Vladimir Maiakovski

Norul cu Pantaloni
Prolog
Visând tolănit pe creierul moale,

vi-i gândul
precum un lacheu dolofan pe-o slinoasă sofa;
cu petecu-n sângele inimii mele plesnindu-l,
sarcastic, obraznic, în râs îl voi lua până m-oi sătura.
În sufletul meu bătrâneţea loc n-are,

giugiuleala senilă nu-şi află altoi.
Învăluie lumea vocea mea tunătoare,
frumuseţea-mi în floare –
de ani douăş doi.
Ce-mi tot umblaţi cu leşinături!

Ce-i daţi voi dragostei, din lăute, lături!
Ce-i gâdilă dragostei – mocofanul – timpanul!
De v-aţi da peste cap, eu ştiu tumbe mai grele,
buzele voastre nu-s la fel cu-ale mele.
Vino să-nveţi, din saloanele tale,

vino, gingaşă poezie slujbaşă,
din liga îngerilor, cu vestmântul tău moale,
tu, ce te molfăi cu buze uscate,
ca bucătăreasa prin cărţi de bucate.
Pot, de vreţi, să m-arăt de cărnuri turbat,

nuanţat pot să fiu, ca şi cerul, pe gust la cuconi,
pot să fiu dulcineu
nu bărbat,
şi nu eu,
ci un ireproşabil
nor cu pantaloni!
Nu cred într-o Nisă de carnaval!

Paiaţe v-arăt, jucându-le sforile –
bărbaţi mai stătuţi ca un colţ de spital,
şi femei mai uzate ca zicătorile.
1.
Credeţi cumva că vorbeşte-n delir fantezia?

Astea-n Odesa s-au petrecut
şi s-or mai petrece...
- “ Vin la patru” , spuse Maria.
Şi e opt.
Nouă.
Zece.
Seara posacă
din fereastră-a fugit.
Decembrie.
Noaptea sinistră-i de pază.
Candelabrele, dintr-un tavan gârbovit,
Hohotesc şi nechează.
Nici nu mai sunt de recunoscut:

un vlăjgan,
găligan
care geme pierdut...
Ce vrea
O hănănaie ca aia?
Multe vrea hănănaia!
Că eşti bronzat ce-ar mai conta!,

şi că nu-ţi vibra inima nici cât o bardă...
Noaptea-i acum vibraţia ta
şi-n ceva feminin şi molatic
ar vrea
să se piardă.
Eu,
găliganul,
stau la fereastră încovoiat,
topesc geamul cu fruntea fierbinte pe geam.
Am dragostea ei sau n-o am?
Va fi dragostea mare –
Sau un fleac, de-aruncat?
C-un asemenea trup, gânduri vane:

şi-o dragoste mică e bine să ai,
o drăgosteluţă încai...
Nu-i plac claxoanele de camioane.
Îi plac clopoţeii la tramvaiele cu cai.
Şi iarăşi
în faţa pistruiată a ploii
- în geamul de picuri tărcat –
vârându-mi faţa de păgubaş,
aştept, împroşcat
de tunetul fluxului vast din oraş.
Miezul nopţii cuţit

din urmă, tiptil,
iscusit,
a lovit!
Şi ceasu-al doisprezecelea, departe,
bufni, ca pe-un butuc
un condamnat la moarte.
Ploaia cu şuier să intre încearcă,

crispată de groază
la geam –
şi urlă himerele parcă
pe Notre Dame.
Ce, blestemato,
nu ţi-e de-ajuns?
Un strigăt îmi sfâşie buzele. Fierb.
Şi ca un bolnav, de pe pat,
pe ascuns,
sare
un nerv.
Abia s-a mişcat,

şovăielnic balans,
apoi, agitat,
şi-n curând
alergând,
şi după el alţii la rând,
ţopăie-n dans
înverşunat.
Tencuielile-mi cad, petic cu petic.

Ia-le şi cară-le!
Nervii,
mari, mici,
saltă frenetic
dansul bezmetic,
până când li se moaie picioarele!
Emulsie grea, de nămol, e noapte-n odaie.

Privirile-n ea mi se-neacă, greoaie.
Deodată, hotelul îşi iese din minţi,
clanţele-i clănţăne
ca nişte dinţi.
Tu. Ai intrat. Cum s-ar face de zi.

Frapantă ca un poftim, în sfârşit!
Mănuşi de-antilopă fremătându-ţi:
- Tu ştii...
mi-ai spus,
mă mărit!”
- Mărită-te, zic,
Nu-i nimic…”
Nu mârâi ca ursul.
Nu par întristat.
Sunt calm cum e pulsul
la un răposat.
Aşa îmi spuneai

- mai ţii minte? –
“ Jack London,
amor,
pasiune…”
Ei da,
dar eu ştiam una: Băiete, aţinte!...
Că, fiind o Giocondă mata,
Gioconda se poate fura.”
Şi furată mi-ai fost…

Şi ies iar să mă joc,
luminându-ţi curbura sprâncenelor
la al dragostei foc,
în casa prădată de nenoroc
trăind, haimana fără rost!
Mă aţii, ţi-e uşor:

la tine-s mai puţine smaraldele smintelii,
decât copeicile la un cerşetor...
Că Pompeiu-a pierit
sub Vezuviu-aţâţat,
ai uitat?
Ei!
Voi, domni,
amatori
de amor,
de sacrilegii,
de-a crimelor larmă,
văzut-aţi
ceva mai îngrozitor
decât
faţa mea
când
e calmă?
Simt
că nimic
nu înseamnă-acest “ eu” .
Cineva dinlăuntru
mi s-a smuls, a fost greu.
Alo,
mama?
Fiul dumitale e suav de bolnav!
I-a luat inima foc.
Mamă, nu-s glume.
Spune surorilor,
Liudei şi Oliei,
că-i grav, că nu-i grav,
dar el nu mai are ce face pe lume.
La lume se-ntoarce cu spatele:

cuvintele lui
sunt scuipate din gură
şi azvârlite ca prostituatele
dintr-un bordel în flăcări şi zgură.
Dacă adulmeci –
miroase-a prăjeală!
Sunt chemate
în grabă
căşti sclipitoare.
Vin pompierii cu cizmele
bocănitoare,
dar arde o inimă!
Nu se intră năvală.
Sunt singur, cu ochii în lacrimi,

