dealurile Parisului) au
pecetluit înțelegerea.
Montmartrezii au adoptat foarte repede acest personaj „viu ca
argintul viu», după expresia unuia dintre modelele sale. Hainele
lui gri în dungi, lavaliera albastră cu picățele albe și pălăria mică
din fetru au devenit trăsăturile caracteristice ale cartierului.
Mamele veneau grămadă, lăudînd calitățile fiicelor. Una dintre
ele, crezînd că-l impresionează pe Renoir, i-a spus: „Hortense a
căpătat un premiu la matematică cînd avea zece ani”. Savanta
ajunsese o prăjină de optsprezece ani, plată ca o ploșniță și cu
privirea sașie! Amabil, Renoir a admirat interminabila
demonstrație a diverselor operații. S-a prefăcut foarte pasionat
de-o înmulțire complicată urmată de o probă cu nouă. A promis
s-o prezinte pe nenorocita „căreia un succes din școală risca să-i
strice toată viața” lui Lhote, care avea poate să-i găsească un loc
de secretară la agenția Havas. Dar s-a întîmplat că Lhote, „miop
ca o cîrtiță”, s-a îndrăgostit de slută. A fost angajată datorită lui
și și-a luat-o ca amantă. Damicela, foarte mîndră că sedusese un
domn atît de bine, a devenit îndrăzneață și a început să facă pe
femeia fatală. Curînd întreaga agenție Havas își făcuse cheful cu
ea. Lhote spunea despre dînsa: „O adevărată rogojină”. După
cîțiva ani, maică-sa a venit să-l caute pe Renoir, care a primit-o
puțin cam neliniștit. Venise să-i mulțumească. „Fata mea e cu un
poet simbolist. Nu mai frecventează decît intelectuali. Cînd te
gîndești că fără dumneavoastră s-ar plimba și azi numai cu băieți
care fac greșeli de ortografie!”
Datorită mamelor, Renoir și-a putut aduna modelele de care
avea nevoie pentru lucrarea sa Moulin de la Galette. Bărbații care
dansau erau tovarășii săi obișnuiți, unchiul meu Edmond,
Rivière, Lhote, Lestinguez, Lamy, Cordey.
Casa din strada Cortot era dărăpănată, fapt care nu-l
stînjenea nicidecum pe Renoir, dar în schimb avea o grădină
mare care se întindea în spate, cu o priveliște minunată spre
cîmpia Saint-Denis. „O grădină misterioasă și nobilă ca aceea a
lui Zola, rămășițele unei locuințe de soi.” în această oază a pictat
numeroase subiecte, căci nu lucra niciodată numai la unul
singur. „Trebuie să știi să pui o pînză deoparte și s-o lași să se
odihnească.” El repeta adesea: „Trebuie să știi să hoinărești”.
Prin a hoinări tata înțelegea acea întrerupere în timpul căreia
aspecte esențiale ale unei probleme țîșnesc din planuri ascunse
pentru a ieși la lumină. Viața pe care o observa Renoir cu atîta
pasiune i se prezenta așa cum se prezenta execuția tablourilor
sale curioșilor care-l priveau pictînd: ca un ansamblu din care
sensul nu se desprindea decît foarte încet. „Prea fericiți dacă
puteau ghici ce va ieși de-acolo.” Și mai spunea: „Ca să vezi
înainte ar trebui să fii Dumnezeu tatăl. Dac-o iei cu bucățica nu
ajungi nicăieri. Chiar și bucățica este compusă din nenumărate
elemente». Renoir ar fi fost încîntat să afle că atomul se poate
împărți, și ar fi susținut cu siguranță credința
lui în posibilitatea diviziunii fiecărei particule născută din
această ruptură. Cît privește importanța relativă a acestor
diviziuni, simțul lui de egalitate îi sugera reflecții amuzante. își
imagina microbii guturaiului său considerînd sistemul lor solar,
adică interiorul nasului său, drept centru al lumii. Și sugera
chiar că noi înșine eram, fără îndoială, microbii vreunui corp
imens a cărui substanță ne scapă. Apoi trăgea concluzia
felicitîndu-se de-a fi un simplu muritor. „Nu m-ar distra să pictez
o femelă microb.» Cîteodată îl irita încetineala cu care percepea.
«La început văd motivul ca printr-o ceață. Știu că tot ceea ce voi
vedea mai tîrziu e acolo, dar asta nu reiese decît cu timpul.
Cîteodată tocmai lucrurile importante se arată ultimele.» Alteori
credea că această încetineală e în avantajul său. Reamintesc
cititorului că încetineala lui Renoir era mai mult decît relativă și
că el lucra cu o viteză de necrezut. Mă sfătuia să nu mă reped
nicicînd oricare ar fi meseria pe care mi-o voi alege cînd acest
„război idiot» se va sfîrși și rana mi se va vindeca. Mă punea în
gardă contra hotărîrilor pripite, luate mai înainte de-a fi cîntărit
bine lucrurile. Era de ajuns să-l privești pictînd ca să ai o
demonstrație a manierei lui de-a observa și de-a pătrunde
subiectul. Unii pictori, de pildă Valloton, începeau să-și lucreze
tabloul dintr-o parte a pînzei, progresînd cu toate detaliile, cu
toate valorile echilibrate din primul moment. Cînd ajungeau la
partea cealaltă, tabloul era gata. „ÎI invidiez pe Valloton, spunea
tata: cum de are mintea atît de limpede?” La Renoir, tabloul
începea într-adevăr prin tușe de neînțeles pe un fond alb, nici
măcar forme. Cîteodată lichidul — uleiul de in și esența de
terebentină — era atît de abundent față de culoare, încît curgea
pe pînză. Renoir îl numea „zeama”. Datorită acestei zemi, putea
să stabilească o probă a tonalității generale numai din cîteva
trăsături de penel. Cu asta acoperea aproape întreaga suprafață
a pînzei, mai degrabă întreaga suprafață a viitorului tablou, căci
Renoir lăsa adesea o parte din fondul alb neacoperit. Aceste pete
constituiau pentru el valori indispensabile. Trebuia ca acest fond
să fie foarte pur și foarte neted. Am pregătit adesea pînzele tatii
cu alb de argint și un amestec făcut din o parte de ulei de in și
două părți de esență de terebentină. Apoi erau lăsate să se usuce
cîteva zile. Dar să ne întoarcem la execuția tabloului. încetul cu
încetul, se amestecau trăsături roz sau albastre într-un perfect
echilibru. De obicei, galbenul de Neapole și garanța nu
interveneau decît mai tîrziu, și la urmă de tot negrul de ivoriu.
Tata nu lucra cu
15i
unghiuri și drepte. Scriitura lui era rotundă, ca și cînd ar fi
urmat conturul unui sîn tînăr. «Linia dreaptă nu există în
natură.» în nici unul din momentele execuției, tabloul nu avea
nici cel mai mic semn de dezechilibru. De la primele trăsături de
penel era o pînză completă, bine echilibrată. Poate că pentru
Renoir problema consta în a pătrunde subiectul fără a pierde
prospețimea primei uimiri. în sfîrșit, apărea din ceață corpul
modelului sau peisajul, cam în felul în care ar fi apărut dintr-o
placă fotografică cufundată în revelator. Puncte neglijate cu totul
la început căpătau importanță.
Stăpînirea completă a motivului nu se sfîrșea de altfel fără
luptă. Atitudinea lui Renoir în timp ce picta te făcea uneori să te
gîndești la un fel de duel. Se părea că pictorul, atent la mișcările
adversarului, pîndea cea mai mică slăbiciune în apărarea sa. Nu
înceta să-și hărțuie motivul, așa cum un îndrăgostit hărțuie fata
care se apără înainte de a ceda. Mai era în comportarea lui și
ceva de vînătoare. Rapiditatea neliniștită a trăsăturilor sale de
penel, cu imediate prelungiri, precise, fulgerătoare, ale privirii
sale pătrunzătoare, mă făceau să mă gîndesc la zigzagurile unei
rindunici înhățînd musculițe. împrumut dinadins comparația din
ornitologie. Penelul lui Renoir era tot atît de legat de percepțiile
sale vizuale cum e legat ciocul rîndunicii de ochiul acestei păsări,
încercarea mea de descriere nu ar fi completă dacă aș omite la
Renoir pictînd un anumit aspect sălbatic care mă impresiona de
multe ori cînd eram mic.
Cîteodată formele și culorile nu se precizaseră încă la sfîrșitul
primei ședințe. Și numai a doua zi se ghicea ce are să fie. Aveai
tulburătoarea impresie că motivul, învins, dispărea și că tabloul
ieșea dinăuntrul lui Renoir. La sfîrșitul vieții lui, el elimina mai
repede «fleacurile”, mergînd mai direct la esențial. Dar pînă la
moarte a continuat să „mîngîie și să lovească motivul», așa cum
mîngîi și lovești o femeie ca s-o aduci în starea de a-și mărturisi
întreaga iubire. Căci de asta avea nevoie Renoir, de acea
nepăsare a modelului care să-i permită să atingă fondul naturii
umane eliberată de preocupări, de prejudecățile momentului.
Renoir picta trupuri fără haine și peisaje fără pitoresc. Sufletul
fetelor și băieților, al copiilor, al copacilor care populează lumea
pe care a creat-o el este tot atît de gol și de pur ca și trupul
Gabriellei. Și în cele din urmă ieșea la iveală și el însuși în aceeași
goliciune.
Dimineața, ajutat de vreun tovarăș credincios, tata căra marea
pînză cu Moulin de la Galette și picta. Cînd modelele nu puteau
să vină, picta altceva. Asta se întîmpla adesea. Mai erau și
momentele de „hoinăreală” despre care v-am vorbit. Sînt
numeroase pînzele executate în perioada din Montmartre.
Uneori m-am dus la restaurantul de la capătul de sus din rue
des Saules unde tata a lucrat Leagănul. Vai! frumoasa grădină a
fost înlocuită cu o terasă din sticlă. Montmartre plătește scump
gloria de-a fi găzduit pe cîțiva dintre cei care au influențat
mișcarea artistică de la sfîrșitul secolului trecut. Turiștii, chiar cei
care nu-l cunosc pe Renoir sau pe Toulouse-Lautrec, se
îmbulzesc cu plăcere în locurile idealizate de trecerea geniilor.
îmbrăcămintea lor țipătoare, țăcănitul aparatelor de fotografiat
fac cartierul destul de greu de suportat. Cu toate astea, trupa lor
zgomotoasă n-a reușit încă să gonească fantomele nenumăratelor
Angèle, Jeanne și Estelle. Poți să le întîlnești pe strănepoatele lor
pe treptele de pe Butte, machiate ceva mai mult decît străbunele
lor din faimosul tablou, ceva mai puțin încrezătoare în sosirea
vreunui Făt-Frumos, resemnîndu-se la disciplina unui birou și la
lungile stații în metrou. Ele au pierdut nebunia nepăsătoare a
străbunelor, atît de sărace totuși. Cu ceva mai mult confort,
vremurile moderne le-au adus grija zilei de mîine. Cu toate astea,
zîmbetul lor și strălucirea șireatăa ochilor ar face din nou să bată
inima unui Renoir dacă am avea norocul să se mai întoarcă
vreunul prin Butte.
Renoir descoperea lumea neîncetat, în fiecare clipă a existenței
sale, cu fiecare suflare de aer proaspăt pe care o absorbeau
plămînii săi. El putea să picteze de o sută de ori aceeași fată,
același ciorchine de struguri, fiecare încercare era pentru el o
revelație și o uimire. Majoritatea adulților nu mai descoperă
lumea. Au impresia că o cunosc și se mulțumesc cu aparențele.
Or, aparențele le cercetezi repede. Ș i de aici vine acea plagă a
societății moderne — plictiseala. Copiii, însă, trăiesc din
neîncetate uimiri. O expresie neprevăzută pe fața mamei lor le
sugerează existența unor nesfîrșite gînduri misterioase, a unor
senzații inexplicabile. Ș i pentru că avea aceeași curiozitate
pasionată ca ei, Renoir îi iubea atît de mult pe copii. Emoția lui
în fața unui trup de femeie era legată, poate, de ideea mater-
nității. Era o emoție foarte pură. Totuși, nu cred că el s-a gîndit la
alăptare în fața unui piept frumos, sau la naștere în fața unui
pîntec foarte rotund. A lăsat acest naturalism „intelectualilor”.
Cred că tata căpătase darul să-și exprime toate emoțiile prin
tălmăcirea picturii. Voluptatea sa bărbătească se prefăcea în
voluptate de pictor. La sfîrșitul vieții, l-am auzit dînd următorul
răspuns
 unui gazetar care se mira de deformația mîinilor sale. „Cum
puteți picta cu asemenea mîini — Cu c...ul meu», a răspuns
Renoir, grosolan și el o dată. Asta se întîmpla în sufrageria de la
Collettes. Vreo șase vizitatori erau în jurul lui. Butada n-a făcut
pe nimeni să rîdă, căci răspunsul era surprinzătoarea expresie a
adevărului, una din rarele mărturii, atît de rar formulate în
istoria lumii, ale miracolului transformării materiei în spirit.
Fetele din Montmartre care îi pozau lui Renoir nu erau toate
un model de virtute. Moravurile cartierului erau departe de-a fi
severe și copiii fără tată mișunau pe-acolo. Cînd mamele lucrau
„sau făceau altceva” bunicile se ocupau de droaia de copii. Dar
adesea ele erau nevoite să lipsească, să deretice pe undeva sau
să meargă la spălătorie. Copiii erau în stradă, mucoși, neîngrijiți,
cîteodată și fără mîncare. Tata își petrecea vremea împărțind
lapte, biscuiți „și mai ales batiste, care ajungeau invariabil în
buzunarul tatălui. A doua zi îl găseam pe puști plin de muci!” îl
nelinișteau în special cei mici de tot rămași singuri în leagăn.
„Dacă ar fi fost vreun incendiu!” îl teroriza ideea că o pisică putea
să se culce peste un copilaș și să-l înăbușe. Cartierul era plin de
pisici. îi intrase în cap să fondeze o instituție unde femeile fără
lucru ar fi avut grijă de sugarii pe care mamele erau nevoite să-i
părăsească pentru moment. Locul s-ar fi numit „creșa”. A pornit
o campanie și a obținut de la proprietarul lui Moulin de la Galette
permisiunea să dea un mare bal costumat în beneficiul noii
opere. Domnul Debray era un om de-o bunătate rară, „nu era
pretențios pentru consumații, dînd ușor tartinele micuțelor care
crăpau de foame”. La serată avea să aibă loc și un spectacol.
Niște cîntăreți și-au dat concursul. Dansatoarelor li s-au distri-
buit pălării de pai împodobite cu o panglică din catifea roșie care
era semnul balului. Ajutat de toate fetele din cartier, tata își
petrecuse mai multe zile cu confecționarea pălăriilor. A fost un
mare succes. Moulin de la Galette nu ajungea să cuprindă toți
dansatorii. Orchestrele benevole făceau minuni, numerele din
program erau aclamate. Petrecerea s-a prelungit toată noaptea. A
doua zi, a făcut socoteala cu Rivière, Lhote și ceilalți prieteni
nedespărțiți. Cu banii strînși n-au putut decît să plătească trata-
mentul pentru flebita unei biete fete, căpătată în urma pierderii
unei sarcini. Și au contribuit cu toții ca să cumpere cîteva
scutece și pături unor nou-născuți deosebit de nevoiași. Asta din
cauză că mulțimea entuziastă de la bal se compunea mai ales din
tineri de condiție modestă. La intrare știuseră să-și înduioșeze
prietenii însărcinați cu vînzarea biletelor. Pentru moment, Renoir
a fost nevoit să renunțe la creșă. Mai tîrziu, i-a vorbit despre asta
doamnei Charpentier care a adunat fondurile necesare și a
înființat într-adevăr o creșă pentru sugari în Montmartre, acolo
unde visase tata s-o facă. Mi se pare că asta s-a întîmplat în
timpul primei sale călătorii în Italia. A primit vestea acolo și a
fost încîntat. „Ce-i greu cu micuții ăștia e faptul că fac pipi în
scutece. Dacă nu-i schimbi, pot să facă pneumonie — ca tine. Și
totuși, numai Dumnezeu știe cît de bine te îngrijeau maică-ta și
Gabrielle!”
Malurile Senei între Chatou și Bougival au fost tot atît de priel-
nice inspirației lui Renoir ca Montmartre, mai ales în anii de
dinaintea căsătoriei sale. Marele tablou Dejunul vîslașilor care
este la Washington încoronează o lungă suită de tablouri, studii,
desene, executate în La Grenouillère. Succesul locului se datora
căii ferate din Saint-Germain. Gara de la podul Chatou era la
distanță de douăzeci de minute de Paris și clădirea din insula
Chatou era la cîteva minute de mers din gară. încă înainte de
război, Bibescu îl luase pe tata cu dînsul acolo. îndrăgostiții
descoperiseră locul și le plăcea să se piardă sub plopii înalții. Ș i
mai era și sportul care începuse să pătrundă în obiceiuri. Unui
hangiu din Bougival, domnul Fournaise, i-a venit ideea să
mărească o cocioabă pe care o avea pe insulă, unde vindea
limonadă celor care se plimbau duminica. A adăugat și un
debarcader. Ș i lui îi plăcea să se plimbe cu barca și a știut să
aleagă bărcile pe care le închiria parizienilor. Se găseau și yole,
subțiri ca andrelele, care puteau merge cu mare viteză, și pe care
nu le încredința decît amatorilor antrenați. Curînd, restaurantul
Fournaise a ajuns un fel de club nautic. Curba Senei, mai sus de
restaurant și mai jos e lină. Renoir a pictat acolo începînd din
1868. Numele de la Grenouillère nu venea de la numeroasele
batraciene care populau împrejurimile, ci se dădea unor broaște
dintr-o speță foarte diferită. Astfel erau numite femeile de
moravuri ușoare; nu chiar prostituatele, ci mai curînd acea
categorie de fete libere, caracteristice moravurilor pariziene ale
vremii, schimbîndu-și ușor amantul, îngăduindu-și o fantezie
cînd aveau chef, sărind fără a se mira dintr-o somptuoasă casă
din Champs-Elyseés într-o mansardă din Batignolles. Ele au
jucat un mare rol în anii de dinaintea și după căderea Imperiului.
Lor le datorăm amintirea unui Paris strălucitor, spiritual,
amuzant. Renoir le e dator pentru numeroase modele benevole.
„Broaștele”,
 după părerea lui, erau adesea „fete bune”. Avînd acea plăcere
pentru amestec, care a fost din totdeauna una din trăsăturile
societății franceze, artiste, femei de lume, burgheze serioase
frecventau și ele restaurantul Fournaise. Tonul îl dădeau tinerii
sportivi în maiouri cu dungi. Fiecare se căznea să vîslească, să
bată recorduri, să ajungă un expert în canotaj. Atunci cînd
Bibescu l-a adus cu el pe Renoir în la Grenouillère prima dată,
era însoțit de un camarad de la regiment, căpitanul baron
Barbier. Era un bărbat încîntător, neștiind nimic despre pictură,
și pe • care-l interesau numai caii, femeile și vapoarele. El a
ajuns un bun prieten al tatii.
Afară de frumusețea locului și de abundența modelelor, un
avantaj practic care îl atrăgea pe tata în la Grenouillère era apro-
pierea de Louveciennes. Neobosita lui activitate nu-l făcea să-și
uite mama. O iubea și-o admira din ce în ce mai mult. „Îmbătrî-
nind, ea devenea tare ca oțelul.” Populația din Louveciennes se
compunea din grădinari bogați. Perele din Louveciennes sînt și
astăzi vestite și împodobesc mesele cunoscătorilor din Paris.
Alături de acești bogătani, niște cerșetori trăiau de azi pe mîine,
și-și cîștigau existența lucrînd uneori prin livezi, dar mai ales din
pomeni. Cocioabele lor se înșirau de-a lungul marginii pădurii
din Marly, nu departe de bunicii mei. Marguerite Merlet, spriji-
nindu-se în baston, se ducea în fiecare zi să viziteze barăcile,
împărțind cu gesturi repezite ici o bucată de slănină, colo un rest
de prăjitură. În schimb îi silea pe țînci să se spele. Lor nu le
plăcea să se spele, dar le era frică de bătrîna doamnă. Nu pleca
decît după ce le făcea inspecție la urechi și la unghii. Mania asta
a curățeniei era felul ei de a-și manifesta afecțiunea pentru copii
pe care, fără îndoială, i-a transmis-o și fiului său. „Au să te
omoare”, îi spunea bunicul. Intr-adevăr, într-o zi, unul din
locuitorii barăcilor s-a supărat. Nu voia ca copiii lui să se spele.
El însuși trăia în murdărie și se simțea bine. Spunea într-una:
„Cînd ești sărac și n-ai palton, jegul îți ține de cald!” S-a îndreptat
amenințător spre bunică-mea, cu mîna în sus. Dar ea și-a ridicat
bastonul și omul s-a dat înapoi. Foarte cuminți, copiii s-au
dezbrăcat și s-au muiat în hîrdăul cu leșie.
Marguerite Merlet încetase să mai urmărească cariera fiului ei.
La început, înainte de „impresioniști”, tablourile lui o încîntau.
Dar, de cînd „punea albastru peste tot”, o depășea. „0 să fie
nevoie de cincizeci de ani ca oamenii să te poată înțelege. Și tu ai
să fii mort. Și la ce-o să-ți folosească atunci!” Apoi adăuga:
„Oamenii nu-s mult mai deștepți ca mine și eu nu înțeleg nimic
dintr-asta”. Alteori mai spunea: «Eu sînt din secolul trecut, tu
ești din cel care vine. Eu rămîn la Watteau și la farfuriile tale cu
Maria Antoaneta!” Dar era de acord ca tata să continue. „Cînd te
mănîncă, trebuie să te scarpini. Și la urma urmei, dacă tu vrei să
crapi de foame, te privește!”
De la Louveciennes, Renoir ajungea în mai puțin de-o oră în la
Grenouillère. Se împrietenise cu familia Fournaise. Doamna și
domnișoara Fournaise figurează în mai multe tablouri. Ș i
domnului Fournaise i-a făcut un portret. Rareori îi prezentau
nota de plată. „Ne-ați lăsat acel peisaj...» Tata insista asupra
faptului că pictura sa nu avea valoare. „Vă previn că nimeni n-o
dorește.” „Ce-mi pasă mie, e frumos. Și trebuie să pui ceva pe
perete ca să ascunzi petele de umezeală.” Tata zîmbea
amintindu-și de acei încîntători cîrciumari și-mi spunea: „Dacă
toți amatorii ar fi așa!” Le lăsase cîteva tablouri care, mai tîrziu,
au ajuns de valoare. Cazul familiei Fournaise nu era unic. Aș
putea cita o mulțime de familii importante care datorită
tablourilor uitate de Renoir la ele au avut posibilitatea să treacă
peste un hop greu, chiar să evite ruina. „Am noroc, spunea el, fac
un serviciu prietenilor și nu mă costă nimic!”
La Fournaise, tata îl întîlnea uneori pe Maupassant. Cei doi
bărbați se simpatizau dar erau de acord asupra faptului că nu
aveau nimic comun. Renoir spunea despre scriitor: «Vede totul în
negru!» Și scriitorul spunea despre pictor: „Vede totul în roz!” Se
potriveau numai într-un singur punct. „Maupassant e nebun!”
spunea Renoir. „Renoir e nebun!” spunea Maupassant.
înLr-o zi, pe cînd picta o tînără femeie așezată într-o barcă,
cineva s-a apropiat de el și i-a pus mîinile pe ochi în chip de
glumă. Era baronul Barbier, sosit chiar atunci din Indochina
„fără nici o lețcaie”, cum spunea el. Guvernul Republicii îl
numise primar la Saigon. Consemnul era să placă mandarinilor.
Or mandarinii adorau șampania și consulul englez îi îneca în
șampanie. Era în joc prestigiul Franței. își cheltuise întreaga lui
avere. La ultima sticlă de șampanie își dăduse demisia și se
întorsese să trăiască în Franța, unde, din fericire, avea o pensie
de pe urma rănilor căpătate în Algeria, Reichshoffen și Crimeea.
Tata a fost încîntat să-l vadă și i-a vorbit de proiectul lui de-a
picta un mare tablou reprezen- tînd un dejun al vîslașilor pe
terasa restaurantului Fournaise... Barbier s-a oferit să se ocupe
de regia lucrării, să treacă bărcile în fund, să adune modelele.
„Nu mă pricep de loc la pictură și mai puțin chiar la pictura
dumitale, dar mă bucur să-ți fac plăcere.” Ca să „coacă” proiectul
i-au trebuit lui Renoir mai mulți ani. Lucra la mai multe tablouri
deodată și schițele subiectului nu-l satisfăceau de loc. în vara
anului 1881, s-a hotărit. „O să mă apuc de dejun”, i-a spus el lui
Barbier care i-a adunat imediat pe credincioșii lui Renoir. Nu am
certitudinea identității tuturor modelelor. Este acolo sigur Lhote,
în fund, cel cu jobenul, Lestringuez, aplecat spre un prieten care
e, poate, Rivière. Tînăra femeie rezemată cu coatele de balustradă
este Alphonsine Fournaise, frumoasa Alphonsine, cum o numeau
obișnuiții restaurantului părinților ei. A murit în 1935, în vîrstă
de 92 de ani, ruinată de tot fiindcă își plasase toți banii în acțiuni
rusești. Aceea care bea e micuța Henriot, aceea care îl privește pe
Lestringuez trebuie să fie Ellen André. Aceea care mîngîie un
cîine, în prim planul din stînga, e mama. Am fost să vizitez
aceste locuri anul trecut. Gtă tristețe I Uzine, grămezi de cărbuni,
ziduri înnegrite, apă murdară. Lepra industriei modeme a ros
boschetele și iarba verde. Muncitori din nordul Africii, gîrboviți
sub povara destinului lor, descarcă trist balerci metalice dintr-o
șalupă înnegrită de păcură. Baronul Barbier, vîslașii, frumoasele
fete nepăsătoare au părăsit malul Senei. Ele trăiesc acum,
pentru vecie, în imaginația amatorilor de pictură care se duc să
viseze la vremurile trecute în fața Dejunului vislașilor de la
muzeul din Washington.
Ș tim că, pînă atunci, Renoir reușise să-și reducă la minimum
necesitățile vieții sale materiale. „Totdeauna trebuie să fii gata să
pornești în căutarea motivului. Fără bagaje. O perie de dinți și o
bucată de săpun.” Purta barbă, nu fiindcă-i plăcea, ci pentru a
evita să piardă timpul cu rasul de dimineață. își făcea haine de
comandă din postav bun englezesc, dar avea puține. în principiu
păstra trei rînduri. Două, aproape totdeauna gri cu dungi drepte
și regulate, cel mai vechi servindu-i ca să meargă la motiv, și un
rînd de haine de seară. N-a purtat niciodată smoking, nici
redingotă „bună pentru înmormîntări”, nici jacheta „care te-arată
ca un funcționar de bancă”, sărind de Ia ținuta de lucru la ținuta
de seară. Nici chiar atunci cînd era sărac de tot n-a purtat
cămăși de bumbac. „Prefer o cămașă de in în zdrențe decît una
din bumbac nouă.” Cît privește hrana, v-am spus povestea cu
fasolea și cu Monet. în general, mînca la prinz într-o lăptărie.
Cînd nu picta în Paris, locuia în acele mici hanuri, ca al maicii
Anthony, care în vremea aceea mai erau încă fermecătoare în
Franța. La Paris, își făcea patul, își aprindea focul și-și mătura
atelierul. Cînd «era prea mult jeg”, mobiliza un model, sau mai
adesea pe mama unui model, părăsea atelierul pentru patruzeci
și opt de ore, lăsînd-o cu consemnul „să facă totul lună». Nu
păstra nici o vechitură. Cînd la cel de-al doilea costum gri se
vedea urzeala, sau cînd încălțămintea era prea scîlciată, le dăruia
unui sărac. Așa cum am mai povestit, cu mobila făcea la fel.
Trecea prin viață avînd fermecătoarea senzație că nu posedă
nimic. „Cu mîinile în buzunare.” Chiar tablourile și le semăna. Și
aprindea focul cu desenele și cu acuarelele sale. La asta vom
reveni mai tîrziu, cu Gabrielle. în timpul iernii din ’81 însă, a
ajuns să aibă îndoieli asupra avantajelor absolute ale libertății.
„E foarte bine fără nici o legătură, dar așa ceva nu există.
Legătura mea erau dineurile în societate. Puțin, dar cînd ești
singur serile sînt îngrozitor de plictisitoare.»
Lăptăria la care se ducea tata cel mai des era în fața atelierului
său din rue Saint-Georges. Dar ar trebui poate să explic ce se
înțelege prin lăptărie. Aceste mici dughene, ținute de obicei de
cîte o femeie, nu se limitau numai la vînzarea smîntînii, laptelui,
untului și ouălor. în camera alăturată erau trei sau patru mese
unde clienții puteau servi „specialitatea casei». într-un colț, pe un
mic cuptor, care încălzea și încăperea, carnea de vițel se frigea în
tigaie, se înăbușea tocănița de berbec sau fierbea rasolul. Acest
din urmă fel era gătit adesea, căci nu cerea prea multă atenție.
Desertul se compunea bineînțeles dintr-o bucată de brînză.
Clienții se duceau să-și cumpere sticla cu vin de la negustorul
din față. Erau aproape totdeauna obișnuiții casei, care se
întîlneau cu toții la ora mesei, așa cum se întîmplă și în familie.
Erau de condiție modestă, ca și prețurile mîncărurilor.
Proprietăreasa lăptăriei din rue Saint-Georges era o văduvă de
vreo cincizeci de ani. Avea două fete care lucrau una la croitorie,
cealaltă într-un magazin de încălțăminte. Doamna Camille visa s-
o mărite pe una din ele cu Renoir. Ș i nu mai știa ce să-i facă să-i
intre în voie, punîndu-i de-o parte brînza de brie cea mai bună
„nici prea moale, tocmai potrivită”. Lui îi plăcea grozav brînza
asta, „regina brînzeturilor, pe care însă n-o poți mînca decît la
Paris. După ce treci bariera, nu mai face doi bani 1» Fetele, foarte
mîndre de talentele lor culinare, îi strecurau în buzunare dulciuri
făcute chiar de ele cu dragoste și-i călcau batistele. Mama, în
proiectele ei matrimoniale, se gîndea poate mai mult la tata decît
la fetele ei. „Un bărbat atît de cuviincios, care nu e în stare să se
apere! Și atît de slab că-ți face milă. Nu poți să-l lași singur în
viață. Are nevoie de-o femeie!» Nu bănuia că Renoir o și găsise
chiar în lăptăria ei, unde era o comeseană credincioasă. Ș i dacă
n-o spunea încă, era pentru că nu se credea în stare să-i asigure
o viață cuviincioasă tovarășei sale și copiilor. Ideea unei soții
„care să lucreze în afara căminului», prea puțin acceptată pe-
atunci, îi era nesuferită lui Renoir. Tata îmi repeta mereu:”Dacă
te însori, s-o ții acasă pe nevastă-ta. Adevărata ei meserie ești tu
și copiii tăi, dacă ai să ai 1»
Doamna Camille era de prin Âube, situat la hotarul dintre
Champagne și Burgundia. Locuitorii acestei regiuni se deosebesc
printr-un foarte pronunțat accent burgund. Au un fel de-al
spune pe r care nu te înșeală. Vă închipuiți ce bucurie a avut în
ziua cînd a descoperit, locuind în rue Saint-Georges, la doi pași
de ea, o vecină care-l pronunța pe r tot atît de sonor ca și ea.
Doamna Charigot, Melanie pe numele ei de botez, fusese părăsită
de soțul ei și trăia din croitorie. Avea o fiică, tot croitoreasă, cu
prenumele Aline. Sînt foarte emoționat cînd povestesc despre
asta, căci e vorba de mama mea.
Ea este aceea care se pregătește să urce în barcă, într-un mic
tablou pictat cu mult înainte de Dejun. Renoir o cunoștea așadar
de mai mulți ani. Ea poza pentru el, cînd avea timp, aproape
totdeauna în afara orașului, fără îndoială în timpul vacanțelor.
Lucrătoare harnică, cîștiga bine la o croitoreasă de pe Butte.
Această doamnă își instalase atelierul într-un mic mezanin, avea
trei lucrătoare și copia rochiile din rue de la Paix, pentru
negusto- resele din cartierul Notre-Dame-de-Lorette. Le lucra și
unor femei de moravuri ușoare din cartierul Pigalle, dar fără
entuziasm: „îndepărtează clientela distinsă». Era din Dijon și
avea un accent tot atît de pronunțat ca și mama, căreia îi
prezicea un viitor strălucit. „Dacă mergi înainte tot așa, ai să
ajungi departe. Cînd am sosit la Paris, eram și eu tot atît de
lipsită ca tine.» Dar, în mintea acestei femei de treabă, căsătoria
era condiția reușitei. Soțul ei, un comis-voiajor în sectorul
mătăsii, o ajutase să se instaleze. „Să-l iei bogat și nu prea tînăr!
N-o să-ți fie greu cu mutrișoara ta drăguță!» Dar Aline Charigot
nu se gîndea decît la pictorul din rue Saint-Georges, fără îndoială
nu tînăr și fără nici o para. „Și cînd avea bani, îi dăruia!” El avea
patruzeci de ani, ea nouăsprezece. Ea ar fi vrut ca el să-i ceară
să pozeze tot timpul. „Nu mă pricepeam de loc, dar mă îneînta
să-l văd pictînd.» Doamna Camille și fetele ei sfîrșiră prin a ghici
ceea ce se întîmpla. Au renunțat la speranțele lor și, foarte
drăguț, au încercat să sprijine dragostea asta care se năștea.
Parizienii au pasiunea intrigilor amoroase, ca martori,
bineînțeles, și confidenți mai ales. Iar cînd aceste aventuri sînt
nelegitime, e o adevărată desfătare. Doamnele nu mai conteneau
să-i pună întrebări tinerei lor prietene și să-i dea sfaturi. „Ț i-a
vorbit? Fă-l să te invite la teatru. Ar trebui să-i cîrpești ciorapii,
să-i faci curățenie și să-i gătești. Trebuie să-l îngrași, să-i
demonstrezi că nu mai poate trăi ca un boem; la vîrsta lui
trebuie să se însoare, pe urmă va fi prea tîrziu. Ș i, mai ales, nu-i
spune nimic mamei tale, ea ar strica tot.» Bunica din partea
mamei era într-adevăr insuportabilă. Foarte sigură de calitățile ei
de gospodină și de femeie onorabilă, nu-i scăpa nici cea mai mică
slăbiciune la ceilalți. „Avea un fel de-a zîmbi cu subînțeles că-ți
venea s-o omori!” într-o zi, contrar obiceiului, pătrunsese în
atelierul lui Renoir, întovărășindu-și fiica pentru „punerea la
punct» a unui tablou pictat pe malul Senei, se înfipsese în fața
pînzei, dînd din cap ironic. „Din asta trăiești dumneata? Ei bine,
ai noroc!» Aline nu era o fată care să-și piardă cumpătul. I-a
poruncit maică-si să iasă amenințînd-o că, dacă n-o ascultă, are
să păstreze tot salariul numai pentru ea. Doamna Charigot, cu
capul aplecat, s-a supus din cauza amenințării hotărîte și a
părăsit atelierul, jelindu-se cum obișnuiesc femeile bătrîne din
Burgundia, spunînd într-una; O, Doamne, ce de necazuri am!»
Tata îmi spunea: „La maică-ta, nimic nu era grosolan. Ea nu
era nicicînd sentimentală». El regăsea la ea acea demnitate pe
care o admira la mama lui «cu deosebirea că maică-ta era
lacomă!” Slăbiciunea asta îl încînta. Omul acesta sobru ura
regimul, consi- derînd aceste sacrificii voluntare drept niște
semne ale egoismului. Lipsurile îi erau indiferente, dar știa să
aprecieze lucrurile bune, îi plăcea în special să se simtă
înconjurat de oameni bine hrăniți. O dată pe săptămînă, stăpîna
lăptăriei își invita prietenii la o iahnie de fasole pestriță cu
slănină, delicioasa mîncare a burgunzilor. Ea cerea să i se trimită
boabele de fasole de la Dijon, adevărată fasole din vie, crescută
printre pietricele, nu fasole din aceea care crește pe cîmp, ca
griul sau lucerna. „Era o plăcere s-o vezi mîncînd pe maică-ta.
Cîtă diferență între ea și femeile la modă care își îngustează
stomacul ca să rămînă subțiri și palide I”
Din cele mai vechi amintiri despre mama mi-aduc aminte că
era plinuță. Mi-o pot închipui la douăzeci de ani, foarte durdulie,
 dar avînd un „mijloc de viespe”. Tablourile în care figurează ea
mă ajută să precizez imaginea asta. Am mai pomenit despre
predilecția lui Renoir pentru tipul „pisicii”. Aline Charigot atingea
perfecțiunea acestui gen. „Aveai chef s-o scarpini pe gît”! Aluzide
pudice ale tatii onvind acea perioadă din viața lui mă fac să-mi
închipui o mare dragoste reciprocă. După Rivière „el ajungea să-
și lase paleta și s-o privească în loc s-o picteze, spunîndu-și „De
ce să te mai obosești?“ căci exista deja ceea ce voia el să
realizeze!” Dar „neînsemnata criză literară” trecea repede. Așa
îneît o vedem pe mama într-o mulțime de tablouri.
Se pare că îndrăgostiți! au trăit aproape numai pe malul Senei.
Restaurantul Fournaise era locul lor de întîlnire. Le era ușor să
ajungă acolo. Cobori pe rue Saint-Georges și prin rue Saint-
Lazare și ajungi în cinci minute la gară. Din jumătate în jumătate
de oră era o cr.rsă pentru Saint-Germain, cu opriri la podul din
Chatou. Regăseau la Fournaise banda obișnuiților care păreau să
vegheze asupra idilei lor cu o afecțiune înduioșătoare. Pictorul
Caillebotte avea grijă de Aline ca de-o soră mai mică. Ellen André
și domnișoara Henriot o adoptaseră și-și vîrîseră în cap să
«cioplească țăranca asta fermecătoare”. Ea asculta mișcată de
aceste semne de prietenie, dar nu făcea decît după cum o tăia
capul. «Nu voiam să-mi pierd accentul și să ajung o falsă
pariziancă.”
 Locul era minunat! în continuă sărbătoare. Adora să vîslească
și era tot timpul pe apă. Renoir îi admira dibăcia. «Avea mîini
care știu să facă treabă.» El a învățat-o să înoate, la început
agă- țîndu-se de-o geamandură. Prudent, tata rămînea
totdeauna, prin apropiere, ținînd de capătul unei sfori cu care o
legase. „Nu poți ști niciodată. în cazul unei congestii, aș fi tras.»
Curînd sfoara a fost uitată. „înota ca un pește.»
Seara se găsea întotdeauna un voluntar care să cînte la pian
pentru ca prietenii să poată dansa. Mesele de pe terasă erau
împinse într- un colț. Pianul era într-un salonaș și muzica se
revărsa pe fereastra deschisă: „Maică-ta valsa minunat. Eu o
călcam pe picioare. Bărbier era marele dansator. Cîndo învîrtea
pe maică-ta, toată lumea se oprea ca să-i privească.» Cîteodată
Lhote, acompaniat de domnișoara Fournaise, fredona refrenul lui
favorit: cîntecul eroicului soldat din Mam’zelle Nitouche de Herve.
„Fin’că era — fin’că era — fiindcă era din plumb.» Și toată lumea
îl relua în cor.
Voi încerca să vă dau o idee despre proporțiile fizice pe care
Renoir le considera ideale la un chip: ochii plasați la jumătatea
distanței între creștetul capului și bărbie. în cazul cînd partea de
deasupra ar fi depășit linia mediană, era pentru el semnul unei
hipertrofii a creierului «creierul unui megaloman, sau numai
creierul unui intelectual, fără a mai pomeni de hidrocefali.» Cînd
partea de deasupra sa era mai mică, însemna pentru el o bună și
cinstită prostie. 0 bărbie prea mare însemna încăpățînare. „Să nu
te însori niciodată cu o femeie cu bărbia mare, s-ar lăsa mai
degrabă tăiată în bucățele decît să recunoască un adevăr!» îi
plăcea ca femeile să aibă tendința de-a se îngrășa, spre deosebire
de bărbați, pe care îi prefera subțiri. Prefera nasurile mici celor
mari și nu-și ascundea preferința pentru gurile destul de mari, cu
buze cărnoase, fără să fie «groase», dinții mici, tenul deschis,
părul blond. „Gura cu buze strîmbe denotă înfumurarea iar
buzele subțiri neîncredere I» După ce formulase aceste legi,
insistînd mai ales asupra medianei de separare în dreptul
ochilor, tata adăuga: «Astea fiind spuse, trebuie să te lași condus
de instinct. Cu prea multe legi poți s-o pățești. Am cunoscut fete
minunate care aveau bărbia țuguiată și tîrfe nesuferite ale căror
trăsături erau niște capodopere!» S-a nimerit ca Aline Charigot să
nu fie din acestea, iar trăsăturile și corpul ei să corespundă
canoanelor lui Renoir, ochii ei puțin migdalați să știe a-și
transmite impresiile unei minți echilibrate și umbletul să-i fie
sprinten. („Călca iarba fără să-i facă vreun rău»); avea vigoarea
acelui vîntuleț din răsărit care mătură dealurile pe care s-a
născut; știa să-și îndrepte o șuviță a părului, strîns într-un coc
îngrozitor de prost făcut, cu un gest pe care Renoir îl privea cu
plăcere fiindcă era „cu adevărat rotund.” Lăsîndu-se în voia
amintirilor, bătrînul meu tată, schilodit de reumatism, privea
micul fotoliu de catifea roșie unde îi plăcea să se așeze celei care
dispăruse, în timp ce el picta. Fotoliul există încă. Este la mine
acasă alături de canapeaua care a împodobit salonul diferitelor
noastre apartamente, începînd cu Château des Brouil- lards pînă
în bulevardul Rochechouart. Alături de mănușile tatii bilboquet-
u\ și cîteva batiste, face parte din covoarele mele fermecate pe
care zbor spre acei ani pe care încerc să-i retrăiesc!
Ajung acum la punctul cel mai important al întîlnirii celor
două ființe, la misterul, inexplicabil minților pur științifice, clar
ca bună ziua celor pătrunși puțin de misticism. E vorba de faptul
că, din momentul în care Renoir a pus mîna pe o pensulă, poate
chiar și înainte, în visurile lui de puștan, cu treizeci de ani
înainte de-a o cunoaște, Renoir făcea portretul Alinei Charigot.
Venera care figura pe vasul dispărut de la mine din casă sub
ocupația nazistă este mama mea, întruchipată cu zece ani
înainte de nașterea ei. Și faimosul profil al Măriei Antoaneta, pe
care tata l-a pictat de atîtea ori în atelierul de porțelanuri, avea
nasul mic. Patronul îi spunea: «Ai grijă! Clienții nu-și vor
recunoaște idolul. Ar trebui să-i lungești nasul.» Desigur că
Renoir a făcut și portrete reprezentînd femei cu un fizic diferit.
Interesul pe care-l avea pentru orice ființă umană îl obliga să
facă portretele asemănătoare modelului; dar de cum picta
subiecte alese de el, nimerea caracteristicile fizice care erau, prin
esență, acelea ale viitoarei lui soții. Oare își alegea modelele avînd
acel tip, sau imaginația îi călăuzea mîna? Oscar Wilde, pe care l-
a cunoscut mai tîrziu, ar fi dat o explicație mult mai simplă,
repetînd uimitoarea sa butadă privindu-l pe Turner: „înainte de
el nu exista ceață la Londra.» Această teorie despre artiștii care
creează lumea găsește în Renoir o demonstrație și mai evidentă.
Căci nu numai mama avea să se nască modelată după tablourile
lui Renoir ci și noi, copiii! El ne-a făcut portretul înainte de-a fi
pe lume, înainte de zămislirea noastră fizică; și asta de sute de
ori; la fel cu portretul tuturor copiilor, tuturor fetelor cu care
avea să-și populeze, în mod inconștient, un univers care avea să
fie al lui. Căci nu mai există nici o îndoială în privința nașterii
lumii lui Renoir. Neîncetat mă opresc părinți care îmi prezintă
copiii lor spunîndu-mi: „Nu găsiți că e un mic Renoir?” Și extra-
ordinar e faptul că-i adevărat 1 Planeta asta care înaintea lui era
 populată de figuri prelungi și palide, de la tata încoace e plină
de mici ființe rotunjoare cu frumoși obraji roșii. Ș i asemănarea e
întregită de gustul pentru culorile îmbrăcăminții. Și asta tot de la
el se trage. Contemporanii săi au clevetit destul pe seama
«zorzoanelor țipătoare cu care își împopoțona bucătăresele care îi
serveau ca modele». Această critică a unui ziarist uitat mi-a fost
spusă chiar de tata. El îi lăsa să vorbească. Atunci cînd plăs-
muiești o lume plină de sănătate și de culoare, ești mai presus de
critici. „Las literaților pasiunea pentru anemie și pentru femeile
clorotice.» Și apoi preciza: „Chiar dacă m-ar plăti tot nu m-aș
culca cu Dama cu camelii I» Dar ar fi protestat dacă i s-ar fi spus
ce anume înseamnă treaba pe care o îndeplinea atît de umil. A
crea, chiar și numai un căpețel de lume, era treaba lui
Dumnezeu tatăl, nu aceea a unui meșter bun de porțelanuri
ajuns un bun lucrător de pictură. Dimpotrivă, tata era convins
că lumea îl crea pe el, iar el nu făcea decît să reproducă viața
care îl incinta ca măsurile unei mari simfonii. „Dopul era în voia
curentului.» Singura lui dorință era aceea de-a fi intermediarul
fidel între aceste minunății pe care el le distingea clar și acei
oameni care, pentru a le ghici, aveau nevoie de oarecare
deslușire. Ar fi fost furios dacă i s-ar fi spus că viața pe care o
așternea atît de generos pe pînză o crea el. S-ar fi simțit tot atît
de insultat ca și cînd l-ar fi făcut intelectual. El nu încerca decît
să fie o mașină care ia și redă și, ca să reușească avea grijă să
nu-și risipească puterile, să-și păstreze privirea precisă și mîna
sigură. «Dacă ar fi ceva de la mine, ar fi o creație a creierului
meu. Este atît de urît un creier gol! Nu prețuiește decît prin ceea
ce intră în el.» Alte reflecții asupra aceluiași subiect: «Pentru ca
un artist să se poată exprima, el trebuie să se ascundă. Privește
la actorii din Grecia antică, aveau măști.» Sau: «Autorul anonim
al acelei Fecioare din secolul al XH-lea care e la Muzeul Cluny nu
s-a semnat. Asta nu mă împiedică să-l cunosc mai bine decît
dacă mi-ar vorbi». într-o zi mă căzneam să descifrez la pian o
sonată de Mozart. Ca orice pianist prost, execuția mea era îngre-
unată de «sentiment». Tata m-aîntrerupt, neliniștit. «De cine e? —
Mozart. — Mă liniștești. Asta îmi place, o clipă m-am temut să nu
fie acel imbecil de Beethoven!» Cum eu mă miram; «Beethoven se
destăinuie cu indecență. Nu ne scutește nici de necazurile lui
sentimentale, nici de digestiile lui anevoioase. Ș i eu am chef să-i
spun: Ce-mi pasă mie că ești surd! De altfel e foarte bine pentru
un muzician cînd e surd. Asta îl ajută, ca orice obstacol. Degas a
pictat cele mai bune lucrări ale sale cînd nu mai vedea! Mozart,
care a fost mult mai nenorocit decît Beethoven, are pudoarea să-
și ascundă grijile. El încearcă să mă distreze sau să mă
înduioșeze cu note pe care le crede departe de el. Și-mi spune mai
multe despre el decît Beethoven cu suspinele lui zgomotoase. Am
chef să-l iau pe Mozart în brațe și să-l mîngîi. După cîteva minute
de muzică ajunge cel mai bun prieten al meu și conversația
devine intimă.» Renoir era convins de existența unei contradicții
fericite și constante care restabilește echilibrul distrus de prostia
celor orgolioși. «Artistul, care vrea să apară gol de tot în fața
publicului său, nu exprimă, în cele din urmă, decît un personaj
convențional, care nici măcar nu este el însuși, ci romantismul
cu spovedanii, plînsete, agonii, «în realitate deprinderi de
cabotin!” în schimb se întîmplă cîteodată ca un Rafael care n-a
căutat decît să picteze fete cumsecade cu prunci, cărora le dădea
numele de „fecioare”, să ni se înfățișeze cu o sfîșietoare
intimitate.”
în momentul acestor discuții, Renoir putea să exprime
asemenea principii esențiale cu o oarecare siguranță. Pentru a
descoperi eterna minciună care ne ascunde esența lucrurilor, el
se baza pe experiența unei vieți îndelungate, plină de tot felul de
încercări. Avea grijă, de altfel, să mă prevină că adevărul lui era
departe de adevărul pur. «îmi petrec viața vîrîndu-mi degetul în
ochi. Cînd ești bătrîn, ai avantajul de-a băga de seamă mai
repede gafele.» El îmi mai spunea: „Nu există ființă, peisaj sau
motiv care să nu aibă originalitatea lui... cîteodată foarte bine
ascunsă. Cînd un pictor descoperă această comoară, celelalte
calități fac să apară frumusețea motivului. Moș Corot ne-a
dezvăluit malurile rîului Loing, un rîu ca toate celelalte, și eu sînt
sigur că peisajele japoneze nu sînt mai frumoase decît celelalte.
Numai că pictorii japonezi au știut să le dezvăluie comorile
ascunse.» Această cugetare mă face să mă gîndesc la Vestul
american pe care atîtea spirite luminate îl socotesc „carte
poștală”, lăsîndu-le turiștilor obișnuiți plăcerea de-a admira
maiestuoșii sequoia și Marele Canyon. Eu găsesc Vestul american
foarte frumos. Nu-i lipsește decît un grup de pictori de valoarea
italienilor din Quattrocento sau a impresioniștilor francezi care
să descopere, dincolo de cartea poștală, elementele veșniciei.
Ce poate fi mai trist decît periferia modernă a Parisului. De la
Utrillo și de la acei cinstiți pictori de duminică, știm că aceste
străzi lipsite de grație au o netăgăduită poezie. Evident, în
actuala organizare a vieții americane e prea puțin timp pentru
meditație și asta poate întîrzia nașterea unui grup de tineri destul
de liberi ca să se consacre studiului neștiințific al naturii.
În momentul întîlnirii lui cu mama, Renoir trecea printr-o
criză: „Nu mai știam ce-i cu mine, mă înecam 1» După zece ani
de luptă, de încercări contradictorii, el se îndoia tot mai mult de
impresionism. Aline Charigot privea lucrurile mult mai simplu.
Cu bunul ei simț de țărancă, ea știa că Renoir era făcut să
picteze, așa cum vița e făcută ca să dea vin. Trebuia deci ca el să
picteze, bine sau rău, cu succes sau fără, dar mai ales nu
trebuia să se oprească. Ce poate fi mai sfîșietor decît o vie
părăginită, și cît trebuie să asuzi ca s-o desțelenești. De ce nu s-
ar duce amîndoi să locuiască la Essoyes, satul ei. Acolo viața-i
ieftină, Renoir s-ar putea ocupa numai de căutările lui, fără să
fie tulburat de podgoreni, care aveau altceva de făcut decît să
hotărască soarta picturii. Doi dușmani s-au opus acestei hotărîri,
doamna Charigot, care i-a interzis fiicei sale să-și lege pentru
totdeauna viața de acest”amorez care crapă de foame” și Renoir
însuși, care mai avea încă nevoie de atmosfera de luptă. „Ca să te
izolezi trebuie să fii strașnic de puternic!» Aline Charigot,
disperată, s-a întors la patroana ei și l-a evitat pe Renoir cît a
putut ea. Tata a plecat în Algeria unde a descoperit o lume
uimitoare. A petrecut vara la Wargemont, la familia Berard. Dar
nici splendoarea Orientului, nici merii din Normandia nu l-au
făcut s-o uite pe mama, pe care a revăzut-o în septembrie.
Cînd îi ceream mamii detalii asupra acestei perioade din viața
ei, îmi dădea răspunsuri vagi: nu pentru că ar fi vrut să-mi
ascundă ceva, ci pentru că trăia în prezent, ca toate ființele într-
adevăr puternice. Alegerea unui îngrășămînt pentru portocalii de
la Col- lettes o interesa mai mult decît amintirile. După moartea
ei, singurătatea l-a făcut pe tata într-un fel să se destăinuiască.
Datorită povestirilor sale pot să reconstitui oarecum ceea ce s-ă
întîmplat. Aline Charigot nu se gîndea la căsătorie decît cu
condiția să aibă copii de care să se ocupe chiar ea. Asta însemna
plînsete, griji, scutece la uscat, nopți albe. Toate astea nu se
potriveau cu exigențele unui domn care picta cu furia acelui
sihastru stîlpnic care își căuta mîntuirea în vîrful stîlpului său.
Cei doi au hotărit să rămînă „buni prieteni.» Ea își.vîrîse în cap
să-l uite și-l sfătuia să mai călătorească. Din partea lui, el simțea
absolută nevoie să vadă operele marilor maeștri din trecut în
patria lor, pe Velâzquez la Madrid și pe Tițian la Veneția. Nu
renunța de loc la părerea lui că tablourile „nu trebuie plimbate”
și că trebuie văzute sub cerul sub care se aciuaseră autorii lor. în
1881, a început pentru Renoir o perioadă de pasionante călătorii,
al căror rezultat au fost niște hotărîri importante atît pentru viața
lui particulară cît și pentru pictura sa.
III
RENOIR CĂLĂTOREA CU CLASA A TREIA DE
nevoie. Dar chiar dacă ar fi dispus de mijloace materiale, tot ar
fi evitat cheltuiala în plus pentru clasa întîia. Confortul dosului
nu merită diferența de preț. La sfîrșitul vieții, a fost nevoit din
cauza stării sănătății sale să călătorească în vagon de lux. Asta îi
displăcea. Sau mai degrabă îi displăceau călătorii acelui vagon.
«De-abia instalați, că și deschid un ziar financiar. Și privesc pe
sub gene ca să-l cîntărească pe vecin, să știe în ce categorie să-l
treacă! Cei mai pretențioși sînt cei care călătoresc pe degeaba.»
Rîdea în sinea sa de eforturile unora dintre ei de-a părea mai
mult decît sînt, cu ținuta lor gravă și puțin plictisită, cu
atitudinea lor de milionari covîrșiți de grijile pe care ți le dă
gestiunea unei averi prea mari, sau ca aceea a unui diplomat
cunoscînd secrete groaznice. „La clasa întîia, mă simțeam un
intrus cu cutia mea de culori și cu umbrela, întocmai ca un
cărbunar care s-ar fi strecurat din greșeală în defilarea unor
manechine de modă.» Clasa a doua i se părea și mai rea lui
Renoir, pentru că cei ce-o foloseau erau și mai«înțepați» deoarece
nu-și puteau permite să călătorească cu a în- tîia. „Ș i cîtă
distincție!” Dacă, din întîmplare, vreun călător „artist”,
remarcîndu-i ustensilele, aducea vorba despre pictură, atunci
trebuie să fi fost foarte amuzant. Tata, atît de amabil, plăcîndu-i
atît de mult să vorbească, știa tot atît de bine să devină ursuz.
Cînd era iritat devenea caustic. Intr-o călătorie, un vecin de com-
partiment îl plictisea îngrozitor cu Meissonier. Mama era însăr-
cinată cu Pierre și din cauza asta luaseră bilete la clasa întîia.
Amatorul de pictură militară îi tot dădea înainte cu prețurile pe
care le plăteau americanii. Agasat, Renoir i-a răspuns că el
ignora marea pictură, fiind specializat în pictura pornografică. Că
lucra pentru bordeluri, și marele lui succes se datora faptului că
era iscusit în reprezentarea organelor de sex masculin. Mama era
foarte jenată. Ei nu-i prea plăceau asemenea glume.
Renoir călătorea întotdeauna în mici etape. Nu înțelegea graba
contemporanilor săi. „De cînd sîntem în cîștig de timp, mi se pare
că producem mai încet. Mi s-a povestit despre un anume scriitor
care, avînd mașină de scris, a creat o carte în trei ani. Molière
sau Shakespeare, cu o pană de gîscă, îți făceau o piesă în opt zile
și era o capodoperă.”
Trenul de persoane avea darul să-l cufunde pe Renoir în cele
mai autentice manifestări ale vieții. „Ț ăranca care se duce să-și
vîndă brînza în capitala județului vecin rămîne ea însăși. Cînd ia
expresul pentru o călătorie lungă, își pierde identitatea, ajunge
acel animal anonim care este numit un călător.” Tata vorbea
rareori despre acea ciupercă a locurilor nemuritoare care se
numește turist. Aceștia erau încă rari și din fericire aproape
totdeauna de naționalitate engleză, adică destul de discreți.
Renoir nu pleca singur. Ș tiu că Lhote l-a însoțit într-una din
călătoriile sale în Italia. S-au oprit la Dijon, au rămas cîteva zile
acolo, hoinărind pe străzile vechi. „în Burgundia îmi plac acope-
rișurile. Au un aer chinezesc, cu marginile puțin ridicate.” îl
iubea pe Carol Temerarul. „îngerii bisericilor sale sînt puțin
manie- riști, dar e un manierism cu care m-aș împăca foarte
bine.” Regreta acea civilizație intermediară între Franța și
Germania, care avea să se întindă la flamanzi. „Păcat că s-a
pierdut. Elvețienii ne-au făcut bucata.27„ Se oprea din motive
neprevăzute: vecini supărători, cheful de-a vedea de aproape o
biserică de sat a cărei clopotniță i se părea că-l cheamă.
Descoperirile sale vizuale se dublau cu acelea culinare. Obișnuiții
clasei a treia sînt adesea generoși. Care mai de care se oferea să
împartă „merindea” pe care o avea la el cu Renoir. O cumătră îi
spunea, privind cu compătimire tartina pe care o scosese din
buzunar: „Asta-i tot prînzul dumitale? Nu-i de mirare că ești atît
de slab!” Unii plecau cu atîtea provizii, de parcă aveau să facă
înconjurul lumii. De-a lungul drumului, tata trecea de la
plăcintele burgunde la friptura provensală, de la vinișorul nou de
pe Coasta de Aur la rose-ul generos de pe malurile Rhône-ului,
toate astea însoțite de considerații asupra recoltei, asupra
necazurilor din familie, a impozitelor, războiului din Tonkin și
supliciul corsetului „cînd nu ești obișnuită cu el!” După primele
îmbucături, se întîmpla ca țăranca planturoasă, nemaiputînd
rezista, să-și ceară scuze, să-și descheie corsajul și să ceară
vecinei să-l desfacă la spate. Cărnurile, astfel descătușate, se
puteau lăsa în voie și pateul de iepure putea fi savurat și el.
Accentul se schimba după regiune. Vorba tărăgănată a
„copiilor din Lyon înlocuia burgunda rostogolită a podgorenilor,
ca să dispară la rîndul ei în fața provensalei zgomotoase a
zarzavagiilor din Durance. Gheața se spărgea repede și acest
parizian amabil, care călătorea cu niște unelte ciudate, era
repede adoptat. Se spuneau multe povești. Tata încerca să-și
amintească unele frînturi. El își aducea aminte de un dragon, pe
care-l încurca sabia, casca, și o cutie enormă în care era rochia

27 Aluzie la victoria elvețienilor asupra burgunzilor în 1476. (N.A.)

de mireasă, cadoul soției căpitanului său pentru logodnica lui.
Coletul îl deranja cu atît mai mult cu cît în acea vreme era
interzis unui cavalerist în ținută de stradă să ducă pachete. îi
promisese căpitanului să-l expedieze prin poștă, dar dragonul,
țăran strîngător, preferase să riște a fi pedepsit și să păstreze
pentru el banii de expediție. „Dacă vreun subofițer își vîră nasul
prin ușa cupeului, să-i spuneți că-i al dumneavoastră”, i-a spus
el unei tinere femei care-și alăpta copilul. Se ducea la Blaisy-Bas,
un sat nu departe de Dijon. Pronunța numele acelei localități cu
un accent nemaipomenit, legînd toate silabele și exagera
gravitatea lui „bas”. Și ajungea ceva cam ca „Bzibaaah.” în cele
din urmă, un alt burgund a avut ideea să întrebe dacă acest
Blaisy- Bas nu era alături de Blaisy-Haut. Răspunsul afirmativ al
dragonului a risipit misterul geografic. Atunci doamnele au vrut
să vadă rochia de mireasă. Dar omul nostru a refuzat să desfacă
pachetul. „El e mai frumos, spunea într-una, pachetu e cel mai
fuumos!» Pentru a le consola pe călătoare de decepție, le-a
povestit o istorie, de neînțeles pentru tata, dar foarte caraghioasă
desigur, căci tot compartimentul se prăpădea de rîs. Renoir rîdea
și el, de bucuria de a-i vedea rîzînd și pentru că rîsul e contagios.
Era o poveste de nuntă, una din acele nunți burgunde care țin
multe zile și nopți. Am fost și eu invitat la aceste mărețe chefuri:
trei zile și trei nopți la masă; nu te scoli decît atunci cînd nu te
mai poți ține, și nu te oprești decît atunci cînd masa bună și vinul
bun îți închid ochii. După cîteva ceasuri de plăcută inconștiență
pe paiele din pod, te refaci. Nunta despre care povestea dragonul
era aceea a soră-si. Maică-sa, care era zgîrcită, încercase să
profite de moment ca să strecoare un cocoș bătrîn, imposibil de
mîncat, printre păsările ospățului. Acest cocoș tare, pronunțat
„cocotarre”, nu păcălise pe nici unul dintre comeseni care și-l
treceau unul altuia cu aluzii la activitatea amoroasă a acestui
strămoș. în cele din urmă, mama a fost nevoită să se sacrifice și
să mănînce ea „cocotarre”. Tata adora acest gen de povestiri.
Altă poveste de călătorie: în tovărășia lui Lhote, Renoir vizitase
catedrala din Brou în Bourg-en-Bresse. „Era deja decadență, dar
cît era de grațioasă. Cum să nu te îndrăgostești de acea Marga-
reta de Austria? Deviza ei, „Noroc-Nenoroc“ repetată în jurul
bisericii ca un laitmotiv ne duce departe de secolul nostru de
băcani!” Trenul era ticsit. Au fost nevoiți să renunțe la scumpa
lor clasă a treia și să se instaleze într-un compartiment de clasa
a doua, ocupat de vreo șase domni, toți citind ziarul. După ce și-
au aranjat ustensilele de pictor cum au putut mai bine în plasă,
cei doi prieteni s-au strecurat încet pe banchetă. Vecinii,
cufundați în lectură, se făceau că nu-i văd pe noii veniți, care
schimbau priviri cu înțeles: „N-o să ne prea distrăm!” Lhote a
avut ideea să repete o glumă începută la bufetul gării, unde
Renoir, distrat, mîncase ultima felie de brioșă, nelăsîndu-i nimic
lui Lhote, care stătea de vorbă cu casiera. Pe vremea aceea, erau
tratați drept „elvețieni” oamenii care beau singuri, se distrau
singuri, pe scurt care nu împărtășeau bucuria cu cineva. O
aluzie, fără îndoială, la neutralitatea națiunii elvețiene. Lhote,
lipsit de micul dejun, îl făcuse pe Renoir „elvețian scîrbos”. în
speranța de-a descreți frunțile vecinilor severi, el a mai spus un:
„Aida de, elvețian scîrbos!” Efectul n-a corespuns așteptărilor
glumeților veseli. Priviri reci ca de gheață au țîșnit din dosul
ziarelor, disecîndu-l pe sărmanul Lhote ca și cînd ar fi fost o
insectă. Deodată tata a observat că ziarul pe care-l citeau acei
domni era La Gazette de Lausanne. Ca să-și prevină prietenul pe
care miopia îl împiedica să remarce acest detaliu, l-a lovit discret
în fluierul piciorului. Lhote a luat acest gest drept o continuare a
jocului și a repetat voios: „Aida de, elvețian scîrbos!” însoțit de
strîmbături cu atît mai grăitoare cu cît loviturile de picior
deveneau mai violente. în cele din urmă, unul dintre domni i s-a
adresat lui Renoir. „Nu vă neliniștiți, nu sîntem elvețieni!” Erau
fabricanți de ceasuri din regiunea Besançon. „Poate că orlo- geria
ne face să avem aerul că sîntem locuitori ai Genevei”, a adăugat
vecinul lui. Conversația a devenit generală, ajungînd la ceasurile
plate și la cele greoaie, rubine, regulatoare; la sfîrșitul zilei, tata
nu ignora nimic din orlogerie. „Oameni încîntători, adevărați
burghezi din secolul al XVIII-lea.”
Adesea Renoir își întrerupea brusc povestirea și rămînea tăcut
un moment. întunericul pătrundea în atelierul din bulevardul
Rochechouart, favorizîndu-i călătoria în trecut, Profitam de
această pauză ca să-l ridic, susținîndu-l, în timp ce Louise-
lungana îi umfla din nou „colacul» de cauciuc. Apoi, cu multiple
precauții, îl așezam la loc, încercînd să-i găsim poziția cea mai
bună. «Cauciucul, ce materie scîrboasă!...Dă-mi o țigară.» Trăgea
cîteva fumuri și o lăsa să se stingă. Nu era un adevărat fumător.
Nu trăgea fumul în piept și nu-i plăceau țigările de lux care „ard
singure. O lași să cadă, o uiți și arzi un covor de Buhara”.
Presupun că dacă covorul imaginar ar fi fost mochetă vîndută cu
metrul, Renoir ar fi fost mai puțin impresionat de accident, cu
toate că respectul lui pentru lucruri, chiar urîte, era egal cu
respectul pentru oameni și animale „chiar pocite”.
într-o seară, privea visător o cutie de biscuiți pe care era repre-
zentată uzina unde erau fabricați. «Bineînțeles, burghezii sînt
răspunzători de urîțenia orașelor moderne. Goana lor aprigă
după cîștig distruge tot. Lor le datorăm o lume de hornuri și
cocioabe. Dar poate că însuși omul, nu numai o clasă, trece
printr-o perioadă jroastă. La urma urmei, o mulțime de burghezi
sînt niște parveniți. Dacă n-ar fi fost mai șmecheri decît ceilalți ar
fi rămas săraci. Deci banii au fost aceia care au dus la
construirea Operei și la achiziționarea operelor lui Jean-Paul
Laurens x.» Tata mi-a citat o conversație care a avut loc la un
prînz cu Clemenceau, Geffroy și alți «literați». Toți tăbărîseră pe
burghezi. Tata le-a spus: „Noi nu sîntem aristocrați fiindcă nu
purtăm un titlu ereditar. Nu sîntem muncitori, fiindcă nu
muncim cu mîinile. Așadar ce sîntem, dacă nu tot burghezi?”
Geffroy a răspuns: „Sîntem intelectuali!» Renoir a fost șocat.
Acest termen prodamînd în mod cinic superioritatea Iui homo
sapiens asupra lui homo faber făcea un zgomot insuportabil
pentru urechile lui. „Prefer mai degrabă să fiu un burghez”, a
spus el spre consternarea celorlalți comeseni. «Dar, a adăugat, la
urma urmelor eu lucrez cu mîinile mele. Așadar sînt un
muncitor. Un muncitor al picturii.”
Ț igara i-a adus aminte de o glumă care îl încînta și care se
încadrează mai bine în povestea călătoriilor sale: «Eram în
Spania, încă foarte bine dispus de vizita făcută operelor lui
Velâzquez. Am intrat într-o prăvălie ca să-mi cumpăr țigări. Un
nobil spaniol semeț tocmai își alegea o țigară de foi. Deoarece nu
vorbeam spaniola, nu puteam înțelege decît două cuvinte din
conversația lor. Aceste două
Pictor de scene istorice (1838—1921) în manieră
academistă. (N.A.)
 vorbe reveneau neîncetat și erau colorado și claro. A fost o
revelație pentru mine. Colorat și clar, găsisem secretul lui
Velâzquez!»
Am încercat să aduc discuția pe tărîmul artei. Eu n-aveam să
vizitez Italia decît mult mai tîrziu, dar aveam oarecare cunoștințe
datorită reproducerilor. Tata rămînea surd la insinuările mele:
„Pictura nu se povestește, se privește. Cu ce-o să te alegi tu dacă
eu am să-ți povestesc că pe curtezanele lui Tițian îți vine să le
mingii, într-o zi, ai să te duci și tu să vezi operele lui Tițian, și
dacă n-are să-ți facă nici o impresie, înseamnă că tu nu înțelegi
nimic din pictură. Ș i asta eu n-am s-o pot schimba!” Mai spunea,
aparent în contradicție cu declarația precedentă: «Pictura nu se
privește. Trăiești cu pictura. Ai la tine un mic tablou. Nu-l privești
decît rareori și mai ales niciodată nu-l privești analizîndu-l. Ș i el
ajunge o parte din viața ta. Are influența unui talisman. Muzeele
sînt tot ceea ce poate fi mai rău. Cum vrei tu să te impresioneze
un tablou în mijlocul a douăzeci de vizitatori care murmură
măgării? Ai oarecare șanse numai dacă te duci foarte de
dimineață!»
Rareori era în dispoziția de-a formula o judecată. Cînd i se
întîm- pla, o făcea în termenii cei mai clari. „Leonardo da Vinci
mă plictisește. Ar fi trebuit să rămînă la mașinile lui zburătoare.
Apostolii și Hristos, pictați de el, sînt sentimentali. Sînt sigur că
acești pescari evrei de treabă știau să-și riște pielea pentru
credința lor fără a se crede obligați să ridice ochii spre cer, în așa
fel încît nu li se mai vadă decît albul ochilor»! Dimpotrivă, lui
Franz Jourdain, arhitectul magazinelor La Samaritaine, care l-a
întrebat dacă Rembrandt îi plăcea mai mult decît Rubens, i-a
răspuns: «Eu nu dau premii.»
S-au scris numeroase lucrări asupra călătoriilor lui Renoir în
Italia. Unele foarte documentate. Din discuțiile noastre, păstrez
impresia că entuziasmul lui de la început pentru arta italiană a
Renașterii a mers descrescînd, în timp ce admirația pentru
poporul italian contemporan a crescut pe măsură ce-l cunoștea
mai bine. „Noblețe în mizerie, oameni care știu să lucreze cîmpul
cu atitudinea unor împărați!» Și, prin intermediul acelor împărați,
el pătrundea în intimitatea artei care îi exprimă cel mai complet,
aceea a primitivilor: „o frescă într-o biserică de sat, a unui
necunoscut, precursorul lui Cimabue sau al lui Giotto, o
colonadă din secolul al XH-lea, acoperișul modest al unei
mănăstiri care-l adăpostise pe vreun discipol al Sfîntului
Francisc. Pentru mine, Italia înseamnă Fioretti28 și nu exagerările
teatrale! Nici măcar acei stupizi împărați romani!»
l-au plăcut în special oamenii din sud. „Poate fiindcă, ajungînd
la Neapole, începusem să prind cîteva cuvinte.”în orașul acela a
avut revelația artistică, aceea „care a justificat întreaga călătorie”.
Prin picturile de la Pompei, expuse în muzeul din Neapole. „Mă
obosise îndemînarea unor Michelangelo și a unor Bernini; prea
multe drapaje, prea multe falduri, prea mulți mușchi 1 îmi place
în pictură tot ceea ce pare etern!... dar fără a o spune; o
eternitate de fiecare zi prinsă la colțul străzii din apropiere;
servitoarea oprindu-se o clipă din frecatul crătițelor și devenind
lunona în Olimp!» în personajele frescelor, păstrate în chip
miraculos, el regăsea pescarii și vînzătorii de pește din Sorrento.
«Italienii n-au avut nici un merit că au făcut pictură mare. N-
aveau decît să privească în jurul lor. Străzile italiene sînt ticsite
de zei păgîni și de personaje din Biblie. Fiecare femeie care își
alăptează pruncul e o Fecioară de Rafael!” El revenea adesea
asupra acestei impresii, înduioșat fiind de rotunjimea unui sîn
brun și de mînuța grăsulie care îl pipăia. Picturile de la Pompei îl
impresionau pentru cu totul alte motive. «Aceia nu se încurcau
cu teoriile. Nici cu căutarea volumelor, și totuși volumele există.
Ș i știau să scoată atîta bogăție din puțin!” Simplitatea paletei
acelor pictori îl minuna. Pămînturi, culori vegetale, destul de
șterse, întrebuințate izolat, dar strălucitoare în contraste. «Și se
simte că nu era vorba să creeze capodopere. Un negustor sau o
curtezană își decora casa, pictorul încerca în mod cinstit să
aducă puțină veselie pe un perete gol — și asta era tot! Nu e
vorba de geniu! Și nici de stări sufletești!»
Ș tim că Renoir, pe măsură ce îmbălrînea și știa mai multe,
avea să-și simplifice paleta. Probabil că la Neapole, în fața
picturilor de la Pompei, a început această schimbare.
„Nenorocirea Italiei, mi-a spus el într-o zi, e că e prea

