DRU M P R IN

DOLIU

TOT CE TREBUIE SĂ ŞTII

DESPRE PIERDERE ŞI DOLIU

ANDA MOGOŞ

Bucureşti, 2013
ISBN 978 - 973 - 0 - 14149 - 8
 Dedic această carte amintirii tatălui meu,
mr. (r) Emil Constantin şi familiei mele
care a parcurs alături de mine drumul prin doliu:
soţului meu, Beniamin, mamei mele, Carmen Constantin,
şi surorii mele, Adina Heinle.
Fără voi, drumul meu ar fi fost mult mai lung şi mai greu.
Vă iubesc.
 CUPRINS

I. Începutul meu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

II. Am pierdut o persoană iubită. La ce să mă aştept?. . . . . . 9

»» Doliul: definiţii şi aspecte ajutătoare
»» Biologia doliului
»» Cum încep să mă vindec?
»» Procesul de doliu
»» De gândit

III. Complicaţii ale doliului – depresia şi sindromul de stres

posttraumatic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .23
»» Un mic ghid despre depresie
»» Ce poţi să faci dacă bănuieşti că eşti deprimat?
»» Sindromul şocului posttraumatic
»» De gândit

IV. Cele cinci stadii ale unei pierderi catastrofale. . . . . . . .33

»» Negarea
»» Mânia
»» Negocierea
»» Depresia
»» Acceptarea
»» De gândit

V. Cum să te pregăteşti pentru moartea cuiva drag . . . . . .45

»» Cum să vorbeşti cu cineva care e pe moarte
»» De gândit

VI. Diferenţe de sex: bărbaţii şi femeile jelesc diferit . . . . . .55

»» Bărbaţii şi doliul
»» Femeile şi doliul
»» De gândit

VII. Tipuri de pierderi şi influenţa lor asupra procesului de

doliu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .63
»» Pierderea unui părinte
»» Pierderea soţului sau a soţiei
 »» Mă recăsătoresc?
»» Pierderea unui copil
»» Moarte bruscă versus moarte după o boală lungă
»» Doliul în cazul unei morţi violente
»» Doliul în cazul unei relaţii bune versus o relaţie tensionată
»» Sinucidere
»» De gândit

VIII. Doliul la copii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89

»» Cum percep copii moartea
»» Cum să ajuţi un copil să jelească sănătos
»» Doliul normal şi doliul complicat la copii
»» De gândit

IX. Sfaturi practice pentru cei care trec prin doliu. . . . . . 107
»» Permite-ţi să te schimbi
»» Fă loc pentru frumuseţe în viaţa ta
»» Încearcă să păstrezi o rutină zilnică
»» Evită evadările chimice
»» Ţine cont de aspectul biologic al doliului
»» Deschide-te unei persoane de încredere
»» Nu fugi de plâns şi durere
»» Aminteşte-ţi
»» Scrie
»» Termină
»» Fereşte-te de capcane
»» Ai grijă de sufletul tău
»» De gândit

X. Când nu ştii ce să spui – cum să ajuţi pe cineva care este în

doliu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
»» De gândit

XI. Ce urmează după moarte. . . . . . . . . . . . . . . . . 127

»» De gândit

XII. Exerciţii ajutătoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133

»» Inventar personal al pierderilor
»» Cum să-ţi spui povestea – Întrebări ajutătoare pentru terapie
»» Scrisoare către cel drag
»» Lista de pasaje biblice ajutătoare
 CAPITOLUL 1

Începutul meu

S tăteam pe o băncuţă de lemn, discutând cu cineva, când mi-a

sunat telefonul. M-am uitat la număr – era Dani, sora mea.
Am răspuns, şi la telefon era de fapt mama. „Vino la spital“, mi-a
spus ea, „că e gata.“ „Ce e gata?!“ i-am răspuns pe un ton iritat,
deşi în sinea mea ştiam foarte bine la ce se referea. Se referea
la tata, care era în spital suferind de leucemie. Tocmai trecuse
printr-o perioadă critică, în care doctorii lui soseau la spital în
fiecare dimineaţă şi, când li se aducea fişa lui, ridicau miraţi din
sprâncene „mai trăieşte Constantin?!„ În mod spectaculos, însă,
reuşise să reziste şi analizele lui erau pe o pantă ascendentă. De
fapt, lucrurile mergeau atât de bine încât urma să fie externat în
două zile, după o spitalizare de peste o lună.
Aşa se face că atunci când am primit telefonul de la mama,
am repezit-o crezând că tata avusese din nou o criză, şi ea doar
exagera. Nu ar fi fost prima dată când mama ne spunea să ne
pregătim, că sigur tata nu va mai trăi până la sfârşitul zilei. Dar de
data asta, totuşi, nu era doar o avertizare, ci o constatare. Îl sunase
pe mobilul pe care îl avea, şi îi răspunsese colegul lui de cameră,
care îi spusese că tata intrase în comă.
Am închis telefonul şi am rămas încremenită, privind în
gol. Mintea mea încerca să asimileze ce îmi spusese mama, dar nu

7
 Anda Mogoş

reuşeam. Probabil că persoana cu care vorbeam (al cărei nume nu

mi-l amintesc) şi-a dat seama după expresia de pe faţa mea că ceva
nu era în ordine, că m-a întrebat ce s-a întâmplat. „Tocmai mi-a
spus că tatăl meu a murit…“ am îngăimat eu, parcă vomitând
cuvintele pe care gura mea nu vroia să le rostească, şi care păreau
străine de persoana mea. „O, îmi pare rău…“ a spus ea pe un ton
politicos. Apoi eu m-am ridicat să îl caut pe soţul meu, Beni, şi
ea a părut uşurată că plec, şi a găsit pe altcineva cu care să facă
conversaţie.
Înainte să ne urcăm în masină să plecăm spre spital, ţin
minte că cineva mi-a urat ca Dumnezeu să mă mângâie pentru
pierderea tatălui meu. „Ce tâmpenie“, m-am gândit. Tatăl meu
nu era mort, sau, dacă murise, Dumnezeu va face o minune şi îl
va aduce la viaţă.
Acea zi a marcat începutul unui capitol nou din viaţa mea
– doliul. Nu aş fi ales niciodată să învăţ lucrurile pe care le-am
învăţat în anii care au urmat morţii tatălui meu. Pe dinafară, şi eu
şi familia mea am trecut cu bine peste pierderea lui. Pe dinăuntru,
unii dintre noi încă avem răni necicatrizate. Am ajuns să pot să
vorbesc despre el fără să plâng (de cele mai multe ori), dar încă am
momente când mi-e atât de dor de el încât simt că nu mai pot să
respir dacă nu îl văd.
Vreau să scriu această carte ca un ghid pentru cei care trec
sau vor trece prin doliu. Un ghid este scris de cineva care a mers
înainte şi care vrea să le spună celor care vin din urmă cum să se
pregateasca pentru călătorie. Asta este speranţa mea pentru tine,
cel care citeşti. Sper că vei şti un pic mai bine la ce să te aştepţi,
că vei fi mai bine pregatit(ă) pentru această călătorie, şi că o vei
parcurge mai sănătos.

8
 CAPITOLUL 2

Am pierdut o persoană iubită.

La ce să mă aştept?

Doliul: definiţii şi aspecte ajutătoare

C ând auzi despre cineva că este „în doliu„, de cele mai multe
ori se face referire la o perioadă pre-stabilită în care cel care
a pierdut pe cineva drag îndeplineşte anumite ritualuri prescrise
cultural – poartă haine negre (sau cel puţin o dungă neagră
prinsă în piept), nu merge la petreceri şi este scuzat din oficiu de
la participarea la alte evenimente sociale care sunt prilej de bucurie
(nunţi, botezuri, etc).
În continuare, însă, am să mă refer la cel sau cea îndoliat(ă)
ca fiind cel care jeleşte moartea unei persoane dragi, indiferent dacă
există sau nu manifestările mai sus menţionate. În rândurile care
urmează, „în doliu„ sau „îndoliat“ se referă la starea emoţională, la
durerea celui care suferă din pricina unei morţi; „doliu“ va denumi
deci o stare internă, durerea personală, nu regula socială a purtării
de haine negre.
DEX-ul defineşte doliul ca pe o „durere profundă pricinuită
de moartea cuiva sau de o mare nenorocire colectivă; atitudine
plină de tristeţe a celui căruia i-a murit cineva.“ În România,
cuvântul se foloseste aproape exclusiv cu referire la o pierdere

9
 Anda Mogoş

suferită prin moarte, deşi există o paletă mai largă de situaţii în

care s-ar putea folosi (simptome de doliu experimentează şi cel
care a trecut printr-un divorţ brutal şi neaşteptat, de exemplu).
Totuşi, doliul este mai bine definit ca o reacţie bio-
psihologică la o pierdere. Prefer această definiţie pentru că este
mai largă, şi recunoaşte că suferinţa doliului nu se manifestă
numai emoţional, ci şi fizic.
Elizabeth Levang descrie experienţa doliului în felul
următor: „Doliul este o intruziune în lumea noastra fizică,
emoţională, socială, spirituală şi cognitivă. Simt durere fizică:
umerii, pieptul, braţele, picioarele, capul. Mă încearcă un talmeş-
balmeş de emoţii, şi e ca şi cum inima mi-a fost călcată în picioare
ireparabil. Legăturile mele sociale au fost retezate – mi-am pierdut
locul pe care îl aveam în ordinea lucrurilor. Nu mai ştiu ce să cred
despre Dumnezeu şi credinţa îmi e pusă la încercare. Am gânduri
iraţionale şi mă întreb dacă nu cumva mi-am pierdut minţile. Mă
întreb dacă o să pot face faţă acestui lucru numit doliu.“
Astfel, dacă ai pierdut pe cineva, iată la ce te poţi aştepta:
• Doliul tău poate dura mai mult decât se aşteaptă cei din
jur.
• Doliul poate necesita mai multă energie decât ţi-ai fi
putut imagina.
• Doliul tău poate aduce multe schimbări şi va fluctua.
• Doliul te va afecta în toate sferele vieţii tale: socială, fizică,
psihică.
• Vei jeli atât ceea ce ai pierdut în trecut, cât şi ceea ce vei
pierde în viitor.
• Vei jeli nu numai persoana în sine, ci şi toate visele,
speranţele, aşteptările neîmplinite faţă de cel drag, cât şi
nevoile pe care nu ţi le va mai putea implini.
• Doliul tău va conţine un amalgam de sentimente, nu
numai depresie şi tristeţe.
• Vei experimenta o combinaţie de mânie şi depresie –
iritabilitate, frustrare, intoleranţă.
10
 Drum prin doliu

• Îţi va păsa prea puţin de tine însuţi.

• Vei experimenta „spasme“ de doliu – valuri bruşte de jale
care te vor lua pe nepregătite.
• Îţi va fi greu să gândeşti raţional şi să iei hotărâri, şi vei
uita multe lucruri.
• Te vei întreba dacă nu cumva îţi pierzi minţile.
• Vei fi, pentru o perioadă, obsedat(ă) de moarte şi de cel
decedat.
• Vei începe să cauţi sensul vieţii şi îţi vei pune sub semnul
întrebării credinţa sau concepţiile filozofice
• Vei vrea să te retragi social, să nu mai interacţionezi cu
prietenii sau să îţi schimbi prietenii.
• Vei experimenta schimbări fizice.
• Vei descoperi că sunt anumite date (zile de naştere,
aniversări) sau evenimente (Crăciunul, Paştele) sau
stimuli (un anumit parfum, sau faţa cuiva care seamănă
cu cel decedat) care vor declanşa o explozie de dor şi
durere.
• Cei din jur vor avea aşteptări nerealiste de la tine şi îţi vor
răspunde într-un mod care nu-ţi va fi de ajutor.
• Anumite experienţe mai târziu îţi vor readuce la viaţă
sentimentele din doliu (căsătoria unuia dintre copii,
absolvirea, etc.).

Biologia doliului
Din păcate, pierderea unei persoane dragi nu ne doare
numai emoţional, ci ne afectează sănătatea şi din punct de vedere
medical. Haideţi să ridicăm un pic cortina şi să vedem ce se
întâmplă de fapt în corpul nostru atunci când suntem în doliu.
În primul rând, trebuie explicat faptul că orice emoţie pe
care o simţi, este bazată pe o reacţie chimică ce porneşte din creier
atunci când există un stimul extern. Atunci când eşti îndrăgostit,
spre exemplu, sentimentul de iubire este dat de prezenţa în cantitate
mare în creier a unui neurotransmiţător numit serotonină.
11
 Anda Mogoş

Serotonina este un hormon al cărui nivel, odată crescut, are ca

efect o senzaţie de bine şi de fericire. Când vezi chipul persoanei
iubite, nivelul de serotonină creşte şi ai acea senzaţie de fericire şi
de bine.
În cazul cuiva care este îndrăgostit, există un stimul extern
(relaţia cu acea persoană şi prezenţa ei) care provoacă creşterea
serotoninei în creier. Există însă şi un mod de a provoca creşterea
serotoninei în creier doar pe cale chimică, fără componenta
relaţională. De pildă, anumite droguri dau senzaţia de extaz şi
fericire prin faptul că stimulează brusc şi brutal producţia de
serotonină a creierului. La o scară mai mică (dar totuşi sesizabilă)
acelaşi efect îl au anumite mâncăruri, cum ar fi ciocolata,
bananele şi carnea de curcan. Spre exemplu, fiul unui cunoscut
are un nivel de serotonină scăzut, ceea ce îl face să fie trist şi
iritabil; dar mama sa vede o diferenţă remarcabilă între starea de
spirit a băiatului atunci când mănânca nişte carne de curcan sau
două banane.
Aceste procese bio-chimice din creier sunt o parte
importantă din procesul de doliu, deoarece ele afectează buna
funcţionare a întregului organism. Iată deci ce se întâmplă în
corpul nostru atunci când suntem în doliu, şi când trăim emoţii
dureroase – tristeţe, suferinţă, dor – foarte intens.
La un anumit nivel, creierul nostru nu face diferenţa prea
bine între o ameninţare fizică (de plidă un câine care sare să ne
muşte) şi o ameninţare emoţională. De aceea, atunci când primim
vestea cumplită a morţii cuiva drag, se declanşează în corp acelaşi
mecanism ca şi în cazul unui atac fizic – aşa numitul mecanism
„flight or fight“, sau „fugă sau apărare“.
Să ne imaginăm, deci, că mergem pe stradă, şi dintr-o dată,
ne sare în faţă un câine care începe să latre şi chiar încearcă să ne
muşte. Ce simţim atunci? Inima începe să bată mult mai repede,
respirăm mai rapid şi mai superficial, şi ori o luăm la fugă cu o
viteză de care nici nu ştiam că suntem în stare, ori începem să ne
apărăm, lovind câinele cu picioarele dacă ne atacă.
12
 Drum prin doliu

Dar dacă am putea vedea ce se întâmplă în corpul unei

asemenea persoane care este atacată (sau supusă unui stres
emoţional extrem) iată ce am vedea. O serie de reacţii chimice
se declanşează în creier şi în glandele suprarenale, ceea ce duce la
eliberarea unei mari cantităţi de adrenalină (hormon stimulator)
şi cortizol (cunoscut şi sub numele de hormonul stresului) în
sânge. Aceşti hormoni călătoresc prin fluxul sanguin către inimă,
determinând-o să pompeze un debit mai mare de sânge, cu mai
multă putere, către plămâni, dilatând bronhiile şi favorizând
astfel inhalarea unei mai mari cantităţi de aer, deoarece în acele
momente organismul are nevoie de mai mult oxigen.
Totuşi, nu toate sistemele din corp se bucura de acest flux
de sânge crescut, pentru că, într-un fel, corpul intră într-o stare de
asediu, ca o ţară pe vreme de război. La vreme de război, orice ţară
se concentrează pe apărare, şi lasă deoparte orice alt domeniu care
nu este absolut necesar supravieţuirii imediate; guvernul cheltuie
majoritatea banilor pe arme şi pentru transportul şi hrănirea
soldaţilor, şi nici nu se gândeşte să dea bani pentru înfiinţarea unor
muzee sau parcuri. La fel şi sub stres – anumite părţi ale corpului
primesc mai tot sângele, iar altele nu sunt irigate mai deloc. E uşor
de ghicit că muşchii braţelor şi ale picioarelor sunt foarte irigaţi (ca
sa te poţi apăra prin luptă sau fugi), pe când sistemele considerate
secundare (care nu te ajută în momentele în care eşti atacat) –
cum ar fi aparatul reproducător, anumite părţi din creier, rinichii,
aparatul digestiv primesc mai puţin sânge. De asemenea, este
important de ştiut că centrul agresiunii din creier este mai activ,
pe când partea din creier care se ocupă cu planificarea pe termen
lung, este aproape complet inactivă.
Practic, ce înseamnă acest lucru pentru tine, cel îndoliat?
Înseamnă că în corpul tău se petrec o sumedenie de schimbări
datorită stresului emoţional prin care treci, şi de aceea, vei
experimenta nelinişte, dureri de cap, tremor, tulburări de digestie,
de apetit, pofta sexuală va fi diminuată, îţi va fi afectat somnul (ca
şi cantitate şi calitate), vei creşte sau pierde din greutate, vei avea
13
 Anda Mogoş

modificări de energie (te vei simţi poate mai obosit ca de obicei).

Vestea bună este că toate aceste lucruri pot fi administrate
cu înţelepciune, în aşa fel încât efectul stresului asupra corpului
tău să fie minim, şi să experimentezi cât mai puţine din aceste
efecte nedorite.
Înainte să sugerez niste aspecte practice care ne pot ajuta
să ne raportăm la acest stres, aş vrea să menţionez un aspect
foarte important. Problema ta cea mai mare, ca şi îndoliat, nu
este neapărat că nu ştii ce să faci ca să treci cât mai sănătos prin
doliu. Problema multor îndoliaţi este că nu au destulă energie nici
cât să le pese dacă sunt sănătoşi sau nu. Ştiu cum este, pentru că
am trecut pe-acolo: vrei numai să supravieţuieşti, şi uneori nu-
ţi doreşti nici măcar asta. Durerea te orbeşte atât de tare, încât
ultimul lucru de care îţi pasă este cum să mănânci sănătos. Nu vrei
să fii un îndoliat sănătos, pentru că nu vrei să fii îndoliat deloc.
Aşa este. Îmi dau seama că atunci când vorbesc despre
sănătatea corpului tău pe parcursul procesului de doliu, îţi cer
energie pe care nu o ai. Sau cel puţin aşa crezi. Eu ştiu însă că ai în
tine resurse nebănuite. Cunosc pe cineva care spunea „dacă moare
soţul meu, trebuie să rog pe altcineva sa-mi crească copiii, pentru că
ştiu că fără el, şi eu am să mor.“ Şi acum, la mulţi ani de la decesul
lui, ea este încă în viaţă, şi a regăsit puterea să se bucure de viaţă.
Adevărul este, dragul meu coleg de suferinţă, că vei
supravieţui acestei încercări. Ştiu că ai momente în care îţi doreşti
să te doboare, să nu mai exişti ca să nu mai simţi jalea şi dorul atât
de copleşitoare. Dar nu este alegerea ta, şi nu vei muri, ci vei trăi.
Vei trăi, şi peste ani de zile, te vei uita mirat înapoi, şi nu-ţi va veni
să crezi că tu ai putut să treci peste o încercare aşa de cumplită.
Aşa că, te rog, pregăteşte-te pentru viaţa după doliu, şi încearcă să
intri în ea cu cât mai puţine sechele din punct de vedere fizic. Nu
lăsa ca această perioadă care te va defini într-un fel toata viaţa din
punct de vedere emoţional, să te defineasca şi fizic.
Iată o listă cu unele din bolile pe care le poţi face dacă nu
încerci să amortizezi efectele stresului asupra corpului tău:
14
 Drum prin doliu

• Boli digestive: intestine iritate, ulcer, gastrită, constipaţie

sau diaree cronică, diabet zaharat.
• Boli cardiovasculare: palpitaţii sau diverse tulburări de
contracţie a cordului, atac de cord, hemoragie celebrală,
hipertensiune arterială.
• Tulburări respiratorii: exacerbarea atacurilor de astm
bronşic (pentru cei care suferă deja de astm).
• Artrită, dureri musculare.
• Tulburări neuropsihice: anxietate, atacuri de panică,
episoade depresive sau maniacale.
• Scăderea sistemului imunitar, ceea ce atrage contractarea
mult mai rapidă a unor bacterii sau virusuri determinând
răceli, gripe, pneumonii, hepatită.
De aceea, chiar dacă nu simţi un mare entuziasm pentru
sănătatea ta în această perioadă, este important să înţelegi că viaţa
ta nu s-a sfârşit, şi că este de datoria ta (în mod deosebit dacă sunt
şi alţii care depind de tine, cum ar fi copiii) să încerci să îţi păstrezi
sănătatea. În capitolul 7 – „Sfaturi practice“ poţi citi mai mult
despre cum să-ţi păstrezi sănătatea în doliu.

Cum încep să mă vindec?

În primul rând, atunci când estimezi drumul care îţi stă
înainte, trebuie să ştii că doliul este dureros şi îţi va schimba viaţa,
dar nu te va învinge. Acum durerea este vie şi atât de puternică
încât îţi taie răsuflarea, dar nu va fi mereu aşa. Acum nici nu
vrei să te gândeşti că va trece; jalea după pierderea cuiva este atât
de acută încât nici nu te lasă să îţi doreşti să treacă. Îmi aduc
aminte că în primele luni după ce a murit tata, parcă nu vroiam
să fiu consolată, pentru că el nu mai era, şi singura mângâiere
acceptabilă şi pe care o doream era prezenţa sa. O văduvă spunea
„Toată lumea îmi spune «te ajut cu ce vrei tu». Nu vreau nimic,
decât să îl am pe cel mai bun prieten al meu langă mine din nou.
Asta e tot ce vreau.“
În plus, mai simţi uneori că lumea, aşa cum a fost până
15
 Anda Mogoş

acum, s-a schimbat şi asta te doare şi te mânie, mai ales când vezi
că pentru cei din jur, viaţa nu se opreşte în loc.
Dar ce trebuie să ştii acum, este că doliul este un proces de
adaptare. De fapt, doliul seamănă foarte mult cu amputarea unui
picior. Imaginează-ţi că ai avut un accident, şi singura cale de a-ţi
salva viaţa este amputarea unui picior. Operaţia are loc repede,
fără consimţământul tău. La început, imediat după operaţie nici
nu vrei să te gândeşti cum o să fie fără un picior, nu vrei să accepţi,
eşti furios că ţi l-au tăiat fără acordul tău, dar nu ai de ales. S-a
întâmplat. Eşti schiop. Dar din acel moment, poţi să alegi să
recunoşti că ai o rană şi să o îngrijeşti bine până se va vindeca, sau
poţi să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic, că nu e nici o rană.
Dacă vei alege să te minţi pe tine însuţi şi să te comporţi ca şi cum
nu s-a întâmplat nimic, folosind medicamente ca să îţi amorţeşti
durerea, dacă vei refuza să schimbi pansamentele, să iei antibiotice
şi să stai la pat, rana se va infecta, şi îţi va afecta tot corpul.
Dacă, în schimb, o vei lua pe drumul greu spre vindecare,
vei suferi mult, te va durea, dar până la urma, te vei vindeca. Vei
avea o cicatrice toata viaţa, şi vei fi mereu cel cu un singur picior,
dar în rest vei fi sănătos, şi, cu timpul vei vedea că se poate trăi şi
cu un singur picior. Da, vor fi mereu momente când te vei privi în
oglindă şi-ţi vei dori să fi şi tu ca toţi ceilalţi, dar acele momente nu
te vor defini în totalitate, şi vei fi evitat să fi consumat de infecţie.
Am dat ilustraţia cu piciorul amputat pentru că e important
să ştii că se poate trece prin doliu într-un fel sănătos, dar şi într-
un fel toxic. Şi primul pas către vindecare, este conştientizarea
impactului pe care doliul îl are asupra unui om.

Procesul de doliu
„Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale
– Editia IV (DSM-IV)“ include doliul în categoria altor condiţii
care se pot afla în centrul atenţiei clinice, deoarece persoana care
a pierdut pe cineva drag poate prezenta simptome caracteristice
unui episod depresiv major – sentimente de tristeţe şi simptome
16
 Drum prin doliu

asociate cum ar fi insomnia, apetitul scăzut şi pierderea în greutate.

Şi nu sunt numai acestea simptomele fizice. Dacă eşti în doliu este
posibil şi să iei în greutate, să dormi sau să mănânci mai mult
decât de obicei, precum şi să acuzi dureri musculare sau dureri de
cap sau tulburări intestinale.
Totuşi, dacă simptomele enumerate mai sus durează mai
mult de două luni, sau dacă îţi afectează funcţionarea zilnică – nu
poţi să mergi la serviciu, să îţi menţii igiena corporală, să ai grijă de
restul familiei tale, etc – este bine să vezi un medic. Potrivit DSM-
IV, „prezenţa anumitor simptome care nu sunt caracteristice unei
reacţii «normale» de doliu poate fi utilă în diferenţierea doliului
de un episod depresiv major.“ Deşi există variaţii în felul în care
oamenii procesează doliul, tabelul de mai jos arată distincţia dintre
simptome normale de doliu şi cele de depresie la două luni după
pierdere. Vezi în secţiunea următoare mai multe detalii despre
complicaţii ale doliului.

Doliu normal Episod depresiv major

Sentiment de vinovăţie – „Ar fi
Sentiment de vinovăţie – „Ne-am
trebuit să fac mai multe, aş fi putut
certat şi mi-am dorit să moară, aşa
să stau mai mult de vorba, să mă port
că a murit din cauza mea. Eu l-am
mai frumos, sa-i spun că o iubesc,
omorât.“
etc.“
Gânduri obsesive despre moarte,
Gânduri despre moarte „ Ar fi trebuit
gândire sinucigaşă concretizată prin
să mor eu în locul lui/ei.“
planuri.
Sentiment de inutilitate – „Nu l-am Preocupare morbidă referitoare la
putut ajuta cu nimic.“ inutilitate.
Oboseală după un efort fizic relaţiv Gândire şi mişcare fizică îngreunată
mic. semnificativ.
Îndeplinirea sarcinilor zilnice un pic Sarcinile zilnice sunt prea mult şi nu
mai greu dar cu success. reuşesc să fac mai nimic.
„Mi se pare uneori că îi aud vocea sau Halucinaţii – „ Îl/o văd, şi stăm de
că-l /o văd pe stradă.“ vorbă.“

17
 Anda Mogoş

Durata doliului este un alt aspect important de care trebuie

să ţii seama. Oficial (adică din punct de vedere psihiatric), doliul
durează două, trei luni. Din punct de vedere social, tot cam atât se
aşteaptă şi cei din jur să suferi. Poate că vei auzi chiar comentarii
„au trecut trei luni, ar trebui să treacă peste asta, să-şi revină“, deşi
poate tu simţi durerea şi pierderea mai acut ca oricând.
Doliul este un proces foarte personalizat şi foarte intim,
pentru că depinde de un număr infinit de factori, aşa că trebuie să
ştii că vei avea ritmul tău propriu. Poate dura trei luni, sau poate
dura un an până când vei putea să spui că începi să te vindeci. Este
important să îţi acorzi timp, şi să nu laşi ca aşteptările celor din jur
(despre care vom vorbi mai târziu) să îţi determine procesul tău de
doliu.
Pe de altă parte, dacă la şase luni după pierdere durerea
este la fel de acută ca în prima lună, sau dacă jalea este atât de
mare încât nu poţi să funcţionezi normal, şi simptomele fizice
sunt încă prezente, nu ezita şi cere ajutor unui doctor sau unui
psihoterapeut, pentru că s-ar putea să suferi de ceea ce se numeşte
„doliu complicat“. Asta înseamnă că, dîntr-un motiv sau altul,
procesul tău de jelire şi de vindecare nu merge cum ar trebui, şi
există pericolul de a intra în depresie.
Personal, cred că este înţelepciune în obiceiul bătrânesc
de a fi în doliu un an de zile. Cred că înainte de un an nu se
poate vorbi despre o vindecare completă, sau despre o depăşire
a perioadei de durere. Chiar dacă se restabileşte un oarecare
echilibru în primele luni după înmormântare, trebuie să ştii că
mai sunt câteva hopuri de trecut. Prima zi de naştere (a ta sau a
celui decedat), primul Crăciun, primul Paşte, prima vacanţă...
toate vor accentua golul lăsat de cel drag, şi sentimentele de
durere şi de jale vor fi la ele acasă. Un tânăr care şi-a pierdut
soţia brusc îmi scria cam la un an după moartea ei: „Mai sunt
câteva zile şi se apropie exact un an şi parcă simt pe zi ce trece că
în mine creşte o anumită tensiune, un sentiment ciudat, nu ştiu
cât este de normal asta?!“ Bineînţelesc că este normal ca ocaziile
18
 Drum prin doliu

speciale să fie momente în care ţi se aminteşte, încă o dată, că cel

drag al tău nu mai este...
Ştiind asta, pregăteşte-te! Gândeşte-te la ziua care va veni,
şi lasă-ţi o fereastră de timp în ea în care să îţi aranjezi un spaţiu
sigur în care să plângi. Dacă aş avea doar un singur cuvânt cu care
să-l ajut pe cel îndoliat, acela ar fi „plângi!“. Mai presus de orice,
NU fugi de durere şi de plâns! Plânsul este unul dintre cele mai
bune daruri ale lui Dumnezeu pentru oameni, şi totuşi, instinctiv,
avem tendinţa să fugim de plâns, pentru că, de fapt, fugim de
durerea asociată cu plânsul. De atfel, şi social, suntem învăţaţi că
atunci când se întâmplă o tragedie, răspunsul „corect“ (adica cel
acceptabil social) este să „fim tari“. Nimic nu poate fi mai departe
de adevăr! Ca să mă întorc la ilustraţia cu piciorul amputat, plânsul
este schimbarea pansamentelor. Fără el, nu poate fi vindecare ci
numai infecţie.
Este important, totuşi, să ţinem minte că, întocmai ca
schimbarea pansamentelor, plânsul trebuie să aibă loc într-un
mediu curat şi sigur. Pe cât posibil, nu plânge în prezenţa unora
care ştii că nu vor înţelege sau care vor trata cu uşurinţă durerea ta.
Nu îţi arunca perlele la porci. Nu te face vulnerabil în faţa altora
dacă nu este absolut necesar.
Trebuie să înţelegi că oamenii nu ştiu cum să se comporte
cu cineva care plânge şi suferă, şi deci cea mai comuna reacţie a
lor este să îţi spuna „nu plânge“. Ei încearcă să te facă să te opreşti
din două motive. În primul rând, mulţi (si poate şi tu până acum)
cred în mod greşit că dacă nu mai plângi, nici nu te mai doare
– deci dacă opresc plânsul, opresc durerea. În al doilea rând, ei se
simt stânjeniţi că nu ştiu cum să reacţioneze, şi nu ştiu cum să facă
să oprească situatia jenantă (pentru ei) în care se afla. În plus, nu
ştiu cât o să dureze – „dacă îl încurajez şi stau aici o oră?“ Sunt
rari şi înţelepţi prietenii care vor sta cu tine în tăcere şi te vor lăsa
să plângi cât ai nevoie.