holbaţi – cât butoaiele-or fi!
Mă sprijin pe coaste, mă ridic, în sfârşit:
Voi sări! Voi sări! Voi sări! Voi sări!
Dar din inima-n flăcări
nu-i chip de sărit!
Pe-o deschizătură
arzândă, pe gură,
un sărut se iveşte carbonizat,
căzând în gol, aruncându-se-n drum.
Te cheamă,
mamă!
Biserica arde, stranele-s scrum.
Din ţeastă
cuvinte şi numere ies, figurine,
ca palizi copii din ruine.
Spaima –
fumegând, înălţată,
vrea de bolţi să se-apuce
ca dintr-o Lusitanie torpilată
nişte braţe năuce.
În căminele lor
oamenii tremură-amar
sub incendiul cu sute de ochi de lumină.
O, tu, ultim strigăt –
măcar
despre faptul că ard, prin secoli suspină!
2.
Slăviţi-mă!
Cu mine pe cei mari nu-i măsor.
Peste tot ce-am făcut
“ nihil” pun.
Nimic şi nicicând.
Nu-i citesc. La ce bun?
Cărţile?
Ce sunt cărţile lor?
Despre cărţi
eu aşa credeam mai nainte:
un poet
doar deschide guriţa inspirat heruvim,
şi deodată pornesc dintr-însul cuvinte –
poftim!
Dar nu, înainte de-a-ncepe-o cântare,

ei caută, umblă,
ba fac bătături de cât trebui să umble,
până când din nămolul inimii-apare
peştele timp licărind între umbre.
În timp ce fierb şi scârţie rime

şi privighetori şi iubiri în zeamă de lună,
strada e-o limbă crispată-n întunecime –
nu poate să strige, să spună.
Umflându-ne-n pene trufaşe,

turnuri Babel înălţăm în oraşe:
dar timpul mereu le doboară,
şi-amestecă graiuri
şi fostele-oraşe
le ară...
Strada-n tăcere cu chin se-ndopa,

un ţeapăn gâtlej unde strigătul zace:
de-a curmezişu-i, bleojdite, rămaseră-aşa
trăsuri costelive, taxiuri bondoace.
I-au ros, paşii, pieptul.

Mai rea decât oftica le-a fost viermuiala.
Oraşul o-nlănţuie cu-al beznelor vrej.
Şi totuşi!
Când strada
în piaţă şi-a strigat îmbulzeala
ce-i sta în gâtlej,
m-am gândit:
e pedeapsa din urmă,
e Dumnezeu, jefuitul, fără-ndoială!
Dar strada un răcnet o scurmă:
- Haleală!
Spre-alde Krupp şi-alţi Kruppşori se încruntă oraşul

zburlindu-şi sprâncenele-ameninţătoare;
din gură
- cuvintele-s moarte –
cadavre se scot;
numai două trăiesc şi se-ngraşă, îmi pare:
unul
„ canalie” ,
altul
„ borhot” .
Poeţii-o iau razna

când strada le iese nainte
şi plâng cu sughiţuri, cu părul măciucă:
Cum poţi să mai cânţi
cu-aste două
cuvinte
despre amor,
despre-o floare de rouă,
despre-o duducă?”
După poeţi
vin miile-n goană:
învăţăcei
şi prostituate
şi antreprenori...
Opriţi-vă!
Domnilor!
Nu cereţi pomană!
Nu fiţi cerşetori!
Noi, cei robuşti, cu pasul de-un stânjen,

cicloane,
să nu-i ascultăm: să-i sfâşiem
pe-aceşti ghiftuiţi gratuiţi alipindu-se ghem
la fiece pat de două persoane.
Să-i rugăm să ne-ajute, cu cuţitul la os,

să le cerem
oratorii şi imnuri?
Lor, oare?
Vom scrie noi înşine-acest imn tumultos
din fabrici şi laboratoare.
Ducă-se Faust
în feerii de rachete
pe parchetul ceresc cu mefisto-aşadar!
Eu ştiu,
pentru mine,
decât cuiul din ghete
fantezia lui Goethe nu-i mai groaznic coşmar!
Eu,
gură de aur,
ce vestesc viaţă nouă,
celebrându-vă trupul,
dând inimii stele
- adevăr vă zic vouă –
un mugur de viaţă
mai scump mi-e decât zămislirile mele.
Ascultaţi
de profetul
agitator,
Zaratustra ce tună din buzeele-obuze!
Noi,
chipuri-cearşafuri de sărman dormitor,
cu buze-atârnând candelabre-meduze,
noi,
ocnaşii oraşului – leprozie-nchisoare,
unde lepra de aur şi noroi ulcerează,
suntem mai puri ca azurul Veneţiei care
de mări e scăldat şi de-a sorilor rază!
Doi bani nu contează la mine cuvintele,

că nu-s oameni ca noi,
cu vărsat de funingeni, în Ovidiu,-n Homer...
eu ştiu
că şi soarele
le-ar întuneca zăcămintele
sufletului nostru aurifer.
Nu-n rugi e nădejdea, ci-n muşchi şi în vine.

De dania timpului nu mi-i!
Oricare
din noi
în mâna lui ţine
curelele de transmisiune-ale lumii!
Golgote de auditorii-am urcat

la Petrograd, Moscova, Odesa şi Kiev...
la fel,
mulţi – osândindu-mă –
mulţi au strigat:
- Răstigniţi-l,
Răstigniţi-l pre el!”
Dar mie
voi, oameni,
oricât m-a durut,
dragi mi-aţi rămas peste toate,
aşa cum, mut,
câinele linge mâna care-l bate.
Generaţiei voastre
de batjocură-i sunt,
anecdotă scabroasă,
ce distrează bipede,
dar eu văd
peste munţi şi prin vremi străbătând
pe acela ce nimeni nu-l vede.
De-acolo unde priviri boante n-or trece,

flămânzi, săltând capul peste ruini,
purtând revoluţia-coroană de spini,
te-apropii, tu, an şaisprezece.
Eu îi sunt precursorul hulit;

mă aflaţi peste tot, la durere, la greu;
pe fiece strop de lacrimă, eu
m-am răstignit.
Nimic nu se poate ierta.
Am ars ale inimii duioase consilii.
Iar asta se cucereşte, ei da!
mai greu decât mii de Bastilii.
Şi când
cu vestiri-răzvrătiri care ard,
în întâmpinare
ieşi-veţi mântuitorului vostru în larg,
sufletul meu
- pânză-ntinsă-n catarg –
sângerând mi-l voi smulge
să vă fie stindard.
3.
De ce,
legănaţi pe-un fundal
de lumină voioasă
cogeamite pumni? De unde-acest lucru?
Perdele de groază
pe creştet mi-apasă
un gând: balamucul.
Dar –
ca în naufragiul unui cuirasat,
când oamenii-n spasmuri de moarte
prin luminator se aruncă buluc,
prin singuru-i ochi, şi-acela crăpat,
se strecoară Burliuk.
Cu pleoape de sânge lăcrimând a rămas,
proptit
pe călcâie
se ţine;
şi, ciudat de duios pentr-un om gras,
zise:
- “ Bine!”
E bine
când galbena-ţi bluză e veselă, râde
şi-acoperă inima spre-a nu fi trecută-n
revistă! E bine, când ştii că te-aşteaptă un gâde,
să strigi:
- Beţi cacaua Van Houten!
Secundă bengală,
sonoră
şi pură,
cu nimic n-aş schimba-o,
nu-i nimic mai de soi...
Dar
a lui Severianin buhăită figură
ca un păhărel de lichior – cu picior –
se-alungeşte din fumul ţigării de foi.
Poet să te chemi, de ce-ai cutezat,