28 Fioretti di San Francesco — opera unui anonim toscan din secolul al XlV-lea, în care se înfățișează
viața Sfîntului Francisc și a celor dinții franciscani. Simplitatea formei și naivitatea stilului conferă operei
un farmec deosebit.
frumoasă. De ce să pictezi cînd e atît de plăcut să privești?” Se
gîndea:”Păcat că sînt bătrîn și bolnav. Acum aș putea picta în
Italia sau în Grecia, sau în Algeria. Ș tiu destule pentru asta. Ca
să reziști la ceea ce-i frumos, ca să nu te lași copleșit, trebuie să-
ți cunoști meseria.» îi urmăream gîndul pe fața subțiată, trasă în
mod ciudat într-o parte, din care cauză avea și cuta din barbă. în
ochii lui simțeai cît îl distrează să susțină un lucru iar apoi să-l
contrazică: „De altfel, un măr pe colțul acestei mese e prea
destul. Cézanne a făcut capodopere cu un măr și cu niște modele
pe care eu nu le-aș primi nici măcar ca să-mi măture curtea!”
Jocul continua în mintea lui. „Totuși în Italia s-a pictat mai bine
ca oriunde; și acum, la Paris, se pictează mai bine ca oriunde.
Poate că e ceva în aer!” Ș i alunga ideea asta cu un gest al mîinii
sale deformate. „Nu! amatorii sînt cei care fac pictura. Pictura
franceză e opera domnului Choquet. Și pictura italiană este opera
vreunui Borgia, Medici sau a altor tirani cărora Dumnezeu le-a
dăruit plăcerea pentru culoare!”
La Neapole, Renoir a locuit într-un mic han frecventat mai ales
de ecleziaști. „La masă, în jurul farfuriei cu spaghetti cu sos de
roșii, eu eram singurul care nu purtam negrul.” Avea lungi
discuții teologice cu vecinul său, un preot, slab și cu un nas
enorm. Tata, conform tradiției franceze a lui Pascal și a
janseniștilor, apăra ideea harului absolut. „Ca să pictezi Nunta
din Cana, trebuie să ai har, tot așa cum ai nevoie ca să pictezi
acele fresce păstrate sub cenușă prin bunăvoința divină!” Preotul
răspundea că autorii frescelor din Pompei nu puteau avea har
fiindcă erau păgîni. Ca să-i dovedească tatii că harul era opera
omului, acest italian spiritual și paradoxal i-a spus povestea
Sfîntului Ianuarie și a generalului Championnet. lat-o în cîteva
cuvinte. Sfîntul Ianuarie nu este numai patronul și protectorul
Neapolului, dar își dă cu părerea pe șleau asupra marilor
evenimente care interesează destinul orașului, de două ori pe an,
în mai și în septembrie. Puțin sînge strîns după decapitarea sa
este păstrat in două vase de sticlă depuse într-o capelă a
catedralei. Acest sînge curge dacă Sfîntul Ianuarie e de acord și
rămîne închegat dacă Sfîntul nu e de acord.
Generalul Championnet cucerise Neapolul în 1799, cu cîteva
zile înainte de minune. Bănuia că slujitorii bisericii voiau să-l
mobilizeze pe sfînt contra francezilor revoluționari și
necredincioși, într-adevăr, în ziua cu pricina, o mulțime de
oameni se adunase în catedrală și sîngele martirului rămînea
coagulat. Strigăte ostile, amenințări de moarte începeau să se
audă. Era iminentă o răzvrătire a poporului. Championnet a
transmis episcopului că, dacă minunea nu se producea, el va
avea regretul să dea ordin să-l împuște. Sîngele s-a topit îndată și
napolitanii i-au aclamat pe francezi.
Preotul acela era din Calabria și descrierile asupra ținutului
său i-au făcut poftă lui Renoir să-l viziteze. A plecat înarmat cu o
scrisoare de recomandare a episcopului, pe care i-o procurase
prietenul său. Pe vremea aceea, în Calabria, calea ferată și
drumurile erau rare. Tata a făcut o parte din drum cu o barcă de
pescari de la un mic port la altul și o parte din drum pe jos.
Scrisoarea episcopului îi deschidea toate ușile caselor parohiale.
Adesea, preotul care nu avea decît un pat păcătos i-l ceda și se
ducea să se culce pe paie alături de măgarul său. Era
impresionantă sărăcia regiunii. Dar care mai de care se întreceau
să-l primească pe călător. Mesele erau mai mult decît simple. În
unele sate, oamenii trăiau numai cu fasole, nu cunoșteau nici un
fel de paste făinoase, mîncare despre care străinii cred că există
din abundență în Italia de sud. Lui Renoir i s-a întîmplat de mai
multe ori să se găsească în fața unor pîrîiașe umflate de ploaie și
care, neavînd poduri, erau imposibil de trecut. într-o zi, o
țărancă, văzîndu-i încurcătura, a chemat și alte femei care lucrau
la cîmp. Vreo douăzeci de femei au alergat rîzînd, l-au înconjurat
pe Renoir, explicîndu-i într-o calabreză volubilă lucruri pe care el
nu le înțelegea. în cele din urmă, au intrat în rîu, l-au apucat pe
tata cu bagaj cu tot și, azvîrlindu-l de la una la alta ca pe o minge
de rugby, l-au trecut pe malul celălalt. El făcea tot ce putea ca să
le mulțumească pentru aceste generozități. Nu avea bani mulți,
dar pentru acești țărani care trăiau numai din schimburi cea mai
mică monedă era o raritate. Le plăcea mai ales cînd făcea
portretul lui bambino T. într-un sat de munte Renoir a refăcut
frescele bisericii stricate de umezeală. „Nu prea mă pricepeam la
frescă. Am găsit la zidarul din sat cîteva vopsele. Mă întreb dac-o
fi ținut!” Eu voiam să știu dacă n-a întîlnit pe cîțiva din celebrii
bandiți calabrezi. „l-am scăpat», mi-a spus. El refuza să creadă
că acei oameni în afara legii puteau fi fioroși. «Toți calabrezii pe
care i-am întîlnit erau darnici și atît de veseli în mizeria lor, încît
te întrebi dacă mai are vreun rost să cîștigi bani!»
„în Algeria am descoperit albul.» Tata reușea în chip admirabil
să mă facă să înțeleg acea beție a ochilor pe care aveam s-o simt
și eu însumi, mai tîrziu, în cursul șederilor mele în Africa de
Nord. «Totul e alb, burnuzurile, zidurile, minaretele, strada. Ș i
alături e verdele portocalilor și cenușiul smochinilor.” îl extazia
1
Al copilului (it.).
mersul și înbrăcămintea femeilor „destul de șirete ca să
cunoască valoarea misterului. Pe o față voalată, un ochi
întrezărit doar devine admirabil.» înțelegeam încetul cu încetul că
Renoir aspira în mod constant spre o lume de aristocrați și că
această aristocrație o găsea din ce în ce mai puțin la compatrioții
săi din occident. „Mersul unei femei arabe, purtînd un ulcior pe
cap, este acela al lui Ruth ducîndu-se la fîntînă.» A pictat puțin
în Algeria, preocupat mai mult să privească o lume cu a cărei
distrugere se îndeletniceau cei care se pretindeau civilizați. Dacă
n-ar fi fost vorba decît de uzine, de tramvaie și de birouri, treacă-
meargă. Mai rămîneau păstorii din munți care păstrau încă
înfățișarea prinților din O mie și una de nopți. „Dar culmea e că li
se dau lecții de artă arabă, li se trimit specialiști de covoare și
teoreticieni ai ceramicii!” Renoir visa o lume în care animalele și
plantele să nu fi fost deformate pentru nevoile omului, iar omul
să nu fie umilit de nevoi sau obișnuințe înjositoare. «Nu e
înjositor să fii cerșetor: dar e înjositor să cumperi sau să vinzi
acțiuni ale Suezului ¡»Pentru el, culmea josniciei o constituia
îmbrăcămintea occidentalilor. Gulerul tare, mai cu seamă, îi
stîrnea batjocura. Ideea neverosimilă de a-ți închide gîtul într-un
cilindru rigid era pentru el simbolul perfect al vanității
«oamenilor bine». Lega moda asta de «simțul distrugător al
securității de către societățile moderne. îți vîri gîtul în laț și asta
se potrivește cu asigurările.» Prin asigurări înțelegea într-adevăr
societățile de asigurări, ciuperci monstruoase ale societății
moderne. Se întreba dacă noblețea arabilor nu li se trage din
nepăsarea pentru ziua de mîine. Un alt factor al acestei mîndre
înfățișări stă în simțul egalității pe care-l au musulmanii, o
egalitate greu de explicat, pentru că nu se bazează nici pe
echilibrul situațiilor, nici pe cel al averilor, ci mai degrabă în
satisfacția de-a aparține unei religii privilegiate. Fusese de mai
multe ori martorul unor discuții între un musulman bogat și
unul în zdrențe. „Harun-al-Rașid se întreținea cu un cerșetor; știa
că la Allah nu prețuia mai mult!” Mai tîrziu aveam să verific
exactitatea acestor impresii. Din discuțiile noastre reieșea, încă o
dată, convingerea că etichetele nu acoperă neapărat adevărata
marfă. Egalitatea noastră ascunde inegalități flagrante, și
inegalitatea arabilor ascunde uneori un simț real al fraternității.
Nu știu unde se afla Renoir cînd amintirea Alinei Charigot a
început să-I „sîcîie.» Fiecare zi îi aducea convingerea că viața fără
ea e pustie. I~a scris și s-a întors. Ea îl aștepta la gară. Și nu mai
aveau să se despartă niciodată.
Multe i-a dăruit mama tatii: liniștea sufletească, copii pe care
putea să-i picteze și-un bun pretext de-a nu mai ieși seara. „îmi
dădea putința să gîndesc. Știa să mențină în jurul meu o
activitate care se potrivea cu preocupările mele.» Era vorba de
preocupări importante. Se punea problema impresionismului.
Erau încercările de-a trasa un contur precis cu creionul subțire,
care să definească formele, ca «domnul Ingres», altemînd cu
aplicările de culoare intensă, cu întrebuințarea cuțitului, apoi, pe
neașteptate, poate chiar în aceeași zi, un laviu delicat care abia
să acopere pînza ca un fel de acuarelă.
La început, menajul s-a stabilit în atelierul din rue Saint-
Georges. Doamna Charigot s-a oferit să se ocupe de gospodărie.
Mama a acceptat de teamă că nu va putea fi la înălțimea sarcinii.
Meseria ei de croitoreasă nu-i prea lăsase timp să învețe să
gătească. în schimb bunicămea era expertă în pregătirea acelor
«mîncăruri fără pretenții». Totul a mers bine la început. Renoir se
delecta cu sufleuri, blanchet de vițel, creme făcute de soacră-sa.
Ar fi preferat o mîncare mai «țărănească» dar era totuși sensibil la
rafinamentele bunei doamne. Din nefericire, o dată cu talentele
culinare, aceasta nu se putea împiedica să-și dea pe față
trăsăturile caracterului ei de nesuferit. „Nu mai vrei blanchet de
vițel? Poate vrei pateu de ficat!” Ploua cu aluzii privind
dificultățile financiare ale ginerelui ei. „Ăsta moare de foame și
vrea să mănînce pateu de ficat!” Preocupat, cîteodată, tata se
scula de la masă și se ducea să mai noteze ceva cu cărbunele: „Și
se mai crede binecrescut!” Mama se mulțumea să-i arate ușa
bucătăriei cu un aer amenințător. Bătrîna își lua farfuria și se
ducea să mănînce singură lîngă cuptor. Renoir nu văzuse nimic
din scena asta și Aline Charigot, drept împăcare, îi cumpăra
bunicii mele castane zaharisite care îi plăceau la nebunie.
Povestea o știu de la bunica, ea adăugase: «Dacă aș fi fost
necinstită, aș fi avut castane zaharisite în fiecare zi».
Tata voia să-i împărtășească mami entuziasmul său pentru
Italia. Au vizitat împreună Sicilia. Renoir și-a pierdut portofelul.
Așteptînd ca Durand-Ruel să le poată trimite din nou bani, au
locuit la niște țărani în apropiere de Agrigento. Mama își ajuta
gazdele la munca cîmpului. Cînd au venit banii, a încercat să-i
facă să primească o răsplată. Dar ei s-au supărat. Renoir și
nevastă-sa nu aveau talent pentru limbile străine și se înțelegeau
prin gesturi. în cele din urmă, mami i-a venit ideea să-i
dăruiască țărăncii un medalion cu Sfînta Fecioară pe care-l purta
la gît. Despărțirea s-a făcut într-un „potop de lacrimi.”
Cu puțin înainte de nașterea fratelui meu Pierre, mama l-a
sfătuit pe tata să închirieze o locuință separată de atelierul lui.
„în felul ăsta, noul născut o să poată bîzîi în voie.” A găsit o
locuință cu patru camere și o bucătărie mare în strada Houdon,
un atelier în rue de l’Elysée-des-Beaux-Arts, și o locuință mică
pentru mama ei pe Butte „la o bucată bună de mers.” Fata cea
mare a doamnei Camille, proprietăreasa lăptăriei din rue Saint-
Georges, o ajutase să descopere această locuință. Ca să se
consoleze că nu-l cucerise pe Renoir, ea-și alesese un negustor
de încălțăminte din capătul de sus al străzii Lepic și trona într-o
prăvălie frumoasă. Sora ei se măritase cu un ceasornicar de care
îmi amintesc foarte bine, domnul Mahon, instalat într-o stradă
aproape de Elysée. îl văd clar pe acest răbdător îndrăgostit de
ceasuri aplecat la masa lui de lucru, cu lupa fixată sub
sprinceană ca un apendice. Mulți ani ceasurile noastre au purtat
semnătura lui Mahon.
Mama nu voia ca doamna Charigot să se joace „de-a copilul
mic și să facă din micuț un alintat”. Se temea mai ales de mania
de-a legăna pruncul îndată ce plînge. Găsea că slăbiciunea față
de copii e o crimă; în tot cazul le faci un prost serviciu. << E
plăcut să cedezi unui capriciu, dar cîte decepții nu le pregătești
în viață.” Lui Renoir îi părea rău că nu putea instala micuțul
într-un țarc, ca pe un mînz, și să-l lase să crească singur. își
dădea seama repede de latura utopică a acestei propuneri. „Cum
noi moștenim reumatismul, bronșitele, anemiile și constipațiile,
am muri în mijlocul naturii. Avem nevoie de pături de lînă și de
supt la ore fixe.” Se gîndea la o pneumonie de care era să moară
în 1882 și de care l-au scăpat doctorul Gachet, colecționarul din
Auvers-sur-Oise, și mai ales îngrijirile afectuoase ale viitoarei sale
soții, ajutată de patroana cumsecade a lăptăriei și de fetele ei.
Iată cîteva extrase din notele găsite printre hîrtiile tatii. Ele
exprimă cu tărie credința lui nestrămutată în necesitatea „cerce-
tării cu dragoste a naturii”. Ele sînt poate și ultimul său omagiu
adus impresionismului. Erau destinate pregătirii unei Gramatici
pentru uzul tinerilor arhitecți. Ș tim că Renoir considera urîțenia
clădirilor de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, vulgaritatea
obiectelor de uz curent, ca pe o primejdie mai mare decît
războaiele. „Te obișnuiești și nu mai vezi că e urît. Cînd o să ne
obișnuim cu totul, atunci va fi sfîrșitul unei civilizații care ne-a
dat Parthenonul și catedrala din Rouen. Oamenii se vor sinucide
de plictiseală sau se vor omorî între ei din plăcere!»
Note de Auguste Renoir
—Tot ceea ce numesc eu gramatică sau primele noțiuni despre
artă se poate rezuma într-un singur cuvînt: lipsa de exactitate.
—Pămîntul nu-i rotund. Portocala nu-i rotundă. Nici una din
feliile ei nu are nici aceeași formă, nici aceeași greutate. Desfaceți
aceste felii, ele nu vor avea nici măcar același număr de sîmburi
și nici sîmburii nu vor fi toți la fel.
—O frunză din copac... luați o sută de mii de frunze din
aceeași specie, ale aceluiași copac, nici una nu va semăna cu
cealaltă.
—Iată o coloană... dacă o îndrept eu cu compasul... își va fi
pierdut principiul vital.
—Să explici inexactitatea prin exactitate... valoarea exactității
ochiului... non-valoarea exactității compasului.
—Admitem că trebuie să te închini în față frumuseților
(evidente) ale artei grecești. Restul nu are nici o valoare. Ce farsă!
E ca și cum mi-ați spune că o brună e mai drăguță decît o blondă
și viceversa.
— Să nu restaurezi, ci să faci din nou părțile stricate.
— Să nu crezi că se poate lucra ca în altă epocă.
—Artistul care se va folosi cel mai puțin de ceea ce numim
imaginație va fi cel mai mare.
— Pentru a fi artist trebuie să înveți să cunoști legile naturii.
—Singura răsplată care ar trebui șă-i fie oferită unui artist ar
fi aceea de a i se cumpăra operele.
—Un artist trebuie să mănînce puțin și să renunțe la felul de
viață al celorlalți.
— Delacroix n-a căpătat niciodată vreun premiu!
 —Cum se face oare că în epocile numite barbare arta a fost
înțeleasă și că în epoca noastră de progres e tocmai contrariul?
—Să fi ajuns oare arta un lucru inutil?... oare se apropie
curînd de moarte?... un popor nu-și pierde numai o trăsătură
sau o părticică din valoarea sa. Totul se sfîrșește în același timp.
—... Dacă arta e de prisos, de ce s-o purtăm ca pe-o povară
sau să ne prefacem c-o purtăm... eu nu vreau decît un trai tihnit.
Atunci îmi comand mobilă de lemn obișnuit, o casă fără
podoabe... strictul necesar... Dacă aș putea să ajung la acest
rezultat, aș fi un om de gust. Dar acest vis de simplitate este
aproape irealizabil.
— Cauza acestei decadențe stă în faptul că ochiul și-a pierdut
obișnuința de-a mai vedea.
— Artiștii există dar nu știm să-i găsim. Un artist nu poate
face nimic dacă cel care îl face să producă e orb... Vreau să
deschid ochii celor care știu să se bucure.
—Nu se bucură cine vrea.
— Sînt unii care nu ajung nicicînd să se bucure, deși își dau
toată silința.
— Unul dintre prietenii mei a căpătat un tablou semnat de un
maestru, era încîntat că are în salonul lui acest tablou incontes-
tabil și-l arăta tuturor care veneau să-l admire. într-o zi a alergat
la mine... era în culmea bucuriei. Mi-a mărturisit cu naivitate că
de-abia în dimineața aceea înțelesese de ce era frumos tabloul; că
pînă atunci nu făcuse decît ceea ce făcea mulțimea admirînd
semnătura. Prietenul meu începuse să știe să se bucure.
— ... E imposibil să faci într-o epocă ceea ce s-a făcut în alta.
Concepțiile nu sînt aceleași, nici ideile, nici uneltele, nevoile, tușa
pictorilor...
— Un domn, bogat de puțină vreme, vrea să aibă un castel.
Caută să afle care e stilul cel mai la modă. E stilul Ludovic al XII
I-lea. Fie! Va găsi firește un arhitect care să-i facă un fals stil
Ludovic al XlII-lea. Cine trebuie blamat?
—Ca să ai un palat frumos trebuie să fii demn de asta.
 — Pe amator trebuie să-l instruiești. Lui trebuie să-i acorzi
premiul... și nu artistului căruia puțin îi pasă de el. Pictorii de
porțelan nu lucrează decît după lucrări... nici unul nu se va gîndi
să privească la canarul pe care-l are în colivie, ca să vadă cum
sînt făcute piciorușele.
— Ar trebui create hanuri ieftine în locuri luxuriante, pentru
decoratori. Spun hanuri. Școli, dacă vreți, dar fără profesor. Nu
vreau ca elevul meu să fie curățat mai mult decît o doresc pentru
grădina mea.
— Trebuie ca tinerii să se obișnuiască să vadă ei înșiși, fără să
ceară sfatul nimănui.
— Priviți maniera în care japonezii au pictat păsările și
peștii... Sistemul e foarte simplu. S-au dus la țară și s-au uitat
multă vreme cum zboară păsările. Tot uitîndu-se, au sfîrșit prin a
le înțelege mișcările; cu peștii au făcut la fel.
— Priviți fără teamă la marii maeștri de odinioară. Ei au creat
inexactitatea în exactitate... San Marco: bine proporțional în
ansamblu; nici un detaliu la fel.
— Un artist, care poate fi dat uitării, trebuie să aibă încredere
în el însuși și să nu asculte decît de adevăratul său maestru, care
este natura.
— Cu cît vă luați unelte mai bune, cu atît sculptura voastră
va fi mai plicticoasă...
— Japonezii duc încă acea existență simplă care le dă
posibilitatea să iasă afară ca să contemple natura. Privesc încă
cu pasiune un firicel de iarbă, zborul păsărilor, minunatele
mișcări ale peștilor și se întorc acasă plini de idei frumoase pe
care Ie transpun fără greutate pe obiectul care trebuie decorat.
— Ca să vă faceți o idee despre decadență, n-aveți decît să vă
duceți să luați un țap de bere pe bulevard și să priviți la oamenii
care trec pe acolo. E foarte comic. Și ce ziceți de magistrații cu
favoriți! Poți oare privi la un domn tatuat în asemenea hal fără să
mori de rîs?
— Catolicii care, ca toți ceilalți, au căzut în doaga metalului
aurit și a statuilor din strada Bonaparte o să vă repete că în afara
religiei catolice nu există mîntuire. Să nu credeți nici o iotă.
Religia e pretutindeni. Ea este în fire, în inimă și în dragostea pe
care o puneți în tot ceea ce faceți.
— Dar să nu vă gîndiți să faceți avere! De-ați dobîndi-o v-ați
plictisi de moarte!
— Cred că sînt mai aproape de Dumnezeu cînd mă umilesc în
fața acestei splendori (a naturii), acceptînd rolul care mi-a fost
hărăzit să-l joc, onorînd această maiestate fără vreun interes și
mai ales fără să cer nimic, pe deplin convins că ziditorul n-a
uitat nimic.
— Eu cred, așadar, fără să vreau să înțeleg. Eu nu vreau să
dau nici un nume și mai ales nu pe cel de Dumnezeu unor statui
sau picturi, căci el este mai presus de tot ceea ce se cunoaște.
Tot ceea ce se face în acest sens este după umila mea părere un
fals.
— ...Bolnavii și infirmii ar trebui să fie hrăniți fără a fi nevoiți
să cerșească într-o țară ca Franța.
— Duceți-vă să vedeți producțiile celorlalți, dar să nu copiați
niciodată altceva decît natura. E ca și cum ați dori să pătrundeți
într-un temperament care nu vă aparține și nimic din ce-ați face
n-ar avea personalitate.
— Cel mai mare dușman al muncitorului și al artistului
industrial este în mod sigur mașina.
— Arhitectul modern este în general cel mai mare dușman al
artei.
— Noi ne bucurăm de renumele bătrînilor noștri maeștri, de
imensa cantitate a operelor de artă pe care le-a produs această
minunată țară, dar nu trebuie să facem ca nobilii aceia care nu
prețuiesc decît prin strămoșii lor și-și cheltuie ultimii bani ca să li
se spună «domnule baron» de către chelnerii de la cafenea, ceea
ce-i costă, de fiecare dată, douăzeci de franci!
— Deoarece iubiți Republica, de ce oare nu văd republici la fel
de frumoase ca acele Minerve ale grecilor? 0 iubiți deci mai puțin
decît își iubeau cei vechi zeii?
— Există oameni care cred că poți lucra, fără să suporți con-
secințele, în felul evului mediu sau al Renașterii... Nu știm decît
să copiem, iată parola. Ș i cînd această mică distracție s-a sfîrșit,
duceți-vă la izvoare. O să vedeți cît sînteți de departe.
—Dumnezeu, regele artiștilor, era neîndemînatec.
— Nu numai că nu vreau ca un capitel să semene cu un alt
capitel, dar nu vreau nici ca acest capitel să semene cu el însuși,
să nu facă parte din ansamblu, așa cum nu seamănă între ele
capetele, picioarele și mîinile pe care le-a creat Natura. Nu vreau
ca o coloană să fie rotundă, după cum nici copacul nu e rotund.
— Așadar, sînt obligat să le spun tinerilor: stricați compasele,
căci de nu, arta nu există.
— Priviți la marii maeștri ai veacurilor trecute... Ș tiau că
există două exactități: aceea a ochiului și aceea a compasului. Pe
aceea a compasului au rcspins-o.
— Propun crearea unei societăți. Această societate ar avea ca
titlu Societatea Inexacților... Inexactul trebuie să știe că rotundul
nu trebuie să fie niciodată rotund.
Principiile care există în aceste note poartă în chip de netă-
găduit pecetea veșniciei și sînt exprimate cu o logică simplă, care
le face să fie la îndemîna tuturor. Dilema stă în aplicarea lor. Mai
tîrziu, Renoir avea să-mi spună că în politică, la fel ca și în artă,
adesea cei mai înverșunați adversari sînt de acord asupra
teoriilor. Războiul izbucnește acolo unde se trece la practică. Aici
Renoir predică învățătura maeștrilor, dar recomandă să nu fie
copiați. Numai natura trebuie copiată. Acesta e impresionismul.
Curînd va reveni la atitudinea modestă a tinereții sale, anume că,
pentru a asimila învățătura maeștrilor, trebuie să-i copiezi.
Percepție directă, alături de tradiție, o chestiune de metodă și nu
de principiu, pe care se grefează aceea a lucrului după natură
alături de acela în atelier. Ajungi în cele din urmă la marea
întrebare, cea mai gravă, aceea a prezenței artistului în opera de
artă. Vă cer scuze că repet, dar acestea sînt problemele care îl
chinuiau pe tatăl meu așa cum îi chinuie, cum i-au chinuit și
cum vor chinui marea majoritate a creatorilor. Acest chin, la
Renoir, înceta de altfel, de îndată ce se afla în fața șevaletului.
Monet îl compara cu un duelist timid, care simte cum îi
dispare teama de îndată ce se află cu sabia în mină în fața
adversarului. Iar în ceea ce privește copierea maeștrilor, am în
fața mea un mic peisaj de Corot... făcut de Renoir. Această copie
e o operă delicioasă și care deschide nesfîrșite orizonturi
problemei imitării maeștrilor. Ceea ce discernem în dosul
copacilor cenușii și al cerului diafan este tocmai un portret al lui
Corot făcut de umilul său admirator. Tn acest exercițiu
nepretențios, tata afirmă marele adevăr pe care modestia lui nu
vrea să-l recunoască în notele sale: anume că opera de artă este
expresia naivă și adesea inconștientă a personalității autorului ei.
La capătul vieții sale, atunci cînd fratele meu și cu mine ne
ocupam de ceramică sub îndrumarea lui, el ne vorbea despre
greșeala artei modeme care încerca să copieze natura fără a o
digera. Ne cita stîngăcia intrărilor metroului din Paris, inspirată
direct din liane și flori, în comparație cu covoarele persane,
stilizări mărețe, cu farfuriile din Delft, imitate după chinezi. Ne
amintea că Cézanne și-a pictat buchetele după flori artificiale.
Era obligat să admită că există geniu. „Există popoare, grupuri,
indivizi care au focul sacru. Ei ni-l împărtășesc, pretextul e fără
importanță.” Și cădea pe gînduri, privind o farfurie de ceramică
din Urbino, agățată pe perete. „Dacă însă artistul știe că are
geniu, e pierdut 1 Ar putea fi salvat numai dacă ar lucra ca un
muncitor fără ca succesul să i se urce la cap.”
Aș putea cita la nesfîrșit declarații de-ale lui Renoir care
tindeau să afirme fie supunerea lui la impresiile directe, fie
respectul pentru regulile clasice și lucrul în atelier. Dacă ar fi să
ne luăm după declarațiile sale, ar trece cînd drept un
impresionist îndîrjit, hotărit să urmeze aceeași cale ca și
prietenul său Claude Monet, cînd drept un clasic intransigent,
discipol încăpățînat al domnului Ingres. în proiectul pentru
fondarea Societății Inexacților, asupra căruia a revenit de mai
multe ori, sint enunțate în mod grandios elementele eterne ale
crezului lui Renoir. în amănuntele privind aplicarea el reprezintă
prima tendință, aceea a impresionismului. Prefața la cartea lui
Mottez asupra lui Cennino Cennini, scrisă la sfîrșitul vieții tatălui
meu, reprezintă mai puțin sincer a doua perioadă, aceea a
clasicismului. După întoarcerea lui din Italia, după căsătorie și
după ce și-a întemeiat o familie, această a doua tendință pare să
cîștige terenul în vorbele și în operele sale. Un lucru e sigur, în
cele mai diferite perioade ale creației sale, lumea din afară și
mijloacele tehnice spre care îl atrăgea neobosita-i curiozitate au
jucat un rol imens în modul lui de a crea.
Renoir era de acord cu necesitatea repartiției lucrului între
specialiști în lumea modernă, dar n-o accepta pentru el însuși. Te
dor picioarele, chemi un pedichiurist; te dor dinții, te duci la un
dentist, ai o greutate pe suflet, te destăinuiești unui psihanalist.
într-o uzină, un muncitor înșurubează piroane, un altul reglează
carburatoarele, un țăran cultivă mere, numai mere, un altul
seamănă grîu. Randamentul e măreț: milioane de carburatoare,
sute de kilograme de grîu. Merele sînt mari ca pepenii. Calitățile
hrănitoare, dispărute o dată cu dezvoltarea prea mare, sînt
înlocuite cu vitaminele potrivite. Ș i totul merge foarte bine.
Oamenii mănîncă mai mult, se duc mai des la cinema, se îmbată
mai des. Viața oamenilor s-a prelungit și femeile nasc fără dureri.
întreaga operă a lui Renoir, plină de vitamine naturale, este un
strigăt de protest contra acestui sistem; însăși viața lui a fost un
protest.
Lumea lui Renoir e un întreg. Roșul macilor determină atitu-
dinea tinerei femei cu umbrelă. Albastrul cerului se potrivește
admirabil cu cojocul tînărului păstor. Tablourile lui sînt demon-
strații de egalitate. Fondurile au tot atîta importanță ca și prim-
planurile. Acestea nu sînt flori, chipuri, munți, așezate unele
lingă altele, ci un ansamblu de elemente care alcătuiesc un
întreg, amalgamate de o înțelegere mai puternică decît deosebirile
lor. Cînd este evocat Renoir, totdeauna se ajunge la acest punct.
în lumea lui, spiritul se desprinde din materie, nu ignorînd-o, ci
pătrunzînd-o. Floarea de tei și albina ce se îmbată de ea urmează
același curent ca și sîngele care circulă sub pielea fetei așezată pe
iarbă. Este același curent pe care îl urmează faimosul «dop”, atît
de bine cunoscut nouă. Lumea e un întreg, teiul, albinele, fata,
lumina și Renoir fac și ei parte din el. Iar alături de ei, oceanele,
orașele, vulturul de pe munte, minerul din mină, Aline Charigot
alăptîndu-l pe micul Pierre. în acest ansamblu compact, fiecare
dintre gesturile noastre, fiecare dintre gîndurile noastre își are
repercusiunea lui. Focul din pădure va avea drept urmare inun-
dația. Copacul refăcut în hîrtie, apoi în cuvinte, îi va azvîrli pe
oameni într-un război, sau va duce la cunoașterea a ceea ce e
frumos și măreț. Renoir avea credința că-l poți omorî pe
mandarinul chinez de la distanță, făcînd la Paris în mod
inconștient gestul ucigător. Cu puțin înaintea războiului din
1914, într-un bistro din Montpar- nasse, doi emigranți ruși își
împărtășeau părerile. O jumătate de veac mai tîrziu întregul
sistem social care părea totuși solid este zdruncinat de discuțiile
celor doi oameni. Sub împărați, foarte departe de Roma, un
agitator din Galileea e condamnat la răstignire. Și imperiul roman
se prăbușește, are loc revoluția universală, apare liturghia cîntată
și catedrala din Chartres. Cum să credem că într-o lume atît de
bine închegată, ca interiorul unui ou, Renoir ar fi putut refuza să
fie martor, mai mult chiar, să participe; că ar fi putut să se
gîndească să tragă obloanele, să se așeze în fața unui perete gol
și să-și zămislească singur tablourile în care fiecare trăsătură de
culoare reprezintă tocmai o afirmare a acestei dependențe?
Adevărul este că stomacul lui era ca acela al struțului. Digera
totul, motivul, temperatura, presiunea atmosferică, guturaiul,
durerea lui de picior, mușchii, măruntaiele și oasele sale și, mai
tîrziu, durerile sale. Totul în el și în afara lui, chiar și învățătura
maeștrilor, contribuia la transmiterea secretului său,
împărtășindu-l acelora care vor să-și dea osteneala să-i privească
pictura. Chiar și inteligența lua parte, cu toate că nu avea
încredere în ea și o plasa mai prejos de simțuri. Iar memoria o
considera ca pe o facultate de distrugere.
Dacă admitem existența unui absolut care cuprinde tot ceea ce
există, trebuie să credem că echilibrul e prima însușire a acestei
entități. Există un echilibru între rotația unui satelit în jurul unei
planete necunoscute și suspinele de dragoste ale unei tinere fete,
între jertfa din abatoare și cîteva note de Mozart, între migrația
berzelor și o operație de matematică pură, între acțiunea de
desprindere a atomului și extazul Sfîntului Francisc din Assisi.
Cîțiva oameni mari au atins în treacăt starea de echilibru dintre
materie și spirit și s-au apropiat de punctul în care cunoașterea
pătrunzătoare a materiei îți permite să scapi de ea. Nu de tot,
căci am ieși din omenesc. Am edita din nou aventura lui Lucifer.
Au încercat s-o facă o mulțime de intelectuali care și-au spart
capul fiindcă uitaseră că noi nu sîntem altceva decît o bucățică
de lut. La el, toate pretextele exterioare se combinau ca să
declanșeze mecanismul creației, și printre aceste pretexte trebuie
să le admitem și pe cele tehnice. Mă întorc la teoriile lui de care
m-am îndepărtat cu digresiuni pe care nu le regret. Aceste teorii
îi serveau și ca trambulină, și ca încercări tehnice permanente.
încerca oare să obțină prin contraste un anumit roșu? Sau
fiindcă declarase pentru moment război negrului de ivoriu, își
indica umbrele cu albastru de cobalt? Umbra asta albastră
determina compoziția tabloului, chiar și motivul. Renoir alegea
acel colț de țară pentru că acolo umbra era albastră, și mesajul
care se degajă, în cele din urmă, din acel tablou nu a fost
motorul inițial al operei, ci acel albastru de cobalt.
Pentru a recunoaște mai bine procedeul creației lui Renoir, îi
citez cuvintele: „Eu nu sînt Dumnezeu tatăl. El a creat lumea
asta pe care eu mă mulțumesc s-o copiez”. Ș i, ca să precizeze mai
bine că în realitate nu era vorba de o copie în sensul strict al
cuvîn- tului, ne povestea anecdota lui Apelles. La un concurs pe
Acropole, un artist, rival al maestrului atenian, prezentase un
tablou care trebuia să depășească toate celelalte opere expuse.
Tabloul reprezenta struguri. Și strugurii aceia erau atît de bine
imitați, că păsările cerului veneau să-i ciugulească, crezînd că
erau struguri adevărați. Apelles a spus, făcînd cu ochiul în chip
semnificativ: „Ș i acum o să vedeți ceva ce n-ați mai văzut», așa și-
a prezentat el capodopera. „E ascunsă după această draperie.»
Judecătorii au vrut să ridice draperia. Zadarnic, căci ea era chiar
subiectul tabloului.
îmi pare rău că nu pot reproduce rîsul lui Renoir în chip de
concluzie la această poveste. Cea cu cizmarul îl distra mai puțin.
Eroul era tot Apelles. lat-o: în timpul expozițiilor, maestrul se
ascundea după tabloul său ca să-i audă pe critici. Un cizmar,
făcînd observația că sandaua unuia dintre personaje nu era
exactă, Apelles s-a arătat, i-a mulțumit cizmarului și a corectat
greșeala. A doua zi, același cizmar a găsit că gamba piciorului era
prea slabă. „Cizmarule, i-a spus Apelles, vezi-ți de încălțămintea
ta!” Renoir adăuga că probabil grecii nu cunoșteau decît pictura
murală și pictura de statui și că poveștile astea erau numai
invenții de-ale «literaților”. El mai spunea și că în ziua în care
pictorii vor reuși să dea și iluzia unui peisaj de pădure, cu tot cu
mirosul mușchiului și susurul rîului, nu va mai exista pictură.
Amatorul, în loc să cumpere tabloul, se va duce într-o pădure
adevărată.
Ceva mai înainte am făcut aluzie la doi refugiați politici ruși
despre care avea să afle o lume întreagă. Unul dintre ei era
Lenin. Tata nu l-a cunoscut. Gabrielle mi-a vorbit adesea despre
el. La începutul anului 1914 ea tocmai se căsătorise cu Conrad
Slade \ Amîndoi mîncau la prînz în Montparnasse, la Rosalie,
unde veneau și Apollinaire, Modigliani, Picasso, Braque, Jean
Marchand, Léger și mulți alții. Adesea, soții Slade au stat la masa
rușilor. „Nu vorbeau mult, mîncau puțin și nu beau de loc. Dar se
vedea că erau persoane „grozave“. Mai ales cel blond.” Cel blond
era Lenin.
Afirmația mea cu privire la importanța circumstanțelor
exterioare în pictura lui Renoir e valabilă pentru toți marii artiști,
chiar și pentru Picasso, Braque sau Klee. Pare să contrazică ceea
ce am spus despre Toulouse-Lautrec. Nu cred asta și-mi mențin
părerea că accidentul din tinerețe n-a jucat decît un rol
secundar, sau chiar nici un rol, în expresia acestui pictor.
Norocul lui a fost, înainte de orice, uimitoarea personalitate a
modelelor sale. La această personalitate s-a adăugat bineînțeles
și personalitatea lui fantastică precum și propriile sale observații,
care închid ciclul și afirmă în mod indirect că lumea asta nu e un
imobil burghez în care locatarii diferitelor apartamente se prefac
că nu se cunosc. Chiar fără să fi avut accidentul, Toulouse-
Lautrec ar fi găsit modelele necesare inspirației sale. «Harul» lui,
mai mult decît diformitatea, l-ar fi îndreptat spre cafenelele din
Toulouse sau chiar la Moulin- Rouge. Vreau să spun că, lipsit de
chipurile lor patetice, i-ar fi fost mai greu să se regăsească pe el
însuși.
Mai importantă decît teoriile a fost, după părerea mea, trecerea
lui Renoir de la starea de celibatar la aceea de om însurat. Acest
agitat, incapabil de-a sta locului, sărind într-un tren cu speranța
de-a se putea bucura de lumina voalată din Guernesey, sau de-a
se pierde în reflexele roz din Blida, uitase după plecarea sa din
rue des Gravilliers sensul cuvîntului cămin. Și iată că dintr-o
dată se găsea într-o locuință alături de-o femeie; mese la ore fixe,
patul făcut cu grijă și ciorapii cîrpiți. Și la toate aceste foloase
avea să se adauge în curînd și un copil. Sosirea pe lume a
fratelui meu Pierre avea să fie marea revoluție în viața lui Renoir.
Teoriile de la „Nouvelle-Athènes” au fost depășite de gropițele din
coapsa unui nou născut. Tot desenîndu-și cu furie fiul și, ca să
nu-și trădeze ideile pornind de la preocuparea de a
1
Pictor american. (N.A.)
transpune pielea aceasta catifelată, proaspătă, Renoir își
reclădea lumea lui interioară.
Renoir trăgea cîteva fumuri de țigară, își căuta o poziție mai
confortabilă pentru șalele care-l dureau și, găsind-o într-un fel,
se pierdea într-o reverie pe care eu nu îndrăzneam să i-o tulbur.
Dintr-o dată, fără tranziție, declara: „Durand-Ruel era un
misionar. Noi am avut noroc că pictura a fost religia
lui.»Temîndu-se de convenționalul desăvîrșit al unei asemenea
declarații, se corecta imediat: „I se întîmpla și lui să șovăie. De
fiecare dată cînd încercam ceva nou, regreta maniera veche, mai
sigură, adoptată deja de amatori. Pune-te în locul lui. în ’85 era
cît pe-aici s-o pățească — și cu el și noi toți». După Renoir,
singurul defect al lui Durand-Ruel era dorința de-a monopoliza.
„Ar fi vrut să aibă toată pictura nouă în mîna lui. Așa sînt cei
blînzi.» Renoir mai spunea despre Paul Durand-Ruel: «Acest
burghez așezat, soț bun, tată bun, monarhist credincios, creștin
cucernic era și jucător. Numai că juca pentru o cauză dreaptă.
Numele lui va rămîne! Păcat că nu avem politicieni ca dînsul. Ar
putea fi un președinte de republică perfect! De ce nu și un rege al
Franței? Deși curtea ar risca să fie prea plicticoasă, din cauza
austerității vieții sale.» îl compara cu Clemenceau „care e foarte
puternic, dar care rămîne un politician. Crede în vorbe». Un
prieten îi spusese povestea lui Roland Garros, pilot remarcabil,
inventatorul tragerii la țintă prin elice, care, doborît de nemți și
luat prizonier, reușise să evadeze. Acest ofițer era cunoscut mai
ales pentru calitățile lui de antrenor al tinerilor piloți. „în
Germania, l-ar fi pus în fruntea unei școli, ca să formeze noi
aviatori de care armatele moderne au atîta nevoie. «Tigrul» nu
rezistase dorinței de-a fi autorul unei maxime istorice și-i spusese
lui Garros, plin de orgoliu și de recunoștință: „Ești un erou. îți
dau voie să te întorci pe front». Eroul nostru a fost doborît și
îngropat cu onoruri militare spre folosul ziariștilor specializați în
patriotism. «Moș Durând nu i-ar fi spus niciodată așa ceva lui
Monet sau mie. Lui îi plăcea mai mult să ne vadă făcînd tablouri
decît să ne citească necrologul în ziare, chiar dacă datorită morții
noastre prețurile tablourilor pe care i le vîndusem ar fi crescut.»
Marile epoci artistice nu-i grupează numai pe marii artiști, ci și
pe marii amatori și, de cînd comercianții le-au luat-o înainte
 luptătorilor, pe marii negustori. Acest sfîrșit al secolului al
XIX-lea francez, care egalează Renașterea italiană, își datorează,
în parte, extraordinara sa producție apropierii unui Cézanne și a
unui Choquet, unui Renoir și a unui Caillebotte și uimitoarei
pătrunderi a unui Durand-Ruel, căruia va trebui curînd să-i
alăturăm pe Vollard și familia Bernheim. Despre Durand-Ruel se
cuvine să mai amintesc că avea o nemaipomenită mobilitate,
neîntrecută decît de aceea a lui Renoir. Pentru o nimica toată
zbura la Londra, la Bruxelles, sau în Germania — pretutindeni
unde spera să provoace interesul pentru această pictură pe care
o iubea și pentru al cărei succes își închinase banii și viața.
Tata îmi vorbea adesea despre călătoria lui Durand-Ruel la
New York. Expoziția lor din acel oraș a marcat o cotitură im-
portantă în viața impresioniștilor. „Poate că americanilor le
sîntem datori că n-am murit de foame.” în același an, în 1885,
(tata spunea cîteodată 1886) au avut loc două expoziții, una la
Galeria Georges-Petit, la Paris, și cealaltă la New York. în cele
două expoziții, figurau tablourile acelorași pictori, și anume:
Manet, Monet, Renoir, Pissarro, Sisley, Mary Cassatt, Berthe
Morisot și Seurat. Lionello Venturi indică drept sală a expoziției
de la New York pe aceea de la American Art Association. Renoir
era convins că avusese loc la Madison Square Garden, bătrinul,
cel care se afla într-adevăr pe Madison Square. Asta îl incinta.
„Oamenii veneau să-mi privească tablourile între două meciuri
de box.» Și mai spunea: «Noi, francezii, sîntem sau o elită, sau o
masă inertă, îngrozită de cea mai neînsemnată noutate. Publicul
american nu e mai isteț decît cel francez, dar nu se simte obligat
să rinjească atunci cînd nu înțelege ceva”. Tata încerca să-și
închipuie fetele frumoase și tare blonde, cu obrajii roz și cu
picioare bine înfipte în încălțări care nu le deformează, „niște fete
așa cum îmi place mie să le pictez”, privind tablourile cu mici
strigăte cărora Renoir încerca să le imite chiar și accentul: „Aôh,
ce roșu drăguț!... Aôh, ce verde încîntător!...» își închipuia că
ideea expoziției fusese a Maryei Cassatt. Ț inea mult la ea, deși nu
avea încredere în femeile care pictează «... Cu excepția Berthei
Morisot, atît de plină de feminitate, încît putea să fie pizmuită de
Fecioara cu iepurele!” 0 dată picta alături de Mary Cassatt în
Bretania. „își căra șevaletul ca un bărbat.” într-o zi, i-a spus:
„Ador brunul umbrelor dumitale. Spune-mi care-i secretul... —
Atunci cînd dumneata îl vei pronunța pe r”, a fost răspunsul
tatii. Revenea adesea la r-ul englezesc în discuțiile noastre.
„Trebuie să fie în legătură cu razele soarelui. în Italia și la
Toulouse, r-ul se pronunță cum ai bate toba. La Paris se mai
atenuează. Treci canalul Mînecii, dîrdîi de frig în cețurile lui
Turner și dintr-o dată r-ul dispare, îi aminteam de spilcuiți \
care, imitînd accentul negrilor, nu mai pronunțau de loc această
literă. Așa cum se cîntă în Madame Angot: II faut avoi’ peuque
blonde et collet noi’ l» (Trebuie să ai perucă blondă și guler negru).
„încă o dovadă că toate teoriile sînt false”, răspundea Renoir.
Seara, la han, Mary Cassatt discuta cu el despre amestecarea
culorilor, în fața unui ulcior cu cidru. Deodată i-a
spus:”Dumneata ai împotriva dumitale un lucru. Tehnica
dumitale e prea simplă. Publicului nu-i place asta”. Observația l-
a măgulit. Mi-l închipui smiorcăindu-se, frecîndu-și nasul și
pipăindu-și nervos vestonul, în timp ce-i zîmbea șmecherește
Maryei Cassatt. „Fii liniștită, a răspuns el, amuzat: teoriile
complicate pot fi totdeauna inventate după!”
Un incident, poate închipuit, care-l încînta pe Renoir era
modul cum «moș Durand» potolise neîncrederea vameșilor
americani la debarcare. Negustorul se temea ca unii funcționari
să nu ia drept altceva nudurile lui Renoir și căuta zadarnic un
argument în stare să-i convingă că reprezentarea acestor
persoane tinere fără văluri era artă și nu pornografie. Nu era un
lucru ușor, căci unde se afla oare limita exactă dintre cele două
categorii? Tata ar fi spus că ceea ce este frumos este pur, și ceea
ce este urît este imoral. Că Venera lui Botticelli este morală și că
portretele lui Winterhalter, în ciuda rochiilor care acoperă
trupurile femeilor cu rigiditatea armurilor din evul mediu, sînt
pornografice. Și că ceea ce e curat sau terfelit, înjositor sau
înălțător, se datorează spiritului care însuflețește aceste trupuri.
Dar Renoir nu era la New York ca să-l ajute pe Durand-Ruel să le
pledeze cauza. Durand-Ruel a avut o inspirație. Descoperind că
șeful serviciului de care depindea intrarea lucrărilor era catolic, a
făcut în așa fel ca să-l vadă duminica dimineața, a asistat la
slujbă împreună cu dînsul și a dat în mod ostentativ o sumă
mare la chetă. A doua zi tablourile au ieșit din vamă.
 1
în fr. les incroyables — simpatizanți ai regalității (în
timpul Directoratului), care afișau o mare afectare în felul de-
a vorbi și de-a se îmbrăca.
Expoziția de la Paris, din Galeria Georges-Petit, a fost un nou
eșec. Urile, care păreau că se liniștiseră, s-au trezit din nou.
Renoir explica această primire printr-o renaștere a mișcării
revanșarde. Eram în plin boulangism29. Domnișoara Amiati,
steaua de la Scala și de la Eldorado, triumfa cîntînd Boulanger,
maître d'école en Alsace30, drapată într-un peplum tricolor.
Mounet-Sully31 declama în fața unei mulțimi emoționate Le Rêve
du Général (Visul generalului). Déroulède era considerat bardul
național.
L'air est pur, la roule est large Le clairon sonne la charge
Les zouaves Vont chantant Et là-haut sur la colline Dans la
forêt qui domine Le Prussien les attend.
( Aeru-i pur și calea lată, I Goarna sună atacul / Zuavii se
duc cintînd / Și sus acolo pe colină / în pădurea ce domină /
îi așteaptă prusacul.)
Paulus, cîntăreț de café-concert, avea un succes care depășește
cu mult succesele de astăzi ale unui Chevalier sau Sinatra. în
speranța de a-i atinge numai pulpana redingotei, fetele se
aruncau în fața cailor trăsurii sale, nscînd să fie strivite. Cînd era
recunoscut pe stradă, i se făcea manifestație. Autografele nu
erau încă la modă, din fericire pentru Paulus, căci altfel ar fi
luat-o în permanență la fugă. Erau înlocuite de sărut. Femeile se
aruncau asupra lui și-l sărutau. Aceste povestiri îl îngrozeau pe
Renoir. Lui sentimentele manifestate în public îi erau nesuferite.
„Bietul Paulus. Liniștit că smintitele erau în rîndul întîi ca să-l
sărute.” Delirul avea să almgă culmea atunci cînd vedeta a lansat
în Gais et contents, nous allons à Longchamp (Veseli și mulțumiți,
ne ducem la Longchamp), faimosul En revenant de la revue (Cînd
Veneam de la paradă). Alcazar, cafeneaua unde cînta el, ajunsese
29 Partid politic avîndu-1 în frunte pe generalul Boulanger (1837—1891), care urmărea
răsturnarea regimului parlamentar.
30 Boulanger, învățător în Alsacia (fr.)
31 Jean-Sully Mounet (1841— 1916), societar al Comediei Franceze, celebru actor de tragedie.
un fel de templu al religiei boulangiste. Acest cult nu se limita
numai la cîntece. Peste tot dădeai de efigia generalului,
imprimată pe batiste, sculptată pe măciulia bastoanelor, pe
săpunul de bărbierit, pe turta dulce, pe acadele, pictată pe
farfurii, pe vase. Pe sticle era reprezentat fie bust, fie în
întregime, cu bicornul de general în chip de dop. Ciocul lui
domnea pe firme, pe ziare, pe portofele, pe presse-papiers-uri. La
cea mai mică bănuială de accent nemțesc, cetățeni curajoși se
azvîrleau asupra presupusului străin, învîrtindu-și bastoanele ca
pe niște săbii. Tata mi-a citat cazul unui catalan francez al cărui
grai ciudat a fost agravat de faptul că el ceruse un țap de bere
brună pe terasa unei cafenele de pe bulevard. Atacat de ceilalți
consumatori, acolo ar fi rămas dacă prezența lui de spirit nu i-ar
fi dictat o idee extraordinară. << Sînt alsacian, le strigă el
adversarilor săi. Trăiască Alsacia franceză!» Furia s-a
preschimbat în entuziasm. A fost purtat pe brațe și i s-a oferit
șampanie într-un cor de „Jos Bismarck!” Tata îmi rezuma
climatul epocii fredonîndu-mi unul din refrenele de pe stradă al
cărui început nu l-am uitat:
As-tu vu Bismarck ă la port' de Châtillon qui battait sa
femme â grand coups de balon I
(L-ai văzut tu pe Bismarck! la intrarea-n Châtillonl cum
iși batea nevasta/ cu strașnice lovituri de ciomag l)
Printr-o înlănțuire de idei explicabilă, tot ceea ce nu era,
aparent, în tradiția patriotică franceză, nu prezenta încredere. Ș i
acești impresioniști care pictau altfel decît artiștii de la Salon,
care se prefăceau că reprezintă flori, rîuri și fete tinere odihnite,
în loc să reprezinte atacurile cavaleriștilor sau doamne în tunici
grecești cu fețele crispate, purlînd drapele, erau în mod sigur
agenți ai străinilor... poate chiar nemți deghizați. Antisemitismul
nu pătrunsese încă în mase, altfel prezența în grup a lui Pissarro
și faptul că Renoir frecventa și picta familia Cahen din Auvers, că
era prietenul lui Catulle Mendes, s-ar fi adăugat argumentelor.
„Gudat era însă faptul că pictorii eroici de la Salon n-aveau nimic
comun cu tradiția franceză. Ce legătură există între Meissonier și
Clouet între Cormon32 și Watteau?»
în privința politicii, prietenii lui Renoir aveau poate tendințe
diferite, dar erau mult prea ocupați cu pictura ca să le acorde
vreo importanță. Manet era tipul desăvîrșit al marelui burghez
liberal. Pissarro era pentru Comună. Degas ar fi fost monarhist
dacă ar fi avut timp pentru asta. Renoir iubea prea mult oamenii
ca să nu-i aprobe pe toți la un loc. El ținea la Comună din cauza
lui Courbet și Ia Biserică din cauza papii luliu al II-lea și a lui
Rafael.
Pentru că sîntem la politică, și ca să sfîrșim cu această
chestiune foarte secundară pentru Renoir, trec imediat la
afacerea Dreyfus. Știm că nedreapta condamnare pentru spionaj
a unui căpitan de artilerie evreu a împărțit încă o dată Franța în
două tabere. „Eternele tabere, spunea Renoir, cu nume diferite,
conform secolului respectiv. Protestanții contra catolicilor,
republicanii contra monarhiștilor, comunarzii contra
versaillezilor. Vechea ceartă se trezește din nou. Ești dreyfuzard
sau antidreyfuzard. Eu aș vrea să încerc să fiu pur și simplu
francez. De asta sînt pentru Watteau, contra domnului
Bouguereau!» Astăzi cearta se întinde în toată lumea și este pe
punctul de a se sfîrși. Unul din cei doi medici își va impune
metoda, numai de n-ar fi cu prețul vieții celui bolnav. Renoir știa
că era gravă chestiunea, dar mai știa și că atunci cînd aceasta se
va pune, rezolvarea nu va întîrzia. Și se temea ca răspunsul să
nu fie o mișcare antisemită mic-burgheză. își închipuia armate de
băcani mărunți, îmbrăcați cu glugi, tratîndu-i pe evrei așa cum
Ku-Klux-Klan-ul îi tratează pe negri. Era de părere că trebuie să
stai liniștit și să aștepți să treacă și asta. „Imbecilul ăsta de
Deroulede a făcut mult rău!» Pissarro era pentru acțiune, Degas
era și el, dar într-un sens cu totul contrar. Renoir îi admira pe
amîndoi. îl stima pe Degas și afecțiunea lui pentru Pissarro era
foarte puternică. A făcut în așa fel ca să nu se certe cu nici unul

32 Pictor francez (1845—1924), distins cu marea medalie de onoare. (N.A.)

deși cu Degas „era cît p-aci să se certe!» „Cum poți să-l mai
frecventezi pe acest evreu?” întreba cu mirare Degas.
Trecînd pe la atelierul lui Renoir, l-a felicitat pentru un mic
peisaj al Mașinii din Marly33. Tata, încîntat, l-a rugat să-l
primească în dar. Degas i-a oferit în schimb un pastel cu cai. în
aceeași vreme, Pissarro i-a cerut tatii să expună împreună cu el,
cu Guil- laumin și cu Gauguin. „Doar n-ai să faci una ca asta?” l-
a întrebat Degas, sincer neliniștit. „Eu să expun alături de
Pissarro, Guillaumin și Gauguin, o bandă de evrei și de socialiști,
ești nebun! Mi-e prea frică să nu mă compromit!” a răspuns
Renoir care avea chef „să-l ducă pe Degas”. Acesta s-a supărat
tare de tot. A doua zi dimineața, un comisionar i-a adus lui
Renoir micul său peisaj. Renoir i-a dat un bacșiș bun omului și l-
a trimis la Degas cu «caii». De altfel, în cele din urmă, tata n-a
mai participat la expoziție. Adevăratul motiv a fost că „nu puteam
să sufăr pictura lui Gauguin. Bretonele lui au un aer anemic».
Continui cu politica. Renoir le reproșa occidentalilor că sînt
ipocriți. Sau admiți sistemul castelor cu care hindușii își rezolvă
treburile de patru mii de ani. Fiecare își poate satisface vanitatea
fiindcă totdeauna găsește o castă inferioară, și cei slabi sînt
protejați de toate legile care limitează practicarea unei meserii.
Este un sindicalism ereditar, o concepție ce poate fi apărată. Sau
pretinzi că ești creștin și democrat. Toți oamenii s-au născut
egali. Dacă e așa, nu trebuie să-l trimiți pe negru să încarce
cazanul din fundul corăbiei, în timp ce albul se lăfăie în fotoliile
capitonate ale cabinelor de lux.
Era preocupat de problema impozitului pe venit. Georges
Riviere îl ajutase pe ministrul Caillaux să facă proiectul. El
încerca să-i demonstreze tatii că era mai drept să plătești după
salariu sau după venit decît după numărul de uși și de ferestre
ale casei tale. «Cel căruia îi place aerul și are ferestre mari e ne-
dreptățit”, spunea Riviere. „îmi place mai mult să Eu nedreptățit
decît spionat», răspundea Renoir. Un alt lucru care îl teroriza
33 Un sistem construit sub Ludovic al XlV-lea care aducea la Versailles apă din pînzele subterane de
la Croissy-sur-Seine. (N.A.)
erau fișele. Era indignat cînd se gîndea că o poliție secretă
păstrează urme despre tot ceea ce faci. «E sfîrșitul libertății,
imposibilitatea pentru un asasin de a înceta să mai fie un asasin,
deoarece i se lipește pe frunte eticheta de asasin I” Tata voia ca
pedeapsa să șteargă greșeala „pentru că noi nu știm ce este o
greșeală”. Credea în justiția imanentă și în pedeapsa de care nu
scapi. Afirma că «infernul începe pe pămînt, mult înainte de ceea
ce numim moarte». Era contra pedepsei cu moartea și partizan al
biciului. Celebra frază: «Suspendarea pedepsei cu moartea? Ca
domnii asasini s-o ia de la început, nu-i așa?» i se părea idioată.
„Ghilotina nu-l va învia pe rentierul asasinat. Pe cînd o bătaie
strașnică cu biciul!... nu te omoară, dar te face să reflectezi.»
în timpul războiului din 1914, tata avea soluții tot atît de
simple ca să rezolve conflictul: „Să se suprime armele de foc și să
fie înlocuite cu săculețe cu piper. Se azvîrle cu piper în ochi, asta
îți dă dureri dar nu ești în pericol și îi costă mai puțin pe con-
tribuabili decît artileria grea. Lupta trebuie să ia sfîrșit căci lup-
tătorii sînt prea ocupați cu frecatul ochilor.» Propunea ca avi-
oanele să fie înlocuite cu baloane care, neputîndu-se aprinde, s-
ar putea folosi în siguranță.
Niciodată nu știai dacă era serios sau glumea. Probabil și una
și alta. Renoir nu era mai precis în sentimente decît în pictura
sa.
Cu puțin înainte de-a muri, tata mi-a făcut următoarea de-
clarație: «Ceea ce o să vă rămînă de la mine puteți să primiți fără
vreun gînd ascuns. N-am cîștigat nici un ban pe spinarea cuiva.
Nu am acțiuni la uzine. Niciodată n-am trimis, nici măcar
indirect, un miner să piară în incendiul provocat de gazul din
mină, la o sută de metri sub pămînt».
Bursa i se părea ceva monstruos. în evul mediu, biserica îi
excomunica pe cei care împrumutau bani cu dobîndă, ca și pe cei
care luau bani cu împrumut, plătind dobîndă. «Bancherii
ajungeau în infern; acum ajung în rai, cu aripi și nimbul sfin-
țeniei.” Tata credea că deschizînd porțile noțiunii de venit, bi-
serica a împins lumea spre vulgaritate. «Asta e trecerea artei
romanice la cea gotică, apoi la goticul flamboyant, o artă ferme-
cătoare, dar mai greoaie, care s-a cam prostituat!»
Să ne întoarcem la detaliile materiale ale subiectului nostru.
Insuccesul expoziției de la Georges Petit a fost greu de digerat
pentru Renoir și prietenii săi. Nu mai erau tineri. Loviturile se
uită ușor cînd ești la început. Dar atunci cînd, după douăzeci de
ani de eforturi și de privațiuni, îți dai seama că n-ai convins
publicul în care credeai ca într-un judecător suprem, ești
îndreptățit să te întrebi dacă n-ai face mai bine să renunți. „Dar
ce altceva aș fi putut face? Eu nu știu să fac decît un singur
lucru, să pictez.» Această descurajare nu l-a îndepărtat pe Renoir
de la șevaletul său. „N-a trecut nici o zi fără să pictez sau măcar
să desenez. Trebuie să-ți păstrezi mîna.» Disperarea romantică,
retragerea departe de lumea incapabilă să înțeleagă «marea artă”
nu era în obiceiul lui. „Continuam să merg pe calea mea. De
altfel, în viață, nu ai altceva de făcut. Ș i o forță de neînvins mă
împingea. îți amintești de dop?... Numai că, îmbătrînind, știi prea
multe lucruri și direcția curentului este mai greu de prins! Maică-
ta mă ajuta... fără să spună nimic. Teoriile n-o interesau.»
Această blondă fermecătoare, cu pielea mai delicată decît o
ducesă, cu setea ei de burgundă pentru vinurile bune și cu pofta
ei pentru mîncarea aleasă, putea trăi cu o coajă de pîine și găsea
mijlocul de-a ține casa curată «între două ședințe de poză, fără ca
eu să observ ceva». Mama cunoștea ura lui Renoir pentru
«gospodărie». Se măturau podelele, se făceau paturile, fără ca el
să observe ceva. îndată ce trecea de colțul pieții Pigalle, cînd se
ducea la Durand-Ruel ca să afle dacă afacerile merg ceva mai
bine, parcă la semnul unei baghete magice, se deschideau
ferestrele locuinței, cearșafurile atîrnau la ferestre, iar izmenele și
prosoapele se aliniau pe o sfoară din bucătărie. Cînd se întorcea
Renoir, își găsea soția curățind morcovi. Cu asta era de acord.
Să-i hrănești pe oameni e nobil! Să împingi praful cu o mătură
face rău la plămîni. Se așeza lingă ea, lua un cuțit și începea să
radă un morcov. Fericită, mama cînta, destul de fals, mi-a spus
mai tîrziu. Tata lăsa cuțitul, scotea un carnet și îi schița
portretul.
Pentru a trage concluzia acestor informații, vai 1 foarte suc-
cinte, asupra perioadei care precede sosirii mele în această aven-
tură, mă întorc la expoziția de la New York. Americanii cum-
părînd cîteva opere de Renoir, printre care și Dejunul vislașilor,
aflat acum la Washington, i-au făcut un dar depășind cu mult
prețul tablourilor. I-au redat încrederea în el, care se cam spul-
berase. „Americanii mi-au dat senzația că am depășit granițele.»
Tata n-avea nevoie de asta ca să meargă mai departe. Dar suc-
cesul i-a făcut mai plăcută exercitarea meseriei sale. I-a liniștit
cugetul. „Nu pot să pictez dacă ceea ce fac nu mă distrează, și
cum să te distrezi cînd te gîndești că joaca ta îi face pe ceilalți să
scrîșnească din dinți?” Acest succes avea să-i permită mami să
mențină în jurul soțului ei o atmosferă de seninătate, țelul ei
principal în viață.
Oricît de entuziaste au fost prieteniile de care era înconjurată,
oricît de insistente solicitările, mama nu s-a lăsat nicicînd
antrenată în viața mondenă. Acesta e marele ei merit.
Exuberanta ei tinerețe îndrăgea spectacolul, și am văzut-o
dansînd fericită pe terasa vîslașilor. Dar știa că soțul ei are nevoie
de somn și că lumina dimineții îl încîntă.
Să n-o luați pe mama drept una din acele femei, îngrozitor de
bune organizatoare, care fac orice ca să mărească randamentul
soțului. Ar fi fost foarte fericită să-l vadă pe Renoir stînd degeaba;
probabil chiar mai fericită, fiindcă atunci l-ar fi avut numai
pentru ea. Fericirea omului pe care îl iubea fiind aceea de a
picta, mama făcea totul ca el să poată picta liniștit. Și tot privind-
o, iubea și înțelegea pictura lui Renoir. își exprima părerea
asupra unui tablou în cîteva cuvinte foarte simple. Evita cu grijă
să fie „soție de artist”. Ț inea să rămînă ceea ce era, o fată de
podgorean, care știe să taie un pui, să șteargă un copil la fund și
să curețe vița. Cînd frații mei și cu mine eram mici, mama ne
ducea adesea la culesul viei în Essoyes, satul în care se născuse.
Aveam și noi coșulețul nostru pe care-l purtam în spate ca
bărbații, plin de ciorchini tăiați chiar de noi cu un cosoraș
adevărat. Vărsăm încărcătura în „putină” și urmăream operațiile
pînă la fermentarea în hîrdaiele mari, de la teasc pînă la
degustarea mustului. Acest laxativ puternic ne trimitea repede în
spatele unui tufiș, spre ușurarea burților noastre. Familia
Charigot nu mai avea vie. Așa că ne duceam la culesul viei
vreunui văr. Pentru ideile și chipul ei de pisică i-a plăcut mama
lui Renoir. Pentru trupul uscat, nervozitatea lui afectuoasă și
pentru pictura lui i-a plăcut el Alinei Charigot. Era o căsătorie
excelentă.
V-am povestit cum mama încetase să mai cînte la pian după
ce l-a auzit pe Chabrier. Cinele în intimitatea unor causeuri stră-
luciți ca Lestringuez, Mallarmé, Théodore de Wizeva, Zola,
Alphonse Daudet, Catulle Mendès, Odilon Redon, Claude Monet,
Ver aine, Rimbaud, Villiers de l’Isle-Adam, Franz Jourdain,
Edmond Renoir și alți prieteni permanenți, sau trecători, ai
soțului ei au învățat-o să tacă. Neputînd opune cunoștințele ei
despre vierit paradoxurilor strălucitoare ale invitaților la masă,
mama s-a hotărît să le răspundă prin calitatea bucatelor. A
înlocuit lecțiile de pian cu lecțiile de gătit. Profesori i-au fost mai
întîi soacra, Marguerite Merlet, pe care se ducea s-o vadă la
Louveciennes cînd avea timp, dar mai ales Renoir. Mai tîrziu, și
tot în tovărășia soțului, avea să consulte și alte surse de
informație. Interesul tatii, care abia atingea mîncarea, pentru
„haleală” era surprinzător.
Curînd, dineurile doamnei Renoir au fost lăudate. Și astăzi
încă, la prietenii cei mai dragi ai familiei mele, la familia Cézanne
sau la urmașii familiei Manet-Morisot, se vorbește despre
bouillabesse34-^ gătită de mama. Cînd se răreau banii, puiul cu
ciuperci ajungea să fie hrana zilnică. Chiar în cele mai grele
momente, mama făcea în așa fel încît să-i primească foarte bine
34 Mîncare provensală, un fel de ciorbă din mai multe feluri de pește, fiert în apă sau vin, cu
mirodenii.
pe prietenii soțului ei.
Rămînînd într-un domeniu pe care-l știa bine, mama a cîștigat
admirația tuturor cunoștințelor. Exercitarea cu bucurie a trebu-
rilor gospodăriei a ridicat-o la rangul de mare doamnă. Degas,
căruia nu-i scăpa nimic din ceea ce era ridicol, o stima mult. La
deschiderea unei expoziții la Durand-Ruel, privind cu atenție
rochia simplă a mamii și îmbrăcămintea țipătoare a celorlalte
femei, i-a spus tatii: „Soția dumitale are aerul unei regine vizi-
tînd niște acrobate”. A mai adăugat o cugetare cu vocea lui gravă
și serioasă, contrastând fericit cu țipetele celorlalți! «Pe lumea
asta, cel mai mult mă tem să iau o ceașcă de ceai la ora cinci,
într-o cofetărie la modă. Te-ai putea crede într-un coteț de găini.
De ce oare își dau femeile atâta osteneală ca să se facă urîte și
vulgare?” Renoir nu răspundea nimic. Cunoaștem preferința lui
pentru „mîinile care știu să facă treabă”. Dar tata iubea prea
mult femeile și oamenii în general, ca să nu le vadă mai întâi
latura plăcută, chiar dacă apoi rîdea de defecte și de cei ridicoli.
Unii oameni sînt buni fiindcă sînt proști. Tata era bun pentru că
era isteț. Ș i Degas era isteț. Poate că atitudinea lui de porc
ghimpos ascundea o reală bunătate. Sub redingota neagră,
gulerul bine scrobit și jobenul lui, nu se ascundea oare artistul.
pe de-a întregul revoluționar al noii picturi?
Nu știu dacă la aceeași expoziție chiar Renoir a surprins urmă-
toarea conversație între Degas și Forain. Acesta din urmă era
foarte mîndru de-a se număra printre primii parizieni care aveau
telefon.
Degas: «Și... merge? — Foarte bine, învîrți o manivelă, la
capătul celălalt al firului sună o sonerie în apartamentul
persoanei căreia vrei să-i telefonezi. Ea vine, ridică receptorul și
vorbiți tot atît de simplu ca și cînd ați fi în aceeași încăpere”.
Degas s-a gîndit o clipă, apoi a spus: «Și așa e și invers? Cealaltă
persoană poate și ea să învîrtă o manivelă ca să sune în
apartamentul dumitale? — Bineînțeles, a răspuns Forain
înveselit. — Ș i atunci cînd se aude soneria, dumneata te scoli și
te duci? — Da... desigur. — Ca un servitor», a tras concluzia
Degas.
Ceea ce l-a mirat pe tata în această poveste a fost faptul că
Forain, mare caricaturist, om talentat și plin de duh, s-a lăsat
„dus” fără să ghicească unde voia să ajungă Degas. Asta mă face
să amintesc o trăsătură caracteristică a acelei societăți pariziene
de la sfîr- șitul secolului trecut. Celor de-atunci le plăcea «să-i
ducă» pe alții. „Mistificarea», cum se mai spune Ia Școala
normală, juca un rol important în viața de toate zilele. De la
tînărul recrut, la regiment, pe care bătrinii îl trimiteau să caute
cheia de la cîmpul de instrucție, pînă la Jules Ferry care ținea un
discurs în onoarea eroului luptei din Tonkin, numit Gastambide,
și căruia un secretar poznaș îi comunicase o notă numindu-l
Gaston Bide. Ministrul își sublinia elogiile pentru opera colonială
a Franței, adresînd complimente eroicului sergent Bide, și se
mira că asistența se prăpădește de rîs. în cele din urmă, cu un
frumos accent din Perpignan, sergentul l-a întrerupt pe orator și
i-a spus:”Scuzați-mă, domnule președinte, dar numele meu e
Gastambide!” Gluma nu avea prea mult haz, dar tații noștri, și
mai ales al meu, se distrau cu puțin. Mai e și gluma lui Charles
Cros și Cabaner care, după ce împrumutaseră două caschete de
la elevii școlii de canto din cartier, s-au instalat pe marile
bulevarde, cam în dreptul teatrului de Varietăți, au scos un
metru din buzunar și au început să măsoare șoseaua. I-au dat
ordin sergentului de serviciu să oprească circulația. Impresionat
de caschetele lor, omul a ascultat și și-a anunțat șefii, care au
mai trimis o duzină de sergenți. S-a organizat un baraj. Curînd
mașinile s-au adunat de ambele părți, oprind circulația pe marile
bulevarde, la est pînă la porte Saint-Martin și la vest pînă la
Chaussee d’Antin, în timp ce farsorii, bine apărați de poliție,
urmăriți de o mulțime respectuoasă, măsurau, notau, reluau
calcule imaginare, cu o gravitate care se potrivea unei funcții atît
de misterioase ca măsuratul străzii.
Să mi se ierte faptul că mă opresc la asemenea nimicuri. Ele
mă ajută să-mi amintesc altele mai importante. E vorba de
mirosul podelei cernite amestecat cu acela al tocanei de berbec
de pe scara apartamentului nostru, de felul cum se toceau la vîrf
pensulele tatii cînd se stricau și cum li se lustruia coada de atîta
frecat cu mîna, de exclamațiile, bombănitul, risetele, suspinele
care punctau discuția lui Renoir, de zgomotul stins care venea
din stradă. Sînt amintiri din vremea Iui Renoir dar și din timpul
în care, în apartamentul din bulevardul Rochechouart, Renoir mi
le-a destăinuit în mare parte. Mi-aduc aminte și de soliditatea
obiectelor. Cheile, butoanele de la uși, prizele electrice erau mult
mai mari decît acum. Cum să vă dau posibilitatea de-a vă face o
idee despre toate astea dacă nu lăsîndu-mă în voia amintirilor
nestrunite?
Vă dezvălui un obicei al soților Renoir pe care-l știu de la
mama. Li se întîmpla totuși să meargă din cînd în cînd la teatru.
Precursori ai baby sitting 35 -ului american, părinții mei îl lăsau
pe micul Pierre în grija unei vecine tinere. Era o fată foarte
serioasă în care aveau toată încrederea. Cu toate astea, la fiecare
pauză, săreau într-o trăsură și veneau să contemple cîteva clipe
somnul copilului. N-o făceau din sentimentalism. „S-ar fi putut
să ardă casa, ori să fi uitat eu deschis robinetul la gaz!» spunea
Renoir. Același lucru aveau să-l facă mai tîrziu și cu mine, deși
rămîneam în grija scumpei noastre Gabrielle.
în timpul unei discuții evocînd vremea din strada Houdon, tata
a făcut aluzie la moartea lui Van Gogh: „un eveniment nu prea
măgulitor. Nici moș Durând nu l-a prea înțeles!” Indiferența asta
față de un geniu strălucit însemna pentru tata condamnarea
„acestui secol de flecari». L-am întrebat dacă el credea în nebunia
lui Van Gogh. Mi-a răspuns că trebuie să Ei puțin nebun ca să
faci pictură. «Dacă Van Gogh e nebun, atunci sînt și eu. Iar
Cezanne trebuie pus în cămașa de forță I... Și a adăugat: Papa
luliu al II-lea trebuie să fi fost și el nebun. De aceea înțelegea atît
de bine pictura 1»