19
 Anda Mogoş

De gândit

Bun. Ai mai terminat de citit un capitol despre doliu, si ţi-

am împuiat capul cu simptome, boli, si cum sa fii sănătos în doliu,
atât fizic şi emoţional. Acum e timpul să personalizezi ce-ai citit, şi
să aplici totul la persoana ta. Iată câteva întrebări ajutătoare:

1. Ce te-a surprins în acest capitol? De ce?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

2. Din ce ai citit, crezi că treci printr-un doliu normal, sau

complicat?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

3. Cum stai cu sănătatea fizică de când eşti în doliu? Ce ai putea

să îmbunătăţeşti la felul în care te îngrijeşti?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
20
 Drum prin doliu

4. Ce emoţii ţi se par cele mai problematice din ceea ce simţi după

moartea celui drag? Îţi faci timp să te gândeşti la ceea ce simţi, sau
fugi de durere?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

5. Care este locul tău liniştit în care te poţi duce să plângi şi să te

gândeşti fără să fii întrerupt? Dacă nu ai un asemenea loc, cum ai
putea să-ţi faci unul?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

21
 CAPITOLUL 3

Complicaţii ale doliului – depresia

şi sindromul de stres posttraumatic

Un mic ghid despre depresie

Î n primul rând, trebuie să ştii ca ceea ce numim noi depresie are,

din punct de vedere psihiatric, mai multe feţe – respectiv, există
un mănunchi de tulburări afective de natură depresivă. Deoarece
un îndoliat prezintă în principal un risc crescut de a dezvolta fie un
episod depresiv major, fie, dacă simptomele persistă, o tulburare
depresivă majoră, ne vom concentra pe înţelegerea episodului
depresiv. Diferenţele dintre episodul şi tulburarea depresivă sunt,
evident de durată – tulburarea este diagnosticată atunci când
există două sau mai multe episoade depresive. Dar să vedem în
continuare cum putem recunoaşte semnele unui episod depresiv
major.
Potrivit DSM – IV, un episod depresiv major durează
minim două săptămâni, timp în care sunt prezente aproape în
fiecare zi, în cea mai mare parte a zilei, următoarele simptome:
• Dispoziţie depresivă SAU pierderea interesului sau
plăcerii pentru toate activităţile. Această stare poate fi
descrisă ca fiind depresivă, tristă, descurajată, disperată,
sau fără chef. (De reţinut că la copii, adolescenţi şi bărbaţi
23
 Anda Mogoş

dispoziţia poate fi mai degrabă iritabilă decât tristă).

Pentru a se putea pune diagnosticul de episod depresiv
major, unul dintre aceste două simptome trebuie să fie
prezent, plus minim patru din lista următoare de posibile
simptome:
• Modificări în greutate sau apetit sau somn. De cele mai
multe ori, depresivii acuză lipsa poftei de mâncare, dar şi
o creştere a apetitului poate fi considerată un simptom
– în mod deosebit pofta de dulciuri sau carbohidraţi,
alimente care induc o stare plăcută în scurt timp.
• Energie scăzută.
• Sentimente de inutilitate sau culpă.
• Dificultate în gândire sau concentrare sau luare de decizii.
• Idei recurente de moarte (atenţie – pentru a face distincţia
între preocuparea normală în doliu faţă de moarte, şi acest
simptom, vezi tabelul din capitolul 2).

Ce poţi să faci dacă bănuieşti că eşti

deprimat?
Să spunem că ai citit până aici şi te regăseşti în multe din
simptomele astea. Ce faci acum?
În primul rând, nu te panica. Nu este chiar atât de grav
– de fapt, psihiatrii numesc depresia răceala tulburărilor mentale,
pentru ca este la fel de întâlnită ca răceala. Asta nu înseamnă că
nu trebuie luată în serios – dimpotrivă. Întocmai cum o răceala
netratată poate duce la pneumonie, care, la rândul ei netratată,
poate duce la moarte, la fel şi o depresie netratată se poate complica
devenind chiar cauză de sinucidere.
În al doilea rând, trebuie să te asiguri că suferi într-adevăr de
depresie. Multe dintre aceste simptome pot fi cauzate de carenţe
de vitamine şi minerale sau de oboseală prelungită. Magneziul,
de exemplu, este un mineral a cărui lipsă din organism produce
oboseală, iritabilitate, nervozitate, tulburări de somn, anxietate
sau atacuri de panică. O altă posibilă cauză este o problemă cu
24
 Drum prin doliu

glanda tiroidă. Este necesar, deci, să treci pe la doctor şi să-ţi faci

nişte analize care sa excludă alte posibile cauze pentru simptomele
tale.
Odată diagnosticul stabilit, poţi experimenta atât uşurare
că problema ta are în sfârşit un nume şi că a fost identificată, cât
şi un pic de teamă la ideea că suferi de depresie. Poate crezi că
nimeni din jurul tău nu a mai suferit vreodată de depresie, şi te
simţi nelalocul tău. Realitatea este că există un stigmat asociat
cu tulburările mentale, stigmat care îi împiedică pe oameni să
vorbească despre asta. Poţi fi sigur, însă, că printre cunoştiinţele
tale se găseşte cel puţin o persoană care s-a luptat cu o tulburare
mentală, dar, ca şi tine, s-a temut să vorbească cu alţii despre asta.
Aşa că n-ar fi rău să împărtăşeşti cu prietenii mai apropiaţi faptul
că ai fost diagnosticat cu depresie. Este foarte posibil să afli că nu
eşti singurul din grupul tău care duce această luptă. În plus, vei
avea nevoie de susţinerea lor.
În ce priveşte gestionarea depresiei, aş vrea să mă rezum la
a-ţi da doar câteva sfaturi care te pot ajuta, deoarece este un subiect
mult prea complex ca să încerc să-l epuizez în aceste pagini.
Dacă ai fost diagnosticat cu depresie, aici se încheie
călătoria de unul singur. Situaţia depăşeşte experienţa ta şi pe
cea a prietenilor tăi – ai nevoie de ajutorul şi călăuzirea unor
profesionişti. A nu implica un medic – de preferinţă psihiatru
– sau măcar un psihoterapeut este foarte periculos.
Nu uita că depresia este o tulburare mentală care are la bază
un dezechilibru chimic în creier – nu este ceva ce poate fi depăşit
prin voinţă. Acesta este unul dintre cele mai greşite gânduri pe
care le au oamenii cu privire la depresie. Că dacă vrei cu putere să
te simţi bine, dacă gândeşti pozitiv, sau dacă te rogi, sau îţi repeţi
mereu că eşti bine, vei trece şi peste asta. Nimic nu poate fi mai
departe de adevăr. Realitatea este că trupul tău şi-a epuizat resursele
încercând să facă faţă stresului prelungit pe care îl implică doliul,
şi acum a ajuns la fundul sacului. E ca şi cum s-a terminat benzina
dintr-o maşină – singura soluţie e sa faci plinul. Nu contează că
25
 Anda Mogoş

maşina e Lamborghini, sau că e condusă de cel mai bun şofer din

lume, sau că dai cu piciorul în ea, sau c-o rogi frumos. Nimic n-o
poate face să pornească decât să-i pui benzină; nimic altceva nu
poate suplini asta.
Oarecum aşa stau lucrurile şi cu depresia. Dacă suferi de
depresie, oricât de multă voinţă ai avea, nu vei putea să treci peste
ea fără a-ţi umple rezervele de neurotransmiţători din creier – şi
asta se face de cele mai multe ori numai cu ajutorul pastilelor.
Asta nu înseamnă că nu ai nevoie şi de voinţă în lupta cu
depresia. Ai nevoie de ea, sau mai bine zis, ai nevoie de enorm de
multă perseverenţă. Şi acesta mă duce la următorul sfat pe care
vreau să ţi-l dau – nu renunţa. Orice ai face, nu renunţa, nu te da
bătut.
Realitatea este că, deşi pastilele anti-depresive ajută, oamenii
de ştiinţă încă nu ştiu foarte clar de ce ajută şi cum funcţionează.
Asta este şi din cauză că nu se poate măsura clar nivelul real al
hormonilor din creier, dat fiind faptul că creierul este un organ
atât de delicat şi greu accesibil. Asta înseamnă că doctorul îţi va
prescrie nişte pastile care s-ar putea să nu funcţioneze foarte bine,
şi atunci va trebui fie să îţi prescrie altceva, fie să îţi ajusteze doza.
Ţinând cont că durează cel puţin patru-şase săptămâni până când
încep să-şi facă efectul, procesul de descoperire a pastilelor potrivite
pentru tine poate dura şi câteva luni. De fapt, cunosc un caz în care
a durat doi ani de încercări până când s-a ajuns la medicamentul
potrivit şi la doza potrivită pentru o anumită persoană. La fel de
bine, însă, cunosc şi cazuri în care prima încercare a dat roade
după numai două-trei săptămâni. Important este ca, în cazul în
care nu merge din prima, să nu gândeşti „am încercat şi pastilele şi
nu m-au ajutat“. Nu. Nu te descuraja, ci perseverează.
Acestea fiind spuse, n-aş vrea să crezi că depresia se poate
rezolva numai prin pastile. Degeaba iei medicamente dacă
continui să trăieşti în situaţii de stres sau să duci un stil de viaţă
nesănătos, fără suficient timp pentru somn, relaxare şi fără o
nutriţie adecvată. Nu strica noaptea ce construieşti ziua. Dacă eşti
26
 Drum prin doliu

supus în continuare la stres, creierul tău va continua să funcţioneze

în continuare cu un nivel scăzut de neuro-transmiţători, şi nu va
ajunge să îşi umple rezervele golite din cauza doliului.
De aceea, îţi recomand ca, în paralel cu medicul, să mergi şi
la un psihoterapeut cu care să poţi vorbi despre pierderea ta şi care
să te ajute să procesezi mai bine ce simţi. Chiar dacă este un lux
pe care crezi că nu ţi-l poţi permite din punct de vedere financiar,
încearcă totuşi să găseşti un psihoterapeut – uneori, ei primesc
câte un caz gratis sau poate la un preţ redus.
Aş vrea să închei această mică secţiune cu o încurajare. Dacă
într-adevăr, suferi de depresie, duşmanul tău cel mai de temut eşti
tu – gândurile tale vor fi întunecate, lipsite de speranţă, şi ele te
vor împiedica să iei iniţiative şi să te ţii de planurile tale. Nu pierde
curajul, nu te lăsa doborât de disperare. Propune-ţi lucruri mici pe
care să le împlineşti pe rând, şi vei fi uimit de progresul pe care îl
vei vedea.

Sindromul şocului posttraumatic

Şocul posttraumatic apare în urma experimentării unui
eveniment brutal, traumatic, cum ar fi moartea violentă a cuiva
drag, fie că ai fost martor la ea, fie că doar ai văzut rezultatul
(maşina zdrobită, de pildă, în cazul unui accident auto), atâta timp
cât evenimentul a creat în tine sentimente puternice de teamă.
Iniţial, această tulburare a fost descoperită la soldaţii care au luptat
în al doilea război mondial. Deşi poate ei nu păţiseră nimic din
punct de vedere fizic pe front, odată întorşi acasă, din punct de
vedere psihic erau la pământ – de aici, vine, de altfel, şi expresia
„speriaţi de bombe“.
DSM – IV spune: „Elementul esenţial al stresului post-
traumatic îl constituie apariţia de simptome caracteristice
urmând expunerii la un stresor traumatic extern, care implică
experimentarea externă a unui eveniment comportând moartea
efectivă sau ameninţarea cu moartea ori o vătămare serioasă sau
o ameninţare a integrităţii corporale proprii; faptul de a fi martor
27
 Anda Mogoş

la un eveniment care implică moartea, vătămarea sau ameninţarea

integrităţii corporale a altei persoane, a afla despre moartea violentă
sau inopinată, despre vătămarea serioasă ori despre ameninţarea
cu moartea suferită de un membru al familiei sau de un alt asociat
apropiat.“ Am subliniat ultima parte a citatului pentru că este
important de reţinut că în pericol de a dezvolta stres posttraumatic
se află nu numai cei ce au suferit direct o traumă, ci şi cei care au
fost martori la sau au aflat despre o traumă prin care au trecut cei
dragi.
Pe scurt, iată care sunt simptomele acestei tulburări:
• Răspunsul persoanei la eveniment trebuie să conţină frică
intensă, neputinţă sau oroare.
• La copii, răspunsul trebuie să implice un comportament
agitat, dezorganizat.
• Persoana trebuie sa reexperimenteze persistent
evenimentul traumatizant. Mai simplu spus, nu poţi să
scapi de amintirea a ce s-a întâmplat – visezi moartea
celui drag în mod repetat, te gândeşti la ea tot timpul, îţi
apar constant şi repetat imagini ale evenimentului în faţa
ochilor; retrăieşti continuu ce s-a întâmplat.
• Reacţionezi puternic la situaţii care îţi aduc aminte de ce
s-a întâmplat (de exemplu, dacă cel drag al tău a căzut
de la etaj, de fiecare dată când ieşi pe balcon ai o reacţie
puternică, de panică, de teamă sau de plâns).
• Ai reacţii de evitare – te simţi amorţit din punct de
vedere emoţional, nu simţi nimic.
• Te simţi detaşat de tot ce e în jurul tău.
• Nu reuşeşti să-ţi aduci aminte anumite aspecte sau
momente ale evenimentului care a dus la moartea violentă
a celui drag (în cazul în care ai fost martor).
• Nu te mai interesează nimic din activităţile tale obişnuite.
• Nu te mai interesează ce se întâmplă cu tine în viitor.
• Îţi e greu să te concentrezi.
• Te sperii uşor.
28
 Drum prin doliu

• Reacţionezi exagerat atunci când te sperii.

• Eşti hipervigilent.
• Eşti iritabil sau te mânii uşor.
• Ţi-e greu să adormi sau să dormi.
• Te simţi agitat.
• Ai ameţeli sau stări de leşin care nu se explică prin alte
motive de natură medicală.
Este important să ştii că aceste simptome pot apărea şi la
o distanţă considerabilă de timp faţă de evenimentul declanşator
– până la şase luni mai târziu.
Dacă cel drag al tău a pierit într-un mod brusc şi violent şi
aceste simptome te descriu, sunt două lucruri pe care le poţi face.
În primul rând, evită evadările prin alcool sau droguri.
Cei care suferă de stress posttraumatic au o incidenţă crescută de
dependenţe. Chiar dacă durerea şi imaginile recurente sunt atât de
puternice încât ai face orice pentru a le opri, alcoolul şi drogurile
nu îţi sunt prieteni, şi te vei găsi în scurt timp într-o situaţie şi mai
complicată şi mai dureroasă.
În al doilea rând, confruntă-ţi direct amintirile, în loc să
fugi de ele. Vorbeşte despre ce s-a întâmplat, povesteşte despre
tragedie din nou şi din nou. Ideal ar fi să faci asta în prezenţa unui
psihoterapeut care ştie cum să te călăuzească în acest proces, dar
dacă nu ai această opţiune, povesteşte unui prieten. Relatează-i ce
s-a întâmplat, chiar dacă ştie, şi chiar dacă i-ai mai spus-o chiar tu.
Spune-i şi ce-ai simţit atunci, şi ce simţi acum când povesteşti.
Dacă nu ai nici un prieten de încredere, şi dacă eşti
credincios, povesteşte-le pe toate în rugăciune lui Dumnezeu.
De la început, oamenii mari ai lui Dumnezeu au ştiut să-şi verse
inima înaintea Lui, ştiind că El este un ascultător foarte bun.
Dacă şi această opţiune îţi pare străină, ai întotdeauna
opţiunea de a-ţi aşterne povestirile în scris. Scrie ce s-a întâmplat,
ce îţi aduci aminte, ce simţi, ce ţi-ai dori să fie diferit, să poţi
schimba, şi ce te doare cel mai tare, ce te face să vrei să urli de
frustrare şi durere.
29
 Anda Mogoş

Indiferent pentru care dintre acestea optezi, ţine minte, mai

presus de orice, să nu taci. Nu încerca să ţii în tine, să eviţi să te
gândeşti, să îţi ocupi mintea cu altceva. Până la urmă, emoţiile şi
gândurile negre vor da pe dinafară ca un vas în care apa fierbe în
clocot.

30
 Drum prin doliu

De gândit

1. Ce te-a surprins în acest capitol? De ce?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

2. După ce ai citit acest capitol, crezi că suferi de depresie sau de

şoc posttraumatic? De ce? Care sunt simptomele tale?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

3. Dacă bănuieşti că suferi de depresie sau soc posstraumatic,

care este planul tău de acţiune? Vei merge la un doctor? La un
psihoterapeut?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

31
 CAPITOLUL 4

Cele cinci stadii ale unei pierderi catastrofale

D e curând, o văduvă care îşi pierduse soţul brusc, în urma

unor complicaţii neprevăzute, stătea în biroul meu şi îmi
spunea printre lacrimi: „Nu ştiu ce să mai fac...parcă nu-mi dau
seama ce se întâmplă, parcă nu reuşesc să revin la normal...“
Din păcate, din momentul în care afli ca inevitabilul
s-a produs, şi că cel drag al tău a plecat dintre cei vii, până în
momentul în care poţi spune că ai revenit la normal, trece ceva
timp – un timp în care vei trece prin anumite etape pe care e bine
să le cunoşti ca să ştii la ce să te aştepţi.
În 1969, doctoriţa Elizabeth Kübler-Ross a publicat cartea
„Despre moarte şi procesul morţii“. Această carte era rezultatul
multor interviuri cu bolnavi incurabili care se aflau în pragul
morţii. Studiind aceste conversaţii, Kübler-Ross a observat
că există cinci stadii sau faze prin care trece cineva atunci când
primeşte o veste despre o pierdere bruscă şi tragică. Într-un fel,
aceste stadii se aplică şi celor care au pierdut pe cineva drag, dar
nu încerca prea tare să te regăseşti în absolut toate aceste stadii –
ele definesc în primul rând procesul celui care a suferit o pierdere
catastrofală bruscă. Uneori doliul survine brusc, dar alteori este
previzibil, şi de aceea unii poate că nu se regăsesc în aceste stadii.
Ce trebuie să ştii despre aceste stadii este că ele există, şi
33
 Anda Mogoş

că fiecare trecem prin unele din ele în mod diferit. Uneori sărim
câte-o etapă, alteori rămânem blocaţi în una mai mult timp.
Alteori, trecem prin ele în altă ordine decât cea prezentată aici.
Important e că ceea ce simţi acum, ce se întâmplă în mintea şi
în emoţiile tale, este normal. Poate că e anormal pentru tine, şi
prima ta reacţie este să te sperii de ce simţi, dar nu te teme. Dacă
citeşti în continuare, te vei recunoaşte probabil în una dintre faze
(sau în mai multe) şi vei înţelege astfel că ce simţi şi ce gândeşti s-a
întâmplat şi altora înaintea ta, într-un fel sau altul.

Negarea
Astfel, prima fază este cea de negare. Pentru pacientul care
tocmai a ieşit din cabinetul doctorului cu diagnosticul neaşteptat
de cancer în ultima fază, negarea poate lua forma unei atitudini de
genul „Doctorii nu ştiu nimic, şi deci probabil că şi diagnosticul
ăsta mi l-au dat greşit – trebuie să mai cer o a doua părere.“ sau
„Probabil că la laborator mi-au încurcat proba mea de sânge cu a
altcuiva, chestiile astea se întâmplă mereu.“
În cazul cuiva care primeşte un telefon că tatăl sau a murit,
negarea poate prinde rădăcini cu ajutorul credinţei, şi ia forma
convingerii că un miracol se va produce şi că de fapt, moartea lui
nu va fi permanentă. În ultimul an, am avut trei cliente care îşi
pierduseră soţul recent. Înainte de a începe prima şedinţă, fiecare
client trebuie să completeze un formular cu informaţii personale.
La rubrica „starea civilă“ toate au scris întâi „căsătorită“, şi numai
apoi s-au oprit şi m-au întrebat: „de fapt...aici ce scriu?“. Deşi
trecuseră câteva luni, ele nu se puteau identifica încă cu statutul
de văduvă. Dar niciuna din aceste atitudini nu este anormală în
prima lună după deces. Este doar faza de negare.
Faza de negare are rolul de a îi oferi timp minţii să proceseze
ce s-a întâmplat. Este o fază-amortizor care permite părţii
conştiente a psihicului nostru să tragă de timp pentru ca omul să
nu se confrunte cu toată realitatea dîntr-o dată, ci s-o asimileze
încet-încet. Irvin Yalom, un cunoscut psihoterapeut spunea că „la
34
 Drum prin doliu

fel cum nu ne putem uita direct în soare tot timpul, nici nu ne

putem confrunta cu realitatea morţii tot timpul.“ Sau, ca să dau o
explicaţie care te va face să zâmbeşti, aminteşte-ţi de: „Cum poţi
să mănânci un elefant? Bucăţică cu bucăţică.“
Astfel, în faza de negare poate că te vei simţi uşor amorţit,
ca şi cum ce ai aflat nu te priveşte pe tine, ca şi cum eşti în afara
realităţii. Ţin minte că în drum spre spital, după ce m-au anunţat
că tata murise, eu încercam să mă fac să mă îngrijorez, să mă agit,
deşi eram foarte calmă şi, nu pot să descriu altfel, decât că aveam
o pace deosebită. Aceasta, aveam să descopăr, era anestezia înainte
de operaţie...
În aceasta primă fază, este normal să nu simţi durere, să nu
te simţi foarte afectat de vestea pe care ai primit-o. Dacă aşa simţi,
să nu te îngrijorezi că eşti prea detaşat, şi să nu laşi să te simţi
vinovat că nu te doare mai mult. Stai liniştit – durerea va veni.
Elena avea doisprezece ani când tatăl ei a murit. Deoarece
părinţii ei divorţaseră cu doi ani înainte, el locuia în alt oraş. Stând
în biroul meu, ea povestea:
„Când mama a primit telefonul că tata murise, ea a încercat
să se ascundă de mine, dar mi-am dat seama că se întâmplase ceva.
M-a chemat apoi în cameră, m-a pus să stau jos, şi mi-a spus că
tata a murit. Ţin minte atunci că mi-am acoperit faţa cu palmele
şi m-am prefăcut că plâng. Nu ştiu de ce am făcut asta – probabil
credeam că asta ar trebui să fac, dar eu nu simţeam nimic, nu-mi
venea să plâng, aşa că a trebuit să mă prefac.“
Reacţia Elenei este exemplul perfect al acelei amorţiri, al
lipsei de durere care caracterizează starea de negare. Chiar dacă ea
nu credea neapărat ca tatăl său este încă viu, chiar dacă ea nu nega
propriu-zis evenimentul catastrofic a cărei veste tocmai o primise,
creierul său se comporta ca şi cum nega vestea, prin blocarea
sentimentelor de durere care ar fi putut să însoţească o asemenea
ştire.

35
 Anda Mogoş

Mânia
Pe măsură ce negarea se estompează, îşi face loc mânia.
Acum este momentul când se pune faimoasa întrebare „de ce?“.
De ce eu? De ce cel drag al meu? De ce acum? De ce aşa? Este
nedrept!
Faza de mânie este poate cea mai dificilă pentru apropiaţii
îndoliatului. Pentru că tragedia a venit neaşteptat, unii îndoliaţi
se comportă ca şi cum au primit din senin un pumn în faţă –
vor să lovească imediat înapoi. „Regulile“ după care credeau ei că
funcţionează lumea lor s-au schimbat brusc, şi ei simt că nu mai au
nici un pic de control. În mintea mea nu era loc pentru scenariul
în care tata moare la patruzeci şi şase de ani, singur, într-o rezervă
de spital infestată cu gândaci. O asemenea schimbare drastică
de scenariu te face să te simţi vulnerabil, şi o persoană care se
simte vulnerabilă este o persoană agresivă, întocmai ca un animal
încolţit de prădători, care se simte ameninţat şi reacţionează prin
a ataca el primul.
Mânia poate fi îndreptată asupra oricui – asupra ta însuţi,
pentru că nu ai putut să împiedici tragedia, împotriva doctorilor că
ţi-au dat o veste proastă sau chiar împotriva celui decedat, pentru
că te-a părăsit, sau că nu s-a îngrijit mai bine. Nu în ultimul rând,
mânia poate fi îndreptată împotriva lui Dumnezeu, ca Unul care
ar fi putut să împiedice tragedia, şi totuşi nu a făcut-o.
Aş vrea aici să fac o paranteză şi să subliniez un aspect foarte
important. Pentru credincioşi, în mod deosebit, este foarte greu
să tolereze o manifestare de mânie împotriva lui Dumnezeu, şi
mulţi se grăbesc să corecteze pecepţia cuiva care nu-L vede pe
Dumnezeu ca fiind bun, sau iubitor, sau puternic. În faza asta,
dacă eşti un îndoliat care este supărat pe Dumnezeu, probabil că
vei auzi cele mai multe „predici.“ Dar mă adresez acum celor care
vor să îi încurajeze pe îndoliaţi, şi îi încurajez să tacă! Taci! Mai
bine evită-l pe cel care suferă dacă ştii că nu poţi suporta cuvintele
lui grele la adresa lui Dumnezeu!
În primul rând, problema supărării pe Dumnezeu este
36
 Drum prin doliu

o problemă între cel ce suferă şi Dumnezeu. Tu eşti doar un

spectator căruia nu i se permite să intervină; cel mult, tu poţi
asculta în tăcere, şi te poţi ruga (tot în tăcere!) pentru cel care
suferă. În Biblie, în Proverbe 26 :17 spune că un „trecător care se
amestecă într-o ceartă care nu-l priveşte este ca unul care apucă un
câine de urechi“ – adica face un lucru prostesc şi din pricina căruia
va suferi. Această ceartă nu te priveşte pe tine, şi dacă te implici,
rişti ca cel îndoliat să se mânie şi pe tine şi să nu-l mai poţi ajuta
cu nimic.
Mai mult, cartea Iov din Biblie ne învaţă că valorează mult
tăcerea unui prieten în faţa unei situaţii tragice. Când trei prieteni
ai lui Iov aud că acestuia i-au murit toţi copiii şi că el suferă de
o boală cumplită, vin să-l viziteze şi, văzând în ce stare se află, se
aşează jos lângă el, şi timp de trei zile nu spun nici un cuvânt, doar
plâng împreună cu el.
În Psalmi, David nu este reţinut şi nici nu-şi măsoară
cuvintele atunci când i se pare că încercările lui sunt mult prea
mari, dându-ne astfel permisiune şi nouă să ne exprimăm tristeţea,
supărarea şi mânia în cuvinte. Eclesiastul, la fel, ne spune că „toate
îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui (…)
râsul îşi are vremea lui şi plânsul îşi are vremea lui; războiul îşi are
vremea lui şi pacea îşi are vremea ei“ (Eclesiastul 3:1,8).
După cum am mai spus, mânia este o emoţie normală,
cu care Dumnezeu ne-a înzestrat ca să putem reacţiona atunci
când ceva ne ameninţă integritatea corporală sau bunul mers al
societăţii. Sunt lucruri în viaţă care trebuie să ne stârnească mânia,
pentru că sunt nedrepte şi rănesc. Chiar şi în Evanghelii, Hristos
ne dă exemplu de un astfel de lucru când a dărâmat violent mesele
celor care făceau afaceri în curtea templului, şi care nu numai că
înşelau oamenii, dar puseseră o taxă atât de mare pentru intrarea
în templu încât un om sărac nu putea nici măcar să intre în curtea
templului, deoarece taxa de intrare era cât jumătate din salariul
lui pe un an! A condiţiona apropierea de Dumnezeu şi a o rezerva
numai pentru cei bogaţi ar trebui să ne stârnească mânia, ca să
37
 Anda Mogoş

putem reacţiona aşa cum trebuie împotriva răului. Mânia nu este

întotdeauna un sentiment greşit.
Mai presus de orice, însă, cred că omul care suferă trebuie
lăsat să îşi exprime supărarea pe Dumnezeu pentru că dacă vrea,
El se poate apăra singur. Oricât ar fi de tentant să luăm poziţia
de avocat al lui Dumnezeu, El nu are nevoie de aşa ceva. În
Evanghelia după Ioan 2:25, ni se aminteşte că „El nu are trebuinţă
să îi facă cineva mărturisiri despre un om, fiindca El Însuşi ştie ce
este în om.“ Spre deosebire de oameni, El vede că în sufletul celui
care suferă este o rană care sângerează, şi ştie că vorbele împotriva
Lui provin din durere, şi că mânia va dispărea pe măsură ce rana
se vindecă.
Asta nu înseamnă că atunci când eşti în poziţia de
mângâietor al unui îndoliat mânios pe toţi şi toate şi mai ales pe
Dumnezeu, nu poţi să contribui cu nimic. Ca să fie primită, însă,
vorba ta trebuie să urmeze tăcerii tale. După ce ai tăcut, şi după ce
ai plâns împreună cu el, cu blândeţe îi poţi aminti celui indurerat
că Dumnezeul pe care se mânie cunoaşte durerea, şi cunoaşte
pierderea, pentru că şi El si-a văzut Fiul murind pe cruce.
De fapt, asta diferenţiază creştinismul de orice altă religie.
În creştinism, Dumnezeu nu se raportează la durerea noastră din
afară, uşurând-o pe ici pe colo prin miracole, vindecări şi perle
de înţelepciune despre cum să suferi mai puţin. Dimpotrivă,
în creştinism, Dumnezeu intră în durerea ta prin întruparea
lui Hristos. El te poate înţelege pentru că a simţit ce simţi tu
– şi înmiit mai mult. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea“, spune Evanghelistul Ioan, „că a dat pe singurul Său
Fiu, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“.
Dumnezeu ştie ce este doliul, despărţirea de preaiubitul inimii
tale, pentru că şi El a trebuit să stea deoparte, legat de iubirea
sa pentru omenire, cât timp Fiul Său iubit, a doua Persoană a
Sfintei Treimi, a fost torturat şi omorât în batjocuri. Nu eşti
singur în durerea ta.

