Moartea protestantului - Ion Luca Caragiale

Cunigunda e geloasă:
Eginhardt intarziaza -
Iată-a diminetei rază...
Ce senină şi frumoasă!

Un cal roib în vale paşte,

Este calul favorit,
Deşelat şi obosit -
Ce idee neagră naşte!?

Cunigunda e femeie -
Ah! ce gând îngrozitor!...
Vrun catolic?... Un omor?...
Un duel?... A! ce idee!

Ea scoboară trepte-trepte,
Dusă de-un funebru gând
şi pe Dumnezeu rugând:
Doamne sfinte! Doamne drepte!

Din donjon până-n devale

E o cale-atât de lungă!...
Când, sărmana! O s-ajungă
ţinta păsurilor sale?

A sosit acum la poartă:

Hai! deschide! nu mă ţine!
Poartă scârţâie-n țățâne -
A ieşit... A! crudă soarta!

Iată calul...Unde-i dânsul? ...

E lungit mai la o parte:
Moartea! moartea îi desparte...
şi, gândind, o umflă plânsul.

Eginhardt al meu! viteze!

Dacă tu eşti mort - vorbeşte!
Inima mi se topeşte...
Poate-a ta să mă trădeze?

Plânge Cunigunda vașnic

şi-l mângâie pe viteaz
şi-l sărută pe obraz,
Când, deodată, strigă straşnic

Eginhardt cel elegant:

Noch a' Krieg'l, repetir:
Aber nicht vo Bragadir!
...Luther!!... Ich bin protestant!