35 Supravegherea copiilor de către persoane plătite cu ora.

 Nașul lui Pierre era unul dintre cei mai credincioși prieteni din
cîți a avut Renoir într-o viață care s-a sprijinit din plin pe
numeroase prietenii dezinteresate. Se numea Caillebotte și era
dintr-o familie de bancheri. Fratele lui, Marțial, urmase tradiția
părintească. Gustave prefera pictura. Picta cu aceeași pasiune ca
și ceilalți membri ai grupului impresionist. S-au cunoscut în
1874. Caillebotte expunea cu Renoir și avea și el parte de
batjocuri și injurii. Tabloul lui de la expoziția din 1876, de la
Durand-Ruel, reprezenta zidari. Era pictat într-o manieră foarte
realistă. Renoir îl felicitase. Bărbatul acela modest roșise, căci își
cunoștea foarte bine propriile limite: „încerc să pictez în mod
cinstit ca să ajung să fiu expus în anticamera salonului în care
vor fi Renoir și Cezanne •>. Soția lui, Charlotte, iubea pictura tot
atît de mult ca și el. Poate că asta a apropiat-o de mama, pentru
care avea o afecțiune discretă. «Știu că dumneata ai altceva de
făcut decît să stai de vorbă cu mine, și eu nu pot să te ajut să
calci scutecele lui Pierre. Le-aș arde.» 0 distra pe mama cu un fel
de duh oarecum obosit, subliniindu-și eșecurile cu o expresie de
resemnare comică: «Aveam locuri foarte proaste pentru premiera
piesei Puterea întunericului. Din fericire, piesa este de-o
plictiseală de moarte.» Lăuda prietenilor
 bouillabaisse-a doamnei Renoir. „Am un bucătar care a fost în
serviciul prințului de Galles și care știe pe de rost toate tratatele
de bucate. Doamna Renoir dă cîteva vagi indicații unui model de-
al soțului ei, care are grijă de mîncare între două ședințe de poză:
și bouillabesse-a mea nu se poate mînca iar a doamnei Renoir e
delicioasă I”
Caillebotte a adunat pe atunci cea mai importantă colecție a
operelor prietenilor săi. Achizițiile lui entuziaste picau adesea la
țanc. Cîte momente grele „de la sfîrșitul lunii” n-au fost ușurate
de istețimea lui generoasă. „Avea și el planurile lui... era un fel de
Jeanne d’Arc al picturii!...”
Caillebotte a murit în 1894, după ce îl făcuse pe Renoir execu-
torul său testamentar. Era o treabă grea, căci își lăsa colecția
muzeului Luvru, cu speranța că statul nu va îndrăzni s-o refuze
Îi că această primire va marca sfîrșitul ostracizării oficiale care
ovea încă școala modernă franceză. Acesta era „planul lui”.
Tata s-a pomenit în fața unui anume M. R. înalt funcționar la
Artele Frumoase. Un om cumsecade, foarte plictisit de-a fi nevoit
să ia o hotărire. Se plimba de la un capăt la celălalt al biroului
său de la Luvru. Renoir privea ușile sculptate și, în cele din
urmă, nu rezistă ispitei de-a pipăi mulurile. „Frumoasă ușă”. Cu
o voce plîngăreață, M.R. l-a întrebat: „De ce dracu prietenul
dumneavoastră s-a hotărît să ne trimită acest elefant alb?
Puneți-vă în locul nostru. Dacă acceptăm, tot Institutul ne va
sări în cap. Dacă refuzăm, au să se repeadă la noi cei care sînt
pentru progres. Vă rog să mă înțelegeți, domnule Renoir, eu nu
sînt împotriva picturii moderne... eu cred în progres... Sînt
socialist, asta explică totul!...” Renoir i-a sugertat să treacă de la
teorie la fapte și să se ducă să vadă tablourile. Lucrările lui
Manet și cele ale lui Degas, afară de două sau trei, i s-au părut
acceptabile lui M.R.... Era de acord cu Le Moulin de la Galette,
fiindcă era o scenă populară. „Iubesc poporul.” Dar cînd a ajuns
în fața lucrărilor lui Cézanne, a protestat cu înverșunare. „Să nu-
mi spui că Cézanne e pictor. Are bani, tatăl lui a fost bancher, și
pictează ca să-i treacă vremea... Nu m-ar surprinde nici dacă ar
picta ca să-și bată joc de noi!” Povestea o cunoaștem. Două treimi
din această colecție, unică în lume, au fost refuzate. 0 treime,
care a fost acceptată, n-a pătruns la Luvru, ci a fost depozitată la
Luxembourg. La moartea Charlotte! Caillebotte, operele refuzate
au ajuns pe mîna unor moștenitori care le-au vîndut imediat.
Respinse de Franța, operele au fost bine primite în străinătate.
Multe din ele au fost cumpărate de americani. îmi place să
amintesc povestea asta prietenilor mei care îi acuză pe americani
de-a fi golit Franța, cu ajutorul dolarilor, de capodoperele ei.
în 1889, doctorul Gachet, trecînd pe strada Houdon, a avut
ideea să urce ca să ne salute. Tata era la Cezanne, La Aix, ca să
picteze un Munte Sainte-Victoire. Gachet a găsit că fratele meu
era puțin cam palid din cauza aerului din Paris. I-a propus
mamii să-i ia pe amîndoi cu el la Auvers, unde îi plăcea atît de
mult micului Pierre. Mama a refuzat de frica apei. «Dacă Renoir
și-ar ști copilul pe malul rîului Oise, fără ca el să fie acolo să-l
supravegheze, n-ar mai avea somn.» Gachet a plecat reînnoi n-
du-și oferta amicală. A doua zi, mama s-a dus s-o viziteze pe fiica
doamnei Camille în magazinul ei de încălțăminte din strada
Lepic, puțin mai înainte de place du Tertre. Prietena îi vorbise nu
de mult despre o căsuță liberă, un colț din Montmartre rămas „ca
la țară». Prevenit, Renoir s-a întors la Paris, a găsit ideea
excelentă, și așa se face că familia mea s-a mutat la Château des
Brouillards, în strada Girardon la numărul 13.
Cîteva scrisori
Toate, afară de cea de-a treia, care nu știu nici de cine e scrisă
nici cui a fost adresată, au fost adresate lui Murer, cofetarul-
pictor amator de artă.
31 decembrie 1887
Dragul meu Murer,
Îmi pare de două ori rău că nu pot profita de amabila dumitale
invitație: slujnica noastră ne urează un an bun pierzînd un copil la
noi în casă și sîntem în cea mai mare încurcătură: ne e imposibil s-
o trimitem undeva și sîntem țintuiți acasă pînă cînd vom putea s-o
transportăm. Imediat ce va trece acest necaz, voi veni să te văd.
Probabil că știi că pentru Alger există bilete dus-întors pentru
trei luni la jumătate de preț, dar iama a cam trecut, zilele au să se
mărească. Cele mai triste luni sînt noiembrie și decembrie.
Voi Veni curînd să stau de Vorbă cu amabila dumitale soră și să
te mai văd pe dumneata.
 Pină atunci, mii de salutări de la toți, și multe gînduri bune.
Salutări.
RENOIR
2 ianuarie 1889
Am primit scrisoarea dumitale în care îmi dai de veste despre
accidentul surorii. Sper că, dacă am înțeles bine, atunci cînd Voi
Veni să vă văd nu se Va mai zări nici o urmă. Trebuie să-i fi fost
tare frică. Plec la Paris mîine sau poimîine. Sînt tare necăjit, cred
că am un abces la ureche. Mă doare destul de rău. Să scrii în
strada Houdon la numărul 18.
Drojdia a plecat azi; am putut, în sfîrșit, face toate formalitățile.
Uf! Am să-ți trimit butoiul meu cînd va fi gol. Să-l ții astupat. Nu ți-l
dăruiesc fiindcă e o treabă, nu glumă, să faci un butoi. Trebuie să
aștepți pină ce un podgorean își strecoară drojdia ca să-l spele cu
rachiu, apoi încă o dată cu alt rachiu etc., lucru pe care nu-l poți
face decît în acest anotimp. Dacă nu se procedează întocmai,
rachiul are un miros de lemn și nu-i bun.
Am pus: Domnul Cordier, proprietar la Essoyes. Așa era scris în
autorizație și n-am mai schimbat nimic. Dau toate aceste explicații
ca dumneata să știi că-ți vine butoiul dumitale și nu altul; este
rachiu curat din anul trecut, de 21 0 cred.
Salutări,
RENOIR
Arcacbon, 21 iulie 1893
Vă comunic în taină răspunsul pe care-l primesc de la Renoir în
acest moment. Mi se pare că oferindu-i 600 de franci îl veți
mulțumi. Puteți, de altfel, intra de acum înainte în legătură cu el:
este un om timid, dar nu cunosc un altul mai dezinteresat ca el,
nici mai sigur.
13 octombrie 1888
Dragul meu,
Ești tare drăguț, dar eu sînt furios din cauza lipsei de timp și
fiindcă nu pot termina studiile începute. îmi petrec vremea pîndind
soarele. Dacă nu-l pîndesc într-o zi, sînt sigur că timpul va fi
frumos și că eu Voi fi foarte nenorocit.
Imediat ce voi termina, voi veni să te văd, nu-i nimic dacă florile
vor fi uscate. Voi avea plăcerea să mă găsesc între doi prieteni,
sora dumitale și dumneata.
Multe salutări,
RENOIR
Strada Girardon nu e departe de strada Houdon. Mai întîi
traversezi Place des Abbesses. Groaznica biserică Notre-Dame-
des-Briques \ cum o numesc oamenii din cartier, care desfigu-
rează acest triunghi încîntător, nu se construise încă. O iei la
dreapta, urci scările străzii Ravignan, cobori pe strada Norvins, și
te trezești dintr-o dată în față la Moulin de la Galette. O iei la
dreapta și la capătul străzii Girardon, înaintea scărilor cu care se
sfîrșește strada, dai de locul numit Château des Brouillards.
Această parte din Butte este o pantă lină, un fel de platou care se
termină în pantă abruptă drept în jos. Cînd eram mic, nu existau
scările. 0 potecă se prăvălea pe povîrniș pînă la place de la
Fontaine-du-But. Cînd ploua, puteai avea norocul să cobori pe
fund. Persoanele mari făceau un ocol prin rue des Saules la
capătul căreia, mai jos de așezarea actualului Lapin Agile, erau
niște trepte care se puteau folosi mai mult sau mai puțin. Acum
place de la Fontaine-du-But se numește Place Constantin-
Pecqueur. „Ciudată idee», ar fi spus tata.
Château des Brouillards se afla la capătul străzii Girardon,
într-un echilibru nu prea stabil, la marginea platoului humos. La
nord, în partea de jos a acestei faleze, începea cartierul Cau-
laincourt, încă necunoscut de artiști și de bistrouri, frecventat
aproape numai de muncitorii din cîmpia Saint-Ouen. Dar con-
structorii îl ochiseră și nu așteptau decît o ocazie.
Un gard din mărăcini înconjura domeniul compus din mai
multe construcții și dintr-o grădină. îndată ce treceai de poarta
1
Este vorba de biserica Saint-Jean-l'Evangéliste construită
între 1894— 1904 din beton armat, numită de cei care
locuiesc în Montmartre Nolre-Dame-des-Briques din cauza
fațadei din cărămizi aparente. cu grilaj, ajungeai pe o alee prea
îngustă ca să poată trece o mașină. La stingă, urmele
dependințelor unui castel, din care nu mai rămăsese decît
amintirea, o «nebunie», cum se spunea în secolul al XVIII-lea, o
adăposteau pe doamna Brebant, o bătrînă semănînd cu un
personaj din poveștile lui Perrault, și pe fiul ei, care își construise
un perete de cărămizi în mijlocul casei, pentru a se feri de tirania
mamei sale. Cum aripa lor nu avea decît o singură ușă, pe care
și-o păstrase bătrina, fiul intra și ieșea din casă pe fereastră.
Domnul și doamna Guerard, proprietarii, locuiau și ei acolo și
aveau o ușă spre strada Girardon. Niște copaci frumoși, cei ai
parcului de-odinioară, înconjurau acest pavilion. „Nebunia”
fusese dărîmată pe vremea Revoluției. Verdeața crescuse în locul
ei și pietrele fuseseră probabil folosite la construirea cocioabelor
din cartier. Tot în stînga, aproape de intrare, era loja portăresei și
fîntîna de unde luam apa. în dreapta aleii centrale, un
dreptunghi mare cu trei etaje, împărțit în mai multe locuințe,
domina cartierul Caulaincourt. De ce se numește Châ- teau des
Brouillards această minusculă aglomerație, cocoțată deasupra
negurii pariziene? Există prea multe explicații diferite ca s-o
nimeresc. Mi se pare că cea mai convingătoare este denumirea
ironică, acest castel neavînd nimic comun cu un castel. Oricum
ar fi, cei care locuiau acolo, strînși înăuntrul gardului viu care
înconjura totul, deși separați unii de alții prin gardurile
grădinițelor lor, constituiau o lume aparte, ascunzînd sub
aparențe provinciale o nesfîrșită fantezie. Această «nebunie», din
care nu mai rămăsese nici măcar o bucată de zid, le ațîța
imaginația. Unora le plăcea să creadă că fantomele familiei
Roues, cu peruci albe, și cele ale iubitelor lor in rochii grele de
satin mai veneau încă să viziteze boschetele care adăpostiseră
serbările lor galante. Asemenea visuri le dădeau acelor burghezi
boemi ai secolului al XlX-lea o senzație vagă că se deosebesc atît
social cît și moral de ceilalți parizieni. Cum poți să le ceri unor
oameni care trăiesc pe locul îmbarcării spre Citera1 să ducă
aceeași viață, cu lăptarul din colțul străzii Lepic?
De-a lungul îngrăditurii creșteau trandafiri care se
sălbăticiseră. Dincolo era livada lui moș Grifes, unul dintre
ultimii cultivatori din Montmartre. Simt însă gustul perelor lui,
mai rotunde decît acelea ale negustorului de fructe, mici, foarte
tari și foarte acre.
Titlul uneia din capodoperele lui Antoine Watteau.
Aveau asupra limbii efectul unui astringent. Gabrielle și mama
spuneau că perele fuseseră altoite pe gutui.
Casa noastră, ultima din marele dreptunghi, avea în pod o
fereastră care dădea spre vest. Prin ea vedeai muntele Valerien și
dealurile din Meudon, pe cele din Argenteuil și din Saint- Cloud
și cîmpia din Gennevilliers. Prin ferestrele de la nord se vedea
cîmpia Saint-Denis și pădurea din Montmorency. Cînd era senin,
distingeai bazilica din Saint-Denis. Erai într-adevăr în cer. La
sud, dincolo de căsuțele proprietarilor, ale familiei Brebant și ale
portarilor, se întindea locul sădit cu trandafiri al domnului
Geoffroy, un personaj misterios pe care-l ghiceai în spatele
frunzișului, scormonind pămîntul, fumînd și tăind. Mai era și o
pășune cu vaci. Gabrielle mă lua cu ea să cumpărăm lapte la
căsuța de-acolo. Eu mă temeam grozav de vaci. Puțin mai
departe, le Moulin de la Galette își înălța aripile spre cer.
Parizienilor, acest mic paradis cu liliac și trandafiri li se părea
capătul lumii. Vizitiii refuzau să urce, oprindu-și trăsura fie în
place de la Fontaine-du-But, și atunci erai nevoit să te cațeri pe
povîrniș ca să ajungi acasă, fie chiar în nie des Abbesses, pe
partea cealaltă a colinei din Montmarte, în capătul primei
porțiuni a străzii Lepic, acolo unde mai mișună încă amuzanții
negustori ambulanți care te atacă cu țipetele lor și astupă strada
cu tără- bile. în asemenea caz, o tăiai prin strada Tholoze,
dreaptă, anevoie de urcat și care sfîrșește cu o scară ce dă în
strada Lepic, drept în fața intrării de la Moulin de la Galette.
Drumul greu era compensat din plin de prețul scăzut al chiriei,
de aerul curat, de vaci, de liliac și trandafiri.
 Tata primise încuviințarea proprietarilor de a dărima un perete
sub acoperișul locuinței, în pod, și de a-și face un atelier. Pentru
lucrările lui mari ca Femeile la scăldat, executate pentru doctorul
Blanche, închiriase un alt atelier în strada Tourlaque. Atelierul îi
fusese indicat de un vechi camarad pe care-l cunoștea de pe
vremea cafenelei la Nouvelle Athenes, pictorul italian Zando-
meneghi. Tata îl iubea mult pe acest mușchetar, puțin diform, cel
mai bun om din lume dacă nu-i zgîndăreai orgoliul național. La
cea mai mică provocare, se înălța pe vîrful picioarelor lui mici și
spunea cu un accent uimitor și o impresionantă tărăgănare a r-
ului: „Noi vrem să avem întîietatea în Mediterană”. Tata îi
răspundea împăciuitor: «Eu v-o dau». în schimbul acestei
concesii, ieftine și foarte sinceră de altfel, Zandomeneghi era cel
mai serviabil vecin.
Cele două ateliere ale lui Renoir erau încălzite de cîte un godin;
în camere se făcea focul în șemineu. Focul trebuia să nu se
stingă de loc, altfel mureai de frig. într-o zi, tata, ca să se
distreze, imi- tînd gestul unui luptător cu sabia, a țintit cu
bastonul în perete, de față cu tînărul Guerard, fiul
proprietarului. Spre marea lor surpriză, cei doi bărbați au văzut
bastonul dispărînd pînă la mîner. S-au aplecat afară. Bastonul
trecuse prin zid și se ivise afară, în felul unei bare care ar ține o
Urmă. „Nu face nimic! a spus tînărul filozof, se repară cu mai
multe rînduri de tapete!...”
Ar fi greșit să credem că Renoir, imediat după căsătorie, s-a
izolat în mijlocul familiei sale. Numai că acum, în loc să se simtă
acasă pretutindeni și nicăieri, avea un loc de care era legat. Și era
acela unde o găsea pe mama, oriunde s-ar fi aflat ea. De acum
înainte, tata n-avea să mai părăsească acest port decît
provizoriu, pentru scurt timp, așa cum păsările își părăsesc
cuibul pentru a prinde insectele, cu gîndul odihnitor de-a se
întoarce foarte repede. Dorința de a-și îmbrățișa soția, de a-i simți
mireasma pielii fragede, să spunem lucrurilor pe nume, de-a face
dragoste cu ea, îl aducea acasă. Ș tim că, la sfîrșitul vieții,
ajunsese să poată descoperi lumea în cei cîțiva metri pătrați din
jurul lui. înainte de-a mă naște eu, terenul lui de experiențe era
încă vast. Avea drept capitală Château des Brouillards, dar pe
lîngă asta mai era Provența lui Fragonard și comitatul din Nisa;
Burgundia din Essoyes și Bretania micilor porturi, Normandia
pescuitorilor de midii și Saintonge. Renoir alerga să picteze portul
La Rochelle pentru că îl pictase Corot. Nu pentru că ar fi vrut să-
l imite pe Corot. Dar voia să cunoască secretul pe care turnurile
înălțate împotriva lui Richelieu i le încredințaseră bătrînului
maestru. Se repezea pînă la Jas de Bouffan cu Cezanne, la Mezy
cu Berthe Morisot, străbătea Spania cu Gallimard, își petrecea
iarna la Beaulieu și vara la Pont-Aven. Mama călătorea cu el,
atunci cînd i se părea că nu-l obosește prea mult pe micul Pierre.
Dar s-a împotrivit să plece în Spania. De altfel, această expediție
a fost scurtă. «Cînd vezi operele lui Velazquez, nu mai ai chef să
pictezi. îți dai seama că totul a și fost spus!» Adesea mama, care
ura hotelurile, făcea în așa fel încît să închirieze o căsuță, care se
transforma imediat într-un domeniu Renoir. Părinții mei aveau
darul de-a se simți acasă pretutindeni și de a-și însuși cele mai
ciudate locuințe. „Cu condiția să fie case țărănești.” Vederea
mobilelor de palisandru, a vitrinelor și bibelourilor l-ar fi împie-
dicat pe Renoir să picteze. Prietenii care îi vizitau în Bretania, în
Provența sau la ferma din Normandia în care Oscar Wilde locuia
în timpul iernii, aveau senzația că familia Renoir ocupa acel
adăpost de totdeauna. Și asta ținea de un vas de doi bani pe care
mama știuse să-l aleagă la piață, de bucata de stambă viu
colorată agățată la fereastră și mai ales de tablourile care foarte
repede împodobeau pereții, fără rame, bineînțeles, căci Renoir nu
putea suporta decît ramele vechi, cioplite cu dalta în lemn tare,
în «care se simte mîna meșterului». Gustul lui Renoir în privința
ramelor, ca în toate de altfel, îi surprindea pe oamenii care
pretindeau a avea «bun-gust». Expresia asta îl irita și, ca o
reacție, îi plăcea să-și declare în mod solemn „prostul-gust.” în
îmbrăcămintea femeii sînt admise astăzi culorile vii, în parte
poate și datorită lui Renoir. Dar pe vremea aceea, numai ță-
răncile le purtau. Lumea „bine» se îmbrăca în culori sobre.
Același lucru se întîmpla și cu ramele și cu mobilele vechi, a căror
calitate era admirată, dar a căror culoare și mai ales aurul
trebuia să fie șters. Tata amintea că, la origine, ramele fuseseră
noi și concepute să lucească „precum aurul». De mai multe ori l-
am văzut permițîndu-și luxul de-a pune să fie poleită cu foițe de
aur o ramă care îi plăcea. Așa s-a întîmplat cu rama portretului
meu în chip de vînător, care, poleit cu aur acum cincizeci de ani,
îl șochează încă pe vizitatorul de „bun-gust». E a ramă ita-
lienească de la sfîrșitul secolului al XVII-lea. Renoir a ales-o el
însuși la un anticar din Nisa, crezînd că are nevoie de ea ca să
izoleze tabloul. «Mai ales într-un salon din sud, unde privirile sînt
atrase de atîtea lucruri...»
Altă amintire de călătorie; Renoir picta la Beaulieu, sub măs-
lini. Era frumos. Prînziseră la un han și se simțea bine, „pătrunși
de fericire», spunea mama care avea o digestie plăcută. Peisajul
se închega ușor. Tata avea senzația că fixează pe pînză ceva din
strălucitoarea lumină care îi invadase. Deodată, dinspre gara din
apropiere a sosit o trupă de „parizieni». Gata I Pălăriile de pai
ridicole, bluzele țipătoare, piuitul fetelor, glumele băieților stri-
caseră feeria. „Omul modern e vulgar. Așa era și omul de pe
timpuri. Dar vulgaritatea se limita la nobili și la burghezii care îi
imitau pe nobili. Ceilalți nu aveau mijloacele necesare.” Adesea
mă întrebam dacă acest gen de reflecții nu ascundea la Renoir o
oarecare mizantropie, dezmințită în același timp de faptele și mai
ales de pictura lui. Astăzi sînt sigur că nu era așa. Tata nu se
îndoia cîtuși de puțin de valoarea speciei umane, dar avea cer-
titudinea că progresul înjosește ființa umană cruțînd-o de mun-
cile materiale, mai necesare spiritului decît corpului.
Parizienii l-au înconjurat pe Renoir și, luîndu-l drept un pictor
local, l-au sfătuit să se ducă să studieze la Paris. Părinții mei
erau obișnuiți cu asta. N-au răspuns nimic și ceilalți s-au
plictisit. Atunci, o fată a zărit un cîmp cu anghinare. «Oh!
anghinare sălbatică!» a spus ea arătînd cîmpul, cultivat cu grijă
de un țăran migălos. Au năvălit acolo și ceea ce n-au smuls a fost
călcat în picioare. Renoir, indignat de această sălbăticie și mama,
al cărei sînge de țărancă clocotea de mînie, au vrut să intervină,
dar au fost bombardați cu anghinare și au fost nevoiți s-o ia la
goană.
Eu m-am născut la Château des Brouillards, în 15 septembrie
1894, puțin după miezul nopții. Moașa m-a arătat mamii, care a
spus: „Doamne, ce urît e! Ia-l de-aici!” Tata a spus: „Ce gură! Un
cuptor! Are să fie un mîncăcios.» Vai! această precizare avea să
se adeverească. Abel Faivre, care venise să stea noaptea cu
Renoir, a declarat că pentru el eram un excelent model. Era un
caricaturist celebru. Avea un adevărat cult pentru tata și, pe
lîngă caricaturi, încerca să picteze cu aceleași culori deschise.
Confratele lui, Forain, îl poreclise «Renoir și strugurii». Un alt
martor al evenimentului a fost vărul Eugene, fiul unchiului meu
Victor, sergent în armata colonială. Doctorul Bouffe de la Saint-
Blaise mi-a prezis o sănătate de fier și a spus că mama suportase
admirabil nașterea. A tras un pahar de tescovină din Essoyes și
s-a dus acasă. Gabrielle, care urmărea toate astea fără a avea
dreptul să intervină, a spus: " Ei bine, eu găsesc că-i frumos 1»
Toată lumea a ris. Avea cincisprezece ani, era o vară de-a mamii,
și venise de la Essoyes cu cîteva luni înainte, ca să fie de ajutor
cînd aveam să mă nasc eu. Mai tîrziu, cînd aveam amîndoi plă-
cerea să ne întoarcem în trecut și cînd îmi spunea pentru a suta
oară ce prunc minunat fusesem, nu uita să adauge: «Păcat că te-
ai schimbat!» Ș i mai spunea: „Numai gura ta se auzea. într- asta
nu te-ai schimbat, ești la fel.» Apoi, întorcîndu-se spre soția mea:
«0-ho, ce greu era să-l faci să tacă 1»
Ideea de a te duce să naști într-o clinică li se părea barbară
francezilor din acea vreme. Copilul trebuia să se nască
înconjurat de senzații, mirosuri și zgomote familiale. Spiritul său
încă mlădios trebuia să se formeze după obiceiurile, chiar
defectele, superstițiile alor săi. Un copil, luînd contact cu lumea
în atmosfera rece a unei clinici, riscă să ajungă o ființă oarecare,
să nu moștenească durerile de cap ale mamii sau plăcerea
pentru călătorii a tatii. Tata era pentru nașterea acasă fiindcă
găsea clinicile urîte. „Să deschizi pentru întîia dată ochii ca să
vezi un perete dat cu lac, ce ghinion!”
Afară de frumusețea mea, pe care numai ea singură o afirma,
Gabrielle își mai amintea că în ziua nașterii mele mama îi ceruse
doamnei Mathieu 1 să facă roșii la cuptor după rețeta pe care o
știa de la Cézanne. „Numai să nu te zgîrcești la untdelemnul de
măsline”, îi spusese ea. Faivre nu gustase nicicînd asemenea
mîncare. A fost atît de încîntat, că a mîncat-o toată și mătușa
Mathieu a trebuit să mai facă o oală. Tatii nu-i era foame. Era
tare îngrijorat, nu din pricina copilului, ci din pricina soției, între
Pierre și mine, mama pierduse un copil. „S-o aduc pe Aline în
halul ăsta... pentru un moment de plăcere!” Faivre, cu gura
plină, i-a răspuns: „Nu te necăji, patroane, ai s-o iei iar de la
început!” Vărul Eugène a dat ușor din umeri, nu prea brusc, căci
se temea de eforturile musculare care „te obosesc” și și-a
terminat roșiile pe care le savurase cumpătat. Apoi, după ce și-a
clătit gura cu jumătate de pahar de vin amestecat cu apă, și-a
întins picioarele și a închis ochii. Era un bărbat frumos, cu
trăsături regulate, cu mustață de militar, și o muscă sub buza de
jos. Admirația tatii pentru imperturbabilul calm al nepotului
îndreptățește o mică descriere.
Cititorul își amintește, poate, că unchiul meu Victor, cu cinci
ani mai mare ca tata, se făcuse croitor. Un mare duce rus,
mulțumit de jachetele sale, l-a luat în țara lui, unde s-a căsătorit
fi a avut un fiu. Tata pretindea că nepotul lui era mai rus decît
tusia. Victor a ajuns mare croitor la Petersburg, a cîștigat bani
mulți, a avut caleașcă vara, sanie iarna, și o casă la țară. A um-
plut-o pe nevastă-sa de bijuterii. Era o femeie frumoasă, care
trîndăvea toată ziua în șezlong și se hrănea cu șocolată cu lichior.
Micul Eugène trăia pe lingă servitori și un preceptor l-a pus să
învețe pe dinafară tot Eugène Sue. Ca să vă puteți face o idee
despre atmosfera inocentă în care a crescut, transcriu o poveste
pe care vizitiul i-o spunea adesea micului Eugène. Un prinț,
prieten de-al țarului, a angajat un bucătar francez, Bertrand pe
Spălătoreasă și bucătăreasa noastră. (N.Â.)
numele lui, și poreclit „mă înăbușe sosul”, fiindcă sosurile lui
erau atît de bune încît te îndopai pînă te înăbușeai. Această
familie aleasă locuia într-o casă mare, la țară, în împrejurimile
Petersburgului. într-o noapte, fiica prințului, o blondă ferme-
cătoare de optsprezece ani, a văzut cu groază cum bucătarul
intră la ea în cameră. A vrut să strige, dar el i-a acoperit capul cu
o pernă. Apoi a dat cearșaful la o parte și a violat-o. între timp, ea
reușise să dea perna la o parte și să urle: „Mă înăbușe sosul, mă
înăbușe sosul!...” Tatăl a auzit-o din odaia lui, din cealaltă parte
a casei, și a răspuns pe jumătate adormit: „N-aveai decît să nu
mănînci atîta”.
Costumul taior de damă l-a pierdut pe unchiul meu. Moda
asta i-a atras o clientelă feminină căreia nu i-a putut rezista.
Nevastă-sa, după fiecare infidelitate, mînca tot mai multă șoco-
lată și nu se mai scula din șezlong și din cauza asta a murit.
Victor și-a pierdut toți banii cu frumoasele lui cliente, a fost
nevoit să-și vîndă casa și s-a întors în Franța cu Eugene. Era
bolnav și el. Icrele negre și vodca îi făcuseră tot atîta rău cît
aveau să-i facă ședințele de pictură sub lapovița din martie și
ploile de toamnă fratelui său mai mic. Mama l-a instalat pe
Victor la niște țărani din Essoyes, unde a trăit fericit cîțiva ani.
Grozav îi plăcea să stea în pat și în cele din urmă nu l-a mai
părăsit de loc. Mi-aduc bine aminte de el, de asemănarea lui cu
tata, de enorma plapumă de puf roșie, plină de pene. Trebuie să
mărturisesc că-mi amintesc și de mirosul de pipi. Nu-i plăcea să
se scoale ca să meargă într-un anumit loc și folosea oala de
noapte ascunsă în noptiera de lingă pat. Pe vremea aceea era un
lucru obișnuit, dar părinții mei nu și-l îngăduiau. Spuneau că
trebuie să fii tare bolnav ca să nu te poți scula noaptea. Asta îi
făcea să treacă drept niște excentrici. De altfel, cînd stabilesc în
amintire mirosurile din tinerețea mea, sînt obligat să remarc că
acest miros acru exista și în dormitoarele hotelurilor și chiar în
luxoasele case particulare. Unchiul meu Victor a murit fără să fi
suferit prea mult, plîns de proprietarii lui, căci se atașaseră de
acest om „care-și făcuse de cap”. în ceea ce-l privește pe vărul
Eugène, mamii îi intrase în cap să-i găsească o meserie. L-a dus
să-și facă ucenicia la un negustor de pînză și șasiuri pentru
pictori, furnizorul lui Renoir. După opt zile, acesta i-a cerut
mamii să-și ia nepotul acasă. La fel a fost și cu un rămar, un
croitor și, în cele din urmă, cu un băcan. Eugène a preferat să-î
prevină cinstit pe părinții mei că avea să facă la fel peste tot. De
mic, contemplîndu-și mama, grațios întinsă pe șezlongul ei, se
jurase solemn să-i urmeze exemplul și să nu lucreze niciodată.
Mama a încercat să-l facă de rușine. Un tînăr de optsprezece ani,
sănătos și cu educație, trebuia să-și cîștige existența. Dar a dat
greș și cu amorul propriu, și atunci i-a vorbit despre mizerie.
Eugène dădea din cap, zîmbea încăpățînat și, cu vocea lui tără-
gănată și ușor fornăită, repeta: „Mătușă, am jurat să nu lucrez
niciodată». Adăuga că nici pe departe condiția de cerșetor nu i se
părea dramatică. La capătul argumentelor, mama a avut o idee
genială: armata. Fără a mai aștepta răspunsul, l-a cărat la
cazarma Pépinière și l-a pus să semneze un angajament pe cinci
ani. Eugène a ajuns repede subofițer, dar a refuzat să urmeze
școala de ofițeri, această activitate fiind contrară principiilor sale
de lene organizată. S-a mutat în armata colonială și din rean-
gajare în reangajare, a ajuns la vîrsta pensionării cu o pensie
modestă dar sigură. Afară de hărțuieli, bătălii și debarcări, care îl
distrau, Eugène și-a consacrat cea mai mare parte a timpului
îmbunătățirii rețelei de drumuri din îndepărtata junglă. Culcat
într-un hamac, fără a fi de loc jenat de zgomotul cazmalelor și de
strigătele ajutoarelor, îndemna cu un gest obosit cohortele
soldaților de diferite culori să-și lase sudoarea pentru gloria civi-
lizației occidentale. De altfel, aceștia îl adorau, pentru că nu țipa
niciodată. Nu s-a căsătorit niciodată, căci o femeie înseamnă
cheltuială și, ca să faci față, trebuie să muncești. 0 singură dată
a fost ispitit să se însoare. Femeia visurilor sale era o văduvă
dintr-un trib din Africa Centrală și era de-o negreală fără nici un
amestec, frumoasă ca o bucată d*» abanos. Din nenorocire,
religia ei nu-i îngăduia să se recăsătorească decît după cinci ani
de la moartea soțului. Eugène a fost trimis în Indochina înainte
de a se sfîrși această perioadă și în cele din urmă a uitat-o pe
Venera congoleză.
Era foarte leneș și lenea îi întărea curajul. În cabana unde
locuia, în jungla Indochinei, se instalase o cobră. Eugène ocupa
partea de jos a locuinței, cobra era sub acoperișul din ramuri de
palmier. „Un camarad de cameră care nu mă supăra, din contra,
datorită lui n-aveam șobolani! Ii auzeam cum o șterg cînd șarpele
se întorcea seara. Se așeza pe grinzi deasupra patului meu. Ne
priveam o clipă și eu stingeam lumina. Dimineața, șarpele pleca
la vînă- toare și zgomotul pe care-l făcea îmi ținea loc de ceas
deșteptător.»
Afară de rusă și franceză, Eugene vorbea curent chineza, can-
toneza și mai multe dialecte din Indochina. Cînd a părăsit
armata, unul dintre prietenii săi i-a încredințat reprezentanta
unei importante mărci de șampanie pentru întreaga Siberie. Ii
plăceau mult călătoriile cu sania. «Acoperit bine cu blănuri, nu
ți-e frig, și poți să dormi.» Dar trebuia să le dai explicații clienților
și asta însemna „să muncești». Așa că a renunțat la această
ocazie. în 1914, trecut de cincizeci de ani, s-a reangajat în
armata colonială și a luptat sub comanda lui Mangin. A luat
parte la mai multe atacuri cu baioneta și a fost rănit la Verdun.
Mai am încă medalia lui militară, cea mai frumoasă decorație
franceză, în tot cazul singura care n-a fost terfelită.
Am fost botezat la biserica Saint-Pierre din Montmartre. Nașul
meu a fost Georges Durand-Ruel, unul dintre fiii lui Paul
Durand- Ruel. Jeanne Baudot mi-a fost nașă. Avea Șaisprezece
ani și era fiica medicului șef de la Compania căilor ferate din Vest
și, spre marea mirare a părinților ei, care se simțeau ca niște
găini care clociseră o rață, făcea pictură și îl admira pe Renoir.
Acum să pătrundem în casa noastră -din Château des
Brouillards, așa cum era la nașterea mea. Apoi voi descrie vecinii.
Casa era pavilionul numărul 6 din strada Girardon, numărul
13. Avea două etaje și podul transformat în atelier. Grădina era
plină cu trandafiri și avea un pom fructifer. Avea cam
cincisprezece metri lățime și douăzeci și cinci de metri lungime* 0
cărare ducea la peronul cu patru sau cinci trepte într-o parte.
Rampa era din fier vopsit cu negru. înăuntru, vestibulul, care se
termina cu o scară, avea în stînga salonul, în dreapta sufrageria,
în fund bucătăria și un oficiu. Scara era rotundă ca un turn,
ceea ce făcea ca bucătăria să aibă o formă ciudată, fiindcă era de
partea cealaltă a scării. Scara se îngusta coborînd spre pivniță,
dar era destul de confortabilă în partea care ducea la etaj. Tata,
ca pretutindeni unde locuia, ceruse să se zugrăvească pereții
camerelor cu alb și ușile cu gri Trianon. Era maniac în privința
acestui gri, cerind ca uleiul de in să fie de cea mai bună calitate,
ca albul să fie amestecat cu negru animal și nu cu negru de
piersic. îi plăcea griul adevărat, rezultat din albul pur și din cel
mai bun negru de ivoriu. Reproșa negrului de piersic că „face
griul sentimental”, dîndu-i un reflex albăstrui.
Camerele cele mai mari aveau cam patru metri lungime pe
cinci metri lățime. în sufragerie, pictase o parte din ochiurile
ferestrelor cu subiecte mitologice. Nu mai știu pe unde au ajuns
acele ochiuri de geam. Cele două etaje erau împărțite la fel ca
parterul. Mama dormea la etajul întîi, în camera deasupra sufra-
geriei; fratele meu Pierre, cînd venea sîmbăta, dormea în camera
deasupra salonului; Gabrielle, deasupra bucătăriei. Exista și un
fel de baie deasupra oficiului. Numai o simplă încăpere prevăzută
cu un hîrdău pentru apa murdară. Ne spălam fața în ligheane
așezate pe mese acoperite cu marmură. Baie se făcea într-o cadă
rotundă de zinc avînd cam douăzeci de centimetri înălțime. Te
udai pe corp cu un burete enorm. După cum știți, apa o aduceam
de la pompa de lîngă intrare de pe aleea principală. Renoir
dormea la etajul al doilea, unde cealaltă cameră era rezervată
prietenilor în trecere, iar cea din fund, deasupra Gabriellei,
pentru vreo femeie de serviciu în caz de nevoie. Să trecem acum
la vecini.
Pe unii îi am foarte dar în minte. De la alții nu-mi amitesc
decît de-o anumită intonație sau de-un gest. Adevăratele impresii
despre ChâteaudesBrouillards aveau să-mi rămînă de pe urma
vizitelor pe care le-am făcut acolo după ce l-am părăsit, cînd mă
apropiam de vîrsta la care începi să judeci. Mi-aduc aminte cît
mă plictiseau zgomotele primirii pe care ni le făceau fostele
noastre vecine. „Acum e băiat mare! Nu mai face pipi în pat!”
Scăpăm de drăgălășeniile celor mari și mă refugiam în colțul
copiilor. îmi închipuiam că încă mai era casa noastră și că în rue
de la Rochefoucauld eram numai într-o călătorie. Am avut o
adevărată criză de lacrimi cînd am văzut un domn necunoscut
scoțînd o cheie din buzunar și intrînd acolo ca la el acasă.
Doamna Brebant, ca să mă consoleze, mi-a dăruit o farfurioară
din faianță imprimată. Acest dar m-a impresionat pentru că
știam vag că tata pictase farfurii. Cea dăruită era foarte urîtă, dar
eu nu cred că pe copii, chiar pe cei crescuți printre picturile lui
Renoir, îi șochează ușor ceea ce e urît. Mi-o amintesc foarte bine
pe doamna Brebant dăruindu-mi farfurioara. Probabil că de-abia
trecuse de șaizeci de ani, mie însă mi se părea peste măsură de
bătrînă. Era îmbrăcată ca la începutul celui de-al doilea imperiu,
înainte de crinoline. Văd încă o grămadă de «dantele» negre.
înainta încet la ea în grădină, cu o mină ținînd farfuria și cu
cealaltă o umbrelă cu miner pliant, în fața ei mergeau Finette și
Falia, cei doi ogari mici care schelălăiau subțire. Tata, cînd îi
auzea, spunea că e de acord cu chinezii, care mănîncă carne de
cîine. Fiul ei, Maurice Brebant, stătea la o oarecare distanță. Mi-
a făcut un gest prietenesc și eu am înțeles că are să vină să-mi
vorbească după plecarea maică-si. Avea vreo patruzeci de ani,
era gras, chel și foarte drăguț. Doamna Brebant, descoperind
prezența fiului ei, i-a făcut semn să se apropie, iar el s-a supus
fără plăcere. Doamna Brebant i-a spus mamii: «Trebuie să-i faci
micului Jean clismă în fiecare zi. Copiii au tendința de-a fi
constipați. E ca și micul meu Maurice!» Acesta, jenat, s-a
îndepărtat spre fundul grădinii. Tocmai atunci trecea o vecină, o
fată de-a lui Vâri. Maurice a oprit-o și s-a prefăcut că-i vorbește
în șoaptă, ca să-și dovedească independența. Fetele Vâri locuiau
împreună cu părinții într-o căsuță la capătul povîmișului, în
place de la Fontaine-du-But. Erau frumoase și atît de multe că
nimeni nu le mai ținea socoteala. Una dintre ele era de vîrsta
mea și venea să se joace cu mine. Toți membrii familiei Vâri,
jărinți și copii, erau modele. Unii dintre ei i-au pozat tatii.
Doamna îrebant zîmbea cu subînțeles. «Maurice face totul după
capul ui. Iată-l vorbind cu una din fetele alea. Ca și cînd asta m-
ar putea impresiona!» M-am întrebat adesea, mai tîrziu, cum de-
a avut Maurice curajul să construiască peretele de cărămizi care
separa odaia lui de cea a doamnei Brebant. Mama era de părere
că probabil se izolase dintr-un motiv în aparență afectuos, de
pildă zgomotul pe care-l făcea cînd sforăia. Toată lumea știa că
doamna Brebant doarme ușor.
Afară de Finette și de Falia, doamna Brebant avea și păsări,
într-o zi a venit la Gabrielle: „Să nu-i spui doamnei Renoir că a
murit Fifi, ar putea avea un șoc.» Fifi era un canar.
Doamna Brebant era tare bogată. Stăpînea toate terenurile de
pe lingă rue Saint-Vincent. Partea cealaltă de la Château des
Brouillards era proprietatea lui mos, Gries. Ea avea să piardă
totul cu procese stupide. Din cauza maniei ei de-a domina, se
vîra mereu în tot felul de încurcături, căci îi plăcea să se judece.
Altfel, era o inimă de aur, unul dintre ultimele specimene ale
unei burghezii care fusese mare.
Portăreasa se numea marchiza de Paillepre. Soțul ei era
urmașul autentic al unei familii de nobili. Unul dintre strămoșii
lui se ruinase împreună cu domnul de Beaumachais în afacerea
cu furnizarea armelor pentru răsculații americani. Același
strămoș se compromisese tare mai tîrziu, din cauza ideilor sale
ultrarevo- luționare și a prieteniei cu Robespierre și Marat. Se
pare chiar că ar fi avut o oarecare contribuție la tăierea cîtorva
capete ale colegilor săi aristocrați. Ș i capul lui căzuse sub
ghilotină după prăbușirea montaniarzilor. Maiestatea sa Ludovic
al XVIII-lea, cînd s-a întors în 1815, socotise că aceste dovezi
erau de ajuns ca să n-o mai ajute pe văduvă și pe copii, care
avuseseră posibilitatea să-și păstreze moșiile în vremea lui
Napoleon, dar au fost ne- voiți să le vîndă apoi bucățică după
bucățică, pentru a-și asigura existența. Ultimul membru al
familiei Paillepré era un om în- cîntător, pe care tata îl iubea
mulț. Era angajat la Dufayel ca să ducă dienților mărfurile acasă
și era foarte mulțumit de soarta lui. îi plăcea să-și fumeze pipa,
după lucru, privindu-l pe Renoir cum pictează în grădină. Nu
spunea nimic de tablou, dar povestea cu plăcere despre munca
sa, încercînd să-i descrie pe clienții cărora le transportase bufete
Henric al Il-lea sau unul din acele felinare din fier forjat și sticlă
colorată, scumpe lui Courteline. Discuțiile astea erau pe placul
tatii, care se simțea în largul lui cînd lucra în mijlocul oamenilor
care își urmau calea lor fără a încerca șă pătrundă într-a lui.
Ș ederea la Château des Brouillards a fost rodnică. Mi-a spus-o
chiar el și dacă te gîndești la mulțimea picturilor pe care le făcea
în mod obișnuit, apoi atunci trebuie să fi lucrat enorm de multe.
Locul îi era prielnic.
Titlul căpătat prin naștere îl agasa pe domnul Paillepré. Cînd
se făcea vreo aluzie, dădea din umeri. „Să nu vorbim despre asta
1” Dimpotrivă, nevastă-sa,. portăreasa, accepta sfidarea. De
condiție modestă, ei îi plăcea să se lupte. După ce deșerta lada de
gunoi, se îmbrăca cu o rochie lungă care-i ascundea picioarele,
cum era moda, și se plimba încetișor pe alee, prefăcîndu-se că-și
face vînt cu evantaiul. Doamna Brébant îi spunea întrei upîndu-i
jocul: „Doamnă marchiză, dumneavoastră măturați cu fusta
murdăria cîinilor mei». Și doamna de Paillepré, uitîndu-și rolul,
rîdea cu poftă.
Paul Alexis, poet și ziarist, locuia în pavilionul de lîngă noi.
„Un om plin de viață, generos, totdeauna vesel și entuziast.” Era
prieten bun cu Zola, care pe-atunci venea să-l vadă pe tata
destul de des. Renoir, care nu uitase de atitudinea scriitorului
față de Cézanne, se prefăcea cit putea el mai bine să-și ascundă
adevăratele sentimente. îi era teamă să nu-l supere pe Alexis
pentru care Zola era un zeu. Dușmanii lui pretindeau că-și găsise
soția într-o casă deocheată. Renoir nu credea nici o vorbă și o
respecta pe doamna Alexis. „0 femeie de o rară distincție.”
Familia Alexis avea o fetiță foarte drăguță, care poza adesea
pentru tata. Fetele domnului Lefèvre, un alt vecin, flautist la
operă, sînt în tabloul intitulat Fetițele jucînd crochet. O altă tînără
vecină, pe care tatii îi plăcea s-o picteze, era Marie Isembart.
Domnul Isembart era profesor la un liceu din Paris.
Mai sus pe strada Girardon, la colțul străzii Norvins, locuia o
familie pe care părinții mei o vedeau des, familia Clovis Hugues
„niște meridionali adevărați”. El era scriitor și deputat de
Montmartre. Tata îl găsea „remarcabil și într-adevăr elocvent” și
pretindea că dacă n-ar fi fost atît de boem ar fi ajuns președintele
Republicii. „Numai că în politică e nevoie de ipocrizie, iar nu de
caracter, precum și un glas potrivit. Numai de mediocri nu te
temi.” Cu vreo zece ani mai înainte, familia Clovis Hugues fusese
amestecată într-un scandal răsunător. Doamna Clovis Hugues
trăsese cîteva focuri de revolver într-un șanta- jist care o hărțuia.
Fusese judecată și achitată în cursul unui proces celebru. Totul
fusese de mult uitat. La Château des Brouillards nu se vorbea
nicicînd despre asta.
Clovis Hugues venea să-i povestească tatii toate scandalurile
din cartier. Dușmanii clerului se agitau din cauza construcției de
la Sacré-Coeur. Ca răspuns la această provocare, proiectau să
dea străzii care ducea la biserică numele cavalerului de La Barre,
torturat și condamnat la moarte la Abbeville, cu douăzeci și cinci
de ani înainte de Revoluție, fiindcă nu salutase o procesiune reli-
gioasă și cîntase un cîntec cam slobod pe socoteala Măriei Mag-
dalena. Clovis Hugues găsea că importanța care se acorda
acestui „tînăr cumsecade” era exagerată: „Un învins, ce mai: ar
trebui să slăvim un învingător. De ce nu pe Robespierre? Asta
barem l-a alungat pe Hristos de la Notre-Dame și l-a înlocuit cu o
fată frumoasă, înveșmîntată în costumul zeiței Rațiunea. Numele
lui îi face și acum pe preoți să tremure.”
Ceea ce-l distra cel mai mult pe tata în povestea asta era felul
cum rostea numele lui Robespierre acest glas mediteranean: „Un
răpăit de tobă. Ai fi zis că numele are zece de r!” Doamna Hugues
făcea sculptură și-și vopsea părul în roșu. Mireille Hugues, care
avea vreo doisprezece ani, se află în Fetițele jucînd crochet
împreună cu fetițele Lefèvre. ïntr-o zi a venit la mama cu ju-
mătate de păr roșu și cealaltă neagră. Voise să încerce vopseaua
doamnei Hugues, dar nu mai era decît pe fundul sticlei. Deși
crescuse în Paris, își păstrase accentul. Era tare veselă, juca ca o
nebună, cădea, se lovea, era plină de vînătăi. într-o zi, privind
cum trece o înmormîntare, s-a aplecat atît de tare pe fereastră
incit a căzut de la etajul al doilea. S-a sculat rizind, înțepenită de
durere dar prea mindră ca să mărturisească. «Un pisoi», spunea
mama despre dinsa. „0 pisică, spunea tata, e mai potrivit pentru
o fată.» în timpul primului război mondial, Mireille a avut o
purtare eroică și a fost decorată. Pe Marianne o vedeam mai
puțin, era aproape o domnișoară. Citeodată dădea fuga pină la
noi, cînd avea chef, pentru plăcerea de-a ne vedea. Cumetrele se
uitau mirate la rochia ei de catifea albastră cum e cerul, care nu
se potrivea cu ciorapii găuriți. Blanchette nu se gindea decit la
muzică. Noi bănuiam că era îndrăgostită de un tenor de la Opera
Comică. Pe cea de a patra soră o chema Marguerite. în cartier
erau criticate aerele de «artiste» ale fetelor Hugues. Tata era de
acord cu ele. După mulți ani, atunci cînd în discuțiile noastre
ajungea să-mi vorbească despre aceste vecine drăguțe, nu se
putea abține de-a zîmbi. „Le plăcea să se distreze, dansau la
Moulin de la Galette, dar erau fetițe de treabă.» Aducîndu-mi
aminte de afecțiunea tatii pentru această familie, am revăzut-o
cu emoție pe Marianne peste un sfert de secol. Era
proprietăreasa restaurantului Marianne din Bulevardul Clichy.
Amîndoi eram foarte schimbați.
într-o dimineață, mare dramă: Clovis Hugues, ducîndu-se la
Camera deputaților, nu-și găsise decit o gheată și străbătea
cartierul în ciorapi, învîrtind gheata și cerind-o pe cealaltă.
Micuțele se certaseră și-și azvîrliseră tot felul de lucruri în cap.
Unele, printre care și gheata, ieșiseră pe fereastră. Gheata a fost
găsită în grămada de frunze moarte din fața casei doamnei
Brebant.
Un alt locuitor din strada Girardon era egiptologul Feuardent.
Venea să ia aer la umbra copacilor de la Château des
Brouillards. Se spunea despre el că e calm și binevoitor. Mă
mîngîia prietenos pe obraz, fapt care mă înfuria. Printre
cunoștințe mai era și vînză- toarea de ziare, a cărei soră,
Blanchette, de patruzeci și trei de ani, era cam prostuță, și se
juca cu fetițele de-a baba-oarba. Tapi- țerul cartierului se numea
domnul Lebceuf x. S-a căsătorit cu domnișoara Leveau36 37.
Spălătorul nu era nicicînd treaz. 0 înduioșa pe mama și pe
Gabrielle pentru că accentul său din Nievre semăna cu cel din
Essoyes. Lăsa că cadă rufele în rîu și, din cauza asta, mama s-a
lipsit de el. Această hotărîre importantă a adus în casa noastră
familia Matineu.
Vizite nu se făceau pe Butte, dar ne vedeam tot timpul. Nicio-
dată nu se făceau invitații la prînz sau la cină, dar se zicea: «Am
blanchet de vițel, ai poftă de așa ceva?” Ș i în cazul unui răspuns
afirmativ, se mai punea un tacîm. Astăzi, un astfel de eveniment
se pregătește cu multă vreme înainte. Telefonezi, aduni oamenii
care se potrivesc și eviți întîlnirile periculoase. Totul ajunge să
semene cu niște reuniuni diplomatice. Doamnele de la Château
des Brouillards nu aveau zi de primire. Dar țîșneau în bucătăria
vecinei ca să ceară un fir de asmățui sau ca să-i aducă să guste
din vinul pe care soțul tocmai îl turnase în sticle. Această
comunitate nu era supusă la monotonia tiraniei bunelor
36 Bou. (fr.)
37 Vițel, (fr.)
maniere. Salutul domnilor adresat soțiilor vecinilor, reverențele
pe care fetițele le făceau persoanelor mari erau mai degrabă o
traducere pariziană a acelui „Noi sîntem din același sînge ca tine”
a lui Mowgli.
Dar să ne întoarcem la vremea cînd mama era însărcinată cu
mine. Ei i-a venit ideea să cheme o verișoară din Essoyes ca s-o
ajute. Gabrielle Renard avea cincisprezece ani și nu-și părăsise
niciodată satul în care se născuse. Maicile o crescuseră bine. Ș tia
să coasă și să calce. Educația asta religioasă i-o datora tatălui ei
care a vrut să-i facă în ciudă învățătorului laic pe care-l găsea
înfumurat. Educația maicilor era completată de lecțiile pe care
micuța Gabrielle le primea în sinul familiei. La zece ani, știa să
recunoască din ce an era vinul, să prindă păstrăvi cu mina fără
s-o descopere gardianul, să păzească vacile, să taie „porcul», să
meargă după iarbă pentru iepuri și să adune bălegarul cailor
care se întorceau de la cîmp. Bălegarul era o comoară foarte
rîvnită. Numai ce cădea jos în chip de grămăjoare aburinde că o
mulțime de rivali se aruncau asupra lor cu lopata și găleata în
mînă. Fiecare puști din Essoyes era mîndru de bălegarul familiei,
care trona în mijlocul curții, și ținea să-l înmulțească. Ș i de-aici
se trăgeau luptele eroice din care Gabrielle ieșea, de obicei, în
zdrențe dar victorioasă. Maică-sa, puțin sensibilă la pradă,
termina aventura cu o pereche de palme. Mîinile mamelor erau
repezi în Essoyes. Plozii urlau și nu mai făceau năzdrăvănii.
Gabrielle nu-și încălța pantofii decît dimineața ca să meargă la
maici, iar seara, cînd pleca, se descălța numaidecît. Cînd o
întîlneau maicile pe uliță, îi spuneau că o fetiță care umblă
desculță n-are să ajungă niciodată ca domnișoara Lemercier,
mîndria satului, care purta voaletă, își luase de curînd diploma și
avea să se mărite cu un funcționar din colonii. Gabrielle
răspundea că ea nu voia să fie ca domnișoara Lemercier. în
general, maicile izbuteau să le dea elevelor o spoială de bună
creștere. Cu Gabrielle însă eșecul fusese total.
Taică-su era mare vînător. Iarna, la familia Renard, se mînca
adesea mistreț. Pentru căpățînă se certau. Ca să împace pe toată
lumea, domnul Renard și-o lua el în cele din urmă. într-o zi, a
adus un pui viu de mistreț. Puiul a ajuns tovarășul favorit al
Gabriellei. Cînd a mai crescut, călărea pe el. Acesta pornea în
galop pe ulița bisericii și ajungea să scape de călăreață, care se
rostogolea în praf, murdărindu-și rochia, și căpăta altă pereche
de palme. Gabriellei nu-i păsa de loc. Puștii din Essoyes au o
șmecherie. își trag încet capul chiar în momentul în care mîna
ajunge la obraz și asta mai ușurează lovitura. Mișcarea asta
trebuia să fie însoțită de urlete de pisică sfîșiată. Mama,
mulțumită, își vedea iar de treburile ei, cea mai de seamă fiind
aceea de-a povesti vecinelor despre accidente și boli. Era vorba
despre pruncucideri, trupuri de podgoreni strivite sub roțile grele
ale cotiugelor, copii înecați în apele negre dintre stăvilarele morii;
cu cît era povestea mai groaznică, cu-atîta era mai mare succesul
povestitoarei.
Puiul de mistreț al Gabriellei ajunsese un mistreț foarte mare
și era cît pe-aici să spintece burta unei vaci care nu-i plăcea. A
trebuit să fie tăiat și prefăcut în șunci și cîrnați.
Gabrielle se ducea duminica la biserică cu mama ei, simțindu-
se prost în rochia ei scrobită, și împărțea anafură. Asta n-o
împiedica să se alăture puștilor cai'e-l urinau pe preot în uliță
iniitînd strigătul corbului. Essoyes se mîndrea cu o veche și
solidă tradiție anti- clericală. Femeile mergeau la biserică, dar
bărbații călcau rareori pe acolo. Era unul dintre puținele sate
unde se mai obișnuia ca, în vinerea mare, bărbații să se adune în
piața din fața bisericii ca să mănînce cîrnați. Acest gest simbolic
ținea să arate categoric că depășiseră vîrsta superstițiilor din evul
mediu.
Gabrielle a ajuns la Paris într-o seară din vara anului 1894.
Mama o aștepta în Gara de Est. Gabrielle îl cunoștea și pe tata,
pe care-l văzuse la Essoyes, dar care pentru moment era la
Gallimard, în Normandia. Cînd a ajuns la Château des
Brouillards, a exclamat: „Ce frumoasă grădină I Și nu există
bălegar I” A doua zi dimineața, nevăzînd-o, mama, i-a bătut la
ușă. Nici un răspuns. Gabrielle era în stradă, la joacă cu copiii
din cartier. S-a gîndit că e un semn bun. Nu voia să-i ceară micii
ei verișoare decît să se joace cu mine, atunci cînd aveam să
sosesc. Căci pentru grija și hrana copiilor ei nu se bizuia decît pe
ea însăși.
Cîteva luni mai tîrziu, la începutul iernii din 1895, m-am
îmbolnăvit grav de bronșită. Era un ger de crăpau pietrele și
zidurile de la Château des Brouillards nu însemnau decît o
jalnică apărare contra frigului. 0 săptămînă întreagă, mama și
Gabrielle n-au dormit de loc. în timp ce una aducea lemne
pentru sobă, cealaltă îmi punea comprese calde. Trebuia să fiu
plimbat în brațe tot timpul căci, de îndată ce mă așezau pe pat,
mă înăbușeam. S-au hotărît, în sfîrșit, să-i trimită o telegramă
tatii, care picta în sud, în la Couronne, aproape de Marsilia, în
tovărășia Jeannei Baudot, nașa mea, și a părinților ei. Tata și-a
părăsit pînzele și penelurile, a alergat la gară fără să-și mai ia
geamantanul și a sărit în primul tren de Paris. Și a ajuns tocmai
la timp ca să le înlocuiască pe cele două femei epuizate. Datorită
afecțiunii lor, cele trei ființe rn-au smuls întunericului unde în
chip firesc ar fi trebuit să ajung. 0 dată primejdia trecută, nu s-a
mai vorbit de loc. Fără Gabrielle, n-aș fi aflat nimic despre ea.
Dacă evoc povestea asta veche, n-o fac din cauza unui interes
exagerat pentru bolile din copilăria mea, ci pentru a arăta
atmosfera din casa noastră. Marea însușire a tatii și a tuturor
celor din jur era pudoarea. în mod instinctiv, se sfiau de
sentimentele prea vizibile. Renoir și-ar fi dat viața pentru copiii
săi fără nici o ezitare, dar i se părea indecent să-și manifeste
sentimentele față de cineva, chiar poate față de el însuși. Revanșa
și-o lua în fața șevaletului, unde nu inai avea mu o reținere. Cu
penelul lui pătrunzător și cald, mîngîia cu toată dragostea
gropițele gîtului, cutele mici de la încheieturile mîinilor copiilor
săi și dezvăluia universului toată dragostea lui de părinte.
Această discuție ascunsă nu se limita numai la sentimentele
față de copiii săi. Tot ceea ce-l impresiona profund era păstrat ca
o comoară. Spunea despre Deroulede care aducea în Franța
puțin pămînt din Alsacia: „Asta nu-mi place. Dacă patriotismul
apare ca o publicitate înseamnă că e foarte prost».
Tot flecărind cu Gabrielle despre Château des Brouillards
unde mi-âm petrecut primii trei ani, nu mai știu care sînt
amintirile mele. îmi spunea că nu se poate să fi uitat: „Eu mi-
aduc bine aminte de nunta lui Auguste Philippe de la Essoyes,
cînd s-a căsătorit cu Virginie Manger, și n-aveam decît doi ani și
jumătate. Numai dacă nu ești prost de tot. Sînt unii, ca oile, care
nu văd mai departe de spatele vecinului. — Dar am avut bronșita
aceea la șase luni, nu crezi că eram prea mic? — Că ai uitat
bronșita, mă rog, dar să uiți Château des Brouillards!... Nu-ți
aduci aminte de bucătăria care era rotundă, ca un fel de turn? și
cit erai de rău cînd te purtam în brațe? și fetița din vecini care te
numea „micuțul Dan frumos”? și tu îi zîmbeai întizîndu-i
mîinile...» Era micuța Itier, care avea trei ani. Părinții ei, care
locuiau în strada Girardon, erau oameni din nord. Domnul Itier
lucra la un minister. Era în vremea de glorie a bicicletei.
Francezii tocmai descoperiseră „mica regină» și porneau pedalînd
pe drumurile pline de praf. Domnul Itier avea și el pasiunea asta
națională pe care i-o transmisese doamnei Itier. De îndată ce
aveau puțin timp, se urcau pe tandemul lor și se năpusteau să
descopere noi orizonturi, el în pantaloni și ciorapi gen englezesc,
ea îmbrăcată cu acel pantalon de cidistă care făcea furori printre
femeile sportive. Fetița era cu ei, așezată pe un scăunel din
răchită fixat pe ghidon. Asta îl îngrozea pe tata, care-și petrecea
viața tremurînd pentru copii. într-o zi, tandemul familiei Itier a
derapat. Ei s-au rostogolit într-o rîpă. S-au ridicat plini de
vînătăi. Fetița murise pe loc, avea capul spart. Peste șaizeci de
ani, Gabrielle mai era încă foarte mișcată de această tragedie.
„Era atît de drăguță, cînd se apropia în vîrful picioarelor, de frică
să nu te trezească, și-mi murmura la ureche:,,Arată-mi-l pe
micuțul tău Dan frumos!...“„
 Eram un copil răsfățat. Cu toate împotrivirile mamei, Gabrielle
mă purta tot timpul în brațe. Dubla noastră siluetă, umblînd
prin Montmartre, era atît de familiară, că Faivre a făcut o
caricatură reprezentîndu-mă în brațele Gabriellei înconjurată de
cumetrele din cartier. în fund, funcționează ghilotina și capul
unui om se rostogolește în coșul cu rumeguș. Ș i femeile îmi spun
făcînd mutre: „Acum e băiat mare. E cu un cap mai lung ca
taică-su!»
După moartea micuței Itier, am devenit neprietenos cu lumea
care se apropia de mine. Pe copii îi mai suportam oarecum, dar,
cînd se apropiau oamenii mari, urlam: «Tins Dan», ceea ce
însemna: „A îndrăznit să-l atingă pe Dan”.
După zadarnice încercări de a pronunța numele Gabriellei, am
hotărît, în cele din urmă, după ce-o numisem Gabi-bon, s-o
numesc mai simplu Bibon. Acest nume i-a rămas pînă la
copilăria fratelui meu Claude care, peste șapte ani, avea s-o
boteze Ga pentru tot restul vieții sale.
Ca să meargă de la Château des Brouillards în strada
Tourlaque și înapoi, tata traversa de patru ori pe zi Maquis-ul.
Mama, Gabrielle și cu mine mergeam acolo după melci. Expediția
era periculoasă, terenul fiind străjuit de tufișuri sălbatice de
păducel. Barăcile celor care locuiau acolo păreau înăbușite de
această vegetație, care pornea din spatele ogrăzii lui moș Gries și
ajungea pînă la strada Caulaincourt. Actuala avenue Junot era o
învălmășeală de trandafiri. Supraviețuirea acelor barăci,
construite chiar de cei care le locuiau, fără a se sinchisi de legile
de securitate sau de igienă, scăpînd de impozite și de
regulamente, se datora faptului că pămîntul argilos nu îngăduia
construcția marilor clădiri. Proprietarii scoteau astfel cîțiva bani
din închirierea terenurilor, de neîntrebuințat altfel. Contractele
de închiriere erau pe termen lung, altfel cei care le ocupau nu s-
ar fi ostenit să le clădească. Cocioabele lor făcute din scînduri
găsite printre deșeurile de la construcțiile clădirilor vecine
reflectau gustul arhitecților improvizați, de la genul «cottage», cu
acoperișul înclinat și cu ferestrele împodobite cu viță sălbatică,
pînă la cabana șubredă, acoperită în grabă cu o bucată de carton
unsă cu smoală. Mișuna de animale, pisici, cîini. Un domn
bătrîn, îmbrăcat vara și iarna cu o redingotă ponosită și decorată
cu palmele academice, pregătea de douăzeci de ani un spectacol
de bîlci, care consta într-o cursă de care romane unde șobolanii
erau cai și șoarecii vizitii: Ben-Hur înainte de cinematograf! Dar
dracul îl înzestrase cu mania perfecțiunii și numărul lui nu era
niciodată gata. Era respectat fiindcă primea o pensie de la stat.
Poliția nu călca prin Maquis, nepătrunzînd acolo decît foarte
rar și numai pentru motive bine definite, de pildă, cînd a vrut să-
i aresteze pe calpuzani. Erau doi tineri foarte bine, gravori de
meserie, și care locuiau într-una din cele mai elegante case de-
acolo, un fel de vilă elvețiană, din lemn bineînțeles. Semănaseră
iarbă în fața ușii, sădiseră un brad și construiseră stînci din
ciment. Fiindcă udau mereu, acest peisaj în miniatură era foarte
verde și putea, la nevoie, evoca o prerie elvețiană. Tata le spunea
că le lipsește vaca și ei răspundeau că aveau să se gîndească la
asta. Interiorul casei era decorat în stil elvețian, grinzi vopsite
cafeniu, mobilă din lemn cioplit și ceas cu cuc, care anunța orele
și jumătățile de oră. Au avut originala idee de a-și împodobi
curtea cu tălăngi pentru vaci, care atîrnau peste tot, la uși, de-a
lungul îngrăditurii, pe ramurile bradului. Vizitatorii erau însoțiți
de un adevărat concert de clopote. Era foarte original. Aveau și
un cîine mare, pe care nu trebuia să-l mîngîi. Veneau adesea să-l
vadă pe Renoir, îi admirau pictura și-i povesteau că sperau să
capete o moștenire. Poliția, după ce trecuse prin grădină în
sunetele clopotelor, a găsit casa goală. Tinerii fugiseră printr-o
fereastră din spatele casei, ce dădea într-o potecă al cărei capăt
era în strada Lepic, sub Moulin de la Galette. Cîinele era să sfîșie
un agent. Joséphine, negustoreasa noastră de pește, s-a dus să
liniștească animalul. Tinerii i-l dăruiseră cu cîteva zile mai
înainte, prevăzînd plecarea lor bruscă. S-a găsit tot materialul
pentru fabricarea banilor. Se spunea că făcuseră peste cinci sute
de mii de franci și că-și cumpăraseră un castel în Elveția.
Bineînțeles că unii îi bănuiau și de homosexualitate. Poetul Jean
Lorrain, care îi întîl- nise, găsea acuzația ridicolă. Asociația lor
era numai profesională.
Joséphine, vecina lor, avea vreo cincizeci de ani. în fiecare
dimineață, în zori, se ducea în hală și se întorcea cu două coșuri
mari pline de pește. Era scundă și slabă, cu gesturi repezite, și-și
striga marfa cu o voce care trecea prin zidurile de la Château des
Brouillards, ceea ce tatii nu i se părea a fi o mare ispravă.
Joséphine îl cunoștea bine, căci tata se oprea cîteodată la taifas
cînd se întorcea seara din strada Tourlaque. Dimineața, orele lor
nu coincideau. În momentul în care tata cobora panta din
Maquis, Joséphine umbla pe străzile din Montmartre ca să-și
vîndă marfa. Mama îi comanda dinainte peștele care credea ea c-
o să-i placă lui Renoir. Le plăcea mai ales scrumbia, dar numai
atunci cînd era foarte ieftină. Asta era dovada că bancurile
pornite din marea Nordului pentru migrația lor anuală treceau
de-a lungul coastelor Franței. Cînd se urcau prețurile însemna că
scrumbiile fuseseră pescuite mai departe și făcuseră drum lung
după pescuit. înainte de-a mă întoarce la Joséphine, am să
strecor o informație care mi se pare importantă: anume că
scrumbiile erau coapte pe cărbuni de lemn și servite cu sos de
muștar. De altfel, n-am de gînd să sfîrșesc această călătorie în
trecut fără să notez cîteva din rețetele mamii și să dau o idee
despre regimul nostru alimentar.
Joséphine locuia într-o baracă mare din Maquis, destul de
dărăpănată. Găurile din acoperiș erau astupate cu bucăți de
mușama. Locul ei era mai mare decît al celorlalți. Creștea găini și
iepuri pe care îi vindea pe lîngă pește. Avea și capre care, spre
marea noastră admirație, devorau tufișurile spinoase de pe
colină. Animalele ei erau tare bine îngrijite. Gabrielle mă ducea
adesea s-o vedem fiindcă în fața casei se afla o grădină frumoasă
de bălegar care îi amintea de Essoyes. Josephinei îi plăcea să-și
sfîrșească toate treburile dimineața. După-masă se odihnea,
făcînd pe cucoana, primindu-și vecinele și dîndu-și cu părerea
asupra evenimentelor politice. Trona, alături de bălegar, într-un
fotoliu mare, aurit, primit în dar de la una din fiicele sale. Nu-și
ascundea disprețul pentru Republică și miniștrii ei «apăruți nu se
știe de unde». Dorea să se întoarcă regele, înconjurat de curteni
în costume brodate cu peruci albe. „Aceia știau cum să vorbească
cu femeile!” Suspina murmurînd numele Dianei de Poitiers, al
doamnei de Pompadour și al doamnei Du Barry. „Astăzi,
nevestele miniștrilor fac piața și discută despre prețul
merlanului!” Casa Josephinei era plină de mărturiile de dragoste
ale «micuțelor». Casetele din argint gravat, coșulețele de lucru
acoperite cu satin se învecinau cu scaunele șchioape și
contrastau cu scîndurile grosolane ale pereților. 0 fată era
dansatoare la Operă. Avea un prieten în vîrstă, un cunoscut
chirurg, era elegantă cu discreție și specialistă în cadourile utile:
veste de lînă groasă, cuptor perfecționat, mașină de făcut
înghețată. Cealaltă o pornise pe-o cale proastă. Sosea la maică-sa
într-o caleașcă cu doi cai și vizitiu în livrea. De la ea era fotoliul
aurit și inelul gros pe care Josephine nu-l scotea nicicînd din
deget. Cele două surori se ocoleau, dar cîteodată întâmplarea
făcea ca vizita lor să coincidă. Ajungeau tare repede la înțepături.
Cea cu trăsura insista asupra unei nenorocite greșeli de-a
chirurgului care își uitase ochelarii în burta unui operat.
Dansatoarea răspundea cu aluzii la anumite rogojini pe care se
tăvălise tot Parisul. în momentul în care insultele urmau să se
transforme în bătaie, Josephine le readucea pe fete la bunul simț
cu o ploaie de lovituri de băț. Umbla după ele cu bățul prin casă,
prin curte și în coteț. Animalele participau la pedeapsă cu gălăgia
lor. Tot cartierul era deșteptat. Vizitiul în livrea se prefăcea că
aranjează hățul unui cal. Cearta se sfîrșea cu lacrimi și cu îmbră-
țișări. Hetaira îi propunea dansatoarei s-o conducă acasă.
Vizitiul, ceremonios, deschidea ușa caleștii celor două fete.
Mai ales către sfîrșitul vieții, în California, îi plăcea Gabriellei
să evoce Château des Brouillards. „Ț i-amintești cînd fata Jose-
phinei călcase într-o murdărie de cîine și vizitiul era scîrbit.
„Doamnă, covorul meu!" Și ea a răspuns cu mîndrie: «Dragul
meu, dacă nu-ți place c... va trebui să-ți cauți alt loc”. Ș i
Gabrielle insista: „Desigur că-ți amintești de capul lui de slugă
frumoasă. — îți jur că nu.” Acum, cînd ea nu mai e aici, cine își
mai amintește de Josephine și de fetele ei, cine poate să-mi
deschidă o fereastră spre trecutul care îmi apare așa cum
grădina raiului trebuie să i se fi părut lui Adam, după ce gustase
din fructul copacului științei?
în timp ce Gabrielle îmi deschidea ochii spre cunoașterea
lumii, încă relativ inocentă, mama tricota, cosea, cîrpea. Tata
cîștiga acum destui bani ca să putem trăi bine, dar ea era
neîncrezătoare. Negustorii îl rugau neîncetat să revină la prima
manieră, care era la modă. Asta îl înfuria pe tata. Și nevastă-sa
era terorizată de gîndul că nevoia de bani l-ar putea abate de la
căutarea statornică a unui țel, pe care ea nu l-ar fi putut preciza,
pe care poate că nici nu-l ghicea, dar în care credea din tot
sufletul. Ședințele de lucru aveau loc în grădină. Doamna Lefevre,
foarte elegantă totdeauna, povestea ultima melodramă de la
teatrul Montmartre, unde avea o lojă comună cu Clovis Hugues.
Vineri, nimeni nu știa de ce, ea își scoate dantelele. Doamna
Brebant în rochie cu trenă și doamna Isembart se alăturau
grupului. Doamna Alexis citea povești de călătorie. Finette și
Falia, culcate la picioarele stăpînei lor, păzeau obișnuiții locului
de apropierea oricărei fețe noi. Flautul domnului Lefevre avea
grijă de acompaniamentul potrivit pentru acele ședințe
cîmpenești. Duminica atunci cînd fratele meu Pierre nu era la
Sainte-Croix, se juca «de-a teatrul» cu micuțele Clovis Hugues. Se
împopoțonau cu perdele vechi și imitau melodramele pe care
oamenii mari le văzuseră la teatrul Montmartre. „Pierre va fi
actor”, spunea mama, care nu știa că ghicise.
Un alt colț din Maquis unde Gabrielle mă ducea adesea era
atelierul unui pictor foarte gras al cărui nume Gabrielle îl uitase
în momentul discuțiilor noastre din California. Nevastă-sa era la
fel de grasă ca și el. Mîncau tot timpul nuga. El picta totdeauna
același subiect, cavaleri în armură odihnindu-se sub un stejar
alături de caii lor. îi explica lui Bibon că o dată ce pusese la
punct acest subiect, eliminase toate greșelile și incorectitudinile,
și că oferea astfel clientului garanția unei perfecțiuni posibile
numai datorită acestei specializări riguroase. „Dacă aș schimba
subiectul, aș fi nevoit să iau totul de la început!” De pildă, crucea
care se vedea la cavalerul din mijloc era neagră. Multă vreme o
pictase cu alb, ceea ce era o eroare cronologică. în fiecare marți,
pornea pe jos, cu tabloul sub braț, și-l propunea la diferiți
negustori de tablouri. Cînd nu-și făcea treaba cu negustorii de
tablouri, se ducea la decoratori, la cafenele, la anumite case rău
famate, chiar și Ia teatrele ambulante. Era un vînzător bun și
aproape în fiecare săptămînă vindea cîte un tablou pe care îl
picta din nou a doua zi dimineața în cîteva ore.
Altă figură din Maquis care a rămas în imaginația Gabriellei:
Bibi-pire, un poet famelic. Venea să-i recite versuri mamei, care îi
dădea în schimb o felie de carne rece cu castraveciori. Golea
borcanul și sticla de vin care se adăuga la gustarea asta fără
pretenții. Tata, care în timpul acestei vizite era întotdeauna la
atelier, l-a întîlnit într-o zi în Maquis. „Bună ziua, domnule
Renoir. Eu sînt Bibi-pire, poetul. Patroana mă cunoaște bine. —
A, dumneata ești acela care îmi golești borcanele cu
castraveciori? — Da, și profit de ocazie să vă fac o rugăminte. Ar
trebui să-i spuneți doamnei Renoir că sînt prea sărați. Eu nu
îndrăznesc, căci asta ar putea să-i jignească amorul propriu de
autoare. — Mulțumesc, a spus tata, am s-o fac negreșit.»
Gabrielle își amintea adesea frigul mare din cauza căruia
avusesem acea pneumonie, care l-a adus pe tata din sud.
„Fîntîna de lîngă portari era înghețată. Apa o aduceam de la
pompa din colțul străzii Lepic și Tholoze. Asta îmi amintea de
Essoyes cînd mergeam la puțul din piața bisericii». Ș i așa s-a
făcut că i-a vorbit prima oară lui Toulouse-Lautrec. „îl cunoșteam
bine din vedere. Fusese de mai multe ori să-l vadă pe patron și
eu știam că era un obișnuit al cărbunarului auvergnat din colț...»
în ziua aceea, prietenele lui, Koudoudja și Alida, femeile din
bulevardul Clichy, se strânseseră intr-un colț, cerșind ceștilor de
vin fierbinte puțină căldură ca să li se mai dezghețe mădularele.
Nu voiau să se întoarcă în locuința lor din strada Constance
unde apa îngheța în ulcioare. Toulouse-Lautrec se simțea foarte
bine. A ieșit ca s-o cheme pe Gabrielle, care intrase la cărbunar
cu găleata de apă. I-a oferit vin fierbinte pe care ea l-a primit și i-
a vorbit despre tatăl lui, „un vagabond mai mare ca el». Nu venise
oare bătrânul gentilom la Paris de la castelul lui, care se
prăbușea, aflat la 650 kilometri de Paris, călare pe iapă și fără un
ban? Noaptea se culca pe paie alături de iapa pe care călărea și
de la care bea și lapte atunci cînd avea. Cînd Gabrielle îmi
spunea povestea, adăuga: «Oamenii aveau multă vreme... afară
de patron care picta fără încetare!» Și mai spunea: «Toulouse-
Lautrec era politicos. își scotea întotdeauna pălăria în fața
nevestei cărbunarului. Era curat. Purta cămașă albă bine
scrobită, cîteodată fără cravată. Atunci cînd avea cravată, era
totdeauna neagră. Un om îngrijit, vesel și plăcut. La început,
oamenii rîdeau de el și-l numeau bondoc. Lui puțin îi păsa. Apoi
s-au obișnuit cu el. Te obișnuiești cu tot». Patronul spunea: «Nu
ne mai vedem unii pe alții».
încercarea mea de a vă descrie anturajul lui Renoir la nașterea
mea ar fi incompletă dacă nu v-aș prezenta familia Mathieu. Nu e
ușor să-i clasezi. Pot spune că ei erau niște aristocrați ai prole-
tariatului parizian. Domnul Mathieu lucra la terasamente. Era
un bărbat frumos, de vreo cincizeci de ani, destul de înalt, mai
degrabă corpolent, o față rotundă împodobită cu o mustață
falnică. Purta cu mîndrie costumul profesiunii sale, pantalonii
largi de catifea și cingătoare de flanelă roșie. Doamna Mathieu,
Yvonne pe numele mic, era spălătoreasă și dădea o mină de
ajutor la tot felul de treburi casnice familiilor din apropiere. Și ea
era o femeie sănătoasă. Văd foarte deslușit expresia ei ascuțită,
accentuată de un nas ascuțit și de ochi negri pătrunzători, sub
părul negru cu puține fire albe. Aveau mai multe fete și un băiat.
Mi-aduc aminte de Odette atunci cînd s-a măritat. Era tare
frumoasă, dar tata n-o punea nicicînd să-i pozeze fiindcă vorbea
prea mult. „După două ședințe, mi-ar fi dat ea lecții de pictură”.
Vollard a angajat-o să-i facă curat în casă „fără să se atingă de
tablouri». Mi-aduc aminte și de Ray- monde care a fost mai legată
de casa noastră. Pe cealaltă soră, Yvonne, o vedeam mai puțin,
căci lucra la un magazin, la fel și pe Fernand, fiul, care era în
marină la Toulon și venea rareori în permisie. Mie nu-mi plăcea
costumul lui. Mi se părea că bereta și gulerul desfăcut îi aduceau
pe marinari la starea de copii mici. Mai tîrziu aveam să-l admir
pe Fernand, cînd soră-sa Odette ini-a povestit despie isprăvile lui
de acrobat. Înainte de a locui în strada Girardon, locuiseră în
strada Ravignan, în una din acele case noi cu șase etaje așezate
de-a lungul scărilor. Spre partea povîmișului asta însemna zece
etaje și locuința lor era sub acoperiș. Fernand trecea de la o
fereastră la alta, se plimba de-a lungul jgheaburilor de pe
streașină, se spînzura de picioare asmuțind tot cartierul, pînă
cînd intervenea un sergent. „Isprăvește cu acrobațiile! — Fac
exerciții. Mai tîrziu aș vrea să mă fac acrobat de-a binelea.»
Sergentul nu mai știa ce să răspundă și toată familia, care nu-i
putea suferi pe „stideți”, rîdea pe furiș.
Domnul Mathieu lucra rareori. Nu era de acord nici cu
patronii, nici cu sindicatele. înainte de-a accepta o slujbă, lua o
mînă de pămînt, îl pipăia, îl trăgea pe nas, și adesea trăgea
concluzia: „Sînt dezolat, domnule antreprenor, dar eu nu lucrez
pe pămîntul acesta!” Cînd accepta, din întîmplare, Yvonne,
nevastă-sa, primea vestea ca pe o catastrofă. Trebuia s-o vezi, la
pauza de masă, cocoșată sub greutatea unui coș uriaș plin de
pateuri, carne rece, sticle cu vin, fără să uite sticla cu lichior
pentru digestie. Domnul Mathieu spunea totdeauna că datoria
unui lucrător era să se menajeze. Naivitatea lui solemnă îl
încînta pe Renoir care făcea în așa fel ca să poată asculta, fără a
avea aerul c-o face, discuțiile din bucătărie. Din sufragerie, unde
picta adesea, lăsînd ușa deschisă, nu-i scăpa nici o vorbă. Moș
Mathieu strălucea mai ales în descrierea indignată a orgiilor la
care se dedau călugărițele unei anume mănăstiri și călugării unei
mănăstiri vecine care veneau să le întîlnească, printr-un tunel
subteran. Vorbea încet, pompos, și poveștile lui aveau un fel de
haz involuntar. Moș Mathieu avea răspuns la toate. Nevestei lui,
care îi reproșa că făcuse o gaură în peretele care despărțea
locuința lor de cea a familiei Vâri și că astupase gaura cu o
farfurie, pe care o da la o parte atunci cînd se dezbrăcau fetele
Vâri, i-a răspuns măreț: «Doamnă, mă documentez!» Fiică-si
Odette, care lua lecții de pian și cînta Wagner, i-a spus: „Fetiță,
rămîi la Gounod!» Fata cea mai mică, Raymonde, o micuță
pariziană vioaie și grațioasă, moștenise manierele lui solemne.
Avea să ne însoțească în multe călătorii. Observațiile ei
sănătoase, și de altfel cu desăvîrșire banale, pronunțate rar și
silabisind cuvintele, stîr- neau părinților mei un rîs nebun. Ea nu
înțelegea reacția, fiind convinsă de faptul că înțelepciunea
comentariilor ei era desăvîrșită. Unui tînăr elegant, care îi oferise
o țigară de lux în tren declarind că el nu putea fuma decît țigări
Abdulah, i-a răspuns: „Ați face mai bine dacă v-ați spăla
picioarele *. Unei cameriste din Nisa, foarte elegantă, care se
lăuda că urmează un regim: „Mănîncă ca o pasăre, dar se balegă
ca o cămilă”. Unui chel prea galant: „Mulțumesc, eu nu joc
biliard”. Unui bețiv care vărsa: „Nu mai azvîrllți, curtea e plină”.
Despre tatăl ei spunea:”E un mare artist, un violonist de mîna
întîi, din nenorocire n-a putut ține niciodată arcușul din cauza
degetului tăiat!” Acest deget pierdut în copilărie îi dădea
domnului Mathieu o mare importanță. „Numai atunci cînd a
ajuns neputincios, Voltaire a fost într-adevăr mare.” Ș i aștepta cu
încredere să-i paralizeze întreaga mînă pentru a ajunge ca Vol-
taire. Domnul Mathieu era, în același timp, antimilitarist și anti-
german. îi spunea tatii: «Wagner al dumitale o să-ți facă festa
într-o zi». Pretindea că nemții erau cu toții homosexuali. „Dacă
fetele mele au chef să meargă în Germania, le voi da încuviin-
țarea, dar fiului meu Femand niciodată!” Explica că regele Fré-
déric al II-lea impusese pederastia tuturor prusacilor. în caz de
război, domnul Mathieu știa cum să oprească „hoardele teutone”
la graniță: „0 să le opunem bariera demnității noastre”. Familia
Mathieu îi plăcea tatii, fără îndoială pentru că reprezenta destul
de bine poporul de rînd din Paris, atît de abil în a masca micimea
unei vieți grele sub bogăția vocabularului. Renoir spunea:
„Mîndria lor nu e simulată. Dacă ar ști să-și plece spinarea, poate
că ar fi bogați”.
La începutul anului 1895, Renoir care se dusese să picteze
alături de Cézanne în sud, a aflat despre moartea Berthei
Morisot. A fost o mare lovitură pentru el. Din toți camarazii luptei
de la început, era pictorul cu care păstrase cele mai strînse
legături, în viața marilor creatori cauți momentele esențiale.
Pierderea asta a fost unul din momentele esențiale din viața tatii.
„La început am fost un grup. Strîngeam rîndurile și ne încurajam
unii pe alții. Și, într-o bună zi, n-a mai rămas nimeni. Ceilalți au
plecat. Asta îți dă amețeli!” Nu numai moartea îi împrăștiase pe
impresioniști. încetul cu încetul, din cauza gusturilor diferite,
întîlnirile s-au rărit. Mediterana îl atrăgea din ce în ce mai mult
pe Renoir. Monet nu mai părăsea Normandia. Pissarro venea
adesea la Eragny, în Oise, unde se ocupa de gravură cu fiul său
Lucien. Cînd venea la Paris, era prea ocupat cu expozițiile sale ca
să mai aibă timp să ajungă la Château de Brouillards. A venit, o
dată, înainte de nașterea mea, și a rămas cu mama o parte din zi.
Trecea printr-o perioadă grea dar nu vorbea despre asta. Mama
spunea despre el: „Era într-adcvăr elegant.” în schimb îi vorbise
îndelung despre căutările lui tehnice, despre Seurat și despre
poantilism. Sisley rămînea credincios pădurii tinereții lor și picta
la Moret, la zece kilometri depărtare de Fontainebleau. Sănătatea
îi era șubredă. Degas era supărat pe Renoir, îi reproșa glumele pe
socoteala antisemitismului său. Iar Cézanne nu făcuse niciodată
complet parte dintre „intransigenții” epocii eroice. Adînca
prietenie care îl lega de Renoir avea alte temelii, pe care voi
încerca să le definesc.
Cînd Renoir a primit telegrama mamii care îi aducea vestea
morții Berthei Morisot, era cu Cézanne departe pe cîmp și lucrau
amîndoi după același motiv. Tata și-a strîns lucrurile și a fugit la
gară fără să mai treacă prin Jas de Bouffan. „Aveam impresia că
mă aflu singur într-un pustiu. Mi-am revenit în tren, gîndindu-
 mă la rnaică-ta, la Pierre și la tine. În asemenea momente, e
bme să fii căsătorit și să ai copii.” Berthe Monsot, înainte de a
muri, îl rugase să se ocupe de fiica ei Julie, care avea pe atunci
șaptesprezece ani, și de nepoatele ei Jeanie și Paule Gobillard.
Paule, ceva mai mare, s-a ocupat de organizarea casei Manet,
astfel numeau părinții mei casa cea mare din rue de Villejust, de
la numărul 40. JeaniA avea să se căsătorească cu Paul Valéry,
de aici vine numele nou al străzii. Paule, jucîndu-și pînă la capăt
rolul ei de soră mai mare, nu avea să se mărite niciodată. Julie,
și ea pictoriță, avea să se mărite cü piciorul Rouarl. încă de pe
pmd trăia Berthe Monsot, cercul Manet fusese un centru de
autentică civilizație pariziană. Tata care, după ce îmbătrîmse, se
ferea ca de ciumă de societățile artistice și literare, petrecea cu
plăcere o oră, din cînd în cînd, în rue de Villejust. Nu intelectuali
întîlneai la Berthe Morisot. ci numai persoane simpatice.
Mallarmé era unul dintre obișnuiții casei. Berthe Morisot era un
magnet cu totul special. Nu atrăgea decît ceea ce era de calitate.
Avea darul să netezească colțurile. «Lîngă
ea, chiar și Degas devenea amabil.” << Micuțele Manet” au dus
mai departe tradiția. Intrarea lui Rouart, apoi cea a lui Valéry, în
familie au contribuit la consolidarea tradiției. Cînd mă duc să le
vizitez pe bătrînele mele prietene, am senzația că respir un aer
mai subtil, un curent întîrziat al brizei care adia peste salonul lui
Manet, o rămășiță a acelei adieri a Parisului care răcorea Agora.
Mamii i-a venit ideea să le apropie pe „micuțele Manet” de
Jeanne Baudot. Acesta a fost începutul unei prietenii eterne.
Dată fiind credința lor într-o viață viitoare, îmi pot permite să
întrebuințez acest adjectiv. Paule Gobillard nu mai e aici și nașa
mea a murit nu de mult în casa din Louveciennes cumpărată de
părinții ei la sugestia tatii. Pînă în cea din urmă clipă, a privit un
Renoir care mă înfățișa la șase ani. Fiecare din tablourile ei e un
cald omagiu adus lui Renoir, singura dragoste din viața ei.
Relațiile dintre tata și nașa mea au rămas pe un plan pur
spiritual, așa cum fuseseră și relațiile dintre Renoir și Berthe
Morisot. Îmbătrînind, prietenia cu femeile era din ce în ce mai
mare. Tata pleca în călătorie cu Jeanne Baudot, dormeau
amîndoi în hanuri prin sate, se refugiau pe la ferme atunci cînd îi
prindea ploaia; rideau mult; pictau tot timpul și devorau
mîncarea țărănească. Atunci cînd avea timp, mama mergea și ea
cu ei, deși eram copil mic. După moartea Berthei Morisot, mama
Ie-a luat pe micuțele Manet la Essoyes. La Tréboul, aproape de
Douamenez, unde ne-am dus toată banda ca să petrecem cea de-
a doua vară din viața mea, mama a închiriat o veche căsuță
bretonă unde în mijlocul bucătăriei era o baltă „pentru rațe,
iarna!” Exista o gaură în perete pentru ca păsările să poată intra
și ieși. Te spălai la puțul din curte și mîncarea se făcea în vatra
mare de lîngă baltă. „într-o dimineață, mi-a povestit Gabrielle,
am fost treziți de o hărmălaie mare. Femeile din Tréboul se
adunaseră pe drumul care ducea spre marea dezlănțuită.
Glasurile lor întreceau valurile. Urlau cuvinte sălbatice într-o
limbă misterioasă, fără îndoială, aceeași de pe vremea druizilor.
în ajun, bărbații lor se îmbarcaseră spre Terra-Nova,
împleticindu-se, beți morți, abia tîrîndu-se pînă la vapoare.” Altă
poveste de-a Gabriellei: „Fetele se duceau să se roage la statuia
Sfîntului Petru avînd o cheie și cerîndu-i să le trimită soți. Dacă
Sfîntul nu Ie împlinea dorința, ele se întorceau și-l loveau cu
cheia. Statuia era mutilată”.
Adesea Julie Rouart și Jeanie Valéry îmi vorbeau despre tata,
îmi spuneau cît de vesel era și cît de comunicativă era veselia lui.
Evocau ardoarea lui de-a picta, fără „complexe”, fără „stări sufle-
tești”, cel puțin în aparență. Așa se petreceau lucrurile și cu
Bazille, Monet, Berthe Morisot, Pissarro, Sisley și primii tovarăși.
Unul din ei dădea peste un motiv și-și așeza șevaletul; ceilalți îl
urmau și trecătorul se oprea mirat în fața unui grup de domni cu
barbă care, cu privirea ațintită și mintea încordată, la sute de
leghe de preocupările materiale, puneau mici pete de culoare pe
pînzele lor. Și pentru a întări ciudățenia spectacolului, adesea o
femeie în rochie deschisă, Berthe Morisot, făcea parte din trupă.
De curînd, nașa mea Jeanne m-a dus să vizitez o poeniță, din
pădurea de la Marly, unde pictase alături de Renoir. „Tatăl tău se
oprea ca din întîmplare. Dacă începea să fredoneze, însemna că-i
place motivul. Tși desfăcea șevaletul și eu făceam la fel. După
cîteva minute, pictam ca niște turbați.”
0 altă trăsătură caracteristică a prietenilor lui Renoir era felul
în care se foloseau în comun de locuințe. Dacă tata avea chef să
picteze la țară, găsea foarte firesc să descindă la Gallimard în
Nor- mandia, la Berthe Morisot în Mézy sau la Cézanne în Jas de
Bouffan și să picteze acolo. Ti lăsa cu plăcere atelierul său
Jeannei Baudot, care se servea de el cînd noi plecam în călătorie.
își împrumuta neîncetat locuința prietenilor.
Berthe Morisot i-a făcut tatii un dar postum în persoana lui
Ambroise Vollard. Ghicise că acel straniu personaj era un geniu
în felul lui și îi vorbise de el. Era în 1895, înainte de plecarea tatii
în Aix. Moartea Berthei Morisot a întîrziat vizita protejatului ei,
care s-a prezentat la Château des Brouillards toamna. Iată în ce
fel descrie acest eveniment în cartea lui Viața si opera lui Pierre-
Auguste Renoir: «Doream să aflu cine pozase pentru un tablou de
Manet pe care îl aveam eu. Era portretul unui bărbat în picioare
în mijlocul pădurii din Bois de Boulogne... Mi se spusese: „Renoir
trebuie să știe cine e.“ M-am dus să-l caut pe Renoir, care locuia
în Montmartre într-o clădire veche numită Château des
Brouillards. în grădină, o slujnică, avînd aerul unei țigănci, de-
abia mă poftise să aștept, arătîndu-mi coridorul casei, că și sosi o
tînără doamnă, avînd rotunzimea și bonomia unor anume
pasteluri ale lui Perroneau reprezentînd burgheze din vremea lui
Ludovic al XV-lea. Era doamna Renoir.”
Acum iată același eveniment — sosirea lui Vollard la Château
des Brouillards — povestită de Gabrielle. Ați ghicit că ea era
țiganca din povestea precedentă. „Eram în grădină cu tine. Tu te
jucai trăgîndu-mă de păr. Un individ înalt, slab, cu bărbuță, m~a
strigat peste zid. Voia să vorbească cu patronul. îmbrăcămintea îi
era destul de ponosită. Fața foarte închisă și albul ochilor îl
făceau să semene cu un țigan, în tot cazul cu un sălbatic. Am
crezut că era un negustor de covoare și i-am spus că noi nu avem
nevoie de nimic. în acest timp a apărut patroana și l-a poftit
înăuntru. A spus că venea din partea Berthei Morisot. îți făcea
milă în așa hal că patroana i-a oferit tartă cu struguri și o ceașcă
cu ceai. După aceea a coborit patronul. Lucra cu una din
micuțele Lefevre în atelierul de sub acoperiș.” Tata a fost foarte
plăcut impresionat de o anume trăsătură „moale” a noului venit.
„Avea aerul obosit al unui general cartaginez.» A fost și mai
plăcut impresionat de atitudinea lui în fața celor cîteva pînze pe
care i le-a arătat. „Oamenii judecă, găsesc comparații, fac să
defileze în vorbele lor întreaga istorie a artei înainte de a emite o
părere. Acest tînăr stătea în fața picturii ca un cîine de vînătoare
în fața prăzii.» Tata ar fi vrut să-i cedeze cîteva pînze, chiar și
după ce Vollard, cu prefăcuta lui inocență care avea să devină
celebră, îi mărturisise că nu putea să le plătească, dar se temea
că sosirea unui asemenea rival să nu fie prost văzută de moș
Durând.
„Vollard avea aerul că picotește tot timpul. Totuși ochii îi stră-
luceau în dosul pleoapelor pe jumătate închise.” Cîteodată
dormea de-a binelea, în timpul unei reprezentații de teatru sau a
unui dineu, a unei conversații mondene sau estetice. Printr-un
mister, nedescoperit nicicînd, de îndată ce avea să se întîmple
sau să se spună ceva interesant, se trezea, căsca ochii mari și
deschidea bine urechile. Avea darul de a-și deruta adversarul cu
întrebări, pe jumătate naive pe jumătate ticluite. Cîteodată uita
cu cine are de-a face și și încerca metoda cu Renoir. „Spuneți-mi,
domnule Renoir, la ce servește pantalonul jupon...?” făcînd aluzie
la un nou accesoriu de modă femeiască, subiectul de discuție
între modele. «Pentru cai!» răspundea tata nerăbdător. Și Vollard
tăcea mîlc zece minute, își începea toate frazele cu „spuneți-mi.»
Se așeza totdeauna în același fotoliu, evitînd să privească la pînza
pe care o dorea. Trebuie să spun că tactica asta era comună
tuturor cumpărătorilor de tablouri. „Spuneți-mi, domnule Renoir,
de ce turnul Eiffel este din fier și nu din piatră, ca turnul din
Pisa.” Renoir nu răspundea. Vollard adormea din nou și se trezea
cu altă întrebare. „Spuneți-mi, domnule Renoir, de ce nu există
curse de tauri în Elveția?... cu vacile lor...”
 Dar să ne întoarcem la acea primă întrevedere, cînd tata a
avut excelenta idee să-l îndrepte pe Vollard asupra lui Cézanne,
care, dezgustat de Paris, nu mai ieșea din Aix. „Am ce mînca și
mai dă-i dracului pe toți!” Renoir a avut intuiția că acest Othello
ar putea avansa cu douăzeci de ani un succes inevitabil. Vollard
cunoștea bineînțeles pictura lui Cézanne. S-ar putea ca Renoir să
fi fost acela care l-a făcut să-i cunoască valoarea „nedepășită de
la sfîrșitul artei romane”. în asemenea discuții uita cu totul că
mai exista și el.
Sîmbătă seara, fratele meu Pierre se întorcea de la Sainte-
Croix, îmbrăcat cu uniforma care nu mă uimea încă. Numai ce
ne îmbrățișa și dispărea pe urmele micuțelor Alexis, Clovis
Hugues, Lefèvre sau Isembart. Cîteodată ne duceam duminica la
Louveciennes. De la moartea bunicului, bunica locuia împreună
cu Liza și ginerele ei Leray în casa de pe drumul spre Saint-
Germain. Din trupă făcea parte tata, care se oprea la fiecare
dugheană, visa în fața mărfii proaste de prin bazaruri, sau se
mira în fața numelor produselor de frumusețe din vitrinele
coaforilor. Reclame care se adresau fără rușine stupizeniei
publicului, paste de dinți care preschimbau dinții în perle,
vopsele care dădeau din nou părului înfățișarea de la douăzeci de
ani îl cufundau într-o dulce ilaritate. Ne ajungea făcînd cîțiva
pași mai mari și-i povestea mamii ce văzuse. Mama și Bibon
încercau să profite de diversiune ca să mă pună jos. „Ai picioare
ca să umbli cu ele.” Eu mormăiam, exageram încetineala, eram
tîrît și în cele din urmă trebuiau să se hotărască să mă ducă în
brațe. Pierre, ignorînd aceste împrejurări, mergea cu cîțiva pași
înaintea noastră, comentînd un vers de Racine unei tinere vecine
pe care mama o invitase. La doisprezece ani, fratele meu mai
mare le impresiona pc fete cu acea gravitate sinceră care a stat
poate la baza talentului său de actor.
Ca să mergem la gara Saint-Lazare, în general traversam
Maquis- ul, coboram pe strada Caulaincourt și o porneam pe
strada Amsterdam. Totdeauna aduceam o bucată de brînză de la
Granger, vreun pateu de la Bourbonneux sau un țipar afumat de
la Chatriot.
îndată ce ajungeam, eu îi ceream mătușii Liza să mă ducă să
văd iepurii. Renoir se urca la etajul întîi și avea lungi discuții cu
mama lui. îi povestea despre călătoriile sale. Ea regreta că nu
cunoaște Italia, Spania, Algeria și țările din sud. Anglia nu-i
spunea nimic. „Prea mulți cărbuni.” Cînd credea că așteptase
destul, amintea de ora mesei, lovind cu bastonul în podea. Mai
aud încă acele lovituri regulate, pe care mai tîrziu aveam să le
asemuiesc cu cele de Ia teatru care anunțau ridicarea cortinei și
mi se întîmplă să visez la ochii albaștri ai Margueritei Merlet,
bunica mea.
Seara ne întorceam încărcați de legume și fructe, darurile Lizei,
Care era mîndră de livada ei. La întoarcere, luam trenul din
Marly pentru că drumul pe acolo cobora. Mama obosea repede.
Prima parte a călătoriei decurgea bine. Dar, o dată ajunși la
Paris, urcușul străzii Amsterdam era mai puțin plăcut. La
ultimele sute de metri ale asaltului colinei Montmartre, mama,
Gabrielle și Pierre aveau mare chef să azvîrle darurile Lizei în rîu.
Adesea, Renoir mă lua din brațele Gabriellei și, lipindu-mă de
umărul lui, o pornea înainte. Cînd ceilalți ajungeau la Château
des Brouillards, mă găseau așezat pe banca din grădină lîngă
vreo vecină. Tata dispăruse în atelierul său și compara o veche
schiță din Louveciennes cu impresiile zilei.
într-o frumoasă după-masă de vară, Liza a venit să ne aducă
vestea morții bunicii Marguerite Merlet. Părinții mei lipseau.
Vestea m-a lăsat rece. Eu rîdeam, fericit c-o văd pe mătușă-mea,
care spunea într-una: „El nu pricepe, e prea mic.» Veselia mea îi
rupea inima. A pronunțat chiar cuvîntul „orfan”. Gabrielle a liniș-
tit-o amintindu-i că eu nu eram decît nepotul și, compătimitoare,
i-a oferit din tarta cu căpșuni pe care Yvonne Mathieu tocmai o
scotea din cuptor. Cele trei femei s-au înfruptat cu plăcere și, ca
să alunece mai bine, Gabrielle a scos din pivniță o sticlă de vin
din Essoyes. Liza îi aducea fratelui mai mic un șal cu flori care
fusese al Margueritei Merlet. Tata se afla la Bayreuth, frîngîndu-
și mîi- nile de nerăbdare în fața Nibelungilor. «Nimeni n-are
dreptul să-i plictisească pe oameni în asemenea hal. Aveam chef
să strig: Destul cu geniul I”
Mama se dusese la Essoyes ca să cumpere casa vecină cu a
noastră. Această achiziție ar fi permis să se transforme cele două
camere de la parter într-un atelier. Visa să-l păstreze pe soțul ei
la Essoyes în timpul lunilor de vară. Nu din patriotism local, ci
numai din cauză că mîncarea de la hotel nu-i mai pria lui Renoir.
Sau ghicea poate că timpul călătoriilor trecuse. Calmul senin
care se degaja din ce în ce mai mult din tablourile soțului era un
apel la o viață lipsită de agitație fizică.
Singurul lucru de care îi era frică lui Renoir era prezența
soacrei. „0 pisăloagă.» își aproba în totul socrul, a cărui poveste
am să v-o spun în cîteva cuvinte. Asta se întîmplă către 1865.
Domnul Charigot era podgorean și stăpînea cîteva din cele mai
bune vii de-acolo. Vindea bine vinul, avea o casă frumoasă, lucra
din greu și era fericit cu nevasta lui. Ea era frumoasă, gătea bine
și avea mare grijă de casă, o clădire frumoasă cu colțuri din
blocuri de piatră și podele de stejar strălucind ca oglinda.
Podelele erau mîndria doamnei Charigot. Ș i tot ele aveau s-o
piardă. Stătea ore întregi să le lustruiască. Seara, cînd se
întorcea bărbatul de la vie și lăsa urme de noroi pe această
suprafață imaculată, i se strîngea inima, într-o zi, i-a spus
frumos. El și-a șters ghetele de lespedea mare care ținea loc de
prag la ușă și s-a dus să-și pună pantofii de casă. I-a făcut
aceeași observație și a doua zi, apoi a treia zi. Așa au dus-o o
vreme. Bărbatul era răbdător de față cu micuța Aline, copiliță
care zîmbea fără să înțeleagă. Tntr-o zi, cînd încălțămintea era
mai murdară ca de obicei, n-a mai așteptat reproșul bunicii mele.
A pretins că uitase să-și cumpere tutun și a plecat din nou. Ș i nu
s-a mai oprit decît atunci cînd între el și nevastă-sa s-a aflat
oceanul Atlantic. Verii mei americani sînt strănepoții lui.
Domnul Charigot a desțelenit pămînturi și a construit una
dintre primele ferme din valea rîului Roșu în nordul Dakotei.
Afară de el și de un călugăr iezuit, singurii lucuitori ai locului
erau indienii. S-a întors ca să se lupte cu prusacii în 1870, a fost
rănit și s-a înapoiat în țara al cărei pionier se putea considera de
drept. Bunică- mea a vîndut casa și a plecat la Paris cu fetița.
Bunicul meu s-a recăsătorit cu o tînără de origine canadiană.
într-o zi, vărul meu Eugène, care venise să-și petreacă vara la
Essoyes, a avut un acces de galanterie și i-a propus bunicii Mélie
să-i aranjeze un morman de lemne pe care tocmai i-l adusese un
pădurar. El, care nu dusese nici măcar un pachet în viața lui, s-a
apucat să îngrămădească butucii sub privirea necruțătoare a
bătrînei doamne. Deodată i-a spus: „Ai aranjat foarte prost, ai
amestecat butucii mari cu cei mici. — Aveți dreptate”, a răspuns
Eugene calm. A deschis brațele, a lăsat să-i cadă încărcătura și
s-a dus acasă să tragă un pui de somn. Această mică anecdotă
completează schița drăguței dar insuportabilei doamne Charigot.
Iată două scrisori ale mamei către tata. L-am uitat pe Quiqui,
dar ei mi-au vorbit adesea despre el. A fost, pare-se, o corcitură
de fox-sîrmos și un ștrengar nemaipomenit, în nici un caz
micuțul și drăguțul pechinez din Dejunul vislașilor.
Dragul mea prieten,
Quiqui a murit. A avut spasme. S-a prăpădit in jumătate de oră.
Sînt dezolată. Cred că eu port ghinion animalelor. Aș vrea să-l
împăiez. Am să-l consult pe Lestringuez. O să coste 35 de franci.
Te îmbrățișez,
ALINE
Miercuri seara
Dragul meu prieten,
Gaura din atelierul tău încă nu s-a reparat. Lucrătorii trebuiau
să vină luni, dar aveau o nuntă. Marți a fost sărbătoare. Azi a
plouat toată ziua și acum așteaptă să se facă frumos. Sper ca totul
să fie gata totuși cînd ai să te întorci tu. I-am arătat desenul
patului tău domnului Charles. O să-l facă la întoarcerea ta, căci
are niște observații. Știi că e greu de cap. Nu văd ce găsește el prea
înalt. O să vă înțelegeți amindoi.
Nu știu dacă voi avea destui bani ca să-mi ajungă pină la
sfîrșitul lunii pentru că trebuie să mai cumpăr pînză. Nu e destulă
pentru a se confecționa perdelele mari de cele două părți ale
marelui vitraliu unde pătrunde soarele. Dă spre apus, cred.
Domnul Charles n-a înțeles că trebuiau puse și acolo. N-ai spus tu
așa? Perdelele de stambă de o parte a bîmei și cele de pînză de
cealaltă parte.
Aș putea cumpăra exact materialul care lipsește. Am găsit un
negustor care vinde cu bucata. Numai că am și cheltuit patruzeci
de franci pentru tine și mă tem că n-am să am destui bani ca să
cumpăr pînză. Dacă nu te întorci pînă la sfîrșitul lunii, trimite-mi
bani, te rog.
Spune-mi. sărmanul meu drag, dacă nu ți-efrig la Dieppe. La
Paris înghețăm.
Lucrezi mult? Portretele tale Vor fi gata în curînd? Of, ce lungă e
luna. Călătoria din iama asta mi s-a părut mai scurtă decît aceste
două săptămîni care s-au scurs.
Scrie-mi mult și dă-mi vești despre sănătatea ta.
Te îmbrățișez.
ALINE
„Călătoria din iarna asta» trebuie să fie aceea de la Beaulieu-
sur-Mer în timpul căreia a avut loc incidentul cu anghinarea,
relatat mai înainte.
Renoir se opunea oricărei încercări de a-i instrui pe copiii mici.
Voia să stabilească ei singuri primele lor relații cu lumea.
Accepta, la nevoie, să se pună aloes pe degetul mare al
copilașilor, nefiind de loc sigur că nu e vorba de un abuz de
putere. Se contrazicea, de altfel, cînd insista asupra calității
culorilor și obiectelor care trebuiau să se afle în jurul copilului.
Aceste recomandări nu aveau nimic teoretic. Dar s-ar fi opus
unui mediu „artistic”. Ceea ce tata dorea să fie în jurul nostru nu
erau decît cinstitele și bunele obiecte uzuale, pe cit era cu
putință fără să fie fabricate în serie. Astăzi această condiție ar
constitui un mare lux. Dorea ca ochii noilor născuți si se
odihnească pe rochiile deschise ale femeilor, pe pereți veseli și nu
monotoni, pe flori, pe fructe sau pe chipul unei mame sănătoase.
Totuși, dezaproba obiceiul unor anumite regiuni meridionale
unde se agață de marginile leagănelor obiecte strălucitoare, avînd
convingerea că aceste ținte prea apropiate puteau să-i facă pe
copii să se uite chiorîș. Era contra mișcărilor bruște, a contras-
telor violente, a luminii artificiale prea strălucitoare, prea
aproape de ochi, sau a întunericului total. Noi aveam veilleze în
camere. Se temea de zgomotele exagerate, de tunete, spunînd că
diminuează subtilitatea auzului. Inamicul numărul unu al lui
Renoir era alăptarea artificială. „Nu numai pentru că laptele
femeilor e pentru copiii lor, ci și pentru ca sugarul să-și vîre
nasul în sînul mamei sale, să-l aspire și să-l pipăie cu mînuța
lui.” Copiii crescuți cu biberonul, după părerea lui, deveneau
bărbați cărora «le lipsește blîndețea, niște izolați care vor avea
nevoie de droguri ca să-și calmeze nervii, mai rău chiar, niște
animale sălbatice, gata oricînd să creadă că vrei să le ataci.» Tata
insista asupra nevoii pe care o au pruncii dc-o protecție animală,
de căldura unei plăpumi vii. „Dacă îi lipsim de ea, pregătim
generații de detracați.” După el, o femeie care nu-și hrănea
pruncul la sîn merita cele mai mari pedepse. Intr-o zi, a numit-o
pe una din ele „mai josnică decît o prostituată”, dar și-a retras
repede cuvintele, amintindu-și că el cunoscuse prostituate foarte
onorabile și cu adevărat devotate copilului.
Altă regulă a lui Renoir privind creșterea copiilor mai mari era
să nu Iași mobile cu colțuri ascuțite la înălțimea capetelor lor. Cel
dintîi lucru pe care îl făcea, într-o locuință nouă, era acela de-a
rotunji colțurile plăcilor de marmură ale șemineurilor cu lovituri
de ciocan, După aceea le rotunjea cu glaspapir. Făcea treaba
foarte frumos. Colțurile meselor aveau aceeași soartă, numai că
întrebuința un fierăstrău. Interzicea să se dea cu ceară pe jos,
cerînd ca podeaua să fie spălată cu apă. Nu putea suferi căzile
din porțelan lustruit: „Calci ca pe coajă de portocală și-ți crăpi
capul.” Ne alegea el singur periile de dinți, căutîndu-le foarte moi,
ca să nu se strice emailul. Pentru tata, orice rană, orice violență
impusă corpului omenesc, însemna o scădere care adesea putea
anula o parte a valorii acelui corp și chiar a spiritului. Credea că
fizicul este strîns legat de psihic. Recomanda să nu fie lăsate
copiilor ace, cuțite, chibrituri, pahare, și să se acopere cu o
planșetă părțile de jos ale ușilor-ferestre. Acasă la noi era
interzisă apa de Javel 38. Ca să justifice această hotărîre față de
doamna Mathieu, care o considera drept o măsură retrogradă,
Gabrielle i-a povestit o întîmplare care m-a făcut să am
coșmaruri. La Essoyes, un muncitor de la joagăr, întorcîndu-se
acasă după ce înghițise cîteva păhărele și dorind să mai înghită
unul, băuse din prima sticlă pe care o nimerise și și-a dat seama
prea tîrziu că nu era vin. Era apă de Javel. A murit în chinuri
groaznice „vărsîndu-și mațele peste tot!” Chiar cele mai inofensive
produse pentru curățat sau farmaceutice: ceara Lion Noir,
gudron de huilă Le Boeuf, sublimat corosiv, apa pentru aramă
numită Brillant Belge, trebuiau ținute departe de bucătărie.
Pentru alămuri, Renoir spunea că e bună cenușa de la
șemineurile noastre unde nu se ardeau decît lemne. Doamna
Mathieu și Gabrielle nu-l ascultau spunînd că asta nu le face să
lucească tare. Lucrurile din email erau și ele proscrise din pregă-
tirea hranei, lată o poveste a tatii despre ele: lua masa cu
Gallimard într-un mare hotel din Nisa și comandase ochiuri.
Deodată a simțit în gură ceva tare. Era o bucată de email cît un
ban și subțire ca o lamă. Un copil, mai puțin prudent decît o
persoană în vîrstă, ar fi putut s-o înghită riscînd o perforare a
intestinului. Șeful bucătar a luat delicat corpul delict și a spus:
„Așa se întîmplă mereu. Emailul platourilor noastre nu ține. Cred
că am dat peste o serie proastă”.
Numai cînd am împlinit trei ani, i-a dat voie Gabriellei să mă
ducă la teatrul de păpuși. Ne-a sfătuit să nu mergem la cel din
Champs-Elysées, ale cărui personaje îmbrăcate în mătase prea