38
 Drum prin doliu

Negocierea
Cea de-a treia fază a procesului unei pierderi bruşte şi
catastrofale este negocierea. Odată ce cel ce suferă a recunoscut că
tragedia s-a produs cu adevărat, şi odată ce mânia a fost exprimată,
începe stadiul de negociere. În timpul acestui stadiu, omul
încearcă să negocieze – cu medicii, cu Dumnezeu, sau cu oricine
altcineva care este într-o poziţie de putere – promiţând orice îi stă
în putere în schimbul sănătaţii sau vieţii sale (sau a unei persoane
dragi).
Domnitorii din vechime promiteau lui Dumnezeu că vor
construi biserici dacă îşi vor înfrânge duşmanii într-o anumită
luptă crucială. Când soţul ei este diagnosticat cu cancer, o femeie
face o promisiune lui Dumnezeu că va ţine post negru în fiecare
săptămână atâta timp cât el va fi în viaţă. Un bărbat aflat în spital
promite unui doctor sume mari de bani dacă îl vindecă. Un cuplu
promite lui Dumnezeu că vor merge la biserică toată viaţa dacă
copilul lor supravieţuieşte unei operaţii grave la cap. Negocierea
reprezintă reacţia aproape instinctivă a omului care conştientizează
cu fiecare clipă mai mult că o tragedie este iminentă.
Dacă citeşti aceste rânduri pentru că eşti deja în doliu, s-ar
putea să crezi că nu mai este nimic de negociat, deoarece pierderea
s-a produs deja, însă s-ar putea să descoperi o tendinţă de a negocia
o siguranţă viitoare. Atunci când venim în contact cu moartea, ni
se aminteşte cât de firavă este existenţa noastră şi a celor dragi care
încă trăiesc. De aceea, pierderea cuiva drag uneori acţionează ca
un glonţ cu explozibil – nu se mulţumeşte cu a intra în inimă,
ci odată ajuns acolo, explodează şi afectează şi alte organe. La fel,
când experimentăm moartea unei persoane dragi, ceilalţi apropiaţi
ai noştri sunt şi ei împroşcaţi cu o teamă că-i vom pierde, şi îi
vedem într-o lumină nouă, mai fragili şi mai preţioşi.
De aceea, faza negocierii poate avea că subiect propria
persoana („daca mă duc la biserică/ mănânc mai sănătos/ conduc
mai atent, etc, poate că eu am să traiesc mai mult/am să fiu
sănătos) sau se poate concentra pe cei dragi. O soţie de curând
39
 Anda Mogoş

văduvită poate încerca să negocieze cu Dumnezeu, prin sacrificii

personale (posturi mai dese, bani daţi la biserica, etc) sănătatea şi
longevitatea copiilor ei.

Depresia
Când orice încercare de „mituire“ a lui Dumnezeu (sau
a vreunui om potenţial salvator) eşuează, îşi face loc în viaţa
celui îndoliat starea de depresie. Realitatea este acum clară şi
copleşitoare pentru cel ce suferă. Nu mai există nici o sursa de
lumină, ci numai întuneric în jur. Moartea este aproape (sau deja
prezentă) şi a adus cu ea sfârşitul speranţei. Lumea este schimbată,
şi totul se învârte haotic în jurul unei găuri lăsate de moartea celui
drag.
În acest stadiu, cel care suferă este lipsit de energie şi copleşit
de tristeţe, şi răspunsul tipic al celor apropiaţi este să încerce să
îl înveselească, sau să îl încurajeze. Ei evită să vorbească despre
motivul tristeţii sale, crezând că astfel îl protejează, iar dacă el
aduce vorba despre pierderea sa, este repede consolat cu „perle de
înţelepciune“ de genul „Asta-i viaţa“, „Îi e mai bine acolo unde
e“, „O să vă revedeţi în ceruri“ sau „Priveşte la partea plină a
paharului“. Deşi bine intenţionate, acest gen de vorbe se bazează
pe presupoziţia că tragedia sa nu e chiar atât de mare, şi că nu ar
trebui să simtă ceea ce simte.
Este mai sănătos pentru un îndoliat să încerce să păstreze
un echilibru între recunoaşterea faptului că tragedia s-a produs, că
există suferinţă şi durere asociată cu acest fapt, si conştientizarea
faptului că depresia este un episod care trebuie depăşit.
În acest stadiu, îndoliatul funcţionează cu energii reduse
– limitează interacţiunile sociale, are puţină putere de muncă,
plânge mult şi nu întotdeauna poate controla accesele de plâns.
Când Maria l-a pierdut pe fiul său la naştere, toată viaţa i-a
fost dată peste cap. Deşi trecuseră săptămâni bune de la naştere, ea
încă mai izbucnea în plâns când vedea câte un bebeluş în braţele
mamei, sau când venea vorba despre pierderea ei. De multe ori,
40
 Drum prin doliu

era nevoită să întrerupă conversaţii pentru a se refugia undeva să

plângă.
Deşi această fază are loc la ceva timp dupa aflarea veştii, ea
nu este mai puţin dureroasă din acest motiv, dar, din fericire, ea
precede starea de acceptare a realităţii.

Acceptarea
Ultimul stadiu este acceptarea – sfârşitul călătoriei. Când
ai ajuns aici, poţi să consideri că procesul tău de vindecare este
pe sfârşite. Atenţie – asta nu înseamnă că nu te va mai durea, sau
că nu vor mai fi momente copleşitoare de durere. Dar vei reuşi
să trăieşti, să parcurgi zile şi chiar săptamâni sau luni fără acel
sentiment că un nor negru atârnă asupra ta. Da, întotdeauna vei
avea acel gol în viaţa ta – dar acum va fi o cicatrice, şi nu o rană
deschisă.

41
 Anda Mogoş

De gândit

1. Te regăseşti în prezent în vreuna din aceste etape? În care?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
_________________________________________________

2. Prin care dintre aceste etape crezi că ai trecut până acum?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
_________________________________________________

3. Ce etapă ţi s-a părut a fi mai grea?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
_________________________________________________

4. Ce ai fi putut face să îţi fie mai uşor?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
_________________________________________________

42
 Drum prin doliu

5. Ce ar fi putut cei din jur sa facă pentru a te ajuta sa treci mai

uşor prin aceste stadii?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
_________________________________________________

43
 CAPITOLUL 5

Cum să te pregăteşti pentru moartea cuiva drag

D e multe ori, în discuţiile mele cu îndoliaţi, mi se întâmplă

să aud cuvintele „Nici n-am apucat să-mi iau rămas bun.“
Faptul că au pierdut ocazia de a mai vorbi o ultimă dată cu cel
drag este unul dintre cele mai mari regrete ale celor rămaşi. Dar,
şi dacă ai ocazia, şi dacă ştii că se apropie momentul despărţirii, ce
poţi să spui? Ce e bine să spui?
David Kuhl, în cartea sa Ce vor oamenii care sunt pe
moarte (What dying people want) vorbeşte astfel despre una dintre
pacientele sale (el fiind un renumit oncolog specializat în îngrijire
paliativă):
„Cu zece ani în urmă, am stat la căpătâiul unei femei pe
moarte întrebându-mă ce durere simţea ea. Numele ei era Alice.
Avea cancer. În fiecare zi, în timpul vizitei, ea îmi spunea că n-o
lasă deloc durerea din piept. Nu era de mirare că avea dureri aşa de
mari, pentru că avea cancer la plămâni, inoperabil. Dar adeseori
putem controla durerea pacienţilor cu medicamente. Durerea ei,
însă, nu răspundea la nimic. (...)
Copleşit de un sentiment de disperare, am hotărât să
o mai vizitez odată. Expresia ei îmi spunea că are dureri mari.
Ţinând-o de mână, am hotărât să-i pun o întrebare pe care nu o
pusesem niciodată până atunci vreunui pacient. I-am spus „Până
45
 Anda Mogoş

acum n-am avut succes în a-ţi diminua durerea. Mă întreb dacă e

posibil ca durerea din pieptul tău să nu fie din cauza cancerului.
Am sentimentul că există o durere în sufletul tău, una la care
eu nu pot să ajung. Mi-a spus «Da, durerea este în inima mea.
Are de-a face cu fiica mea, Ruth. Se căsătoreşte cu un bărbat cu
care eu nu sunt de acord, şi i-am spus asta. Fiica mea, singurul
meu copil, nu vrea să audă ce am eu de spus. A trebuit să-i spun,
pentru că pe când o să-şi dea ea seama că nu e potrivit pentru ea,
eu o sa fiu moartă.» În timp ce vorbeam, era din ce în ce mai clar
că ea era uşurată că în sfârşit poate să vorbească cu cineva despre
adevărata ei durere.“
Povestea lui Alice ne ajută să înţelegem un mare adevăr: cei
care sunt pe moarte au nevoie să poată vorbi deschis despre ce îi
apasă. De ce?
În primul rând, spre deosebire de noi, ceilalţi, care avem
multe activităţi care să ne distragă atenţia de la poverile sufleteşti,
cei care sunt pe moarte nu au acest lux. Când eşti pe un pat de
spital, agenda ta zilnică este extrem de goală, ceea ce îţi lasă mult
timp pentru a te confrunta cu gândurile de care încerci să scapi în
mod normal. Tăcerea din jurul tău este întreruptă rar de vizitele
celor dragi sau ale doctorilor, insuficiente pentru a mai amortiza
gândurile negre. În acele clipe, toate lucrurile care te împovărează
vin în prim plan.
În al doilea rând, când eşti pe moarte ştii că nu mai ai multe
şanse să spui ce vrei să spui, şi să repari ce ai stricat. Când crezi că
eşti tânăr şi sănătos şi crezi că ai mulţi ani înainte, îţi construieşti
un mecanism de a face faţă lucrurilor neplăcute prin amânare, dar
acest mecanism nu mai funcţionează atunci când ştii că moartea
este la un pas.
Iată câteva din lucrurile pe care le doresc uneori oamenii
care sunt pe moarte:
• Mulţi doresc să îşi ceară iertare. De multe ori în viaţă
greşim şi pierdem relaţii deoarece suntem prea mândri să
recunoaştem şi să ne asumăm vina. Când zilele ne sunt
46
 Drum prin doliu

numărate, însă, mândria se dispersează, de multe ori,

lăsând în urmă regrete şi dorinţa de a îndrepta ce au greşit.
• Unii doresc să spună că li s-a greşit. Cei care au fost
mai puţin asertivi în viaţă, şi au permis altora să îi
nedreptăţească datorită propriei lipse de curaj, vor dori
uneori să îndrepte acest lucru, fie şi numai prin a comunica
celor ce le-au greşit ce au simţit ei în acele momente.
• De asemenea, oamenii îşi doresc în ultimele lor clipe să
poată vorbi deschis despre propria moarte, şi nu există
subiect mai abitir evitat de apropiaţi decât acesta. Cei
din jur încearcă, de multe ori, să ocolească elefantul din
încăpere, şi vorbesc ca şi cum cel bolnav se va face bine
şi deci trebuie să facă planuri, să fie veseli şi să-l certe
atunci când el încearcă să aducă vorba despre realitatea
iminentă.


Asta se întâmplă din două motive, cred eu. În
primul rând, oamenii încearcă să-l protejeze pe muribund
de la a-şi contempla propria moarte, din acelaşi instinct
greşit care îi face să evite subiectul pierderii celui drag cu
un îndoliat. Cumva, au impresia că dacă el nu vorbeşte
despre asta, nici nu se gândeşte la asta, şi negândindu-se,
e mai fericit şi mai liniştit.


Nimic nu poate fi însă mai departe de adevăr. Un
om care e pe moarte nu se poate să nu se gândească la
asta. Şi spunând asta, mă gândesc în primul rând la mine
– dacă aş şti că prognoza nu e bună, şi că zilele îmi sunt
numărate, m-aş gândi mult la ce se va întâmpla cu mine
în momentul morţii. Oare mă va durea când mor? Oare
o sa-mi fie frică? Oare ce o sa fie după ce nu mai respir?
Şi dacă gândurile astea ar fi în mintea mea, aş vrea să le
pot verbaliza în discuţiile cu soţul meu sau cu prietenii
apropiaţi şi dragi, aş vrea să fiu înconjurată de oameni
gata să vorbească despre ce mă macină pe mine, nu despre
ce îi face pe ei să se simtă mai bine.
47
 Anda Mogoş

Ceea ce mă duce la cel de-al doilea motiv pentru

care oamenii evită să discute despre moarte cu un
muribund: îi face să se simtă inconfortabil. Moartea este
încă un subiect tabu, în mod deosebit în discuţiile cu
cei care sunt la uşa ei, şi oameni se tem să aducă vorba,
pentru că nu ştiu ce să zică.
• De asemenea, muribunzii vor să fie atinşi. În aceeaşi carte,
Ce vor oamenii care sunt pe moarte, o văduvă povesteşte:
„Am stat lângă soţul meu când era pe moarte. Îmi pare
atât de rău acum că nu m-am întins lângă el în pat şi să
mă cuibăresc lângă el. Am citit apoi despre nevoia de a fi
atins. Dar mai mult îmi pare rău că nu i-am lăsat pe copii
să stea acolo. Au venit să-şi ia rămas bun de la tatăl lor. Au
stat în picioare lângă pat şi au spus ce au vrut sa-i spună,
ceea ce a fost foarte stoic. Dar nu l-au atins, nu au stat pe
pat. Îmi doresc să-mi fi spus cineva cum să procedez. Aş
fi vrut să-mi fi spus cineva că e ok să mă întind lângă el în
pat şi să-mi pun braţele în jurul lui în timp ce murea, în
loc să stau pe un scaun. Aş fi vrut ca cineva să-mi spună că
e bine ca copiii să stea lângă tatăl lor, pe pat, ţinându-l de
mână, vorbind cu el, până în momentul în care a murit.„


Nu te teme, deci, să atingi, să-l mângâi, să-l
îmbrăţişezi pe cel care e pe moarte. Chiar dacă e pe patul
de moarte, este tot cel drag al tău, şi dacă l-ai îmbrăţişat
în zilele bune, nu te opri de la a o face în zilele rele.
Bineînţeles, cu permisiunea lui.

Cum să vorbeşti cu cineva care e pe moarte

Dacă te-am convins până acum că este important să-ţi faci
timp şi curaj să vorbeşti deschis cu cel drag al tău care e pe moarte,
probabil că singura reţinere pe care o mai ai este referitoare la cum
sa vorbeşti cu el. Bun, vorbesc despre moarte (sau despre regretele
mele cu privire la relaţia noastră, sau despre sentimentele pe care
nu i le-am mărturisit până acum), dar cum să aduc vorba? Când
48
 Drum prin doliu

e un moment potrivit? Ce să fac dacă mi se pare că-l deranjează?

Continui sau tac? Ce fac dacă ajung într-un punct în care nu ştiu
ce să mai spun? Dacă spun o prostie?
Iată deci câteva lucruri ajutătoare.
În primul rând, acordă importanţa cuvenită acestei
conversaţii prin a alege locul şi momentul potrivit. Asta înseamnă
că trebuie să te asiguri, pe cât posibil, că această discuţie deschisă
are loc într-un spaţiu liniştit, cu puţine şanse de a fi întrerupţi, fără
zgomote deranjante sau bruiaje. Stinge-ţi telefonul dacă ştii că va
suna, şi opreşte televizorul sau radioul chiar dacă pare că merge în
surdină. Stai pe un scaun sau fotoliu confortabil, şi ai grijă ca şi el
să stea, de asemenea, într-o poziţie confortabilă.
Apoi, pune în cuvinte ce simţi. Ţi-e teamă să aduci vorba
despre moartea sa? Ai vrea să îi dai ocazia să vorbească despre
ce-l frământă, dar te temi că va fi dureros pentru el să vorbească?
Spune-i asta, dar spune-i-o oferindu-i o portiţă de scăpare dacă
cumva nu vrea să vorbească despre asta. Poţi sa spui ceva de genul
„Uite, vroiam să te întreb ceva, dar mi-e teamă să nu gafez, să nu
te fac să te simţi ciudat, aşa că te rog să-mi spui deschis dacă preferi
să nu vorbim despre asta.“
Fii atent, totuşi, la semnalele pe care le dă. Nu toţi oamenii
sunt destul de asertivi ca să spună nu – unora li se va părea
nepoliticos să refuze direct, aşa că pot inventa pretexte, cum ar fi
vreau să vorbesc despre asta, dar nu acum, mă simt obosit. Dacă
vezi că se eschivează de la această conversaţie deschisă, sau că
schimbă discret subiectul, acceptă decizia sa de a nu discuta.
Dacă vezi că există deschidere, explică-i de ce vrei să ai
această conversaţie – pentru că este important(ă) pentru tine,
pentru că vrei să-i fii aproape şi să nu îl laşi să se simtă izolat,
pentru că vrei să nu-i fie teamă să pună în cuvinte ce simte.
În cele din urmă, te încurajez să te raportezi la această
conversaţie deschisă, indiferent de subiectul ei, ca pe un dar pe
care i-l faci celui care este pe moarte, dar şi ţie, darul exprimării
unor lucruri care altfel ar apăsa greu. La fel ca datul unui dar, însă,
49
 Anda Mogoş

trebuie să conştientizezi că omul poate să nu-l vrea, şi să îi dai

ocazia să-l refuze.

50
 Drum prin doliu

De gândit

1. Ce te-a surprins în acest capitol? De ce?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

2. Ce ţi s-a părut dificil de implementat din ce ai citit despre

dorinţele celor care sunt pe moarte? De ce? Ce ai putea să faci ca
să depăşeşti această dificultate?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

3. Dacă mâine ai afla că eşti pe moarte, ce ai dori să faci înainte

să mori?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

4. Ce regrete ai avea?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
51
 Anda Mogoş

5. Cu cine ţi-ai dori să petreci timpul rămas?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

6. Cum ai dori să petreci timpul pe care l-ai mai avea?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

7. Ai dori să vorbeşti despre moartea ta? De ce / de ce nu?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

8. Cui ai vrea să-i ceri iertare?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

9. Cum ai vrea să se comporte oamenii în jurul tău?

__________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
_________________________________________________
52
 Drum prin doliu

10. Cum ai vrea să fii înmormântat?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

53
 CAPITOLUL 6

Diferenţe de sex: bărbaţii şi femeile jelesc diferit

G ata. Nu mai suporţi. Tu eşti la capătul puterilor, ai plâns atât

de mult că nu mai ai lacrimi, şi el nimic. Mai mult, nici
nu vrea să vorbească despre ce s-a întâmplat, şi schimbă subiectul
atunci când aduci vorba despre cel drag al vostru care nu mai e.
Sau invers. Poate că tu nu ştii cum să opreşti durerea din
jurul tău, şi faci tot ce îţi stă în putinţă ca să nu te mai gândeşti, ca
să ai măcar o clipă când nu mai doare, şi ea nu se mai opreste din
plâns, năruind astfel planul tău de a trece peste durere prin tăcere
şi uitare. Soţul unei paciente a descoperit asta după ce bebeluşul
lor mult aşteptat s-a născut mort. Primele zile pline de lacrimi ale
soţiei s-au transformat în săptămâni, săptămânile în luni, şi lunile
într-un an.
Explicaţia e simplă: bărbaţii şi femeile nu încetează a fi de
sex diferit atunci când moartea intră în viaţa lor, şi diferenţele
sunt foarte vizibile şi atunci când vine vorba despre doliu. Aşa că
trebuie să înţelegem, bărbaţi şi femei deopotrivă, că felul în care
celălalt îşi manifestă durerea este normal să difere, că nu înseamnă
că suferă mai mult sau mai puţin, si, mai ales, că se poate găsi o
cale comună de a jeli împreună.

55
 Anda Mogoş

Bărbaţii şi doliul
Fiecare cultură are aşteptări diferite de la bărbaţi şi de la
femei. Dacă unei femei i se mai permite să fie emotivă în public,
să nu-şi poată stăpîni lacrimile, un bărbat este învăţat de mic că
„băieţii nu plâng“ şi că singurul mod acceptabil pentru un bărbat
de a face faţă durerii este de a fi tare. Mai mult, el trebuie să fie
„puternic“ nu numai pentru sine, dar şi pentru membrii mai
„slabi“ ai familiei care suferă, şi care ar lua oarecum exemplu de la
el, bărbatul puternic, de cum să simtă şi să se comporte în situaţia
respectivă. Această idee se traduce în practică astfel: tu, ca bărbat,
fii puternic, nu plânge, şi mama/soţia/copiii, vazându-te pe tine
tare, vor suferi şi ei mai puţin.
În România, de asemenea, aşteptarea de la bărbaţi în cazul
unui doliu în familie este ca ei să fie puternici, să nu plângă, dar şi
să se ocupe de detaliile practice ale înmormântării.
În mentalitatea românilor, bărbatul trebuie să fie în control,
încrezător, puternic, să nu se lase biruit de emoţii sau de durere,
să fie raţional, analitic, curajos, şi să facă ce e de făcut fără să ţină
seama de propria sa durere.
Nu e de mirare, deci, că bărbatul român (de altfel,
majoritatea culturilor au aceleaşi aşteptări de la bărbaţi) când
suferă, nu se manifestă la fel de intens ca o femeie. În schimb, un
bărbat în doliu are propriile sale metode de a trece prin aceasta
durere.
Unul dintre tehnicile masculine de raportare la doliu este
încercarea de a bloca durerea – de a nu se gândi la pierderea sa.
În loc să facă asta, el se concentrează asupra lucrurilor practice şi
încearcă să menţină o rutină.
Activitatea de orice fel este un mod natural pentru bărbaţi de
a încerca să scape de durere – aşa că un bărbat care este în doliu
se poate concentra mult mai mult asupra muncii, sau să facă sport
mai mult, în general să îşi umple programul cât mai mult pentru a
evita timpii morţi în care durerea să revină iar în plan principal în
gândurile sale. Concentrându-se intens asupra unui lucru extern,
56
 Drum prin doliu

se diminuează atenţia internă acordată suferinţei şi uită, fie şi preţ

de câteva clipe, de norul negru care planează asupra sa.
De asemenea, bărbatul preferă să proceseze totul singur, prin
izolare, spre deosebire de femei, care în suferinţă caută mângâiere
în compania altora.
Aşa că, tu, ca femeie, nu trebuie să laşi să te tulbure prea tare
că soţul/fratele/tatăl pare că nu suferă. Aşa cum am mai spus, este
în primul rând o faţadă pe care a fost învăţat de mic să o ridice
imediat ce simte că îl încearcă o emoţie. În al doilea rând, femeile
beneficiază de „ajutorul“ hormonilor care fac lacrimile să vina mai
uşor, ceea ce nu este cazul bărbaţilor. Şi în plus, ţine minte că face
acest lucru de dragul tău, ca prin tăria lui să te ajute pe tine.
Învaţă, de asemenea, să vezi în acţiunile lui durerea pe care
tu o exprimi în cuvinte şi lacrimi. Când este tăcut, când preferă să
muncească pe-afară în loc să stea în casă, când evită să vorbească
despre cel drag, să ştii că sunt semne ale durerii de care încearcă să
fugă.
Deci ce îl ajută pe un bărbat să treacă mai sănătos prin
procesul de doliu?
În primul rând, are nevoie de timp şi spaţiu. Când vezi că
stă singur în tăcere, poţi să-l întrebi dacă vrea să-l laşi singur sau
dacă preferă să vorbească despre ce-l apasă, şi respectă-i răspunsul.
În al doilea rând, are nevoie să fie activ. Nu te supăra dacă
vezi că petrece prea mult timp la sala de sport, sau meşterind prin
curte sau la servici. Dacă îşi planifică să facă ceva şi apoi se ţine de
planul său, acest lucru îi dă un sentiment de control, recuperând
astfel sentimentul acut de lipsă de control pe care o are atunci
când cineva iubit îi moare.
În al treilea rând, dacă există un vinovat de moartea celui
drag, trebuie să ştii că este parte din procesul de doliu al unui
bărbat să lupte ca cel culpabil să fie pedepsit. Dacă moartea s-a
produs din vina unui şofer beat, sau a unui doctor neatent, lupta
pentru pedepsirea vinovatului îl va ajuta pe un bărbat să sufere cu
mai multă demnitate.
57
 Anda Mogoş

Îmi aduc aminte de discuţia pe care am avut-o cu un cuplu

venit la consiliere deoarece cel de-al doilea copil al lor, o fetiţă,
murise cu două zile înainte de data preconizată a naşterii. Fusese
un copil foarte dorit şi aşteptat cu mult drag, motiv pentru care se
zbătuseră să fie în grija unuia dintre cei mai buni medici din oraş.
Acesta, însă, prea încrezător sau poate prea ocupat, nu luase în
seamă semnalele de alarmă ridicate de nişte rezultate modificate la
teste, şi, deşi gravida îl rugase, a refuzat să mai facă o ecografie de
ultimă ora. Astfel, nu a observat cordonul ombilical înfăşurat în
jurul gâtului copilului, ceea ce a dus la sufocarea acestuia.
Acum stăteau amândoi în biroul meu, cu ochii în lacrimi,
fiecare cu grămada lui de întrebări şi frământări. Şi în timp ce ea
dorea să afle ce să facă, cum să treacă peste această durere, el îmi
vorbea despre planurile sale de a-l da în judecată pe doctor. Ea –
preocupată de emoţii, el – de acţiune.
În al patrulea rând, unui bărbat în doliu îi prinde bine să
aibă o „hartă“ a călătoriei pe care o va face prin doliu. Ţin minte
că mereu când plecam undeva, tata ţinea să ia atlasul şi să îmi arate
unde vom merge şi pe ce drum. Ţine de firea bărbatului să ştie ce-i
sta înainte, ca să poata fi bine pregătit, atât pentru siguranţa sa,
cât mai ales pentru binele celor care depind de el. De aceea, pe un
bărbat îl ajută să ştie, măcar un pic, la ce să se aştepte. Totuşi, spre
deosebire de o femeie, el va prefera uneori să afle aceste lucruri
singur, poate citind o carte despre doliu sau căutând informaţii pe
Internet – oricum, nu prin a vorbi cu cineva despre ce simte.
Pe de alta parte, dacă citeşti aceste rânduri şi eşti bărbat,
trebuie să ştii că uneori femeia din viaţa ta cu care împarţi doliul
(în mod deosebit soţia în cazul în care v-aţi pierdut un copil) are
nevoie să ştie că nu e singură în durerea ei. Faţă de ea, încearcă
să vorbeşti, chiar dacă te va înneca plânsul, acel temut adversar.
Plânsul împreună, în intimitate, fără spectatori şi întreruperi,
accelerează procesul de vindecare, şi întăreşte mult legătura dintre
voi, fără a ştirbi cu nimic din calitatea ta de bărbat puternic. Este
important într-o durere împărtăşită să găsiţi un limbaj comun,
58
 Drum prin doliu

şi să intraţi unul în teritoriul celuilalt – tu uneori vorbind cu ea

despre ce simţi, despre durerea ta, poate şi lăsând câte o lacrimă
să curgă, şi ea, alteori, lăsându-ţi libertatea de a fi singur şi de a te
vindeca în termenii tăi.