dumneata, pitpalac al muzei moderne?
Astăzi,
când noi
avem de boxat
atâtea ţeste!
Frământat doar de un gând

eşti mata:
de graţia jocului... Zău!?
Te uită la mine cum mă distrez,
eu –
proxenetul de mahala,
trişor
sau mai rău!
Dintre voi,
cofleciţii de dragoste-n sec,
plângăreţii, prin secoli, la nesfârşit,
eu plec –
punându-mi soarele ca pe-un monoclu
la ochiul zgâit.
În găteli fabuloase
voi străbate pământul,
să plac şi să ard, alt nimic,
evident, după mine purtându-l
pe Napoleon, ca pe-un mops, în lănţic.
Pământul, în faţă-mi, se va oferi

ca o femeie-nsetată, culcată
cu cărnurile în agitaţie;
şi toate lucrurile-nsufleţite, deodată,
din buzele lor
vor ţâţâi
cu-admiraţie.
Dar iată
vântoase
şi nori
pe cer ridicară-o furtună barbară,
de parcă muncitori albi se-mprăştie-n zori
şi cerului grevă-i declară.
Sălbatece tunete prin nori vin de-a dura

din nări uriaşe răsuflând până pier,
iar bolta se strâmbă, parcă-i figura
lui Bismarck, cancelarul de fier.
În poalele norilor încurcat,

cineva
întinse mâinile spre cafenea,
cu feminitate, cu zâmbetul bun –
caldă, gingaşă femeia părea
şi totodată afet de tun.
Veţi zice că soarele

vine cumva
drăgăstos, de obraji cafeneaua s-o muşte?
Ba vine din nou Galliffet care vrea
pe răzvrătiţi să-i împuşte!
Hei, şomeri, moartea vrea să v-agaţe!

luaţi bombă, cuţite sau piatră,
iar dacă vreunul e fără de braţe
cu fruntea lovind să se bată!
Veniţi,
flămânzeilor,
năduşeli
umilite,
înăcriţi de-atâţia purici şi sărăcie!
Veniţi,
ca zilele-n sânge vopsite
sărbători să ne fie!
Să-şi amintească lumea de rana

ce i-or cresta-o cuţite, topoare,
lumea, grăsana,
din care Rotschild
şi-a făcut ţiitoare!
Pentru ca steaguri să se zbată mai tare,

la sărbătorile noastre curate
ridicaţi, cât sunt stâlpii de felinare,
trupurile însângerate!
I-am rugat,
i-am tăiat,
le-am spus vorbe de-ocară,
am pândit câte unul
să-i vâr colţii în coaste.
Pe cer Marseilleză de pară
tresare, se stinge-a amurgului oaste.
Te dezlănţuie, tu, nebunie,

nimic rău nu va fi!
Vină şi noaptea
să ne-mbuce oleacă,
să ne-nghită apoi acătării...
Vedeţi
că nu-i cerul, e Iuda aici,
cu pumnu-i de stele, arginţi ai trădării!
Noaptea a venit.
Ca Mamai, la chef,
instalându-şi şezutul peste oraş.
Ne vinde-ntunericul ei uriaş,
ca denunţătorul Azef.
Zgribulit, prin cârciumi m-afund,

stropesc cu vin sufletul şi faţa de masă;
dintr-un colţ
mă fixează cu ochiu-i rotund
Maica-Domnului, privire adânc-dureroasă.
Şablon mâzgălit, la ce-ai da lumină

babei din cârciumă când s-a-mbătat?
Golgoteanul în faţă scuipat
va fi pururi de vină
Barabbas e cel preferat!
Poate că eu,
omul de jos,
nu-s ceva nou, la un loc cu cei răi.
Dar
poate sunt
cel mai frumos
dintre toţi fiii tăi.
Pe muceziţii
în bucurii,
o moarte repede fă să-i destrame,
să crească cei ce sunt azi copii,
s-ajungă taţi,
mame,
iar nou-născuţii
ca magii să aibă ani lungi,
să vrea să cunoască pământuri şi stele;
ei, cei de-atunci,
boteza-vor pe prunci
cu titlurile poeziilor mele.
Eu, ce maşinile Angliei cânt,

poate aici pe pământ
în Evanghelia cea mai de rând,
al treisprezecelea-apostol eu sunt.
Când glasul îmi bubuie

obscen şi ateu –
poate că tocmai odrasla ta
în ore de zi şi de noapte, mereu,
Iisus poate-adulmecă
în sufletul meu
parfumul florilor de nu-mă-uita.
4.
Maria! Maria! Maria!

Dă-mi drumu-năuntru, Maria!
Doar nu pot rămâne pe străzi!
Nu vrei?
Ce aştepţi? –
Vrei gropi în obraji să se-adune,
să vin consumat şi sfârşit
când, neputincios, fonfăit,
îţi voi spune
că sunt
“ uimitor de cinstit” ?
Maria,
iubită,
spinarea mi-arată de pe-acum gârbovită.
Cu patru etaje de guşi,

cu ochii duşi,
spălăciţi, bulbucaţi aşa am s-arăt
la ani patruzeci, de frecuş, de dureri,
şi oamenii-or râde că ochii-mi mai văd,
că dinţii-mi mai cată
ca pe-o chiflă uscată,
mângâierea de ieri.
Jeluindu-şi trotuarele,
cu băltoace mărunte
ploaia linge al străzii cadavru pavat,
iar cu genele
- da! –
cu genele lor de ţurţuri cărunte,
în lacrimi, burlanele
- da! –
ochii-n jos şi-au lăsat.
Lucesc de grăsime, întinşi pe-ndelete,

pe perna trăsurii cochete,
atleţi dolofani
plesnind pe de-a-ntregul;
le curge, râu tulbure, osânza ca jegul –
amestec de jimble,
mixturi de cotlete.
Maria!
La ei în ureche
vreo şoaptă-ai lăsat?...
Cerşeşte o pasăre
cu cântecul ei,
cu glasu-i sonor
şi flămând –
iar eu sunt un om, om de rând,
de ftizica noapte expectorat.
Pe-un astfel de om, Maria, îl vrei?
Dă-mi drumu-năuntru, Maria!
Cu degete-n friguri
voi strânge de gât soneria!
Maria!
Pe străzi văd islazuri barbare.
Îmbulzeala mă strânge de gât,
vânătăi mi-a făcut.
Deschide!
Mă doare!
Uite, în ochi,
pălăriile doamnelor
mi-au înfipt ace neîndurătoare.
A deschis...
O, copilă!
Că-mi mai zac pe grumaz femeile toate,
cu pântece umede, tu te sperii, te miri?
Spun pe faţă
că-n viaţă
am dus în spinare
mari iubiri nentinate –
mici, murdare
iubiri.
Nu-ţi fie teamă,