38 Se folosește mai ales în spălătoriile publice, ca detergent și decolorant.

țipătoare îl iritau, ci la teatrul de la Tuileries, care păstrase buna
tradiție lyoneză. Prima reprezentație la care am asistat a fost
pentru mine o experiență pe care n-am s-o uit niciodată. Cortina,
pictată conform tradiției — imitînd o draperie roșie și aurie, mă
hipnotiza. Oare ce mistere îngrozitoare avea să ne dezvăluie?
Orchestra era compusă dintr-un acordeon, al cărui sunet
pițigăiat făcea așteptarea și mai insuportabilă. Cînd s-a ridicat
cortina și a apărut o piață publică, nu m-am putut ține și am
făcut pipi în pantaloni. Să mărturisesc oare că acest criteriu îmi
servește și azi la prețuirea calității dramatice a unei uverturi? Nu
pretind că ajung pînă la fapt, ci la o anumită dorință,
controlabilă din fericire, ca o voce lăuntrică ce-mi spune:
„Atenție, iată o uvertură mare.” l-am mărturisit această
slăbiciune tatii, care mi-a răspuns: „Eu la fel!” Am simțit
împreună această delicioasă senzație la reprezentația cu
Petrușca.
Lui Renoir îi plăcea teatrul de păpuși din Lyon fiindcă era
credincios originilor sale. Știm că el nu credea în tradiția care se
preda în școli și care nu are de la tradiție decît numele. Dar
aprecia trăinicia hranei bazată pe resursele și obiceiurile unei
regiuni. Decorul teatrului de păpuși lyonez reprezenta cheiurile
rîului Saône cu casele teme, turtite, cu ferestrele ca niște găuri,
monotone, fără sculpturi și pervaz, și personajele în costume gri-
închis sau maro — culoarea cerului din Lyon — Guignol cu
bicornul lui și cu conciul, Gnaffron cu căciula de blană i se
păreau a constitui un spectacol demn de un copil mic, ceea ce Ia
el nu era un compliment neînsemnat. Adesea prieteni cărora le
povestesc amintirile mele fac observația că o asemenea educație
nu-l pregătea pe copil pentru lupta existenței. Au dreptate, tata
nu ținea să facă din noi niște luptători. Părinții ne-au înarmat
contra nenorocirilor învățîndu-ne să ne lipsim de luxul material,
chiar și de confort. „Secretul e să ai nevoi puține.” Frații mei și cu
mine am fi putut trăi cu supă de varză într-o baracă și am fi fost
foarte fericiți acolo. Ne era interzis să nu ne placă << tot ceea ce
se rnănîncă de obicei”. Dacă unul dintre noi nu se atingea de o
mîncare cu fasole, putea fi sigur că va primi fasole, și nimic
altceva, la toate mesele pînă cînd o mînca cu plăcere. Această
severitate nu era motivată numai de dorința de a ne face
existența mai ușoară, dar și de faptul că, pentru Renoir, una
dintre trăsăturile caracteristice ale educației proaste era aceea de
a fi mofturos la masă. Cred că ar fi acceptat mai degrabă să
ajungem niște cerșetori decît niște „bădărani”.
La noi în casă aveam lămpi cu ulei, pe care un copil le poate
scăpa pe jos fără riscul unui incendiu. Erau tare complicate.
Funcționarea lor ținea de o pompă pe care trebuia s-o mînuiești
tot timpul. Lumina lor era blîndă și-l mulțumea pe Renoir, care
dorea totdeauna să apere ochii copiilor și pe ai săi. Numai cînd
am început să judec, am trecut la lămpile cu gaz. Cînd fratele
meu Claude nu putea fi încă stăpînit, aveam electricitate. «Cu un
abajur bun care să împiedice lumina să-ți intre în ochi, e tot ce
poate fi mai sigur.» V-am povestit că, pe cînd Pierre era mic,
părinții mei veneau să-l vadă dormind în pauzele spectacolelor la
care se duceau. După ce ne-am mutat în strada La
Rochefoucauld, au simplificat treaba neducîndu-se nicăieri,
seara. N-au părăsit regula asta decît atunci cînd am fost destul
de mare ca să-i însoțesc.
Mama nu întrebuința niciodată parfum. Nu-i plăcea și-apoi
„strică mirosul, ca și cărbunii și gazul cînd iese”. La cea mai mică
adiere de parfum, toată lumea se repezea să deschidă ferestrele.
Apa de colonie, dimpotrivă, nu numai că o suporta, dar chiar era
recomandată. în Franța, nu e parfum ci frecție. Dimineața, după
baie, mama mă freca atîta că mă făceam roșu. Un alt articol sur-
ghiunit din casa noastră erau luminările de stearină care dau o
lumină „vulgară». Luminările erau din ceară. Voi mai găsi încă în
povestirea mea exemple ale prudenței lui Renoir. Iată unul: să nu
întrebuințezi niciodată chibrituri pe care le poți aprinde de orice
suprafață zgrunțuroasă, sănătatea muncitorilor care le fabrică
fiind grav compromisă de vaporii care se degajă în timpul
fabricării lor. Să ceri chibrituri amorfe, a căror executare e mai
puțin periculoasă.
Ș tim că orice rănire impusă corpului omenesc i se părea un
sacrilegiu. Folosirea briciului, care te poate face să sîngerezi, îl
îngrozea. N-ar fi suportat ca mama să-și depileze picioarele.
Accepta cu greutate bărbia bine rasă a fratelui meu Pierre.
Ne sfătuia să nu mergem niciodată fără pălărie prin soare. Nu
Se iciiicd aliî. de msulație ci de acțnmea luminii asupra
cerebelului. „Mai ales acum, cu moda asta idioată a părului
scurt!” Tata situa sediul percepției și al discernămîntului
nuanțelor în spatele craniului. Expunînd această parte delicată
la razele ultraviolete, riști, nu să pierzi facultatea de a acumula
cunoștințe, ci pe aceea mai importantă de a distinge un gri de alt
gri, sau un sunet de altul. „Le priește să meargă cu capul gol
acelora care vor să ajungă ca Michelet sau Pasteur, dar, dacă
vrei să fii un Rubens, mai bine să porți pălărie.» Era împotriva
ochelarilor colorați care falsifică echilibrul culorilor naturii. îl
indigna ideea că unii oameni pot să privească tablouri prin sticle
protectoare.
Bineînțeles că sobele în care focul ardea încet și continuu, ca
cele numite Salamandre sau Choubersky, erau proscrise. Cu atît
mai mult cu cît fusesem martorii a două accidente din cauza
acelor sobe: doamna Zola și mătușa mea Mélanie, soția lui
Edmond Renoir. „0 găsiseră moartă, vînătă toată, în patul ei,
dimineața”, povestea Gabrielle.
Nu mai sfîrșesc de povestit despre gusturile și dezgusturile
tatii. Cine are s-o facă, dacă n-o fac eu? Și poate că oamenii de
mai tîrziu se vor interesa mai mult de aceste detalii decît de
evenimente considerate astăzi de mare importanță. Eu aș fi
grozav de încîntat dacă cineva mi-ar da detalii despre meniurile
autorului Scribului ghemuit, dar n-am nici un chef să aflu lista
victoriilor lui Ramses al II-lea.
Apartamentul din strada La Rochefoucauld era situat la etajul
patru, în colțul străzii La Bruyère. Cînd sînt în Paris, trec
aproape în fiecare zi pe acolo. Ridic capul și privesc balconul
mare care se întinde pe ambele străzi și care era domeniul meu.
Tata, de teamă să nu cad, înălțase grilajul cu șipci. Aveam mania
de a mă cățăra. N-avusese timp să pună să se vopsească pereții
cu gri-deschis și păstrez amintirea lambriurilor întunecate.
Deasupra lor, tablourile se atingeau. Vizitatorul avea impresia că
pătrunde într-o grădină plină de culori strălucitoare, unde
plantele se alternau cu chipurile și trupurile. Pentru mine era o
lume normală, și numai cînd eram în vizită la alții aveam
senzația de a fi într-un mediu fantastic.
Aceste incursiuni în afara granițelor noastre aveau loc sub
conducerea mamei. Tata era la atelierul lui, la cîteva sute de
metri de locuință. Gabrielle, instalată pe vecie în domeniul
nostru, se ocupa de treburile casei. Eu continuam s-o numesc
Bibon. Nu poza încă goală și nu intra în atelier decît cu mine, fie
că figuram amîndoi în același tablou, fie seara cînd ne duceam
să-l luăm pe patron. Coboram împreună pe strada La
Rochefoucauld și de fiecare dată îi sileam pe cei care mă însoțeau
să se oprească în fața comisariatului de poliție. Mă impresionau
uniformele agenților și visam să îmbrățișez, mai tîrziu, această
profesiune. Cînd ajungeam acasă, Renoir se ducea pe la
bucătărie, o cameră frumoasă, însorită, care dădea spre sud, în
strada La Bruyère. N-a consimțit nicicînd să stea într-o locuință
a cărei bucătărie să nu fie „veselă.” în timpul zilei, servitoarele
sau modelele ocupau toate celelalte camere. Mama le dirija
lucrul, furioasă că nu poate face totul singură. Dar obosea
repede. Mai tîrziu aveam să cunoaștem cauza acelor accese de
slăbiciune. Era diabetul. Insulina nu exista încă.
Petrecerea mea favorită, afară de orele petrecute în scuarul de
la Trinité sub supravegherea lui Bibon, era aceea de a mă vîrî în
picioarele tuturor. Bucătăreasa era tot doamna Mathieu. Repeta
neîncetat că, la vîrsta mea, fiul ei Fernand mergea de mult la
școală, vai! la călugări, singurii care consimțeau să se ocupe de
copii înainte de vîrsta școlară. Seara, cînd se întorcea acasă,
taică-su, domnul Mathieu, nu uita să-i atragă atenția asupra
minciunilor călugărilor. „Dacă ei îți spun că pămîntul e pătrat,
procedează ca Galileu, crezi ce vrei tu și taci!” în ciuda sfaturilor
repetate ale doamnei Mathieu, tata refuza să mă lase să învăț
ceva. „Nu înainte de-a împlini zece ani. Va recîștiga întîrzierea în
cîteva luni.” Din cauza unui motiv practic, și anume nașterea
fratelui meu mai mic Claude, tata a scăzut termenul la șapte ani.
Extindea, de altfel, această teorie asupra individului la națiuni, la
secole, la generații. Prosperitatea Americii o atribuia faptului că
americanii erau fiii emigranților săraci și că aveau în spatele lor
generații de strămoși analfabeți. „Acum cînd au școli și cînd
lucrează pămîntul virgin, rezultatul este surprinzător. Dar
strănepoții lor, după două generații de părinți instruiți, vor fi tot
atît de abrutizați ca noi.”
Tata nu voia să fiu tuns. Unii istorici ai lui Renoir au atribuit
păstrarea părului meu roșu dorinței lui de a-l picta. E adevărat,
dar la asta se mai adăuga alt motiv tot atît de puternic. Părul e o
protecție contra căderilor și șocurilor, fără a mai socoti și
pericolul soarelui, explicat mai înainte. „Dacă nu lăsăm copiilor
protecția lor naturală, sîntem obligați să le cerem să fie atenți,
ceea ce e un mod de-a le modela mintea tot atît de nefast ca și
instruirea prematură.” Copiii minune îi făceau milă. „Niște bieți
monștri mici!” Nu-l admitea decît pe Mozarl. „Avea gemu, și asta
schimbă totul.” Mama era pe de-a întregul de acord cu el asupra
chestiunilor privind sănătatea, ca de pildă de-a mă lăsa să fac
pipi de îndată ce-mi manifestam intenția. Așa încît, la persoanele
cele mai formaliste, nu ezitam să urlu: «Mamă... Bibon... pipi!”
Doamnele din societate zîmbeau dezaprobator, fapt care pe
mama o lăsa rece. Doctorul Baudot, tatăl nașei mele, era de
acord. în schimb, mamei nu-i prea plăcea cînd, la sunetul
clopoțelului lui Vollard, mă repezeam spre ușă și anunțam
vizitatorul cu strigăte de: «Mamă, e maimuța!” sau: „Mamă, e
negrul!” Probabil că-l auzisem pe Degas, care îi ura pe „meteci” și
avea îndoieli asupra purității originilor lui Vollard, numindu-l în
acest fel. Tata îi spunea mamii: „Dacă îi interzicem lui Jean să-i
spună negru, el va crede că un negru este o ființă inferioară și ar
fi o prostie.» îi era tare teamă ca prețuirile arbitrare să nu mă
facă să stabilesc o scară falsă de valori. Mama credea că o bătaie
bună ar fi lămurit situația, căci eu îl adoram pe Vollard. Mi-l
amintesc într-o zi cînd îl făcusem maimuță. Stătea în picioare,
copleșit, în fața mamii, și repeta: „Spuneți-mi, doamnă Renoir,
sînt chiar atît de urît?” Asta era tragedia lui Vollard. Acest om
extraordinar dorea să fie frumos. Și era, dar frumusețea lui nu
era evidentă decît pentru un Renoir sau un Cezanne. Pentru
oamenii obișnuiți era ciudat.Othello în haină l-ar mira pe
burghez. Situația s-a aranjat, în sfîrșit, de la sine. Vollard a
înțeles că afecțiunea mea era sinceră, și că exclamațiile mele nu
aveau nimic pejorativ.
Unele mode îl terorizau pe tata. îi cunoaștem frica de corsete și
de tocuri înalte pentru femei. Descrierile lui erau atît de drama-
tice că am crezut, multă vreme, că fetele cocoțate așa de sus nu
puteau merge decît cu multă suferință.”Mitra coboară în mod
obligatoriu”, îmi spunea el, uitînd de vîrsta mea. Aveam șase ani
și ideea acestei mitre rostogolindu-se îmi provoca coșmaruri.
Ș ederile în sud se prelungeau, întînzîndu-se încetul cu încetul
de-a lungul jumătății reci a anului. Renoir știa acum că avea
nevoie de măslinii de argint din Provența, așa cum avusese
nevoie de păduricea albăstruie de la Fontainebleau, cu treizeci și
cinci de ani înainte. Mama a aranjat fără violență această
schimbare a existenței. Așa s-a făcut că, născut la Paris, am fost,
de la vîrstă fragedă, naturalizat meridional. Pierre a rămas intern
la Sainte-Croix din Neuilly, pe care-o adora și unde profesorii îl
puneau să facă teatru...
Începînd cu strada La Rochefoucauld pot să vorbesc despre
tata din amintiri. Bărbatul care venea seara să rnă sărute în pat
este foarte clar în mintea mea. Ceea ce mă izbește atunci cînd mă
întorc la vremea trezirii conștiinței mele este credința care mi-a
rămas despre neschimbătoarea tărie a lui Renoir. Pentru mine,
gesturile lui aveau un caracter ineluctabil. Toți copiii cred că
tatăl lor este centrul lumii. Eu nu credeam asta. Tata era prea
convins că fiecare dintre noi își are funcția lui pe lumea asta, nici
mai importantă, dar nici mai puțin importantă decît cea a
vecinului, ca să nu ne fi influențat. Dar eu știam că ceea ce făcea
el era exact ceea ce avea de făcut și că funcția lui era exact aceea
pentru care fusese creat. Instinctul meu de copil insuportabil îmi
spunea dar că tata o știa. Ș i era adevărat. Mi-a vorbit despre asta
mai tîrziu.”Nu știam dacă ceea ce făceam era bine sau rău, dar
ajunsesem să nu-mi pese de fel.” «Dopul» găsise curentul pe care
destinul i-l rezervase. Pînă atunci se făcuse că primește unele
sfaturi, că suferă unele influențe, foarte repede, o știți, revenea la
limbajul propriu. Cred că v-am făcut să înțelegeți că slăbiciunea
lui era numai în aparență și că sub acea ezitare superficială se
ascundea o voință nerațională, îndrăznesc să spun o voință
involuntară. „Dar asta mă făcea să pierd timp.» După Château
des Brouillards n-a mai ascultat pe nimeni. Nici nu se mai duce
la muzeu. în ciuda afirmațiilor și declarațiilor sale din prefața de
la Cennino Cennini, tata nu mai privește tablourile bătrînilor
maeștri. Tehnica lui se precizează și este personală. Ș i pe măsură
ce vor trece anii, se va desprinde de tot ceea ce se făcuse înaintea
lui. Dacă pictura lui, mai ales la sfîrșit, o continuă pe aceea a
marilor clasici, dacă Renoir este urmașul unui Tițian, unui
Rubens, unui Velăzquez, asta se datorează faptului că aparține
aceleiași familii. Lui Renoir i-ar fi fost silă să mă audă vorbind
astfel. A trecut însă destulă vreme de la moartea lui ca să fi
putut uita ipocrita pudoare pe care o manifești față de ființele
care-ți sînt apropiate.
Așadar Renoir, cel căruia alergam să-i deschid ușa îndată ce-i
auzeam pașii pe scări, era un Renoir care își găsise pe de-a
întregul calea și înainta cu pas sigur. Foarte sănătos, căldura din
sud făcuse să dispară orice urmă de bronșită, mai lucid ca
oricînd, sobru, se culca devreme și, fericit alături de soția, copiii
și prietenii săi, putea consacra un număr de necrezut de ceasuri
pentru a urmări secretul artei de-a picta, Care era pentru el
singurul lucru important. Multe neguri se risipiseră, multe
paravane dispăruseră, revelațiile urmau una după alta,
apropiindu-l de momentul în care avea să-și poată spune: „Cred
că sînt pe drumul cel bun!” Un accident stupid avea să
compromită succesul acestei explorări.
înainte de a trata despre ultima perioadă, am să zăbovesc
iarăși asupra bogăției spirituale și fizice a anilor care o pregătesc.
Voi evoca din nou opinii, sentimente, detalii în aparență
neînsemnate. Voi încerca, de asemenea, să le dau viață
vizitatorilor principali din strada La Rochefoucauld, din vremea
cînd Renoir mai era încă în depline puteri. încep cu Paul
Durand-Ruel, sau mai degrabă moș Durând. Porecla era
afectuoasă, dar Bibon și cu mine nu îndră- neam s-o folosim în
prezența lui. îl descriu așa cum îl păstrez în amintire, scund în
comparație cu Faivre, care mi se părea gigantic, grăsuliu, foarte
roz, o piele ca în pictura lui Renoir, îngrijit și mirosind frumos a
curat; cu haine de „domn”. Multă vreme, cînd citeam un roman a
cărui acțiune se desfășura la oameni „bine”, il așezam pe domnul
Durand-Ruel în capul familiei imaginare. Mustața lui mică, albă,
era tot atît de delicată ca și gesturile sale. Zîmbea adesea. Nu-mi
amintesc să-l fi auzit vreodată ridicînd glasul. Mă intimida destul
de mult pentru ca, atunci cînd îi deschideam ușa, să nu urlu:
„Bibon, mamă, e moș Durand”. în ciuda respectului meu, aveam
încredere în el. îi șopteam secrete, ca acela al băiatului de la
măcelărie care, aducîndu-ne un biftec, îi cîntase Raymondei
Mathieu, singură în bucătărie, acest refren, pare-se obscen: Cest
un p’tit bou-bou— cest un p’tit boucher — qui Vend d’la bibi — qui
Vend d’la bidoche (Este un omuleț — un mic măcelar — care vinde
came — care vinde cămiță) și începuse să-și descheie pantalonii.
Raymonde i-a întrerupt operația cu o lovitură de mătură. Ș i ne-a
rugat să nu răspîndim acest incident care putea să-i vatăme
reputația. „0 chestiune de onoare.»
Joseph Durand-Ruel, fiul, îi plăcea lui Renoir pentru exacti-
tatea lui. Tatăl transferase comerțul cu tablouri din domeniul
decorației, în folosul amatorilor bogați, în cel al speculației.
Joseph și Georges, nașul meu, cu alți negustori mari, aveau să
lărgească piața operelor de artă pînă acolo încît s-o echivaleze cu
Bursa. Dacă astăzi tablourile sînt cotate ca și acțiunile, cu
suișuri și co- borîșuri, și asta făcînd abstracție de preferințele
publicului, o datorăm, în parte, lui Durand-Ruel. E bine sau e
rău? Tata era contra acestei speculații, deși recunoștea că avea
să-i îmbogățească pe pictori. Neîncrederea lui în comerțul în stil
mare nu afecta cu nimic prietenia sinceră pentru «fiii Durand». El
considera că oamenii de valoare trebuie să țină pasul cu timpul.
Acesta c destinul lor. Dar, deși a fost de acuid cu acțiunea
negustorilor de tablouri moderni, Renoir nu se putea abține de-a
regreta familia Medici. „Acum nu mai agăți pe perete un tablou,
ci o valoare. De ce să nu expui o acțiune a canalului de Suez!” Și
adăuga imediat: «Totuși, e strașnic de comod cînd sînt într-o
călătorie și îi cer un avans lui moș Durand». Apoi trăgea
concluzia: «0 bancă nu-i un lucru vesel, dar lumea modernă e
făcută în așa fel că nu te mai poți lipsi de ea. Asta se potrivește
cu căile ferate, cu canalul, cu gazul și cu operația de apendicită.»
Mama ar fi vrut s-o mărite pe Jeanne Baudot cu Georges
Durand- Ruel. Tocmai, ca să-i unească, le ceruse să-mi fie nași.
Să ne întoarcem înapoi la botezul meu de Ia Saint-Pierre din
Montmartre. în ziua aceea mama mai avea oarecare speranță.
Era o vreme minunată. Rochiile deschise ale mamii și ale
prietenelor ei se distingeau vesel pe negrul jachetelor. Umbrelele
de dantelă alternau cu jobenurile. Jiletcile ecosez ale lui Faivre și
Lestrin- guez păreau timide pe lîngă pălăriile micuțelor^Hugues,
imense coșuri acoperite cu păsări împăiate și cu flori cu petale de
mătase. Cel mai deosebit invitat era vărul Eugène în uniforma lui
de infanterist colonial, cu medalii evocînd campanii din țări
necunoscute. Joséphine, vînzătoarea de pește din Maquis,
declarase că a fost cel mai frumos botez pe care îl văzuse în
Montmartre. Jeanne Baudot și Georges Durand-Ruel au azvîrlit
atîtea drageuri copiilor încît aceștia, îndopați, renunțaseră la
obișnuitele bătălii. Tata comandase un butoi de vin de la
Frontignan și Gabrielle servea băutură în grădină tuturor celor
care doreau să bea. El însuși fusese să comande vol-au-vent la
Bourbonneux și să aleagă brioșele la Mangin, „singurele brioșe
din Paris». Comesenii erau prietenii obișnuiți, întreaga familie
Caillebotte, chiar și cel mai tînăr frate care era preot, Faivre,
Lestringuez, vărul Eugène, vecinii etc. La început, prezența
abatelui Caillebotte a intimidat societatea. Dar el a spus povestea
unei femei care Ia spovedanie venise să-i ceară voie să se
dezbrace, ca să facă baie. Ceea ce a făcut ca toată lumea să se
simtă bine. Faivre voia să-și schimbe hainele cu ale abatelui.
Fratele meu Pierre, de obicei liniștit, băuse puțin vin din Essoyes
și recita povestea bătăliei Cidului micuțelor vecine. La desert,
Faivre a început să spună o poveste deochiată. Tata i-a tras o
lovitură de picior pe sub masă ca să-i amintească de prezența
Jeannei Baudot. Nu tolera „porcăriile» în fața fetelor tinere. La
Fontaine, Boccaccio și regina de Navarra făceau parte dintre
autorii lui preferați. Dar credea că fiicele prietenilor săi aveau tot
timpul să descopere această literatură și mai ales s-o descopere
ele singure. Ca să-i precizez părerea, pe care cred că o cunosc,
tata se temea ca tonul pe care povestitorii se credeau obligați să-l
ia cînd spuneau o porcărie să nu le dea tinerelor care ascultau o
idee stupidă despre „porc”. Mai era și marele lui respect față de
opiniile și regulile celorlalți. Deoarece părinții nu aprobau acest
gen de povești, nu el trebuia să fie acela care să le sugereze
copiilor că părerea lor e greșită. Spiritele se vor elibera într-o zi
sau alta, și Renoir contribuia și el pictînd nudurile cele mai pure
din întreaga istorie a artei. Oricum ar fi, atitudinea lui
respectuoasă față de femei mi-a fost adesea descrisă de către
prietenii săi, care o calificau drept cavalerească. „Renoir, spunea
Rivière, ar fi putut să trăiască pe vremea curților cavalerești.”
La sfârșitul ospățului de botez, invitații s-au împrăștiat prin
grădina de la Château des Brouillards. S-au dus să admire o
capră pe care domnul Griès tocmai o cumpărase. în ciuda
căldurii, avea pe cap tot căciula lui din blană de iepure. Cînd și-a
luat rămas bun, nașul meu a sărutat-o pe „nașă-mea”, Jeanne
Baudot. Mama i-a atras atenția tatii. Peste cîteva zile, Georges
Durand- Ruel i-a invitat pe părinții mei la cină și le-a prezentat-o
pe doamna care era cu el. Era o americană pe care o întîlnise în
Statele Unite, unde el se ducea adesea pentru interesele casei.
Familia Durand-Ruel avea să construiască și o casă în strada 57-
a. Tata și mama au găsit-o „perfectă” pe americană și și-au
ascuns proiectele lor matrimoniale.
Nașul meu mă alinta mult. într-o zi, pe cînd locuiam în strada
La Rochefoucauld, mi-a adus o paiață tot atît de mare cit mine.
Am urlat de groază. Nu mai știu de ce uram atît de mult acest
personaj sub înfățișarea lui engleză de Punch. Nu-mi plăcea decît
sub înfățișarea lui italiană, cu haine albe, prea mari. Pasiunea
mea erau „soltații imperiului”. Așa pronunțam eu „sol- dații
imperiului». Am avut o mulțime. Ș i tatii îi plăceau mult. El îi
prefera pe cei mici, subțiri, din cositor, fabricați la Nürnberg.
Unul dintre prietenii săi i-a spus că acești soldați în miniatură ar
putea să mă facă milităros. Tata a răspuns: „Ar trebui să
suprimăm și jocurile din cuburi, care ar putea face din Jean un
arhitect». Cunoaștem rezerva lui față de această profesiune. A
fost și mai rău cînd același prieten l-a găsit pe fratele meu Pierre
jucîndu-se cu un altar în miniatură, pregătit cu toate accesoriile
necesare pentru a face slujba. „Ce-ai să te faci tu cînd ai să fii
mare?» — a întrebat Renoir. — «Actor», a răspuns Pierre. Tata a
stat puțin pe gînduri, apoi i-a spus prietenului său: «Poate că
dumneata ai dreptate, actor sau preot, e cam același lucru!”
Nașului meu Georges îi datorez unele descoperiri mari. El mi-a
dăruit un fonograf cu cilindri, bineînțeles. Dacă întorceai un
buton, schimbai safirul cu o lamă care grava sunetele emise în
fața pavilionului. Cadoul era însoțit de urările pentru anul nou
ale donatorului, înregistrate chiar de el. Cînd i-am auzit vocea
ieșind din mașina aceea, am urlat de entuziasm și am asmuțit
toată casa. A trebuit ca Bibon să-și înregistreze vocea imediat.
Vărul Eugene, martor la experiență, a dat din umeri și a spus că
„fornăitul» nu era pus la punct. Tata a văzut în el simbolul unui
mare pericol care amenința civilizația noastră. «Adăugîndu-se
zgomotelor provocate de automobile, acest instrument riscă să
distrugă o mare bogăție: liniștea!” Mai tîrziu aveam să-i datorez
nașului meu, care avea o proprietate în Pe- rigord, descoperirea
trufelor, servite nu în foițe subțiri, ca în pateuri, ci întregi, ca și
cartofii. Afară de aceste minunate revelații, Georges Durand-Ruel
îmi vorbea despre America. îl făceam să-mi repete de zece ori
descrierea vagoanelor de dormit Pullman. Vă puteți închipui ce
mîndru eram cînd îi deschideam ușa. Plin de orgoliu, anunțam
universului: «Bibon, mamă, tată, e nașul meu I”
Doctorul Baudot e nedespărțit de amintirea lui Renoir. Purta
redingotă, multă vreme a păstrat pălăria numită burlan de sobă
și n-a părăsit-o decît pentru homburg, un intermediar între joben
și melon. Acesta din urmă i se părea frivol. Fața lui era plină de
vinișoare roșii și avea favoriți cărunți. Buza de jos mi se părea
destul de groasă și cam violacee. Lornionul îl purta legat cu o
planglică neagră. îl folosea tot timpul ca să examineze oamenii pe
care îi întîlnea. Era un excelent diagnostician și îi plăcea să se
intereseze de sănătatea contemporanilor săi. Imediat ce
deschideam ușa, mă urca pe un cufăr mare de lemn, servind
drept banchetă în vestibul. Lumina care venea de la fereastră era
excelentă. Se uita la ocini mei, îmi lua pulsul, mă făcea să scot
limba. Concluzia lui era invariabilă: «Douăzeci de grame de sulfat
de magneziu». Pentru adulți, prescria pînă la treizeci de grame.
Această doctorie nevinovată îl făcea să aibă mari discuții cu
funcționarii companiei căilor ferate din vest de a căror sănătate
avea grijă ca un părinte. Ei îl rugau fierbinte să le prescrie
leacuri scumpe, cu etichete frumoase și nume promițătoare.
Sulfatul de magneziu nu-i costa decît doi bani. Cum să ai
încredere într-un leac care costă doi bani? Dar doctorul Baudot
era un om hotărît și apoi îi explica tatii: „N-au nimic. Francezii
sînt sănătoși în general. Numai că mănîncă prea mult! Băutură
bună, aperitiv, un păhărel de coniac pentru digestie. Sînt de
acord. De ce să te privezi cînd poți să te debarasezi

de toxine cu puțin sulfat de magneziu?” Biroul lui era imens.