Femeile şi doliul
Femeile procesează moartea unei persoane dragi într-un
mod foarte diferit de bărbaţi. În primul rând, trebuie ştiut că
limbajul femeilor este diferit de cel al bărbaţilor. Vocabularul de
uz curent al unei femei tinde să cuprindă mai multe cuvinte ce
descriu emoţii, ceea ce înseamnă că le este mai uşor să exprime
emoţii. O femeie poate spune „mi-e dor, îi simt lipsa, mă doare
inima, mă seacă la inimă, sunt frântă, distrusă, amarătă, iritată,
m-a rănit, mi se rupe inima de dorul lui, etc“, pe când un bărbat
se limitează la folosirea unor cuvinte care doar sugerează o stare
negativă, fără a o descrie însă. De exemplu, un bărbat care şi-a
pierdut un copil, fiind întrebat cum se simte, tinde să răspunda
mai scurt (şi poate mai apăsat)- „ e greu“ sau „e cumplit“, pe când
aceeaşi întrebare adresată unei femei va primi un răspuns mult
mai elaborat şi va descrie durerea sa în cuvinte mai multe şi mai
puternice – „e cumplit, sunt terminată, parcă nu mai am lacrimi
să plâng“.
Evident, nu este un adevăr universal – sunt bărbaţi care tind
să vorbească mai mult sau femei care preferă să se închidă în ele,
însă în cercul lor cel mai intim, sau poate chiar doar în prezenţa
celuilalt membru al cuplului, aceste diferenţe sunt aproape mereu
valabile.
În continuare, o femeie are nevoie de prezenţa celor dragi în
jurul său atunci când jeleşte. Neavând de înfruntat prejudecăţile
societăţii – este de aşteptat ca o femeie să fie mai deschisă în
legatură cu durerea ei decât un bărbat – ea este mângâiată de
prezenţa înduioşată a celor apropiaţi. Îmi amintesc că m-am simţit
consolată în mod straniu la înmormântare văzând mulţimea de
oameni care plângeau. Nu pot explica de ce durerea lor o micşora
59
 Anda Mogoş

un pic pe a mea, dar aşa era. Este adevărat că o durere împărtăşită

se micşorează în timp ce o bucurie împărtăşită se înmulţeşte.
De asemenea, pe o femeie o ajută să poată vorbi despre
pierderea ei şi despre durerea pe care o simte. Cu cât jalea este mai
mult pusă în cuvinte, cu atât ea îşi pierde din putere, deşi înainte
de a slăbi, ea va creşte. Fiinţa umană nu are în general capacitatea
de a menţine un sentiment la intensitate maximă la nesfârşit (aşa
cum am discutat în capitolul despre aspectul biologic al doliului).
De aceea este important ca cea care suferă să poată să îşi spună
povestea, să îşi pună durerea în cuvinte. Din nou, un prieten care
ştie să asculte şi care îşi face timp pentru ea, valorează nespus de
mult.
Un alt lucru care poate să aducă mângâiere unei femei
este să ducă la bun sfârşit acţiuni începute de către cel drag sau
împreună cu acesta în trecut. De multe ori jalea e mai mare când
ne aducem aminte de lucruri sau conversaţii începute şi rămase
neterminate, sau de lucruri niciodată spuse.
Lucrul de mână început de mama, planul de zugrăvire
început de soţ, copilul pe care nu a apucat niciodată să îl cunoască
tata, şi, mai greu decât tot, acel „te iubesc“ sau „îmi pare rău“ pe
care nu ne-am încumetat să-l spunem la timp ne împing într-un
abis de disperare şi neputiinţă.
Aşa ca, pe cât posibil, apucă-te şi termină ce au început
ei, şi e posibil că la sfârşit să experimentezi o stranie împăcare cu
realitatea.
Dar cum rămâne cu lucrurile nespuse? Cu lucrurile pe care
ai fi vrut să le auzi de la cel drag sau pe care ai fi vrut să le spui? Ei
bine, oricât de simplu ar părea, recomand din toata inima tehnica
scrierii de scrisori celui drag. (Am să discut mai pe larg acest lucru
în capitolul dedicat paşilor practici pe care le putem face pentru
a trece cât mai sănătos prin doliu, aşa că nu am să intru în detalii
aici.) Este foarte terapeutic să verbalizezi sentimente şi lucruri
nerostite şi să i le adresezi apoi celui plecat într-o scrisoare, şi deşi
procesul poate fi dureros, este în acelaşi timp şi eliberator.
60
 Drum prin doliu

De gândit

1. Cum ţi s-a părut acest capitol? Te regăseşti în felul în care ai fost

descris?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

2. Ce ţi s-a părut mai important?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

3. Ce sugestii practice ai găsit care să te ajute să jeleşti mai sănătos?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

4. Ce ai învăţat de aici care te va ajuta să te raportezi mai bine la

cineva de sex opus care este în doliu?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

61
 CAPITOLUL 7

Tipuri de pierderi şi influenţa lor

asupra procesului de doliu

M amă, tată, soţ, soţie, copil, frate, soră, bunic, bunică.

Tânăr, bătrân. Moarte bruscă, moarte anticipată. Moarte
involuntară sau sinucidere. Aveam o relaţie strânsă, nu mai
vorbeam de mult.
Toate aceste coordonate ale unei pierderi influenţează foarte
mult felul în care cei rămaşi în urmă parcurg lungul drum al
doliului, şi este important să ştii la ce să te aştepţi.

Pierderea unui părinte

Probabil cel mai natural doliu îl experimentează cel care
jeleşte un părinte cu care a avut o relaţie bună, echilibrată, nici
nesănătos de apropiată nici îndepărtată, şi care a trăit o viaţă plină
şi a murit la o vârstă înaintată. Nu vreau să spun că este uşor,
pentru că durerea absenţei este foarte acută şi în acel caz, dar este
multă consolare în acel sentiment de împlinire şi de curs natural
al vieţii pe care îl ai atunci când stai lângă patul de moarte al unui
părinte care a avut o viaţă bună, care ţi-a cunoscut soţul sau soţia
şi a apucat să se joace şi să creeze amintiri cu nepoţii.
Reversul acestui avantaj este că prezenţa aceea benefică, ce

63
 Anda Mogoş

a fost mereu parte din existenţa ta şi la care te-ai raportat mereu,

nu mai este acum, şi lasă un gol fără de care trebuie să înveţi să
trăieşti. Cu cât ai trăit mai mult având părinţii în viaţă, cu atât este
mai greu să îţi imaginezi viaţa fără ei.
De asemenea, şi vârsta îndoliatului la moartea unuia dintre
părinţi este un factor care trebuie luat în considerare. Dacă un
copil născut foarte târziu este încă tânăr când moare unul dintre
părinţi, despărţirea este prematură din punctul sau de vedere, şi
doliul poate fi mai complicat, chiar dacă părintele avea o vârstă
înaintată.
Acelaşi lucru este valabil şi în cazul morţii bunicilor, dacă
ei au avut, în realitate, un rol de părinţi, crescându-şi nepotul ca
pe copilul lor. Cel crescut de bunici va percepe moartea lor ca pe
moartea părinţilor, şi, datorită vârstei, este probabil ca aceasta să
aiba loc înainte de maturizarea completă a nepotului pe care l-au
crescut, ceea ce va face, din nou, să existe un element traumatic
în moartea lor şi deci să complice procesul de doliu. Astfel, un
adolescent care a fost crescut de bunici, să spunem, în absenta
părinţilor, şi care pierde pe unul dintre ei în primul an de facultate,
va reacţiona că şi cum si-a pierdut un părinte prematur, nu un
bunic la vremea potrivită.
Totuşi, în general, moartea unui părinte în vârstă este cel
mai puţin probabil să rezulte într-un doliu complicat, fiind o
situaţie relativ puţin traumatică prin faptul că este normală şi nu
pare a perturba cursul natural al vieţii. (Excepţie face cazul în care
relaţia copilului adult cu părintele era una nesănătos de apropiată
şi dependentă, dar despre asta vom vorbi mai târziu). De aceea, şi
răspunsul comunităţii la pierderea unui părinte în vârstă este mai
temperat – oamenii îşi vor exprima condoleanţele, însă susţinerea
lor va fi limitată.

64
 Drum prin doliu

Pierderea soţului sau a soţiei

Pierderea partenerului de viaţă este una dintre cele mai
mari surse de stres, durere şi suferinţă, de multe ori amplificate de
neştiinţa celor din jur de a se raporta la cel rămas de-acum văduv.
Studiile arată că după moartea partenerului de viaţă,
un văduv îşi pierde 75% din prieteni, şi 60% din văduvi
experimentează probleme serioase de sănătate în primul an de
doliu. Finanţele unei familii în care unul dintre soţi moare sunt de
asemenea înjumătăţite de multe ori. Astfel, văduvia aduce cu ea
lipsa intimităţii, o scădere a relaţiilor de prietenie, lipsă de bani şi
boală.
Miriam Neff, într-un articol publicat în revista Christianity
Today în ianuarie 2008 descrie astfel situaţia ei: „Când soţul meu
Bob a plecat dintre noi, viaţa mea de zi cu zi s-a schimbat: agenda
zilnica, termostatul, contul din bancă, conţinutul frigiderului şi
chiar privirea copiilor când intra pe uşă, toate sunt diferite. E mai
multă dezordine în casă. Nu prea mă mai machiez. Am învăţat
să schimb uleiul la maşină. Mai sunt şi alte schimbări atât de
personale încât nu le pot descrie aici. Spaţiul în care trăieşte o
văduvă este plin de singurătate şi pustiu“.
Pierderea partenerului de viaţă lasă un gol atât de mare,
încât nu se compară cu nici o altă pierdere. Din păcate, însă, aşa
cum am mai spus, societatea nu ştie să vadă ţesătura de durere şi
singurătate în care este învăluit cel văduvit, şi în consecinţă nu îşi
ajustează răspunsul corespunzător.
Cel sau cea care îşi pierde partenerul de viaţă, îşi pierde o
parte din identitate. Cei căsătoriţi nu-şi dau seama de multe ori
cât de mult este legată identitatea lor de cea a soţului sau a soţiei, şi
când acesta moare, ei descoperă cu groază că toate aspectele vieţii
lor sunt afectate.
Astfel, un văduv este afectat emoţional. Într-o căsnicie, mai
ales în una sănătoasă, celălalt ştie să îţi citească emoţiile, şi să te
ajute să le procesezi. Îmi aduc aminte că odată, când asistam la o
ceremonie de onorare a celor care erau veterani, un detaşament de
65
 Anda Mogoş

soldaţi a intrat în sală cu armele pe umăr, ca parte din ceremonie.

Mi-a fost imposibil atunci să mă controlez, şi am izbucnit în plâns,
deoarece tata fusese militar şi îngropat cu onoruri militare. Soţul
meu a ieşit imediat cu mine din sală. Nu a fost nevoie să-i explic ce
se întâmplase – deoarece fusese alături de mine când l-am pierdut
pe tata, ştia foarte bine care era cauza izbucnirii mele. Un soţ sau o
soţie cunoaşte genul asta de lucruri, şi înţelege dintr-o privire când e
cazul să te protejeze sau să te ajute să îţi gestionezi mai bine emoţiile.
În filmul Shall We Dance? unul dintre personaje, Beverly
Clarke, vorbind despre motivul pentru care se căsătoresc oamenii,
spune „oamenii se căsătoresc pentru că avem nevoie de cineva să
fie martor la viaţa noastră. Sunt un miliard de oameni pe planetă...
deci ce înseamnă o singură viaţă? Dar într-o căsnicie, promiţi să-ţi
pese de tot. De lucrurile bune, de cele rele, de lucrurile teribile, de
cele obişnuite...de toate, tot timpul, în fiecare zi. Practic spui viaţa
ta nu va trece neobservată pentru că eu o văd. Viaţa ta va avea un
martor, şi eu voi fi acela.“
Cred că acest citat rezumă foarte bine ce pierde cel care îşi
pierde partenerul de viaţă. Sute de amintiri cunoscute numai de el,
glume, înţelesuri din priviri, toate mor împreună cu el sau cu ea.
Nici din punct de vedere social nu-ţi mai găseşti locul când
eşti văduv. Devine foarte greu să ieşi cu aceiaşi prieteni cu care
ieşeaţi împreună ca şi cuplu – pe de-o parte pentru că ei nu te mai
invită, fiind stingheriţi de durerea ta, si, pe de altă parte, pentru
că este cumplit de greu să mergi ca om singur, necăsătorit, undeva
unde sunt multe cupluri.
În plus, prietenii apropiaţi merg uneori şi mai departe şi
încearcă să aşeze strategic câte o persoană singură de sex opus
chiar lângă proaspătul văduv, în speranţa că acesta va lega o relaţie
prin care să-şi refacă viaţa. Nelu, un bărbat de 65 de ani ce îşi
pierduse soţia de curând, îmi spunea că prietenii îl tot invită să
iasă cu ei, dar îi tot refuză, pentru că îi e greu să fie singur printre
atâtea perechi, mai ales când încearcă să-l cupleze cu câte prietenă
comună, ramasă şi ea văduvă.
66
 Drum prin doliu

De asemenea, aspectele practice ale trecerii de la cuplu, la

singur sunt mult mai complexe decât îşi poate imagina cineva. În
mod normal, o căsnicie presupune o diviziune a responsabilităţilor
în casă – eu gătesc, tu duci gunoiul; eu plătesc facturile, şi tu
chemi instalatorul când e nevoie. Când îţi pierzi soţul sau soţia,
cantitatea de muncă se dublează în condiţiile în care ai mult mai
puţină energie din cauza doliului.
Văduvii au, deci, o povară imensă de purtat, şi sarcina lor
principală în procesul de doliu este de a îşi redefini identitatea, de
a se cunoaşte pe sine ca adult care şi-a pierdut jumătatea (cu tot ce
implică acest lucru) şi care recunoaşte importanţa pe care el sau ea
a avut-o în viaţa sa.

Mă recăsătoresc?
Părerea experţilor cu privire la recăsătorirea unui văduv este
că numai atunci când procesul de jelire a partenerului plecat şi de
regăsire a unei noi identităţi este dus la bun sfârşit este înţelept că
cel rămas să se gândească la recăsătorire.
Din păcate, însă, mulţi se recăsătoresc înainte de a fi gata – fie
din cauza presiunilor celor din jur, fie datorita faptului că se simt
sufocaţi de singurătate, sau pentru că le e greu să facă faţă treburilor
casnice singuri, sau pur şi simplu pentru că un singur salariu nu
este de ajuns. Cei care au copii cred uneori, în mod eronat, că un
înlocuitor al părintelui decedat este mai bun decât locul gol la masă.
Ca să adresez aceste motive vreau să spun în primul rând
că din punct de vedere neurologic, creierul este afectat de durerea
doliului în aşa fel încât cortexul orbitofrontal, acea parte din
creier care este responsabilă cu luarea de hotărâri pe termen lung,
funcţionează la capacitate redusă (vezi mai multe explicaţii în
capitolul despre biologia doliului). Asta înseamnă că un văduv sau
o văduvă în primul an de doliu nu este echipat(ă) să ia hotărâri
majore.
Un alt aspect este motivul pentru recăsătorire – dacă
îndoliatul speră că îi va fi mai uşor să treacă peste pierdere dacă
67
 Anda Mogoş

umple repede golul lăsat de cel plecat, se înşeală – acest lucru nu va

face decât să complice lucrurile, pentru că doliul nu va fi atenuat,
şi acum va trebui să fie mascat pentru a nu leza sentimentele
noului partener.
La un seminar despre doliu pe care l-am facut odată, îmi
spunea o femeie mai în vârstă, văduvă şi ea, care se recăsătorise cu
un văduvit recent: „Îl văd că încă o iubeşte – nu am voie să intru în
camera ei, pozele ei sunt peste tot în casă. Din când în cand, îl văd
că se ascunde şi plânge, şi nu ştiu ce să fac...să vorbesc cu el sau
să-l las.“ Dragul meu, draga mea – într-o căsnicie nu este loc decât
pentru doi oameni; dacă sunt trei, unul va fi lăsat pe dinafară.
Dacă noul partener încearcă să lupte pentru a îndepărta amintirea
celui decedat din noua sa căsnicie, se va lovi de resentimentele
celui îndoliat. Dacă nu se luptă, atunci noul venit va fi cel lăsat
pe dinafară, deoarece nu poate concura cu cel decedat în mintea
îndoliatului care încă nu şi-a încheiat doliul.
De asemenea, în eventualitatea unei recăsătorii, trebuie
luaţi în considerare copiii. Dacă aceştia sunt tineri, este absolut
necesar ca părintele rămas să evalueze starea copiilor, şi să vadă
dacă pierderea pe care au suferit-o a început să se vindece sau nu.
Dacă pierderea este prea recentă, însă, a aduce un posibil înlocuitor
al părintelui decedat este o reţetă sigură pentru dezastru şi doliu
complicat.
Uneori, părintele rămas, copleşit de sentimentul său de
inadecvare în a prelua sarcinile celuilalt, crede, în mod greşit, că,
dacă se recăsătoreşte, copiilor le va fi mai bine pentru că vor avea
suportul unui părinte surogat care va îndeplini acel rol. Astfel,
un tată îndoliat se va gândi poate că o femeie care să le gătească
copiilor şi care să îi ajute la teme sau să se ocupe de treburile
casnice este exact ceea ce le trebuie copiilor. O mamă îndoliată se
gândeşte că are nevoie de un tată pentru fiul său cu care acesta să
meargă la pescuit, sau care să meargă la şedinţele cu părinţii, etc.
Dragi părinţi îndoliaţi – nu va lăsaţi înşelaţi. Copilul dvs.
poate creşte sănătos cu sandwhichuri sau cu mâncare care nu e
68
 Drum prin doliu

foarte gustoasă, însă nu poate creşte sănătos dacă îi scurt-circuitaţi

procesul de doliu şi dacă i-l îngreunaţi.
Haideţi să privim o potenţială recăsătorire prematură (când
nici copiii nici părintele nu au terminat de jelit) din perspectiva
unui copil. Şi-a pierdut tatăl (sau mama) – el suferă, vede că
părintele suferă. Lucrurile în casă s-au schimbat – este mai multă
tăcere, lucrurile care se strică nu mai sunt reparate (daca a murit
tata) sau nu mai este mâncare gătita tot timpul (daca a murit
mama). Prima aniversare, primul Crăciun forţează familia să
găsească tradiţii noi – pentru că nu mai e tata să aducă brad mare,
nu mai e mama să facă prăjitura preferată. Copilul se confruntă
deci cu foarte multe schimbări nedorite şi necontrolabile de către
el. Singura lui oaza de siguranţă şi de asigurare că totul va fi bine
este părintele rămas. Dar iată că la puţină vreme, acesta începe
să îi acorde mai puţină atenţie, şi în curând, începe să vorbească
despre o nouă persoană, necunoscută până atunci, pe care încearcă
să o prezinte ca pe un potenţial înlocuitor al părintelui. Sau, chiar
dacă îi spune că nu vrea să fie un înlocuitor al părintelui decedat,
copilul tot aşa va percepe persoana care acum doarme în patul
părintelui decedat şi preia sarcinile sale.
În plus, se va ajunge în curând (mai ales dacă trecerea a
fost bruscă şi nu i s-a dat copilului timp să se obişnuiască) la o
competiţie între noul partener şi copiii pentru atenţia părintelui.
O relaţie nouă, însă, cere foarte multă atenţie, şi intimitatea care
îi leagă pe cei doi este ca un zid între părinte şi copil. Astfel,
copilul îşi pierde ambii părinţi – unul prin moarte, şi altul prin
recăsătorire.
Situaţia se complică şi mai tare dacă noul partener este
incomodat de existenţa copiilor, sau dacă există şi alţi copii (fie
dintr-o relaţie precedentă a noului partener fie se nasc copii în
noul cuplu). Mitul mamei vitrege sau al tatălui vitreg este construit
pe un adevăr. Este foarte rar cazul în care o soţie nouă, sau un soţ
nou, ştie să iubească, să înţeleagă şi să respecte copiii din căsnicia
precedentă.
69
 Anda Mogoş

Dar nu vreau să se înţeleagă din cele ce am spus mai sus că

recăsătoria nu este o opţiune bună pentru un văduv sau o văduvă.
Dimpotrivă. O relaţie nouă poate fi o mângâiere şi poate preveni
dezvoltarea în timp a unor depresii, stări de anxietate şi a unor
îmbolnăviri mai dese, aşa cum s-a observat că există la cei care
rămân singuri. Pentru a avea succes, însă, o recăsătorie trebuie să
înceapă pe urmatoarele coordonate:
Vindecarea de doliu. Este foarte important să apuci să
treci sănătos prin procesul de doliu înainte de a începe o relaţie
nouă. Deşi această vindecare variază de la persoana la persoană,
cu siguranţă nu poate fi vorba despre vindecare înainte de trecerea
unui an de la moarte. Spun asta pentru că există câteva pietre
de hotar în cursul primului an – prima zi a celui decedat, prima
aniversare a căsniciei, primul Crăciun – pe care trebuie să le poţi
procesa singur înainte de a aduce pe altcineva în acest proces. Un
prim Crăciun după decesul soţiei, de exemplu, petrecut cu o nouă
prietenă este extrem de nesănătos, pentru că pe de-o parte nu poţi
să nu te gândeşti că de Crăciunul trecut eraţi împreună, si, pe de
alta parte, nu poţi să stai pe gânduri pentru că o noua relaţie îţi
solicita energia şi atenţia.
Un alt aspect care trebuie luat în considerare este integrarea
noului potenţial partener în familia extinsă şi în cercul de prieteni.
Cere părerea celor din jur care îţi sunt apropiaţi – are votul lor?
Acest lucru este important pentru că, dacă există tensiuni între
potenţialul partener şi cercul de prieteni, trebuie să ştii că probabil
vei sfârşi prin a te îndepărta de ei. Acest lucru nu este neapărat o
problemă în sine, dar dacă aceştia sunt prieteni valoroşi şi dragi,
pune-ţi măcar întrebarea de ce există aceasta tensiune. S-ar putea
că ei să vadă ceva ce tu nu vezi.
Şi, în cele din urma, dacă ai copii, dă-le timp să îl/o cunoască
în calitate de prieten(ă) de familie; observă cum se comportă cu ei şi
cum reacţionează ei la prezenţa lui/ei. Se înţeleg bine? Petrece mult
timp citindu-ţi copiii pentru a vedea cu adevărat ce simt ei faţă de
această persoană, pentru că de multe ori ei se comportă aşa cum
70
 Drum prin doliu

cred ei că vrei tu să se comporte, pentru a-ţi face ţie plăcere. Dacă

vezi că totul merge bine în stadiile iniţiale, spune-le copiilor că îţi
place de aceasta persoană şi că va gândiţi să vă căsătoriţi. Menţionez
din nou însă faptul că sugestia mea este să nu faci acest anunţ la
mai puţin de un an de când le-ai prezentat-o copiilor, pentru ca ei
să aiba timp să se obişnuiască cu ea. Fii atent la reacţia copiilor, şi
încearcă să citesti printre randuri care sunt îngrijorările lor şi care
sunt obiecţiile lor. Ei se pot teme că te pierd, că nu-i vei mai iubi, că
nu vor mai avea voie să vorbească despre părintele decedat, că vor
trebui să i se adreseze noului partener cu „mama“ sau „tata“, ceea ce
pentru ei ar însemna să-l trădeze pe părintele decedat. Răspunde-le
la aceste temeri prin a-i asigura că întotdeauna tu îi vei iubi mai
mult decât orice, că întotdeauna pot să vină să vorbească cu tine
despre orice, şi ca, în loc să te piardă pe tine, vor câştiga un nou
prieten. Zi-le că locul mamei sau al tatălui nu va fi niciodată ocupat
de nimeni, ci doar vor avea o persoană în plus care să-i iubească.
Important este în discuţia cu copii să îi asiguri:
• că dragostea ta pentru ei nu este deloc diminuată.
• că ei au un cuvânt de spus cu privire la intrarea noii
persoane în familia voastră.
• că vor fi consultaţi cu privire la schimbările care au loc.
• că amintirea părintelui nu va fi eliminată din casă sau din
conversaţii.
Comunicarea acestor lucruri are rolul de a-i face pe copii să
nu devină defensivi şi împotrivitori prin a le da şi lor o parte din
controlul asupra familiei.
Ca să înţelegi mai bine, imaginează-ţi că la tine la servici
ţi se spune că va veni un şef nou. Această veste o primeşti cu un
pic de stres, pentru că te gândeşti „oare o să mă placă? ce fel de
om este? o să schimbe lucrurile cu care eram eu obişnuit?“. Dar
dacă ţi se va spune că acest şef vrea să coopereze cu tine, şi că orice
schimbare va vrea să facă, va trebui să fie aprobată şi de tine (ca
unul care eşti mai vechi în firmă), te vei relaxa şi vei fi un pic mai
deschis faţă de noul-venit.
71
 Anda Mogoş

În încheiere, aş vrea să mai menţionez un aspect legat de

recăsătorire, în mod deosebit dacă există copii minori. Este foarte
important să se ia măsuri legale ca în cazul decesului tău, custodia
copiilor să fie încredinţată unei persoane pe care o alegi tu şi
copiilor să le fie asigurată o moştenire.