eu singur
îţi spun –
chipuri mii drăgălaşe lângă mine se bagă
- îndrăgostitele de Maiakovski!... –
dar astea-s
o dinastie întreagă
tronând pe inima unui nebun.
Vino, Maria!
Lasă-te pradă fiorului rar,
dă-mi gura şi farmecu-i care-o răsfaţă:
niciodată să trăiesc n-apucai
până-n mai,
cam ajuns, cum trăit-am în viaţă,
al o sutălea-aprilie doar.
Maria!
Să stea Severianin s-acopere filele
trişând la sonete extaz,
dar eu
sunt din carne, din oase şi vlagă –
eu trupul ţi-l cer
cum creştinii se roagă:
“ pâinea cea de toate zilele
dă-ne-o nouă azi” .
Maria!
Numele tău pronunţându-l,
mă tem ca poetul
temător c-ar uita
un cuvânt
care-n chin s-a născut
nopţi de-a rândul.
Voi păzi, voi iubi
trupul tău,
aşa cum soldatul
- schilod,
inutil,
de pripas –
îşi păzeşte piciorul rămas.
Vrei
Maria?
Nu vrei!
A-ha!
deci, iar nenţeles,
inima mea
mi-o voi târî-o
trist, pădureţ,
ca un dulău
lacrimogen
care-şi târăşte
laba-n coteţ
călcată de tren.
Sângele inimii-ntipăreşte în drum

pe tunicile albe-ale colbului, vesele flori.
Ca o Irodiadă acum
în jurul capului Botezătorului,
soarele-n jurul pământului
va dansa de o mie de ori.
Când, cu anii poveri, pentru mine

va fi dansul mai greu,
de sânge-or să fie potecile pline
către casa tatălui meu.
Voi ieşi-nnoroiat
(din câte şanţuri am înnoptat)
şi-alături de dânsul aşezându-mă eu,
cu-o plecăciune
la ureche voi spune:
Ascultă-mă, domnule dumnezeu!
Muindu-ţi întruna privirea blajină

în norii matale de gelatină,
plictiseli nu te-ncearcă defel?
Ţi-aş instala în pomul cunoaşterii
o boltă senină
drept carusel!
Mai omniprezent să fii tu,

ţi-aş pune-n dulapuri vinuri alese
că şi sfântul Petru-ar dansa ki-ka-pu
pe mese.
Eve iarăşi să ai
ţi-aş aduce în rai,
chiar noaptea asta ţi-aş aduce fireşte
dacă voia ta porunceşte –
fetele de pe bulevarde şi chei...
Vrei?
Nu vrei, pletosule?
Dai din cap că-i de rău?
Te-ncrunţi din sprâncene de zor?
Ăsta cu aripi,
din spatele tău,
crezi tu că ştie ce-i aia amor?
Am fost şi eu înger, cu-aripi poleite,
o zăhărică de cofetărie;
azi nu mai arunc la iepe-n copite
vasul de Sevres, tortura mea vie.
Le-ai dat mâini tuturor, eşti divin,
cap le-ai dat
la mamuţi şi la sluţi,
dar de ce nu făcuşi
ca făr-atâta chin
să săruţi, să săruţi, să săruţi!?”
L-am crezut ditai atotputernic

pe-un semidoct mic şi strâmb.
Eu, uite,
în locul oricărui sfetnic
custura mi-o scot din carâmb.
Ştrengari zburători!
Ghemuiţi-vă-n rai!
Nici puful din voi să rămâie!
Sac de puf şi tămâie, te tai
Până-n Alaska să miroşi a tămâie!
Lăsaţi-mă!
Mint
sau am poate dreptate,
calm să mai fiu nu mi-e uşor.
Iată –
stelele decapitate,
iată cerul, un abator.
Cerule!
Scoate
pălăria ta veche!
Vin eu!
... Nu se aude nimic. Nici o silabă.
Iar universul doarme pe-o labă
cu căpuşele stelelor în imensa-i ureche.
1914-1915
(traducere: Cicerone Theodorescu)
Apucaţi viitorul de chică

Viitorul, el singur, o să vină prea-ncet.
Să-l aducem mai iute nu strică.
Prinde-l, dar, de urechi, tineret!
Pionierule, apucă-l de chică!
Nu-i crăiasa din basme comuna,
să visezi nopţi de-a rîndul la ea.
Tu socoate, gîndeşte-te-ntruna,
şi nici faptele mici nu uita.
Comunismul nu-i numai pămîntul,
numai munca din fabrici... E la masă, aci,
şi-n familia ta şi-ntre-ai tăi, învăţîndu-l
şi-n viaţa de fiece zi.
Pot mitralierele frontul să-l ţină,
războiul nu doar la atît se rezumă.
Nici problema căminului nu ni-i străină:
nici cu ea nu-i de glumă.
Cel care în silă răspunde la toate,
bîrîind toată ziua, scîrţîind fără spor,
cel care sucombă-n cîntări leşinate,
acela nu ştie ce e viitor.
Problema căminului cine nu-şi pune
se culcă-ntre flori de hîrtie;
la poarta vieţii de mîine-o să sune
zadarnic. Nu-l ştie.
O şubă-i şi vremea - de-o ţii în odaie -
mîncată de molia felului vieţii...
Tu scutură-i vremii-nvechitele straie
şi, tînăr, fii steag tinereţii!
1925
Atitudine faţă de domnişoară