Ferestrele dădeau spre geamlîcul gării Saint-Lazare, aceea pe
care o pictase Monet în urmă cu treizeci de ani. Domni în
vestoane cu nasturi auriți și caschetă cu galoane veneau să-i
vorbească respectuos doctorului Baudot. Tn colțul meu, eu nici
nu suflam.
De Crăciun, cînd mîncam ceva mai multe castane glasate, mă
puneau să înghit leacul prietenului nostru într-un pahar de apă
călduță. Era infect. După aceea, ca să spăl sulfatul de magneziu,
înghițeam un pahar de citronadă, tot călduță. Mă credeam foarte
bolnav și juram să nu mai mănînc castane glasate. îmi respectam
cuvîntul mai multe săptămîni. Doctorul Baudot era un excelent
medic și psiholog. Tata nu avea încredere în teoria „ghiftuirii
tratată cu purgative”. Era partizanul moderației fără sulfat de
magneziu. Ca să nu-l supere pe bunul doctor, se prefăcea că ia
purgativul în mod regulat o dată pe lună.
Un personaj a cărui apariție îl dispunea pe Renoir era Galli-
mard. «Un adevărat francez al secolului al XVIII-lea». Cred că am
înțeles bine că averea îi provenea de la moșiile pe care familia sa
le poseda în Neuilly. Un bunic fusese proprietarul unei răsadnițe,
fapt care evoca în imaginația lui Renoir cîmpii monotone cu
răsaduri regulate „și soarele care arde și ți se reflectă în ochi”. De
aceea și accepta înlocuirea acestui peisaj detestat cu niște
„castele în miniatură” în folosul femeilor întreținute, avînd o
obiecție totuși: „Nu sînt decît pereți. Poate că dincolo de ei se
întîmplă ceva, dar străzile sînt sinistre”. îi plăceau cartierele cu
dughene și oameni „ocupați cu micile lor afaceri”. Mai spunea
despre Neuilly: „Un cimitir foarte frumos, dar îmi place mai mult
Père-Lachaise». Gallimard, care dezertase din Neuilly pentru
marile bulevarde, aducea cu el minunata atmosferă a „vieții
pariziene”. Purta aureola glorioasă a strălucitoarelor seri care
avuseseră loc în teatrul lui, Les Variétés. Tata ne povestise atît de
des despre Orfeu în infern, cerîndu-i lui Abel Faivre să se așeze la
pian și să cînte ariile care îl în- cîntaseră, că eu nu-mi puteam
ascunde admirația pentru un domn care trăia pe picior de
egalitate cu lupiter, Cupidon și frumoasa Elena. Acest din urmă
personaj a prins viață sub trăsăturile actriței Diéterle. Chiar și în
afara scenei Varietăților, păstra farmecul zeițelor lui Offenbach.
Era foarte blondă, „o piele ca de lapte cu pistrui». Dorind să
pozeze, Renoir i-a făcut mai multe por-
trete dintre care unul în vila ei din Chatou. Taică-su era
căpitan pensionar, foarte meticulos și foarte protocolar. Gabrielle
îl saluta militărește și-l numea „domnule căpitan». El era încîntat.
Un alt obișnuit al casei era Murer, cofetar celebru și pictor
amator. Era un bun prieten al doctorului Gachet și se ducea de-
seori la Auvers. Numele lui Gachet era legat în mintea mea de
acela al unei fetițe pe care n-am văzut-o niciodată: Margot. Mi se
pare că numele de familie era Legrand. Tata mi-a vorbit despre
ea de mai multe ori. Margot era tare bolnavă. Tata i-a cerut
doctorului Gachet s-o îngrijească, ceea ce doctorul a făcut cu
mult devotament, dar zadarnic. Suferințele lui Margot i-au
apropiat pe cei doi bărbați, care nu mai plecau de la căpătîiul ei.
Probabil că fetița era tare frumoasă, emoționantă și tare
curajoasă. Zîmbea în ciuda durerii de neîndurat care o sfîșia.
Paul, fiul doctorului, a publicat corespondența dintre tații noștri
în legătură cu acest subiect. Renoir vorbește în scrisori de bube
de variolă. Pe Gachet l-a apucat durerea de șale, a fost silit să
stea în pat și Renoir a rămas singur cu Margot, înnebunit și
dorind ca moartea să vină mai repede s-o scape. L-a chemat pe
vechiul său prieten, doctorul Bellio, care a spus că fetița era pier-
dută. Dar, la cererea tatii, i-a prescris medicamente ca s-o facă
să creadă că s-ar mai putea vindeca. La 25 februarie 1879,
Renoir i-a dat lui Gachet vestea morții copilului.
Această misterioasă micuță moartă mă emoționează adine.
Cine era de s-a interesat Renoir cu asemenea neliniște? Cine
erau părinții? Unde se aflau în timpul bolii? Sînt atîtea enigme,
necunoscute nici de Paul Gachet, fiul, care mi-a scris în legătură
cu asta. Dar îmi închipui părul ci blond pc pernă, bubele și zîm-
betul înnebunit de spaimă, adresat marelui prieten care se
apleca s-o sărute.
Pictorul Deconchy39, cu barba lui pătrată, cu ochii mici șireți și

39 Pictor, prieten al lui Renoir. (N.A.)

cu pălăriile rotunde din fetru, a jucat un rol considerabil în viața
noastră. într-adevăr, el a fost acela care l-a sfătuit pe Renoir să
meargă să picteze la Cagnes. Avînd și el sănătatea șubredă, se
ducea să-și petreacă iarna în satul acela, necunoscut pe atunci
de turiști. Cîțiva englezi friguroși și liniștiți ocupau hotelul Sa-
vournin, în partea de jos a satului, pe strada mare, care era pe
vremea aceea și șosea. Deconchy s-a îndrăgostit de domnișoara
 Savournin, s-a căsătorit cu ea și i-a adus-o tatii în strada La
Rochefoucauld. Mama și tînăra căsătorită s-au simpatizat și
acest sentiment a jucat și el un rol în hotărîrea de-a pleca la
Cagnes. A fost o hotărîre plină de consecințe. Acest loc avea să-l
înghită, în cele din urmă, pe Renoir, și pe ai săi, așa cum îl
înghițise pe Deconchy.
Mama a înțeles că viața lui Renoir trebuie să fie tot atît de au-
tentică ca și pictura lui. Ei îi datorăm, eu și frații mei, de-a fi
crescut într-un mediu în care nu se îngăduia nici „un obiect
pocit”. Mobila din lemn alb, am mai spus-o, se potrivea de
minune cu gusturile lui Renoir. Foloseam și mobile Thonet,
fabricate în acea parte a imperiului austriac care avea să devină
Cehoslovacia. Erau din lemn rotunjit și din trestie. Noi aveam de
toate felurile, bineînțeles că și fotolii balansoar. Renoir spunea că
sînt singurele obiecte fabricate care nu sînt pretențioase. Ele
formează o parte importantă din decorul tinereții mele și curbele
din lemn negru, sfîrșind în spirală, îmi lipsesc grozav. Cînd pă-
rinții mei renunțau la lemnul alb sau la Thonet, o făceau pentru
mobila antică de bună calitate. Renoir nu putea suferi mobilele
de lux din vremea lui, pentru că nu recunoștea în ele „mîna”.
Chiar față de unele opere ale trecutului arăta o aversiune înver-
șunată. Mi-aduc aminte cum ridica din umeri în fața faianțelor
lui Bernard Palissy: „A ars mobile autentice din Renaștere pentru
a coace aceste fructe care arată ca și cînd ar fi săpun”. Am mai
vorbit despre disprețul lui pentru bibelourile de Meissen și cele
de Sèvres. Tapiseriile de la Gobelins îl agasau. Nu admitea decît
natra dreaptă, nu și pe cea în coastă, care îngăduie copierea
servilă a tablourilor, «care nu sînt tapiserii, sau, și mai rău, a
îngăduit imitarea naturii!» Pe treapta cea mai de jos, tata așeza
pieptenii din celuloid, mușamalele în chip de față de masă,
prafurile care se pun în sticle pentru a imita apa de Vichy, untul
servit în mici cuburi sau scoici. De margarină să nu mai vorbim.
Ț inea ori să se lipsească de unt, ori să aibă pe masă un bulgăre
mare, din cel adevărat.
în contrast cu acest rafinament, Renoir găsea pretențioasă
etalarea tacîmurilor și a paharelor. „0 grămadă de furculițe,
cuțite, pahare de toate mărimile, ca să înghiți, în cele din urmă,
un ou moale stropit' cu puțin vin prost!” Trebuie să spun că
mesele noastre se compuneau numai dintr-un fel de mîncare
principală și că nu aveam în general în pivniță decît o singură
calitate de vin. Vinul acesta ni se trimitea în butoi de către
pod- gorean. La Château des Brouillards, cărbunarul auvergnat
din strada Lepic venea să ni~l pună în sticle. Am fi considerat că
e o scăpătare să cumpărăm vinul de la băcan. Renoir nu avea
încredere în vinurile vechi, care te îngreunează și pe care trebuie
„să le deguști în loc să le bei. Ceea ce ajunge un fel de ceremonie.
Te-ai crede în biserică cînd iese preotul cu Sfintele Daruri!” Făcea
glume pe socoteala strîmbăturilor „cunoscătorilor care își clătesc
gingiile, cum fac cu apa de dinți, și ridică ochii în sus, în extaz.
Nu se pricep mai bine ca mine».
Mama continua să primească musafiri la masă sîmbătă seara
și menținea tradiția rasolului. Asta nu înseamnă că un prieten
care apărea pe neașteptate într-o altă zi nu era hrănit
cumsecade. Gabrielle alerga la măcelar și aducea un biftec în
timp ce Ray- monde curăța o salată. Mama, dat fiind numărul
mare de servitoare pe care-l avea în casă, fiindcă „pielea lor nu
respingea lumina», dar mai ales din cauza gîfîielii, a încetat
destul de tînără de-a mai pregăti ea însăși masa. Dar cerul o
înzestrase cu darul autorității și bucătăria care se făcea era pe
de-a întregul a ei. Rețetele le luase mai de peste tot, în special de
la Mărie Corot, dar le modificase în felul ei, sau mai degrabă pe
gustul soțului ei. Am să vă repet cîteva sfaturi de-ale ei,
transmise soției mele de către Gabrielle.
Principiu general: niciodată să nu scalzi legumele verzi în apă.
De pildă, mazărea era fiartă fără nici o picătură de apă. Cîteva
frunze de salată verde dădeau umiditatea necesară ca să nu
crape cratița.
Alt principiu: nimic nu trebuie <' tărăgănat ", ci făcut repede,
în tinerețea mea, francezii prăjeau mult prea multă vreme carnea
de vacă sau de berbec, așa cum mai fac încă englezii, americanii,
nemții și multe alte popoare care cred în sosuri. La noi în casă,
timpul cît se prăjea o bucată de vacă sau un jigo de berbec era de
douăsprezece minute pentru o livră.
Să eviți, pe cît posibil, să prăjești în cuptor. Aburii care ies din
carne o fac să fiarbă sau aproape. În acest caz, e mai bine să
faci, pur și simplu, un rasol. Frigarea are un rezultat mai bun
pentru că bucata de carne stă la aer. Nu se moaie prea tare și
asta îngăduie toxinelor să se evapore. Pentru prăjit, noi foloseam
o scoică, un fel de jumătate de sferă din tablă de fier, descoperită
spre plită și prin care trecea un țepuș, a cărui poziție
 Se schimba cu ajutorul unor crestături. Zeama se aduna în
partea de jos a scoicii. La Essoyes, în fața șemineului mare,
aveam un sistem cu resorturi care făcea ca țepușul să se învîrtă
în mod automat.
Să nu încercați să extrageți sucul lucrurilor; trebuie să știi să
strici. Să n-ai încredere în «tigăi» închise ermetic. Să faci cafeaua
într-o cratiță cu apă clocotită, fără capac. Trebuie mai multă
cafea, se pierde jumătate din cofeină, dar nu te enervează. Afară
de frigările în fața șemineului plin cu bușteni, noi găteam pe plita
cu cărbuni de lemn. Plitele de gătit erau niște grătare pătrate,
cam de douăzeci de centimetri fiecare latură, așezate într-un fel
de masă din pătrate de faianță. Cenușa cădea dedesubt.
Deasupra era un fel de șemineu pentru evacuare. Locul unde
cădea cenușa era închis cu o portiță din metal care se putea
scoate. Se făcea focul cu niște bețișoare al căror capăt era
înmuiat în rășină. Se puneau cărbunii din lemn, acoperiți cu o
țeava, un fel de pîlnie peste care era pus un burlan, ca să tragă
mai bine. Cînd se înroșeau cărbunii, burlanul era scos și se
închidea portița. Eram printre ultimii parizieni care întrebuințau
acest mod de a găti. Tn celelalte case domnea gazul. Astăzi lumea
descopere din nou grătarele barbecue și Hibachi-ul japonez și frige
biftecurile așa cum făcea mama mea.
Cum să frigi un biftec? Să nu pui prea mulți cărbuni de lemn.
E destul ca gratiile plitei de gătit sau ale Hibachi-u\ui să fie bine
umplute. Să aștepți pînă cînd focul nu mai e așa puternic. La
început, să pui grătarul cu carnea alături de cărbunii aprinși,
mai puțin decît un minut pe fiecare parte, apoi să depărtezi
grătarul cu cîțiva centimetri, ca să aibă căldura timp să pătrundă
carnea. Dacă bucata e foarte groasă, focul va fi, desigur, mai
puternic și carnea mai departe de foc. Sistemul copilăresc și bine
cunoscut este s-o „cuprindă” focul mai întîi. Apoi, aștepți, mai
mult sau mai puțin, după cum îți place carnea mai prăjită, sau
mai în sînge. Pentru un biftec de două persoane, frigarea nu
trebuie să depășească cinci minute. Dacă ai carpeni, faci un foc
mare în șemineu, aștepți pînă cînd nu mai arde cu flacără și
azvîrli bucățile foarte subțiri chiar în focul care se stinge. E un
„ospăț pentru zei». Mai ales fără sos bearnez sau de alt fel.
Pentru cei cărora nu le place cu coajă, o moi frecînd- carnea cu
unt cînd o iei de pe grătar. Se sărează după frigare. Carnea de
vacă, de calitate bună, friptă pe cărbuni din lemn, de calitate
bună, n-are nevoie de dresuri.
Primarul din Estaque i-a dar rețeta lui de bouillabesse-á tatii și
lui Cézanne, în 1895. E rețeta clasică: pești mici prăjiți în untde-
lemn de măsline cu ceapă și cu roșii. Apoi apă fierbinte și mult
usturoi. Usturoiul nu trebuie prăjit niciodată. Verdeață. Peștii
mari și crustaceele sînt puse la înăbușit cînd „grosul” s-a fiert.
Trebuie și rascasse40. Șofranul se pune la urmă de tot. Supa
strecurată se toarnă peste crutoane de pîine prăjită și frecată cu
usturoi. Fără „rugină”, acel sos care ascunde gustul delicat al
peștilor de stînci și care este o invenție a bistroului. Tata îmi
povestea despre experiențele lui culinare de la Estaque. Un
pescar, pe care îl cunoșteau vag, îi oprea pe el și pe Cézanne pe
stradă: „Aseară ați mîncat bouillabess-ă la Marius. — Da. — El
nu știe s-o facă. Veniți diseară la mine acasă și o să vedeți!” A
doua zi, altă întîlnire: „Aseară ați mîncat bouillabesse-á la
Saturnin... el nu știe s-o facă...» Ș i așa mai departe, pînă cînd
primarul a împăcat pe toată lumea, invitîndu-i pe diferiții
concurenți și pe „pictori” la o bouillabesse-á definitivă.
Cînd nu aveam musafiri, ne mulțumeam cu carne friptă sau
fiartă. Pe cît era posibil, evitam tigaia. Bouillabesse-a era pentru
ocaziile mari ca și puiul soté, pe care mama îl considera un
succes al ei: se taie puiul bucăți; se rumenește cu puțin
undelemn de măsline într-o cratiță groasă. Pe măsură ce se
rumenesc, bucățile se pun pe o farfurie caldă. Se azvîrle
undelemnul și se pune din nou puiul în cratiță cu foarte puțin
unt. Se adaugă două cepe, nu prea mari, tăiate foarte mărunt,
două roșii curățate de coajă, pătrunjel, cimbru, un cățel de
usturoi, foi de dafin, foarte puțină apă fierbinte, sare și piper. Se
amestecă mereu, atenție să nu se ardă. Se fierbe la foc foarte
slab. Cu jumătate de oră înainte de a servi, se adaugă cîteva

40 Specie de pește din Marea Mediterană.

ciuperci, măsline negre grecești, italienești sau provensale, și
ficatul. Se toarnă un păhărel de coniac în cratița descoperită, ca
să se evaporeze. în momentul cînd serviți, se presară cu
pătrunjel și usturoi tăiate foarte mărunt.
Ne înfruptam cu cartofi copți în cenușă și iarna cu castane
coapte în același fel. Bucătăria mamei era ca și ea rapidă, fără
complicații, limpede și curată. Fără «grăsime arsă»; uleiul, untul,
se foloseau o dată și apoi cratița era frecată cu furie. Se potrivea
și cu marea regulă a lui Renoir: să fii bogat cu puțin. Să folosești
tot ce-i mai bun cu zgîrcenie.
Tatii nu-i plăceau oamenii care nu beau vin: „Sînt niște bețivi
ascunși», și cei care nu fumează: „Trebuie să aibă un viciu
secret!” Mama era gurmandă «ca o pisică”. Renoir spunea că
acesta era felul ei de a-i onora pe Ceres și pe Bacbus. Nu putea
crede că zeii greci renunțaseră cu totul la partidă.
înainte de a părăsi strada La Rochefoucauld, citez unul dintre
rarele exemple de severitate ale tatii în privința mea. Cîteodată ne
duceam pe jos pe marile bulevarde a căror animație îi plăcea,
într-o zi cînd era cald, în timpul unei asemenea plimbări, mama
și-a exprimat dorința să bea un țap de bere. Ne-am așezat pe
terasa unei cafenele. Renoir a observat că nu mai avea țigări.
Mama a propus să mă trimită pe mine după țigări. Renoir a scos
un țipăt de spaimă. „Singur pe marile bulevarde!... — întocmai,
trebuie să se obișnuiască.” Cunoșteam bine debitul de tutun de
la capătul străzii Laffîtte, lîngă prăvălia lui Vollard. Eram atît de
mîndru la gîndul să merg singur prin Paris „ca fratele meu
Pierre», că Renoir, amuzat, s-a lăsat înduplecat. Am plecat și am
început să repet cuvintele pe care aveam să le adresez tutun-
gioaicei. Frecventele mele șederi în satul mamii mă înzestraseră
cu un răsunător accent burgund. Tărăgănam pe r ca și Colette
Willy în persoană. Asta îi făcea să rîdă pe oameni și mă înfuria.
Mergînd, reușisem să fac o frază fără a recurge la consoana care
să mă dea de gol. «Doamnă, dați-mi un pachet de galbene.”
Suprimasem cuvintele Maryland și țigară. Deodată, mi-am dat
seama că trecusem de mult pe lîngă debitul de tutun și că eram
aproape de biserica Notre-Dame-de-Lorette. înnebunit la gîndul
că părinții mei sînt îngrijorați, m-am întors alergînd, și, gîfîind,
m-am trezit în fața tatii, palid și descompus. „Am crezut că te-a
călcat o mașină.” Ca o reacție, a fost cuprins de-un scurt acces
de furie. „Cum poți să Ei atît de distrat? N-ai să faci nimic bun în
viață.” M-au podidit lacrimile și n-am putut mînca casata napoli-
tană. Tata a fost supărat o oră. întors acasă, a uitat de ceartă în
fața unor țipari pe care s-a apucat să-i picteze, în ciuda împotri-
virii mamei care voia să facă plachie din ei. Cînd l-am auzit
fredo- nînd, am uitat necazul și m-am jucat cu „soltații
imperiului». Tata mi-a spus: „Nu numai că te pot călca mașinile,
dar mai sînt și hoții de copii care te pot fura și Armata salvării
care te-ar obliga să cînți cu accent englezesc».
IV
ACCIDENTUL CARE AVEA SĂ SCHIMBE VIAȚ A TATII
într-un chin a fost o căzătură cu bicicleta la Essoyes, în 1897.
Essoyes, satul în care s-a născut mama și Gabrielle, a rămas
destul de neprihănit. Pentru mine, el nu poate fi asemuit cu nici
un alt sat din lumea întreagă! Acolo am trăit cei mai frumoși ani
ai copilăriei mele. Cînd veneai de la Paris, încîntarea începea cu
cincisprezece kilometri mai înainte, o dată cu trecerea bruscă de
la cîmpia din Champagne la dealurile așternute cu pietriș și
acoperite cu vii de la marginea unui cătun numit Bourguignons.
Se mai poate vedea încă marea piatră de hotar a regilor care
despărțea Champagne de Burgundia. Apoi natura e aceeași ca în
toate țările unde vinul e bun: un rîu în fundul vîlcelei; aici este
Sena, în Umbria e rîul Foligno, în California e Napa River. Jos
sînt pășuni cu vaci, de-a lungul colinelor sînt păduri sau vii; sus,
platouri mai mult sau mai puțin pustii. Tn Essoyes le numim
părăgini. Sînt acoperite cu pietre late și acolo e paradisul
viperelor. Din pietrele acelea se construiesc colibele, bordeie cu
ziduri grose, cu acoperișul tot din piatră, și atît de răcoroase
vara, că podgorenii ne spuneau să îmbrăcăm vesta cînd intram
să ne odihnim acolo.
Afluentul Senei care trece prin sat se numește l’Ource. Copaci
frumoși îi străjuiesc malurile. Ierburi lungi și unduioase îi
acoperă albia. L’Ource este un rîu neregulat. Fără îndoială că din
cauza asta îi plăcea atît de mult lui Renoir să-l picteze. Din cînd
în cînd, stă pe loc, apa se înverzește peste adîncurile care ni se
par de nepătruns. Cei din Essoyes numeau acele locuri „găuri
>>. Era acolo gaura «popiilor», adică a plopilor, gaura vacii, unde
se înecase o vacă. Părinții interziceau copiilor să se apropie de
găuri, zicînd că o dată prins în vîrtej erai ca o musculiță în pîlnie,
atunci cînd umpli un ulcior cu vin. Locurile pe care le prefera
Renoir erau acelea unde l’Ource curge peste pietricele: „Argint
care se topește», spunea el. Aceste reflexe se regăsesc în multe
din tablourile sale. Tata se simțea bine în Essoyes și, tot umplînd
pînza de culori, îl distra tovărășia noastră și aceea a țăranilor.
Essoyes e așezat destul de spre răsărit ca să scape de influența
Parisului.Are un climat continental. în părăgini aerul e aspru ca
în Lorena. Ș i accentul locuitorilor se potrivește cu clima. Din
nenorocire din cauza radioului, limbajul francezilor tinde să se
uniformizeze. Sînt sigur că acum, în Essoyes, numai cîțiva
bătrîni mai înțeleg încă dialectul din copilăria mea.
Gabrielle nu uitase cea dintîi apariție a „patronului” în
Essoyes. Mama venise înaintea lui și închinase o casă la
marginea „satului”, pe drumul spre Loches, în fața lui Paul
Simon care avea lanuri cu grîu, ceea ce stîrnea disprețul
podgorenilor față de el, și alături de Royer, cioplitorul care
sculpta pietrele de mormînt. Poarta din spate dădea în drumul
spre Petit Clamart. Această expresie desemnează cîțiva copaci
mari înconjurați de un zid, destul de înalt, care se înălța în
mijlocul cîmpiei între rîu și coasta de la Terre-â-Pot. O coastă la
Essoyes înseamnă un deal. Clamart este numele vechi al
cimitirului. În Petit Clamart era înmormîntat, se zicea, un
iacobin din 1792. Ordonase ghilotinarea atîtor preoți încît, la
moartea sa, cel din Essoyes, simțindu-se protejat de noua
domnie a lui Napoleon, refuzase să-i dea un mormînt creștinesc.
Ș i de acolo se trage acel cimitir particular. Gabrielle, care avea
opt ani, se juca în curtea casei cu verișoare de vîrsta ei. în
Essoyes, fiecare casă are o curte spre care dau hambarele. în
aceste mari adăposturi de piatră, fără ferestre, cu porți
disproporționate, sînt aliniate hîrdaiele, în care fermentează
strugurii după cules; enormi cilindri de lemn pe care îi
comparam cu turnurile unei fortărețe merovingiene. Ce răcoare
era în acele hambare! Și totuși, soarele burgund din copilăria
mea ardea nemilos vara. Vocile se spărgeau de calcarul pereților
și de lemnul hîrdaielor. Ș i rezonanța aceea mărea misterul.
Mama avea treizeci și unu de ani. „Era de pe atunci plinuță,
dar nu grasă, vioaie.” Vorbește Gabrielle. „Nc-a dat pîine
proaspătă cu un baton mare de șocolată. Pierre era un băiețel de
doi ani, brun, cu bucle foarte frumoase. Renoir a apărut,
dueîndu-și cutia cu culori și șevaletul. Eu și verișoarele l-am găsit
tare slab pe bietul om 1” Gabrielle venea adesea să-l vadă pe
micuțul Pierre și din cauza șocolatei. „Pe el41 îl vedeam puțin. Se
ducea să picteze singur pe cîmp. încerca să-și vîndă pictura la
Paris, spuneau oamenii. Și mai spuneau că el nu era ca toată
lumea.» Cînd se întorcea de la cîmp, îi plăcea să-și încălzească
spatele la marele șemineu. Pe vremea aceea, în satele franceze
aproape totul se făcea în marile șeminee, afară de pîine, care se
cocea în cuptor. «Ciudată idee să-ți placă focul cu lemne cînd la
Paris ai o sobă frumoasă de tuci cu ornamente nichelate.”
Gabrielle, care avea o memorie de elefant, putea să-mi repete,
după trei sferturi de veac, reflecțiile compatrioților ei asupra
acestui cetățean ciudat. „Nu că le-ar fi fost frică de el. Dar vedeau
că nu e la fel cu ei. Ti găseau puțintel, ceea ce însemna urît. Iar
lor nu le plăceau decît cei grași. Maică-ta, care era totuși foarte
plină, trecea drept plă- pîndă. Bunică-ta Mélie era frumoasă
pentru că era ca un dulap. Nostim e că el nu era slab cu
adevărat. Patroana mi-o spunea și vedeam și eu singură fiindcă
41 în discuțiile noastre, Gabrielle nu folosea nicicînd cuvîntul « Renoir » sau « tatăl tău». Spunea « el
» sau « patronul ». (N.A.)
mă vîram tot timpul la voi. Numai că fața nu-i făcea cinste. Nu
bea și din cauza asta credeau că e bolnav. Nu vorbea despre
politică. Cravatele lui nu erau la modă. Cu toate astea, oamenii îl
iubeau. Chiar maica Bataillé, care era o sălbatică, îi dădea voie
să-i picteze copiii. Nimănui, afară de el, nu i-ar fi dat prin minte
să se ducă la familia Bataillé, niște sărăntoci, să găsească la ei
ceva bun și să declare că-i place acolo. Una dintre fetițele pe care
îi plăcea s-o picteze era bunica lui Félix Suriot, cel care s-a
căsătorit cu vara ta Bellala hem hem. Adevăratul nume al
Bellalei e Madeleine Mugnier. Prima versiune se datorează felului
cum l-a pronunțat ea cînd era micuță și așa i-a rămas.”
„Cei din casă îi respectau liniștea.” Această afirmație a
Gabriellei mă emoționează. Tntr-un colț al șemineului, se
năbușea pe jăratec tocana de carne, în celălalt colț, fata din casă
încălzea fierul de călcat. Tn mijloc, agățată de cîrlig, deasupra
flăcării, fierbea supa în oala mare de tuci negru. Aproape
totdeauna era „mazăre” roșie cu slănină. La Essoyes, nu se
cunoaște cuvîntul fasole și acea „mazăre” era de soi roșu care
crește în vie. Verii noștri n-ar fi mîncat niciodată fasole din
cîmpie. 0 lăsau pentru plugari și pentru porci. Același dispreț îl
aveau și pentru cartofi. „Buni pentru purcei”, și pentru prunele
mari roșii, numite prune de porci. Lui Renoir îi plăcea să vadă și
cum se frămîntă pîinea în copaia mare din stejar sculptat, care
ocupa o mare parte din sala comună. Apoi se ducea să vadă cum
se încălzește cuptorul cu legături de surcele, niciodată cu
bușteni. Atunci cînd, în cuptor, pietrele s-au înroșit, se împinge
jăraticul într-un colț cu un fel de greblă fără dinți. Apoi se vîră în
cuptor tot ce trebuie copt: pîinile rotunde, negre, mari cît un dos
de femeie, spinarea porcului tăiat de curînd, tarte enorme cu
fructe după sezon — cireșe, corcodușe și renglote, coacăze,
struguri și, mai tîrziu, mici mere de vie. Renoir prefera fructele
acelor pomi torturați și piperniciți fructelor minunate expuse în
galantarul marilor negustori din Paris. Și deși nu era mare
băutor, dintre toate soiurile, el prefera vinul din Essoyes, un vin
fără urmă de zahăr, aspru ca vîntul de răsărit care mătură
podgoriile etajate pe dealuri, produsul unui sol unde pietrișul e
din belșug și pămîntul mai rar. După ploile cele mari însoțite de
furtuni, podgorenii erau nevoiți să care pămîntul în spinare, în
coșuri mari împletite din răchită. Produsele acestea ale unui sol
sărac erau ilustrarea filozofiei lui Renoir: «Să încerci să creezi
bogăție cu mijloace neînsemnate». Vinul din Essoyes îi mai
plăcea lui Renoir și pentru că nu era niciodată „amestecat» cu alt
vin. Nici unui podgorean nu i-ar fi venit ideea să îmbunătățească
un vin slab, produsul unei vii prost așezată, amestecîndu-l cu
acela al unei vii mai favorizate. Gustînd un vin din potirul de
argint, oricare cetățean din Essoyes putea să-i ghicească
originea. „E din vița lui Colas Coute, de pe dealul Biques”, sau:
„E pinot din via lui Larpin». Via aceea a lui Larpin în care era
numai pinot, bine așezată spre sud, în mijlocul dealului Mallet,
era considerată ca cea mai bună din regiune. Respectul pentru
originea vinului există încă în Franța, în marile podgorii, unde
fiecare butoi rămîne produsul cîtorva sute de metri pătrați de
pămînt pietros. Cutare sol îi dă gustul cremenei care-l
căptușește, celălalt, mai argilos și mai bine expus, mai multă
tărie, altul, buchet mai bun. Renoir spunea că invaziei nătărăilor
datorăm gustul nou al produselor îmbunătățite prin amestecuri.
„Totdeauna aceleași, ceea ce face viața plicticoasă.» Gustul lui
pentru vin era la fel ca acela pentru artă, și amestecurile lui
Bercy i se păreau tot atît de sfîșietoare ca și fabricarea în serie a
mobilei. în vin tata dorea să-l descopere pe podgorean și via sa,
după cum în tablou dorea să-l regăsească pe pictor și colțul de
natură care-l inspirase.
«Mă simțeam bine la podgoreni, pentru că sînt generoși.» Sînt
chiar neprevăzători. N-au mania țăranilor de a economisi.
Muncesc din greu tot anul. Vara, sînt în vie din zori și viile sînt
departe. Terre-â-Pot este la vreo patru kilometri. Cote-aux-Biques
e în spatele jandarmeriei, dar se întinde pînă la Fontette, pe
platou, patria brînzei bune și a faimoasei doamne Lamotte din
Afacerea colanului de perle. Castelul ei se mai află încă acolo.
Mai sînt vii și la Sarment, la fîntîna Sarment, un izvor unde este
apă tot anul, și la Charmeronde, de unde poți vedea întreaga
panoramă a văii Senei, cu marea statuie a Sfintei Fecioare care
domină și apără recolta celor din Gye. Cînd se întorceau seara,
podgorenilor le făcea plăcere o masă bună în casa lor frumoasă.
Cînd veneau banii, îi cheltuiau. își cumpărau haine din cel mai
bun postav și-i comandau lui moș Royer o splendidă piatră
funerară. Cu toate că erau cu totul necredincioși, au construit o
biserică impresionantă, pe de-a întregul din piatră, masivă,
destul de urîtă de altfel. Lui Renoir îi plăcea mai mult bisericuța
din Verpillieres, la depărtare de trei kilometri. E strinsă toată sub
acoperișul care se ondulează ca pielea unui animal. Ferestrele
romanice și pereții goi de tot sînt de o mare noblețe. în fața porții
fusese un ulm imens, sădit atunci cînd Jeanne d'Arc trecuse pe
acolo, mergînd din Lorena la Chinon ca să-l vadă pe rege și să-l
convingă să-i alunge pe englezi. Fecioara dormise la Val-des-
Dames, într-o mănăstire. Ulmul a fost tăiat și amintirea
mănăstirii se pierde în negura vremii. Dar „fîntîna» mai este încă
acolo. Apa iese din pămînt într-un fel de pivniță boltită și este atît
de limpede că n-o mai vezi. Străinii care trec și vor să-și
potolească setea se găsesc dintr-o dată cu picioarele în apă. Pe
vremea tatii erau acolo trei statui de lemn: Sfînta Fecioară,
Sfîntul losif și Sfîntul Genes. Bătrînii povesteau că statuile nu
erau întotdeauna în bună înțelegere și le atribuiau asemenea
discuție: «Aud vînt, aud vînt, spune Sfînta Fecioară. — Cin’ să fi
făcut asta, cin* să fi făcut asta? întreabă Sfîntul losif. —Un’ din
noi trei, un’ din noi trei”, răspunde Sfîntul Gen&s.
Gabrielle îmi mai povestea: „Patronul se ducea la străbunica
mea, vara ta Cendrine. îi făcea pe ceilalți să vorbească, el asculta
și se distra. Erau unii care spuneau că el nu vorbea fiindcă n-
avea nimic de spus”. N-am putut afla niciodată dacă Cendrine
era o poreclă cam ca cenușăreasa, din pricina faptului că stătea
tot timpul pe lingă șemineu, a maniei ei de a pune cenușă multă
în leșie, sau fiindcă era diminutivul de la Alexandrine. Mînca în
fiecare seară o „muietură» care o încălzea încetișor: vin vechi,
zahăr și pîine prăjită. într-o zi, Pierre a profitat de faptul că toți ai
casei ascultau la ce spunea vărul Lexandre, fiul Cendrinei, ca să
apuce cratița și să înghită tot ce era înăuntru. Cendrine era tare
mîhnită că-și prăpădise cina și mama credea că Pierre o să
moară. în Essoyes unde li se dă vin noilor-născuți, oamenii nu-i
puteau înțelege neliniștea. Credeau că mama e nebună și că la
Paris îți vin niște idei ciudate.
Lexandre îl amuza pe Renoir. Avea reputația de-a fi un satir,
pe drept sau nu, și era mîndru de asta. Dacă din întîmplare se
ducea la vie, fetele, care îl vedeau apărînd la marginea fîntînii
unde veneau să-și umple balercile, fugeau. „Afară de cele
bătrîne”, preciza cîte un om de viață. Ca să nu piardă faima în
ochii concetățenilor, o dată sau de două ori, Lexandre se repezise
chiar și la acea pradă bătrînă. Celor care își băteau joc de el, le
răspundea: „Mie, nu-mi pasă. Le trag fusta peste mutră și nu le-o
mai văd”.
Tata, deși nu vorbea de loc, era adoptat cu totul. Vărul
Lexandre spunea: „Am avut o dată un negru. S-a însurat cu una
din fetele Girelot. Era un podgorean bun”. Fetițele care îl
întîlneau pe Renoir pe cîmp șușoteau: „Uite-l pe-ăla de văpsește”,
foarte încet, ca să nu-l tulbure. El le chema. Fetele înaintau
încet, aplecîndu-și capul și răsucindu-și colțul șorțului. „Ar putea
săruta o capră între coame”, gîndeau ele văzîndu-i chipul slab.
La Essoyes, ca și aiurea, se întrebuințează cu plăcere expresii
gata făcute. în miezul zilei, întîlnindu-te în drum întrebi serios:
„lacă-te trezit?» sau: lacă-te sculat?» Ș tii bine că celălalt s-a trezit
sau sculat pentru că e în drum, dar după acest schimb de
politețe nu te mai simți atît de singur în lumea asta mare. Renoir
spunea „bună ziua”,fără nimic altceva. Ș i ei repetau grav: „Nu
vorbește fiindcă n-are nimic de spus”, insinuînd astfel că
gîndurile lui erau prea vaste pentru a se exprima în cuvinte
obișnuite. Tata și mama nu s-au întors la Essoyes decît peste
cîțiva ani. Dacă Gabrielle n-ar fi emigrația noi, s-ar fi dus să
locuiască Ia rudele ei din Verpillières și nu l-ar mai fi văzut
nicicînd pe Renoir. „Dar nu l-aș fi uitat niciodată pe acest om
ciudat care văpsea.”
Ajung la accident. Vărul nostru Paul Parisot avea un magazin
lîngă porte des Ternes unde vindea, repara și chiar fabrica
biciclete. Cînd venea să ne vadă, noi îi admiram frumoasa
mașinărie, strălucitoare și liniștită. El o ridica cu o mină ca să ne
arate cît e de ușoară, cu cealaltă apăsa pedalele și lansa roata din
urmă într-un vîrtej strălucitor. Tata mă ținea lipit de el. îi era
frică să nu-mi vină să ating acel cerc magic. „Ar putea să-i taie
un deget.”
Mai erau și tinerii pictori care veneau să-l vadă pe Renoir la
Essoyes și care, aproape toți, umblau cu bicicleta: Albert André și
soția lui Maleck, d’Espagnat, Matisse, Roussel, Abel Faivre era
un ciclist pasionat, domnul și doamna Valtat circulau cu tan-
demul. Am în minte un tablou, în mod sigur pictat la Essoyes, și
care îl reprezintă pe Valtat, cu pantaloni de ciclist, așezat în iarbă
alături de o tînără femeie care ar putea fi Georgette Pigeot, o
croitoreasă din Paris, care a pozat adesea pentru Renoir. Băieții
din Essoyes și-au cumpărat și ei biciclete. Erau chiar unii care se
întorceau cu bicicleta de la vie. Cînd se duceau, se mulțumeau s-
o împingă după ce-și puseseră uneltele pe ghidon. Satul era ca
într-o pîlnie și viile erau totdeauna pe vîrful vreunui deal foarte
abrupt. Tata a sfîrșit prin a face ceea ce făceau toți și a cerut
vărului Parisot să-i trimită o bicicletă. Abel Faivre i-a dat primele
lecții. Renoir nu s-a folosit de ea niciodată cînd se ducea să
picteze, instrumentele fiind prea supărătoare. Dar o găsea
comodă cînd se ducea să repereze motive pe care le nota din
cîteva trăsături de creion în carnetul său. Cunoaștem acest obicei
al lui Renoir.
în 1897, mama ne și instalase într-o parte a casei în care
aveam să rămînem. Avea să construiască atelierul pomenit, mai
tîrziu, după ce adăugase și casa vecină. Ș i numai în 1905 i-a
venit ideea unui alt atelier, pe care Renoir l-a găsit desăvîrșit, la
capătul grădinii, aproape de joagărul lui Decesse. Acolo a
încercat tata să facă sculptură, „o idee fixă care mă sîcîia”, cu
sculptorul Morel, foarte tînăr pe atunci, care e din Essoyes.
Grădina era o vie împodobită cu niște pomi fructiferi.
înainte de construirea primului atelier, Renoir nu avea de fapt
nici o cameră în care să lucreze. Cu toate astea, se mulțumea cu
puțin. Dar spre sud, un castan frumos, pe care nu-i venea să-I
taie, îi dădea reflexe. în partea cealaltă, lumina din nord atît de
apreciată de majoritatea pictorilor îl necăjea. Nu i se părea bună
decît la Paris, unde copacii nu contează. Lipsa atelierului era
aceeași in toate instalările noastre de la țară. în zilele ploioase
tata desena. Dar în 1897, casa din Essoyes era încă prea mică
pentru ca părinții mei să poată găzdui modele. Ga- brielle nu
începuse încă să pozeze.
în ziua aceea, Renoir, spre mirarea tuturor celor din casă, nu
făcea nimic. Ploaia încetase. Carele grele se întorceau de la cîmp.
I-a venit ideea să se ducă cu bicicleta pînă la Servigny, ca să
vadă «vîrfurile plopilor sub norii de furtună». Servigny era unul
din acele colțuri care îl încîntau pe Renoir. întrebuințez incinta în
sensul lui literal, acela de vrajă. La Servigny, repeta pentru el
numele lui Watteau și fredona o arie de Mozart. Era o veche
proprietate seniorială. Castelul fusese ras pe vremea Revoluției,
cele cîteva bucăți de ziduri rămase erau înecate în verdeață.
Renoir era plăcut impresionat în fața spectacolului unei realizări
omenești întoarsă la natură. Vedea acolo o subtilă împerechere,
un echilibru divin, fără îndoială destul de apropiat de ceea ce el
însuși căuta cu pasiune în pictura lui. L-am auzit exprimîndu-și
regretul de-a nu se putea duce la Angkor să contemple statuile
zeilor țișnind dintre liane. L’Ource traversează proprietatea
Servigny care începe la pont de Loches. Sub această punte, apa
se rostogolește pe-o albie de pietricele, sfărîmîndu-se într-un
număr infinit de reflexe strălucitoare, scumpe tatălui meu. Apoi,
de-a lungul preriei prin care trecea maiestoasa alee a plopilor,
rîul se liniștește. Renoir ne cerea să ne jucăm cu mingea în iarba
aceea mai mult roz decît verde. Petele multicolore ale hainelor
noastre completau echilibrul peisajului.
Bogăția vegetației din Servigny se datora numeroaselor izvoare
care țîșneau aproape peste tot. Au fost captate de orașul Troyes
pentru folosul locuitorilor de acolo. Din nenorocire, nu știu ce
funcționar iresponsabil a crezut că e de datoria lui să adauge
acestei acțiuni bune una proastă, și a ordonat tăierea acelor
falnici plopi.
Deci, în acea zi ploioasă din anul 1897, Renoir s-a dus cu
bicicleta la Servigny. A derapat într-o băltoacă de apă, a căzut pe
o grămadă de pietriș și s-a ridicat constatînd că-și rupsese brațul
drept. A împins bicicleta într-un șanț și s-a întors acasă pe jos,
felicitîndu-se că putea să se servească de mina stîngă ca și de cea
dreaptă. Podgorenii care îl întîlneau, neștiind nimic despre
accident, îi dădeau bună seara: „Ei, domnule Renoir, ce mai
faci?” El răspundea: „Bine”, gîndind că brațul lui rupt nu
interesa pe nimeni. în realitate nu era bine. Era mult mai rău
chiar decît putea presupune el.
Doctorul Bordes era un meridional care practica medicina la
Essoyes și era obișnuit cu fracturile. I-a pus lui Renoir brațul în
ghips și i-a recomandat să nu mai meargă cu bicicleta. Tata a '
pictat cu mîna stîngă și i-a cerut mamii să-i pregătească paleta,
s-o curețe după folosire și să șteargă cu o cîrpă muiată în esență
de terebentină părțile tabloului care nu-l mulțumeau. Era pentru
prima oară că cerea cuiva să-l ajute în treburile lui de pictor. La
sfîrșitul verii, s-a întors la Paris cu mîna în ghips. După cele
patruzeci de zile obligatorii, doctorul Joumiac, medicul nostru
din Montmartre, a venit să i-l scoată. A spus că sudura e
perfectă. Renoir s-a apucat să picteze cu ambele mîini, crezînd că
aventura se sfîrșise.
în ajunul Crăciunului, a simțit o ușoară durere în umărul
drept. Totuși, ne-a însoțit la familia Manet în rue de Villejust,
unde Paule Gobillard aranjase un pom de Crăciun. Degas, care
era acolo, i-a citat cazuri îngrozitoare de reumatism deformant,
ca urmare a fracturilor, ceea ce a făcut pe toată lumea să rîdă,
începînd chiar cu Renoir. Totuși, tata l-a chemat pe Journiac,
care l-a neliniștit spunîndu-i că medicina considera artritismul
ca pe un mister aproape absolut. Tot ceea ce se știa, era că putea
să fie foarte grav. I-a prescris antipirină. Doctorul Baudot nu l-a
liniștit nici el și i-a recomandat purgații frecvente. Renoir a urmat
sfaturile și a adăugat exerciții fizice. Nu avea prea mare încredere
în mers, care face să lucreze mai ales anumiți mușchi. Ci, în
special în jocurile cu mingea. Totdeauna i-a plăcut să jongleze.
Ș i-a dat silința să întîrzie în fiecare dimineață plecarea la atelier și
să facă acest exercițiu zece minute. „Exercițiu cu atît mai bun cu
cît ești mai neîndemînatic. Cînd pierzi mingea, ești obligat să te
apleci ca s-o cauți, să faci mișcări neprevăzute ca s-o găsești sub
o mobilă.» Tata jongla cu cele trei mingi din piele, avînd un
diametru cam de șase centimetri, ca acelea pe care le foloseau
copiii pentru jocurile astăzi dispărute: mingea și toba, mingea și
scutul, mingea și vînătorul etc. Atunci cînd avea ocazia se juca și
cu zmeul. Tenisul i se părea prea complicat. «Trebuie să mergi
într-un loc special, la ore stabilite dinainte. îmi plac mai mult
cele trei mingi de copil ale mele pe care le iau cînd am chef.”
Biliardul care te forțează să iei poziții de necrezut îi plăcea. După
ce s-au făcut măririle de la Essoyes, mama a achiziționat un
biliard adevărat și a ajuns maestră în acest joc. Cu toată
corpolența ei, il bătea pe tata regulat. I-a sfidat pe jucătorii locali
și a ajuns un fel de campion.
La sfîrșitul lunii mai, tata ne-a luat cu el la Berneval ca să
vedem familia Berard. Am închiriat casa, ocupată iarna de Oscar
Wilde, în care locuisem și în primăvara dinainte de accidentul de
bicicletă. Apoi au urmat lunile călduroase la Essoyes, plimbările
pe malul rîului și culesul alunelor în septembrie. Ne-am întors în
strada La Rochefoucauld pentru începerea cursurilor lui Pierre la
Sainte-Croix. în decembrie, Renoir a avut un nou atac, groaznic
de data asta. Nu mai putea să-și miște brațul drept și suferea așa
de tare că nu s-a putut atinge cîteva zile de nici o pensulă.
Povestea lui, începînd cu această criză, va fi aceea a luptei cu
boala. Pentru el, nu mai putea fi vorba de însănătoșire. Ceea ce,
sînt sigur, îi era indiferent. Era vorba numai să picteze. Reiau
exemplul păsării călătoare. În unele regiuni, oamenii întind lațuri
mari, astupînd drumul în mod irevocabil însemnat de destinul
acelor păsări. Boala era capcana care sta în calea lui Renoir. N-
avea de ales, trebuia ori să iasă din laț, să meargă înainte cu
mîinile rănite, ori să închidă ochii și să moară. Se înțelege că, Ia
Renoir, dușman al oricărei formulări atinse de intelectualitate,
problema se punea în termeni mult mai obișnuiți. Ti împărtășea
mamii temerea de-a nu mai putea asigura traiul material al
familiei. Producția tatii era imensă, dar vindea imediat aproape
tot ceea ce producea. Datorită acestor vînzări duceam o viață
comodă, fără griji, dar nimic mai mult. Renoir, o știm, nu voia să
cumpere acțiuni. Printr-un joc de cuvinte facil, le califica drept
acțiuni rele. Cît privește pe mama, ca o femeie practică ce era,
nu-și făcea nici o grijă. Ti plăceau casele frumoase, masa
îmbelșugată, înconjurată de prieteni numeroși, dar ar fi fost ott
atît de fericită într-o colibă, numai să fi fost cu soțul și copiii ei.
Progresele bolii erau neregulate. Situez marea schimbare fizică
a lui Renoir după nașterea fratelui mau Claude, către 1902. Atro-
fierea parțială a unui nerv al ochiului stîng devenise mai vizibilă.
Era urmarea unei răceli din vremea anilor lungi de mai înainte,
din timpul executării unui peisaj. Reumatismul a mărit această
paralizie parțială. în cîteva luni, fața lui Renoir căpătase acea
expresie de fixitate care îi impresiona atît de mult pe cei care îl
vedeau pentru întîia oară. Trebuie să mărturisesc că noi ne-am
obișnuit foarte repede cu noua lui înfățișare. Afară de crizele din
ce în ce mai dureroase, uitam cu totul că el era bolnav.
Din an în an fața lui se subția, mîinile i se chirceau. Tntr-o
dimineață, a renunțat la cele trei mingi cu care îl văzusem
jonglînd atît de îndemînatec. Degetele lui nu mai puteau să le
prindă. Le-a azvîrlit departe, însoțind gestul de un „La dracul mă
ramolesc” răsunător. A trecut la bilboquet, „ca Henric al III-lea în
Alexandre Dumas!” A avut și ideea să jongleze cu o bucată de
lemn. I-a cerut auvergnatului care ne furniza lemnele pentru foc
să-i taie o bucată dreaptă, de vreo douăzeci de centimetri
lungime și un diametru de patru centimetri. A cioplit-o el însuși
cu grijă cu un cuțit și a frecat-o cu glaspapir pînă cînd a ajuns
foarte netedă. O azvîrlea în sus, o învîrtea și-o prindea din nou,
avînd grijă să schimbe tot timpul mina. „Pictezi cu mîinile!”
Spunea mereu. Deci lupta ca să-și păstreze mîinile.
Mersul se îngreuna. Eram încă mic de tot cînd s-a hotărît să
se ajute cu bastonul. Cum se lăsa tot mai greu pe baston și
cîteodată aluneca, a luat unul care avea în vîrf o bucată de
cauciuc, „ca un invalid”. Ajunsese să nu mai suporte frigul și
căpăta guturai cînd lucra afară.
în fiecare vară, ne întorceam în Essoyes unde casa noastră
fusese terminată, fapt care îi permitea mamii să invite mulți
prieteni și să-l înconjoare pe Renoir, care se mișca din ce în ce
mai greu, de acea viață pe care o iubea atît de mult și pe care
acum nu se mai putea duce s-o caute în afară. Timp de
cincisprezece ani, la începutul lui iulie, verii noștri ne vedeau
sosind. Calul Coco, Fluteau, vărul nostru Clément și fiul său
Louis ne așteptau la gară. Iarna, Coco trăgea brecul ca să-l ducă
pe Clément la vînătoarea de „mistreți”. Vara trecea în serviciul,
mai puțin obositor, al tatii. Fluteau hangiul, al cărui fiu fabrică
astăzi șampania cu acest nume, avea funcția de vizitiu. Trebuie
să vă dau o explicație pentru numele „Coco”, care era și porecla
fratelui meu Claude. În Burgundia e în mod obișnuit numele care
se dă la toți caii. La fratele meu nu era decît deformarea numelui
său. Pură coincidență! La ora prînzului, Coco calul era lăsat liber
în curtea din fața casei. Prăda crengile de jos ale castanului, din
care pricină fratele meu Pierre îi făcea observații indignate. Coco
își vîra capul prin ușa fereastră, părînd să ceară explicații pentru
această severitate. Renoir rîdea de expresia de naivă inocență a
calului și-i spunea Gabriellei să-i dea de băut. Se umplea un
polonic cu vin îndulcit și Coco se delecta. Uneori, după această
mică plăcere, se cam împleticea. Coco s-a îmbolnăvit de
reumatism și tata a insistat mult să fie lăsat să moară de moarte
bună. Multă vreme a rămas în grajd fără să facă nimic. Suferința
lui era prea mare atunci cînd mergea. La începutul unei ierni,
care se prevedea a fi proastă pentru reumatismul său, s-a luat
hotă- rîrea ca să fie ucis. Marchand, măcelarul, s-a ocupat de
treaba asta și ne-a asigurat că avusese loc fără durere.
în timpul cînd lipseam noi, vărul nostru Clément Mugnier și
nevasta lui Mélina aveau grijă de casă. Acum, cînd mă duc la
Essoyes, mă primesc strănepoții lui. Clément era o ființă
fermecătoare și avea, într-un fel, față de Renoir rolul pe care
aveau să-l aibă bancherul Edwards la Paris, Ferdinand Isnard la
Cagnes și care fusese acela al baronului Barbier în la
Grenouillère. Am să vorbesc mai tîrziu de Edwards și de
Ferdinand. Comun cu Clément, acești credincioși aveau
corpolența, măiestria în meseria^lor și o totală ignoranță în ceea
ce privește pictura. Toți trei au fost veseli, gurmanzi, senzuali și
devotați. Adesea seara, după cină, ne așezam pe banca din fața
sufrageriei și-i priveam pe cei care se întorceau de la cîmp. Vă
dau un exemplu despre stilul conversației: Clement o vede pe
măroaia Celestine încovoiată sub povara coșului din spate.
Filozof, spune: „0 vezi p-asta, dacă aș fi vrut aș fi dat-o gata”,
Mama, care avea oroare de asemenea glume, i-o întoarce: „Ce
răutăcios ești! N-ai nimic altceva de spus?” Și Clément trăgea
concluzia: „Tu ce vrei, ești o șmecheră, că ești de la oraș!”Discuția
n-avea nici un sens și Renoir se prăpădea de rîs. Califica acest
ezoterism drept „Mallarmé rustic”. Această comparație era foarte
limpede pentru noi. Păstram în minte cîteva adrese ale unor
scrisori de-ale poetului către Renoir. Acum cîțiva ani, am încercat
cu Gabrielle să reconstituim una parțial ștearsă din memoria
noastră.
Celui care trăiește din culoare
la numărul treizeci și cinci in strada celui care l-a învins
pe balaur du acest plic, poștașule.
Funcționarii de la poștă au trimis, fără ezitare, această
scrisoare la destinație, la nr. 35 în rue Saint-Georges.
în 1897, Georges Rivière, după ce lipsise vreo douăzeci de ani,
a reapărut în viața tatii. Acum avea o funcție importantă la
Ministerul Finanțelor și locuia într-o căsuță în Montreuil-sous-
Bois. Se înmormîntase în mahalaua aceea, aproape de pădurea
Vincennes, din cauza sănătății soției sale, o poloneză încîntătoare
care, cu toate îngrijirile soțului ei, murise tuberculoasă. Rivière i
le aducea lui Renoir pe cele două fete ale sale, Hélène și Renée,
care ne-au cucerit de îndată. Toți trei au luat obiceiul să-și
petreacă vara la noi, la Essoyes. Micuțele au îndrăgit-o pe mama,
fără nici o reținere. A fost ca un fel de adopțiune fără declarație.
Tineri și tinere din sat veneau să ne viziteze. Ne duceam în
bandă pe malul rîului sau în pădure. Uneori înhămam calul la
brec sau la caleașcă și tata mergea și el cu noi. în trăsură, alături
de el, se așezau mama, domnul Rivière, și vreun alt vizitator
important ca Vollard sau nașul meu Georges Durand-Ruel, sau
sculptorul Maillol. Tinerii veneau în urma trăsurii pe biciclete.
într-o zi, ne-am dus așa pînă la Riceys, patria vinului roze, de pe
Laigne, cam la vreo treizeci de kilometri. Mai întîi, urci dealul la
Courte- ron prin pădure. Sus, treci prin viile de la Charmeronde,
apoi cobori de-a lungul Senei peste care treci la Gye. Apoi, mai
sînt un fel de dealuri de trecut și ajungi la Ricey-le-Haut, care
domină Ricey- le-Bas, și la un alt Ricey care e etajat de-a lungul
drumului din Cha- blis. Vinul din Ricey a fost întotdeauna
băutura preferată a locuitorilor din Troyes. Starea înfloritoare a
locului datează de multă vreme. Se vede după frumoasele case de
altădată, după biserici și după castelul care dormitează aproape
de rîu. Hanul era foarte vechi: săli cu grinzile pe-afară, bucătăria
pavată cu lespezi mari și cu un șemineu enorm. Era tare cald.
Lui Renoir i se făcuse foame. Capitelul sculptat al unei case
vecine îi dezlănțuise elocința. S-a desfătat cu pui fript și cu
„mazăre mănîncă-tot cu măzăriche”, altfel spus, sote cu slănină.
A băut mai mult de-o sticlă de pinot roze. La întoarcere am
cîntat. Cîntecul nostru preferat era Gastibelza omul cu carabină,
text și muzică de Victor Hugo. „Ceea ce acest poet destructiv a
făcut mai bun», spunea Renoir. Era povestea unui spaniol
romantic înșelat de iubita lui. Ea n-a șovăit să-și dăruiască
„frumusețea-i de porumbiță”...
Potir l'anneau d’or du comte de Cerdagne, Pour un
bijou.
Le veni qui souffle ă travers la montagne Me rendra
fou...
(Pentru inelul de aur al contelui Cerdagne,! Pentru o
nestemată./ Vintul care bate peste piscuri! Are să mă
nebunească...!)
Mi s-a spart cauciucul de la bicicletă căci îl lovisem de roata
brecu- lui și m-am întors pe treapta trăsurii. Un tînăr a adormit
într-un tufiș de alune și n-a mai apărut decît a doua zi. Toți
așteptam cu neliniște rezultatul acestei mici petreceri. Lui Renoir
nu i-a tost nici mai bine, nici mai rău, și suferința aceeași ca de
obicei. Aceasta i-a mărit și mai mult îndoiala, dacă asta se mai
putea, în efectul regimului.
Aș vrea să vă dau o idee despre felul cum ne petreceam vremea
la Essoyes. Ca să pot face o precizare mai exactă am ales anul
1902. Fratele meu Claude avea un an, eu împlineam opt în
toamnă.
Pe la șase dimineața, mă trezea Gabrielle care îmbrăca un
jupon peste cămașa ei de noapte și cobora să deschidă ușa
pentru Mărie Corot sau vreo altă femeie din sat care venea să
„dea ajutor”. Cînd fratele meu Pierre nu era încă în vacanță, eu
mă culcam în camera lui de la etajul doi, alături de cea a
Gabriellei și de aceea a unui model adus de la Paris. Georgette
Pigeot, Adrienne, și la Boulangère au urmat rînd pe rînd în
camera aceea. Restul etajului era un pod. Bîmele mari și grinzile
cioplite cu toporul de către dulgherul satului erau pe afară și mă
fascinau. Prin ferestrele acoperișului vedeam drumul orbitor de
albeața dimineții. Dincolo de această linie se întindea un loc
unde Clément cultiva legume pentru noi. Atunci cînd nu se
ducea la vie, se distra înainte de arșița mare să arăcească
mazărea sau să semene ridichile. În spatele locului nostru era
cîmp și mai încolo pădurea. Dincolo de pădure erau viile. Dacă
mă aplecam, puteam să le ghicesc pe cele de pe dealul care
domină Servigny.
Mai tîrziu, în timpul zilei, totul fremăta de căldură. Ieșind din
răcoarea casei, aveai impresia că intri într-un cuptor. Și ce de
insecte, ce de musculițe nesuferite, ce de viespi, ce de fluturi mai
erau. Ș i cîte libelule, semănînd cu licăririle transparente ale apei,
zburau pe malurile rîului. Acele treziri, preludii la nădușelile zilei,
îmi făceau impresia unei împliniri fizice pe care o mai simt încă
dacă închid ochii.
Trăgeam niște pantaloni și o cămașă, coboram la etajul de jos
și mă duceam să-l sărut pe tata. Nu mă lăsa să intru decît dacă
era îmbrăcat. Mai tîrziu, numai atunci cînd picioarele nu-l mai
puteau ține, a acceptat ajutorul mamii, al Gabriellei, apoi pe
acela al Louisei-lungana, pentru a-și face toaleta, și a îngăduit să
se intre la el înainte de a fi complet îmbrăcat. Pe cît i se părea de
pură și naturală goliciunea feminină, pe atit ¡1 jena expunerea
corpului masculin. Cînd a pictat Judecata lui Paris, a început cu
Pierre Daltour, actorul, care a pozat pentru păstor. Dar, cu toată
frumusețea corpului lui Daltour, care era un adevărat atlet, tata
a terminat tabloul cu Gabrielle, la Boulangère și cu Pigeot,
dedarînd că se simțea mai în largul lui. Totdeauna găseam
ferestrele larg deschise. Ti sărutam repede și coboram în goană
restul scărilor pînă la bucătărie, unde Marie Corot îmi dădea
micul dejun. Mama se scula mai tîrziu. Fratele meu Claude,
căruia i se spunea de pe atunci Coco, dormea cu ea și o trezea
des noaptea. Ș i-așa s-a obișnuit încetul cu încetul, să recîștige
lipsa de somn dormind dimineața. Renoir lua micul dejun în
sufragerie, o ceașcă de cafea cu lapte, pîine prăjită cu unt. Ti
plăcea să-și ungă singur pîinea cu unt,
 apoi s-o moaie în cafeaua cu lapte. Unul din obiceiurile casei
Renoir era acela de-a nu insista niciodată pe lîngă musafiri să
mai ia o dată din bucatele care li se ofereau pe masă sau pe care
le aducea slujnica. Acel „n-ați luat destul... mai luați bucata
asta... vă rog... ca să-mi faceți plăcere» mama nu-l cunoștea.
încerca, prin atitudinea ei, să-și convingă invitații că erau la ei
acasă și că se puteau servi după bunul lor plac. „Insistînd, aș fi
avut aerul că vreau să le amintesc că nu făceau parte din casa
noastră.» Renoir se prăpădea mai ales după acel „ca să-mi faci
plăcere”. „Nu văd ce plăcere ar putea avea stăpîna casei
căptușindu-mă cu o indigestie!» Cînd apărea mama, el îi dădea
bună dimineața destul de ceremonios. Am înțeles de foarte mic
că viața intimă a părinților mei îi privea numai pe ei. Nu l-am
văzut niciodată pe tata sărutînd-o pe mama în public, nici măcar
față de noi. Fac excepție, bineînțeles, de sărutul convențional de
la despărțirile de pe peronul gării. Cînd Renoir vedea soți sau
iubiți manifestîndu-și dragostea în public, se neliniștea. „N-o să
dureze prea mult, prea o manifestă!»
Cu toată rezerva instinctivă față de tot ceea ce ținea de senti-
ment, „care nu e grandios decît ascuns», tata îi spunea «tu» soției
sale și copiilor săi, care îi spuneau la fel. îi spunea «tu” și lui
Georges Riviere, fiicelor lui, lui Claude Monet și acelora dintre
camarazii tinereții care mai erau în viață. îi spunea dumneata
soacrei sale, Gabriellei, modelelor, copiilor străini. Detesta acel
«tu» protector. „Domnul» care adresîndu-se unui muncitor sau
unui servitor, spunea: „Ia spune, dragul meu!” era definitiv
pecetluit în mintea lui. «De ce nu: „Ia spune, țopîrlane“?» în
această neghiobie el vedea proasta influență a romantismului și o
supraviețuire a limbajului melodramelor.
Din cele mai depărtate amintiri, știu că părinții mei dormeau
separat. Camerele lor, aproape totdeauna alăturate, erau totuși
separate. «Trebuie să fii foarte tînăr ca să poți trăi claie peste
grămadă fără să te iriți.” în schimb Renoir, cum am mai
menționat, era contra absențelor prelungite. Sînt aproape sigur
că nu și-a înșelat niciodată soția. „Mai întîi pentru că nu servește
la nimic, în genera], a doua seamănă cu prima, exceptînd
obișnuința anumitor manii.” Tata pretindea că, afară de unele
fenomene chinuite de un temperament supărător, ca prietenul
său Lhote, care uneori trebuia să alerge la anumite case și să-și
astîmpere pofta, tot atît de penibilă ca și setea, majoritatea
bărbaților urmăresc un ideal de femeie, totdeauna același. Așa se
explică asemănările între soțiile legitime și amante. în tinerețe, i
s-a întîmplat să facă o gafă îngrozitoare. Unul din prietenii săi
avea o amantă pe care o aducea des la Moulin de la Galette și pe
care i-o prezentase lui Renoir. Tata, crezînd c-o vede pe stradă, i-
a vorbit despre dansurile ei. Era însă soția legitimă!
în ultimii ani, atunci cînd pe Gabrielle o și atinsese boala care
avea s-o ucidă, vorbeam despre toate destul de deschis.
Cîteodată discuția ajungea la capitolul relațiilor sexuale dintre
părinții mei. Ș i gîndeam amîndoi că dragostea părinților mei
fusese foarte activă și foarte duioasă și că raporturile fizice n-au
încetat decît atunci cînd boala l-a țintuit definitiv pe Renoir în
fotoliul său de infirm. Cer iertare părinților mei că nu respect
această intimitate la care ei țineau atîta, dar cred că informația e
destul de importantă pentru a mi-o fi îngăduit. E bine să repetăm
că Renoir era normal și în viața lui sexuală.
în timp ce tata savura pîinea neagră prăjită la focul din
șemineu și unsă cu unt foarte alb, «la Paris, se pune șofran
înăuntru, crezînd că untul galben e mai distins” — Primiaud, un
tînăr pictor care petrecea vara la noi, făcea să răsune grădina de
bătaia tobei. Așteptase trezirea mamii pentru a-și proclama astfel
bucuria că începe o nouă zi. Era foarte înalt și foarte bărbos, cu
ochi foarte blînzi. Podgorenii aveau mustață și bărbile din casa
Renoir îi amuzau tot atîta cît și accentele noastre. «Parizieni
donțari», spuneau ei încercînd să graseieze ca Raymonde
Mathieu. Spectacolul acestui uriaș, mergînd agale pe ulițele din
Essoyes, făcînd zgomotul rezervat pristavului le stîrnea rîsul.
Ș ederea noastră în mijlocul lor era o atracție cu care nu se
puteau lăuda cei din Loches, din Fontette sau din Grancey. Cei
din Bar-sur-Seine, unde se afla subprefectura, aveau fabrica de
sticlă, cu băieții aceia care suflau în țevi lungi și ajungeau
tuberculoși, dar cei din Essoyes aveau un pictor bărbos,
înconjurat de o bandă de «țigani nomazi» și mai bărboși ca el și
care nu se mai potoleau cu farsele ca să facă lumea să rîdă.
Primiaud străbătea ulițele, distrînd fetele cu o bătaie șăgalnică a
tobei, pe cele mai vîrstnice cu una mai gravă, privindu-le cu ochii
lui de caniș care aveau aerul să spună: „Nu-i așa că-i frumos?”
Bunica mea Mélie a protestat la primărie contra acestui concert
care n-o trezea, căci era în picioare din zori, dar care i se părea
«necuviincios». Nu exista nici un regulament municipal care să
interzică bătaia tobei. Singurul motiv care l-ar fi putut sili pe
paznic să-l interzică ar fi fost existența mai multor plîngeri. Dar
locuitorii din Essoyes nu se plîngeau, ci dimpotrivă. Primiaud,
trecînd prin fața casei bunicii Mélie, îndrepta spre ea cel mai
seducător zîmbet și mîngîia languros pielea de măgar cu
baghetele sale. Era ca un fel de madrigal, și asta o înfuria pe
bunica mea.
înainte ca Renoir să fi terminat prima țigară, masa se umplea
în jurul lui. Vollard, adormit, cerea o portocală. Tata îi aducea
aminte că portocalele nu cresc Ia Essoyes. «Confundați cu sudul;
luați prune! — Spuneți-mi, domnule Renoir, de ce nu cresc
portocalele la Essoyes? — Pentru că nu sînt portocali.” Renée
Rivière cobora scara într-un zgomot infernal de exclamații,
strigăte, sărutări Gabriellei sau Georgettei, manifestîndu-și
afecțiunea față de Marie Corot, pe care această agitație pariziană
o lăsa rece. Marie Corot avea gravitatea potrivită unei persoane
care copsese plăcințele cu brînză pentru un mare pictor și o
învăța pe soția altui mare pictor cum să lege un sos fără făină.
Era mică și grăsulie și trecuse de șaizeci de ani. Purta o bluză
cenușie cu un guler îngust de dantelă și o fustă de aceeași
culoare, foarte lungă. Gabrielle ne spunea că, pe sub fustă, Marie
purta cel puțin trei jupoane. Nu-și punea șorț și nu se murdărea
niciodată.
Renée Rivière era brună, cu pielea luminoasă, foarte „bine
făcută”, cum spunea Clément, avînd pretenția de cunoscător. Ar
fi fost un model minunat pentru Renoir. Mama îi lăuda perfec-
țiunea bustului. Dar tata ezita să țintuiască acea forță a naturii
în atelierul său. „Probabil că nu prea se distrează iarna în Mon-
treuil. Să profite de timpul cît e la Essoyes.” Trebuie să adăugăm
că tatăl ei n-ar fi acceptat să pozeze goală. Renoir s-a mulțumit
să-i facă cîteva portrete și s-o pună să-i cinte. Avea o voce divină,
de contralto, ideală pentru partitura lui Chérubin din Nunta lui
Figaro și pentru Cupidon din Orfeu in infern. în fiecare seară,
unul dintre invitații noștri se așeza la pian și aveam cîte un
concert. Cu Mozart mergea bine, dar naivitatea ei nu se potrivea
cu șmecheria lui Offenbach. Căci era de o surprinzătoare
naivitate. Renoir îi spunea: «Tare ești proastă». Și îi explica lui
moș Rivière care, îmbătrînind, adoptase unele prejudecăți: «Dacă
fiică-ta ar fi nițeluș cocotă, ar fi o cîntăreață extraordinară». Dar
Rivière nu voia ca fata lui să fie cîntăreață. „N-ai dreptate,
spunea Renoir, meseria de actor nu e pentru un bărbat, dar e
foarte potrivită pentru o femeie. Să joace teatru, asta e însăși
esența feminității.” Vocea lui Renée era atît de frumoasă, încît și
bărbații aceia care mîncau caltaboși în Vinerea mare intrau în
biserică duminica, atunci cînd cînta ea.
Noi nu încetam să-i facem farse pe care ea le suporta cu o
bună dispoziție niciodată dezmințită: îi încurcam așternutul, se
auzeau voci cavernoase, umblau fantome nocturne. Era foarte
bună prietenă cu Louise Munier, o tînără vecină, ai cărei părinți
aveau multe vaci. Unul din jocurile noastre era s-o legăm la ochi
pe Renée sub pretextul că ne jucăm de-a baba-oarba și s-o lăsăm
în mijlocul rumegătoarelor mirate. într-o zi, s-a nimerit în fața
unui vițel care s-a apucat s-o lingă conștiincios. Ea spunea:
„încetează, Jean, ești dezgustător!” S-a hotărît să-și dezlege ochii
și s-a speriat atît de tare, că a căzut și și-a jupuit pielea de pe
pulpă. Mama a pansat-o cu bidorură de mercur. Apoi mi-a dat
jos pantalonii și m-a biciuit cu o creangă din alunul nostru mare,
acela care avea alune groase și prelungi.
Hélène, sora lui Renée, era calmă și rezonabilă. Studia ca să
ajungă profesoară. Mama lor, frumoasa poloneză, fusese exact ca
Renée înainte de-a se îmbolnăvi. Suferința făcuse din ea o ființă
rezervată. Rivière găsea în fiicele sale cele două aspecte ale soției
lui pe care o iubise nebunește.
Nici unul dintre noi nu putea concepe vacanțele la Essoyes
fără prezența „micuțelor Rivière». Sosirea lor era foarte curînd
urmată de aceea a lui Edmond Renoir, vărul meu primar, fiul
unchiului Edmond, și de aceea a lui Paul Cézanne. Edmond avea
să se căsătorească cu Hélène și Paul cu Renée. Mama nu era în
genul „pețitoare”. Prea îi era teamă să nu se înșele. Iar cît privește
pe Renoir, ideea de a influența destinul altora i se părea
indecentă. Cu toate astea, cele două căsătorii li se păreau atît de
normale îneît au favorizat în mod limpede întâlnirile dintre cei în
cauză. Trebuie totuși să dezvălui duioasa lor slăbiciune pentru
cuplul Paul-Renée. Ea era însăși bucuria de a trăi. „Face chiar
greșeli de ortografie, explica Renoir, fapt care mi se pare esențial
la o femeie.” Iar Paul era fiul lui Cézanne și părinții mei îl
regăseau în el pe tatăl lui. Pînă și în tăcerile, și în rezerva lui.
Cézanne și Renoir se adorau și niciodată nu și-au arătat în vreun
fel afecțiunea. De-abia își strîngeau mina, cînd se întîlneau. își
spuneau dumneata. Erau în stare să stea ore întregi împreună
fără să schimbe vreo vorbă, destinzîndu-se numai prin prezența
reciprocă. Socotesc că am înțeles sentimentul care îi lega pe cei
doi bărbați prin acela asemănător care mă lega pe mine de Paul
Cézanne, Hui, și pe care el îl avea pentru mine. în general,
oamenii sînt atrași de alți oameni pentru anumite motive. îți
place tovărășia unuia pentru că e deștept și te distrează, sau
pentru că e bogat și te primește luxos, sau e generos și te poate
ajuta. Paul avea din toate, dar nu asta mă făcea să-i caut
tovărășia. îmi plăcea să fiu cu el pentru senzația fizică și
spirituală de-a fi alături de el, așa cum unui cîine îi place să stea
lîngă un alt cîine. Și știu că și el avea aceeași plăcere. în India, se
mai întîlnește încă această apreciere tăcută a prezenței, greu de
explicat pentru produsele secolului mașinilor.
Pentru a-i arăta Iui Rivière avantajele unirii lui Paul cu Renée,
tata îi spunea despre Paul: „Un om inteligent, bun și miop, toate
calitățile astea la un loc nu se găsesc pe toate drumurile”. îndră-
gostitul nostru trecuse bine de treizeci de ani, avea tendința de a
se îngrășa și chelea. Ochii lui mari și ascunși nu scăpau nimic
din ceea ce era omenesc. Buza de sus era împodobită de-o
mustață groasă, ușor răsucită, care îi dădea înfățișarea unui
ofițer englez din armata Indiei, convertit la hinduism. Nu făcea
nimic. Renoir, referindu-se la scrisorile sale, socotea că ar fi
putut ajunge un mare scriitor. Dar știa că fiul unui geniu putea fi
împiedicat de o anume pudoare. Mă exprim prost cînd spun că
Paul nu făcea nimic. Ar trebui să spun că nu profesa nici o
meserie cunoscută. în realitate, îndeplinea o funcție de o
rînduială mult superioară profesiunii de artist, avocat sau
industriaș: trăia! Paul Cézanne avea un simț ascuțit al vieții, așa
cum trebuie să-l fi avut unii mari seniori din vremurile
necomerciale. Renoir îl admira pentru conștiința cu care practica
meseria lui de om care trăiește. Mama dorea ca el să se
căpătuiască și să renunțe a-și mai petrece nopțile la cafenea,
oferind băuturi prietenilor cu care discuta despre sport. Paul
avea o slăbiciune pentru box.
Paul avea să se socotească prea bătrin, prea chel, prea miop,
nedemn de Renée. Cîteodată fugea de ea. Plecam amîndoi în
expediții îndepărtate pe rîu. Pretextul era punerea minciogurilor
de prins pești. „Luntrea” noastră avea fundul drept și o
împingeam cu prăjini mari. Nimic nu-i mai misterios ca un rîu.
Departe de lume, pierduți în frunzișul încîlcit, aproape îngroziți
să nu între- rupem sunetul alunecării apei pe ierburi, ne
credeam ieșiți dintr-un roman al lui Fenimore Cooper. Paul
tocmai mă făcuse să-l descopăr pe acest scriitor. Ne culcam pe
burtă de-a lungul luntrei, cu fața la cîțiva centimetri de apă,
nemișcați și tăcuți, spionînd mișcările unui pește mare, așa cum
și el își pîndea prada.