Pierderea unui copil

Dacă pierderea partenerului de viaţă este traumatică,
pierderea unui copil este o suferinţă unică în experienţa umană.
Dincolo de ataşamentul părintelui faţă de copil, el însuşi unic
printre sentimentele omeneşti, gândul că nu este natural că un
părinte să îi supravieţuiască copilului său împovărează părintele
îndoliat cu vină.
Doliul este imens deci la moartea unui copil, născut sau
nenăscut încă, deşi, cultural, oamenii din jur nu acordă la fel
de multă importanţă unui copil pierdut dinainte de a se naşte.
Este important de menţionat, totuşi, că în cazul unei sarcini,
ataşamentul mamei (si al tatălui, deşi în măsură mai mică) s-a
produs deja, şi, în mod natural, pierderea acelei fiinţe iubite va
cauza un doliu legitim, care va fi accentuat de nepăsarea celor din
jur.
Dacă se întâmplă să cunoşti o femeie care a pierdut o
sarcină, deci, oferă-i ocazia să îşi plângă copilul şi dă-i timp să îşi
jelească pierderea, chiar dacă restul comunităţii nu apucase încă
să interacţioneze cu acel copil. Ţine minte că pentru ea, copilul
avea deja un nume şi o personalitate, şi viaţa ei se pregătise pentru
sosirea sa încă de la confirmarea sarcinii, şi acum, toata viaţa ei
trebuie regândită pentru o lume din care micuţul asteptat nu face
parte.
Odată cu moartea unui copil, părinţii sunt încercaţi de un
puternic sentiment de culpabilitate chiar dacă ei nu au avut nici
o vină. În „codul de comportament“ al părintelui, un instinct
cu care acesta este dotat încă din momentul în care afla că este
părinte, este clar că sarcina părinţilor este să îşi protejeze micuţii.
72
 Drum prin doliu

Moartea copilului, deci, denotă pentru el un faliment al său ca

părinte.
Din nou, fiind o pierdere atât de cumplită, îi sperie pe
apropiaţi, care preferă să treacă sub tăcere pierderea, de teamă că
vor spune ce nu trebuie, sau că nu vor şti ce să spună, sau vor să
evite să provoace durere amintindu-i părintelui de pierderea sa.
Dar este absurd să crezi că un părinte poate uita chiar şi pentru o
clipă că el e încă în viaţă în timp ce copilul său este mort, aşa că cei
din jur nu au de ales între a îi aminti de durerea sa sau a-i distrage
atenţia cu discuţii neutre, ci au de ales între a-l lăsa să sufere izolat,
macinat de gândurile legate de tragedia sa, sau de a îi oferi ocazia
să vorbeasca despre ceea ce e în inima sa oricum, fie că aduc ei
vorba fie că nu.
O mamă spunea: „Cei care sunt în doliu după un copil
au cel puţin un lucru în comun: trebuie să facă eforturi imense
pentru a purta o conversaţie normală, banală. Nu se pot gândi
decât la un singur lucru: cum pot să aducă vorba despre tragedia
lor. Pentru mine au trecut treisprezece ani şi tot nu rezist mai mult
de o jumătate de zi fără să aduc vorba despre fiicele mele.“
Povestirile părinţilor sunt importante- vor să îşi evoce copiii,
să vorbească despre ei, şi au nevoie de cineva care să îi asculte şi
care să le confirme enormitatea pierderii lor. Dacă nu li se oferă
ocazia să aducă vorba despre ei, tendinţa va fi să se retragă din
cercurile pe care le frecventează, pierzându-şi legaturile cu alţii,
ceea ce va amplifica astfel pierderea.
Iată ce ar vrea un tată îndoliat să ştie ceilalţi despre cum
să te comporţi în preajma unui părinte ce şi-a pierdut copilul
„Pierderea mea este unică – te rog să nu încerci să o compari cu
a altora sau să o minimalizezi. Greutatea ei apasă aşa de tare încât
uneori simt că nu pot respira. Pierderea copilului meu mă face să
cred că tot ceea ce am crezut este fals, lumea nu are nici un sens,
pentru că un părinte nu ar trebui niciodată să trăiască mai mult
decât copilul său. Te rog, de aceea, să nu încerci să îmi explici de
ce a trebuit să moară copilul meu, pentru că nu mă poţi mângâia.
73
 Anda Mogoş

De asemenea, nu încerca să mă încurajezi spunând că mai am sau

voi avea alţi copii. Asta nu face decât să minimalizeze durerea mea.
Te rog să nu simţi că trebuie să spui ceva care să mă ajute să mă
simt mai bine – nu vei reuşi, şi eu am să mă simt neînţeles şi am
să te evit. De asemenea, nu evita să aduci vorba de copilul meu de
teama că îmi vei provoca durere – mă doare oricum.“
Când un cuplu pierde un copil, acest lucru afectează
şi relaţia dintre ei, şi multe cupluri se destramă în urma unei
asemenea tragedii. Acest lucru are de-a face cu modurile diferite
de a jeli ale celor doi parteneri. După cum am mai spus, bărbaţii
şi femeile oricum jelesc diferit, şi acest lucru poate să îi facă să
sa se retragă şi să se izoleze unul de celalalt. În încercarea lor de
a-şi vindeca propriile răni, şi de a amorţi cumva durerea proprie,
fiecare din parteneri îi poate reproşa celuilalt că nu îl înţelege şi că
nu suferă la fel de mult, neţinând cont de diferenţele între bărbaţi
şi femei în ceea ce priveşte raportarea la puternicele emoţii ale
doliului. Este ca şi cum doi politişti sunt împuşcaţi în acelaşi timp
de către un răufăcător – niciunul nu îl poate ajuta pe celalalt,
pentru că trebuie să se îngrijească pe sine. Într-un cuplu îndoliat,
însă, aceasta concentrare pe durerea proprie poate fi fatală.
De aceea, este important ca ambii părinţi să îşi dea seama
de faptul că amândoi jelesc pierderea copilului şi de aceea nu au
resursele emoţionale necesare pentru a se ajuta unul pe celalalt, că
stilurile lor de a procesa durerea pot fi diferite, chiar dacă amândoi
suferă la fel de mult, şi că trebuie să aiba grija să nu traga concluzii
pripite despre ce gândeşte sau simte celălalt.
De asemenea, pot apărea conflicte din pricina diferenţelor
în felul în care ei parcurg procesul de doliu. De exemplu, unul
dintre părinţi poate fi gata pentru anumite acţiuni înaintea
celuilalt – cum ar fi să reînceapă serviciul, sau să doreasca să
aibă relaţii intime, sau să meargă în vizită la prieteni. Este foarte
important ca amândoi să încerce să înţeleagă ritmul celuilalt şi să
dorească să se întâlnească într-un punct comun, chiar dacă asta
înseamnă să îşi compromită în mod rezonabil propriul sau ritm.
74
 Drum prin doliu

O alta sursa de conflict pot fi lucrurile copilului. Un părinte

doreşte să le împacheteze şi să le pună în pod sau să le dea la
altcineva, crezând că în felul asta va fi mai uşor să meargă înainte,
pe când celalalt vrea să îi păstreze camera copilului exact aşa cum a
fost când el sau ea era în viaţă, făcând din ea un altar în memoria
copilului.
Cred că rezolvarea acestei dileme tine de timpul scurs de
la moartea copilului precum şi de existenţa altor copii în familie.
A şterge orice urmă a existenţei copilului prea devreme poate
fi prea brutal şi neînţelept – e destul că persoana nu mai este
acolo, măcar să mai existe o urmă din existenţa sa. De asemenea,
dacă mai există un alt copil, acesta poate fi prea tulburat de prea
multă schimbare deodată. Pe de alta parte, nu este înţelept nici să
se păstreze absolut totul exact aşa cum a fost pentru prea multă
vreme – camera poate deveni un refugiu pentru părinţi în care
aceştia evadeaza din realitate. În aceeaşi ordine de idei, copilului
care este încă în viaţă acest lucru îi poate transmite o preocupare
adoratoare pentru fratele mort, în detrimentul său.
Personal, cred că este bine ca într-o perioada variind între o
săptămână şi o lună lucrurile să fie strânse şi puse în cutii, însă nu
date altcuiva sau distruse. Acest proces se poate face treptat, însă
este important să fie iniţiat în prima lună după înmormântare,
chiar dacă nu se reuşeşte decât crearea unei singure cutii cu eticheta
„lucrurile lui...“. Dar cred că trebuie păstrate pe cât posibil, pentru
a le da părinţilor si, eventual, fraţilor sau surorilor ocazia de a se
mai simţi aproape de cel decedat precum şi de a îşi selecta lucruri
pe care vor să le păstreze că amintiri, peste un an sau doi.
Acum, la mulţi ani după pierderea tatălui meu, sunt
lucruri pe care regret că le-am dat. Simt, încet, că amintirea lui se
îndeparteaza de mine deşi mi-este în continuare cumplit de dor de
el. Aş vrea să mai fi păstrat unul dintre puloverele lui într-o punga
de plastic, în aşa fel încât să pot să îmi îngrop faţa în el şi să îi simt
mirosul şi să mă simt aşa de aproape şi totuşi aşa de departe de el,
şi să plâng de dorul lui, până când se risipeşte tot amarul, şi pot,
75
 Anda Mogoş

încet-încet, să mă reîntorc la o realitate din care el e absent.

Prezenţa unor alţi copii în familia care a pierdut deja unul
este un alt aspect care trebuie discutat. De multe ori, părinţii
sunt atât de absorbiţi de propria lor durere, încât uită de durerea
şi de existenţa celorlalţi copii. Toata energia lor merge înspre a
funcţiona, şi a le oferi copiilor lucruri de bază (mâncare, haine
curate, etc), încât nu au nici o rezervă emoţională pentru a-i
ajuta pe copii să îşi gestioneze şi ei bine sentimentele de doliu.
Sau, dimpotrivă, părinţii pot fi preocupati de binele copiilor, dar,
nefiind educati cu privire la suferinţa acestora, încearcă, din nou
în mod eronat, să evite subiectul, şi să îi înveselească.
Un astfel de comportament este foarte dăunator copiilor,
pentru că, aşa cum vom vedea în continuare, şi copii jelesc, şi
suferă, şi au nevoie să ştie că părinţii nu sunt copleşiţi. Părinţii
fiind un punct de reper în existenţa unui copil, ştim că dacă ei
sunt dărâmaţi, nimic nu mai e sigur pe lume pentru copii. De
asemenea, trebuie să li se amintească des că şi ei sunt iubiţi, nu
numai fratele mort, şi că deşi ceva s-a schimbat în viaţa lor, nu s-a
schimbat totul. Vom discuta mai multe despre doliul la copii în
capitolul dedicat copiilor.

Moarte bruscă versus moarte după o

boală lungă
Procesul de doliu este influenţat şi de felul în care se
produce moartea. Femeia care dimineaţa şi-a băut cafeaua cu soţul
ei, şi după-amiaza primeşte un telefon că acesta a decedat într-
un accident de maşină va avea un drum mult mai lung şi mai
anevoios de parcurs până la acceptarea morţii lui decât cea care si-a
vegheat soţul muribund timp de luni de zile.
În cazul unei boli îndelungate, experţii sunt de acord că
procesul de doliu începe încă din timpul vieţii bolnavului. Astfel,
familia celui care a suferit mult înainte să moară, şi care a ştiut
că moartea se apropie, va ajunge uneori să privească moartea
acestuia că pe o uşurare – atât pentru decedat cât şi pentru ei, şi
76
 Drum prin doliu

îşi vor reveni mai repede. Este obişnuit ca bărbaţii (mai mult ca
femeile) a căror soţie a murit de cancer după o lungă suferinţă, să
se recăsătoreasca foarte repede după înmormântare. Recăsătoria sa
rapidă nu este o reflecţie a iubirii pe care i-a purtat-o primei soţii
– indiferent cât de mult a iubit-o, el a început să se obişnuiască
cu ideea pierderii ei încă de când a aflat diagnosticul, aşa că în
momentul morţii, el deja are la activ multe luni în care a jelit-o,
chiar dacă pe moment nu era conştient de faptul că se pregăteşte
pentru moartea ei.
Complicaţiile în acest caz, în care unul dintre soţi este
bolnav multă vreme şi doliul începe cât încă cel bolnav este în
viaţă, sunt legate de prezenţa şi vârstă copiilor. De cele mai multe
ori, părintele sănătos ştie că celalalt va muri, însă în încercarea să
de a-i proteja pe copii, acestora li se minimalizeaza boala, făcându-i
să creadă că cel bolnav va supravieţui. Astfel, la copil, doliul se
declanşează atunci când părintele moare, şi deci rezulta un decalaj
între ritmul de jale al părintelui rămas şi cel al copiilor.
Mai mult, atunci când părintele rămas se recăsătoreşte la
scurt timp (sau chiar şi dacă doar se întâlneşte cu alte persoane),
acest lucru îi ocupă mare parte din atenţie, în detrimentul
copilului. Astfel, copilul se trezeşte că într-o vreme scurtă îşi pierde
ambii părinţi – unul prin moarte, şi celălalt prin recăsătorire şi re-
creerea unei noi familii. Evident că doliul copilului este amplificat
şi rănile astfel produse îl pot marca pentru tot restul vieţii. În
plus, în situaţia în care părintele nu îl pregăteşte bine pe copil
pentru a primi o nouă persoană în familia lor, acesta va dezvolta
resentimente faţă de nou-venit, care vor crea o cantitate uriaşă de
tensiune în noua familie. În acest caz, loialitatea părintelui este
pusa la grea încercare, pentru că el are o legatura foarte puternică
atât cu copilul, cât şi cu noul partner.
Într-o familie normală, biologică, loialitatea oricăruia
dintre părinţi este întâi faţă de celalalt părinte şi apoi faţă de
copil, asigurându-se astfel o căsnicie trainica care este benefică şi
pentru copil. Într-o familie vitregă, însă, fiecare părinte datorează
77
 Anda Mogoş

loialitatea sa întâi copiilor biologici pe care îi are de dinainte de a

se căsători, şi apoi celuilalt partener. Explicaţia din spatele acestui
principiu este că părintele a avut întâi copiii, şi apoi s-a recăsătorit,
şi deci legatura dintre el şi noua soţie, de exemplu, s-a facut luand
în consideratie existenţa copiilor, şi nu invers. În plus, fragilitatea
copiilor impune că ei să fie cei protejaţi în cazul unui conflict.
Dar ce se întâmplă în cazul în care moartea este bruscă şi
neaşteptată? Şocul este cumplit şi greu de suportat. Paralela dintre
o moarte lentă şi una bruscă este uşor de înţeles în comparaţie cu
intratul într-o piscina de apa foarte rece. Dacă intrăm încet, este
neplăcut, dar corpul are timp să îşi ajusteze temperatura de bază,
făcând posibilă supravieţuirea. Daca, însă, plonjam brusc în apa
îngheţată, şocul termic poate fi atât de puternic încât cei care au o
boală de inima pre-existentă să nu reziste şi să sucumbe. Contactul
brusc cu apa rece poate scoate la iveala o slăbiciune deja existentă
în corp sau poate provoca probleme de sănătate în continuare.
În acelaşi fel, vestea că un om drag a murit brusc este mult
mai greu de primit deoarece nu există acea pregătire în prealabil care
să îi dea minţii timp să asimileze încet adevărul. Aceasta experienţă
se poate dovedi traumatică, şi poate activa o predispoziţie deja
existentă a celui îndoliat către depresie. Pericolul unei depresii sau
al unui doliu complicat este mult mai mare pentru cei care suferă
în urma unei pierderi bruşte.
De asemenea, în acest caz se aplica probabil cel mai bine cele
cinci stadii ale unei pierderi catastrofale descrise în capitolul 1.

Doliul în cazul unei morţi violente

Când pierzi pe cineva printr-o moarte violentă, riscul de a
trece printr-un doliu complicat creşte exponenţial. Nu e greu de
imaginat de ce. În ciuda influenţei filmelor de acţiune şi a ştirilor,
nu suntem imuni la efectele violenţei atunci când o întâlnim în
viaţa reală.
În primul rând, cel care a pierdut pe cineva drag printr-o
moarte violentă este de multe ori lipsit de posibilitatea de a-şi lua
78
 Drum prin doliu

rămas bun. Faptul că moartea a survenit pe neaşteptate, fără a-i

da posibilitatea indoliatului să mai adreseze celui plecat ultimele
cuvinte, îl lasă pe supravieţuitor cu o povară de regret şi cuvinte
nespuse care îl vor bântui multă vreme.
Lipsa ocaziei de a-şi lua rămas bun este evidentă şi în faptul
că în cazul unei morţi violente trupul este fie mutilat fie inexistent
(cum ar fi în cazul unei explozii sau al unui incendiu). Fără trup,
nu există înmormântare, şi fără înmormântare, senzaţia că este ceva
neterminat, şi că lipseşte ceva este accentuată, ducând mai apoi
la complicaţii în procesul de doliu. În cazul unui deces normal,
prevăzut, trecerea se face de la prezenţa vie a celui drag la prezenţa
corpului său, şi apoi la absenţa acestuia, o gradaţie ce oferă celor din
jur timp să se obişnuiască cu ideea şi să îşi spună ultimele cuvinte.
Când moartea survine violent, însă, trecerea este de la prezenţa vie
a celui drag la o absenţă completă a sa, supravieţuitorilor fiindu-
le refuzată chiar şi mângâierea oferită de ultimele priviri aruncate
trupului neînsufleţit. Această trecere bruscă este brutală din punct
de vedere psihic, şi, natural, complică procesul de jelire.
Un alt factor specific unei asemenea morţi este durerea pe
care se presupune c-a simţit-o cel drag în momentul morţii. Când
cineva moare în urma unui atac de cord, de exemplu, cei rămaşi
adeseori repetă mereu şi mereu „Bine măcar că n-a suferit“, ca pe
o consolare care îi ajută să se împace cu ceea ce s-a întâmplat. Asta
este foarte diferit la cei ce au pierdut pe cineva într-un accident
de maşină, de exemplu, sau pe cineva care a fost omorât. Pentru
ei este mult mai greu să se împace cu ideea că cel drag al lor nu
numai că nu mai este, dar a şi trebuit să sufere în plecarea sa din
această lume.
Şi dacă toate cele de mai sus nu sunt destul de grele, mai
este şi aspectul legal şi cel media care de multe ori sunt prezente
în asemenea cazuri. Dacă moartea a fost de fapt omucidere, şi
ucigaşul nu este prins, sau este prins şi nu este condamnat,
sentimentul de nedreptate îi sufocă pe cei rămaşi, şi cu siguranţă
le complică doliul.
79
 Anda Mogoş

De aceea, în asemenea cazuri, de multe ori procesul de jelire

este suspendat in perioada în care se judecă procesul celui vinovat.
Dorinţa îndoliaţilor de a se face dreptate este atât de puternică
încât le oferă o evadare momentară din jale. Toată energia lor se
duce înspre a se face dreptate, şi numai dupa ce se termină procesul
începe cu adevărat procesul de doliu.
Asta nu înseamnă, bineînţeles, că dacă cel vinovat plăteşte
pentru fapta sa, durerea este ştearsă. Dimpotrivă, victoria are un
gust amar, pentru că este urmată de conştientizarea faptului că cel
drag este tot dus, şi că până la urmă, condamnarea vinovatului nu
restaurează echilibrul dorit în lume. Victoria în acest caz nu este
nici pe departe satisfăcătoare.
Am menţionat şi media pe lista lucrurilor care complică
doliul în cazul unei morţi violente. Din păcate, îndeosebi într-o
ţară ca România, aproape orice moarte violentă este subiectul unei
agitaţii în presă. Fie că este vorba de înnec, incendiu, crimă sau
accident, de cele mai multe ori, rudele cele mai apropiate sunt
abordate de reporteri doritori de cât mai multe detalii şi de cât
mai multă exprimare a sentimentelor. Astfel, cei rămaşi îşi pierd
intimitatea de care au atât de mare nevoie pentru a jeli, şi sunt
forţaţi să-şi retrăiască tragedia de fiecare data când dau drumul la
televizor sau iau un ziar în mână.
Un alt aspect important de reţinut este că o moarte violentă
provoacă reacţii emoţionale la fel de violente în sufletul celor rămaşi.
Totul este mărit la puterea o sută – şi durerea, şi furia, şi sentimentul
de neputinţă, şi dorinţa de răzbunare, şi sentimentul de vinovăţie.
Când suntem puşi în faţa unor realităţi atât de brutale, nu mai poate
fi vorba de vreo temperare a reacţiilor sau a emoţiilor. Apropiaţii
îndoliaţilor trebuie să înţeleagă asta şi să nu judece pripit.
Toţi aceşti factori pe care i-am enumerat până acum
influenţează mult procesul de doliu, crescând riscul îndoliatului
de a dezvolta un doliu complicat sau o serie de tulburări psihice,
de genul depresiei sau a sindromului de stres posttraumatic, despre
care am vorbit deja într-unul din capitolele anterioare.
80
 Drum prin doliu

Doliul în cazul unei relaţii bune versus

o relaţie tensionată
„Lumea îmi spunea că ce bine că s-a dus, că am scăpat de el,
dar pe mine mă durea. Aşa cum a fost, a fost soţul meu şi am ţinut
la el“ îmi spunea cu ceva timp un urmă o văduvă care avusese un
soţ abuziv care o bătea. Dar de ce? De ce este dureroasă moartea
cuiva care ne-a provocat multă durere încă din timpul vieţii?
Un posibil răspuns la aceasta întrebare este faptul că, odată
cu moartea celui care ne-a provocat durere, dispare şi speranţa că
lucrurile se pot îmbunătăţi. Atâta timp cât persoana este încă în
viaţă, indiferent cât de dificilă şi problematică este relaţia dintre cei
doi, există încă, cel puţin teoretic, şansa ca ceva să se schimbe. Tatăl
alcoolic poate va înceta să mai bea, mama distantă şi critică poate
va spune în sfârşit mult-aşteptatul „te iubesc“, şi aşa mai departe.
Conştientizarea faptului că această şansă, fie ea cât de
minusculă, a devenit imposibilă odată cu moartea celui vinovat,
provoacă multă mânie şi multe regrete în sufletul celui rămas. „El
a plecat, şi eu am rămas cu regrete că nu ne-am înţeles mai bine, şi
că nu şi-a reparat niciodată greşelile.“ Aceste regrete pot să ajungă
să complice procesul de doliu şi să împiedice ajungerea la starea de
acceptare a morţii şi de împăcare cu realitatea.
De aceea, moartea unei persoane apropiate trebuie să fie
înţeleasă ca fiind dureroasă indiferent de temperatura relaţiei. Cel
îndoliat trebuie să aiba permisiune să jelească, pentru că jeleşte nu
numai ce-a fost, ci şi ce n-a fost şi nici nu mai poate fi vreodată.
Pe de altă parte, relaţiile nesănătoase se prezintă nu numai
sub forma unor relaţii distante, pline de conflict, ci şi sub forma
unor relaţii nesănătos de apropiate, numite şi relaţii de co-
dependenţă.
Când din două persoane care sunt nesănătos de apropiate,
care nu pot trăi una fără cealaltă, şi care se definesc una pe cealaltă,
una moare, este clar că pentru cea rămasă, acceptarea vieţii fără
cel drag este aproape imposibil de realizat într-un ritm sănătos, şi
aproape întotdeauna rezultă un doliu complicat.
81
 Anda Mogoş

Sinucidere
Printre noi, cei îndoliaţi, se numără şi cei a căror durere
este amplificată de faptul că moartea celui drag a lor a survenit ca
urmare a unei alegeri.
Atunci când cel drag al tău a ales să moară, doliul tău este
mult mai amar şi mai greu de vindecat. Pe lângă jalea, dorul şi
regretele asociate unui doliu obişnuit, moartea prin sinucidere
lasă în urma ei multă traumă printre cei apropiaţi. Te poţi aştepta
să simţi multă vinovăţie, resentimente, mânie, remuşcări, şi, mai
ales, un sentiment de neputinţă şi întrebări fără răspuns. De ce a
făcut asta? De ce nu s-a gândit cât de mult ne va durea? Nu ştia cât
de mult îl iubeam? De ce nu mi-a cerut ajutorul?
În mod deosebit, pentru cei care au pierdut pe cineva prin
sinucidere, există două aspecte care sunt specifice acestui doliu.
Primul aspect este un sentiment împovărător de
responsabilitate. Poate că te gândeşti „ar fi trebuit să recunosc
semnele, să mă prind“, sau „ar fi trebuit să am mai multă grija“.
Posibile variante de desfăşurare a trecutului – dorinţa de a nu-l fi
lăsat pe cel drag singur acasă, sau dorinţa de a-l fi ajutat mai mult,
sau de a-i fi luat mai mult în serios durerea şi tristeţea – te bântuie
constant. Te simţi responsabil, şi deci vinovat.
Al doilea aspect este strâns legat de primul. Social, este
ruşinos să spui altora cum a murit soţul, copilul sau părintele
tău. Pe de-o parte, este bănuită o dovadă a unor serioase tulburări
mentale, şi pe de alta parte, o dovadă a unei lipse în relaţia ta cu
el. „Dacă era sănătos la cap, şi dacă ţinea la tine, n-ar fi făcut el aşa
ceva“, ar spune omul de rând needucat.
Consecinţă unor asemenea idei prezente în mentalitatea
populară este un sentiment accentuat de ruşine şi deci de izolare
din partea celui care a pierdut pe cineva prin sinucidere. Dacă un
îndoliat găseşte susţinere din partea celor apropiaţi, îndoliatul prin
sinucidere găseste şi mai puţina susţinere şi mai multă condamnare,
ceea ce va duce la un doliu complicat. Astfel, un îndoliat prin
sinucidere suferă în mai multe feluri: durerea normală asociată
82
 Drum prin doliu

unui doliu, la care se adaugă o complicaţie dată de faptul că

moartea survine brusc si, de multe ori brutal, şi lipsa de susţinere
şi ajutor din partea apropiaţilor sau a societăţii.
Deci, ce e de făcut dacă cel drag al tău s-a sinucis? Cum
găseşti răspuns la întrebările tale, şi cum răspunzi la întrebările
celor din jur?
În primul rând, trebuie să ştii că vindecarea ta va trebui să
treaca prin acelaşi proces ca cea a unui doliu obişnuit – vei plânge,
vei avea nevoie să vorbeşti, să urli, şi iar să plângi până la epuizare.
Dincolo de detaliile specifice, pierderea ta este o pierdere, şi trebuie
jelită ca atare.
În al doilea rând, vreau să te ajut să înţelegi şi să îţi explici
un pic sentimentele care te încearcă. Dacă ai pierdut pe cineva prin
sinucidere, vei simţi o amestecătură de sentimente: mânie, durere,
vinovatie, te poţi simţi respins de cel drag, trădat, si, uneori, chiar
şi uşurat. Haide să aruncăm o privire la fiecare din aceste faţete ale
emoţiilor unui îndoliat prin sinucidere.
Mânie. Poate fi îndreptată împotriva lui (sau a ei) pentru
că te-a părăsit şi te-a trădat, împotriva sistemului medical pentru
că nu l-au oprit, sau împotriva lui Dumnezeu pentru că nu a
intervenit El Însuşi să-l oprească. Indiferent cine este subiectul
mâniei tale, este important să o exprimi – fie prin scrisori, prin
a scrie în jurnal, sau a te ruga. În timp, ea se va estompa, dar este
important să fii conştient de ea.
Respingere. La rădăcina acestui sentiment stă gândul că
prin gestul lui, ce drag al tău ţi-a comunicat că dragostea ta nu
a fost suficient de puternică, şi tu nu ai fost destul de bun sau
important pentru el ca sa-l oprească. Sub nici o formă nu accepta
acest gând! Fapta lui reflectă durerea prea mare şi un moment de
rătăcire, nu dragostea ta. Nu din cauza ta a facut el ce-a facut, ci
din cauza lui.
Dacă dragostea pe care un om o are pentru altcineva ar fi cu
adevărat un factor în alegerile pe care le face cel din urmă, nici un
părinte nu ar mai trebui să-şi vadă copilul pierdut în dependenţe
83
 Anda Mogoş

şi făcând o alegeri distructive pe bandă rulantă, iar numărul de

divorţuri ar fi mult mai mic dacă dragostea unuia dintre parteneri
ar putea să schimbe întreaga dinamică a relaţiei.
De asemenea, creştinismul oferă un argument puternic în
acest sens: Dumnezeu şi dragostea Lui pentru oameni. Dragostea
lui Dumnezeu faţă de noi este perfectă – orice am face, nu-L
putem face să ne iubească mai mult, pentru că deja ne iubeşte
în mod desăvârşit. De fapt, El ne iubeşte atât de mult, încât
ne-a dat dovada suprema de iubire – jertfa Fiului Său. Apostolul
Pavel, scriind credincioşilor din Roma le aminteşte „Dumnezeu
îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că pe când eram noi
încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Romani 5:8). Iubirea
este demonstrată în mod suprem prin punerea binelui celui iubit
mai presus de orice – şi Dumnezeu a făcut asta. Şi cum răspund
oamenii acestei iubiri? Majoritatea o ignoră, mulţi n-o înţeleg,
şi doar foarte puţini o acceptă şi o respectă. Dar alegerea unora
de a ignora iubirea lui Dumnezeu nu reflectă iubirea Lui, ci pur
şi simplu alegerea lor. Deci dacă oamenii nu răspund iubirii Lui
perfecte aşa cum s-ar cuveni, de ce crezi tu că iubirea ta ar fi
trebuit să fie de-ajuns?
Aşa că, dragul meu, nu îmbrăţişa sentimentele de respingere
şi trădare, pentru că moartea lui nu are de-a face cu tine, oricât de
greu ţi-ar fi să crezi asta. Moartea lui are de-a face cu o durere al
carui sfârşit el nu-l mai vedea, şi cu o lipsa totală de speranţă care
în cele din urmă l-a sufocat.
Şi acum ajungem la vinovăţie...probabil monstrul cel mai
puternic cu care va trebui să te lupţi dacă ai pierdut pe cineva prin
sinucidere. Probabil că eşti consumat de întrebari de genul „de
ce nu am văzut semnele?“ „de ce n-am petrecut mai mult timp
cu el?“ „de ce n-am încercat mai mult să îl înţeleg, de ce nu l-am
luat mai în serios?“ Este uşor să te învinovăţeşti, şi să iei asupra ta
responsabilitatea pentru actul pe care l-a facut el, dar şi aici este
nevoie de o doza de realitate pentru a smulge din rădăcina aceste
gânduri.
84
 Drum prin doliu

În primul rând, aminteşte-ţi proverbul „dă Doamne mintea

românului cea de pe urmă“, proverb care se referă la faptul că după
ce un lucru se termină, este uşor să privim în urmă şi să înţelegem
şi să vedem lucruri pe care nu le-am fi văzut la vremea respectivă.
Când privim în urmă, avem claritate maximă, şi este normal să
vedem semne prevestitoare a ceea ce urma să se întâmple când,
de fapt, pe moment, habar nu aveam că un anume gest indica
tragedia iminentă. Dacă te lupţi cu aceste gânduri, să ştii că nu
este realist să crezi că ai fi putut să vezi semnele. Dacă nu aveai
un psihiatru sau un psiholog care să-l monitorizeze pe cel drag,
nu aveai cum să fi înţeles ce urmează să facă, şi chiar şi atunci
ar fi fost greu. Vezi tu, uneori, când un om suferă foarte multă
vreme, şi ia hotărârea de a-şi lua viaţa, devine de multe ori mai
calm, poate chiar bucuros. În sfârşit întrevede speranţă că durerea
– fizică sau psihică – se va termina. De aceea, nu este neobişnuit ca
cei din jur să nu vadă nici un semn, ba chiar dimpotrivă, să creadă
că lucrurile merg pe o pantă ascendentă. De asemenea, succesul
sinuciderii depinde de secretivitatea sa, şi va face tot posibilul că
cei din jur să nu bănuiască ce are el de gând să faca, aşa că, în
majoritatea cazurilor, cei din jur nu ar fi avut nici o şansă să-l
oprească sau să afle de planurile sale.
De asemenea, trebuie să înţelegi că mare parte din rădăcina
vinovăţiei este atribuirea vinei sau responsabilităţii pentru moartea
lui unei alte persoane – ţie. Dar adevărul este că alegerea de a îşi
lua viaţa a fost facută de el (sau ea), sau mai bine zis de cea mai
disperată şi cea mai îndurerată versiune a lui (ei).
În cele din urmă, poate că unul din lucrurile pe care le simţi
este uşurare. Dacă moartea a survenit în urma unei puternice
suferinţe fizice sau psihice, care a afectat multă vreme familia
ta şi pe toti cei apropiaţi, este normal ca una din emoţiile din
amalgamul care te încearcă să fie uşurare. În cazul acesta, probabil
că sentimentul de uşurare îţi accentuează şi mai mult vinovăţia, şi
te face să te simţi cumplit. Dar nu pune poveri mai mari pe tine
decât trebuie – este normal să simţi o uşurare vizavi de încheierea
85
 Anda Mogoş

unei perioade care ţi-a adus multă durere şi agitaţie în familie. De

asemenea este normal să nu înţelegi cum poţi să simţi şi uşurare şi
durere în acelaşi timp, dar accepta că doliul este o situaţie foarte
complexă, cu multe faţete.
Astfel, drumul tău spre vindecare trece prin acceptarea
faptului că cel drag al tău a trăit într-o durere pe care tu nu o poţi
înţelege, că el a facut o alegere sub influenţa acelei dureri, şi că
alegerea a fost a lui, şi numai a lui – nu a ta, şi nu a celor din jur.