Traducerea: Leo Butnaru
În acea seară se decidea-

vom ajunge sau nu amanţi?-
era întuneric,
nimeni nu ne vedea.
Eu mă aplecai cu adevărat,
şi, într-adevăr,
aplecându-mă,
i-am spus:
"E foarte abrupt al pasiunilor abis-
fiţi bună,
feriţi-vă.
A vă feri,
fiţi bună.
E prea sus".
din vol. "Eu şi Napoleon" - Editura "Ideea Europeană" - Bucureşti - 2008
Batjocură
A coadă de păun voi desface fantezia într-un ciclu pestriţ,

sufletul îl voi lăsa-n puterea unui neaşteptat roi de rime.
Aş vrea iar să aud, cum în coloniţe de ziare s-or răsti
leit ţâţ
cei care
stejarului ce-i hrăneşte deavolna
cu râtul rădăcinile au prins să i le râme.
Ei şi!
Desface ochi cît baniţa
Gazeta... Parcă muşcă.
Ne mai împroaşcă graniţa
miros de praf de puşcă.
Aceste ştiri, cu miile,
ne-nvaţă în furtună.
Ni-s bune bucuriile,
tristeţea nu e bună.
Furtunile istoriei,
oceanul cît l-or bate,
cu vasele victoriei
le-om spinteca pe toate.
1927
Marşul pe stîngul
În marşuri mulţimea să treacă!
Prea vîntură vorbele boabe de mazăre...
Clănţăii
să tacă!
Aveţi cuvîntul,
tovarăşe „ Mausere“
În legile de la Adam
mai crede vreunul, nătîngul?
Mîrţoaga istoriei vom pune-o în ham.
Stîng,
stîng,
stîngul!
Porniţi ca vîntul,
Bluze albastre!
V-aşteaptă oceanele
în canonadă.
Au ruginit oare cuirasatele noastre
în radă?
Cînd leul britanic întruna
mă mîrîie,
nu, n-o să gîngur.
Nu poate fi învinsă comuna.
Stîng,
stîng,
stîngul!
Trec prin munţii mîhnirilor

oameni,
spre platou-nsorit, uriaş,
peste-o lume de molimi,
şi tărîmuri de foame,
trec milioanele-n marş.
Ne-mpresură focul, urgia?
Împreună cu voi, şi potopul înfrîngu-l!
Nu poate fi învinsă Rusia.
Stîng,
stîng,
stîngul!
Ochi-vulturesc, te deschide înaltului!

La sirenele vechi, noi n-avem urechi.
Strîngeţi,
voi degete,-ale proletariatului,
gîtlejul orînduirilor vechi!
Daţi bolta deoparte cu pieptul!
Cu steaguri să-i umpleţi adîncul!
Cine porneşte cu dreptul?
Stîng,
stîng,
stîngul!
1918
Manual general pentru linguşitorii începători
În orice instituţie
există un lingău.
Trăieşte lingăul
şi nu-i merge rău.
Iar tinerii noştri,
cu ochii la el-
să se-ncăputeze,
ar face la fel.
La-ncrederea şefului
ei cată cu jind...
Când şeful e om
nu-l câştigi linguşind!
De pildă,
deschide-i tu uşa,
dar parcă
e veche metoda,
nici nu te remarcă;
va fi energie-n zadar consumată-
v-a crede
c-o faci
fiind pe statul de plată.
Sau iată
şi altă
prostească metodă:
ca şefilor tăi
să le-nchini
câte-o odă.
Ei pot
să se supere chiar:
"cum se poate
că-n secţia voastră-i tot festivitate?"
Linguşeşte-aşadar
mai dibaci,
cu fineţe!
Dar de unde
fineţe
la prima juneţe?
De-asta, vezi,
eu vă vin
cu acest ajutor:
"Manual
pentru tânărul
linguşitor".
Să zicem că
şeful
un raport o să ţie-
expune
comori
de birocraţie!
O oră, ba două,
şi iar dă să-nceapă
ducându-şi
la gură
paharul cu apă,
când
şeful se-aude
deodată strigat:
"Raportul
e timpul
a fi limitat!"
Ridică-atunci glasul
cu vuiet,
ca marea,
şi cheamă "la ordine"...
toată-adunarea.
"Raportul?
E-un astru prin bezne-nălţat.
Eu cer
să continue,
fără timp limitat!"
Fii sigur-
cu-aşa înţelepte cuvinte,
la şefi te remarci,
te ţin minte.
Sau:
şeful tău are
vreo mică lucrare.
Grăbeşte,
citeşte-i-o
fără suflare.
Şi dă-ţi ochişorii
apoi
peste cap
şi behăie dulce
spre el,
ca un ţap:
"Citeam expozeul...
Roman e!
Sadea.
Să scrieţi şi versuri
eu cred
c-aţi putea!
Dar cum?
"Anti-Duhring"
nu-i de
dumneavoastră?
Nici ea
nu-i o carte
prea proastă".
Fii sigur,
asemenea vorbe cântându-i,
şi şeful
la fel te notează,
la rându-i.
Iar de-l vezi
că se plimbă
beat criţă,
în maşina poporului,
lângă el cu-o fetiţă,
prevenind calomnii,
tu-n gazetă să scrii:
"Sânt... economii...
şi economii!
Ce-i aia
economie?
La dracu`!
Dar cine susţine?
Păi, bine,
voi pe jos aţi vrea şeful să vină, săracu`,
târând după sine
servietele pline?"
Pe scenele vieţii
aşa
vei urca,
iar cei ce notează
te-or aprecia.
Dar când
linguşirea
nu-i a voastră chemare
şi glasul
nu-şi pune
căluş păcătos
şi nu ocoliţi
ce-i neruşinare-
atunci procedaţi
nu aşa,
ci pe dos!
Na-vă!
Traducere de Leo Butnaru
Într-un ceas, de-aici în colo, într-o stradelă curată

pe oameni se va prelinge greţoasă-va grăsime,
iar eu v-am deschis atâtea sipete cu versuri de mâine,
eu - al nepreţuitelor cuvinte risipitor, mână-spartă.
Iată, dumneata, bărbat ce eşti, ai în mustăţi varză -

odor din borşul nemâncat până la capăt, undeva;
iată, dumneata, femeie ce eşti, pe chip ai groasă pudra,
şi priveşti ca o stridie din găoacea obiectelor.
Voi toţi pe fluturaşul inimii poetului uriaş, cât oceanele,

vă veţi înghesui, murdari, în galoşi sau fără galoşi.
Glotaşii, înhăitaţii vor sălbătici, frământându-se furioşi,
păduchele cu o mie de capete îşi va făta picioruşele.
Dar dacă astăzi eu, hun cam brutal,

în faţa voastră n-am chef să mă strâmb, - iată,
voi dori să scuip, şi-oi face-o-n mod ideal,
eu - al nepreţuitelor cuvinte risipitor, mână-spartă.
(1913)
* Eu şi Napoleon; Editura Ideea Europeană; Bucureşti; 2008
* Prefaţă, traducere şi note de Leo Butnaru

Tînăra gardă
Globul rotească-se-ntruna,
Apele curgă cuminte.
Tînără gardă, tu, una,
Goană, galop, înainte!
Viaţa la pas nu ne place.
Steagul în ropote du-l!
Tineret, milioane, s-atace.
'Nainte! Şi tot nu-i destul.
Regimente! Pe cărţi! În întreceri!
Frămîntînd slove noi, nesătul,
să semeni idei, să le seceri...
Ia cu-asalt piscul cel mai înalt,
subsuoară să-l duci ca pe-un sul.
Să-ţi freamăte sufletul cald,
mai aprig! Şi tot nu-i destul.
Universul - covor sau scrînciob -
De stelele-molii mi-l scutură tare!
Şi poruncă dă-ntregului glob:
mai la stînga să zboare!
1923
Concluzie
Iubirea nu o vor ruina

nici certurile şi
nici orice depărtări.
Ea e împlinită
cumpănită
verificată.
Rostind solemn versu-ntraripat
jur -
iubesc neabătut
şi cu adevărat!