Mama prefera pescuitul cu undița. îl așeza pe Claude în poala

lui Renée și se apuca serios de lucru. Adesea ne aducea un coș
plin de peștișori minusculi, pe care Marie Corot îi frigea cu ulei
de nageotte, o sămînță care făcea flori galbene și umplea cîmpul.
Ca tot ce ținea de Essoyes, prețuiam mult acest untdelemn puțin
cam aspru. Edmond îi citea cu glas tare pasaje din cărți Hélènei.
Tocmai descoperea acel gen de activitate care la el avea să ajungă
pasiune: studiul. își dăduse examenul de capacitate, se gîndise
să se facă călugăr, predase engleza într-un colegiu în Anglia și-și
completa prima explorare a scriitorilor englezi moderni. N-avea
să se mai oprească niciodată, petrecîndu-și restul vieții tot
îmbătîn- du-se de frumusețile tuturor literaturilor din lume,
sărind voios de la arabă la rusă, de la italiană la scandinavă și
fiind nevoit pentru asta să învețe cele mai diverse limbi. Edmond
și Hélène reprezentau elementul intelectual al micii noastre
bande.
Atunci cînd Renoir lucra înăuntru, noi ne împrăștiam,
ducîndu-ne să ne jucăm cu prietenii noștri din sat. Numai dacă
ne chema să-i pozăm, intram în atelier. Adesea mama se ducea
să stea o oră-două în atelier, dar numai după ce Coco fusese
îmbăiat cum se cuvine, frecționat și hrănit la sîn, bineînțeles.
Cred că mama era pe deplin fericită. Lui Coco îi datorez cea mai
severă pedeapsă cu ramura de alun din copilăria mea,
administrată de mama cu acordul total al tatii. Niște lucrători
care reparau acoperișul podului lăsaseră scara acolo. Mie mi-a
venit ideea să-l cațăr sus pe fratele meu mai mic, care avea doi
ani, și să-l așez călare, ca să poată admira priveliștea. Apoi, cum
el nu voia să mai coboare, l-am lăsat acolo. Cînd l-a zărit mama,
într-un echilibru nesigur, la acea înălțime de peste trei etaje, a
apucal-o o adevărată groază. Coco a fost dat jos, apoi a explicat
glorios că fratele lui mai mare a vrut să-i arate priveliștea. Ce
bătaie am mîncat! 0 mai simt și acum!
Maillol venise să petreacă cîteva săptămîni cu noi. 0 lăsase pe
Clotilde, nevastă-sa, la Marly pentru că ușa casei nu se putea
încuia. Lăcătușul a vrut să-i vîndă o încuietoare perfecționată și
el refuzase. Voia una bună, veche, cu o cheie a cărei greutate s-o
simți în buzunar. Cum ai afla altfel că ți-ai pierdut cheia. Fiindcă
nu putea să găsească această piesă de muzeu, lăsa ușa fără
clanță și pe Clotilde s-o păzească. Clotilde era totul în viața lui
Maillol. Mai tîrziu, un reprezentant al municipiului din Aix-en-
Provence a venit să-l caute ca să facă un proiect de monument
pentru Zola. Maillol le-a propus o statuie reprezentînd-o pe
Clotilde goală, adăugind că Zola n-ar avea decît de cîștigat dintr-
asta, trupul lui nefiind atît de frumos ca acela al Clotildei. Maillol
era slab, bărbos, și cu un pronunțat accent meridional. Ne ducea
cu gîndul la Henric al IV-lea. Tocmai termina un bust al tatii.
Lucra în atelier în timp ce tata picta. Niciodată nu-i cerea tatii
să-i pozeze. Era atît de plin de subiectul său încît asemănarea
părea să țîșnească la fiecare atingere. Era mai mult decît o
asemănare fizică, era însuși caracterul lui Renoir, ce se exprima
prin acele cîteva livre de lut. Eu eram prea mic ca să înțeleg, dar
tata, mai tîrziu, mi-a vorbit deseori de acea capodoperă. Mă
trimisese la marchitan să cumpăr sîrmă de fier groasă și i-o
propusese lui Maillol drept armătură. Dar Maillol refuzase,
socotind-o ca pe un lux prea mare. Găsise în șură bucăți vechi de
sîrmă de fier care slujea drept araci pentru vița noastră cu
struguri albi.
într-o dimineață, am fost treziți de niște strigăte groaznice.
Maillol alerga prin grădină ca un nebun. Ș i repeta din toate
puterile: „Renoir pe jos... Renoir pe jos...” Sîrmă de fier ruginită
se rupsese și bustul, preschimbat într-o mică grămadă, zăcea pe
podeaua atelierului. După cîteva zile, Maillol a avut curajul să
înceapă din nou. Dar, după cum spuneau tata și Vollard, nu și-a
mai regăsit nicicînd inspirația primei lui țîșniri.
Cînd se coceau pepenii, Mărie Corot mă trimitea să cumpăr
unul bine copt. Numai o singură persoană avea pepeni în
Essoyes, Aubert grădinarul. Nu era podgorean și avea o grădină
pe malul rîului, în partea de jos a satului. Căci satul e împărțit în
cel de „sus” și de << jos” și aceste două adjective desemnează
două îngrămădiri foarte diferite. Podgorenii locuiesc rareori jos.
Noi locuiam sus. în grădină la el, Aubert cultiva ceea ce nu se
cultiva la Essoyes și anume: fasole verde, mazăre, pepeni. Și le
vindea burghezilor din oraș: farmacistul Decesse, Decesse de la
gater, măcelarul Marchand, doctorul Bordes și notarul Mathieu.
în tinerețea lui, Aubert fusese grădinarul înpăratului Napoleon al
III-lea, la Compiegne. în fiecare zi la amiază, povestea el, îi ducea
un pepene majestății sale. într-o zi, pe cine vede în bucătărie?
chiar pe împărat care scotea din tolba sa un iepure pe care-l
împușcase la vînătoare. „Aubert, tu cultivi acești pepeni
minunați? — Da, sire”, a răspuns Aubert roșu tot. Atunci
Napoleon al III-lea s-a întors spre soția lui care își vedea de
treburile ei pe lîngă cuptor și i-a spus:”Eugenie, clătește un pahar
să ciocnesc cu acest Aubert de treabă, care cultivă niște pepeni
atît de buni». Renoir pretindea că nu se îndoiește de adevărul
acestei povestiri și împărtășea gustul împăratului pentru pepenii
lui Aubert.
Am făcut aluzie la o anumită condescendență a podgorenilor
din Essoyes față de «plugari». Acest sentiment ajungea un dispreț
neascuns pentru nenorociții care locuiau în cătunele pierdute pe
înălțimi, la mulți kilometri în spatele viilor. Fontette intra în
categoria asta. Mai erau și cătunele Petit Mallet și Grand Mallet,
ale căror ferme acoperite cu paie se strîngeau în jurul pîrîului cu
același nume. Noe-les-Mallets atingea fundul acestei prăpăstii de
țărănime înapoiată. Cînd mama glumea cu Clement pe socoteala
incapacității celor din Essoyes de a alege un primar cum se
cuvine, el răspundea jignit: «Mă duceam să aduc un’ de la Noe!”
Un păstor de la Noe avea un naș la Essoyes, avocat care nu mai
profesa, și-și consacra ultimii ani cultivării gurii- leului. I-a adus
în dar, de ziua lui, o pendulă pe care o cioplise el însuși dintr-un
trunchi de stejar. Era un obiect grosolan ca un fel de bilă,
înconjurată de alte bile mai mici și bălțate cu albastru, alb și
roșu, căci păstorul era patriot. înăuntru, mișcarea era aceea a
unui deșteptător care se potrivea atît de exact încît puteai crede
că a fost conceput în acest scop. Fostul avocat avea o fată de vreo
cincisprezece ani, foarte frumoasă și foarte anturată. Mă duceam
adesea s-o văd cu micuțele Riviere și cu mai mulți băieți din
localitate. Pendula păstorului ne-a făcut să rîdem mult. Fata
credea că o să-l distreze pe tata. Băieții au aprobat-o zgomotos.
Nici unul dintre ei nu-și arătase vreodată interesul pentru
pictura lui Renoir. Dar faptul că tata „vindea la Paris” îl punea în
mintea lor în vîrful scării sociale, foarte departe de acel țărănoi
analfabet a cărui naivitate se etala cu obrăznicie în acest obiect
grosolan. Am luat pendula sub braț și am plecat cu bicicleta.
Eram atît de grăbit, rîzînd dinainte la gîndul că tata va rîde, că
am căzut și am stricat una din bilele cele mici. Spre marea mea
surpriză, Renoir a găsit pendula foarte frumoasă și m-a pus să
lipesc cu grijă mica bilă. Apoi mi-a explicat că un obiect lucrat cu
mîna, cu dragoste, de către un păstor, nu poate fi urît. în orice
caz se remarcă în el starea de spirit a păstorului, pe cînd în
bronzurile aurite care împodobesc șemineurile oamenilor „bine”
nu se vede decît pretențioasa reușită a unui procedeu industrial.
Atunci cînd Baudry venea să ceară o bucată de pîine, Renoir
înceta lucrul și voia să-l vadă. Baudry era un bătrîn care nu mai
putea fi adus pe calea cea bună și care rupsese o dată pentru
totdea-
una cu civilizația și cu legile. Dormea într-o colibioară părăsită
pe vîrful muntelui Véron. Iarna confecționa chibrituri pe care le
vindea prin împrejurimi, făcînd astfel concurență statului.
Jandarmii închideau ochii și nu-l arestau decît atunci cînd era
prea frig. închisoarea jandarmeriei avea o sobiță de tuci. Vara
cerșea. Mama îi dădea bani insistînd: „ca să bei un păhărel. Ș tiu
că-ți place». Nu putea suferi insistența ipocrită a oamenilor care
vor să limiteze caritatea la scopuri utile și morale. Baudry
răspundea: „Dumneavoastră sînteți și mai frumoasă decît
doamna des Étangs”. N-am aflat niciodată cine era acea doamnă
des Étangs, cu un nume atît de poetic. Baudry îi mai spunea
mamii, destul de grasă, evident, dar atît de tînără și de
proaspătă: „Eu vă consider ca pe propria mea mamă”.
Niște veri au cerut părinților mei să fiu eu nașul fetiței lor care
avea deja doi ani și jumătate. A fost o masă mare pe scînduri
așezate pe căpriori în șură, cu vreo sută de invitați. S-a turnat de
băut pentru noua creștină. Tata a insistat să i se pună puțină
apă în vin. Mama fetei a cedat acestui capriciu ciudat, dar fără
ca fata să știe. I s-a dus finei mele acest pahar de vin ușor
botezat. Ea a gustat și a spus: «Nu-mi piace apa».
De la Essoyes trebuie să vă mai spun despre pivnițele boltite,
săpate chiar în stîncă, unde ne duceam să scoatem vin în
ulcioare, despre puțurile atît de adinei îneît atunci cînd mă
aplecam discul apei glaciale mi se părea ca o lună și despre
zgomotul saboților grei pe pietrișul drumurilor. Am să vă mai
spun despre bucuria noastră lipsită de griji pe lingă Renoir care
picta în livada de pe malul riului, pe lingă vechea fabrică de
hîrtie, despre halatul roșu al mamii așezată în ierburile mari,
despre strigătele copiilor alcrgînd printre sălcii, despre
zbenguielile tinerilor și ale modelelor în cascada fostului scoc al
morii, despre Paul Cézanne plonjînd ca să-și găsească ochelarii,
spre uluiala sătencelor care veneau în grabă ca să-l vadă pe
acest domn gras „vioi ca un pește în apă”. El întindea brațele
spre ele țipînd: „Oh! mamă, de ce m-ai făcut așa frumos?” Apoi
venea vremea focului de viță în șemineul mare, în serile de
septembrie, atunci cînd zilele care ne despărțeau de Paris erau
numărate.
întoarcerea era tristă, Coco calul ne ducea pînă la Polisot, la
doisprezece kilometri depărtare, pe unde trece calea ferată care
merge de la Is-sur-Tille la Troyes, legînd Burgundia de
Champagne. După moartea lui Coco am folosit diligența. Ca să
nu rupem brusc
 cu Essoyes, aduceam provizii, o pîine mare neagră și rotundă,
o șuncă afumată în marele șemineu și cîteva sticle cu rachiu de
tescovină. Mi-aduc aminte de-o asemenea întoarcere cu o brînză
tare fermentată. Oamenii care se urcau în compartimentul
nostru se smiorcăiau, își făceau vînt cu ziarul, apoi nu se mai
puteau abține și întrebau: „Nu credeți că fetița s-a scăpat în
pantaloni?” Fetița eram eu, cu buclele mele roșii. Eram indignat
și mi-am dat jos pantalonii ca să le dovedesc nevinovăția și sexul
meu. Totuși mirosul stăruia. La stația următoare, călătorii au
plecat în alt compartiment. Mama a vrut să arunce corpul delict
pe fereastră. Tata se distra grozav. Gabrielle și cu mine am
implorat-o să păstrăm brînza, care a ajuns pînă la Paris spre
bucuria Iui Lestrin- guez, lui Faivre și lui Frank Lamy. Am avut
multă vreme o fotografie luată la sfîrșitul unei mese în sufrageria
din strada La Rochefoucauld, unde, strînși în jurul lui Renoir,
toți se prăpădeau de rîs. Poate că asta a fost atunci cînd cu
faimoasa brînză. Frank Lamy rîdea rareori pe vremea aceea.
Amanta lui, un tînăr model, se prăpădea de tuberculoză. Era atît
de plăpîndă și atît de delicată că tata, cînd mi-o descria, folosea
adjectivul «diafană».
 Pentru că tot sîntem în această sufragerie, nu pot rezista poftei
de-a cita cîteva calambururi care însoțeau în mod obligatoriu
mesele. Renoir adora jocurile de cuvinte, «cu condiția să fie
proaste». Vedeți și dumneavoastră: primul e un metal prețios, al
doilea o țesătură prețioasă, totul servește la păstrarea lor. Răs-
puns or-moire, adică armoire42. Altul: primul are dinți, al doilea la
fel, al treilea la fel, totul la fel. Răspuns: chat-loup-scie, adică
jalousie 43, care are dinți ca să-ți sfîșie inima, pronunțată de un
neamț Ș i ca că ’■ragcm. concluzia, expresia rafinată a luiVcltairc
către o fostă amantă de-a lui, care se apleca cu insistență spre el
pentru a-și pune mai bine în valoare generosul ei decolteu. „Ei,
ei, ștrengarii ăștia mici au ajuns niște mari ticăloși. 44„
Cînd cele patru etaje din strada La Rochefoucauld au ajuns
penibile pentru tata, ale cărui picioare se înțepeneau încet dar
sigur, ne-am dus să locuim în strada Caulaincourt la numărul
43. Noua locuință era la etajul întîi dar casa fiind construită pe
un delușor, spatele corespundea etajului patru. Dominam acope-
rișurile străzii Damrémont și regăseam aproape zările familiare de
la Château des Brouillards. Spre marea mea bucurie, m-am aflat
în fața unei vechi cunoștințe, Maquis-ul, care se sfîrșea în fața
ușii de ia intrare. Tata a închiriat un atelier în aceeași stradă la
numărul 73. Era o încăpere frumoasă, la nivelul grădiniței, și
grație acelei fericite coline din Montmartre, vederea spre cîmpia
Saint-Denis era salvată. Desenatorul Steinlen și pictorul Fauché
locuiau unul la subsol, celălalt la etajul întîi al acestui imobil cu
grinzile pe-afară, construit în stilul vechi al Angliei. Renoir, care
nu putea suferi ascensoarele, socotea că găsise în acest fel
combinația ideală care, fără a-l forța să se spetească pe scări, îl
va obliga să facă în fiecare zi un mic marș. Distanța între locuință
și atelier este cam de cinci sute de metri. Cele două case există
încă. Din nenorocire, în locul grădiniței, care era în fața intrării la
numărul 73, se înalță acum un imobil cu șapte etaje. Portăreasa