86
 Drum prin doliu

De gândit

1.Ce ai învăţat din acest capitol? Ce te-a ajutat cel mai mult?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

2. Ce ai fi vrut să se mai spună în acest capitol despre tipul de

pierdere pe care ai suferit-o tu?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________

3. Pentru cei care au pierdut pe cineva prin sinucidere:

Din lista cu sentimentele pe care le are un îndoliat prin sinucidere
(dacă acesta este cazul tău), cu care te-ai confruntat?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

4. Ai experimentat vreun alt sentiment în legătură cu sinuciderea

celui drag care să nu fi fost descris aici? Dacă da, completează
următorul paragraf:
De când ___________s-a sinucis, am simţit că_________
__________________________________________________
_________________________________________________.
Simt asta pentru că mă gândesc că ________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
87
 Anda Mogoş

5. Cum ţi se pare că au reacţionat cei din jur la pierderea ta? Ce

simţi atunci când le spui despre sinucidere?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

6. Cum ai vrea să reacţioneze?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

7. Ce ai vrea să înţeleagă cei din jur despre tine şi situaţia ta de

îndoliat prin sinucidere?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

88
 CAPITOLUL 8

Doliul la copii

D acă experienţa pierderii unei persoane iubite este cumplită

pentru un adult, ea este înmiit mai grea pentru un copil. De
ce? Pentru că un copil nu are „mecanismele“ interioare necesare
pentru a procesa ce se întâmplă.
În funcţie de vârstă, copiii se pot confrunta, în primul rând,
cu un vocabular insuficient pentru a exprima ce se întâmplă în
inima lor. Cuvintele ce exprimă emoţii nu fac parte din vocabularul
curent al unui copil în mod normal, mai ales nu cele nuanţate –
„teama“, „confuzie“, „frustrare“, etc.
În al doilea rând, chiar dacă ar cunoaşte cuvintele potrivite,
un copil nu ştie încă să îşi identifice sentimentele prea bine. La
o vârstă mai timpurie, copilul simte lucruri cum ar fi teama sau
tristeţea, dar nu le poate numi aşa – pentru el, emoţiile sunt
doar plăcute sau neplăcute. Când este iubit, sau primeşte cadoul
dorit, sau este amuzat, el ştie doar că e bine; la fel, când el trece
prin schimbări negative (cum ar fi lipsa unui părinte) asupra
cărora el nu are nici un control, el ştie doar că e ceva negativ,
care îl face să se simtă rău.

89
 Anda Mogoş

Cum percep copii moartea

Este foarte important să înţelegem care este stadiul de
dezvoltare al copilului şi felul în care vârsta sa influenţează felul
în care el se raportează la moarte. Copii au nevoie de informaţii
despre moarte, dar ele trebuie sa reflecte nivelul lor de înţelegere,
pentru că dacă li se dă mai mult decât pot procesa, ajunge să fie
dăunător.
Astfel, între 0-3 ani, un copil nu înţelege ce este moartea,
dar simte când adulţii din jurul lui sunt tulburaţi şi atunci când
rutina să este deranjată. În cazul în care unul dintre părinţi (sau alt
îngrijitor primar) moare, copilul mic nu îşi va aduce aminte peste
multă vreme despre această persoană, dar va simţi lipsa acestuia
din ritualurile sale zilnice.
Reacţia unui copil în aceasta situaţie poate fi manifestată
prin schimbări în programul său de dormit, de mâncat şi în afect.
Spre exemplu, un copil mic poate adormi mai greu dacă lipseşte
unul dintre adulţii care erau parte din ritualul său de adormire,
sau de hrănire. De asemenea, un copil în mod normal vesel şi
fericit poate deveni morocănos, iritabil, greu de împăcat. Toate
acestea sunt reacţii normale la ceea ce percepe el a fi o schimbare
negativă în mica sa lume.
Pentru că vocabularul său este extrem de limitat,
comunicarea cu un copil mic trebuie să se facă mai mult pe
cale non-verbală, respectiv prin multă afecţiune şi atingeri fizice
afectuoase. Scopul este de a-l face pe copil să se simtă în siguranţă,
de aceea, pe cât posibil, obiceiurile sale trebuie menţinute pe tot
parcursul morţii, înmormântării şi a perioadei de doliu. Acest lucru
implică şi menajarea copilului şi a nu-l lăsa să fie în prezenţa unui
adult important pentru el care este foarte tulburat şi plânge. Deşi
recomandat pentru copiii mai mari, a vedea un adult plângând
poate fi foarte înspăimântător pentru un copil până la trei ani,
deoarece acel adult este pentru el centrul lumii sale precum şi
un indicator al stării de bine a acesteia- şi deci dacă adultul este
tulburat, întreaga sa lume este nesigură.
90
 Drum prin doliu

Între 3-6 ani, însă, percepţia morţii se schimbă la copil. La

aceasta vârstă, copilul devine conştient de moarte (vede insecte
sau păsări moarte) dar ea nu este ceva permanent sau ireversibil.
Copilul o vede ca pe ceva temporar sau care poate fi schimbat de
cineva destul de puternic (un vrăjitor sau o zână bună, un înger,
sau chiar un părinte).
Un exemplu este următorul dialog între Cristiana, fetiţa unor
prieteni apropiaţi şi o mătuşă în vârstă, la înmormântarea tatălui
meu. Văzând că mătuşa plânge zgomotos la coborârea siciriului în
groapă, Cristiana a întrebat-o de ce plânge. „Îl îngroapă pe Emil,
îl bagă în pământ“, a răspuns mătuşa, ca imediat să fie asigurată de
Cristiana „Lasă, că îl scoate tata!“
Deşi uneori este posibil ca unii copii să pară a nu fi afectaţi
de moarte, la această vârstă este foarte important să li se explice
mai concret ce se întâmplă. Ei pot întreba lucruri practice, de
genul „are ce să mănânce în mormânt?“ „nu-i e frig acolo?“ sau se
pot interesa de cauza morţii.
Atenţie, în cazul în care cauza morţii este simplificată pentru
copil – „tata a avut o bubă la cap“ în loc de „tumoare“ – acesta îşi
poate însuşi cauza şi să ajungă să se teama că şi el va muri. „Daca tata
a avut o bubă, şi a murit, dacă fac şi eu o bubă, şi eu voi muri.“ De
aceea, trebuie ca explicaţia să fie simplă, dar onestă. Este recomandat
să se evite cuvinte de genul „bunica doarme“, sau „a plecat într-o
călătorie lungă“, şi să fie folosite, în loc, termeni concreţi, cum ar
fi „bunica nu mai respiră“, „nu mai mănâncă“, etc. Trebuie să li se
spună şi că majoritatea oamenilor mor când sunt în vârstă, nu când
sunt tineri, pentru a pune încă un posibil amortizor între el şi moarte.
Din nou, chiar şi la aceasta vârstă, copilul percepe moartea
în mare parte prin prisma felului în care îi afectează viaţa zilnică.
Dacă ritmul fiecarei zile îi este foarte schimbat, moartea va fi
percepută ca ceva rău care îi zdruncină lumea din temelii. Dacă
moartea este a unuia dintre părinţi, sau a cuiva apropiat, oricum
lumea sa va fi supusă unui şoc. Acest şoc însă nu trebuie amplificat
prin o schimbare brusca în rutina copilului.
91
 Anda Mogoş

Moartea unuia dintre părinţi este un eveniment extrem de

tulburător la aceasta vârstă, aşa că nu este anormal ca un copil
să regreseze, adica să se comporte mai imatur decât înainte. Un
exemplu ar fi prezenţa unei temeri de a dormi singur sau de
întuneric la un copil care înainte nu avea probleme în acest sens.
De asemenea, se poate observa uneori şi o agresivitate crescută şi
un comportament mai dificil (ţipete, neascultare, etc). Nu trebuie
să ne alarmăm atunci când vedem aceste schimbări – ele nu sunt
decât o indicaţie a faptului că el a internalizat durerea şi haosul din
jurul său şi nu ştie cum să reacţioneze la ce simte.
Şi în acest caz, trebuie procedat la fel ca şi cu un copil mai
mic: discuţii deschise despre moarte sau cel decedat (cu menţiunea
ca aceste discuţii să reflecte stadiul de înţelegere al copilului).
Când aduce vorba despre părintele decedat, trebuie să i se dea
permisiune să vorbească şi eventual să plângă. Dacă întreabă, de
exemplu, la ceva timp de la înmormântare, „unde e mami?“ i se
poate răspunde „ţi-e dor de mami, nu?“ pentru a i se da ocazia de
a vorbi despre lipsa mamei.
Cu vremea, însă, un copil de aceasta vârstă va idealiza
persoana dispărută, amintindu-şi numai lucrurile bune, şi, încet-
încet, parte din ataşamentul său faţă de ea îşi va găsi un nou subiect
în persoana unui alte figuri de autoritate – o învăţatoare, celalalt
părinte, bona, etc. Un copil orfan, astfel, va avea tendinţa de a se
ataşa mai puternic de oricine îi aminteste de părintele decedat.
Un alt lucru bine de ştiut este importanţa jocului la un
copil în doliu. Joaca reprezinta o evadare din durerea şi confuzia
realităţii, şi constituie o terapie excelentă, deoarece în lumea
jocului, copilul controlează tot ce se întâmplă, spre deosebire de
lumea reală, unde au loc întâmplări pe care nu le poate controla.
Adeseori el regizează în joacă un scenariu asemănător cu ceva ce i
s-a întâmplat lui în realitate, numai că în joc el îi poate da sfârşitul
pe care el îl alege. Chiar dacă păpuşa „moare“, ea poate să învie din
nou. Chiar dacă mama nu mai este lângă fiica sa pentru a-i spune
cât o iubeşte, o păpuşă mare o poate reprezenta pe mama, şi una
92
 Drum prin doliu

mica pe ea însăşi, şi dialogul dintre ele poate ţine locul dialogului

care nu mai poate avea loc niciodată. Jocul poate fi şi simbolic –
o maşinuţă care trece printr-un accident dar nu păţeste nimic, de
exemplu, reprezintă un alt mod în care lucrurile se soluţionează
bine în lumea sa imaginară.
În cele din urmă, este vital ca părintele rămas să încerce să
nu îl lase singur pe copil. Separările lungi trebuiesc evitate pe cât
posibil, deoarece, sub influenţa separarii de părintele mort, ele pot
amplifica sentimentul de nesiguranţă al copilului.
Mai departe, între vârsta de 6-10 ani, majoritatea copiilor
încep să înţeleagă că moartea este ceva permanent. În plus, uneori
ei percep moartea ca fiind ceva contagios, cum ar fi răceala, şi
încep să se teama că li se poate întâmpla şi lor. Acum, moartea
devine ceva mai personal – şi unii copii ajung chiar să simtă
vinovăţie în legatură cu moartea cuiva apropiat, crezând că ei au
cauzat-o. Aceasta credinţă poate proveni din gânduri sau cuvinte
pe care le-au spus celui decedat – cum ar fi „n-am ascultat-o pe
mami şi acum a murit“ sau „i-am spus să mă lase în pace, şi acum
a murit.“
La aceasta vârstă, copilul încă nu îşi poate exprima
sentimentele prea bine prin cuvinte, de aceea, tot comportamentul
său va sluji adulţilor din preajma să drept indicator al stării sale
emoţionale. Din nou, copilul poate demonstra o agresivitate
crescută, sau, dimpotrivă, o cuminţenie şi o linişte ieşite din
comun. Dacă se observă o schimbare clară în comportamentul
copilului, acesta este un semn al felului în care el internalizeaza
schimbarea produsă în lumea sa de moartea celui drag.
În acest caz, adulţii trebuie din nou să demonstreze multă
rabdare şi blândeţe în raportarea lor la copil. Trebuie să discute
simplu, sincer, şi să îl ajute să înţeleagă că ei nu îl vor părăsi (teama
de abandon şi de separare este o temă des întâlnită la copiii în
doliu), şi că nu ei au produs moartea celui drag. Chiar dacă el se
simte vinovat, trebuie asigurat că nu este cazul – chiar dacă s-a
certat cu cel plecat înainte de moartea sa, şi chiar dacă i-a spus
93
 Anda Mogoş

cuvinte grele, nu el i-a produs moartea. Dimpotrivă, cearta şi

supărarea sunt lucruri normale chiar şi între oamenii care se iubesc,
şi de multe ori când suntem supăraţi spunem unele lucruri pe care
nu le simţim, dar cei mari ştiu că nu sunt adevărate. Dacă i-ai spus
mamei că nu o iubesti pentru că erai supărat că nu te lăsase afară
la joaca, de exemplu, ea ştia că tu o iubeşti, şi că erai doar supărat.
Dar ea nu s-a supărat pe tine, şi nu din cauza asta a murit.
Un lucru interesant este că diferenţa dintre sexe în ceea ce
priveste doliul apare de pe-acum, manifestată în mod deosebit prin
mesajul pe care lumea i-l transmite unui băieţel de a fi puternic şi
de a nu plânge. Dacă cei din jur încearcă sa-l consoleze spunându-i
că el trebuie să fie bărbat, şi bărbaţii nu plâng, el va înţelege că este
greşit să plângi chiar dacă ţi-e foarte dor de cel plecat. În asemenea
cazuri, se poate observa uneori că frecvenţa accidentelor celui mic
creste – cade, îşi juleste genunchii, intra cu bicleta într-un gard
– mai mult ca de obicei.
Explicaţia constă în faptul că cel mic îşi re-direcţionează
motivul de durere către ceva acceptabil şi permis. Cu alte
cuvinte, ar vrea să plânga de dorul mamei, dar nu este acceptabil;
în schimb, este acceptabil să plânga dacă are o julitura, aşa că
julitura devine un pretext pentru a plânge. Aceasta re-direcţionare
nu se întâmplă constient, deci copilul nu gândeste „hai să fac un
accident ca să plâng“; tendinţa de a fi mai puţin atent (rezultând
în mici accidente) este un mecanism care are scopul de a-l ajuta pe
copil să facă faţă unei dureri mari fără a se cataloga în ochii celor
din jur (şi ai săi) ca laş.
De aceea, vreau să accentuez cât este de vital ca un copil în
doliu să fie încurajat să îşi exprime emoţiile. Dacă se preface că
nu-l mai doare, asta nu ia durerea, ci doar o ascunde, şi durerea
traită în izolare este mai puternică. De asemenea, în lipsa unei
comunicări deschise pot apărea o multitudine de idei greşite
alimentate de teamă. Adulţii, deci, să îi acorde copilului îndoliat
atenţie şi să îl lase să îşi exprime temerile atât verbal cât şi prin
joacă sau desenând.
94
 Drum prin doliu

Între vârsta de 10-13 ani, copilul este de fapt un pre-

adolescent, şi are de-acum o înţelegere clară a faptului că moartea
este ceva permanent. Atunci când este afectat el însuşi – cum ar
fi pierderea unui părinte sau a unui frate/soră – tendinţa va fi să
folosească negarea ca mecanism de apărare. El nu va nega însă că
moartea a avut loc, dar poate refuza să vorbească despre ea sau să
admită că îl afectează.
Spaţiul său personal trebuie respectat, de-acum, împreună
cu decizia sa de-a se deschide sau nu în legatură cu ceea ce simte.
Chiar dacă va alege să nu vorbească deschis despre ce simte, un
copil la aceasta vârstă va învăţa cum să se exprime (sau nu) privind
la adulţii din jurul lui. Când ei suferă în ascuns, în izolare, îi vor
transmite mesajul că este ruşinos şi o dovada de slăbiciune să suferi
în văzul celorlalţi. Dacă însă ei nu se vor feri să plângă în prezenţa
lui, sau să aducă vorba despre cel decedat, el va învăţa că nu e
inacceptabil să suferi şi că poate să vorbeasca despre cel drag.
Între 13-18 ani, adolescentul înţelege moartea la fel ca un
adult, dar încă depinde de cei din jurul sau pentru a jeli în mod
sănătos. Pentru un adolescent, însă, moartea unui părinte este un
eveniment traumatic, şi pentru a-i face faţă el nu are nici avantajele
relativei lipse de înţelegere a copiilor, dar nici pe cel al înţelegerii
mature a adulţilor.
Deoarece adolescenţa este o perioadă în care tânărul încă
se dezvoltă şi se descoperă pe sine ca persoană, cel care pierde
un părinte în acest timp are o sarcină dublă – aceea de a îşi
continua dezvoltarea în timp ce procesează această mare durere.
Este ca şi cum ai încerca să alergi într-un maraton cu o entorsă
la picior – trebuie să progresezi, dar trebuie şi să faci cumva să
îţi menajezi piciorul. Dar asta înseamnă un dezavantaj clar fata
de ceilalţi participanţi la cursă, şi deci vei ieşi în evidenţă şi vei
rămâne în urmă. La fel, adolescentul care este în doliu, îşi găseşte
mai greu locul în anturajul său, pentru că viaţa lui nu mai este
acum concentrată doar pe aspectele normale ale adolescentei –
mersul la liceu, alegerea facultăţii pe care vrea s-o urmeze, etc, ci
95
 Anda Mogoş

şi pe a învăţa cum să încorporeze pierderea unuia dintre părinţi în

lumea sa.
În adolescenţă, distracţiile împreună cu prietenii sudează
relaţiile dintre ei, dar un adolescent în doliu va fi pus în faţa unei
alegeri: fie dă curs sentimentelor sale de tristeţe şi se izolează de
prieteni, simţind că nu mai are nimic în comun cu ei, fie îşi neagă
durerea şi se implică în activităţile distractive ale grupului. Ambele
opţiuni sunt nesănătoase, pentru că izolarea de cei de vârstă lui
poate duce la o un doliu toxic, nesănătos, şi poate avea ca efect o
dezvoltare incompletă din punct de vedere social iar implicarea în
activităţi distractive cu preţul negării şi ascunderii durerii poate da
naştere unui sentiment de culpă faţă de nerespectarea memoriei
părintelui plecat, ceea ce iarăşi poate duce la un doliu toxic.
Un asemenea doliu toxic la adolescenţi poate avea că
rezultat probleme comportamentale cum ar fi rebeliunea faţă de
autoritatea părintelui rămas, mai ales în cazul în care acesta se
izolează în propria sa durere şi nu îi oferă copilului său ocazia de
a se deschide în faţa lui. O alta consecinţă poate fi dezvoltarea
unei dependenţe – de droguri, sex sau alcool. Ţinând cont că
adolescenţa este perioada în care se experimentează cu aceste
senzaţii noi, este foarte uşor ca cel care suferă să descopere că scurta
stare de bine oferită de aceste lucruri îi oferă o scăpare din durerea
pe care o simte, şi să abuzeze de aceste substanţe sau senzaţii. În cele
din urmă, un doliu nerezolvat şi deci devenit toxic poate rezulta
şi în depresie care la rândul ei poate duce la sinucidere. Creierul
adolescenţilor, şi aşa supus unor mari fluxuri hormonale, poate fi
afectat de doliu şi de implicaţiile sale (emoţii negative puternice,
program de mâncare şi de somn haotic, etc) atât de mult încât să
se instaleze o depresie clinică. Aceasta situaţie este probabilă mai
ales în cazul în care există deja antecedente în istoria familiei de
persoane care suferă de depresie sau alte tulburări mentale.
Deci ce se poate face pentru a-l proteja pe un adolescent şi
pentru a-l ajuta să treacă peste moartea părintelui sau într-un mod
cât mai sănătos?
96
 Drum prin doliu

În primul rând, ajutorul din partea prietenilor este limitat,

deoarece chiar şi în cazul în care prietenii încearcă să fie de ajutor,
şi sunt sensibili la durerea sa, au rareori înţelepciunea şi răbdarea
necesară pentru a-l ajuta cu adevărat. Majoritatea adolescenţilor
care au pierdut un părinte spun că prietenii nu i-au putut
înţelege şi încuraja decât dacă trecuseră şi ei printr-o experienţă
asemănătoare. Încercările stângace ale prietenilor de a fi de ajutor
pot face mai mult rău decât bine.
Părintele rămas, pe de alta parte, beneficiază de avantajul că
împărtăşeşte durerea pierderii, şi ştie ce durere mare experimentează
copilul său. În cazul în care există deja o relaţie bună între părinte
şi adolescent, atunci părintele este de departe persoana cea mai
indicată să îl ajute. În cazul unei relaţii tensionate, această durere
comuna poate fi o uşă în zidul care îi despărţea, şi îi poate apropia
pe cei doi.
Se poate însă ca adolescentul să refuze să se deschida faţă
de părinte, şi atunci este important ca acesta să urmărească
semnele unui doliu toxic la copilul sau. Există schimbări mari în
comportamentul său? Mănâncă mult prea mult sau prea puţin?
Este absent mult de acasă? Doarme mult sau prea puţin? Lipseşte
de la şcoală? şi dacă da, unde se duce? Miroase a fum sau alcool
când vine acasă? Are privirea sticloasă? Cheltuie sume neobişnuit
de mari de bani? (toate acestea pot fi semne că se drogheaza).
Dacă aceste semne sunt prezente, este foarte important ca
părintele să acţioneze rapid şi ferm şi să îl ducă pe adolescent la un
psihoterapeut. Deşi vor exista obiecţii şi chiar împotrivire, este des
întâlnit cazul în care psihoterapeutul reuşeste să formeze o alianţă
cu adolescentul şi să creeze o atmostferă în care acesta să se poate
deschide, chiar dacă iniţial părintele a trebuit să îl forţeze (evident,
nu fizic!) pe copil să vina la terapie.
Trebuie să mai includ un ultim advertisment pentru
părinţi. Este uşor ca în şocul pierderii soţului sau soţiei să uiţi că
adolescentul nu este încă un adult. Chiar dacă este mai înalt decât
tine, el este încă copilul tău, şi tu eşti părintele. Datoria ta este în
97
 Anda Mogoş

continuare să îi porţi de grijă lui. Nu el trebuie să îţi poarte ţie de

grijă, şi nici el nu trebuie să îşi poarte singur de grijă. Continuă să
te preocupi de sănătatea lui, de educaţie, de siguranţa fizică şi de
siguranţa lui financiară aşa cum faceai şi înainte. Nu încerca să îl
transformi brusc într-un înlocuitor al partenerului dispărut. Nu te
sfătui cu el cum te-ai fi sfătuit cu cel plecat, şi nu i te plânge cum
te-ai fi plâns lui. Vorbeşte-i cu sinceritate, şi fă-l parte pe copilul
tău din luarea deciziilor, însă nu pentru a te ajuta el pe tine să
gasesti cea mai buna solutie, ci pentru a afla ce părere are şi el faţă
de o anumita decizie pe care vrei s-o iei, şi pentru a-i transmite
mesajul că ţii cont de părerea lui.
De exemplu, dacă vrei, spre exemplu, să te muţi din oraşul
în care trăiaţi după ce ţi-a murit soţul sau soţia, nu discuta cu el
frământările tale despre unde să te muţi, oare vei găsi de lucru,
merită efortul, etc, dar întreabă-l ce părere ar avea el despre o
asemenea mutare.
Aş vrea să închei spunând că, după ce am vorbit pe îndelete
despre potenţialele pericole care îl pasc pe un copil sau adolescent
în doliu, este uşor ca tu ca părinte, citind aceste rânduri, să fii
descurajat şi să devii temător cu privire la viitorul copilului tău şi
să-l vezi ca fiind pe vecie marcat de tragedia pierderii unui părinte.
Dar aş vrea să îţi dau şi o speranţă, spunând că o greutate bine
gestionată, fie ea chiar şi pierderea unui părinte sau a unui frate, de
multe ori are ca rezultat un adult mai înţelept, mai puternic, mai
empatic faţă de durerile celorlalţi şi mai bine echipat să facă faţă
vieţii decât dacă durerea sa nu ar fi avut niciodată loc.

Cum să ajuţi un copil să jelească sănătos

Până acum am încercat să înţelegem ce se petrece cu un
copil sau adolescent care a pierdut un părinte sau un frate, şi, în
mod natural, aceasta discuţie este urmată de întrebarea „cum îl
pot ajuta?“
Lista de sugestii care urmează a fost creată atât pe baza
experienţei mele, a studiilor făcute de psihologi de-a lungul
98
 Drum prin doliu

timpului, cât şi din sfaturi provenind de la adulţi care au pierdut

pe cineva în copilărie şi care, privind în urmă, spun ce i-a ajutat în
procesul lor de gestionare a doliului.
1. Vorbeşte cu copilul tău. Când îl vezi mai trist, sau mai
retras, întreabă-l dacă e aşa pentru că îi e dor de cel drag,
şi dacă spune că da, creează un moment special pentru
voi doi. Mărturiseşte-i că şi ţie îţi e dor. Vorbiţi despre
cel plecat – depănaţi amintiri, şi dacă va aduceţi aminte
de ceva amuzant, râdeţi. Doliul este adeseori marcat de o
incoerenţă în emoţii, aşa că nu este neobişnuit ca atunci
când ne aducem aminte de cel drag să râdem şi să plângem
în acelaşi timp. Ţine-ţi copilul în braţe, şi permite-i să
plângă şi să dea frâu liber emoţiilor. Nu te teme că totul va
scăpa de sub control – veţi plânge, şi durerea va ajunge la
un punct climactic, dar apoi va scădea.
2. Permite-i să mearga la înmormântare, dar nu-l forţa.
Mulţi adulţi cred că e bine pentru un copil să fie ţinut
cât mai departe de înmormântare, coşciug, şi tot ceea
ce reprezintă contact cu rămăşitele pământeşti ale celui
decedat. Dar, aşa cum am mai spus, în realitate este mult
mai puţin traumatic pentru un copil să îşi vadă părintele
decedat într-un coşciug şi pus apoi în mormânt, decât
să i se interzică acest lucru şi să piardă singura ocazie de
a-şi lua rămas bun de la el. Dacă adulţii se comportă ca şi
cum înmormântarea este ceva cumplit, şi unde el nu are
voie, el va începe să îşi imagineze ce se întâmplă acolo,
şi de obicei, imaginaţia lui este mult mai rea decât ce s-a
întâmplat în realitate.
3. Găseşte-ţi echilibrul – părintele rămas trebuie să fie şi
mamă şi tată.
4. Învaţă să citeşti printre rânduri în ceea ce priveşte
comportamentul copilului tău. Educă-te cu privire la
manifestări normale ale doliului pentru a putea detecta
atunci când se întâmplă ceva neobişnuit. Ştiind că şi tu
99
 Anda Mogoş

suferi, el va încerca să te protejeze şi îţi va ascunde atunci

când are o problemă – cum ar fi că este hărţuit la şcoală,
sau abuzat, etc. Încearcă să ştii mai tot timpul unde este
şi fii sensibil la dorinţa lui de a evita anumite locuri sau
anumite persoane.
5. Sărbătoreşte în continuare zilele speciale. Ziua de naştere
a părintelui decedat, ziua copilului, Crăciunul, toate
acestea sunt momente foarte dificile, şi trebuie să li se
acorde o atenţie deosebită. Dacă copilul este mai mare
de 6-7 ani, întreabă-l cum vrea să petreacă ziua; dacă este
mai mic, pregăteşte tu nişte lucruri care să îl bucure pe
copil (o mâncare specială, cadouri) dar şi să incorporeze
amintirea celui decedat (un fel de mâncare preferat sau
gatit de cel decedat, etc.)
6. Încurajează-l pe copilul tău să se joace cu instrumente
creative, şi urmareşte cu atenţie ce creează. Dacă desenează
– ce exprimă desenele lui? Conţin foarte multe culori
închise, imagini distructive (cu sânge, oameni răniţi)?
Când foloseşte jucării pentru a crea o poveste imaginară,
se termină bine? Este o idee bună chiar şi să te joci cu el,
si, cu multă delicateţe, să îi conduci povestea spre un final
bun. Joaca este extrem de terapeutică pentru un copil.
7. Anticipează vinovăţia copilului. După cum am mai spus,
copiii se simt vinovaţi adeseori pentru moartea părintelui,
punând-o pe seama unor gânduri rele sau a unor cuvinte
pe care le-au spus. Deschide tu acest subiect, şi asigură-l
pe copil că nu a facut nimic care să aibă de-a face cu
moartea celui drag.
8. Pe cât posibil, păstrează aceeaşi rutină. Ţine minte că
lumea copilului tocmai a trecut printr-o schimbare uriaşă
– fereşte-l de dezechilibru prin a păstra aceleaşi obiceiuri.
Nu-l muta de la şcoală, nu te muta cu locuinţa, nu te
recăsători (sau nu aduce alte persoane de sex opus acasă)
prea devreme. Încearcă să păstrezi acelaşi meniu, să vă
100
 Drum prin doliu

uitaţi cam la aceleaşi emisiuni la televizor, etc. Dacă vrei

să schimbi ceva, fă-o treptat, şi implică-l pe copil.
9. Încearcă să menţii un ritm de viaţă sănătos. Dieta să
conţină cât mai puţine mâncăruri foarte procesate şi cât
mai multe legume şi fructe, şi nu îl lăsa pe copil să aibă
nopţi nedormite. Corpul lui deja simte efectele stresului,
şi are nevoie ca stilul lui de viaţă să echilibreze, pe cât
posibil, răul facut de nivelele crescute de adrenalină şi
cortizol. Pe de altă parte, nu este bine nici să-i refuzi un
desert preferat. Schimbarea stilului de viata, dintr-unul
plin de fast-food într-unul complet sănătos necesită
o energie emoţională pe care cel care suferă n-o are la
dispoziţie. De aceea, este important că părintele să
strecoare încet şi cu înţelepciune alimente mai sănătoase
în dieta copilului, dar totul cu măsură şi înţelepciune.