Dăm toată atenţia tehnicii
Comuna nu-ţi cere din mîini doar să dai,
cu mîinile goale nu-nalţi noua vatră.
Înalţi prin maşini al construcţiei strai
de blocuri de piatră!
Deci mătură boarfele capului sceptic.
Mai sînt de cărat funingini, cu carul!
Tu adu lumină cu becul electric,
cu poezia, cu abecedarul.
Pe-artişti îi slăvim şi ni-i luăm ca model...
Dar tehnicii oare, dăm toată atenţia?
Aşază-n prim-plan, slăveşte la fel
şi munca, şi tehnica nouă, şi-nvenţia.
Cu şoarecii-nvăţului vechi, la gunoi!
Iar cu noua lozincă în desfăşurare,
c-un nou mod de-a munci, cu maşinile noi,
voi, slăviţi-l pe-Octombrie cel mare.
1928
Dar voi aţi putea?

Acoperii cotidiana hartă,

brusc, izbind vopseaua din pahar;
şi oglindii în blidul de piftie
ale oceanului fălci de barbar.
Pe solzii peştilor, lucioşi, de tablă

citii chemări de buze diafane.
Dar voi
nocturne aţi putea cânta
la flautul
înaltelor burlane?

Bluza fantelui
Îmi voi coase pantaloni negri, numaidecât,

din catifeaua vocii mele, - se poate.
Şi o bluză galbenă din trei arşini de-asfinţit.
Pe bulevardul Nevski, pe dungile-i netede,
voi hoinări cu pas de Don-Juan şi fante.
Pământul las` să ţipe, băbindu-se în tihnă,

"Tu te duci să slujeşti primăverile verzi!"
Îi voi arunca soarelui, obraznic râzând larg:
"Pe netezişul asfaltului mi-i bine să graseiez!"
Au nu din motivul ca cerul e albastru, o!

iar planeta mi-i iubită în această festivă curăţare,
eu vă dăruiesc versuri, vesele, ca bi-ba-bo
şi încă ascuţite şi inutile, ca periuţele de dinţi
şi, ca periuţele de dinţi, ascuţite, fără căutare?!
Femeilor care-mi iubiţi carnea, şi tu,

fetişcană ce mă priveşti ca pe un frate,
aruncaţi cu zâmbetul în mine, poetul, -
în loc de flori le voi coasă pe bluza-mi de fante!
(1914)
De oboseală
Pământule!
Cu zdrenţele buzelor mele pătate de aur străin
lasă-mă să-ţi sărut creştetul ce cheleşte.
Cu fumul pletelor peste pojarul ochilor de cositor
lasă-mă să-nvălui ai mlaştinilor sâni căzuţi.
Auzi tu? Suntem - doi,
răniţi, hăituiţi de căprioare, -
cabrează nechezatul cailor înşeuaţi de Moarte.
Fumul de după case nu ne va ajunge din urmă
cu lungile-i braţe lăboase,
înrăind cu pâcla sa ochii ce putrezesc definitiv
în torenţialele flăcări.
Sora mea!
În azilurile de bătrâni ale veacurilor ce vin
poate că mama îmi vei găsi-o;
aruncatu-i-am însângeratul corn cu cântece.
Oricând, sare peste ogoare
hândichiul, verde iscoadă,
pre noi spre-a ne nevolnici definitiv
cu otgoanele drumurilor muradare.
(1913)
** Traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru
De vorbă cu tovarăşul Lenin

Cu vîltoarea-i năucă de treburi, de fapte,
ziua trece,-i pe ducă, un ecou din ecou.
În odaie e noapte: şi sînt singur cu Lenin -
care se uită de sus, din tablou.
El vorbeşte. Şi-i energic şi cald,
sub zburlirea mustăţii mărunte,
arcul buzelor mute... Văd. Cuvintele-i ard.
Uriaşa lui frunte strînge-n desele cute
uriaşul gîndirii umane stindard.
Mii, din ţări şi meleaguri, parcă trec pe sub el
cît pădurile, steaguri... şi cît holdele, braţe...
Sar ca ars de pe scaun. Zboară, gîndul fidel -
luminează, de dragoste. Plin de nesaţ e!
Eu, tovarăşe Lenin, n-am să ies “la raport”...
Cu-ochii-aprinşi mă prezint şi-ţi dau veste:
Pînă-n gît sîntem prinşi din efort în efort,
greu, tovarăşe Lenin, greu al dracului este,
dar vor fi împlinite toate muncile-aceste.
Dăm lumină şi haine celor mulţi, celor singuri,
scoatem fier şi cărbune mult mai mult cît cunoşti.
Dar alături de asta mai există, desigur,
şi o pleavă diversă de canalii şi proşti.
Oboseşti să te aperi şi să lupţi cu tîmpenii.
De cînd nu mai eşti tu, mulţi ne-ar vrea sub papuc.
Ticăloşii mai mişună, sînt sumedenii
pe pămînt şi în juru-i, buluc.
Un nămet de porecle, un torent de scursuri,

birocratici şi răi,
Tîrîtori pînă-n oase, os de chiaburi
şi sectari şi beţivi şi lingăi,
se proţăpesc, îşi scot pieptu-n afară,
cu insigne pe piept, farisei şi mişei.
Să le iei piuitul, nu e treabă uşoară -
vom mai avea de furcă cu ei.
Tovarăşe Lenin, pentru ani şi decenii-n

uzinele noastre şi pe-ogoarele toate,
în numele tău, tovarăşe Lenin,
chibzuim, respirăm şi răzbim şi ne-om bate!“
Vraf de treburi şi fapte, stins reflux de văpaie,
ziua trece. Sînt la lucru, din nou.
Şi e noapte-n odaie: şi singur sînt cu Lenin -
1929
*
poezia a fost scrisă la 20 ianuarie 1929, cu prilejul comemorării a cinci ani de la moartea lui
Lenin
Cum am devenit câine

Păi, acesta e totalmente de nesuportat!