42 Aur-moar, adică dulap. Joc de cuvinte intraductibil în română.

433 Pisică-lup-fierăstrău, adică gelozie.
44 Eh, eh, ces petits coquins sont devenus de grands pendards (fr.).
de la atelier avea o fată a cărei frumusețe era celebră în cartier și
care se numea Mireille. Băieții de la măcelărie care duceau marfa
clienților nu scăpau nici un prilej să se oprească la portița cu
grilaj și să intoneze refrenul la modă:
Elle a doux nom Mireille Sa beauté m'ensoleille.
(Are frumos nume Mireille;! Frumusețea ei mă-ncălzește I )
Fiul doamnei Brunclct, portăreasa de la numărul 43, oînta
minunat la mandolină. Sunetul pițigăiat al acestui instrument e
nedespărțit de amintirile mele despre cartier. Tata îl prețuia mai
puțin ca mine și spunea că aveai motiv „să te scîrbești pe vecie de
Gorgonzola”! Gabrielle m-a luat să ne plimbăm prin Maquis.
Daléchamps, poetul cărăuș, a dat drumul porumbeilor în
onoarea întoarcerii noastre. Acei porumbei erau dresați să zboare
în formații savante pe cerul din Montmartre. Erau doisprezece,
patru pictați cu albastru, patru cu roșu, ceilalți patru își
păstraseră culoarea lor albă. Daléchamps era un patriot zelos.
Poemele lui o slăveau pe Jeanne d’Arc și refuza să-i mute pe
clienții bănuiți de antimilitarism. Stareța de la școala de maici îi
împrumutase o palmă de loc pe care-și construise cabana. Tata
spunea că semăna cu Rodin cu „o barbă și mai mare”, ceea ce
pare greu de închipuit.
Personajul a cărui amintire rămîne pentru mine cel mai
limpede legat de strada Caulaincourt este la Boulangère. După
Gabrielle, ea este modelul pe care Renoir l-a folosit cel mai mult.
Peste darul de-a poza divin, cerul o înzestrase cu acela de-a face,
nu mai puțin divin, cartofi prăjiți. Am să încerc să vă povestesc
tot ceea ce știu despre ea. Era de statură mijlocie, cu tenul
deschis, mai degrabă alb, cu cîteva pete de pistrui, un nas în vînt
și o gură lacomă, picioare mici, trup mlădios și rotund, fără
colțuri, împlinită plăcut, fată bună, gata să-l creadă pe primul
venit, admirîndu-i la nebunie pe bărbați și de o umilință
nemaipomenită. Puteai să-i spui orice voiai, ea nu se supăra
niciodată. Fără prezența tatii, uneori mîinile anumitor vizitatori
s-ar fi rătăcit. Zîmbetul ei te îmbia la o asemenea politețe. Părul
acaju, foarte des, îl avea totdeauna nepieptănat. Era dintre
femeile care își petrec vremea ridicîndu-și părul și potrivindu-și
pieptenii. Numele ei adevărat era Marie Dupuis. A venit la noi
puțină vreme după sosirea Gabriellei. Renoir o întîlnise pe
bulevardul Clichy, în 1899. Nu era încă măritată cu Dupuis și
trăia cu domnul Berthomier, zis Tai-Tai, un bărbat care lucra la
brutăria din Chaussée-d’Antin unde tata se ducea să cumpere
pîine de secară. De acolo îi vine porecla „la Boulangère”
(brutăreasa) care i-a rămas toată viața. Tai-tai a murit
tuberculos. Prima ei profesie a fost aceea de lucrătoare de flori
artificiale, o meserie care-ți strică ochii. Și de asta a primit
deîndată oferta lui Renoir de a poza pentru el. Era mai puțin
obositor ca făcutul florilor și venitul mai mare. Se ducea Ia spital
în flecare zi ca să i se pună picături în ochi. Dupuis, cu care s-a
măritat cu puțin înainte de 1900, era zugrav. Un om plăcut, vioi
și „hazliu”. Această ultimă calitate a sedus-o pe la Boulangère.
Avea mustață și muscă. La bătrinețe s-a îngrășat și l-a necăjit
reumatismul. A fost nevoit să renunțe de-a se mai cățăra pe
schelele de zugrăvit pe care le vezi spînzurate la înălțimi
amețitoare. Din fericire, nevastă-sa cîștiga destul pentru amîndoi.
El venea să ne vadă și m-a învățat următorul cîntec:
Pour vingt-cinq francs, pour vingt-cinq francs Pour vingt-
cinq francs cinquante On a un pardessus Avec du poil
dessusI
(Pentru douăzeci și cinci de franci, pentru douăzeci și
cinci de franci/ Pentru douăzeci și cinci de franci cincizeci/
Ai un pardesiu cu păr pe ell)
La Boulangère avea să aibă și ea reumatism la sfârșitul vieții,
mult mai târziu după ce murise tata. Se pare că boala asta
misterioasă i-a lovit crunt pe francezii de la ânceputul secolului.
Ș i ce să mai spunem despre tuberculoză?
N-am văzut-o pe la Boulangère furioasă decât o singură dată.
Era pe la sfârșitul războiului din 1914. Tata era ân sud. Fratele
meu Pierre și cu mine locuiam in apartamentul din bulevardul
Rochechouart. La Boulangère ne făcea menajul. în fiecare dimi-
neață, ne intreba ce voiam să mâncăm. Și noi, distrați,
răspundeam la Întâmplare: „Biftec și cartofi prăjiți”. După o lună
de asemenea regim, a avut o criză de nervi, a deschis fereastra și
a aruncat mâncarea in stradă.
La Boulangère ne-a Însoțit de două sau de treijori în sud și o
dată la Essoyes, dar n-o prea încântase. Departe de Paris se
plictisea. Cu toate astea, venise acolo destul de târziu, cu puțin
înainte s-o descopere Renoir pe bulevard. Surorile ei erau
măritate toate în capitală, Tentense, cu un gardist, Jeanne cu un
majur, gloria familiei. Tentense, portăreasă în strada Croix-
Nivert, o adusese pe sora ei mai mică fiindcă „prindea mucegai în
Dijon”. La Boulangère a găsit foarte repede de lucru și un prieten.
A închiriat un mic apartament în rue des Trois-Frères unde avea
să rămână aproape toată viața. Era prietenă cu portăreasa, pe
care o înlocuia la diverse ocazii. în 1948, s-a dus să moară la
periferie, în Villejuif. Eu eram în America și o văzusem ultima
oară în 1937.
Aș vrea să vă vorbesc și despre Georgette Pigeot, care trăiește
încă și cu care Renoir a lucrat enorm de mult. Era o foarte bună
croitoreasă și ciștiga foarte bine. Cred că poza pentru că îi făcea
plăcere să fie cu „patronul”. Spre marea bucurie a tatii, cinta tot
timpul și-l ținea la curent cu noutățile de la café-concert. Era o
blondă frumoasă, cu tenul luminos, cu o alură foarte pariziană.
Am întîlnit-o anul trecut. E tot atît de vioaie și spune cele mai
amuzante povești din lume. îmi amintesc unul din cîntecele ei pe
care ea trebuie să-l fi uitat:
C’est un rat, cest un rat Vilaine bête
Cache ta tetei
(E un șobolan, e un șobolan / Animal uriàos / Ascunde-fi
capul I)
Ș i comenta, pentru cazul în care Renoir n-ar fi înțeles aluzia:
„Dacă nu ești tare prost, știi ce vrea să însemne asta 1”
Adrienne, cu mersul ei de regină, blondă ca Venera, figurează
în multe tablouri. Renée Jolivet, născută la Essoyes, a ajuns
actriță, a călătorit mult, a locuit în Egipt și a fost și ea un model
superb. Tare m-aș mai fi mirat dacă mi s-ar fi spus că acele
frumoase fete nu făceau parte din familie. Nu încercam să
definesc o înrudire, pentru care nu exista nici o îndoială în
mintea mea. Atitudinea lor față de părinții mei era aceea de
absolută încredere. Mi-a trebuit multă vreme ca să înțeleg că
erau plătite. Dar sînt sigur că nu considerau acei bani ca pe un
salariu. De altfel, atunci cînd aveau nevoie de ceva, nu șovăiau
să ceară fie tatii, fie mamii. Adesea, atunci cînd nu pozau,
veneau s-o caute pe mama și să-i propună să dea ajutor în casă.
Treceau, cu ușurință, de la poziția de Venera la călcatul chiloților
mei sau la cîrpitul ciorapilor. Totuși, afară de călătorii, tata nu
lua masa cu ele. îi plăcea să reflecteze la dejun și rareori se
întîmpla ca la cină să nu fie musafiri. Și știa că, între ele,
„neghioabele” s-ar simți mai libere, că la Boulangère nu va șovăi
să golească o cutie cu bomboane de șocolată și Adrienne să ia de
mai multe ori supă de varză.
Tonul conversației între Renoir și modelele sale era acela al
glumei ursuze. Le făcea cu plăcere gîște, proaste, neroade,
amenin- țîndu-le cu bastonul. Ele se prăpădeau de rîs, se
refugiau pe canapea, sau alergau ca în jocul celor patru colțuri,
netemîndu-se să facă aluzie la proasta stare a picioarelor lui. „Nu
ne temem de dumneavoastră... nu puteți să ne prindeți!”
Cîteodată una din ele era generoasă: „Mă apropii, dar o să-mi
dați numai o lovitură de baston”. Înainta, și tata îi dădea o
lovitură simbolică de baston, spre bucuria celorlalte. Le plăcea să
imite stilul servantelor lui Molière, pe care îl citiseră, ca să-i facă
plăcere patronului. „în loc să vă abrutizați cu vreun roman
foileton idiot, mai bine citiți-l pe Molière!” într-o zi s-a certat de-a
binelea cu un model care citea Henry Bordeaux.
Uneori Gabrielle și la Boulangère își ziceau: „0 să-i facem o
farsă patronului!” Deodată una dintre ele îi spunea: „Patroane,
nu cumva aveți douăzeci de franci?» Fără a înceta să picteze, el
spunea: «Caută în buzunarul de dinăuntru». Avea totdeauna la
dînsul o anumită sumă, «în caz de nevoie». Natura acestor cazuri
nu era precizată în mintea lui. Eu cred că avea o vagă
neîncredere în bănci și socotea că-i bine să păstreze la el o sumă
cu care să facă față primelor cheltuieli care s-ar ivi. Oare ce l-ar
putea împiedica pe directorul Băncii Franței sau de la Chase
Manhattan s-o șteargă în Belgia cu casa de bani? După o clipă,
Gabrielle îi întindea lui Renoir ludovicul. „Patroane, iată cei
douăzeci de franci! — Ce fel de franci?» spunea el mirat. Și
Gabrielle trăgea concluzia: «Ai fi putut să-ijei totul, el nu vedea
nimic!» Această rezervă care se urca uneori pînă la mai multe mii
de franci, din acel timp, servea și pentru apelurile disperate. V-
am spus, povestea lui Oulleve. Renoir spunea: „Parisul e plin de
mizerie. Acum, cînd îmi vînd pictura, n-am dreptul să fiu egoist».
Gabrielle ghicea solicitanții „numai după sunetul clopoțelului!” își
punea un halat și se ducea să deschidă ușa. Era o femeie în
doliu, sau o tînără, sau o mamă cu copii mici. Gabrielle aștepta
în mica bucătărie a atelierului ca patronul s-o cheme. îi arăta
buzunarul cu o mișcare a bărbiei. Ea scotea un bilet, două, trei și
înțelegea din privirea lui Renoir că e destul. Vizitatoarei nu-i
venea să creadă și pleca plîngînd în hohote.
Nu operele de caritate îl costau cel mai mult pe Renoir. De mai
multe ori în viață prieteni nedelicați l-au jefuit de tablouri.
Aveam șapte ani și ceva cînd am fost martorul jenat al
concluziei unei „erori” de acest gen. Tata n-ar fi vrut să
întrebuințeze cuvîntul „furt», de frică să nu-i dea celui care-l
comisese ideea că era definitiv clasat în clanul hoților. «Trebuie
să creadă că a fost un accident! De altfel, asta se poate întîmpla
tuturor! Totul depinde de circumstanțe!” Nu atît din cauza
moralei voia tata să evite trecerea acestei limite care se
presupune că-i separă pe oamenii cinstiți de pungași. Renoir
avea oroare de amatori și-apoi „nu-i hoț cine vrea”! Prietenul de
care e vorba locuia la cîțiva pași de atelier. înainte de a pleca în
sud, tata i-a lăsat cheia, rugîn- du-l să dea din cînd în cînd o
raită „ca să închidă un robinet care picură, sau gazul». Cînd ne-
am întors din sud, el și soția lui au părăsit brusc Parisul fără să
ne vadă. L-au însărcinat pe Steinlen să-i înapoieze cheia tatii,
care n-a dat nici o importanță plecării lor. Lingă bucătărie era o
mică debara plină de pînze, dintre care unele neterminate.
Gabrielle își agăța acolo rochiile ei de model pentru lucrul în
curs. Celelalte costume erau îngrămădite într-o comodă Louis XV
țărănească, pe care acum o am la mine. Cînd s-a dezbrăcat,
Gabrielle și-a dat seama deodată că lipseau vreo cincizeci de
tablouri. Ceea ce îl supăra pe Renoir era faptul că pînzele
neterminate ar fi putut fi completate de vreun falsificator. I-a
scris prietenului nedelicat care, terorizat la gîndul unei posibile
dări în judecată, a alergat imediat. Eu tocmai pozam cu
Gabrielle. Tata ne-a trimis acasă și el a rămas singur cu acel
domn pe care îl cunoșteam bine și căruia nu îndrăzneam să-i dau
bună ziua. Fața lui scăldată în lacrimi, schimonosită, mă
stupefia. Nu putea scoate o vorbă. Gabrielle m-a luat și i-a spus
povestea mamii. Mama a părut tare necăjită. Acasă se vorbea
cîteodată despre o amantă a acelui prieten care putea să-l
îndemne să facă prostii. După o oră, mama ne-a trimis înapoi la
atelier. Ea nu s-a dus din discreție. Scena se continua în drum.
Vizitatorul era în genunchi și-i săruta mîinile lui Renoir, care nu
știa unde să se ascundă. M-a mirat faptul că trecătorii își
continuau drumul fără a se opri. M-am gîndit la o cugetare a tatii
făcută cu cîteva zile înainte: «La Paris ești singur de tot. Ai putea
fi omorît în mijlocul mulțimii, nimeni n-ar întoarce capul!” în cele
din urmă, domnul a plecat alergînd și noi ne-am dus la masă.
Aveam cotlete de miel și pire de cartofi. Renoir îi explica mamii:
«Degeaba îi spuneam: deoarece s-a întîmplat, deoarece pînzele
sînt vîndute și dumneata n-ai bani, și nici eu, să le răscumpăr,
să nu mai vorbim despre asta! Dar pentru numele lui Dumnezeu,
fără scene! N-am scăpat! Lacrimi, proteste!” Era mult mai plictisit
de acea exhibiție sentimentală decît de pierderea tablourilor.
Mama a spus: „Să nu povestim nimănui. Ai fi îngrozitor să afle
socrul lui». Socrul era judecător de instrucție în provincie. înainte
de-a se întoarce la atelier, Renoir i-a cerut mamii să se ducă la
bancă. îi dăduse hoțului toți banii care-i avea la dinsul. „Sint
sigur că n-avea nici măcar cu ce să plătească măcelarul!»
Cîteodată, dimineața, Renoir o oprea pe Gabrielle care
aprindea focul în soba mare de tuci negru: «Ce faci dumneata
acolo cu ziarul?... Aprind focul. — Eu nu l-am citit. —
Dumneavoastră nu citiți niciodată ziarul. — Uite, deschide mapa
asta!” Erau acuarele. „E o prostie să păstrezi toate astea. Un
negustor ar fi în stare să le vîndă. Eu le găsesc așa de frumoase”,
protesta Gabrielle. Dar trebuia să se supună și toată mapa intra
în foc, afară de una sau două acuarele pe care le strecura pe sub
vreo mobilă cînd tata se întorcea cu spatele. «Patronul n-avea
încredere. Era șiret și se întorcea brusc I” Aceste jertfe nu erau de
loc acte de disperare. Nimic din mea culpa, nici din acele
confesiuni publice à la Dostoïevski în această distrugere. Ci
numai convingerea că încercările unui pictor nu-l privesc decît
pe el. „E ca și cum ai arăta o piesă de teatru înainte de sfîrșitul
repetițiilor. Și-apoi e nevoie și de hîrtie de aprins focul I” Am în
fața mea cîteva acuarele scăpate de la foc de Gabrielle. A salvat și
schițe în ulei pe pînză. Astăzi, mulți din amatorii lui Renoir
consideră că acele firimituri ocupă un loc important în
ansamblul operei sale. Ele sînt expresia directă a preocupărilor
sale, a căutărilor, a personalității sale. Ciudat e însă faptul că
Renoir gîndea același lucru despre artiștii pe care îi admira. într-
o zi, pe cînd lucra în cîmpia din Aix cu Cézanne, acesta a simțit o
grabnică nevoie de-a se ușura. S-a îndreptat spre o stîncă ținînd
în mină acuarela pe care tocmai o terminase. Renoir i-a smuls-o
din mînă și nu i-a înapoiat-o decît atunci cînd Cézanne i-a
promis că n-o va distruge. Cézanne a făcut promisiunea, dar a
adăugat: „N-o să i-o arăt lui Vollard, el ar fi în stare să găsească
un amator 1”
Slăbiciunea tatii, neputința lui de-a spune nu, erau cunoscute.
Anumiți coțcari știau că, dacă ar putea ajunge pînă la el, aveau
multe șanse să obțină un tablou. Apoi n-aveau decît să se ducă
în strada Laffitte ca să-l vîndă cu un preț de patru ori mai mare.
Greutatea era să te apropii de Renoir. Mama le recomanda mode-
lelor să-l păzească bine. în timpul lucrului, nimeni nu îndrăznea
să-l deranjeze pe patron. Seara, erau primiți numai intimii și
negustorii de tablouri prieteni, adică familia Durand-Ruel,
Vollard, cărora li se alăturase familia Bernheim. Tata găsea firesc
să acorde negustorilor un fel de monopol. „Un negustor trebuie
să cîștige. El pentru asta e. Cîștigul lui servește la întreținerea
pictorilor pe care publicul nu-i dorește. Amatorul care face
comerț este un om necinstit. Concurența lui față de negustori nu
e loaială, pentru că nu plătește impozit și economisește
cheltuielile unei prăvălii.”
Momentul prielnic de a-l prinde pe Renoir era între locuință și
atelier. Modelul care îl însoțea para lovitura alergînd înainte în
așa fel încît, atunci cînd patronul deschidea ușa, îl găsea
dezbrăcat pentru poză. Nu mai putea fi vorba să lași un
necunoscut să intre în asemenea circumstanțe și povestea se
termina. Uneori, inamicul insista, dar modelul protesta,
amenințînd că se îmbracă. Renoir, devenit curajos de teamă să
nu piardă ședința de poză, întorcea spatele și modelul închidea
ușa în nasul indiscretului. Ș mecherii veneau cu vreun pretext
oarecare. într-o zi, a fost tatăl adoptiv al unei fiice naturale a lui
Sisley. Fiica aceea era o născocire, dar impostorul a plecat cu un
tablou sub braț. Unul dintre cei mai statornici a fost un consilier
municipal al unui orășel de lingă Fontaine- bleau, unde tata și
prietenii săi lucraseră în tinerețe. Pretindea a fi împuternicitul
municipalității din orașul său pentru crearea unui muzeu cu
operele pictorilor care ilustraseră acele locuri. Lui Monet îi
spunea că Renoir îi și dăduse un tablou, și lui Renoir invers.
Insista, de altfel, să plătească tablourile și să aibă chitanțe în
regulă. Operația era legală. Joseph Durand-Ruel a fost acela care
i-a spus tatii că zelosul apărător al artei nu era decît un inter-
mediar al unui negustor de la capătul străzii Laffitte, renumit
pentru falsurile pe care nu se temea să le expună în vitrină și
care avea nevoie de cîteva tablouri autentice pentru a-și pune din
nou în valoare prăvălia.
Mai era și ofițerul pensiopar care sosea cu un Renoir fals și cu
un zîmbet de om cinstit care te dezarma. „Domnule Renoir —
fusese prevenit că expresia „maestre” îl indispune grozav pe tata
— domnule Renoir, tocmai am cumpărat acest tablou de
dumneavoastră. S-au dus toate economiile mele, am făcut chiar
un împrumut din pensie și am ipotecat căsuța familiei din
Etampes! ' Numai că, vedeți, nu e semnat! >> Se vedea cît de colo
că tabloul e fals. Renoir a spus: „Lăsați-mi-l. 0 să-l retușez
puțin”. Ș i l-a pictat din nou în întregime, l-a semnat: numai ramă
nu i-a cumpărat escrocului care a plecat cu o mică avere sub
braț. Ofițerul pensionar reapărea sub înfățișarea orfanei jefuită
de notarul ei. Nu putuse salva decît un lucru din moștenirea
onorabilului ei tată — un medic care își consacrase întreaga viață
surdo-muților: acest Renoir! Mai era și mama, scăldată în
lacrimi, care voia să-și salveze fiul de la închisoare: jocul — o
datorie de onoare. Din fericire, soțul, înainte de-a muri, îi
cumpărase un Renoir... De fiecare dată, tata cădea în cursă. Mai
tîrziu, cînd i se spunea că fusese păcălit, făcea pe șiretul.”Am
știut că e o glumă. Doar sărea în ochi! — Atunci de ce ai repictat
tabloul?” Și el dădea adevărata explicație: „E mai puțin obositor
să dai de cîteva ori cu pensula decît să fii nevoit să te aperi I” Și
adăuga: „De altfel, nimic nu ne spune că fata aceea nu fusese
într-adevăr jefuită de notarul ei!”
Cont răstind cu neverosimila generozitate a lui Renoir,
amintesc ciudata lui grijă de-a face economie, pe care unii mai
superficiali ar putea-o lua drept zgîrcenie.
Cînd era singur lingă foc, o chema pe Gabrielle și o punea să
scoată unul sau doi bușteni din sobă. La fel făcea cu «cărbunii
pentru soba în care ardeau acuarelele sale. în schimb, atunci
cînd avea un model umplea soba, nu din bunătate, ci de frica
unui guturai care ar fi împiedicat fata să pozeze goală.
 Atîta vreme cit a putut merge, a refuzat să cheltuiască bani
pentru trăsură. Bacșișurile în restaurantele mari îl șocau. Vedea
în ele o dovadă de slăbiciune, teama de privirea disprețuitoare a
maître d’hotel-ului. Am mai spus că nu și-a permis confortul
unui vagon de dormit decît atunci cînd, din cauza sănătății, îi era
greu să stea așezat. Găsea că e o prostie să plătești pentru o
noapte în acea „cutie ambulantă» prețul pentru o săptămînă al
unei camere bune.
Pe de altă parte, avea oroare de lucruri ieftine. Considera că
un ceas trebuie să fie din aur sau din argint. Nichelul îl făcea să
scrîșnească din dinți. Nu admitea decît lenjeria din pînză de in.
Nu i-a permis niciodată mamii să cumpere cîrpe de bumbac care
lasă un praf alb pe pahar. în schimb, ura cristalul, vulgar din
cauza purității lui, și îi plăcea să privească la sticlele din Bar-sur-
Seine, care nu se făceau încă după tipare, neregulate, și a căror
sticlă grosolană avea reflexe verzui, „bogate ca niște valuri din
Bretania». Adjectivul „bogat” revenea mereu în conversația lui și,
bineînțeles, contrariul său, „sărac”. Spunea mai degrabă „pocit».
Numai că bogăția și sărăcia lui Renoir erau diferite de acelea ale
muritorilor de rînd. Pentru el, o casă din cîmpia Monceau,
mîndria nu știu cărui milionar, era „pocită”. Un bordei care se
prăbușea sub soarele sudului, plin de copii în zdrențe, era bogat.
Intr-o zi, discuta cu un prieten despre meritele lui Rafaelli, pictor
celebru în acea vreme, și făcea unele rezerve. „Ar trebui să vă
placă, spunea prietenul, doar a pictat săraci. — Tocmai aici am
îndoieli, a răspuns Renoir, în pictură nu există săraci!» Iată
cîteva articole care pentru el reprezentau în mod irevocabil
sărăcia: gazonul englezesc, verde crud și regulat, pîinea albă,
parchetul ceruit, toate obiectele din cauciuc, statuile și clădirile
din marmură de Carrara, „bună pentru cimitire”, carnea fiartă în
tigaie, sosul cu făină, coloranții în bucătărie, șemineul nefolosit și
frecat cu ceară neagră, pîinea tăiată felii — tatii îi plăcea ca
pîinea să fie ruptă — fructele curățate cu cuțite de oțel — el le
voia de argint — supa de carne nedegresată, vinul obișnuit în
sticle cu etichetă și nume pompoase, slujitori servind la masă cu
mănuși albe ca să-și ascundă mîinile murdare, husele de pe
mobile și mai ales cele de pe lămpi, peria pentru firimiturile de
pîine, cărțile rezumînd un autor sau o problemă științifică sau
care povestesc istoria artei în cîteva capitole, jurnalele și revistele
periodice, trotuarele și construcțiile din ciment, străzile asfaltate,
obiectele din tuci, lenjeria imprimată și, în principiu, orice obiect
care-și datora perfecțiunea folosirii mașinilor perfecționate.
încălzirea centrală, altfel spus „căldura egală” căreia el îi asimila
vinurile egalizate prin amestecuri, obiectele fabricate în serie,
confecțiile, mulurile din tavan, gratiile metalice, animalele din
crescătorii, ființele aduse la același nivel prin studii și educație.
Un vizitator i-a spus: „Ceea ce-mi place la coniacul X este faptul
că fiecare sticlă este egală cu celelalte. N-ai surprize niciodată. —
Ce bună definiție pentru nimicnicie!” a răspuns Renoir.
Cititorul îl cunoaște acum destul de bine pe tatăl meu pentru a
ghici ceea ce-i place și ceea ce nu-i place. Mai adaug totuși pe
listă cîteva articole pe care el le considera «bogate»: marmura de
Păros, „roz și nicicînd cretoasă”, negrul de ivoriu, țiglele
burgunde sau romane acoperite de mușchi, pielea unei femei
sănătoase și a unui copil sănătos, obiectele de aur, pîinea
neagră, carnea friptă cu lemne sau cu cărbuni din lemn,
sardelele proaspete, trotuarele din lespezi, străzile pavate cu
pietre de gresie puțin albăstrui, cenușa din șemineuri, hainele
albastre ale muncitorilor după numeroase spălări și cîrpituri, etc.
El purta aceleași haine zece ani. După lucru, dacă mai
rămîneau cîteva picături de esență de terebentină și ulei în
godetă le punea cu grijă deoparte. își rădea bucata de camembert
sau de brînză Brie și nu-i curăța coaja de teamă să n-o taie prea
groasă. Cu fructele făcea la fel; înainte de a i sc deforma mîinile,
lata curăța perele ținînd în mîna stîngă furculița cu para și
curățind cu cuțitul din mina dreaptă coaja fructului atît de
subțire ca foița de țigară. Pe el îl enervau oamenii care prăpădeau
o parte din fruct curățindu-l.
 Afară de jignirile la adresa respectului oamenilor și lucrurilor,
ne tolera, fraților mei și mie, aproape totul. Puteam avea note
proaste la școală, să sărim gardul colegiului, să facem zgomot în
timp ce el lucra, să murdărim podeaua, să răsturnăm o farfurie
plină, să cîn- tăm cîntece necuviincioase, să rupem hainele.
Acum știu că el o ruga pe mama să treacă peste copilăriile
noastre, ca atunci, de pildă cînd i-am spus Gabriellei că
excrementele de capră erau măsline și că ea dusese unul la gură.
Mama, care se scîrbea ușor, a scos un țipăt și a scutit-o astfel pe
Bibon de acea experiență neplăcută. După aceea, a scos din
buzunarul rochiei un mic briceag, pe care-l purta totdeauna la
ea, și a început să cioplească un bețișor dintr-un copăcel. Tatii i-
a fost greu să mă scape de bătaie, în schimb, el m-a certat într-o
zi cînd am luat brinză de Brie tăind din mijloc, privîndu-i în acest
fel pe ceilalți de partea din mijlocul brînzei, mai delicată,
deoarece era mai departe de coajă. M-a făcut bădăran, un
calificativ care în gura lui era foarte disprețuitor. La Renoir,
bădărănia se situa chiar mai jos decît «manierele». Și totuși faptul
că nu mergeai direct la țintă, că umblai cu șoalda, că erai
manierat, îl irita în mod inexplicabil. Politețea inutilă, pe care el o
considera nepolitețe, îi dădea chef să fie grosolan. Pentru el,
acestea nu erau decît o caricatură a curtoaziei timpurilor trecute,
semnul vanității burghezilor care cred că se înalță la calitatea de
aristrocrați, renunțînd la simplitate.
Bădăranul a fost caricaturizat foarte des pe vremea lui Renoir.
Bădăranul este bogatul care spune și gîndește: «Și, ce dacă calc
pe florile astea, doar le-am plătit!» Este săracul care fură hîrtia
din closetele trenurilor. „Următorul n-are decît să se...” Bădă-
ranul ia boabe de struguri din farfurie rupîndu-i direct de pe
ciorchine. L-am văzut pe tata sculîndu-se și plecînd de la masă
de față cu o personalitate care proceda astfel. Bădăranul face
zgomot cînd ceilalți dorm, fumează cînd ceilalți tușesc, scuipă în
fîntîni și seduce femeile știind că are o boală venerică. Directorul
de teatru care otrăvește publicul cu pornografii sau îndemnuri la
crimă e un bădăran. Pentru tata, speculantul care tăia copacii
dintr-o livadă de pe malurile Senei ca să construiască acolo un
imobil din beton armat era un bădăran, ca și imbecilul care
dezvirgina o fată nevinovată. Alt exemplu care îl uimea pe tata:
altădată, în marile cafenele, chelnerul punea sticla cu băutură pe
masa clientului, bizuindu-se pe cumpătarea acestuia. Mulțimea
de la Expoziția din 1900 nu se compunea numai din gentilomi și
vizitatorii prost crescuți au profitat de această încredere ca să-și
toarne mult în pahare fiindcă prețul era același. Rezultatul: azi,
chelnerul te servește chiar el, cu zgîrcenie, și ia sticla, ceea ce e
jignitor. O bădărănie aduce după sine și alta și se răspîndește
apoi ca o epidemie.
împărăția bădăranilor e nemărginită cuprinzînd cele mai grave
acțiuni ca și pe cele mai neînsemnate. Renoir nu ne cerea decît
un singur lucru, să rămînem în afara granițelor ei. Din fragedă
copilărie, știam că trebuie să ne dăm la o parte ca să-i lăsăm pe
ceilalți să treacă și să oferim locul în tramvai. Mai știam că
oamenii sînt egali și politețea era aceeași față de Baudry,
vagabondul, și domnul Germain, președintele băncii Creditului
lyonez. în schimb, nu ni se cerea să ne descoperim atunci cînd ni
se adresa cineva. Pălăria e făcută ca să protejeze capul. Ciudată
idee au oamenii mari să-i expună pe copii la răceli sau la
insolație, sub pretextul unei bune creșteri. Pentru Renoir,
bădărănia însemna distrugerea. Dacă ar fi fost hindus, nu l-ar fi
urmat pe Civa și principiul său, creația ieșită din distrugere. Ar fi
adoptat în mod sigur doctrina lui Vișnu, zeul apărării. Tăierea
unui copac îl îmbolnăvea; ce să vă mai spun despre reacția lui în
fața unei amputări, spargerea unui obiect, uzarea unui metal
prețios prin curățirea brutală, chinuirea unui bloc frumos de
piatră pentru a-l transforma într-o statuie urîtă, pătarea minții
unui copil, vînătoarea, prăpădirea resurselor naturale, lemn,
cărbune, petrol, munca omului, eforturi, talent, devotament,
dragoste? Descrierea paletei sale o să vă spună mai mult decît
toate explicațiile mele. Dar, mai întîi, dați-mi voie să vă amintesc
ce este în mod obișnuit paleta unui pictor. Culorile se
îngrămădesc unele peste altele ca un munte, se acoperă, se
amestecă. Se îngroașă și nu se mai vede lemnul. în acest
amalgam e imposibil să prinzi o tentă pură, și pictorul adaugă
mereu conținutul unui tub care, după prima trăsătură a
pensulei, e absorbit de masă. în jurul lui sînt o mulțime de
pensule. El ia mereu din ele, căci după cîteva trăsături, fiecare e
încleiată de o pastă multicoloră. Atunci cînd pictorul nu se mai
descurcă în acest amestec, rade paleta cu cuțitul și pune din nou
culori din tub. Un sertar e plin cu tuburi noi, care foarte repede
iau locul celor goale. Această descriere nu e o critică. Pictori
foarte mari procedează astfel, punînd uneori pe pînză culoarea
chiar direct din tub.
Paleta lui Renoir era curată „ca un bănuț nou”. Era o paletă
pătrată care intra în capacul cutiei avînd aceeași formă. într-una
din godetele duble, punea uleiul de in pur, în cealaltă un
amestec din in și esență de terebentină în proporții egale. Pe o
masă joasă, lîngă șevalet, se afla un pahar plin cu esență de
terebentină în care își clătea pensula aproape după fiecare
aplicare a culorii. în cutie și pe masă, erau cîteva pensule de
schimb. Nu întrebuința decît două sau trei în același timp. îndată
ce se uzau, se murdăreau sau, pentru vreun motiv oarecare, îl
împiedicau în precizia absolută a tușei, le azvîrlea. Tata cerea ca
pensulele vechi să fie distruse, temîndu-se să nu dea de ele în
timpul lucrului. Pe măsuță erau,
de asemenea, cîrpe curate cu care își ștergea din cînd în cînd
pensula. Cutia ca și masa erau păstrate într-o ordine perfectă.
Tuburile de culoare erau totdeauna în așa fel stoarse de la capăt
încît să poată obține exact cantitatea de culoare dorită cînd le
strîngeai. La începutul ședinței, paleta, care fusese curățată la
sfîrșitul ședinței precedente, era imaculată. Pentru a o curăța, o
rădea mai întîi, ștergea rașpelul cu hîrtie pe care o azvîrlea
imediat în foc. Apoi, o freca cu o cîrpă îmbibată în esență de tere-
bentină pînă cînd nu mai rămînea nici o urmă de culoare pe
lemn. Ș i cîrpa o ardea. Pensulele erau spălate cu apă rece și
săpun. Ne sfătuia să frecăm ușor părul de palmă. Cîteodată eu
eram însărcinat cu operația asta și eram tare mîndru.
Renoir descrie el însuși compoziția paletei sale într-o notă, pe
care o transcriu și care datează, evident, din perioada
impresionistă.
Alb de argint, galben de crom, galben de Neapole, ocru galben,
pămint de Siena natural, vermillon, garanfă, verde Veronese,
verde smarald, albastru de cobalt, albastru ultramarin, cuțit de
paletă, rașpel, esență de terebentină, ceea ce trebuie pentru pictat.
Ocrul galben, galbenul de Neapole și pămîntul de Siena nu sînt
decit tonuri intermediare de care te poți lipsi deoarece poți să le
faci din celelalte culori. Pensule cu beldiță, perii plate de mătase.
Se observă lipsa negrului, «regina culorilor», cum avea să-l
proclame după călătoria în Italia.
La sfîrșitul vieții, își va simplifica și mai mult paleta. Iată
ordinea așa cum mi-o amintesc din vremea cînd picta Les
Grandes Baigneuses de la Luvru, în atelierul său de la Collettes.
Pornind de jos, aproape de gaura degetului mare: alb de argint ca
un „cîmat» gros, galbenul de Neapole, o mică „grămăjoară”, ca și
celelalte culori care urmează: ocrul galben, pămîntul de Siena,
ocrul roșu, garanța, pămînt verde, verdele Veronese, albastrul de
cobalt, negrul de ivoriu. Această alegere de culori nu era fixă. L-
am văzut pe Renoir folosind în ocazii rare vermillon chinezesc, pe
care-l plasa între garanță și pămîntul verde. I s-a întîmplat
deseori în ultima vreme să simplifice mai mult încă și să se
lipsească, la anumite tablouri, de ocrul roșu sau de pămîntul
verde. Nici Gabrielle nici eu nu l-am văzut folosind galbenul de
crom. Modestia acelor mijloace era impresionantă. Micuțele
grămăjoare păreau pierdute pe suprafața lemnului, înconjurate
de gol. Renoir nu le atingea decît cu zgîrcenie, cu respect. I s-ar fi
părut că-l insultă pe Mullard, care frecase cu grijă acele culori,
dacă și-ar fi supraîncărcat paleta și nu le-ar fi folosit pînă la cea
din urmă fărîmiță.
 El amesteca aproape totdeauna culorile pe pînză. Era foarte
preocupat să păstreze tabloului său, în toate fazele lucrului,
impresia de transparență. Am mai spus că lucra pe toată
suprafața și că motivul se desprindea din aparenta confuzie a
tuturor acelor trăsături, așa cum apare o imagine fotografică pe o
placă. Am atras atenția cititorului și asupra acelui strat de alb de
argint aplicat pe pînză înainte de a începe să pună culorile. îi
cerea modelului sau fiului, pe care-l însărcina cu operația, să
mărească proporția uleiului de in. Din cauza asta, acel alb avea
nevoie de mai multe zile ca să se usuce, dar îi oferea apoi lui
Renoir o suprafață mai netedă. Lui nu-i plăceau pînzele fine, mai
ușor de pictat, dar pe care le socotea mai puțin rezistente.
Acestui motiv conștient i se adăuga, poate, unul inconștient:
admirația lui pentru operele lui Veronese, Tițian și VelAzquez,
care, se pare, au pictat pe o pînză destul de grosolană. Motivele
se completau, tata era convins că marii maeștri au ținut ca
pînzele să reziste vreme îndelungată. La el, preocuparea trăinicie!
nu avea nici o legătură cu orgoliul de-a socoti opera sa demnă de
eternitate. Era motivată de certitudinea că pictura lui avea nevoie
de-o jumătate de veac bună ca să se „căpătuiască”; asta era
expresia pe care o folosea pentru a se echilibra. Spunea adesea:
„Aș dori să pot păstra multă vreme pînzele mele și să le cer
copiilor mei să le păstreze înainte de a le lăsa publicului». Putuse
constata pericolul de-a «picta pentru imediat» asupra pînzelor
sale din tinerețe, dintre care unele băteau în negru. Amatorii de
artă pot verifica acum, la patruzeci de ani după moartea lui,
reușita metodelor sale „pe termen lung”.
Aproape toate operele lui Renoir, pictate cu această
preocupare, au avut de cîștigat cu timpul. Asta nu vrea să
însemne că s-au schimbat din punct de vedere fizic. Poate că noi
sîntem cei care le privim cu alți ochi. Renoir era prea modest ca
să admită că el mersese înaintea timpului său. Toți marii artiști
sînt înaintea vremii lor, de cînd publicul s-a mărit și a depășit
cercul << familiei Medici, al lui Francisc I și altor mecena
profesioniști și ereditari”. Obligația de-a ține cont de mersul încet
al mulțimii este prețul plătit pentru avantajul de-a putea conta
pe ea. E normal ca gustul milioanelor de indivizi să aibă nevoie
de mai multă vreme pentru a evolua decît acela al unui grup
crescut în obișnuința discuțiilor estetice, sau acela al cîtorva sute
de atenieni care discutau în Agora. Aceste elite aveau un
antrenament care le ferea de șocul ostil resimțit în fața noutății.
Profesiunea de critic s-a născut din necesitatea de a explica
maselor ceea ce e neobișnuit. Dar, printr-un misterios concurs de
împrejurări, s-a întîmplat ca de la instaurarea criticii, și în
special de la dezvoltarea ei în secolul al XlX-lea, acest oracol să
fie mai adesea fals decît adevărat, și rareori a fost sancționat de
posteritate. Delacroix a fost mînjit cu noroi, impresio- niștii au
fost disprețuiți și cubiștii prezentați ca niște farsori. Chiar Diderot
a spus măgării, iar criticile lui Alfred de Musset te fac să te
înflori. Se pare că simțul critic n-a putut niciodată conviețui cu
măreția creatoare. în cele din urmă, publicul e acela care, după o
digestie lentă, dă adevăratul verdict. Din masa lui țîșnesc uneori
amatori „ca Choquet», care sfîrșesc prin a-i trezi pe ceilalți.
Această încetineală modernă de-a ajunge la acceptarea evoluției
artei, literaturii, muzicii, chiar și numai a gîndirii, îl îngrozea pe
Renoir. El vedea în asta moartea civilizației occidentale. Or,
această evoluție se adeverește a fi încetinită de mijloacele
contemporane de difuzare, presa de pildă, care trebuie să
furnizeze cititorilor săi o hrană care să nu-i surprindă. Rămîne
poziția orgolioasă a artistului care se refugiază în mijlocul unei
bisericuțe. Renoir era contra. „Asta ajunge repede un legămînt de
admirație mutuală și ești pierdut!”
Tata spera că operele lui vor dura destulă vreme ca să fie
judecate de public în cel mai prielnic moment. Dorința i-a fost cu
siguranță împlinită.
Am vorbit deci despre culorile lui și de cel care le fabrica, din
capătul de jos al străzii Pigalle. Precizez că Renoir nu avea
încredere în noutățile chimice care nu făcuseră încă dovadă
trăinicie! lor. Le mai reproșa că erau „strălucitoare” prin natura
lor, în timp ce el dorea să obțină acea strălucire prin contrastele
pe care le inventa. Culorile lui Mullard se frecau încă cu mîna.
Revăd atelierul cu geamuri, deschizîndu-se spre o curte, în care
vreo jumătate de duzină de femei în bluze albe învîrteau malurile
în piulițe.
La sfîrșitul vieții, tata folosea prea puțin pînze gata întinse pe
șasiuri de măsura lor. Unul din avantajele succesului, pe care-l
aprecia, era acela de-a putea picta ceea ce voia și la dimensiunile
care se potriveau fanteziei sale. Cumpăra pînza în suluri mari,
mai late pentru «tablourile mari». Cîteodată folosea totuși pentru
portrete pînze gata întinse pe șasiuri de aceeași dimensiune. Eu
cred că se gîndea la ramele vechi pe care le admira atît de mult și
care corespundeau, în general, numerelor clasice de șasiuri.
Bătrînului său prieten Durand-Ruel, care i-a reproșat că făcuse
portretul unei anumite doamne la un preț care scădea cursul
mărfii, Renoir i-a răspuns: «Mi-a promis că-l va pune într-o
anumită ramă Louis XV pe care am văzut-o la Grosvalet... 1»
De pe cînd frecventam atelierul și pozam eu însumi tot atît de
mult cît și celelalte modele, nu l-am văzut decît rareori folosind
sistemul calchierilor. 0 făcea numai atunci cînd era satisfăcut de
poziția unui corp sau a unui grup, dar nemulțumit de felul cum
se potrivea cu fondul. Cum spunea el, atunci cînd „nu mergeau
împreună!” Pentru a evita s-o ia de la început căutînd ca modelul
<< să se așeze de-a binelea pe șezut”, făcea un calc, îl punea de-o
parte și trecea la alte treburi. Nu scotea calcul din colțul lui și
nu-l folosea decît după multă vreme, uneori după luni sau chiar
după ani. Ș tim că picta același motiv de mai multe ori. Unele din
ele au fost reluate cu stăruință. Dar, pentru el, fiecare versiune a
aceluiași motiv era un tablou diferit. Problema „subiectului», o
știm, nu-l preocupa de loc. într-o zi mi-a spus că regretă că n-a
pictat același tablou — voia să spună același subiect — toată
viața. în acest fel, s-ar fi putut consacra numai treburilor care în
pictură constituiau o născocire: raporturile între forme și culori,
care în același motiv variază la infinit, și ale cărui variațiuni le
prinzi mai bine atunci cînd nu ești obligat să te sinchisești de loc
de motivul în sine. Eu i-am atras atenția că tocmai asta făcuse
cu Judecata lui Paris. Tata s-a gîndit și și-a pus întrebarea:
„Poate că am pictat mereu aceleași tablouri, trei sau patru, toată
viața mea! Sigur e faptul că după călătoria în Italia, m-am
preocupat pătimaș de aceleași probleme!” Reflecția asta mi-a
împărtășit-o la Cagnes, cu puțin înainte de a muri.
Perioada din strada Caulaincourt e aceea în care am pozat cel
mai mult. Aveam să fiu schimbat, după cîțiva ani, cu fratele meu
Claude, mai mic decît mine cu șapte ani. Coco a fost în mod
sigur unul dintre modelele cele mai prolifice. Numai Gabrielle l-a
bătut în privința numărului. Ea e cu mult înaintea lui și în ceea
ce privește dimensiunea tablourilor. Mă gîndesc la marile nuduri
pe care le-am văzut născîndu-se și prinzînd viață.
Renoir era incapabil să aibă în cap două idei în același timp,
dar putea sări de la un motiv la altul făcînd abstracție de primul.
Toate problemele tabloului la care lucra i se prezentau cu o
perfectă claritate și restul universului dispărea ca și cum n-ar fi
existat nicicînd. Dacă nu-i venea inspirația, nu insista niciodată.
Cei din jur știau imediat. înceta să fredoneze și-și freca cu
violență nara stingă cu indexul aceleiași mîini. În cele din urmă îi
spunea doamnei din lumea mare, căreia îi făcea portretul, sau
modelului care îi întrerupsese cîntecul: „Ne bălăcim, ar fi mai
bine s-o lăsăm pe mîine». Doamna sau modelul se întristau
grozav. El fuma o țigară, făcea cîteva jocuri cu bilboquet-u\, apoi
se hotăra: „Gabrielle, ia adu-mi-l dumneata pe Jean cu fularul!”
Cîteodată ieșea pentru cinci minute și mergea pînă la Manière, ca
să cumpere un pachet de țigări galbene Maryland. „Trebuie să știi
să te oprești și să hoinărești!”
Cînd eram micuț de tot, trei, patru sau cinci ani, nu-mi alegea
el poza, ci profita de-o ocupație care părea că mă face să stau
liniștit. Și astfel se fixau pe pînză imaginile cu Jean jucîndu-se cu
soldații, mîncîndu-și supa, împingînd cuburi sau privind poze.
Mi-aduc foarte bine aminte de toate detaliile executării tabloului,
aflat acum la muzeul din Chicago, reprezentîndu-mă cosind.
Asta se petrecea la Magagnosc, o suburbie din Grasse unde
părinții mei închiriaseră o vilă frumoasă pe coasta muntelui.
Trebuie să fi avut vreo cinci ani. Aveam un iepure de casă cu
numele de Jeannot, pe care îl luam la plimbare pe terenul din
partea cealaltă a drumului. Tata, mama, Gabrielle, la Boulangère
și eu însumi făceam un cerc în jurul lui Jeannot de frică să nu
fugă pe munte. Era acolo un rîuleț frumos, iarbă verde, și ne
bucuram cînd vedeam că acel animal născut într-o cușcă are
iluzia vieții sălbatice. „Ca parizienii care practică alpinismul”,
spunea mama. „Ca vameșul Rousseau!” preciza tata. în casa
aceea, Gabrielle a pozat pentru întîia oară nud. La Boulangère
avea guturai și Renoir căuta zadarnic un model în Grasse. Era
vremea culesului trandafirilor pentru parfumerie, și tot tineretul
din ținut era acolo. Ș i poate că și faptul de-a se afla goale în fața
unui domn le sfia pe candidate. Tata a avut oarecare speranță cu
privire la o foarte frumoasă fată, a cărei foarte proastă reputație
era destul de cunoscută și nu mai avea de ce să se teamă. Dar ea
a spus că dacă se culca cu bărbații nu era un motiv să se și
dezbrace în fața lor. Se lăuda că n-o face decît pe cîmp, rămînînd
complet îmbrăcată. Renoir n-a mai insistat, căci acea ultimă
întrevedere îl făcuse să se îndoiască de curățenia damicelei.
Mamii i-a venit ideea s-o pună să pozeze pe Gabrielle, care
tocmai împlinise douăzeci de ani și era în plină strălucire a unei
tinereți fără probleme. Ea era atît de obișnuită să-și vadă
prietenele pozînd goale că propunerea n-a mirat-o de loc. Figura
deja în numeroase tablouri, dar îmbrăcată și totdeauna cu mine.
Eu eram vedeta și ea nu avea decît rolul secundar. Ea nu e în
acel tablou care mă reprezintă cosind, dar ei îi datorăm ideea
care m-a făcut să stau în fața șevaletului în loc să alerg pe-afară
cu Jeannot, iepurele de casă. Domnul Reynaud, proprietarul, mi-
adusese un mic dromader din tinichea colorată pe care îl
adoram. Gabrielle mă convinsese să croiesc și să cos dintr-o
bucată de mătăsică o rochie pentru «dromaderul meu». Ocupația
mă pasiona atîta încît eram aproape imobil. Renoir nu admitea
această cumințenie decît pentru că ea corespundea stării mele de
spirit. Ura modelele înțepenite de voința de-a păstra poza. „Acel
trup care nu se mișcă în timp ce mintea zboară.» în general, îmi
cerea numai, ca și celorlalte modele, să rămîn cam pe locul
desemnat, în fața unui fond din cotonade de diferite culori
uniforme, fixate de perete cu pioneze. Nu era pretențios în
privința poziției capului și a membrelor. Uneori, ca să precizeze
un detaliu, cerea: „Vrei să stai liniștit un minut?» și într-adevăr
nu dura mai mult decît un minut. îi plăcea să le vorbească
modelelor și ca ele să-i vorbească lui. Dorea o conversație banală.
De asta aprecia cîntecele Georgettei Pigeot. Ț inea în mod absolut
să facă în așa fel încît subiectul său să se contopească într-o
nimicnicie apropiată de eternitate. Voia ca subiectul să aibă atît
spiritul cît și trupul destinse. Calitatea lor de-a fi senine este
poate încă unul dintre motivele plăcerii de-a picta femei și copii.
«Bărbații sînt încordați, gîndesc prea mult!» Preocupările
profunde, dramatice, pasionate, credea tata, marchează chipul și
trupul de pecetea provizoratului. Or, după el, arta nu e destinată
decît eternității. Eroul, prins în momentul în care îl provoacă pe
dușman, femeia surprinsă în durerea cea mai crîncenă —
nașterea — nu sînt subiecte de pictură mare. Bărbatul și femeia
care au trecut prin aceste încercări și au fost înnobilați devin
subiecte mari atunci cînd, mai tîrziu, pictorul poate să-i
reprezinte într-un moment de odihnă. Nu caracterul trecător al
unui individ trebuie să-l fixezi în marmură, ci caracterul său
general, rezultatul tuturor momentelor vieții sale, eroice sau
neînsemnate, banale sau excitante. Pe scurt, sarcina artistului
nu este aceea de-a pune în valoare o clipă a sufletului omenesc,
ci de-a aduce publicul la înțelegerea omului în întregime. Scribul
ghemuit nu scrie o scrisoare frenetică într-o circumstanță
istorică. Ci scrie toate scrisorile tuturor scribilor din Egipt și le
scrie cu toată experiența întregii sale vieți și a moștenirii sale, în
climatul malurilor Nilului, cu concepția sa asupra divinității și
multe alte elemente care se reunesc în fiecare ființă. Dorința de-a
scăpa provizoratului explică disprețul pentru modă la marii
artiști. Explică și importanța nudului în istoria artei. Ce poate fi
mai etern decît trupul uman. Reprezentarea lui fără văluri îți
permite să te sustragi unui element motivat de reacții evident
trecătoare, de pornografie vreau să spun. 0 goliciune atrăgătoare
nu e ușor de înțeles decît pornind de la trupul îmbrăcat. Renoir
vorbea despre „încîntarea provenind de la contemplarea celei mai
frumoase creații a lui Dumnezeu, trupul omenesc». Adăuga: «Ș i
pentru plăcerea mea personală, trupul femeii!”
Să mă scuzați că revin asupra acestor considerații menționate
în cursul povestirii despre execuția lucrării Moulin de la Galette,
dar ne apropiem de concluzia aventurii Renoir. Presimțim
seninătatea pasionată a celei din urmă perioade. 0 s-o înțelegem
mai bine dacă pe drum notez un anume pas „spre calm”. Tata
mi-a dezvăluit-o în cursul discuțiilor noastre:
„Cînd ești tînăr crezi că totul o să-ți scape printre degete. Alergi
și scapi trenul. Pe măsură ce îmbătrînești, înțelegi că ai timp și că
o să prinzi trenul următor. Asta nu înseamnă că trebuie să
lenevești. Să procedezi repede, fără nervozitate.” Calitatea de
„vînător” nu scădea. Nu avea să dispară nicicînd. Pînă în ziua
morții sale, Renoir a rămas „la pînda motivului”, pur și simplu
vînatul îl lăsa să se apropie cu mai puțină teamă, căci
descoperise că vînătorul, în chip de alice de vînătoare, îi
propunea dragostea lui reînnoită de fiecare dată. Și eu știu cîte
ceva despre asta, fusesem eu însumi vînat și prins în capcană pe
mai bine de-o sută de pînze.
Ș tim că tata insista ca eu să-mi păstrez părul lung, ca să mă
apere contra loviturilor și a căzăturilor, și că la asta se mai
adăuga plăcerea din ce în ce mai mare de a-l picta. De aceea, la
aproape șapte ani, purtam încă buclele de un roșu-auriu.
Situația s-a schimbat din cauza apropiatei sosiri a unui frățior.
Părinții mei s-au hotărît să mă dea la Sainte-Croix. Și a fost
nevoie să mi se taie părul. Toată casa asista Ia operație, tata
întristat de această distrugere și regretînd toate tablourile pe care
încă le-ar mai fi putut picta cu acel „ciuf”. Mama, precisă și
practică, dînd indicații frizerului; Gabrielle și la Boulangère
plîngînd. Eu nu mai puteam de bucurie. Părul acela mă făcuse
să trec prin emoții foarte diverse, un adevărat duș scoțian.
Complimente măgulitoare, acasă și la atelier: „E aur”, repetau
după Renoir. Dar, pe stradă, puștii îmi spuneau „fată” sau
„bidinea”. Mai ales insulta asta mă atingea, din cauza dușmăniei
pe care o avea tata pentru acea unealtă. Așa erau denumite
marile perii cu coadă lungă cu care se curățau pînzele de
păianjen din colțurile tavanului. Lui îi plăceau păianjenii.
„Distrug muștele și sînt în stare să fie credincioși!” Servantele
ascundeau bidineaua în pivniță, în spatele grămezii de cărbuni,
și o foloseau fără știrea patronului.
Atunci cînd detaliul vreunui tablou pentru care pozam
necesita oarecare imobilitate, Gabrielle îmi citea poveștile lui
Andersen, care îi plăceau ei și tatii tot atît de mult ca și mie. 0
preferam pe aceea despre Supa cu bețișorul. 0 știam pe de rost.
Cînd șoricuța povestește despre banchetul de la curte și
spune:”Eram a douăzecea în stînga bătrînului nostru rege. Cred
că acesta-i un loc onorabil, nu?...” Gabrielle își regăsea accentul
ei din Essoyes și noi ne închipuiam ospățul regesc imitat după o
nuntă din Burgundia. La urmă, după ce șoricuța explicase că
rețeta cere ca regele să-și moaie de trei ori coada în supa
clocotindă și că acesta o ia în căsătorie ca să evite această
încercare, Renoir făcea cu ochiul. Fața lui se încrețea de o
bucurie șireată. înceta să mai picteze și cerea o țigară. Ne
cuprindea o plăcută emoție. Era foarte plăcut. Ședința reîncepea
și Gabrielle trecea la Soldatul de plumb.
Renoir păstrase obiceiul de a-și primi vizitatorii în atelier după
ședință. într-o seară în care lumina verii se prelungea, spre satis-
facția lui, unul dintre ei a sosit înainte de terminarea lucrului Îi a
auzit concluzia de la Rățușca cea. urîtă. «Cum, i-a spus el ui
Renoir, permiteți să i se spună fiului dumneavoastră povești cu
zîne, niște minciuni? 0 să creadă că animalele vorbesc! — Chiar
vorbesc!” a răspuns tata.
Atunci cînd poveștile lui Andersen nu mai erau în stare să mă
facă să stau liniștit, mă trimitea acasă și trecea la un buchet, la
niște fructe, la umărul Boulangerei sau la profilul Gabriellei.
Niciodată nu mă pedepsea pentru că fusesem nesuferit cînd
pozam. Ș i, totuși, numai Dumnezeu știe de cîte ori am fost! „0 să
urască atelierul; să nu cumva să-i spuneți ceva!» Atunci cînd
fusesem foarte cuminte și Renoir putuse avansa mult cu tabloul,
datorită liniștii mele, nu voia să fiu răsplătit. Detesta ideea de-a
transforma viața unui copil într-un continuu concurs pentru
premiul de cumințenie. Tata admitea bătaia la dos, «tot atît de
sănătoasă pentru părinți ca și pentru copii», cu toate că nu era în
stare s-o aplice el însuși. Interzicea palma pe obraz și chiar să ni
se atingă obrazul. „Pentru asta a fost inventat dosul.” Nu voia să
ni se dea bani pentru vreo treabă făcută. A face un serviciu cu
speranța de-a fi răsplătit i se părea o infamie. „Au să afle și încă
prea devreme că banii există!” Ar fi vrut ca, pentru noi, anumite
lucruri ca ajutorarea aproapelui, prietenia, dragostea, să nu se
vîndă. Mai tîrziu, la colegiu, îndemnat de exemplul camarazilor
mei care «făceau comerț >>, vîndusem un creion unuia dintre ei.
Foarte mîndru, deoarece crezusem ță asta era legea lumii, mă
lăudasem acasă. Spre marea mea surpriză, abia am putut evita
bătaia. A trebuit să înapoiez banii cumpărătorului și chiar să-i
dăruiesc un pistol pe care tocmai mi-l dăduse nașul meu
Georges. Teama părinților mei de-a ne vedea ajungînd
«comercianți», adăugată la cunoașterea generozității și a
economiilor tatii, avea să ne întipărească mie și fraților mei
noțiunea definitivă a relativității valorilor pazate pe bani. Mă
gîndesc ce mutră ar fi făcut Renoir dacă ar:i văzut în America
copiii familiilor bogate cîștigînd cîțiva bani, oferind băuturi
trecătorilor sau ducînd ziarele acasă. Cînd acești tineri arată
părinților, plesnind de mîndrie, ce-au cîștigat, sînt felicitați. Tata
ar fi considerat acest exercițiu ca pe un rit al cultului care, după
părerea lui, e pe cale să ia locul creștinismului — vechiul cult al
vițelului de aur.
După ce trecuseră patruzeci de ani de cînd pozam pentru unul
dintre ultimele portrete cu părul lung, l-am revăzut la New-York
la Durand-Ruel. Era de vînzare și eu și soția mea eram foarte
tentați să-l cumpărăm. Sînt reprezentat îmbrăcat cu un costum
din catifea albastră foarte fină, întregit de un impresionant guler
de dantelă. Acest soi de deghizare avea să ajungă foarte popular
sub numele de «mitul lord Fauntleroy». Ț in în mînă un cerc și
sînt cu fața la public, privindu-l nu prea grațios. De ce oare
ținuse tata să mă înfățișeze în acea îmbrăcăminte caraghioasă pe
care o uram, nu știu. Poate că era o amintire afectuoasă pentru
Van Dyck, sau poate că voia să vadă cum va scoate-o la capăt
fără să dăuneze carnației cu acea masă de albastru adîncă
precum noaptea. înainte de a ne hotărî, soția mea și cu mine am
consultat-o pe Gabriclle care a scos țipete mari; „Acolo nu ești tu
așa cum erai de obicei. Trebuia să te îmbrăcăm cu forța în acel
costum și tu mă băteai cu picioarele”. Tata hotărise și eu fusesem
nevoit să mă supun. Dar evocarea îngrozitoarelor scene de către
Gabrielle, care au însoțit acea înfrîngere, ne-a făcut să nu mai
cumpărăm tabloul. Bănuiesc că gulerul de dantelă, în mintea
mea, contribuia la calitatea de „fată” a părului meu. Ca o reacție
împotriva acelei pieptănături nenorocite, nu-mi plăceau decît
stofele aspre, ghetele mari, tot ceea ce mi se părea masculin și,
înaintea oricărui alt articol vestimentar, „șapca lui Pierre», aceea
purtată de elevii de la Sainte-Croix și care reprezenta pentru
mine simbolul perfect al eleganței masculine. întocmai ca și
coroana regilor, eu îi atribuiam puterea de-a conferi posesorului
ei, o dată cu o importanță de netăgăduit în societate, calități
evidente de bărbăție și curaj. Cînd fratele meu venea să ne vadă
duminica, eram convins că mulțimi întregi, după exemplul meu,
aveau ochii ațintiți cu admirație spre șapca lui. Cînd, după
nașterea lui Claude, am fost dat la Sainte-Croix, au făcut-o
desigur pentru a-i permite noului sosit să se întindă în
apartament, dar și pentru că, dîndu-mi-se dreptul de a purta
faimoasa șapcă, sperau să încetez cu văicărelile mele care
ajunseseră insuportabile. Gabrielle pretindea că mi se întîmpla
să mă culc pe jos și să repet ore întregi: „Vreau șapca lui Pierre!”
într-o zi, la Essoyes, Marie Corot mi-a dăruit o șapcă de elev al
școlii de muzică din localitate. Forma era aceeași, dar lipsea
crucea brodată din mijloc și banda de catifea albastru-închis.
„Ț ine dragul meu, iată șapca lui Pierre.” Indignat de această
profanare, m-am repezit la ea cu pumnii. Marie era o
bucătăreasă prea bună pentru ca acest acces să nu mă ducă la
bătaia maternă.
Cu portretul lui Vollard a fost o poveste întreagă. De la prima
lui vizită la Château des Brouillards trecuseră mulți ani. îl
cunoscuse pe Cézanne, care îl adoptase ca pe unicul său
negustor de tablouri — «... pentru că celorlalți nu le pasă de loc
de mine...» — și începea pentru Vollard acel succes pe deplin
meritat care avea să uimească Parisul. Locuia în pivnița de sub
prăvălia lui din strada Laffitte. în locuința aceea ciudată,
îngrămădea lucrările lui Cézanne, mobilele scumpe și edițiile de
cărți rare. îi invita pe cei mai mari amatori de artă din Paris la
somptuoase dineuri, după obiceiul creol în general, pregătite de
niște rude și servite de surorile Odette și Raymonde Mathieu, care
trecuseră în serviciul iui. Odette era o fată frumoasă, de aceea,
temîndu-se de vreo ispită, o trimitea să se culce acasă la părinții
ei, îndată ce termina cu spălatul vaselor și cînd invitații se mai
aflau încă acolo. Micul lui păcat era un fel de snobism care îl
făcea să-și limiteze aventurile numai la adevăratele femei de
lume. Tata spunea că acel snobism îl ajuta să-i înțeleagă mai
bine pe dienții săi. Era mai înalt, mai puternic, mai bun decît
fusese vreodată; tata spunea mai frumos. „înainte el era Othello.
Îmbătrînind, devenea Massinissa, regele Numidiei!” Dormita la
fel, mai ales atunci cînd un amator îl întreba de prețul unei
lucrări de Cézanne. Mi-aduc bine aminte de prăvălie, vopsită cu
ocru galben. De altfel, în jurul lui Vollard, văd totul în acea
culoare, mai mult sau mai puțin închisă, de la hainele lui dintr-
un superb tweed maro, pînă la tenul de meridional. Cînd intrai
din stradă te împiedicai de pînzele îngrămădite lîngă perete.
Atunci cînd vreun eventual client întindea mina pentru a
întoarce o pînză, era oprit imediat de faimosul: „Acest tablou nu
poate să vă intereseze. Nu e pentru dumneavoastră”. Numai
foarte tîrziu acest om extraordinar a ieșit, pentru mine, din
poveștile cu zîne pentru a deveni o realitate. Ceea ce izbea
imaginația mea de puștan era atmosfera locului, culoarea lui,
pînzele ghicite, vocea lui Vollard: „Spuneți-mi, domnule Renoir...»
și aceea a mamei încercînd să înțeleagă cum de orezul care se
servea la Vollard rămînea totdeauna boabe foarte distincte și nu
se zdrobea nicicînd. Vollard explica: «La noi, în insula Réunion,
indigenii n-au ceas. Pun apa și orezul la întîmplare într-o
tărtăcuță veche și încălzesc totul cu un foc din resturi de trestii
de zahăr, adorm și, cînd se trezesc, e fiert și e un deliciu!”
Această biruință a instinctului asupra rațiunii îl bucura pe tata.
Înainte de-a mă întoarce la portret, am să vă mărturisesc una
din naivitățile vîrstei mele fragede care o să vă dea o bună idee
despre admirația pe care o aveam pentru Vollard: eu credeam că
moneda Statelor Unite ale Americii luase numele lui. Mulți ani
am vorbit despre „vollard”, care era egal cu cinci franci, și mă
miram că nu văd efigia prietenului nostru pe acele monede. Ș i
acum încă mi se mai întîmplă să fiu distrat și să spun: „bugetul
pentru dezvoltarea rachetelor Saturn este de atîtea bilioane de
vollards-i!” în acel portret pe tata îl necăjeau hainele. Vollard era
foarte cochet și le comanda la un mare croitor. Renoir dădea din
cap trist și spunea: «Parcă v-ați deghizat!» Mai tîrziu avea să se
obișnuiască cu eleganța lui Vollard și să-l picteze cu înfățișarea
lui de fiecare zi. Cézanne avea să facă adevărate capodopere cu
cămașa albă a aceluiași model. Cu toate că, în marele lui portret,
n-a îndrăznit niciodată să termine cămașa aceea. A rămas un
colțișor care n-a fost niciodată pictat. „Dacă astup gaura asta aș
putea să distrug echilibrul tabloului și va trebui s-o iau de la
început.” Vollard, care nu era liniștit pe podiul nesigur pe care-l
așezase Cézanne, l-a implorat pe acesta din urmă să nu mai facă
nimic. Căzuse de vreo două-trei ori și se lovise la genunchi și asta
în ciuda afirmațiilor lui Cézanne: „Să n-aveți nici o teamă, cu
condiția să nu vă mișcați mai mult decît un măr. Oare mărul se
mișcă?”
Pentru portretul de care e vorba, Renoir avea chef să-și
costumeze modelul într-un suveran exotic: „Numai să putem găsi
un costum de satrap!” La Boulangère, căreia îi plăcea armata, a
fost de părere să închirieze un costum de general. Gabrielle era
pentru un costum de îmblînzitor. Era mai bun dar nu destul de
măreț. Scotocind prin sertarele comodei unde își îngrămădea el
mulțimea de vechituri, tata a găsit un costum de toreador pe
care-l cumpărase în Spania în timpul călătoriei sale cu
Gallimard. „Vollard n-arată ca un toreador, dar culoarea i se va
potrivi.” Toți prietenii noștri au crezut că e vorba de-o glumă. Dar
n-a fost. Renoir nu avea de loc intenția să-și bată joc de modelul
său. Ș i a pictat portretul pe care îl cunoaștem. Mă întîlnesc și
acum persoane care-mi spun: „Tatăl dumneavoastră a vrut să-i
facă o farsă lui Vollard”. Ca și cum ai picta o capodoperă pentru
veșnicie ca să faci o farsă.
Portretul doamnei de Galéa mi-a făcut o impresie grozavă
pentru că acea doamnă se potrivea cu imaginea mea despre
împărăteasa Joséphine. Pasiunea mea pentru soldații imperiului
nu scăzuse. Aveam o mulțime și printre ei un grup întreg care-l
înfățișa pe Napoleon și personajele de la curtea lui. Bineînțeles că
era și Joséphine, îmbrăcată într-o rochie albă și aurie,
înconjurată de doamnele ei de onoare. După ce Gabrielle îmi
povestise că doamna cu portretul era și ea creolă, admirația mea
a fost nemărginită. Frumusețea și distincția ei erau vădite și
Renoir era încîntat s-o picteze. Vollard i-o prezentase și tot el se
ocupase și de decorurile necesare. în mod sigur, nu eram
singurul care o asemănăm pe doamna de Galéa cu Joséphine de
Beauharnais, căci lucrurile care s-au adus la atelier făceau parte
dintr-un stil hotărît „Consulat”. Erau foarte noi și foarte aurite și
veneau direct din faubourg Saint-Antoine. Gabrielle și cu mine ne
manifestam admirația zgomotos. Mama își mușca buzele. Primul
impuls al lui Renoir a fost acela de-a trimite înapoi acele urîțenii.
Dar s-a temut să nu-l necăjească pe Vollard, care avea prea mult
gust ca să nu fi prețuit la justa lor valoare șezlongul și
accesoriile. Fără îndoială că spera ca acea îngrămădire de aur,
mătase și acaju să-l inspire pe Renoir ca să facă ceva foarte
„luxos”. Renoir a ascuns o parte din mătasea mobilei sub o pernă
mare de mătăsică lucioasă, a acoperit podeaua cu un covor
vechi, a atîrnat ici și colo cîteva cotonade și a împodobit fondul
cu o tapiserie imaginară înfățișînd o cocotă. A ales dintre rochiile
aduse de model una foarte strălucitoare, lungă, cu pieptul și
umerii goi. 0 egretă și cîteva pietre în păr, un colier sclipitor au
sfîrșit prin a da o impresie de „fals Empire” care l-a amuzat.
De altfel, pentru el, stilul Empire nu era suportabil decît „fals”,
și Vollard o știa foarte bine.
Un alt model care m-a făcut să visez a fost Missia Godebska,
pe vremea portretului Missia Edwards. Soțul ei mă impresiona
parcă și mai mult decît dînsa. Eram la colegiu și datorită unei
prea fericite anghine am rămas acasă și am putut să respir
atmosfera plină de vitalitate care se degaja din acele două forțe
ale naturii. Nu-i destul să spunem că Missia era frumoasă. Albert
André, care o cunoștea bine, spunea că atunci cînd intra într-un
restaurant oamenii încetau să mai mănînce. Fiica unor nobili
polonezi sărăciți, crescuse într-un palat unde rareori erau plătiți
servitorii, dar unde regi și regine, artiști mari sau milionari
veneau s-o asculte cîntînd la vreunul din cele treizeci de piane
ale ei. în unele încăperi se aflau cîte o jumătate de duzină.
Precursoare a lui Giraudoux, care pretinde în Ondine că fiecare
teatru nu e decît teatrul unei singure piese, Missia afirma că
fiecare pian e perfect numai pentru o singură bucată și e
imposibil să cînți corect o fugă de Bach pe instrumentul care s-a
adeverit a fi bun pentru o melodie de Schubert.
Fusese atît de săracă încît dormise pe băncile din grădinile
publice, atît de bogată că nu-și cunoscuse mărimea bogăției,
căsătorită de mai multe ori, prietena celor mai talentați scriitori
și artiști, într-o vreme cînd la Paris talentele nu mai puteau fi
numărate. Prieteniile ei mergeau de la Bonnard la Debussy, de la
Mallarmé la Renoir. Fusese căsătorită cu Charcot, urmărise
lucrările lui Berthelot, îl încurajase pe Deaghilev care afirma că,
fără Missia, n-ar fi existat baletele rusești la Paris. Avînd un
trecut în stare să umple zeci de vieți foarte bogate, avea totuși
înfățișarea unei fetițe. Presupun de altfel că, în momentul
portretului făcut de Renoir, era și în realitate foarte tînără.
Necazurile părinților ei cu creditorii îi deschiseseră ochii asupra
vieții la vîrsta cînd fetele se mai joacă încă cu păpușile. Contactul
cu operele lui Bach și Dante, dintre cei morți, cu operele lui
Proust și Sibelius, dintre cei vii, i-a servit drept colegiu. Vorbea
toate limbile. 0 ușoară tărăgănare a literii r îi făcea și mai plăcută
conversația.
Edwards era un om de afaceri de origine turcă și arăta într-
adevăr ca un turc. Cu mîinile goale rupea un pachet de cărți de
joc și strîmba monede. Tatăl său, care făcea de pe atunci parte
din viața pariziană, a fost comanditarul lui Paul Durand-Ruel
după războiul din 1870. Fiul controla o mulțime de întreprinderi.
Aceea care mă impresiona cel mai mult din cauza sonorității
numelui ei era «Amenajarea portului din Ș antan- der.» Era
proprietarul unui mare ziar, Le Matin, și dacă nu mă înșel, al
unor mine de cărbuni, de cupru, de fier, de nichel. Extrăgea
bauxită în Provența pentru fabricarea unui metal, încă puțin
cunoscut, dar căruia el îi prezicea un mare viitor, aluminiul. Ca
s-o amuze pe Missia, cumpărase o fabrică de automobile. Mi se
pare că era marca Mors. Pentru a cuceri o asemenea femeie, și a
o hotărî să se mărite cu el, folosise următorul mijloc: în fiecare
seară invita la masă prietenii tinerei femei. Cum nu se putea lipsi
de prietenii ei, era și ea obligată să se alăture bandei; Edwards o
așeza la dreapta lui și ea găsea invariabil sub șervet o cutiuță
conținînd un diamant de mare valoare. << Care femeie putea să
reziste?” întreba tata. Exista și un soț, un bărbat remarcabil,
scriitor talentat, fondatorul primei reviste de avangardă, care se
credea „business- man». Edwards a răscumpărat afacerile lui,
care erau lamentabile și l-a trimis să conducă mine de nu știu ce
la capătul celălalt al lumii. Acesta era Thadee Natanson, anima-
torul revistei La Revue Blanche. Missia era loială. N-a răspuns
avansurilor lui Edwards decît atunci cînd Natanson, înțelegînd că
nu te poți lupta cu uraganul, i-a redat libertatea.
Gurile rele îl acuzau pe Edwards de numeroase fapte rele.
Pretindeau chiar că nu punea preț prea mare pe-o viață
omenească. Mai tîrziu, după domnia Missiei, după ce ea se
măritase cu pictorul Sert, Edwards a pierdut-o pe noua lui soție,
o actriță celebră, în timpul unei croaziere pe Rin. La sfîrșitul unei
petreceri, la care se băuse destul, ea a alunecat în rîu și a rămas
acolo. Gurile rele ale parizienilor au insinuat că acea alunecare
fusese „ajutată”. Dar nimeni n-a putut face dovada acelor aluzii.
Nu citez această bîrfă decît ca să vă dau o idee despre interesul
pe care-l stârnea fiecare acțiune a lui Edwards la francezii de la
începutul secolului. Oricum, el îi plăcea tatii enorm, care îi arăta
și el un fel de afecțiune. Era cu atît mai impresionant cu cît
Edwards detesta pictura aproape tot atît cît detesta Renoir
afacerile. Atunci cînd Missia reușea să-l care la vreo expoziție,
soțul dispărea, ducîndu-se să facă o partidă de manila cu șoferul
la circiuma din apropiere. Cu toate acestea, n-a scăpat nici o
ședință la portret. în timpul lucrului o trăgea pe Gabrielle în
bucătărioară și juca cărți cu ea. Imediat ce Renoir se oprea,
alerga lingă el, și cei doi bărbați, fericiți că sînt împreună, își
povesteau cîte ceva. Afară de artă și de afaceri, se înțelegeau
aproape în toate: mîncare, femei, clime și aveau aceleași
aversiuni. De pildă, nici unul, nici celălalt nu puteau suferi
oamenii care fac glume proaste, crezînd că pot răscumpăra
bădărănia printr-un «spirit». Mi-aduc aminte de o poveste a lui
Edwards privind un ziarist „foarte parizian”. Fiind în întârziere la
un dineu, pe cînd urca scara, acel farsor de profesie căuta ceva
hazliu de făcut sau de spus care să poată înveseli societatea și
amăgi pe stăpîna casei. A crezut că găsise și a sunat, sigur de
succesul lui. I-a deschis un servitor. Din vestibul, putea zări o
adunare numeroasă care tocmai atacase friptura. Și-a pus
pălăria pe măciulia bastonului, s-a așezat călare pe el și,
simulînd mișcările unui cavaler în galop, a făcut înconjurul
camerei strigînd: „Hai căluț... hai căluț... la galop... la galop...»
Oamenii se priveau fără să înțeleagă, în timp ce el încetinea
oarecum neliniștit. [Un ultim „hai căluț» i-a rămas în gît. Tocmai
băgase de seamă că greșise etajul.
 în momentul cînd a început portretul Missiei, tata trecuse de
puțină vreme prin criza cea mai groaznică de reumatism din cîte
avusese. Mîinile i s-au deformat și mai tare. Atunci fusese nevoit
să renunțe la mingile de jonglat. Și a mărit durata exercițiilor cu
bagheta, acasă, dimineață. Tot azvîrlind și făcind să se
învîrtească bucata de lemn, nu se oprea din mers. Apoi îi cerea
scuze doamnei Brunelet, portăreasa, care locuia chiar sub noi. I-
a dăruit o pînză mică ca să-i mulțumească pentru răbdarea ei.
La atelier, profita de orice oprire ca să se joace cu bilbo<]uet-u\ și
ajunsese la o mare dexteritate. Se îndopa cu antipirine și alte
medicamente și nu minca aproape nimic. Aceste precauții, care
de altfel nu-l costau prea mult, erau fără efect. în unele zile se
simțea atît de înțepenit că trebuia să se ajute de două bastoane
ca să parcurgă cele cîteva sute de metri de acasă pînă la atelier.
Această stare de lucruri îl mîhnea pe Edwards care sosea în
fiecare zi cu un nou medic. El îl examina pe Renoir, dădea din
cap, și declara că știința ignora totul despre forma asta de
reumatism. Edwards îi insulta. Unul dintre ei l-a întrebat pe tata
dacă a avut sifilis. I s-a răspuns că nu. „Numai că, a stăruit omul
de știință, poți foarte bine să ai sifilis și să nu-ți dai seama. —
Degeaba!” a răspuns Renoir. Din nenorocire misterioasa boală
care îl cuprindea neînduplecată era mai nemiloasă decît cea mai
rea dintre bolile venerice. Chiar și în vremea noastră, cu cortizon,
cei mai buni specialiști au fost incapabili să-I salveze pe Raoul
Dufy.
Fiindcă veni vorba despre „sifilis”, lui Renoir nu-i plăcea acest
termen și el spunea pur și simplu „verole” x. Faimosul răspuns al
lui Saint-Simon, victima vărsatului: „Domnule, totul e măreț la
regi!» îl distra grozav. „Oamenii aceia din secolul al XVIII-lea știau
încă franceza!”
Parisul era tulburat de baletele rusești. Pe cînd îi făcea
portretul, Renoir o ruga pe Missia să-i vorbească despre
Stravinsky. Cu ajutorul vocii și al pianului, ea încerca să-i dea o
idee despre muzica tînărului compozitor. îi spunea: „El e în
muzică ceea ce dumneavoastră sînteți în pictură”. într-o seară,
cînd soții Edwards rămăseseră la cină, Missia abia ciugulea, dar
Edwards înghițea cu poftă mîn- carea mamii — au avut o
idee:”Vă luăm pe toți cu noi la spectacol I” Tata era în plină criză
și mergea cu greutate. Totuși a fost ispitit. Mama s-a îmbrăcat
într-o clipită. Gabrielle a dat fuga pînă la atelier și a îmbrăcat o
rochie de la familia Callot, pe care Renoir o folosise în mai multe
tablouri. Jeanne Baudot, prietena familiei Callot, îi procura acele
rochii, „foarte utile pentru anumite motive...» Rochia era
demodată și Gabrielle arăta ca o țigancă, spre marea bucurie a
lui Edwards. Și eu am luat parte la petrecere și am îmbrăcat
repede frumoasa mea uniformă de la Sainte-Croix cu trei rînduri
de nasturi auriți. Edwards și Missia erau în ținută de seară,
urmînd să se întîlnească cu Deaghilev la miezul nopții la
Maxim’s. Renoir
1
La petite vărole (fr.)=vărsat, Ia verole=sifilis. își păstrase
hainele de lucru, vestonul din pînză groasă, închis la gît, cămașă
de flanelă, cravată albastră cu picățele albe și șapca pe care o
ținea pe cap de teamă ca frigul să nu-i provoace nevralgii. Mama
și Gabrielle voiau să-l îmbrace cu hainele negre. Tatii efortul i s-a
părut prea mare și a plecat așa cum era. Edwards avea o lojă
permanentă și problema locurilor nu se punea. Ajun- gînd în fața
marii scări a teatrului, Renoir s-a gîndit că va trebui să renunțe.
Edwards l-a luat în brațe și l-a dus în mod solemn, încadrat de
Missia și de mama, sub ochii stupefiați ai spectatorilor. Trebuie
să mărturisesc că formam un grup ciudat. Sala era splendidă.
Publicul care venea să aplaude, sau să fluiere acele balete care
aveau să tulbure arta spectacolului, era de-un lux care depășea
imaginația. Nu exagerez cînd spun că era mai frumos decît în
visurile mele de copil curtea prinților lui Andersen și a zînelor lui
Perrault. De atunci n-am mai văzut ceva asemănător. Negrul
costumelor bărbaților, în picioare în spatele femeilor, scotea în
evidență strălucirea lor. Era ca un imens buchet de umeri goi
ivindu-se din mătăsurile de culori deschise. Pe acea carnație,
strălucirile albe ale diamantelor, sclipirile barbare ale rubinelor,
reflexul rece al smaraldelor, dulceața perlelor care mîngîiau
piepturile dădeau acelor femei și, indirect, întregii adunări un fel
de noblețe, provizorie poate, dar evidentă. Nu erau creaturi din
carne și sînge, ci personajele unui tablou, oameni care nu merg
nicicînd pe stradă, nu se molipsesc de guturai și nu transpiră
vara urcînd colinele din Mont- martre. Toți oamenii aceia aveau
binoclurile ațintite asupra tatii care nici nu-și dădea seama de
asta. Gabrielle credea că îl recunosc și se văitau din cauza ținutei
sale: „Un veston de pînză cu pete de vopsea și o șapcă de ciclist,
cum om fi arătînd oare!” Mama a zîmbit, amuzată de acea
încredere în gloria „patronului». Missia a pus lucrurile la punct.
„Nici jumătate dintre ei nu cunosc numele lui Renoir, și chiar
dacă l-ai aduce pe Tițian, nimeni n-ar ști cine e el!» Renoir a fost
încîntat de spectacol, și Edwards a fost fericit să-l vadă fericit. Se
reprezenta Petrușca. Nu mai știu dacă atunci, în prima seară, am
văzut Spectrul trandafirului și pe Nijinski tra- versînd scena „ca o
pasăre”, a spus Gabrielle. „Ca o panteră!” a spus tata.
După ce gravase patruzeci de ani pahare de metal și tacîmuri,
unchiul meu Henri ajunsese la vîrsta pensionării și trăia
împreună cu soția sa Blanche într-o vilă mică din Poissy. Avînd
vreme, a putut relua legăturile cu fratele său mai mic, pe care îl
îndemnase să devină artist, cu vreo cincizeci de ani în urmă, și
despre care vorbeau atîția oameni, unii cu admirație, mulți alții
cu dezaprobare. După cîteva vizite în strada Caulaincourt, Henri
și Blanche au declarat că nu înțeleg nimic din pictura lui Renoir,
dar probabil că era frumoasă deoarece se vindea în așa fel încît
să-și poată permite un atelier atît de mare, o locuință
confortabilă, o casă la Essoyes și călătorii în sud. Renoir era
fericit că-l vede din nou pe fratele său, a cărui viață o considera o
reușită perfectă. Casa din Poissy îl încînta ca un simbol armonios
al fericirii burgheze. Parchetele și mobilele în stilul Renașterii, de
la Dufayel, erau lustruite ca niște oglinzi; numai perdele cu
ciucuri, bibelouri delicate, tablouri repre- zentînd scene din piese
de teatru. Am mai vorbit despre animalele favorite ale cuplului:
foxterierul cu păr mic, Le Roi, apoi canarul Mayol, tronînd în
mijlocul tabacherelor cu muzică și amintirilor de la Expoziția din
1900. Mărie, credincioasa servitoare, își petrecea viața făcînd să
lucească grătarele de la sobe cu tripoli și să șteargă cu o cîrpă de
lînă urmele pașilor vizitatorilor. Salamandre scînte- ietoare din
nichel împărțeau căldura lor moleșitoare în acest cuib călduț. Tn
șemineul dat cu plombagină, butucii fuseseră înlocuiți cu un coș
de flori artificiale. Mi-amintesc și de o vîrtelniță împodobită cu
panglici roz. Mîncarea Măriei era complicată dar delicioasă:
bușeuri, vol-au-vent, ciorbă de raci, profiterol, lapte de pasăre,
stropite cu vinul vechi de Bordeaux din sticla ce se odihnea într-
un coș. N-am văzut niciodată vinul servit cu atîta dichis, și faptul
mă uimea grozav.
Reluarea relațiilor s-a făcut înainte de-a merge eu la Sainte-
Croix. Unchiul și mătușa mea s-au ocupat mult de mine. Erau de
acord să nu merg la școală. Oare nu avusese Henri un coleg la
Odiot care de-abia știa să citească și să scrie și care avusese
mare succes cu gravura? Dar nu înțelegeau cum părinții mei,
trăind la Paris, nu mă duceau de loc la teatru și mai ales la cafe-
concert. S-au oferit să mă ia cu ei în fiecare joi la matineu și să
dea un ajutor la remedierea acestei lipse. Tata și mama au primit
cu bucurie, în ciuda obiecțiilor unor prieteni, cărora le era teamă
că urechile mele nevinovate vor auzi grosolăniile care constituiau
pe atunci miezul cîntecului francez. Renoir nu credea în puterea
de înrîu- rire a fructului oprit. „Dacă n-ar fi fost oprit, Adam nici
nu s-ar fi uitat măcar la el!” Peste cîteva zile, puțin emoționat,
agățîndu-mă de brațul mătușii Blanche, îmi făceam intrarea la
Scala, unde l-am auzit pe Polin, fără să înțeleg prea bine aluziile
care zguduiau sala de rîsete neîntrerupte. Expresia „café-concert”
avea încă întreaga ei semnificație. La spatele fotoliilor se afla o
etajeră îngustă pe care spectatorul de pe locul din spate putea
să-și pună ceea ce consuma, în timpul spectacolului, chelnerii
umblau neîncetat și serveau. „Garson, o votcă de anason...
garson, un mazagran... — uite că vine!” Comenzile se încrucișau
acoperind cupletele „ingenuei de la țară” sau ale „comicului
idiot”. Numai marile vedete se bucurau de atenția liniștită a
publicului. Nu pot rezista poftei de a vă da o mostră de cîntec din
vremea aceea, luată dintre sute de altele la fel: un domn e așezat
la teatru alături de o doamnă și în spatele unei coloane care îi
împiedică să vadă spectacolul; doamnei, care se plînge, el îi
propune să-i arate altă coloană:
Si vous voulez la voir Venez chez moi ce soir J'veux bien
vous la prêter Mais faut pas l’abimer.
(Dacă Vreți să o vedeți/ Veniți la mine astă seară/ V-o
împrumut cu drag/ Dar nu trebuie s-o stricați.)
Unchiul meu Henri a băut un țap, mătușa mea și cu mine cîte
un sirop de rodii. Am fost atît de fericit de acea ieșire că părinții
mei au hotărît s-o repet și duminica, în fiecare săptămînă, la
Théâtre-Montmartre însoțit de Gabrielle. Acelor înțelepte hotăriri
le datorez faptul că eu cunosc repertoriul deșănțat ai cîntărețiior
de la începutul secolului și aproape toate melodramele marii
epoci care se mai jucau încă la Théâtre-Montmartre.
Moartea unchiului meu Henri, în 1903, a fost tot atît de simplă
ca și viața lui. Blanche și el tocmai sfîrșiseră dejunul și digerau
fericiți, bine instalați în fotoliile de catifea broșată din salon. Ea îi
povestea soțului că Le Roi încercase să-l muște pe poștaș. El nu
răspundea, părînd că doarme. „Hai, nu mai face pe ramolitul” i-a
spus ea. Dar el murise.
Pe mătușa mea Liza n-o vedeam așa de des. Ultimele noastre
legături neîntrerupte datează din 1900, cînd tata a petrecut o
parte din vară la Louveciennes. Mama găsise să închirieze o casă
încîn- tătoare, pierdută în frunziș, nu prea departe de gară.
Grădina, destul de mare, se întindea pînă Ia un perete vechi
peste care puteai ghici casa vecină, nelocuită. Eu mă cățăram
adesea peste acest obstacol ca să mă joc de-a jungla de partea
cealaltă. Uitam și de ora mesei, atît de mult mă fascina locul, și
Gabrielle trebuia să vină să mă caute acolo. Mama era prea
greoaie pentru acea escaladare. Tata era și el încîntat de
domeniul acela îngrădit și l-a sfătuit pe doctorul Baudot să-l
cumpere. Ș i așa s-a făcut că nașa mea Jeanne a cunoscut Lou-
veciennes. Avea să moară în casa aceea unde totul îi amintea de
Renoir. S-au împlinit trei ani de cînd s-a dus pe urmele celui
care dăduse vieții sale un rost. Nici o singură zi, de atunci cînd
fată tînără fiind își așezase șevaletul alături de el, nu se
îndepărtase de amintirea lui, nici o singură zi nu-i fusese
necredincioasă cultului acelui vrăjitor prietenos care îi
destăinuise lumina, culoarea și forma.
Casa mătușii Liza era de cealaltă parte a satului. Cîteodată,
unchiul meu Leray trecea pe la noi și spunea cu glas hotărît:
„Mîine vă invit la masă. Friptură de vițel. La douăsprezece fix!”
Casa lor, care mi se păruse somptuoasă cînd eram mic de tot, mi
se părea dărăpănată. Poate că, pe vremea bunicii, soții Leray nu
îndrăzneau să fie nepăsători. Acum, un strat gros de praf
acoperea mobilele pentru vecie. Liza spunea sincer că nu-i plăcea
să deretice prin casă. De altfel, nici n-avea timp. Dorința ei de-a
se devota nu scăzuse și își petrecea viața la căpătîiul bolnavilor.
Se interesa mai ales de femeile lăuze, făcînd pentru ele ceea ce
refuza să facă acasă la ea, ștergînd praful de pe mobile pînă în
cele mai ascunse colțișoare, scoțînd cenușa, opărind cu leșie și
făcînd bucate. Toate fructele, legumele, găinile și iepurii din
grădinița lor erau dăruiți. în vremea asta, Leray bătea străzile din
sat în căutarea unui interlocutor, sau mai degrabă a unui
auditor. După ce găsea unul, îi împărtășea ideile sale politice,
lovind serios în ministrul Delcasse pe care îl numea „pomădatul».
Una dintre victimele lui favorite era Cathe- rine, servitoarea
familiei Baudot. Cînd soseam noi la masă, casa era goală. Soții
Leray nu încuiau niciodată ușa cu cheia și noi intram. Jocul meu
favorit era să sar pe canapeaua care fusese roșie, scoțînd din ea
un nor de praf. „Destul!» spunea mama cu un ton care putea
prezice o bătaie. „Lăsați-l să se joace, răspundea Liza care își
făcea în sfîrșit apariția, deretică și el!» îl trimitea repede pe
Charles să cumpere friptura de vițel. Ș i unul și celălalt uitaseră
de invitație. Unchiul meu pleca imediat. „în cinci minute sînt
înapoi. Poți să aprinzi focul.” Vai! era vară, și în drumul lui erau
deschise toate ferestrele prin care se zăreau oamenii sorbin- du-
și cafeaua de după-masă. în jurul meselor plutea o atmosferă de
destindere. << Ați citit în ziar...» făcea comisionarul nostru. Eia
un început. La ora patru, dacă aveam noroc, se întorcea cu
friptura de vițel. Uneori nu se întorcea decît noaptea. între timp,
tata ne dusese de multă vreme să mîncăm la hanul din
apropiere. Pentru Liza era o sărbătoare. „Așa n-o să mai fiu
nevoită să spăl vasele.» Ca și cînd asta ar fi deranjat-o vreodată.
în momentul cînd se așezau la masă, fiecare scotea o farfurie din
grămada de vase murdare rămasă de la ultima masă și o spăla.
„Iar am uitat să spăl vasele. Îmbătrînind, îmi pierd capul.” Leray,
cu bucata lui de vițel în mînă, se simțea rușinat. într-o zi, Renoir
i-a adus un salam fals din lemn pictat, atît de bine imitat, încît
unchiul a rupt deasupra lui lama unui cuțit. Era furios. Era un
om cumsecade și tatii îi plăcea să-l necăjească. „Delcasse ăsta,
abstracție făcînd de gulerul tare care e puțin prea înalt, se pare
că e un adevărat om de stat!” Leray se înroșea tot și bătea cu
pumnul în masă. Ca să fie iertat pentru glumele sale, Renoir i-a
comandat un butoi de 250 de litri de vin de Bordeaux; Liza a
invitat tot cartierul să bea vin. Butoiul s-a golit repede.
Spre sfîrșitul verii, mama a vrut să adune pînzele pe care
Renoir Ie pictase prin împrejurimi și Ie lăsase la sora lui pînă la
întoarcerea Ia Paris. Au fost imposibil de găsit! I-a venit ideea să
se urce în pod și a văzut că mai multe dintre ele fuseseră folosite
ca să astupe găurile acoperișului. Bănuitoare, a continuat să
cerceteze și, în fundul grădinii, a găsit alte pînze din care Leray
făcuse cuști pentru iepuri. Leray a ascultat reproșurile trăsnit.
„Ce-i strică asta lui Renoir... Doar le pictează distrîndu-se. Asta
nu-i pictură serioasă, în cîleva zile, o să facă altele!» și uleiul de
m folosit pentru acele prostii fiind de cea mai bună calitate,
iepurii nu vor mai fi udați de ploaie!
Pentru a completa acest tablou de familie, trebuie să adaug
cîteva informații asupra fericitului destin al unchiului Edmond.
Puțin cîte puțin, nu l-a mai interesat jurnalismul și literatura, în
profitul unei alte pasiuni. Descoperise pescuitul cu undița,
căruia i s-a dedicat cu totul și a ajuns un campion al acelui
sport. El a inventat chiar undița de pescuit care-i poartă numele.
Ș i astăzi încă undița Renoir mai are amatori. Avea să-și sfîrșească
zilele într-un han frumos de pe malul rîului Oise, unde îi primea
pe iubitorii rîului. O încîntătoare tînără femeie l-a ajutat să
treacă peste ultima etapă a unei bătrîneți care se ținea bine. Ea
era geloasă pe tinerele care pescuiau și căutau tovărășia acestui
patriarh robust. Asta a fost unica complicație plăcută a ultimilor
ani ai acelui binevoitor filozof.
într-o seară, în strada Caulaincourt, abia sfîrșisem cina, cînd
au ajuns pînă la noi niște țipete de-afară. Un fum se ridica din
tufișurile de trandafiri sălbatici. Peste puțin s-au văzut flăcările,
părînd că sar de la o baracă la alta. Ardea Maquis-ul. Cei care
locuiau acolo alergau ca niște nebuni, încercînd să-și salveze
avutul. Mese, scaune, saltele se îngrămădeau în mijlocul străzii,
stingherindu-i pe pompieri. Găini, iepuri, capre, fugeau pe
trotuare. Foarte curînd întregul Maquis n-a fost decît un imens
jăratec. Portăreasa a venit să ne spună să închidem obloanele de
fier. Acesta era ordinul pompierilor. Tata a vrut să ne ducă pe toți
să dormim la atelier. Strada era atît de tixită, încît agenții
interziceau locuitorilor să iasă din casă. A trebuit să rămînem.
Printre crăpăturile obloanelor nu puteam decît să ghicim roșeața
incendiului și să auzim vuietul străbătut de țipete. Gabrielle voia
«să vadă”, dar încercările ei de-a ieși n-au avut succes. Mama a
încercat să ne trimită la culcare. Eram prea enervați ca să
dormim. Ea s-a apucat să scrie cîteva scrisori. „Ai să-ți scoți
ochii!” i-a spus tata, care ura orice ocupație la lumina artificială.
El s-a distrat cu bilboquet-ul său și, în cele din urmă, i-a cerut
Gabriellei să ne povestească Cumătră capră. Era o poveste veche
de pe vremea nopților de veghe din colibe. E vorba de un lup
care, schimbîndu-și vocea, se dă drept mama capră. Un ied îi
spune cum se deschide ușa: «Trage rătezul și țărușul are să
scape»; în franceza modernă: Trage mînerul și țărușul are să
cadă. Lupul rău pătrunde la iezi și-i înghite pe toți. Eu muream
de frică la povestea asta subliniată de vuietul incendiului.
Credeam că era în Maquis coliba iezilor și că avea să ardă cu ei
înăuntru. A doua zi, în locul Maquis-ului și al florilor erau
cărbuni fumegînd. Peste cîteva săptămîni excavatoarele lucrau
pămîntul negru încă. Tocmai se inventaseră niște stîlpi de beton
armat care permiteau construirea clădirilor acolo unde altădată
instabilitatea terenului nu permitea decît construcții ușoare.
Locuitorii din Maquis aveau contracte pe termene lungi și la
sume foarte mici. Numai clauza distrugerii putea ataca dreptul
lor de-a rămîne acolo. Invenția acelor pari mari bătuți în apă îi
făcea să viseze pe speculanți. Dar maquisarzii se țineau tari și
refuzau să plece. Li s-au oferit despăgubiri. Degeaba! își iubeau
satul de scînduri și trandafiri. Acest incendiu datorat întîmplării
venea la țanc<
Noi am plecat în sud. Cînd ne-am întors, imobilele cu șase
etaje își așteptau locatarii. Strada Caulaincourt, ca și alte străzi
din Paris, semăna cu un puț.
Marea dramă a vieții lui Renoir se juca în continuare. La
fiecare episod, situația se înrăutățea. Paralizia se întindea prin
salturi bruște. De pe o zi pe alta a trecut de la un baston la două
bastoane. Apoi, degetele mîinii deformîndu-se, a părăsit
bilboquet~u\, după care a urmat părăsirea baghetei. în 1901, și-a
pus toată speranța într-o cură la Aix-les-Bains. Era anul nașterii
lui Claude, fratele meu mai mic. Nașterea a avut loc la Essoyes
unde eu am rămas cu mama. Gabrielle a fost însărcinată să-l
însoțească pe patron și să vegheze ca el să urmeze tratamentul.
Renoir s-a întors lăsîn- du-se și mai greu pe bastoanele lui, pe
care n-avea să le mai părăsească decît pentru o pereche de cîrje.
în 1904, o adiere de optimism l-a dus la Bourbonne-les-Bains. A
fost prima mea călătorie singur cu bicicleta. Aveam zece ani.
Eram foarte mîndru pedalînd în viteză pe bicicleta nichelată și
aprinzînd noaptea lanterna cu acetilenă. Eram atît de fericit de
lanterna aceea că așteptam cu nerăbdare seara ca s-o fac să ardă
în fața tatii. El se prefăcea că-mi împărtășește bucuria și spunea:
«Ce frumoasă lanternă!» Mama și Gabrielle se plîngeau din cauza
mirosului de usturoi al carburii de calciu. Fusese expediată cu
trenul bicicleta în miniatură a lui Claude, în vîrstă de trei ani, o
bicicletă adevărată, care nu era o jucărie de copil. Claude era
foarte dibaci și avea mare succes „făcînd scamatorii” în fața „celor
care se scăldau”, toți mai mult sau mai puțin neputincioși. Lăsa
ghidonul, stătea în picioare pe scaun, pedala înapoi, spre marele
necaz al tatii care se temea totdeauna de „accidentul care
deformează ori te face numai să sîngerezi».
Renoir se simțea bine la Bourbonne, care nu era de fel în genul
orașelor balneare și rămăsese un sat mare, avînd specificul îngră-
mădirile din estul Franței, ca un fel de Essoyes, ceva mai oraș.
Pereții caselor erau din pietre neregulate, acoperișurile cu olane
burgunde. Vacile se plimbau pe străzi. Hotelul Băilor era o
clădire veche cu înfățișare frumoasă, parcul adumbrit de copaci
măreți. Pe Renoir îl cuceriseră mai ales căzile stabilimentului.
Erau tăiate în marmură,«o materie care nu e lunecoasă”, și datau
de pe vremea doamnei de Sevigne. Buna doamnă fusese și ea la
Bourbonne să-și îngrijească reumatismul. Am vorbit despre
aversiunea lui Renoir pentru căzile emailate, „răspunzătoare de
atîtea capete sparte!” Vai, toate acele atuuri s-au dovedit
neîndestulătoare. Ș i-a terminat cura fără să fi simțit vreo
ameliorare.
Amenințarea de-a paraliza complet era paralelă cu
intensificarea activității sale. Albert André, pe care-l iubea ca pe
un fiu și care-i arăta aceeași afecțiune, a vorbit deseori de acea
înflorire care a coincis cu progresul bolii. Cei care au trăit în
preajma tatii știu că fiecare etapă a acestei biruințe asupra
materiei a fost însoțită de o înfrîngere fizică, de înțepenirea unui
mușchi, de un necaz în plus. Acum, cînd abia se mai putea
deplasa, „dopul” întrezărea imensitatea oceanului care-l aștepta
la capătul drumului plin de cotituri al unei vieți foarte pline.
Artizan, în mulțimea celorlalți artizani, el spera să-și termine
sarcina care i-a fost încredințată la construirea acestei imense
catedrale, șantier etern, care este lumea unde ne e dat să trăim.
A avut norocul să-și „adauge micul lui capitel”. Era vorba să se
mențină la suprafață pînă la capăt, era vorba să trăiască.
Cum apărea toamna, plecam în sud. Eu am fost retras de la
Sainte-Croix, unde fusesem nenorocit. Gloria legată de frumoasa
șapcă se prăbușise în fața unui neajuns cu care nu mă puteam
obișnui. Din punct de vedere material, părinții mei mă învățaseră
să mă mulțumesc cu puțin. Așa că patul de la colegiu, hrana, mă
mulțumeau pe deplin. Atitudinea mea era în contradicție cu
aceea a multor elevi care credeau că au maniere alese dacă
găseau că patul e prea tare și mîncarea imposibil de înghițit.
Tata, căruia îi povestisem cu mirare, mi-a spus că era o reacție la
sărăcia mîn- cării de-acasă. Disprețuind fasolea de la Sainte-
Croix, ei se convingeau că acasă nu trăiau decît cu pateu de
ficat. „Nu cumva să-i imiți, fiindcă asta e tot un fel de bădărănie!”
Neplăcerea care distrugea pentru mine celelalte avantaje era
murdăria closetelor. Erau dezgustătoare. Colegii mei cei mai
rafinați, aceia care își puneau pomadă în păr, găseau asta foarte
natural. Ca și cînd însușirea unui asemenea loc era aceea de-a fi
dezgustător. Eu nici nu îndrăzneam să intru acolo. Mă țineam cît
puteam și cînd nu mai rezistam mă duceam noaptea să mă
ușurez pe o peluză, tremurînd să nu fiu surprins. De aceea m-am
îmbolnăvit. Am mărturisit totul părinților mei care m-au luat
acasă. Pasiunea mea pentru șapcă se cufundase în dezgust. O
altă deosebire care mă separa de colegii mei era atitudinea lor
față de problemele sexuale. Vederea fotografiilor cu femei goale îi
cufunda într-un hal de excitație de neînțeles pentru mine. Eu nu
știam ce să cred. De cînd mă născusem, îl vedeam pe tata pictînd
femei goale, și pentru mine acea goliciune era o stare foarte
naturală. Indiferența mea mi-a adus reputația unui blazat,
nemeritată, pentru faptul că misterul nu exista pentru mine. Am
știut de foarte mic că nu se nasc copiii în varză. Eram de-o
uimitoare inocență.
 De la colegiu nu mi-a părut rău decît după primul meu
prieten, Jacques Mortier. Dar aveam să-l regăsesc în societate și,
mai cu seamă, în timpul unei alte șederi la Sainte-Croix, mai
tîrziu, la o vîrstă cînd eram mai oțelit și într-o perioadă cînd
closetele erau curățite cum trebuie, fapt despre care tata s-a dus
să se asigure el însuși.
Parloarul era o încăpere mare, solemnă și întunecată, unde
cîteva portrete de preoți păreau să țîșnească din ectoplasmele
negrului sutanelor și din fondurile de bitum. Duminica, acea
încăpere se însuflețea de trăncăneala mamelor care discutau
despre ultima modă. Cînd tata venea să mă ia, prezența lui părea
deplasată în mijlocul celorlalți părinți. Vestonul lui de pînză
groasă închis la gît, părul puțin prea lung sub pălăria moale de
fetru făceau un contrast ciudat cu gulerele scrobite, cravatele de
mătase închisă, mustățile unse și pantalonii cu dungă impecabilă
al taților normali, în mod instinctiv, grupurile se depărtau de acel
locuitor al altei planete. în timp ce-l sărutam, mă simțeam jenat
de privirile mirate ale camarazilor mei. Renoir nu-mi povestise
încă despre pățaniile lui cu mulțimea și eu nu înțelegeam nimic
din atitudinea lui. într-o luni, după prima oră, în timpul
recreației de la ora 10, un anume Roger s-a apropiat de mine.
Era fiul unui mare băcan din cartierul Operei. Tatăl său avea o
vilă la Trouville. Culme a „super- șicului» maică-sa fusese operată
de apendicită de către marele chirurg Doyen. Oameni pe de-a
întregul «în pas cu timpul!» Ceilalți băieți au făcut un cerc în
jurul meu. Roger a scos doi bani din buzunar și mi i-a întins.
„Ț ine, a spus el, să-i dai lui taică-tău ca să se poată tunde.” Ar fi
trebuit să iau cei doi bani ș i să-i mulțumesc. Părinții mei îmi
spuseseră că nu-i o rușine să primești pomană. Dar era prima
dată cînd auzeam o critică la adresa tatii. Am simțit cum mi se
urcă sîngele la cap. Cîteva secunde copacii din curte și chipurile
colegilor s-au voalat. Apoi m-am repezit asupra defăimătorului cu
atîta furie îneît, surprins, de-abia s-a apărat. S-a rostogolit pe jos
și eu continuam să-l lovesc. L-am apucat de gît și, fără
intervenția cîtorva călugări, probabil că l-aș fi sugrumat. M-am
înfățișat la judecata directorului de studii care n-a înțeles nimic
din acea poveste cu părul și m-a trimis să mă odihnesc cîteva zile
la părinții mei. Cîștigasem totuși ceva. Cînd m-am întors, mi-am
dat seama cu surprindere că mă bucuram de considerația
tuturor. Roger mi-a strîns mîna. «Trebuia să spui că tatăl tău e
artist!” Asta l-a făcut să rîdă mult pe Renoir cînd i-am povestit
duminica următoare. Acum înțeleg că acel rîs era o renunțare.
Viața îl învățase că dorința acelui tînăr ucenic de pictor de
porțelan de-a trece neobservat n-avea să ajungă nicicînd o
realitate. „Pericolul e, îmi explica el mai tîrziu, că te îndîrjești.
Riști să ajungi un orgolios izolat.” Ca și cînd el nu posedase cea
mai bună asigurare contra acelui risc — pasiunea lui pentru
ființele și lucrurile din lumea asta. Neînțelegerea nu era numai în
ținuta lui. Provenea și din faptul că viziunea lui asupra vieții nu
era aceeași ca a celorlalți, și că oamenii ghiceau în mod vag
existența unei prăpăstii. Ce-ar fi spus părinții elevilor de la
Sainte-Croix dacă i-ar fi putut vedea pictura. Ultimele sale opere
nu sînt încă înțelese decît de foarte puțini contemporani. E o
constatare care mă bucură și-mi dă senzația că el mai e aici,
tînăr, viu și, în ciuda dorinței lui de-a „rămîne la locul său”, că n-
a încetat „să-l uimească pe burghez!”
Dorința lui «de-a face ca toată lumea» îl îndemnase să trimită o
pîn- ză la Expoziția universală din 1900. «O să treacă
neobservată pe lîngă turnul Eiffel, dar nu voi avea aerul că vreau
să mă deosebesc de ceilalți!» Eu aveam șapte ani și singurul lucru
de care mi-aduc aminte de la acea expoziție este o ascensiune pe
faimosul turn cu fratele meu Pierre, Gabrielle și la Boulangère.
Ne-am urcat pînă sus. Era frumos. Pierre îmi înșira
monumentele care păreau că ni se oferă într-o cutie de verdeață.
Mai erau încă mulți copaci la Paris. Admiram și trăgeam pînă în
fundul plămînilor aerul pur al înălțimilor. Totul a mers foarte
bine pînă cînd fratele meu a avut nenorocita idee să-i amintească
Boulangèrei care privea pietonii jos pe trotuar și-i compara cu
niște furnici că noi îi privim de la înălțimea de trei sute de metri.
Ea a avut o amețeală și a strigat: «Trei sute de metri, e prea mult!
Amețesc... amețesc!» Imediat am avut impresia că o irezistibilă
forță mă atrăgea spre vid. M-am agățat de-o balustradă, am
închis ochii și am refuzat să mă mișc. A trebuit ca Pierre și
Gabrielle să mă dea jos cu forța. Mama, ca să mă îmbărbăteze,
m-a dus să văd Vercingétorix la Hipodrom: cinci sute de figuranți
îmbrăcați în gali și romani, șarje de cavalerie, asediul de la Alésia
și Vercingétorix înlănțuit sfidîndu-l totuși pe Cezar. Am ieșit de
acolo bătăios, gata să-l provoc pe primul trecător care ar fi
îndrăznit să zîmbească din cauza buclelor mele roșii. Renoir
murea de rîs. Ar fi fost însă tare necăjit dacă ar fi avut un fiu
care să fie un erou adevărat.
Tot în anul 1900, guvernul Republicii hotărise să-i acorde
Legiunea de onoare. Decorația l-a supărat tare. Acceptînd, părea
că face un pact cu inamicul, că recunoaște arta oficială, Salonul,
Belle- Artele, Institutul. Refuzînd, făcea, ceea ce el ura cel mai
mult pe lume, un gest teatral. Arsène Alexandre, scriitorul, care
ne frecventa cu stăruință, a făcut observația că acceptarea
Legiunii de onoare nu-l făcea de loc «oficial» și că artiștii care
aveau premiul Romei n-o să-i deschidă nici brațele, nici inimile.
Renoir mai ezita încă, amintindu-și de atitudinea prietenilor săi
cu privire la «onoruri». Cu ani în urmă îl pierduse pe Sisley.
Cézanne se arăta mai degrabă impresionat de o decorație
«inventată de Napoleon, care nu era un incapabil». Pissarro,
întîlnit în holul gării Saint-Lazare, s-a amuzat și a spus că
Legiunea de onoare nu mai avea nici o importanță, dat fiind c-o
avea toată lumea. Mai rămînea Monet, tovarășul anilor grei,
prietenul cu care împărțise fasolea și lintea, care de zeci de ori îl
îmbărbătase pe tînărul Renoir pornit pe panta deznădejdii. în
cele din urmă, tata a acceptat și i-a trimis următoarea scrisoare
lui Monet: «Dragul meu prieten. M-am lăsat decorat. Te rog să
crezi că nu ți-o aduc la cunoștință ca să-ți spun dacă am dreptate
sau nu, ci pentru ca acest capăt de panglică să nu s-așeze de-a
curmezișul în vechea noastră prietenie...” Apoi, după cîteva zile,
aceste cîteva cuvinte: «Am băgat de seamă azi, și chiar înainte, că
ți-am scris o scrisoare stupidă. Mă întreb dacă ție îți pasă oare că
eu sînt decorat sau nu...”
La începutul vieții, tata crezuse că lucrurile se vor schimba în
ziua în care răsplățile și medaliile vor fi decernate de noi veniți,
însuflețiți de spiritul de dreptate și libertate. Acum, știa că
corupția este inerentă puterii, mai rău chiar, stupizenia! Din
depărtatele mele amintiri, tata a trăit departe nu numai de tot
ceea ce era oficial, dar și de tot ceea ce era organizat. Nu lupta, își
vîra capul în nisip «de a- cord cu struțul, un animal mult mai
șiret decît ai fi putut bănui după gîtul său lung!” Tata admitea
existența guvernelor, a companiilor de căi ferate, jurnalele și
Academia de Belle-Arte. Admitea ploaia. Dar, afară de cazul cînd
îi cădea pe cap, prefera să uite de existența ei, așa cum uita de
reumatism atunci cînd nu-l făcea să urle de durere. El știa că
noile asociații artistice, ca Independenții, care se datora unei idei
a lui Seurat, sau Salonul de Toamnă, a cărui înființare a fost mai
înainte de orice un omagiu adus talentului său, nu-i va ajuta pe
tinerii pictori mai mult decît o făcuseră Belle-Artele și Institutul.
Din moment ce exista un comitet și niște discuții ale domnilor cu
gulere tari în jurul mesei verzi, Renoir nu mai avea încredere. «Ș i,
în ziua cînd vor renunța la gulerele tari și vor discuta numai în
cămașă, vor fi tot afît de neputincioși. >> Pentru tata singurul
mod de-a ajuta arta picturii era nu acela de-a discuta, de-a
organiza și de-a răsplăti, ci de-a picta. «Ș i pentru cei care nu
pictează, de-a cumpăra!” Salonul de Toamnă îi era mai simpatic
din cauza numeroșilor săi prieteni tineri care expuneau acolo.
Dar nu avea mai multă încredere ca în rest.
în 1904, i s-a organizat o retrospectivă cu toată opera lui.
Succesul a fost atît de mare încît a fost el însuși emoționat.
Pentru cîteva zile a uitat eșecul curei sale de la Bourbonne-les-
Bains.
în 1905, cînd ne-am întors de la Essoyes, o criză l-a obligat să
stea în pat mai multe zile. Cînd s-a sculat, i-a fost greu să se
tîrască pînă la atelier. îi lipsea căldura bună a soarelui din sud.
Totuși, tata nu se putea hotărî să părăsească complet Parisul.
Rîndurile camarazilor săi din tinerețe se răreau. Pissarro a murit
în 1903, Cézanne în 1906. Dar mai erau tinerii, d’Espagnat,
Valtat, Bonnard, Vuillard, în special Albert André și soția sa
Maleck. Acești oameni minunați au fost bucuria ultimilor ani ai
lui Renoir. Cred chiar că Albert André a fost singurul prieten care
l-a cunoscut bine pe «patron», l-a înțeles pe de-a întregul în
timpul perioadei care a precedat și a urmat instalării noastre în
bulevardul Rochechouart. în 1911, mama a hotărit mutarea
noastră. în anul care trecuse, tata, simțindu-se mai bine, ne
luase pe toți cu el să petrecem vara în împrejurimile Miinchen-
ului cu prietenii noștri din familia Thumeyssen. Ameliorarea a
fost atît de simțitoare încît s-a întors la cele două bastoane și
spera să părăsească pentru totdeauna cîrjele. Vai! întors în sud,
«reversul medaliei» a fost acela că a trebuit să renunțe la mers.
Mama i-a cumpărat un fotoliu pe rotile. M-a luat cu ea la Nisa
cînd l-a comandat. Nu era sentimentală. în ziua aceea însă, în
tramvai, lacrimi mari îi curgeau pe obraji. Renoir nu avea să se
mai folosească niciodată de picioarele sale.
Apartamentul din bulevardul Rochechouart era la etajul întîi.
Scara se urca ușor și puteam să-l ducem cîte doi pe patul lui
portabil. După cum știți, deoarece în acest cadru vi l-am
prezentat pe Renoir la începutul acestei povestiri, atelierul era la
același etaj cu apartamentul. Tata nu folosea scara decît în ziua
sosirii și în cea a plecării. Dar, înainte de-a ajunge la anii de
nemișcare, trebuie să dau cîteva detalii asupra răgazului care a
precedat cu puțin această încercare.
Ș ederea noastră în Bavaria a fost minunată. închiriasem o
căsuță la Wesling cu vederea spre lac. întoarcerea la cele două
bastoane ni se părea simbolul însănătoșirii. Renoir ne însoțea în
plimbările noastre cu barca sau la întîlnirile din pădure. Mama o
luase cu noi pe Renée Rivière, care încă nu era măritată, și-l
invitase pe Paul Cézanne, care n-a putut veni, reținut la Paris de
niște complicații sentimentale de care voia să scape înainte de a-i
face declarația de dragoste lui Renée. Fratele meu Pierre era cu
noi. După Sainte-Croix, intrase la Conservator, primise un
premiu la absolvire și era acum un adevărat actor, jucînd la
Odéon sub îndrumarea lui Antoine. Tata încercase să-l abată de
la acea carieră «unde nu se creează decît vînt, unde nu rămîne
nimic, totul e provizoriu...” Dar vocația fiului său mai mare era
vădită și s-a înduplecat. își pusese chiar Legiunea de onoare—la
insistența Gabriellei—pentru o întîlnire cu Antoine, el însuși
decorat și care ar fi putut lua drept o critică absența panglicii la
butoniera interlocutorului său.
Fratele meu Claude avea nouă ani, Alexandre, fiul familiei
Thur- neyssen, doisprezece, și eu aveam șaisprezece. în grupul
nostru mai erau tineri și tinere din München, prieteni de-ai
familiei Thumeys- sen. Se făcea multă muzică. Mühlfeld, dirijor
cunoscut, îi dădea lecții de canto lui Renée și mie lecții de
trompetă. El pretindea că acest instrument primitiv, cu condiția
să nu fie cu pistoane, constituie cea mai bună inițiere în opera
marilor maeștri. Ne duceam să culegem afine, beam bere. Renée
cînta și eu făceam să răsune ecoul pădurii bavareze de zgomotul
trompetei mele. Renoir o picta pe doamna Thurneyssen, care era
încîntătoare, pe Alexandre, frumos ca un păstor și pe care el l-a
înfățișat, de altfel, în chip de păstor și pe domnul Thurneyssen pe
care-l găsea foarte interesant. Din cînd în cînd Mühlfeld și Renée
se certau îngrozitor. El era indignat că deținătoarea unei
asemenea voci e atît de puțin dornică s-o consacre cultului lui
Mozart și Bach. Dar Renée prefera lecțiilor severe ale dirijorului
lungile noastre plimbări pe lac. Mühlfeld se făcea stacojiu. Renoir
pretindea că într-o zi o să explodeze, cu atît mai mult cu cît
pentru a se calma înghițea numeroase căni cu bere. Pe vremea
aceea nu exista «cană» mai mică de un litru. într-o zi, după o
notă falsă, nemaiputînd răbda, a vrut s-o bată pe Renée cu
arcușul contrabasului. Ea a fugit și a căzut în lac. Nu știa să
înoate și profesorul a trebuit să sară în apă, îmbrăcat, ca s-o
scoată de-acolo.
înainte de-a se fixa la Cagnes, unde ne aștepta familia
Deconchy, care își construise acolo o casă în stil provensal,
Renoir a încercat mai multe localități din sud. Despre
împrejurimile de la Grasse am vorbit. Am mai locuit și în centrul
satului Magagnosc, la Cannet și chiar la Nisa. Amintirile mele
despre acele locuințe sînt confuze, pentru că șederile părinților
mei acolo au corespuns cu anii vagi ai colegiului. Dar n-aș putea
spune că învățătura mea la colegiu n-a fost întreruptă de
frecvente șederi acasă. Din cînd în cînd mă săturam și fugeam.
Ajungeam acasă înfometat, plin de praf, după ce făcusem drumul
pe jos. Mama dădea din umeri. Tata trăgea concluzia că eram
menit să practic o meserie mai degrabă, decît să fac carieră de
intelectual. Și medita asupra mijlocului de trai pe care mi-l
hărăzea firea mea. Și astfel, în imaginația lui, am fost rînd pe rînd
fierar, muzician —mama mă obligase să învăț pianul—dentist,
tîmplar pîndar, proprietarul unei răsadnițe. Tata era contra
comerțului, «pentru care trebuie ai talent», și contra meseriei de
instalator, pentru că se temea de ex- să ploziile lămpii de sudat.
Dar și fără explozii, flacăra albastră a lămpii, aproape invizibilă, îl
neliniștea. «Ești distrat, pui piciorul în fața ei și te arzi!” Tata visa
o lume unde să poți fi distrat. Amintirile mele din acea vreme sînt
puține. Boala tatii era un fapt împlinit. Ș i credeam că lucrurile
vor rămîne veșnic așa. Dar pentru Renoir nu avea să fie așa căci,
după picioare, i s-au deformat brațele și aștepta cu groază ziua în
care n-o să mai poată ține pensula în mînă.
Revăd grădina de la Cannet, palmierii, portocalii, pe Theodore
de Wyzeva și pe fiica lui, Mimi. Ca printr-o ceață o deslușesc pe
doamna de Wyzeva, tare bolnavă. Tata care era furios pe
„intelectuali”, avea o mare prietenie pentru acea familie cu
adevărat intelectuală. Wyzeva se născuse în Polonia. în tinerețe,
ca să poată trăi, dăduse lecții de germană. El nu vorbea limba
dar era o ocazie ca s-o învețe. Apoi a ajuns secretarul unui
episcop in partibus45, important personaj în serviciul diplomatic
al Vaticanului. Foarte cucernic, Wyzeva nu era de acord cu
realismul, uneori destul de puțin creștinesc, al stăpînului său.
«Dar, monseniore, vă asigur că Dumnezeu există!» i-a spus el
într-o zi, ca răspuns la o reflecție de un materialism pe care-l
socotea excesiv și fals. A scris în 1886 un articol despre Seurat,
punîndu-l în gardă contra introducerii datelor științifice în
domeniul artei. Renoir admira mai ales traducerea Legendei
aurite de Jacques de Voragine. Tata spunea: „Nu cunosc pe
nimeni care să scrie în franceză într-un mod atît de plăcut ca
Wyzeva”. Mimi era mai mare decît mine și mă impresiona. Cînd
apărea ea, alergam să-mi spăl mîinile și cîteodată mă și
pieptănam chiar. Eram îndrăgostit de ea în secret.
Amintirile mele din Magagnosc se limitează la marele meu
prieten Aussel, care avea o trăsură pe trei roate, și la prima mea
țigară, pe care mi-a dat-o un alt prieten, și care m-a făcut să
vomit. Dialogul care a precedat experiența asta mi-e foarte clar în
minte. „Fumezi? — Ț igări de șocolată! — Ești un tîmpit. Uite, o
să-ți fac eu una!» Acest vechi fumător trebuie să fi avut opt ani.
Cea mai potrivită climă pentru tata era aceea din Menton.
Muntele protejează orașul ca un paravan. în acea seră naturală,
avea senzația că-și „coace reumatismul la soare». Dar, înainte de
primul război mondial, acest orășel, tocmai din cauza acelei
călduri bune, era plin de englezi tuberculoși. Știu că lui Renoir
nu-i plăceau turiștii. Pe turiștii bolnavi îi suporta și mai puțin.
Afară de Bourbonne-les-Bains, un vestigiu al secolului al XVII-
lea, numai gîndul la orașele balneare îl cufunda într-o tristețe
nemărginită. Mi-aduc aminte de încercarea de-a sta la Vichy.
Căsca tot timpul și nici măcar nu și-a deschis cutia de culori.
Mama a fost nevoită să organizeze plecarea familiei în cel mai
scurt timp. Aveam mașină și ne-am putut duce să dormim la
Moulins. „Oriunde, a spus Renoir, numai să nu văd pavilionul
muzicii.» Din fericire pentru Menton, medicii au descoperit de