Doliul normal şi doliul complicat la

copii
Un părinte al cărui copil este îndoliat, probabil că trece
prin aceasta experienţă pentru prima dată – puţini sunt copiii
care suferă mai mult de o singură pierdere majoră în timpul
copilăriei. Astfel, un asemenea părinte nu ştie la ce să se aştepte,
şi curând, apare întrebarea „ce e normal din comportamentul
copilului meu şi ce nu?“ Cum faci diferenţa între manifestări
normale ale doliului, şi când ştii că trebuie să ceri ajutor unui
profesionist?
Iată, în primul rând, o lista cu lucruri care nu ar trebui să te
alarmeze, deoarece sunt des întâlnite la copiii care sunt în doliu:
• Este neliniştit atunci când se desparte de tine – te sună de
la şcoală, vrea să ştie tot timpul unde eşti.
• Vorbeşte mult despre cel plecat, sau, dimpotrivă, nu
aduce deloc vorba despre el.
• Nu mai vrea să se joace cu prietenii noi, şi se apropie de
alţi copii care au suferit şi ei o pierdere asemănătoare.
101
 Anda Mogoş

• Nu se poate concentra la şcoală sau la teme, sau izbucneşte

în lacrimi în timpul orelor.
• Se îngrijorează excesiv în legatură cu sănătatea sa sau a
altor membri ai familiei.
Pe de altă parte, este cazul să duci copilul la un psihoterapeut,
psihiatru sau medic specialist dacă observi urmatoarele lucruri:
• Anxietate (îngrijorare) excesivă care durează mai mult de
6 luni.
• Imposibilitatea de a sta separat de o anumită persoană,
crize de nervi repetate atunci când trebuie să se despartă
de tine sau de altcineva.
• Teama inexplicabilă sau excesivă care durează mai mult
de trei luni.
• Vinovăţie patologică – mai mult decât un sentiment de
vinovatie, are credinţa că este vinovat şi condamnabil ca
persoană indiferent ce-ar face.
• Mânie şi iritabilitate – izbucniri de furie ce durează mai
mult de trei luni.
• Accidente – creşterea numărului de accidente în care se
răneşte – mult mai multe căzături, împiedicări, se arde,
se taie, etc.
• Comportamente distructive: vandalism, distrugerea unor
obiecte sau acte de cruzime asupra unor altor copii sau
animale.
• Probleme şcolare: chiuleşte, lipseşte, se plânge că nu vrea
să meargă la şcoală mai mult decât se plângea înainte,
refuză să facă sau minte în legatură cu făcutul temelor.
• Tulburări de concentrare şi de memorie.
• Probleme de vorbire: dintr-o dată se bâlbâie, sau vorbeşte
mult mai puţin, sau regresează în dezvoltare dacă are mai
puţin de 5 ani.
• Îi este extrem de greu să ia o hotărâre.
• Se izolează de alţi copii.
• Are atacuri de panică – stări de anxietate copleşitoare
102
 Drum prin doliu

caracterizate prin transpiraţie, tremurături, respiraţie

superficială, dureri în piept, ameţeală, greaţă, teamă
intensă că va muri sau un sentiment de teamă fără o
anumită cauză.
• Letargie, apatie, oboseală accentuată.
• Tulburări de somn: insomnie, somnolenţă accentuată;
teamă de a adormi singur sau de a dormi într-un loc nou.
• Tulburări de nutriţie: anorexie, bulimie, refuz de a mânca
sau, dimpotrivă, o creştere exagerată a poftei de mâncare.
• Fobii noi – temeri de diferite lucruri pe care nu le avea
înainte de deces: teama de întuneric, de îmbolnăvire, de
mulţimi, de diferite animale, etc.
• Enureza -incontinenţa de urină la copiii peste 5 ani.
• Ticuri.
• Abuz sau dependenţă de droguri, alcool sau ţigări.
Dacă regăseşti la copilul tău unul sau mai multe din aceste
comportamente, nu trebuie să te panichezi, dar trebuie să iei
măsuri. Este important să îţi asumi o poziţie de autoritate (mai
ales dacă tu ai fost părintele mai permisiv înainte de a deveni
părinte singur) şi să îţi duci copilul la un specialist.
Chiar dacă problema copilului este una care intră sub
incidenţa unui medic mai mult decât a unui psihoterapeut (cum
ar fi tulburările de somn, sau enureza), te încurajez foarte mult
să combini tratamentul oferit de medic cu niste vizite la un
psihoterapeut, care poate să abordeze problema de la rădăcină
în timp ce tratamentul oferit de medic poate aduce uşurarea
simptomelor.
În încheiere, aş vrea să fac o precizare foarte importantă.
În soluţionarea oricăreia din problemele de mai sus, este imperios
necesar să existe o relaţie bună, un raport bun între medic sau
psihoterapeut şi copilul tău. De aceea, dacă mergi la un specialist
şi eşti dezamagit de experienţă, dacă simţi că nu ai fost înţeles,
ajutat, ascultat şi dacă vezi că şi copilul este refractar să revină, nu
ezita şi caută un alt medic sau psihoterapeut. Ştiu că este un efort
103
 Anda Mogoş

financiar, şi că este extrem de descurajant să cauţi ajutor şi să vezi

că, deşi plăteşti pentru o consultaţie, eşti tratat cu superficialitate,
dar perseverenţa ta îl poate scuti pe copilul tău de multă durere
în viitor. Nu renunţa, oricat ar fi de greu, pentru că asta se poate
să fie una dintre cele mai importante bătălii din viaţa ta, şi de ea
depinde calitatea vieţii copilului tău, şi, implicit, şi a ta.

104
 Drum prin doliu

De gândit

1. Care este cel mai important lucru pe care l-ai învăţat din acest
capitol despre copilul tău?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

2. Ce paşi practici poţi face pentru a-ţi ajuta copilul să treacă mai
sănătos peste această perioadă?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

3. Pe o scară de la 1 la 5, 1 fiind foarte rău, 2 fiind rău, 3 fiind aşa-

şi-aşa, 4 fiind bine şi 5 fiind foarte bine, cum evaluezi următoarele
lucruri:
a. Nutriţia copilului tău 1 2 3 4 5
b. Somnul copilului tău 1 2 3 4 5
c. Sănătatea lui în general 1 2 3 4 5
d. Relaţiile cu prietenii 1 2 3 4 5
e. Progresul său la şcoala de când e în doliu 1 2 3 4 5
f. Comunicarea dintre voi doi 1 2 3 4 5

4. Ce paşi practici poţi face pentru a îmbunătăţi lucrurile în toate

aceste domenii?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
105
 CAPITOLUL 9

Sfaturi practice pentru cei care trec prin doliu

Permite-ţi să te schimbi

E ste greu de acceptat, dar adevărul este că orice pierdere din

viaţă noastră ne schimbă. Nu voi mai fi niciodată cea care
are un tată, ci voi fi mereu orfană. Când cunosc pe cineva, şi vine
vorba de părinţi, va trebui mereu să spun „o mai am numai pe
mama, tata a murit acum câţiva ani“.
Dar, deşi va exista întotdeauna o pudră de tristeţe peste
cuvintele mele, şi deşi cicatricea mea va tresări într-un spasm
dureros de fiecare dată când vine vorba de el, pot să aleg să
accept noua mea identitate de fiică-fără-tată. Şi, doar fiindcă sunt
deschisă faţă de aceste schimbări, pot să stau acum şi să scriu aceste
rânduri – pentru că schimbarea care s-a produs m-a maturizat şi
m-a învăţat multe despre doliu şi durere.

Fă loc pentru frumuseţe în viaţa ta

Profită de orice lucru bun şi frumos care îţi place pentru a
evada pentru scurt timp din realitatea ta tristă. Citeşte o carte bună,
ascultă muzică, uita-te la un film. Atâta timp cât nu exagerezi şi nu
ajungi să trăieşti exclusiv într-o lume a imaginaţiei, este sănătos să
mai vizitezi din când în când o alta lume, o realitate care te face să
uiţi, fie şi pentru scurt timp, de ceea ce ţi s-a întâmplat.
107
 Anda Mogoş

As vrea să te avertizez, totuşi, asupra unor mijloace de

amuzament care sfârşesc prin a fi contra-productive şi care fac mai
mult rău decât bine. Încearcă să nu te uiţi la filme triste sau foarte
intense, şi, de asemenea, să eviţi jocurile pe calculator. Sugerez
acest lucru deoarece, deşi într-adevar, oferă o evadare din cotidian,
aceste lucruri te transportă într-o lume la fel de stresantă.
De aceea te încurajez să supui orice film/ melodie/ poezie/
roman la urmatoarele două teste. Opreşte-te din citit /vizionat cam
după 30 de minute, şi simte-ţi stomacul şi felul în care respiri. Ai
stomacul strâns, şi respiri superficial? Stai încordat? Atunci ştii clar
că mintea ta poate uita că eşti în suferinţă, dar corpului, din cauza
tensiunii prezente în aceste filme/cărţi, etc, nu i se permite să uite.
Un al doilea test este următoarea întrebare- care este starea mea
de spirit la sfârşitul vizionării? Sunt deprimat, sau bine-dispus?
Nu uita că o stare de buna-dispoziţie ne relaxează tot corpul şi
combate şi efectele fizice ale stresului.

Încearcă să păstrezi o rutină zilnică

Consecvenţa este foarte importantă în a micşora efectele
stresului şi în a-ţi da o senzaţie de siguranţă. Rutina zilnică, ordinea
previzibilă în care se desfăşoară zilele săptămânii este exact opusul
haosului, şi al neprevăzutului.
Când eşti în doliu, ai nevoie să te simţi în siguranţă. Când
ştii că te trezeşti mereu cam la aceeaşi oră, şi când ai un ritm al
vieţii constant, înseamnă că ai control asupra vieţii tale, ceea ce e
exact lucrul pe care nu l-ai avut în moartea celui drag.
Nu ezita, deci, să-ţi stabileşti câteva repere în săptămână, şi să
îţi iei angajamentul de a le respecta. Fie că aceste repere sunt mersul
la sala de sport lunea, miercurea şi vinerea, fie că ele sunt o ceaşcă de
ceai în fiecare sâmbătă cu o prietenă – important este să le faci.

Evită evadările chimice

Este important să eviţi să-ţi îneci durerea în droguri sau
în alcool. Ştiu, este atât de greu, încât pare că ai nevoie de orice
108
 Drum prin doliu

mângâiere, fie ea şi de scurtă durată, pentru că fie numai şi o oră

de uitare valorează mult pentru tine. Dar adevărul este că alcoolul
este depresiv, scăzând nivelele de serotonină şi norepinefrină, doi
neurotransmiţători (substanţe prezente în creier) al căror nivel este
oricum scăzut la oamenii care sunt deprimaţi. Aşa că ceea ce pare
a fi un prieten, se dovedeşte de fapt a fi o sursă mult mai mare de
probleme.
De asemenea, trebuie să ştii şi că dacă ai o predispoziţie
genetică pentru dependenţe, ea devine activă în momente de mare
stres, aşa că dacă nu ai fost alcoolic până acum şi începi să te bazezi
pe băutură ca să te simţi mai bine când eşti îndoliat, ai mari şanse
să te alegi cu o problemă pe tot restul vieţii.
De asemenea, evită să faci abuz de cofeina şi dulciuri,
deoarece vei experimenta o crestere puternica a nivelului de
energie, urmată de o scădere şi mai puternică a energiei, ceea ce te
va face să te simţi epuizat şi letargic.
Şi, în cele din urmă, vreau să-ţi atrag atenţia şi asupra
medicamentelor, în mod deosebit asupra sedativelor pe care le
poţi cumpăra fără reţetă. Dragul meu, din păcate, nu există un
medicament pentru doliu, şi nu este înţelept să încerci să găseşti
soluţii medicamentoase la durerea ta. Dacă crezi că simptomele
tale se încadreaza la doliu complicat (după cum am discutat în
capitolele precedente), şi dacă bănuieşti că suferi de depresie,
vorbeste cu un medic, dar nu încerca să te tratezi singur.

Ţine cont de aspectul biologic al

doliului
Aşa cum am discutat în capitolul despre efectul stresului
asupra corpului uman, este foarte important să îţi ajuţi corpul să
treaca cât mai uşor prin aceasta durere psihica. Iată câteva lucruri
practice pe care trebuie să le încorporezi în stilul tău de viaţă în
această perioadă atât de grea.
• Încearcă să dormi suficient. În timpul somnului, corpul
se relaxează şi îşi reface forţele, de aceea este foarte
109
 Anda Mogoş

important să dormi pe săturate. Dacă îţi e greu să adormi,

vorbeşte cu un doctor care să te ajute să înţelegi mai bine
procesul somnului şi care să te ajute să identifici lucruri
pe care le poţi face că să dormi. Nu recurge la pastile prea
des, deoarece vigilenţa ta este scazută, şi predispoziţia
către dependenţe este crescută în perioade de stres major,
aşa că s-ar putea ca în timp să nu mai poţi dormi fără ele.
• Respiră. Aminteşte-ţi ca măcar din două în două ore
să faci următorul exerciţiu de respiraţie: respiri adânc,
trăgând aer în piept (trebuie să vezi că ti se umflă pieptul)
cât numeri până la 3, ţine aerul în piept cât numeri până
la 3, şi apoi expiră pe gura, tot cât numeri până la 3.
Scopul acestui exerciţiu este de a inversa mecanismul pe
care l-am descris mai devreme. Dacă respiri profund şi
lent, atunci vei face şi inima să bata mai rar şi cu mai
puţina putere pentru că inima va primi mai mult oxigen
(în funcţie de cantitatea de oxigen pe care o primeşte,
inima bate mai rapid sau mai lent şi se contractă mai
puternic sau mai slab) şi deci hormonii de stres din sânge
vor ajunge mult mai incet la organele lor tinta, ceea ce va
avea ca rezultat relaxarea întregului organism. Acest tip de
respiraţie face să se diminueze palpitaţiile pe care le simţi
în cazul în care nu respiri corespunzător.
• Mănâncă sănătos – cât mai multe legume şi fructe, cât mai
multă mâncare gătită, şi cât mai puţine prăjeli şi produse
foarte prelucrate. Ştiu, când eşti în doliu nu-ţi arde de gătit,
dar există soluţii rapide – cerealele mai brute şi iaurtul,
sandwhichuri cu pâine integrală şi brânză, salatele...Ţine
minte că stomacul tău şi-aşa tinde să fie mai acid din cauza
stresului, şi că digestia este oricum îngreunată (daca ţii
minte, sângele este deturnat de la sistemul digestiv şi cel
reproducător la muşchi atunci când suntem stresaţi). Nu-ţi
forţa stomacul cu prăjeli, mâncăruri grele şi fast-food, şi, de
asemenea, nu uita să bei zilnic 2 litri de apă.
110
 Drum prin doliu

• Consultă-te cu un medic, şi ia vitamine. Aceasta „stare

de asediu“ din corpul tău îţi consuma toate resursele, şi
corpul tău nu poate funcţiona fără vitamine.
• Nu uita să îţi iei medicamentele pentru problemele de
sănătate pe care le ai deja, dacă este cazul. Tine minte
că stresul exacerbează toate bolile cronice – diabet, boli
autoimune, glaucom, hipertensiune, aritmii cardiace, etc.
• Evită situaţiile în care ai putea să fii contaminat – sistemul
tău imunitar este scăzut, şi eşti mai vulnerabil în faţa
tuturor bolilor infecţioase.
• Găseşte-ţi timp să faci ceva care să te relaxeze, fără să te
simţi vinovat. Urmăreşte un film, tricotează, ieşi în parc.
Asta nu este un moft sau un răsfăţ, ci mai degraba o
necesitate pentru a trece sănătos prin aceasta perioada. Ai
nevoie să evadezi din când în când, şi să faci un lucru care
îţi aduce un pic de plăcere.
• Încearcă, pe cât posibil, să eviţi să te pui în situaţii
stresante care nu sunt absolut necesare. Poate că nu poţi
evita sesiunea de examene, sau mersul la servici, sau
aglomeraţia din autobuz, dar poţi alege să nu te uiţi la un
film de suspans, sau să nu răspunzi la telefon când te suna
cineva care te enervează. Imaginează-ţi viaţa ta ca fiind o
curte care are o singura poartă, şi tu ai cheia. La poarta
bat diferite lucruri care te stresează. Unora trebuie să le
deschizi pentru că ai nevoie de ei, (cum ar fi serviciul,
şcoala), altele sar gardul (cum ar fi doliul, sau o boala) dar
sunt şi alţi stresori cărora poţi să alegi să nu le deschizi
– cum ar fi poate o cunoştiinţă care nu te înţelege, un
prieten care este mai mult o povară, rude care nu sunt
de acord cu testamentul, etc. Nu te îngrijora, ai o scuză
perfectă să ignori asemenea generatori de stres – eşti în
doliu, şi este bine şi sănătos, ca măcar pentru o perioada,
să fii selectiv cu privire la problemele care te frământă.

111
 Anda Mogoş

Deschide-te unei persoane de încredere

Din nefericire, societatea românească este foarte prost
echipată pentru a ajuta pe cineva care este în doliu, dar asta
nu înseamnă că cei din jur nu ne pot oferi nici un sprijin. Este
important, însă, să fim foarte înţelepţi şi selectivi atunci când
alegem să ne vărsăm durerea în faţa cuiva.
Iată câteva principii care te pot călăuzi atunci când ai vrea
să vorbeşti cu cineva despre durerea ta, dar nu eşti sigur(ă) dacă e
persoana potrivita, sau cât sa-i spui, şi cum.
În primul rând, nu te deschide nici unei persoane în care
nu ai încredere. Foloseşte-ţi instinctul şi experienţa de viaţă, şi
nu te teme să spui „nu“ atunci când e cazul. În Biblie există acel
îndemn atât de înţelept – „Să nu daţi cîinilor lucrurile sfinte, şi să
nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, că nu cumva
să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă“ (Evanghelia
după Matei 7:6). Durerea ta este un lucru extrem de preţios, şi
nu trebuie împartăşită cu cineva care nu ştie s-o aprecieze şi să o
înţeleagă, şi mai ales nu cu cineva care poate ar folosi cuvintele tale
spuse la mânie şi la durere împotriva ta mai târziu.
Te îndemn apoi, dacă poţi, să alegi o persoană matură şi
înteleaptă căreia să-i vorbeşti despre greutăţile tale, şi în mod
deosebit, o persoană care a trecut şi ea prin suferinţă. Suferinţa şi
încercările ne fac mai realişti, mai maturi şi mai smeriţi, pe când cei
care nu au suferit mult tind să fie mai superficiali. Teama mea cea
mai mare sunt acei oameni care dau sfaturi pe care eu le numesc
„pansament rapid“. Un om care nu a suferit, nu va şti ce să facă cu
durerea ta, nu va înţelege că tu ai nevoie doar să te descarci, şi el
trebuie doar să te asculte şi să fie alaturi de tine. Un astfel de om va
reacţiona nepotrivit atunci când vei vorbi despre cel drag, şi când
vei plânge, va încerca să schimbe subiectul, sau să te facă să te simţi
mai bine – cu alte cuvinte, să pună un pansament peste rana ta,
pentru că pe el îl face să se simtă neputincios durerea ta.
Şi, în cele din urmă, dacă nu găseşti între cei apropiaţi pe
cineva care să fie înţelept şi care să ştie instinctiv ce ai tu nevoie,
112
 Drum prin doliu

alege pe cineva cu care te simţi tu destul de comfortabil sa-l înveţi

cum să se poarte. Dacă vezi că schimbă subiectul, dacă vezi că este
stingherit de lacrimile tale, spune-i că vei fi ok, dar ai nevoie de
cineva care să stea cu tine acum. Spune-i că lacrimile tale te vor
ajuta să te simţi mai bine mai târziu, aşa că să te lase să plângi, şi să
nu încerce să te înveselească. Spune-i că, deşi este contrar gândirii
celor din jur, tu vrei să vorbeşti despre cel decedat, şi că, deşi doare
mai tare pe moment, pe termen lung îţi face bine.

Nu fugi de plâns şi durere

Cunosc ispita. Am auzit şi eu şoapta aceea picurată în minte
încă de copii – „trebuie să fii puternic“, „hai, lasă, nu te mai gândi,
şi o să fie bine“.
Aceasta „putere“ dragul meu, este otravă pentru sufletul tău
dacă ea se traduce prin a nu plânge niciodată, a nu da glas durerii
şi a te preface că totul e bine. Cu riscul de a deveni obositoare,
trebuie să repet comparaţia deja menţionată de câteva ori:
pierderea ta este ca rana provocata de o amputare. Este dureroasă,
dar dacă nu îi schimbi pansamentul, şi nu o cureţi niciodată, ci,
dimpotrivă, te prefaci că totul e ok, sub straturile de bandaj se va
dezvolta o infecţie, care, în cele din urmă, se va extinde.
Preţul pe care îl plătesc cei ce nu plâng, este dezvoltarea
de tulburări psihologice mai târziu în viaţă – episoade depresive,
atacuri de panică, fobii, tulburări de stres post-traumatic,
dependenţe.
Ştiu că doare, dar trebuie s-o faci. Găseşte-ţi timp şi un colţ
ascuns şi în care să nu fi deranjat în casă, şi plângi când simţi
că nodul din gât e prea mare şi că te doboară dorul de cel dus.
Jeleşte pierderea ta, şi nu uita: cu fiecare lacrimă, eşti cu un pas
mai aproape de vindecare.

Aminteşte-ţi
Vindecarea în procesul de doliu înseamnă trecerea celui
decedat de la o existenţă în realitate, la o existenţă în amintire. La
113
 Anda Mogoş

început, în primele zile, săptămâni şi chiar luni după o pierdere,

gândul se duce automat la cel drag, ca şi cum ar fi încă în viaţă, şi
de fiecare dată se retrage ca ars, pentru că în locul unde găsea de
obicei prezenţă, acum găseşte gol.
Poate că te-ai surprins şi tu, ca şi mine, gândind: „să-l sun
pe ...“, ca în secunda urmatoare să-ţi dai seama că nu mai poţi face
asta, şi să te simţi secerat de durere, ca şi cum ai fi fost lovit în plin
în stomac.
Cum poţi, deci, să-ţi ajuţi mintea să se obişnuiască cu golul
lăsat de cel drag? Cum poţi să ajungi să te gândeşti la cel plecat cu
dor, dar fără acea durere data de discrepanţa dintre aşteptarea ta de
a îl avea prezent şi realizarea cumplit de dureroasă că el nu mai e?
Sunt câteva lucruri simbolice pe care le poţi face pentru a te
ajuta să integrezi plecarea lui în lumea ta. Acestea sunt ajutătoare
în mod deosebit atunci când sunt lucruri pe care nu ai apucat să i
le spui, sau pe care nu aţi apucat să le faceti împreună, sau, pur şi
simplu, când ti-e dor de el sau de ea.
Astfel poţi să donezi unei instituţii caritabile o suma de bani
în numele celui drag, sau să plantezi un copac, sau măcar o floare
într-un ghiveci, sau să pui o piatra într-un colt al gradinii care
să fie ca un memorial al celui decedat. Aceste lucruri te mângâie
prin faptul că îţi oferă o legatură vizibilă sau concretă între tine şi
amintirea celui drag. Nişte prieteni dragi ai tatălui meu au donat
în memoria lui un amvon nou bisericii unde el a slujit, şi de fiecare
data când merg acolo, mă mângaie atât de mult să vad acel amvon
– o expresie palpabila a faptului că el a existat şi că nu este uitat.

Scrie
Pentru că moartea este uneori atât de bruscă, de multe ori
nu apucăm să spunem tot ce aveam de spus. De aceea, un exerciţiu
care te poate ajuta, este să scrii scrisori adresate celui decedat. În
ele, îi poţi spune ce simţi, cât îţi este de goală viaţa fără el/ea, îi
poţi spune ce s-a mai întâmplat în ultima vreme. De asemenea,
este un mod bun de a-ţi exprima regretul pentru anumite aspecte
114
 Drum prin doliu

ale relaţiei voastre. O altă sugestie care este deosebit de ajutătoare

pentru cei care au pierdut pe cineva cu care nu aveau o relaţie
bună, este să îi scrii despre cum ai fi vrut să se întâmple lucrurile
în relaţia voastră. Scrisorile le poţi păstra o perioada sau le poţi
distruge.
Vreau să subliniez, însă, înainte de a continua, că mă aştept
ca majoritatea cititorilor să privească aceste exerciţii cu suspiciune.
Poate că nu-ţi poţi imagina cum te-ar ajuta să scrii o scrisoare
pe care oricum nu o poţi trimite. Dacă te îndoieşti, te încurajez
să încerci măcar o data să faci acest lucru. Fii pregătit să simţi
durere, să plângi, dar şi să te simţi mai uşurat şi mai bine. Acest
exerciţiu psihologic te va ajuta să progresezi un pic mai repede şi
mai sănătos în procesul de doliu.
Un alt lucru pe care îl poţi face şi care îţi va fi de ajutor, este
să ţii un jurnal al doliului tău. Scrie ce simţi, notează-ţi nivelul de
energie pe care îl ai în timpul zilei (te va încuraja să vezi în timp că
la început te simţeai foarte obosit, dar pe măsura ce timpul trece şi
tu te vindeci, ai din ce în ce mai multă putere), notează-ţi visele pe
care le ai despre cel drag. Dacă cumva doliul tău se complică, acest
jurnal îţi va fi de folos în cazul în care alegi să mergi la un consilier
sau să vorbesti cu un preot sau pastor.