De-a-ntregul, cum sunt, sunt muşcat de ură.
Mă-nfurie nu astfel, precum vouă vi s-ar întâmpla:
precum câinele la chipul lunii cu fruntea goală -
m-aş prinde
la toate a urla.
Probabil, nervii...
Voi ieşi
să mă mai plimb,
iar pe stradă nu mă voi calma, pe nimeni n-oi lăsa în pace.
Cineva mi-a strigat de seară bună.
Trebuie să-i răspund, fireşte:
Ea - mi-i cunoscută.
Vreau.
Simt -
nu pot omeneşte.
Ce-i cu obrăznicia asta?

Dorm, sau mi se pare?
M-am pipăit:
eram la fel ca altădată
chipul - acelaşi, cu care m-am obişnuit.
Îmi linsei buza,
iar de sub buză -
un colţ mi s-a ivit.
Faţa mi-o acoperii îndată, de parcă
mi-aş sufla nasul.
Mă repezii spre casă, iuţindu-mi paşii.
Ocolesc cu grijă postul de poliţie,
dar, asurzitor, răsună dintr-o dată:
"Vardiste!
O coadă!"
Dau cu mâna şi - încremenesc!

Pe asta,
mai evidentă decât colţii,
n-o observasem în nebună goană:
de sub mantou
mi se zburli o coşcogea coadă
şi-mi flutură din urmă
mare, de câine, de dulău.
Acum, ce-i de făcut?

Unul urlă şi gloata prinse a se aduna.
Celui de-al doilea i se adaugă al treilea, al patrulea.
Înghesuiră rău de tot o bătrânică.
Ea, crucindu-se, despre diavol striga ceva.
Iar când, zburlindu-şi pe mutră mustăţile-măturoaie,

năvăli gloata de haram,
enormă,
furioasă,
eu mă pusei în patru labe
şi prinsei a lătra:
Ham! ham! ham!
Dimineaţă
Ploaia-ncruntată priveşte cruciş.

Iar după
grilaj-
sumar anturaj-
ale firelor de fier
perine.
Şi pe
ele
se sprijină lejer
picioarele
răsăritelor stele.
Dar pieirea
felinarelor,
ţărilor
în coroane de gaz lampant
pentru ochi
făcu mai dureros
buchetul prostituatelor cu mers clătinat
ce înde ele nu-şi ascund
gând duşmănos.
Şi e sinistru-n
glumiţa lui
înţepătorul râset beteag-
din galbene roze
otrăvitoare
se răspândi-crescu-n
zig-zag.
Să urmărească
larmă
şi dramă
plăcut i-i ochiului:
sclav crucilor
indiferent-tihnit-suferind,
coşciugele
sordidelor lupanare
zorii le-aruncă-n glastră
cu flăcări mistuitoare.
** Traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru
Ordin de zi pe armata artei

Tîndălească bătrînele boaite.
Tîndăleala le roade.
Pe baricadele inimii, haide,
tovarăşi!
Pe baricade...
Comuniştii nu-şi lasă unghere
şi punţi de retragere.
Futurişti, viitorul vă cere
salturi mai agere!
N-ajung locomotivele, smulge-le
iureş zvîcnind ca din tun.
Dacă în cîntec nu huruie fulgere,
curentul electric la ce mai e bun?
Inima ştiu cum vă bubuie vouă;
gîfîie,
fluieră ca
Locomotivele serie nouă -
R,
Şa,
Şcia.
N-ajung vipuşti colorate,
nici soviete de deputaţi:
ca să pornească armate,
armatelor marşuri le daţi!
Tobe, prin geamuri,
cu căngile trage-le,
pe străzi du pianul,
să sune du-l,
dar să se-audă în huiete agere
tunetul.
Degeaba trudeşti în uzine,
Degeaba-n funingine zaci,
dacă holbezi
la fasturi străine
ochii buimaci.
Zvîrliţi vechiturile proaste.
Adevăruri-gunoaie-s cu lăzile.
Pieţele - sînt palatele noastre.
Peneluri - străzile.
Filele vremii
desfăcînd din peceţi,
tu revoluţiei glorie adă...
Futurişti, toboşari şi poeţi,
ieşiţi în stradă!
1918
Marşul comsomolistului
Comsomolist, în pas cadenţat!
Umăr la umăr te-adună!
Calcă, tovarăşe, mai apăsat.
Marş al nostru, răsună!
Uncheşului, muzica noastră-i e grea,

a cobe răsune-i.
În tinere rînduri, noi vom intra
în amiaza comunei.
Cine din voi pleacă fruntea şi cui?

Dă-i minţii un ghiont mai departe.
Pentru noi taină nu-i,
în nici o grosime de carte.
Nu tot ce e vechi este mort.

Cît cepele, ochii la pîndă!
Fă-ţi muşchii puternici prin sport!
Fii gata de trîntă.
Înoată prin cifre, ca peştele-n mare!

E muncă-orice zi.
Tu-nvaţă o muncă, oricare.
Sînt mii meserii.
Iar după ce gata sînt toate,
fii vesel, să rîzi nu e rău.
Şi nu zic să rîzi pe-nfundate!
Să crape şi pietrele de hohotul tău.
Se poate c-al anilor zbor

să-l ia, între vulturi, pe tata.
Eşti gata să fii un nou luptător?
Fii gata! Fii gata!
Şi tu, care ţii privirea in jos,

ridic-o! Drept umărul ţine-l!
Tovarăşe, vino voios
între tineri!

Umăr la umăr te-adună.
1923
Luaţi aminte!
Luaţi aminte!
Dacă stelele sunt totuşi aprinse -
înseamnă că cineva are nevoie de ele?
Înseamnă că cineva ţine ca ele să existe?
Înseamnă că cineva numeşte aceşti mici stropi
de scuipat
perle?
Şi, înfruntând
prăfoasa furtună de-amiază,
oarecine se rupe spre dumnezeu,
temându-se să nu întârzie,
şi plânge,
îi sărută mâna osoasă,
imploră -
numaidecât să fie vreo stea în înalt! -
se ploconeşte -
n-ar putea suporta acest chin ne-nstelat!
După care
umblă neliniştit,
însă calm la-nfăţişare.
Îi spune cuiva:
"Că doar deja poţi suporta?
Nu ţi-i teamă?
Aşa e, se pare?!"
Luaţi aminte!
Dacă stelele
sunt totuşi aprinse -
înseamnă că cineva are nevoie de aşa ceva?
Înseamnă că e necesar
ca în fiecare seară
peste acoperişuri să fie aprinsă
barem o singură stea?!
(1914)
* Traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru
Nu mai înţeleg nimic

Intrai la frizer, spusei - liniştit:

"Fiţi bun, pieptănaţi-mi urechile".
Dintr-o dată netedul frizer s-a aricit,
faţa i se alungi, ca cea
a unei pere coapte, fragile.
"Nebunule!
Roşcovanule!" -
tresăriră-săriră cuvintele.
Între culmi, sudălmile agonizau ca-n vreme veche
şi în-de-lu-u-ng
capul cuiva chicotea,
smulgându-se din gloată, ca o bătrână ridiche.
(1913)

Şi totuşi
Strada se prăbuşi ca o sifilitică.