45 Care este numai onorific.

atunci încoace muntele. Acea plăcută îngrămădire a pierdut
bolnavii, a păstrat soarele bun și astăzi este unul dintre cartierele
privilegiate ale acelui oraș enorm care se va întinde în curînd din
Marsilia pînă în Calabria.
Cînd am început să frecventăm cu stăruință sudul, era
neîndoielnic că acea Ț ară a făgăduinței avea să ajungă Coney-
Island-ul Europei. Satele de pescari erau neschimbate și
locuitorii trăiau acolo chiar din vînzarea sardelelor și anchois-
ului. Renoir bănuia pericolul. „Parizianul e o ființă minunată la
bancul lui de lucru din faubourg Saint-Antoine. 0 dată ieșit din
Paris, strică totul!» Tata descoperea semnele prevestitoare ale
catastrofei; de pildă, abandonarea bucătăriei regionale în marile
hoteluri. Entuziasmul parizienilor pentru uleiul de măsline,
pentru bouillabesse-ă, aricii de mare, iahnia de morun era relativ
nou. Cînd eram mic, toată lumea se mira că mîncam ca în sud.
Am spus pe undeva că Renoir credea că pictura e mai frumoasă
în țara în care a fost făcută. La fel judeca și pentru modul de-a
trăi în general și pentru acela de-a se hrăni, în special. Era de
acord cu meridionalii care vara închideau obloanele, expunîndu-
se la soare numai bine protejați de pălării groase, ba chiar de
umbrele, și care pun usturoi în fiecare mîncare „ca să distrugă
viermii!...” în sud, făcea și el ca ei, fiind gata să se poarte ca un
parizian atunci cînd se întorcea în Montmartre.
„Ș i mai ales să nu puneți ulei de măsline în salată I”
recomandau turiștii chelnerilor de la restaurant. Astăzi micile
„mas”-uri cu olane romane au fost înlocuite de imobile din beton
armat și vechea moară din vale este local de noapte.
Cagnes, pe vremea cînd trăia tata, era un admirabil sat de
țărani care prosperau. Pe dealuri se etajau livezile de măslini și
portocali. Florile portocalilor erau vîndute parfumeriilor din
Grasse. Pe lingă asta, fiecare avea grădina lui de legume, găinile
și iepurii lui. Familiile Inards, Portanier, Estable erau în fruntea
tuturor. Nu existau impozite, viața nu era încă scumpă; se
descurcau cu puținul pe care-l moșteneau de la părinții lor. încă
nu fuseseră nevoiți să-și vîndă casa din partea de sus de la
Cagnes „artiștilor” sau proprietatea de pe deal pensionarilor
bogați. Mergeau de la un deal la altul, cocoțați pe măgăruș, de loc
grăbiți, neobosind nici animalele, nici pămîntul, nici oamenii.
Tata se simțea bine cu ei, căci nu se prea interesau de pictura lui
și el se mulțumea să-i felicite pentru că recolta fusese bună.
Resursele locale erau destul de variate. Vinul de pe unele dealuri
era țărănesc dar excelent și pescarii napolitani din Cros-de-
Cagnes aduceau în plasele lor mici sardele argintii, despre care
tata spunea că sînt „cele mai bune din lume”. Nevestele lor le
cărau, în coșuri plate așezate pe cap într-un echilibru perfect,
atrăgînd clienții prin strigătul lor: „La pei, Ia pei!...» Unele dintre
ele i-au pozat lui Renoir.
Ceea ce îl bucura îndeosebi la Cagnes era faptul că acolo nu
eram „cu nasul pe munte”. Tata adora munții dar de la distanță.
„Munții trebuie să rămînă ceea ce i-a făcut Dumnezeu, un fundal
ca la Giorgione!» Adesea, mi-a spus că nu văzuse nimic mai
frumos pe lume decît valea riulețului Cagne, cînd, dincolo de
trestiile de la care le vine numele locurilor acelora, ghiceai
așezarea Baou din Saint-Jeanet. Cagnes părea că-l așteaptă pe
Renoir și el l-a adoptat, așa cum te dăruiești unei fete pe care ai
visat-o toată viața și pe care o descoperi la ușa ta după ce ai
străbătut lumea întreagă. Povestea lui Renoir și a localității
Cagnes este o poveste de dragoste, fără incidente, ca toate
poveștile lui Renoir.
Dintre diferitele case in care am Idcuit, afară de Collettes
bineînțeles, mi-aduc aminte mai ales de poștă. Era chiar biroul
poștei și împrejurimile clădirii erau animate de plecările și sosirile
celor care veneau să cumpere un timbru sau să dea o telegramă;
tot atîtea ocazii de~a spune un bună-ziua grăbit mamii sau
Gabriellei, sau chiar cîteva păreri asupra vremii frumoase tatii
care picta pe terasă, cu șapca cu urechelnițe bine trasă pe
craniul chel și cu un șal de lînă pe umeri. Poșta era o clădire
mare pe coasta orașului, acolo unde strada principală începe să
urce de-a binelea și ajunge o scară din pietricele de mare. Catîrii
își agățau copitele îndemî- natice de acele trepte și cărau sus pînă
la casa comunală merindele strînse de pe coline. Ca peste tot în
Mediterană, cîmpul e în afara meterezelor, dar seara oamenii se
întorc în sat. Erau puține rămășițele meterezelor la Cagnes, dar
spiritul civic al latinilor era neîntinat acolo. Oamenii din nord și
vacile lor bune de lapte locuiesc în ferme risipite. Meridionalii și
caprele lor nervoase locuiesc în case apropiate unele de altele.
Seara, oamenii se adună sub platanii din piață și stau de vorbă.
Au păstrat Agora. Sînt niște oameni civilizați! La poștă, ne aflam
în incinta cetății și datorită funcției foarte utile a acelei clădiri
aveam mica noastră Agoră la domiciliu.
Poșta era împărțită în trei părți, poșta propriu-zisă cu
apartamentul funcționarului, domnul Raybaud, apartamentul lui
Ferdinand Isnard, proprietarul, și locuința noastră, care era
situată în celălalt capăt al curții de intrare și dădea spre un cîmp
de portocali coborînd în trepte pînă la drumul spre Vence. Mai
încolo, rămășițele meterezelor se agățau de marginile satului.
Casele țîșneau din grădinițele lor și erau încununate de vechea
biserică cu clopotele suspendate în clopotnița lor de fier. De ia
noi nu se vedea castelul. Se vorbea mult despre doamna
Carbonel, o rusoaică excentrică care se apucase să-l restaureze.
Mai multe sute de ani servise drept staul și adăpost pentru
uneltele pompierilor.
Acum, poșta din Cagnes s-a mutat și s-a instalat într-o clădire
mare, modernă, în concordanță cu marea importanță a orașului.
Nu mai sînt cîmpuri cu portocali. în schimb, poți să-ți franchezi
scrisorile cu timbre avînd pe ele efigia lui Renoir. Tata îmi
spunea adesea: „Numai atunci cînd nu mai ai dinți, poți să-ți
cumperi cele mai grozave biftecuri».
Cînd era destul de cald afară, Baptistin înhăma calul lui blînd
la trăsură și-l ducea pe tata să picteze pe cîmp. Cînd era frig, se
făcea un foc mare în șemineul din salon, transformat în atelier.
Baptistin, a cărui ocupație adevărată era aceea de vizitiu — pe
atunci trăsurile din sud erau niște călești avînd în chip de
ornament o umbrelă de soare din pînză — a părăsit bucuros
așteptatul călătorilor la gară și a ajuns la noi om la toate. îl ducea
pe Renoir cu fotoliul lui pe rotile, îl ajuta să urce și să coboare
din trăsură, tăia lemnele și avea grijă de temperatura din salon.
Făcea și piața și repara mobilele stricate. Despre el vorbea la
persoana a treia, folosind pentru a se numi expresia «bărbatul
ăsta». De pildă anunța: „Bărbatul ăsta se duce la piață... bărbatul
ăsta se duce să-și panseze calul... bărbatul ăsta e puțin bolnav».
în graiul de la Cagnes, adjectivul bolnav e aplicat unei foarte
ușoare indispoziții. Atunci cînd e ceva grav, ești «obosit». Cînd ești
«foarte obosit» înseamnă că n ai s-o mai duci pînă mîine.
Baptistin era un bărbat frumos, mic dar bine proporțional, cu o
mustață cuceritoare. Succesele lui la femei erau numeroase, spre
marea bucurie a soției sale legitime care avea multe necazuri cu
copiii ei și care spunea: „Cei pe care-i face celorlalte, nu mi-i face
mie!” Totuși, pericolul de-a putea fi mobilizat în Maroc, ca
rezervist, a convins-o pe soața lui să mai adauge încă un copil
familiei. Noul venit a completat numărul necesar pentru
ca”bărbatul ăsta» să fie scutit de serviciul militar și astfel s-a
putut ocupa de noi în continuare. Mai tîrziu, cînd mama a
cumpărat o mașină, l-a pus să învețe să conducă și Baptistin a
ajuns șoferul nostru. Ș i-a ales o uniformă foarte călduroasă la
Thierry și Sigrand, „ca să urce la Paris. E un friguleț al naibii
acolo sus!” Nu ne-a părăsit decît atunci cînd, o dată cu vîrsta
înaintată, drumul de la casa lui pînă la a noastră i s-a părut prea
lung. Picioarele i se îngreunau. „Ca să traversezi cîmpia asta
mare”, îi spunea el tatii, arătîndu-i jumătatea de kilometru din
fîșia de drum pe sub platanii cei mari. Și un gest convingător
exprima oboseala aceea adîncă a celor care munciseră toată viața
și începea să li se pară că ține cam prea mult.
Amintirea șederii noastre la poștă nu poate fi despărțită de
aceea a lui Ferdinand Isnard, proprietarul apartamentului. îl
iubeam mult pe Baptistin; cei din familia Raybaud erau cei mai
buni vecini pe care îi aveam; un alt vecin, consulul, a fost un
prieten foarte drag. Știa să-i țină de urît tatii fără să-l obosească,
îi povestea despre Brazilia unde locuise multă vreme. Familia
Deconchy venea adesea la poștă și vizita lor îl încînta pe Renoir.
Numeroși prieteni de la Nisa sau de la Paris apăreau pe
neașteptate, între- rupînd monotonia existenței noastre. Dar cea
mai mare plăcere a lui Renoir, a mamii și a noastră a tuturor era
atunci cînd sosea dimineața la noi Dinan — așa îi spunea toată
lumea proprietarului nostru.
Era mare, gras, cu fața rotundă și plină de cute, ca și cînd ar fi
ris tot timpul, tăiată de-o mustață mare, castanie. Părăsise
meseria de bucătar, după glorioasa carieră la Savoy de la
Londra, în tovărășia lui Escoffier. Agonisise bani și era foarte
hotărit să-și sfîrșească zilele fără să facă nimic. Ca toți cei care
nu lucrează, avea multiple ocupații. Se ducea să-și vadă măslinii
de pe deal, uda grădina de zarzavaturi, dădea de mîncare găinilor
și iepurilor, făcea curățenie el singur în apartamentul pe care-l
ocupa cu bă- trînul său tată, poreclit „Picior de lemn” și care,
paralizat pe jumătate din cauza vîrstei înaintate, nu mai ieșea
aproape de loc. Numele de Picior de lemn data, se pare, de la
războiul din 1870 și i se trăgea de la teama de-a nu fi mobilizat
care-l apucase atunci. Se pare că i-ar fi spus nevesti-si: „Ești
trimis la atac împotriva prusacilor! Ei, mai puțin tîmpiți decît noi,
stau în pădure. Și, cînd ești în bătaia puștii, trag în tine cu
gloanțe și-ți iau un picior. Ș i tu porți toată viața ta un picior de
lemn!”
Cînd Dinan se ducea la cîmp, lua totdeauna cu el un coș și-o
pușcă. Tata îi spunea: «Ei, Dinan, te duci la vînătoare? —Nu,
răspundea el, mă duc după iarbă pentru iepuri! — Și pușca? —
Nu se știe niciodată la ce-i bună I” Din cînd în cînd cumpăra cite
un iepure de crescătorie sau sturzi de la vreun braconier și sosea
tare mîndru. „Domnule Renoir, v-am făcut un ostropel de iepure
pe cinste» sau: «Vă plac sturzii cu verdețuri? —Ați avut noroc la
vînătoare?” întreba tata întrerupînd pictatul. Dinan mărturisea
originea vînatului. I-ar fi plăcut atît de mult să fie vînător I
Numai că în momentul cînd trebuia să tragă, i se făcea milă de
acele mici vietăți. Ș ovăia și nu le mai nimerea I Renoir ar fi fost
tare nenorocit dacă l-ar h întrerupt altcineva. Dacă o făcea
Dinan, era o plăcere pentru el. „Cu ceilalți, totul se duce
dracului, cu el, totul îmi rămîne în cap, ba chiar se simplifică.”
Aceeași senzație de siguranță o avea cu Gabrielle, cu mama, cu
Albert André și poate cu la Boulangère. Cu copiii lui nu. între-
bările noastre erau fără îndoială prea neașteptate și formulate pe
un ton de neliniște care îl tulbura.
încetul cu încetul, Dinan își neglija cîmpul și pe bătrînul său
tată și-și petrecea tot timpul cu al meu. Lua informații de la
Gabrielle și de la mama ca să știe ce i-ar putea face plăcere. „Nu
credeți că patronului i-ar plăcea o friptură provensală?» Cînd
vorbea despre el, spunea „patronul» ca Gabrielle și ca pictorii.
Cînd i se adresa lui, zicea «domnule Renoir». Mama, care îi
spunea soțului ei tot „Renoir», ca atunci cînd făcuse cunoștință
cu el în lăptăria din rue Saint-Georges, era «patroana». Fripturica
lui Dinan se înăbușea două zile. «Trebuie să se topească în gură,
altfel de ce s-o mai faci înăbușită?» Nu folosea niciodată rețetele
lui de mare bucătar. „Bune pentru clienții de la Savoyl Afară de
prințul de Galles! Cu el se schimba treaba! Tntr-o zi i-am făcut
iahnie de morun!» Nu ieșea din rețetele pe care le știa de la
părinți, și bucătăria lui era autentic cagnesă. Mama a învățat
mult de la dînsul și soția mea a păstrat unele dintre rețetele sale.
Dinan a fost, pentru educația culinară a familiei, inițiatorul
tradițiilor meridionale. Un lucru care-l amuza pe Renoir era
faptul că omul acela blînd pînă la slăbiciune, de cum se afla în
fața cuptorului, ajungea dictator. Toată lumea era mobilizată:
Gabrielle curăța cartofii, bucătăreasa curăța peștele și eu aveam
grijă de foc. Un adevărat vîrtej. Ordinele lui scurte și precise
provocau o acțiune imediată. Mustața, în loc să-i cadă ușor, ca de
obicei, se ridica în sus. Cînd era gata, era din nou blîndul Dinan.
La masă, se așeza în dreapta patronului ca să-i aleagă bucățile.
 Cînd i-a murit tatăl, după obiceiul locului, a invitat toate
rudele și toți prietenii la o masă mare. Mortul zăcea în camera
care era alături de sufragerie. Femeile vegheau și se rugau la
pîlpîirile luminărilor. Dinan, care ținuse să gătească el însuși
mîncarea pentru musafirii care avuseseră bunăvoința să vină să-
și ia rămas bun de la tatăl său, era sfirșit. Lacrimi mari îi
curgeau pe obraz: frumoasa lui mustață atîrna în chip jalnic. Din
cînd în cînd, se ducea să îngenuncheze lingă sărmanul Picior de
lemn și hohote mari de plîns îi zdruncinau tot trupul. Apoi își
amintea de îndatoririle sale de gazdă față de musafiri și trecea
din nou în sufragerie. „Nu mîncați nimic!... Nu beți nimic!...”
Prietenii îl lăudau pentru masă. «Puiul ăsta vînătoresc e grozav...
Cred că niciodată nu l-ai făcut mai bun!... Ș i vinișorul ăsta... e
din via ta de pe drumul spre Colle?...” Fericit că-i vede mulțumiți,
se așeza și mînca. „Nu-i rău puiul!» Un văr spunea una bună și
toată lumea petrecea și Dinan cu ei. Rîsul lui era tot așa cum
fuseseră și hohotele de plîns. Dintr-o dată își aducea aminte de
taică-su. Un geamăt înlocuia rîsul și alerga să îngenuncheze la
căpătîiul lui Picior de lemn. Renoir nu asista la vegherea aceea,
nu i-o îngăduia starea sănătății. Mama fusese reținută la Paris.
Gabrielle s-a dus să dea ajutor și a fost poftită la masă. Și ea a
fost aceea care i-a descris patronului tristețea lui Dinan.
Povestirea i-a sporit și mai mult tatii stima și afecțiunea pentru
prietenul nostru. „își plînge părintele așa cum ar fi făcut-o un
grec din antichitate.»
Renoir pictase de mai multe ori într-o proprietate situată pe
dealul care se înălța de partea cealaltă a rîului Cagne. Locul îl
încînta din cauza măslinilor frumoși și a micuței ferme părind că
face parte din peisaj. Se numea «Ies Collettes”. Casa era locuită
de un țăran italian, Paul Canova, de hătrîna lui mamă Catherine
și catîrul Litchou. Paul Canova era celibatar. Maică-sa îl iubea cu
patimă și le amenința cu groaznice răzbunări pe fetele care și-ar
fi făcut planuri cu el. Ca să se consoleze, în fiecare sîmbătă, Paul
se ducea să bea vin cu alți piemontezi și cînta în acele coruri de
munte atît de impresionante, înălțîndu-se în noapte ca niște
invocații. Cînd „damigeana” se golea, se jucau de-a bătaia. Apoi
se întorcea dătinîndu-se la Collettes, unde maică-sa îl aștepta cu
o bîtă și-l bătea. Prietenii nu-l însoțeau decît pînă la o distanță
respectuoasă de casă, temîndu-se de bîta bătrînei și de
blestemele ei. Paul era foarte bun, mic, gras, mustăcios și curat.
Cum nu prea era multă apă la Collettes, el cobora să se spele în
Cagne. Catherine nu se spăla niciodată. Ea cunoștea însușirile
buruienilor și tămăduia rănile pline de puroi cu pînze de
păianjen. Mai tîrziu aveam să aflu că acele curse de prins muște
conțin penicilină. Pe vremea aceea, mama, care era adepta
spălatului cu apă multă, îmi recomanda să nu mă duc la hătrîna
Catherine să mă îngrijească, dacă m-aș fi rănit.
într-o dimineață, Paul Canova a venit să-l caute pe tata. Un
negustor bogat din Nisa avea să cumpere Ies Collettes, să taie
copacii și să instaleze la fermă un grădinar priceput în cultura
garoafelor. Catherine locuia acolo de vreo patruzeci de ani. Se
credea acasă acolo și spera să moară acolo. S-o alungi, ar fi fost o
lovitură groaznică pentru ea. De altfel, spusese că avea intenția
să se baricadeze și să susțină un adevărat asediu. Oare Paul n-
avea pușcă «de bun chilibru»? Făcuse războiul în Etiopia
împotriva lui Menelik. 0 să omoare unul sau doi jandarmi și
ceilalți n-au să mai îndrăznească s-o atingă pe maică-sa.
în timp ce asculta povestea asta, tata privea măslinii. Cei de la
Collettes sînt dintre cei mai frumoși din lume. Cinci secole de
existență, de furtuni și de uscăciune, de vijelii, de geruri, de
curățire a ramurilor și de lăsare în părăsire i~au făcut să aibă
cele mai neașteptate forme. Unele trunchiuri semănau cu niște
divinități barbare. Crengile se răsucesc, se înlănțuie în niște
motive pe care decoratorul cel mai îndrăzneț n-ar îndrăzni să le
conceapă. Spre deosebire de măslinii din regiunea Aix, mici și cu
vîrfurile retezate pentru înlesnirea recoltei, aceștia au crescut în
libertate și se înalță mîndri spre cer. Sînt copaci foarte înalți, de-o
rară măreție și de-o fragilitate diafană. Frunzișul lor argintat
răspîndește o umbră subtilă. Nu este un contrast violent între
umbra și lumina aceea, îi datorăm lui Francisc I, care a cerut
soldaților lui să-i planteze, ca să aibă ce lucra în timpul unui
răgaz dintre războaiele purtate împotriva lui Carol Quintul.
Prietenul nostru Benigni, pe care-l interesa istoria locală,
pretindea chiar că doi sau trei din acei măslini fuseseră plantați
mai înainte și se apropiau de o mie de ani.
Tata s-a urcat foarte repede în trăsura lui Baptistin. Nu putea
suporta gîndul de a-i vedea pe acei aristocrați prefăcuți în inele
pentru șervete cu inscripția «amintire de la Nisa». A întrerupt
partida de cărți dintre mama și Dinan și l-a trimis imediat s-o
vadă pe doamna Armând, proprietăreasa de la Collettes. Era o
femeie încîntătoare care, ca și celelalte, era depășită de
necesitățile vieții moderne. A fost foarte fericită să-și vadă
pămîntull încăput pe mîinile noastre. „Cel puțin pe ăștia îi
cunoaștem!” Ș i așa a cumpărat tata Ies Collettes.
Pe el nu-l încînta chiar atît de mult. Se sfîrșise cu animația de
la poștă, cu trăncănelile cumetrelor, cu salutul celor care
cumpărau timbre, cu vizita lui Dinan în papuci, cu toată viața
celorlalți, a cărei savoare o sorbea, și-i aducea aminte că face
parte dintr-o lume care trăiește. Pînă atunci, cînd prietenii săi îi
lăudau izolarea casei lor, tata se veselea grozav. «Ceea ce e
minunat în vila noastră, explicau ei radioși, e că nu vedem pe
nimeni. Peste tot numai copaci, nu-i nici o casă.» Renoir
răspundea: «De ce n-ai locui într-un cimitir. Chiar și acolo ai
primi vizite”. Repeta adesea vorba lui Montesquieu: „Omul e un
an mal sociabil!” La sfîrșitul vieții, mi-a cerut de mai multe ori să
recitesc propoziția completă: „... în aceste condiții, mi se pare că
francezul e mult mai om decît un altul, e omul prin excelență;
căci el pare făcut numai pentru societate».
Mama a făcut în așa fel ca sociabilitatea lui Renoir să nu
sufere Ia Collettes. Casa, pe care a construit-o în fața micuței
ferme de care nu s-a atins, era destul de mare ca să poată primi
numeroși prieteni. Rasolul de sîmbătă seară a fost reluat ca la
Château des Brouillards, numai că Rivière, Vollard, familia
Durand-Ruel, prieteni noi ca Maurice Gangnat, copiii prietenilor
dispăruți ca Marie și Pierre Lestringuez făceau cincisprezece ore
cu trenul în loc să urce pe jos colina din Montmartre. Dar ceea ce
a ajutat-o cel mai mult pe mama să mențină în jurul lui Renoir o
activitate care îi era necesară a fost faptul că ea rămăsese
țărancă pînă în vîrful unghiilor. Măslinii au fost îngrijiți, arați,
irigați, tunși numai atît cît permitea huna lor stare, nu prea mult
pentru ca patronul să nu sufere din cauza mutilării lor. Portocalii
au fost îngrășați. Mama a plantat sute de mandarini, două fîșii de
vie. A cultivat legume, a construit un coteț și s-a ocupat de
creșterea păsărilor. Pentru toate acestea a fost nevoie de mînă de
lucru. Cînd înfloreau portocalii, veneau fete tinere să ajute la
culesul recoltei. Era un neîncetat du-te-vino, se umbla pe cărări,
se auzeau rîsete și cîntece. Animația aceea era la fel cu cea de la
poștă. Renoir era încîntat. Cînd se culegeau măslinele, aceleași
fete se înarmau cu prăjini lungi și făceau să cadă măslinele pe
niște coviltire mari, așternute pe pămînt. Atunci cînd se umplea o
căruță, plecam cu Paul și cu Litchou. Moara era pe malul riului
Béal, un afluent al rîului Cagne. Era o moară de apă tare veche,
toată din pietre imense tăiate cu ciocanul în munte. Plopii ei
cenușii îi plăceau lui Renoir, o apărau de razele soarelui. Era
răcoare acolo și mirosul măslinelor strivite mă îneca. Așteptarea
era lungă. Untdelemnul de măsline, înainte de a fi comestibil,
trebuie să treacă prin mai multe operații. în sfîrșit, puteam
umple un ulcior. Acest prim untdelemn este cu mult mai bun.
Acolo este numit „floarea”. Mi-aduc aminte de culoarea galben-
pai și de transparența lui. Mi-aduc aminte și de ulciorul din
pămînt de Biot, lustruit cu oxid de cupru. Tatii îi plăcea să le
picteze. Ne întorceam la Collettes în galopul lui Litchou care
părea să înțeleagă urgența situației. Tata pusese să se facă focul
și ne aștepta în sufragerie. Puneam repede la prăjit o felie de
pîine, turnam untdelemn pe pîinea caldă încă, puțină sare și i-o
dădeam lui Renoir, ca să aibă plăcerea de-a fi el cel dintîi care să
guste din primul untdelemn. „Un ospăț pentru zei”, spunea el, în
timp ce noi, la rîndul nostru, gustam pîinea parfumată.
Se pare că diversele locuri pe unde a stat Renoir, încă din
copilărie, au corespuns evoluției geniului său. Les Collettes au
fost cadrul
perfect al ultimei perioade. Acolo a avut chiar puterea, în ciuda
sănătății sale, să facă sculptură. „Sub asemenea soare ai chef să
vezi Venere din marmură sau de bronz țîșnind din frunziș.”
Sculptorul Guino, apoi Gimond au fost colaboratorii săi.
Extras dintr-o scrisoare de-a lui Renoir către Georges Riviere,
puțin după instalarea la Collettes.
... Tocmai am primit scrisoarea ta și sînt fericit că Renée a avut
succes (era vorba de un concurs de canto)... dar sint foarte
mîhnit din cauza pierderii lui Tolstoi. în sfîrșit, a murit și
nătărăul ăsta bătrîn. Ce de străzi, ce de piețe și de statui o să
aibă! Norocul lui!
Al tău, RENOIR
Tata nu-și punea niciodată prenumele cînd iscălea scrisorile
către prietenii intimi. între ei își spuneau pe numele de familie.
Ș tim că mama păstrase acest obicei.
în contrast cu această scrisoare am să transcriu faimoasa
prefață de la cartea lui Cennino Cennini. Renoir a scris-o la
cererea prietenului său, pictorul Mottez, care se ocupase de
reeditarea traducerii acestei lucrări făcută de tatăl său, pictor și
elev al lui Ingres. Eu situez discuțiile dintre Renoir și Mottez
privitoare la prefață în jurul anului 1910. Cennino Cennini,
născut în Toscana în 1360, este singurul artist din Quattrocento
de la care ne-a rămas un tratat de pictură, din care ne putem
face o idee precisă nu numai despre tehnica, ci și despre viața
artiștilor din acea vreme. Renoir era tare plictisit, căci deși
admira metodele lui Cennini, știa prea bine că acele metode
aplicate astăzi de către artiști cu un spirit deosebit nu mai
puteau da nimic. El voia să-i facă plăcere lui Mottez și, în același
timp, să nu spună nimic care să fi fost împotriva convingerilor
sale adînci. Vă redau cele mai caracteristice pasaje:
Dragă Domnule Mottez,
Intenția de-a reedita traducerea făcută de tatăl dumneavoastră
la cartea lui Cennino Cennini își găsește rațiunea în pietatea
filială, în dorința de-a aduce un meritat omagiu unuia dintre
artiștii cei mai cinstiți și cei mai talentați ai secolului trecut. Ar fi
destul pentru a vă aduce mulțumiri. Dar reeditarea acestui tratat
despre pictură își are însemnătatea ei mai generală și vine chiar
la momentul oportun, condiție esențială pentru a reuși.
Atîtea descoperiri minunate au fost făcute de-o sută de ani
încoace încît oamenii amețiți par a fi uitat că au mai trăit și alții
înaintea lor. E bine, cred eu, să le amintim uneori că au avut
strămoși pe care nu trebuie să-i disprețuiască. Publicarea lucrării
contribuie la această sarcină.
... Desigur, vor exista totdeauna artiști de valoarea unui Ingres
și a unui Corot, așa cum au existat artiști de valoarea unui Rafael
sau Tițian, dar aceștia sînt ființe excepționale, pentru care nu ai
putea avea pretenția de-a scrie un tratat de pictură.
Tinerii artiști care își vor da osteneala să citească cartea în
care Cennini a povestit felul de viață al contemporanilor săi se
vor putea convinge că aceia nu aveau cu toții geniu, dar
rămîneau totdeauna niște lucrători minunați.
Or, singurul scop pe care și-l propunea Cennini era acela de-a
face artizani buni, tatăl dumneavoastră îl înțelesese bine.
... îmi închipui că artistul care visa să redea frescei locul de
altădată a avut o mare bucurie la traducerea cărții lui Cennino.
A găsit în ea curajul de a persevera în încercarea de primenire,
fără a se sinchisi de necazurile pe care i le pregătea.
Tatăl dumneavoastră, care ar fi putut spune ca și poetul că a
sosit prea tîrziu într-o lume prea bătrînă, a fost victima unei
iluzii generoase. El a crezut că era posibil să refaci ceea ce, cu
mai multe secole înainte de cel în care trăim, realizaseră alții.
Nu ignora că marile ansambluri decorative ale maeștrilor
italieni nu sînt opera unui singur om, ci aceea a colectivității
unui atelier pe care-l însuflețea geniul maestrului și spera să
vadă renăscînd o asemenea colaborare pentru a da naștere la noi
capodopere.
Mediul în care trăia tatăl dumneavoastră îi întreținea visul,
într-adevăr, el făcea parte din acea falangă de tineri artiști care
lucrau în umbra lui Ingres și al cărui grup frățesc avea numai
aparența atelierilor din Renaștere, căci nu poți trăi în afara
timpului tău, și vremea noastră nu se pretează la reconstituirea
unor asemenea cenacluri.
... Meseria asta pe care noi n-o cunoaștem niciodată pe de-a
întregul, pentru că nimeni nu ne mai poate învăța de cînd ne-am
dezbărat de tradiții...
Or, meseria de pictor al Renașterii italiene era aceeași ca și a
înaintașilor din toate timpurile.
Dacă grecii ar fi lăsat un tratat de pictură, puteți să fiți sigur
că ar fi fost identic cu acela al lui Cennino.
întreaga pictură, începînd cu aceea din Pompei, făcută de
artiștii greci, ( romanii, flecari și hoți, fără îndoială că n-ar fi lăsat
nimic fără grecii pe care i-au învins, dar pe care n-au fost în
stare să-i imite) pînă la aceea a lui Corot, trecînd pe la Poussin,
pare a fi fost executată de aceeași paletă. Altădată, această
manieră de-a picta o învățau toți elevii de la maestrul lor. Geniul,
dacă aveau cumva, făcea restul.
... Ucenicia aspră impusă tinerilor pictori nu i-a împiedicat
niciodată de-a fi originali. Rafael, harnicul ucenic al lui Perugino,
a ajuns totuși divinul Rafael.
Dar, pentru a explica valoarea generală a artei vechi, trebuie
să ne amintim că, mai presus de învățămintele maestrului
primite cu supunere, mai era și altceva, dispărut astăzi, care
umplea sufletul contemporanilor lui Cennino, era sentimentul
religios, cea mai fecundă sursă de inspirație. Iată ce conferă
tuturor acelor opere un dublu caracter de noblețe și de candoare,
și le ferește de ridicol și de exces.
Concepția asupra divinității a implicat totdeauna la popoarele
superioare ideea de ordine, de ierarhie și de tradiție. Iar dacă
admitem că oamenii au conceput societatea cerească după
chipul societății de pe pămînt, e și mai adevărat că acea
organizare divină a avut la rîndul ei o influență considerabilă
asupra spiritelor și le-a condiționat idealul.
... Dacă creștinismul ar fi triumfat în forma lui primitivă, noi
n-am fi avut nici catedrale frumoase, nici sculpturi, nici picturi.
Din fericire, zeii egipteni și cei greci nu erau morți cu toții, ei
au salvat frumusețea, introducîndu-se în noua religie.
...Trebuie să notăm totuși că o dată cu sentimentul religios și
alte cauze își aduceau contribuția pentru a conferi artizanului de
demult calitățile care îl fac inegalabil.
De pildă, acea regulă care cerea ca un obiect să fie executat în
întregime de același lucrător.
Numai atunci, putea să-și imprime din plin personalitatea în
lucrare și să se intereseze de ea pentru că el o făcea în întregime.
Greutățile pe care era obligat să le biruie, bunul-gust pe care voia
să-l arațe îi ascuțeau mintea și reușita îl umplea de bucurie.
Acel interes, acea îmboldire a inteligenței pe care le dovedeau
artizanii nu mai există.
Mașinismul, diviziunea muncii l-au transformat pe lucrător
într-o simplă unealtă și au distrus bucuria muncii.
... Oricare ar fi valoarea acelor cauze secundare ale decadenței
meseriilor noastre, principala, după părerea mea, este lipsa idea-
lului. Mina cea mai îndemînatecă nu e niciodată altceva decît
slujitoarea gîndirii. Așa încît toate eforturile care se fac pentru a
deveni artizani, asemenea celor de altădată, mă tem că sînt
zadarnice. Chiar dacă am ajunge să facem, în școlile
profesionale, muncitori îndemînatici, cunoscînd tehnica meseriei
lor, n-am face nimic din ei dacă n-ar avea un ideal.
Sîntem departe, pare-se, de Cennino Cennini și de pictură. Ș i,
totuși, nu sîntem. Pictura e o meserie ca tîmplăria sau feroneria:
e supusă acelorași reguli.
Cei care vor citi cu atenție cartea atît de bine tradusă de către
tatăl dumneavoastră se vor convinge de asta. Vor găsi în paginile
ei și motivul admirației sale pentru vechii maeștri, ca și pe acela
pentru care aceștia nu mai au urmași astăzi.
Primiți, dragă domnule Mottez etc...
E inutil să vă mai spun că după acest elogiu al muncii în
comun, acea cufundare în masa anonimă a artizanilor, Renoir s-
a întors în atelierul său „să-și vadă de treaba lui, singur și
departe de pisă- logi!” Unul dintre elementele acelei scrisori
revenea adesea în vorbele sale. Ș i anume ideea că singura
răsplată a muncii e munca însăși. „Trebuie să fii tare naiv ca să
lucrezi pentru bani. Există mai mulți neurastenici printre cei
bogați decît printre cei săraci. Gloria? Pentru asta trebuie să fii
un «nerod». Satisfacția datoriei îndeplinite? Atunci cînd tabloul
meu e gata, mă pasionează tabloul următor.»
Un alt articol al crezului exprimat în acea prefață era
convingerea tatii că nu poți face nimic bine cu sistemul diviziunii
muncii. Un tablou, un scaun, o tapiserie nu-l interesau decît
dacă diferitele faze ale fabricării acelui obiect erau expresia
personalității aceluiași individ. îi plăcea să explice că dacă dai o
avere pentru o comodă Louis XVI, în timp ce o comodă de la
Dufayel, o dată ce s-a feștelit, nu mai valorează un ban, o faci
pentru că în cea dintîi regăsești artizanul în fiecare lovitură de
daltă, pe cînd la cea de-a doua nu poți descoperi decît o
organizație anonimă. Oricare ar fi calitățile diferiților meșteri
specializați care au produs-o, rezultatul nu e decît copia muncii
unui desenator, genial poate, dar al cărui geniu dispare pentru
faptul că nu și-a executat el singur desenul.
Singurul element al obiectului de artă care i se părea fără
importanță lui Renoir era concepția generală. „Ca la
Shakespeare, unde subiectul e împrumutat de la oricine.” Gide
avea să spună mai tîrziu: „în artă, numai forma contează!”
Tablourile pe care le picta el se răspîndeau în lume prin inter-
mediul familiei Durand-Ruel și al lui Vollard, la care s-a adăugat
familia Bemheim. „Moș” Durand lăsase conducerea afacerilor pe
mîna feciorilor săi, Joseph și Georges, acesta din urmă ocupîn-
du-se mai ales de America. Pentru Renoir, ei nu erau niște
negustori, ci niște prieteni, ca niște fii. Vollard era cu totul de-al
casei. Afară de uimitorul său succes comercial, ajunsese editorul
unor cărți rare. Dădea artizanilor talentați mijlocul și mai ales
timpul să perfecționeze arta reproducerii fotografice. Am în fața
ochilor o copie semimecanică făcută de Ciot după o lucrare de-a
lui Cézanne, care e în mod sigur atît de aproape de original pe cît
e omenește posibil. Vollard reînvia presa de mînă pentru tipărirea
lucrărilor sale și își aduna experiențele și tipăriturile în cărțile
sale, dintre care prima citită de Renoir a fost Cézanne.
Tata admira presa de mînă și revenirea la caracterele tipogra-
fiei clasice. El era contra reproducerilor: «Dacă ne apucăm să
vindem opere de Veronese, imitate perfect, cu doisprezece franci
cincizeci, ce-o să se facă tinerii pictori!” Despre cărțile lui Vollard
spunea: „Ele descriu admirabil un bărbat care te pasionează, un
anume Vollard. Iar în ceea ce-I privește pe Cézanne, avem
tablourile sale care ne spun mai mult decît o va putea face
vreodată cel mai bun biograf”. Dacă mă vede, poate spune și el
același lucru despre rînduiile pe care le scriu eu. Asia nu mă
împiedică să continui. Nu sînt nici primul, nici ultimul care
încearcă să-l prezinte. Totalul eforturilor noastre e mai mult un
omagiu decît o explicație, și acest omagiu, fiind sincer, nu-i poate
fi neplăcut.
Cît privește pe cei din familia Bernheim, tata îi iubea pentru
sinceritatea lor temeinică — ei sînt aceia care i-au adus la
cunoștință mai întîi prețurile ridicate la care ajunseseră unele
tablouri de-ale sale — pentru politețea, dar și pentru fastul lor, și
asta în mod sincer. Ș tim că era foarte sensibil la luxul celorlalți.
El însuși prefera să se înfrupte cu fasole și cartofi decît cu icre
negre. Cu mare greutate reușeam să-l facem să-și schimbe
vestonul vechi, ros în coate. Dar îi făcea plăcere să vadă un gît
delicat, frumos împodobit cu perle roz și țîșnind din moliciunea
unei blăni de samur. Tata n-avea încredere în miliardarii care
luau tramvaiul, considerînd că prima datorie a unui miliardar e
aceea de a-și cheltui miliardele. Exemplul regelui Belgiei care
trăia ca un mic burghez, se zicea, luîndu-^i umbrela cînd ploua
și verificînd el însuși socotelile bucătăresei, îl necăjeau. Vedea în
asta semnul prevestitor al sfârșitului unei societăți care nu mai
avea nici măcar mîndria aparențelor. „Un rege, zicea el, trebuie
să circule în trăsură, cu coroana pe cap și înconjurat de amante
tinere și scînteietoare.»
Familia Bernheim avea un castel măreț, o casă boierească
încîn- tătoare, o jumătate de duzină de automobile, un balon
dirijabil, copii frumoși și soții frumoase a căror piele nu respingea
lumina.
Cei din familia Bernheim erau sincer mîhniți cînd constatau că
starea lui Renoir se înrăutățește mereu. în 1912, în timpul șederii
noastre la Paris, s-au hotărît să-i aducă lui Renoir un medic ales
de ei. Era într-adevăr un mare medic. Ca să-l găsească, au fost
nevoiți să facă anchete costisitoare, să ia informații în toată
Europa. Era rezultatul unui sever examen eliminatoriu. L-au
găsit la Viena. Medicul i-a plăcut tatii pentru că era ager, avea
privire inteligentă și nu se pricepea de loc la pictură. A promis că,
în cîteva săptămîni, îi va permite paraliticului să se folosească de
picioarele sale. Tata a zîmbit, nu neîncrezător, dar filozof. El știa.
Dar era un vis atît de frumos: să poți din nou hoinări la țară în
căutarea unui motiv, să te învîrți în jurul pînzei, mișcarea
aducînd un sprijin visării. A făgăduit să urmeze orbește dispozi-
țiile medicului, care a început cu un regim întăritor ce-a făcut
minuni. După o lună, Renoir se simțea mult mai zdravăn. într-o
dimineață, omul nostru a sosit și l-a anunțat pe tata că sosise
ziua și că el avea să-l facă să umble.
Renoir se afla în atelier. Paleta lui foarte curată era pe
genunchi și ochiul începuse să urmărească pe pînză conturul
ideal care mărginea modelul. Baptistin a împins fotoliul pentru
ca medicul să se poată plasa în fața bolnavului. Mama, „bărbatul
ăsta” și modelul priveau scena așa cum făcuse probabil familia
paraliticului din Evanghelie, atunci cînd Isus i-a poruncit să se
scoale și să umble.
Medicul l-a ridicat pe tata din fotoliu. Renoir era în picioare
pentru întîia oară după doi ani. Revedea lucrurile din unghiul
omului al cărui ochi este la nivelul celorlalți oameni. Și se uita în
jurul lui cu o mare plăcere. Medicul i-a dat drumul. Tata, lăsat
singur, n-a căzut. Mama, Baptistin și modelul simțeau inima
bătîndu-le foarte tare în piept. Atunci, medicul i-a poruncit tatii
să meargă. El stătea în fața lui cu brațele întinse, gata să-l
susțină dacă ar fi avut vreo slăbiciune. Tata l-a rugat să se
îndepărteze și, adunîndu-și întreaga lui putere, a făcut un prim
pas. Mama și ceilalți doi uitaseră de ei. Viața lor se transportase
în acel picior dezlipindu-se cu greu de pămîntul care îl atrăgea ca
un magnet. Ș i tata a mai făcut un pas, apoi altul, părînd că rupe
firele destinului. Era ca o apă care ajungea în deșert, ca licărirea
unei stele în noapte. Tata a făcut înconjurul șevaletului și s-a
întors la scaunul lui de bolnav. Fiind încă în picioare, i-a spus
medicului: «Renunț. Efortul îmi ia toată voința și n-o să-mi mai
rămînă pentru a picta. Oricum (și a făcut cu ochiul șiret), dacă
trebuie să aleg între a merge și a picta, prefer mult mai mult să
pictez”. S-a așezat la loc și nu s-a mai sculat niciodată.
De la acea hotărîre importantă a început focul de artificii de la
urmă. De pe paleta lui, din ce în ce mai sobră, țîșneau culorile
cele mai uimitoare, contrastele cele mai îndrăznețe. Ca și cînd
toată dragostea lui Renoir pentru frumusețea acestei vieți, de
care nu se mai putea bucura fizic, ar fi țîșnit în mod direct din
întreaga lui ființă chinuită. Era strălucitor, în tot înțelesul cuvîn-
tului. Prin asta înțeleg că aveam senzația că din mîngîierile
pensulei pe pînză izvorau raze. Se eliberase de toate teoriile, de
toate spaimele, numai modestia îl făcea să se mai oprească la
aparențe. Era ca și cîntecul unei păsări care, pentru a povesti ce
știe despre lume, n-avea nevoie decît de triluri. Renoir știa multe.
Tot ceea ce dobîndise în goana lui după adevăr, în efortul
necontenit pentru a străbate prefăcătoriile îngrămădite de prostia
oamenilor, era în mina lui, ca o comoară concentrată într-un
singur giuvaer, într-un fel de lampă a lui Aladin. Așa că se
îndrepta cu pași de uriaș spre culmea unde spiritul și materia se
întîlnesc, știind foarte bine, de altfel, că nici un muritor nu va
atinge acea culme niciodată. Fiecare trăsătură de pensulă
devenea o mărturie a acelei apropieri de minune. Nudurile și
trandafirii săi dovedeau oamenilor acelui secol, care și
începuseră opera de distrugere, soliditatea eternului echilibru al
universului nostru. Unii îi erau atît de recunoscători pentru acea
dovadă îneît veneau în pelerinaj la Collettes ca să i-o spună.
Uneori veneau de la mari depărtări și, deoarece erau foarte
săraci, călătoriseră în condiții grele. Lătratul Zazei, cățeaua
noastră ciobănească, ne vestea o sosire neobișnuită. Bistolfi,
tînărul șofer italian, deschidea ușa și se afla în fața unui
scandinav, blond, bărbos, cu hainele boțite, sau în fața unui
japonez îmbrăcat cu grijă. Mama îi poftea în sufragerie unde
Louise-lungana le aducea ceva ca să mai prindă puteri. Dar lor
nu le era foame de acea mîncare. Tata, prevenit, îi poftea în
atelier. Ei stăteau acolo, vreme îndelungată, fără să spună nimic,
pentru că altul le era graiul. Am asistat la mai multe asemenea
reuniuni. Erau momente de împlinire. Mi-aduc aminte de un
japonez. Venise pe jos de la granița italiană. Avea în buzunar un
mic plan foarte precis pe care i-l dăduse pelerinul de dinainte. Ni
l-a arătat. Erau indicate acolo potecile de la Collettes și micul
atelier, camera lui Renoir, cuptorul de pîine și grajdul catîrului.
Unul din acei vizitatori a rămas multă vreme la Cagnes și a
devenit un prieten foarte scump. Era pictorul Umeara.
Dintre toți cei care caută piatră fîlosofală, pictorii sînt cei care
se apropie fără înconjur de echilibrul universal. De acolo li se
trage și importanța în viața modernă. Mă gîndesc la pictorii
adevărați, la cei mari. Savanții, ca și pictorii, urmăresc secretul
vieții. Cercetarea e tot dezinteresată. E vorba de ceva foarte
simplu: de a reda oamenilor Paradisul pămîntean. Deosebirea
între cele două categorii de cercetători constă în aceea că pictorii
supun natura. Savanții o siluiesc. Pictorii știu că nevoile
materiale sînt relative și că satisfacțiile spiritului sînt absolute.
Savanții încearcă să echilibreze talerele balanței, acumulînd
sarcini din ce în ce mai mari, de-o parte dorințele materiale și de
cealaltă satisfacerea acelor dorințe. E o cursă fără de sfîrșit unde
talerul dorințelor atîrnă totdeauna mai greu. La pictor,
rezultatele sînt dobîndite. Satisfacția dăruită de zgrafitourile din
grota Lascaux este egală cu aceea pe care ți-o dă o natură moartă
de Braque. Descoperirea doamnei Curie e depășită de lucrările
Iui leller, care vor fi și ele depășite de cele ale succesorilor lui,
Teller o știe prea bine. Modestia adevăraților savanți o egalează
pe aceea a adevăraților pictori. Această urmărire a secretului
vieții justifică laboratoarele imense, muzeele luxoase, experiențele
costisitoare și vînzările de tablouri ale căror prețuri te fac să
visezi. Majoritatea amatorilor de pictură nu știu ceea ce le poate
aduce posesiunea unei opere mari. Ei urmăresc orbește urmele
unora care o știu. Deținătorii cuvîntului magic nu sînt și nu vor fi
totdeauna decît cîțiva. Renoir este poate singurul care a pus
acest cuvînt magic la îndemîna unui mare număr. El îi iubea pe
oameni, și dragostea face minuni.
Există mai multe fotografii de ale lui Renoir, la sfîrșitul vieții
sale, portrete de-o asemănare sfîșietoare executate de Albert
André, și un bust făcut în ziua morții sale de Gimond. Așadar
puteți să vă faceți oarecare idee despre înfățișarea lui fizică,
despre slăbiciunea lui înspăimîntătoare. Trupul i se împietrise
tot mai mult. Mîinile lui chircite nu mai puteau apuca nimic. S-a
spus și s-a scris că i se lega pensula de mînă. Nu este chiar așa.
Adevărul e că pielea lui devenise atît de delicată încît contactul
cu lemnul minerului îl rănea. Pentru a evita aceasta, cerea să i
se pună o bucățică de pînză fină în palmă. Degetele lui deformate
înhățau mai degrabă pensula decît o țineau. Dar, pînă la ultima
suflare, brațul i-a rămas sigur ca acela al unui tînăr și ochii de-o
precizie tulburătoare. Ti văd încă aplicînd pe pînză un punctuleț
alb, ca măciulia unui ac. Acea tușă trebuia să marcheze reflexul
în ochiul unui model. Fără nici o ezitare, penelul pornea ca
glontele unui țintaș bun și făcea punctul țintei. Nu și-a sprijinit
nicicînd brațul de-o proptea, n-a folosit nici cînd rigla pentru a
stabili proporțiile. L-am văzut pictînd o miniatură: un portret al
fratelui meu Coco. A ezitat o clipă la subțirimea pensulei, apoi s-
a apucat să picteze ca și cînd ar fi pictat un alt tablou. Pentru a
vedea detaliile perfecte ale asemănării, noi am fost nevoiți să ne
folosim de-o lupă. El întrebuința cîteodată lornionul la citit. 0
făcea mai ales din grija de-a nu-și obosi ochii. Cînd era grăbit
sau lornionul nu se găsea, se putea lipsi de el. Seara, cînd era
frumos, ne plăcea să ne așezăm pe terasă și să privim pescarii
din Cros de Cagnes care se întorceau în port. Cel care deosebea
primul una din bărci era totdeauna tata.
Viața la Collettes se organizase după infirmitățile lui Renoir.
Louise-lungana, bucătăreasa noastră, era „puternică ca un cal”.
Ea îl ridica pe tata din patul lui ca să-l așeze în fotoliul pe rotile.
Din cînd în cînd, îl puneau în mașina condusă acum de Bistolfi,
care-l înlocuise pe Baptistin. Mama se îngrășase foarte tare și se
mișca cu greutate. Nu mai ieșea, dacă ne putem exprima astfel,
din capotul ei roșu cu picățele albe. Doctorul Prat o consultase.
Ti confirmase diabetul și-i spusese că zilele îi sînt numărate. Asta
n-a tulburat-o prea mult. I-a cerut numai lui Prat să nu
răspîndească zvonul bolii, despre care Renoir n-a știut multă
vreme. Fratele meu Claude își petrecea mai tot timpul pozînd.
Gabrielle avea să se căsătorească cu Conrad Slade, pictorul
american. Ea nu era la Cagnes atunci cînd a izbucnit războiul.
Cei mai fideli comeseni erau soții Albert André și Maurice
Gangnat. Acest mare burghez relua tradiția lui moș Choquet.
Simțul lui pentru pictură era uimitor. Atunci cînd intra în atelier,
privirea îi cădea totdeauna pe pînză pe care Renoir o considera
cea mai bună. „Are ochi I” constata tata. Renoir mai spunea și că
amatorii care se pricep la asta sînt chiar mai rari decît pictorii
buni. Cîteodată venea Matisse. Paul Cézanne s-a căsătorit cu
Renée și s-a instalat alături de Collettes. Eu nu luam parte la
acea viață intensă decît rareori, fiind reținut de studiile mele.
După clasa a opta, am făcut un an de matematică și m-am
angajat la cavalerie. În luna august a anului următor izbucnea
războiul.
Renoir a cerut să fie dus la Paris cu mașina. Mama plecase
mai înainte în speranța de a-l îmbrățișa pe fratele meu Pierre
înaintea plecării lui pe front. L-a scăpat dar a găsit-o pe Vera
Sergine, tovarășa lui Pierre, cu un superb copilaș în brațe, care
era nepotul meu Claude. I-a trimis imediat la Collettes, unde au
rămas pînă cînd o rană păcătoasă l-a redat pe Pierre vieții civile
și a chemat-o pe Vera la căpătiiul său.
Tata a reușit să găsească regimentul meu de dragoni într-un
orășel din est, unde așteptam plecarea pe front. Colonelul Meyer
a dat în onoarea lui o masă bună la care am fost admis și eu.
Vederea tuturor acelor băieți în uniformă de luptă a calmat
spaima lui Renoir. Mi-a spus: „Sîntem în război. Ar fi necinstit să
nu rămîi acolo cu ceilalți”. L-am dus în mașină. Albert André îl
însoțea. La cotitura străzii, Renoir i-a spus lui Bistolfi să se
oprească. Susținut de Albert André, a reușit să se întoarcă pe-o
parte și să-mi facă un mic semn cu mina prin geam. Nu aveam
să-l mai văd decît după rana aceea care mi-a dat posibilitatea să-
l întîlnesc în bulevardul Rochechouart și să strîng elementele
principale ale acestei cărți.
Cînd a aflat mama că sînt rănit, a făcut în așa fel să capete un
permis și a venit să mă vadă la spitalul din Gérardmer. A fost
înștiințată că o să mi se scoată din încheieturi piciorul sting,
căruia cangrena îi dădea o culoare ciudată, de albastru de cobalt.
S-a opus cu atîta energie acelei operații că medicul militar care
conducea spitalul a renunțat s-o mai facă. A fost înlocuit cu
profesorul Laroyenne care m-a vindecat de cangrenă printr-o
ciudată circulație de apă distilată statornicită în piciorul meu. El
nu i-a ascuns mamii că n-aș mai fi supraviețuit acelei amputări.
Cînd mama m-a văzut în afară de primejdie, s-a întors la Cagnes
și a murit.
 La începutul anului 1916, eram pilot într-o escadrilă de recu-
noaștere. Șoproanele noastre se înălțau în acea parte din Cham-
pagne care e numită păduchioasă, din cauza ierbii mici care
crește pe-acolo. Aerul iute îmi amintea de cel din Essoyes. Mă
gîndeam la plimbarea noastră de la Riceys, atunci cînd tata a
băut vin roze. Era ora poștașului. Aveam o scrisoare de la
Cagnes. Plicul era scris de Louise-lungana. înăuntru era un
cuvînt scris cu o mînă tremurîndă: „Pentru tine, Renoir”. Și
alături o violetă mică culeasă lingă spălătorie, sub măslini.
Cînd, după armistițiu, m-am putut duce să stau cu tata, casa
mi s-a părut sinistră. Portocalii, via erau aproape în paragină...
Ai fi zis că și copacii și lucrurile erau în doliu după mama, ca
oamenii. Mașina dormea în garaj sub un strat gros de praf.
Bistolfi fusese mobilizat în armata italiană. Sărmanul băiat tot
spunea: „Puțin îmi pasă mie de Trento și de Triest!” Nu l-am mai
revăzut niciodată. Prietenii parizieni, care nu se treziseră încă din
toropeala anilor de război, nu se mai mișcau de-acasă. Dinan era
tare bolnav și nu mai putea să urce drumul spre Collettes. Din
fericire, cîțiva credincioși locali veneau să-l ajute pe Renoir să
treacă peste ceasurile grele de întuneric de la sfîrșitul zilei. Mai
ales Benigni și doctorul Prat. Cel dinții, funcționar spiritual și
prieten isteț, încerca să facă puțină ordine în afacerile noastre
lăsate la voia întîmplării de la moartea mamii. Tata spunea
despre doctorul Prat: «Numai ce-i văd ochii strălucitori în barba
lui de cîine din Brie că mă și simt mai bine”.
Cu cît suferința devenea mai greu de suportat, cu atît Renoir
picta mai mult... Niște prieteni din Nisa îi găsiseră un tînăr
model, Andrée, cu care aveam să mă căsătoresc eu după moartea
lui. Ea avea șaisprezece ani, era roșcată, plinuță, și pielea ei
respingea și mai puțin lumina decît aceea a tuturor modelelor pe
care Renoir le avusese în viața lui. Cînta, puțin fals, refrenele la
modă, îi spunea tatii poveștile prietenelor sale, era veselă și-i
dăruia lui Renoir emanațiile întăritoare ale tinereții ei înfloritoare.
Alături de trandafirii care creșteau aproape sălbatici la Collettes,
de măslinii mari cu reflexe argintii, Andree este unul din
elementele vii care l-a ajutat pe Renoir să fixeze pe pînză
prodigiosul strigăt de dragoste de la sfîrșitul vieții sale.
Nopțile erau îngrozitoare. Era atît de slab că cea mai mică
atingere de cearșaf îi provoca o rană. Prat îi procurase o
infirmieră. Lui Renoir nu-i plăcea cuvîntul „infirmieră” și o
numea „doctoră”. Seara întîrzia cît putea de mult momentul
„torturii patului”. Trebuia să i se panseze rănile, să i se pudreze
cu talc punctele de iritare. Afară de pensulă, nu mai putea apuca
aproape nimic cu mîinile. „Nu mă pot nici măcar scărpina.”
Păstra lîngă el o riglă și-i cerea infirmierei să-l frece pe spate ca la
chinezi. Cel mai greu îi era să stea așezat. „De ce sînt oare atît de
ascuțite oasele dosului. îl ridicam pentru cîteva clipe i se dădeau
jos pantalonii și era pudrat tu talc, se schimba perna din coama
de cal cu una din kapok. Zadarnic. „Foc, mormăia el, stau pe
cărbuni aprinși!» Se plictisea, drăcuia, înjura, dar nu s-a gîndit
niciodată la sinucidere. Sînt sigur de asta, căci eram mereu cu el
și nu-mi mai ascundea preocupările sale. în cele mai grele
momente, făcea aluzie la moarte, dar numai sub formă de glumă.
Lăuda înțelepciunea unor triburi de negri unde se înlăturau
bătrînii, rugîndu-i să se cațere într-un cocotier. Arborele este
scuturat cu furie. Dacă nu rezistă, cad și se prăpădesc. Tata
propunea adoptarea unei legi care să limiteze serviciul militar la
bătrîni. „în felul ăsta, n-au să mai fie războaie. Politicienii, niște
ramoliți cu toții, ar fi obligați să meargă la război. Ș i dacă războiul
ar izbucni totuși, ce ocazie bună să scapi de gurile inutile!” Era
furios pe nasul care îi curgea și pe neputința de-a se șterge
singur, pe bandajul herniei care-l tăia, pe bandajele puse cam
peste tot și care-l făcea să transpire. Spunea: „Sînt un obiect
dezgustător”. Dar nu era adevărat. Curățenia lui rămăsese
minuțioasă. Louise-lungana și cu mine îl dezbrăcăm în fiecare
dimineață și seară, îl întorceam pe patul acoperit cu o mușama și
infirmiera îl frecționa cu alcool din cap pînă în picioare. Avea o
proteză dentară pe care o schimba mereu. Cele pe care nu le
folosea stăteau într-un lichid antiseptic. Mi-a povestit despre
bucuria încercată la pierderea ultimului dinte, cu cîțiva ani mai
în urmă, cînd eu eram la colegiu.”în sfîrșit, a strigat el, inamicul
a părăsit locul!”
Dimineața, după „noaptea îngrozitoare”, se lăsa spălat și
îmbrăcat într-un fel de somnolență. Ț inea totuși să-l instalăm
într-un fotoliu, în fața unei mese adevărate pentru micul dejun.
Avusese oroare totdeauna de-a mînca în pat din cauza
firimiturilor care se virau sub dos. „Cînd mă gîndesc că pentru
majoritatea francezilor micul dejun în pat e un mare lux. Pentru
mine a fost totdeauna o corvoadă.” Păstrase obiceiul pîinii prăjite
cu unt și a cafelei cu lapte din tinerețe. Dar nu mai era decît un
simbol. Pîinea îi rănea gingiile și el se mulțumea să ronțăie cîteva
firimituri. Pîinea și prăjiturile moi nu-l îneîntau. Ar fi vrut un
corn, dar „nu găsești de-astea decît la Paris”. Apoi îl așezam în
„scaunul lui portabil». Acesta era un fotoliu din răchită pe
laturile căruia se fixaseră două bastoane de bambus. Pentru a
coborî scara, Louise-lungana mergea înainte și infirmiera în
spate. La urcare schimbau locurile. La fel procedau și pentru
colinele de la Collettes. După vreme, după lumină și după lucrul
în curs, Renoir cerea să fie dus la atelier, se ducea în căutarea
unui peisaj sau sfîrșea unul început. Renunțase în parte la
atelierul mare din casă cu marele vitraliu spre nord. Acea lumină
„perfectă și rece” îl plictisea. Pusese să i se construiască un fel de
baracă cu geamuri de vreo cinci metri de-o parte și ale cărei
panouri se puteau deschide pe de-a întregul. Lumina pătrundea
din toate părțile. Acest adăpost era așezat în mijlocul măslinilor și
ierburilor nebunatice. Era ca și cînd ar fi lucrat afară, dar cu o
apărătoare de sticlă pentru sănătatea lui și cu posibilitatea de-a
disciplina reflexele cu cotonade care se puteau da la o parte după
plac. Inventarea unui atelier afară, cu lumina care poate fi re-
glată, constituie un răspuns perfect la vechea problemă a
lucrului după natură opus lucrului în atelier, deoarece le
întrunea pe amîn- două. 0 altă invenție îi permitea, cu toată
greutatea lui de-a face mișcări, să abordeze oarecum subiecte
mari. Era un fel de omidă, făcută din lațuri țintuite pe o fîșie de
pînză tare, care se desfășura pe doi cilindri orizontali avînd cam
1,50 metri lățime, unul lingă pămînt, celălalt cam la 2 metri
înălțime. Cerea ca pînza să fie prinsă în pioneze pe laturile
amintite. Cu ajutorul unei manivele se învîrtea cilindrul de jos
care trăgea fîșia de pînză și prezenta partea motivului pe care
Renoir voia s-o lucreze la nivelul ochiului și brațului său.
Majoritatea ultimelor sale tablouri au fost pictate în acest atelier
și pe acest șevalet cu cilindri.
în timp ce-I instalam pe fotoliul cu rotile, modelul se ducea să
se așeze în iarba cu mii de culori. Prin frunzișul măslinilor se
împrăștiau raze care deveneau arabescuri pe bluza ei roșie. Cu
vocea încă slăbită din cauza suferințelor de peste noapte, Renoir
cerea să se deschidă sau să se închidă panourile, să se întindă
stofe, construindu- și o protecție împotriva amețitoarei dimineți
mediteraneene. în timp ce i se pregătea paleta, nu-și putea
stăpîni cîteva gemete. Potrivirea trupului său mutilat cu
rigiditatea fotoliului pe rotile era dureroasă. Dar el ținea la acel
scaun „nu prea moale”, care îl ajuta să stea drept și-i permitea să
„aibă un cîmp vizual mai mare”. Eu mă așezam pe pămîntul
puțin înălțat, cu capul și trupul înăuntru, cu picioarele ascunse
în ovăzul sălbatic. Suferința tatii ne copleșea pe toți. Infirmiera,
Louise-lungana, modelul care era adesea Madeleine Bruno, o fată
din sat, și eu însumi eram zgîrciți la vorbă. Atunci cînd vorbeam
cu un glas pe care l-am fi dorit vesel, suna fals.
îi puneam lui Renoir în palmă cîrpa protectoare și îi întindeam
pensula pe care el o indicase din ochi. „Aceea.. nu, cealaltă...”
Muștele se învîrteau în jurul unei raze de soare. îmi vin în
minte cuvintele Gabriellei: „Mîinile lui atît de prelungi». Acum
cînd încerc să-mi fixez impresiile, nu mă pot reține să deschid
sertarul și să pipăi mănușile lui Renoir, gri-deschis și atît de mici.
Le pun la loc în hîrtia lor mătăsoasă și mă întorc la atelierul
din grădină, la mîinile tatii deformate și la muște. „Oh! muștele
astea!” se-nfuria el alungind una care luase drept țintă nasul
său. «Cum simt cadavrul!» Noi nu răspundeam. După ce-l
părăsise musca, recădea în somnolență, hipnotizatele zborul
unui fluture sau de zgomotul din depărtare al unui greiere.
Peisajul era o îngrămădire a tuturor bogățiilor lumii. Ochii,
nasul, urechile erau asaltate de impresii contradictorii. „E
amețitor”, repeta el. Întindea brațul și înmuia pensula în esență
de terebentină. Mișcarea era dureroasă. Așteptacîteva secunde,
părînd a se întreba: „Nu-i prea rău? De ce să nu renunț?” 0
privire spre motiv îi făcea din nou curaj. Trasa pe pînză, cu
puțină garanță, un semn pe care-l înțelegea numai el singur.
„Jean, dă la o parte ceva mai mult perdeaua galbenă!” 0 altă tușă
de garanță. Un „e divin”, mai hotărît. Noi îl priveam. El zîmbea și
ne făcea cu ochiul luîndu-ne drept martori ai complicității care
tocmai se stabilise între iarbă, măslini, model și el însuși. După o
clipă, tot pictînd, fredona. Pentru Renoir începea o zi de fericire,
o zi tot atît de minunată ca aceea dinainte sau ca aceea care avea
să urmeze.
Prînzul nu era o întrerupere. Spiritul lui continua explorarea
în mijlocul misterelor tabloului său. Ț inea așa pînă seara, cînd
soarele era prea jos și umbrele nu mai erau luminoase. Atunci,
trupul își revendica drepturile. Durerea îl încolțea timid mai întîi,
apoi reîncepea tortura.
în acest fel a pictat Les grandes baigneuses de la Luvru, pe
care le considera a fl un punct culminant. Socotea că acolo
rezumase căutările întregii sale vieți și pregătise o bună
trambulină pentru căutările viitorului. Executase acel tablou
relativ repede, ajutat mult de maniera „simplă și nobilă”, de felul
cum poza Andree. „Rubens ar fi fost mulțumit și el!” După
moartea lui, eu și frații mei am hotărît să dăruim acel tablou
muzeului Luvru. Responsabilii muzeului au găsit culorile
tabloului „țipătoare” și l-au refuzat. Barnes, colecționarul și
scriitorul de artă, mi-a telegrafiat că i-ar plăcea să cumpere
tabloul și să-l pună în muzeul lui din Philadelphia. Acolo ar fi
fost în tovărășie bună. Acest mare teoretician al artei din vremea
sa a știut să adune în folosul elevilor săi operele cele mai
semnificative ale maeștrilor contemporani. Baigneuses~le ar fi
fost vecine cu Jucătorii de cărți ai lui Cézanne și cu Familia,
despre care v-am vorbit cînd cu Château des Brouillards. Atunci
muzeul Luvru a revenit asupra hotă-

rîrii și a acceptat darul nostru. Lucrurile se schimbaseră mult

de pe vremea cînd statul refuza două treimi din colecția
Caillebotte, privind astfel Franța de-o comoară neprețuită.
Opoziția continua și va continua, din fericire, și în secolele
viitoare. Renoir înseamnă viață și viața displace profund
cadavrelor. Dar împotriva acestei ostilități, entuziaștii devotați
sînt din ce în ce mai mulți, ei umplu străzile. Astăzi Renoir nu
aparține numai cercului închis al amatorilor de artă. Admiratorii
se înghesuie în muzeu în fața operelor sale. Reproducerile după
tablourile lui se înmulțesc. Cu mîinile lui fragile, el a străpuns
carapacea care încercuia inima mulțimii. Mai mult chiar, a dat
chip mulțimii după idealul său, așa cum făcuse cu soția, copiii și
modelele sale. Străzile orașelor noastre sînt pline acum de
operele lui Renoir: fete tinere, copii cu ochii nevinovați și cu
pielea care nu respinge lumina.
La ultima călătorie la Paris, Paul Léon, directorul Belle-Artelor,
l-a invitat să viziteze Luvrul „deschis numai pentru el”. L-au
plimbat încet prin săli cu „scaunul portabil”. El a cerut să se
oprească în fața Nunții din Cana și i-a spus lui Albert André care
îl însoțea: „În sfîrșit am putut-o vedea pe perete!” Albert André
avea să compare mai tîrziu acea vizită solemnă cu un omagiu
închinat „papii picturii”.
Renoir ajunsese să-și realizeze visul de-o viață întreagă. „Să
facă luxos cu mijloace puține.” De pe paleta lui extrem de
simplificată, pe care păreau pierdute cîteva „grămăjoare”
minuscule de culoare, se desfășurau sclipirile aurului și purpurii,
strălucirea carnației pline de sînge tînăr și sănătos, magia luminii
victorioase și, dominînd acele elemente materiale, seninătatea
unei ființe apropiindu-se de suprema cunoaștere. El domina acea
natură pe care o adorase toată viața. în schimb, ea l-a învățat, în
cele din urmă, să vadă dincolo de aparențe și să creeze, ca și
dînsa, o lume aproape din nimic. Cu puțină apă, cîteva minerale
și radiații invizibile, natura creează un stejar, o pădure. Dintr-o
îmbrățișare se nasc ființele. Păsările se înmulțesc, peștii plutesc,
razele soarelui luminează și însuflețesc această mișunare. „Și nu
costă nimic!” Dacă n-ar exista omul, „acest animal distrugător»,
echilibrul unei lumi în continuă mișcare ar fi asigurat; moartea
echilibrează viața; cheltuielile n-ar întrece cîștigurile, ciclul în
același timp al distrugerii și al creării ar fi închis.
E tulburătoare acea risipă de bogății, născută din paleta sa
austeră, în ultimul tablou pe care l-a pictat în dimineața zilei în
care a adormit pentru a nu se mai trezi. 0 infecție a plămînului îl
obliga să rămînă în cameră. A cerut cutia cu culori și pensulele și
a pictat anemonele pe care Nenette, drăguța noastră servitoare,
se dusese să i le culeagă. Mai multe ore s-a contopit cu acele
flori, uitîndu-și durerea. Apoi a făcut semn să i se ia pensula și a
spus: „Cred că încep să înțeleg cîte ceva”. Aceste vorbe mi le-a
spus Louise-lungana. Infirmierei i s-a părut că spune:”Astăzi am
învățat ceva!” Cînd m-am întors eu de la Nisa, unde fusesem
nevoit să mă duc, l-am găsit pe tata culcat și abia respirînd.
Infirmiera i-a dat de veste lui Prat care a venit repede. El ne-a
spus că acesta e sfîrșitul. Spargerea unui vas a preschimbat
horcăitul într-un fel de delir. A murit în aceeași noapte.
De mai multe ori își exprimase teama să nu fie înmormîntat de
viu. Am insistat pe lingă Prat ca să facă tot ceea ce trebuia. El
mi-a cerut să ies din cameră. Cînd m-am întors, m-a asigurat că
Renoir murise.
Coli tipar: 23jt Comanda nr. 1680

ARTA GRAFICĂ CALEA ȘERB AN VODĂ Nr. 133 ROMÂNIA