Termină
Daca cel drag a plecat brusc, vei gasi mângâiere în a termina
anumite proiecte pe care el sau ea nu a apucat să le ducă la bun
sfârşit. Continuă să plantezi gradina de legume începuta de tata,
sau să tricotezi vesta începuta de bunica. Dar nu te forţa – în
primele săptămâni, îţi va fi probabil prea greu să te apuci de un
asemenea proiect, şi imaginea lucrului neterminat îţi va aduce şi
mai multă durere. Dă-ţi timp, şi când simţi că ai putea să faci
ceva pentru a împlini ceea ce începuse cel drag al tău, apuca-te de
lucru. Vei vedea că vei simţi o bucurie dulce-amara – dulce pentru
că un proiect drag lui/ei este acum gata, şi amară, pentru că el/ea
nu este lângă tine să o vadă.
115
 Anda Mogoş

Fereşte-te de capcane
Este un lucru bine ştiut că atunci când suferi, eşti mai
vulnerabil, şi simt că este important să atrag atenţia asupra unor
potentiale capcane pentru îndoliaţi.
În primul rând, aş vrea să te încurajez să nu iei hotărâri
bruşte care îţi vor afecta restul vieţii fără a îţi acorda un timp
suficient de gândire. După cum am mai spus, atunci când suntem
în doliu, suntem de multe ori năuci de durere, şi tindem să luam
hotărâri conduşi mai mult de emoţii decât de raţiune. De aceea,
nu lua în grabă decizia de a te muta din oraşul tău, de a-ţi vinde
casa sau de a-ţi da demisia de la servici. Poate că este cea mai bună
soluţie, dar dă-ţi timp să meditezi asupra acestor schimbări înainte
de a le face.
Un alt posibil pericol pentru îndoliaţi, este să dezvolte o
deschidere către activităţi oculte care promit că îi pot ajuta să ia
legatura cu cel plecat. De multe ori, în încercarea disperată de a-şi
domoli durerea şi în lipsa de sfetnici buni, îndoliaţii apelează la
serviciile unor mediumuri sau vrăjitoare, în speranţa că vor avea,
fie şi pentru câteva clipe, pe cel drag prezent din nou.
Dragul meu, ştiu că este greu să înveţi să îţi trăieşti viaţă fără
cel drag al tău. Ştiu cât de mult îi doreşti prezenţa lânga tine, şi că
ţi-ai da ani din viaţă să mai poţi sta de vorba cu el sau ea fie şi doar
cinci minute, să-l mai ţii o dată în braţe. Dar provocarea ta este
să mergi înainte amintindu-ţi de cel drag, nu să încerci să mergi
înapoi. Nu te juca cu focul.
În primul rând, din punct de vedere creştinesc şi spiritual,
aceste forte sunt foarte periculoase, deoarece sunt de origine
demonică. Scriptura spune foarte clar că oamenii, după moarte,
merg ori în cer (dacă au crezut în jertfa mântuitoare a lui Hristos
pe cruce şi dacă L-au iubit) sau în iad; din niciunul din aceste
locuri nu pot pleca pentru a lua legatura cu cei dragi.
În al doilea rând, este foarte problematic din punct de
vedere psihologic să încerci să încorporezi prezenţa celui drag în
viaţa ta când, de fapt, scopul perioadei de doliu este să înveţi să îi
116
 Drum prin doliu

încorporezi absenţa în viaţa ta. Există pericolul de a ramane blocat

şi de a nu putea să avansezi în vindecarea ta. Este că şi cum ai o
rană care a început să se vindece, şi de fiecare data când face coaja,
tu i-o rupi, şi faci să sângereze din nou. Acea rană nu se va mai
vindeca niciodată dacă continua să fie provocată.
Păzeşte-ţi inima, dragul meu, draga mea. Nu uita că în
aceste zile de doliu eşti ca un soldat pe câmpul de lupta care şi-a
pierdut scutul. Eşti vulnerabil, şi trebuie să te comporţi ca atare.

Ai grijă de sufletul tău

În cele din urmă, un lucru foarte important pe care îl poţi
face este să investesti în relaţia ta cu Dumnezeu. Nu mă înţelege
gresit – nu spun să devii religios, nici să începi să mergi la biserică.
Sunt conştientă de faptul că uneori, îndoliaţii au mai mult de
suferit datorită răcelii sau lipsei de evlavie a unor slujitori ai
Bisericii. Am auzit de multe ori aceasta poveste: cum nu ţi-ar fi
îngropat mortul dacă nu le dadeai înainte o suma astronomică,
cum slujbele de pomenire te costă uneori salariul pe câteva luni,
cum ţi s-a spus să nu mai plângi, că dacă ai credinţa că cel drag e
în cer, n-ar trebui să suferi.
Dar, dragul meu, aceste lucruri nu reprezintă ceea ce simte
Dumnezeu faţă de tine, şi nu-I fac cinste, pentru că nu-L reprezintă.
Te încurajez să citeşti tu însuţi din Biblie, singur dacă nu vrei să
cauti un preot, pastor, duhovnic care să te ajute să înţelegi. Vei
descoperi acolo o comoara de resurse, şi de încurajare, si, mai ales,
vei vedea că eşti în compania multor sfinti atunci când suferi.
Sfântul Ilie a fost deprimat şi a vrut să moară, David şi-a pierdut
un copil nou-născut, lui Iov i-au murit toţi copiii...dar, cu toate
acestea, ei au descoperit în relaţia lor cu Dumnezeu o mângâiere
chiar şi în cel mai puternic doliu.

117
 Anda Mogoş

De gândit

1. Ce ţi-a vorbit cel mai mult din acest capitol?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

2. Ce ţi se pare greu de aplicat din ceea ce ai citit? De ce?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

3. Ce ai vrea să schimbi în viaţa ta pentru a te asigura că aplici

unele din aceste sfaturi de care ai nevoie?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

118
 Capitolul 10

Când nu ştii ce să spui – cum să ajuţi

pe cineva care este în doliu

A ş vrea acum să mă adresez celor care au un prieten care este în

doliu, şi care ar vrea sa-l ajute, dar nu ştiu cum. De asemenea,
cred că este o idee bună şi pentru îndoliaţi să citească ce voi spune
în continuare şi să îi ghideze pe cei din jurul lor atunci când vor
să-i ajute. Este o realitate tristă că majoritatea oamenilor spun
instinctiv lucruri care rănesc mai mult decât vindecă atunci când
sunt în preajma cuiva care este în doliu. Dar lucrurile nu trebuie
să rămână aşa, dacă cei care suferă îi educă pe cei din jurul lor cu
privire la ce să spună, şi dacă prietenii sunt dispuşi să inveţe.
Iată deci câteva lucruri ajutătoare atunci când vorbeşti cu
cineva în doliu:
• Deschide uşa comunicării. Dacă nu ştii ce să spui, întreabă
pur şi simplu „cum te mai simţi azi?“ sau spune-i „m-am
gândit mult la tine în ultima vreme“
• Ascultă 80% şi vorbeste doar 20%. Foarte puţini oameni
îşi fac timp să asculte şi să afle care sunt cu adevărat
întrebările şi gândurile cele mai profunde ale cuiva.
Am observat că în general, la începutul unei şedinţe de
consiliere, clienţii mei încep prin a discuta lucruri banale,
119
 Anda Mogoş

puţin importante, şi numai după ce s-a creat o atmosferă

în care ei se simt în siguranţă şi ascultaţi, numai atunci
aduc ei în discuţie problema care îi macină de fapt. Dă-i
timp omului să îşi facă curaj să-ţi spună ce-l roade –
de multe ori, sunt lucruri greu de verbalizat, cum ar fi
supărare împotriva celui decedat (fie pentru că l-a părăsit,
fie pentru un lucru pe care l-a făcut când trăia), sau
supărare pe Dumnezeu. Fii unul dintre cei puţini care îşi
fac timp să asculte, şi vei vedea că atât tu cât şi îndoliatul
veţi avea de învăţat şi veţi creşte că urmare a deschiderii
tale de a asculta.
• Oferă ajutor specific. Ia iniţiativa de a-l suna pe îndoliat,
şi oferă-te să îl ajuti cu lucruri concrete şi practice. Adu-i
de mâncare, sau mergi cu el la doctor sau du-i maşina la
reparat, sau oferă-te să îl ajuţi la curăţenie. Ţine minte că
cei ce sunt în doliu sunt de multe ori confuzi şi se simt
copleşiţi şi de cele mai mici sarcini, de aceea, când îţi oferi
ajutorul, concretizează-l în timp şi spaţiu. Astfel, în loc
să spui „vrei să-ţi aduc ceva de mâncare?“ spune-i „joi
după-amiaza trec pe la tine să-ţi aduc niste caserole cu
mâncare“. De asemenea, este important să înţelegi când
eşti refuzat din politeţe, şi când ţi se transmite mesajul
că îi încalci intimitatea. Pentru o femeie care toata viaţă
s-a mândrit că ţine casa foarte curata, de exemplu, poate
fi înjositor să vină cineva să o ajute la curăţenie (ceea ce
implică să-i vadă casa murdară), chiar dacă ea, suferind
după moartea soţului, nu mai are putere şi motivaţie să
cureţe că înainte. Aşa că, dacă refuză categoric, respectă-i
demnitatea şi nu o forţa să accepte un ajutor care o
înjoseşte. Gaseste un alt domeniu în care o poţi ajuta,
– cum ar fi schimbarea uleiului la masina, sau mutarea
unor mobile, sau du-o la cumpărături.
• Fii o prezenţă constantă în viaţă celui ce jeleşte, chiar şi
după ce a trecut o perioadă de timp în care ţie ţi se pare că ar
120
 Drum prin doliu

fi trebuit să „treacă peste asta“. Dacă tu nu ai experimentat

vreodată un doliu, nu înţelegi că fiecare relaţie este unică,
şi deci necesită o perioadă unică de ajustare la pierdere.
Nu te mira atunci când au trecut mai mult de şase luni, şi
lacrimile tot nu s-au oprit. Dacă ar fi să aleg care au fost
cele mai importante trei lucruri care au ajutat familia mea
să se vindece, unul dintre ele a fost prezenţa şi prietenia
a câteva familii apropiate, care au „adoptat-o“ pe mama
şi au fost alaturi de ea constant timp de ani de zile după
înmormântarea tatălui meu. Telefoane zilnice, plase cu
mâncăre, flori, conversaţii, invitaţie la masa la sărbători
şi în weekenduri... toate acestea făcute cu o consecvenţă
uimitoare cred că i-au dat puterea mamei mele, şi mie şi
sorei mele să depăsim momentele în care altfel ne-am fi
sufocat în singurătate şi în tristeţe. Nu cred că am să le
pot mulţumi acestor prieteni dragi vreodată destul pentru
tot ce au făcut pentru familia noastră...
• Învaţă să nu fii îngrozit de momentele de tăcere – este
acceptabil şi sănătos să taci împreună cu cel care suferă.
Nu trebuie să simţi că neaparat trebuie să spui ceva că
să îl înveseleşti pe cel îndurerat – în tăcere durerea este
exprimată şi împărtăşită foarte bine, şi dacă încerci să
faci conversaţie doar că să eviti tăcerea, îi transmiţi celui
îndoliat că ţi-e frică de durerea lui.
• Ai răbdare cu cel îndurereat, şi înţelege că are propriul
său ritm de vindecare, care nu coincide întotdeauna cu
aşteptările tale. Permite-i să vorbească despre cel decedat,
deoarece amintirile împărtăşite îl ajută să construiască
un pod între un trecut cu cel drag şi un prezent şi viitor
marcat de absenţa acestuia. Fii pregătit că el să spună şi
lucruri frumoase, şi uneori şi lucruri triste, şi de asemenea,
asteaptă-te că el să oscileze între râs şi plâns atunci când
povesteşte.
• Foloseşte în conversaţii numele celui decedat. El sau
121
 Anda Mogoş

ea a jucat un rol important în viaţa îndoliatului, şi este

important pentru el ca cei din jur să recunoască acest
lucru prin a-i rosti numele.
De asemenea, iată câteva lucruri de evitat în conversaţia cu
cineva care a suferit o pierdere:
• Nu-l forţa pe îndoliat să adopte o postură bravă
spunandu-i lucruri cum ar fi „fii puternic“ sau „nu
plânge“. Permite-i sa-şi împărtăşească sentimentele cu
tine fără să aiba senzaţia că te dezamăgeşte dacă plânge
sau dacă spune cât îi e de greu.


Când Elena avea doisprezece ani, tatăl ei a murit
în alt oraş. Împreună cu mama, a luat avionul pentru
a ajunge la el cât mai repede. Cumva, o stewardesă a
aflat motivul călătoriei lor, şi i-a şoptit Elenei „tu acum
trebuie să fi puternică pentru mama ta.“ Mintea ei de
copil a reţinut acele cuvinte, şi din acea clipă, ea nu a mai
plâns niciodată pentru moartea tatălui. Şaptesprezece ani
mai târziu, ea se afla la mine în birou, pentru a încerca
să repare efectul devastator pe care acea amorţeală
emoţională auto-impusă îl avusese asupra relaţiilor cu
soţul şi cu copiii ei. Nu poţi să apeşi butonul de stins
asupra emoţiilor dureroase fără ca ele să nu iasă la iveală
în alte locuri.
• Nu-i spune ce „trebuie să facă“. Pe de-o parte, asta îi
măreşte senzaţia de incompetenţă, şi, pe de altă parte,
sunt mari şanse ca tu să ai o părere greşită despre ce ar
trebui el să facă.
• Nu-i spune „sună-mă dacă ai nevoie de ceva“. Ofertele
vagi vor fi mereu refuzate – în practică, nici un îndoliat
nu va lua în serios această ofertă.


După cum am mai spus, când a murit tata, am
avut câţiva prieteni foarte dragi care de multe ori au venit
şi ne-au adus casolete cu mâncare sau pur şi simplu sacoşe
cu bunătăţi din piaţă. Dacă ar fi aşteptat să-i sunăm,
122
 Drum prin doliu

n-ar fi venit niciodată, pentru că noi n-am fi sunat. De

asemenea, dacă ne-ar fi sunat şi ar fi întrebat dacă nu
vrem să ne aducă ceva de mâncare, normal, am fi spus
nu. Refuzul este tipic românesc – şi poate chiar dacă ar fi
insistat, ni s-ar fi părut jenant să acceptăm. Când însă ne
sunau să ne spună că trec pe la noi, acceptam, pentru că
ne era dragă şi ne făcea bine compania lor – iar dacă ei
aduceau nişte mâncare când veneau, noi eram puse în faţa
faptului împlinit, şi cumva puteam accepta fără a simţi că
ne pierdem demnitatea.
• Nu-l priva de prezenţa ta – vizitează-l şi petrece timp cu
el, pentru că asta va avea un impact pozitiv asupra lui.
• Nu spune niciodată „stiu cum te simţi“. Fiecare experienţă
de doliu este unică – deci chiar dacă şi tu ai pierdut pe
cineva, nu înţelegi complet cum experimentează cel de
lângă tine pierderea lui. În plus, atunci când îi spui „ştiu
ce simţi“ îl privezi pe îndoliat de oportunitatea de a îţi
explica el însuşi ce simte, şi a vorbi despre sentimentele
sale este o parte pivotală din procesul de vindecare.
• Nu încerca sub nici o formă să-l consolezi pe îndoliat
folosind clişee de genul „ lasă că eşti tânără, o să-ţi găseşti
tu pe altcineva“, „bine că mai ai şi alţi copii“, „dacă
plângi, nu-l aduci înapoi“, „el e bine unde e, aşa că nu te
mai necăji“. E ca şi cum tu te duci la doctor cu un picior
rupt şi el îţi da o aspirină şi zice „lasă că până te măriţi îţi
trece“ şi te trimite acasă fără să îţi fi pus osul la loc sau fără
a fi pus un pansament serios. Rana lui este uriaşă, şi tu nu
poţi să-l consolezi, şi trebuie să accepţi asta.
• Nu-l grăbi pe îndoliat – nu-i spune lucruri de genul „au
trecut atâtea luni, acum e cazul să treci peste asta şi să-ţi
vezi de viaţa ta“. De asemenea, nu-l forţa să facă lucruri
pe care nu vrea să le facă- să se întalnească cu altcineva,
sau să dea lucrurile celui decedat afară din casă. Procesul
de doliu necesită rabdare şi nu poate fi grăbit.
123
 Anda Mogoş

De gândit

1. Ce te-a surprins în acest capitol?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

2. Cum sunt diferite sfaturile pe care le-ai primit până acum de ce

ai citit aici?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

3. Dacă tu ai fi îndoliat: Ce ai vrea să-ţi spună cei din jur?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

4. Ce nu ai vrea să auzi din partea lor?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
124
 Drum prin doliu

5. Ce te-ar ajuta pe tine practic?

__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

6. Cum ar trebui să-ţi ofere cineva ajutorul ca să-ţi fie uşor să

primeşti?
__________________________________________________
_________________________________________________
_________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

125
 CAPITOLUL 11

Ce urmează după moarte

Î nainte de a continua cu acest capitol, aş vrea să fac o precizare.

Religia este un subiect delicat şi controversat, şi îmi dau seama
că pot foarte uşor să intru pe un teren minat. Subiectul morţii şi
a ceea ce se întâmplă după moarte este unul şi mai periculos în
cadrul conversaţiilor despre religie. De aceea, avertizez cititorul că
în continuare, am să spun povestea mea, şi felul în care credinţa
mea m-a ajutat pe mine să depăşesc acest moment.
Recunosc totuşi că fac asta fără a mă scuza. Nu cred că există
un răspuns diferit pentru fiecare persoană, şi că orice crezi, e bine
pentru tine. Cred că există un adevăr absolut, şi cred că acel adevăr
se găseşte în creştinism.
Unde cred că se desparte înţelegerea mea de cea a majorităţii
este în felul în care înţeleg creştinismul – nu ca pe o religie, nu ca
pe un set de porunci sau dogme, ci ca pe o relaţie. O relaţie între
om – defect, păcătos – şi Dumnezeu, relaţie posibilă datorită
jertfei lui Hristos pe cruce.
Şi ca în orice relaţie, eu şi Dumnezeu am avut momente
bune şi momente grele, momente în care ne-am supărat şi în care
ne-am certat. Toate, însă, pe fundalul iubirii Lui perfecte pentru
mine, al iubirii mele imperfecte pentru El.

127
 Anda Mogoş

Când Îl iubeşti pe Dumnezeu şi Îi eşti credincios, e greu

să nu te simţi trădat când ţi-l ia pe cel drag de lângă tine, mai
ales atunci când e neaşteptat, şi mai ales atunci când plecarea este
precedată de multă suferinţă. Cred că este un fel de presupunere,
o înţelegere tacită pe care o credem noi făcută cu El, că dacă noi
ne comportăm cum se cuvine – suntem oameni buni, Îl iubim,
mergem la biserică, facem bine, etc. – atunci El ne datorează ceva.
Şi cu siguranţă asta am simţit eu în perioada când tata era bolnav.
Proaspătă absolventă a facultăţii, lăsasem deoparte orice ocazie de
a face bani pentru a ajuta refugiaţi sosiţi proaspăt în România, şi
sentimentul că mă sacrific pentru a face ce înţelegeam eu că vrea
El de la mine mă liniştea. Credeam că asta îmi întăreşte relaţia cu
El, şi, cu siguranţă, îmi întăreşte credinţa. Şi dacă ai credinţă, orice
Îi vei cere, vei primi, nu? Nu.
Privind în urmă, îmi dau seama că Îl percepeam pe
Dumnezeu ca pe un tonomat – bag moneda (faptele mele bune,
credinţa mea) şi apăs pe buton, şi automat, primesc ce am cerut. Şi
dacă se întampla cumva ca El sa aibă alte planuri, eu am credinţa,
şi am să-L bat la cap cu rugăciunile mele până când se va răzgândi.
E uşor de înţeles, deci, că atunci când în sfârşit l-am înmormântat
pe tata, şi a devenit clar că se întâmplase ceva ireversibil, şi că
el este cu adevărat mort, am început să mă simt trădată de
Dumnezeu. Mă simţeam înşelată, cum te simţi atunci când cel
mai bun prieten al tău te trădează. Eu îmi ţinusem partea mea din
înţelegerea noastră – Îl slujisem cu credincioşie, şi Îi cerusem cu
credinţă, fără nici o urmă de îndoială, să îl ţină pe tata în viaţă. Şi
El ce mi-a dat în schimb? Durere şi o jale care mă copleşea uneori
atât de tare încât simţeam că nu mai pot respira.
A început astfel cearta cu El. La început, I-am reproşat mai
cu jumătate de gură. Încet-încet, însă, reproşurile s-au transformat
în certuri cumplite, în care Îl acuzam şi de lucruri de care ştiam că
nu este vinovat, lucruri pe care ştiam că trebuie să mi le asum eu.
Dar eram supărată, rănită; mă simţeam trădată de El, şi asta mă
făcea să-L atac cu furie.
128
 Drum prin doliu

Am devenit deci foarte amară, plină de ură împotriva

creştinilor, a bisericilor, a Lui. O parte din mine căuta răzbunare,
în timp ce o altă parte ştia cumva că nu am dreptate, că greşesc
înverşunându-mă astfel împotriva Lui, dar nu puteam să mă
opresc. Pe de o parte, Dumnezeu devenise pentru mine distant şi
separat de durerea mea, în afara ei, şi responsabil pentru ea. Pe de
alta, ştiam că El e bun şi iubitor şi că aşteaptă răbdător să îmi vărs
toată durerea ca El s-o poată vindeca cu dragostea Lui. Dar eu nu
vroiam sa aud de El.
Numai că, în timp ce este uşor să te răzvrăteşti împotriva
unui Dumnezeu pe care Îl percepi distant, rece, neimplicat, este
foarte greu să te întorci împotriva unui Dumnezeu care a suferit
pentru tine. Imi fusese uşor să mă supăr pe Dumnezeu Tatăl, dar
cu Hristos era altceva.
Mă cutremur şi acum când îmi aduc aminte momentele în
care, deşi plină de amărăciune şi furie împotriva lui Dumnezeu, îmi
aduceam aminte de ce s-a întâmplat la cruce. Hristos, Dumnezeu
întrupat, de bunăvoie să primească batjocuri şi suferinţe fizice de
neimaginat ca să îmi poată oferi mie iertare? Mie, care Îl uram?
El, cel mai blând, cel mai bun şi cel mai puternic, să îndure atâta
cruzime şi durere, pentru mine? Ştiu acum că este imposibil să-L
acuzi pe Dumnezeu că este neimplicat şi că este rău atunci când Îl
priveşti pe Hristos atârnat pe cruce.
M-am identificat foarte mult atunci cu aceste cuvinte; ele
rosteau lupta mea cea mai adâncă. Deşi eram supărată pe El, deşi
ma sufocam în propria mea durere, mi-era dor de El. Deşi nu
primisem de la El ce-i cerusem – viaţa tatălui meu – şi nici nu
îmi dădea vreo explicaţie pentru motivul pentru care mi-l luase,
în adâncul sufletului, ştiam că nu-L pot învinui că e rece şi crud,
datorită faptului că se lăsase răstignit din dragoste pentru mine.
Eu nu alesesem suferinţa, şi aş fi făcut orice s-o ocolesc. El, în
schimb, o alesese ştiind bine magnitudinea ei, ştiind că numai aşa
mă pot apropia eu de El fără ca păcatele mele să stea în cale.
Din momentul în care am încetat să mă mai lupt cu El, am
129
 Anda Mogoş

început să mă vindec. A durat multă vreme până când am văzut

acest episod cu claritatea cu care îl descriu acum. Dar în urma lui,
am învăţat multe.
Am învăţat că este o dovadă de credinţă, şi de prietenie
cu Dumnezeu să te superi pe El. Dacă nu-L înţeleg, şi cred că a
fost nedrept, calea greşită este să mă retrag din relaţia cu El, prin
tăcere. Orice i-ai spune atunci când eşti mânios pe El nu poate fi
la fel de rău ca tăcerea. Relaţia cu Dumnezeu e ca într-o căsnicie
– dacă celălalt te răneşte, căsnicia poate supravieţui dacă te cerţi,
dar nu va supravieţui dacă te retragi din relaţie, plecând.
Am învăţat de asemenea că oricât de înţeleaptă m-aş crede
eu, oricât aş fi de pricepută la a-mi planifica viaţa, tot nu ştiu mai
bine ca El. Ce face Dumnezeu, face bine. Şi da, asta înseamnă că
a fost spre binele meu şi faptul că l-a luat pe tata atât de devreme.
Nu-mi place să spun asta, şi nu-mi place să trec prin viaţă fără
tata alături de mine, dar recunosc că experienţa pierderii lui m-a
maturizat şi m-a crescut aşa cum nu s-ar fi putut întâmpla dacă
prezenţa lui ocrotitoare ar fi vegheat peste mine. Pierzându-l pe el
am văzut viaţa aşa cum este ea în realitate, cu porţiuni dureroase,
cu mici victorii, cu răspunsuri dificile la întrebări şi mai dificile.
Moartea lui m-a transformat dintr-o tânără naivă într-o femeie
matură, şi mi-a schimbat perspectiva simplistă într-una care vede
complexitate acolo unde se găseşte.
Şi cel mai important lucru pe care l-am învăţat este că în
cele din urmă, suntem în siguranţă atâta timp cât Dumnezeu este
implicat. Orice s-ar întâmpla, oricât de mare e durerea prin care
trecem, cumva vom supravieţui şi vom fi bine. Trupul ne poate fi
frânt, emoţiile strivite sub atâta agonie, dar centrul fiinţei noastre,
sufletul, este în siguranţă atâta timp cât este în mâna Lui. In planul
lui Dumnezeu, după agonia răstignirii, urmează învierea.

130
 Drum prin doliu

De gândit

1. Ce impresie ţi-a făcut acest capitol?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

2. Crezi în Dumnezeu? Cum ţi-L imaginezi? Ce (cărţi, conversaţii,

etc) sau cine ţi-a influenţat felul în care te raportezi la El?
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

3. Care este relaţia ta cu Dumnezeu? Care crezi că este rolul sau

locul Lui în doliul tău?
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

4. Ce simţi faţă de Dumnezeu? De ce?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

5. Ce te impiedică să vorbeşti cu El?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

6. Dacă îţi doreşti să te apropii de Dumnezeu, ce lucru concret îţi

propui să faci în săptamâna asta care să te ajute în direcţia asta (ex:
să mergi la biserica, să citeşti din Biblie, să te rogi, etc)?
__________________________________________________
__________________________________________________
131
 APENDIX

Exerciţii ajutătoare

Inventar personal al pierderilor

1. Care este prima moarte pe care ţi-o aminteşti?

__________________________________________________
__________________________________________________

2. Ce vârstă aveai?
__________________________________________________
__________________________________________________

3. Îţi aminteşti ce ai gândit şi ce ai simţit atunci?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

4. Care a fost cea mai dificilă moarte /pierdere pe care ai

experimentat-o?
__________________________________________________
__________________________________________________

133
 Anda Mogoş

5. De ce a fost atât de dificilă?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

6. Ce te-a ajutat să treci peste ea?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

7. Care este mecanismul tău de a face faţă la pierderi?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

8. Cum ştii când ai depăşit doliul?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

134
 Drum prin doliu

Cum să-ţi spui povestea – Întrebări ajutĂtoare

pentru terapie

1. Cum şi unde ai primit vestea?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

2. Care a fost prima ta reacţie?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

3. Cine te-a sprijinit cel mai mult? Cine nu te-a sprijinit? Ce ţi-a
fost cel mai greu?
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

4. Care sunt cele mai deosebite amintiri pe care le ai legate de

cel drag?
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

5. Care amintiri te tulbură cel mai tare?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
135
 Anda Mogoş

6. Ce zile speciale vei avea în anul care vine?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

7. Ce impact a avut aceasta pierdere asupra ta?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

8. Cum este viaţa ta diferită acum? Cum te-a schimbat pierderea?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

9. Care sunt cele mai mari temeri ale tale după aceasta pierdere?
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

10. Ce ţi-ai dori să poţi face împreună cu cel drag sau pentru el?
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

11. Ce ţi-ai dori să-i poţi spune?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
136
 Drum prin doliu

12. Ce ţi-ai dori să mai poţi auzi?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

13. Ai apucat să îţi iei rămas bun?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

14. De ce ai nevoie acum?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

15. Ce îţi rămâne după această pierdere?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

16. Cu ce te-a îmbogăţit această experienţă?

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
137
 Anda Mogoş

17. Dacă ar putea, ce mesaj sau dar crezi că ţi-ar spune sau da cel
drag?
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________

138
 Drum prin doliu

Scrisoare către cel drag

Dragă________________

Îmi amintesc ziua când am aflat că te-am pierdut. Atunci am simţit

că ________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
Când mă gândesc la tine, îmi amintesc ____________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
Când îmi amintesc asta, simt ___________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
pentru că __________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
Îmi amintesc când tu ai spus_____________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
_________________________________________________
eu am simţit că ______________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
şi aş fi vrut ca tu să ____________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
139
 Anda Mogoş

Aş vrea să-ţi spun ____________________________________

__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
Dacă ai putea, ştiu că mi-ai spune _______________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
şi când mă gândesc la asta mă simt ______________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
__________________________________________________
_________________________________________________.

140
 Drum prin doliu

Lista de pasaje biblice ajutătoare

Ioan 3:16
Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât Şi-a dat singurul Fiu,
pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Psalmul 23
(O cîntare a lui David.)
Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.
El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă;
îmi înviorează sufletul, şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina
Numelui Său.
Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de
niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.
Tu îmi întinzi masa în faţa protivnicilor mei; îmi ungi capul cu
untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.
Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi
voi locui în Casa Domnului pînă la sfârşitul zilelor mele.

Romani 8 :35-39
Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau
strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte,
sau primejdia sau sabia?
După cum este scris: ,,Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua;
suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.“
Totuş în toate aceste lucruri noi sîntem mai mult decît biruitori, prin
Acela care ne-a iubit.
Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii,
nici stăpînirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare,
nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (Sau: zidire.), nu
vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în
Isus Hristos, Domnul nostru.

141
 Anda Mogoş

Evanghelia după Ioan 14:1-3

Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi
credinţă în Mine.
În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n’ar fi aşa, v’aş fi spus.
Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.
Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă
voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.

Evanghelia după Ioan 11:25-26

Isus i-a zis: ,,Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă
ar fi murit, va trăi.
Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi
lucrul acesta?“

Filipeni 1:21
Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.

Plângerile lui Ieremia 3:21-23

Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag
nădejde:
Bunătăţile Domnului nu s’au sfîrşit, îndurările Lui nu sunt la capăt,
ci se înoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atît de mare!

Psalmul 34:5-8
Cînd îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se
umple faţa de ruşine.
Cînd strigă un nenorocit, Domnul aude, şi-l scapă din toate necazurile
lui.
Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă
din primejdie.
Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede
în El!

142