Râul - voluptate, salivare, pretinsă urâţenie.
Lăsându-şi lenjeria pân-la ultima frunză
Grădinile s-au tolănit destrăbălate-n iunie.
De cum ieşii în stradă,

cartierul ars
ca pe-o roşcată perucă mi-l apăsai pe cap.
Oamenii sunt înspăimântaţi - în gura mea
mişcă din picioruşe un ţipăt nerumegat.
Dar nu voi fi judecat, nu voi fi lătrat -

ca unui proroc, flori mi-or presăra pe urme.
Chiar şi ăştia, căzuţii în nas, ştiu:
eu sunt poetul vostru-anume.
Precum crâşma, groaznică mi-i judecata voastră!

Printre case-n flăcări şi deplină risipire
prostituatele duce-m-or pe braţe ca pe-o sfinţenie
spre-a mă arăta domnului întru-dreptăţire.
Şi dumnezeu va plânge peste cărţulia mea!

Nu cuvinte, ci tremur închegat în bulgări grei;
apoi va alerga prin cer cu versurile-mi subsuoară
şi, sufocându-se, le va citi cunoscuţilor săi.
O palmă dată gustului public(I)

Cititorilor - Noul Dintâiul Surprinzătorul nostru manifest.
Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre.

Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului.
Trecutul e sufocant. Academia şi Puşkin - mai neînţeleşi ca hieroglifele.
Să-i aruncăm pe Puşkin, Dostoievski, Tolstoi ş.a., ş.a. de pe Nava contemporanietăţii.
Cel ce nu-şi va uita prima dragoste, nu o va cunoaşte pe ultima. Cine dintre lesne credulii şi-ar
transforma ultima Dragoste în împarfumatul desfrâu al lui Balmont? Oare în aşa ceva să se
oglindească cutezătorul suflet al zilei de azi? Care fricos, înspăimântat, nu ar cuteza să smulgă
platoşa de mucava de pe fracul negru al cătanei Briusov?
Dânşii să ne fie cei luminaţi de înzorirea nemaivăzutelor frumuseţi?
Spălaţi-vă mâinile ce s-au atins de slinul cărţilor scrise de aceşti nenumăraţi Leonid Andreev.
Toţi ăşti Maksim Gorki, Kuprin, Blok, Sologub, Avercenko, Ciornâi, Kuzmin, Bunin şi atâţi alţii
alde ei nu au nevoie decât de o vilă pe mal de râu. De obicei, o atare recompensă destinul le-o
oferă croitorilor.
De pe înălţimile zgârâie-norilor privim spre nimicnicia lor!...
Noi ordonăm să se respecte drepturile poeţilor:
- De a-şi amplifica vocabularul prin cuvinte libere, spontane şi derivate(cuvântul-noutate).
La o irezistibilă ură faţă de limbajul de până la ei.
Îngroziţi, să îndepărteze de demna lor frunte Coroana meschinei glorii de doi bani, împletită din
măturicele folosite pentru masaj la baie.
Să stea pe stânca cuvântului "Noi" din mijlocul unui ocean de fluierături şi revolte.
Iar dacă deocamdată şi în rândurile noastre se mai întâlnesc murdarele stigmate ale "bun-simţ"-
ului şi "bonton"-ului vostru, peste ele deja tremură pentru prima oară fulguraţia Noii Frumuseţi
Viitoare a Cuvântului Autotelic(suficient sieşi).
Moscova, 1912, decembrie
David Burliuk, Aleksandr Krucionîh, Vladimir Maiakovski, Viktor Hlebnikov.
O palmă dată gustului public(II)

Proclamaţie, 1913
În anul 1908 a apărut Juvelnicul juzilor. În el genialul - marele poet al contemporanietăţii -

Velimir Hlebnikov a fost editat pentru prima oară. Belferii petersburghezi insinuau că
"Hlebnikov e un nebun". Bineînţeles, dânşii nu au publicat nici una dintre lucrările celuia care
reprezenta prin sine Renaşterea Literaturii Ruse. Ruşine şi dezonoare lor!...
Timpul trecea... În anul 1913, V. Hlebnikov, A. Krucionîh, V. Maiakovski, B. Livşiţ, V.
Kandinski, Nikolai Burliuk şi David Burliuk au publicat cartea: O Palmă Dată Gustului Public.
Deja Hlebnikov nu mai era singur. În jurul său se adunase o pe scriitori care, chiar dacă mergeau
pe căi diferite, erau uniţi de o singură lozincă:
"Jos cu slova-mijloc, trăiască Cuvântul autotelic, suficient sieşi!" Criticii ruşi, aceşti negustoraşi,
aceşti plozi mucoşi născuţi de şapte luni, care suflă zi de zi în ţurluiecele lor, groşi de obraz şi
fără a fi în stare să înţeleagă frumuseţea, se revărsară într-o mare întreagă de indignare şi ură.
Nimic a mirării! - Oare chiar ei, cei educaţi încă pe băncile şcolii în spiritul poeziei descriptive,
să înţeleagă Marile revelaţii ale Contemporanietăţii?
Toţi ăşti Izmailovy sâsâitori, Homunculuşi ce se hrănesc cu resturi de la masa realismului, -

dezlănţuiţii ăştia Andreevy, Bloky, Sologuby, Voloşiny şi cei asemănători lor susţin (ce învinuire
imundă!) că noi am fi ultimii dintre "decadenţi" - şi că nu am fi adus nimic în prozodie -
nici măsuri, ritmuri, nici rime, nici ceva ce s-ar referi la prospeţimea cuvântului.
Parcă au fost îndreptăţite în literatura rusă ordinile noastre - de a respecta Drepturile poeţilor:
- de a-şi amplifica lexicul prin cuvinte libere, spontane şi derivate! - la o irezistibilă ură faţă de
limbajul de până la ei!
- de a îndepărta, îngroziţi, de demna lor frunte coroana meschinei glorii de doi bani, pe care voi o
înjghebaţi din matrici folosite pentru masaj la baie!
- de a sta pe stânca cuvântului "Noi" din mijlocul unui ocean de fluierături şi revolte!"
Pe verso au fost plasate textele:

contra lui A.Puşkin - al lui Hlebnikov,
M.Lermontov - al lui Maiakovski,
S.Nadson - al lui Burliuk,
N.Gogol - al lui A.Krucionîh.
Pentru istorie
După ce vor fi cu toţii-mpărţiţi, în rai şi iad,

pe pământ s-or face totaluri -
şi-o să iasă
că-n anul 1916
din Petrograd dispăruse lumea frumoasă.
(1916)
*din volumul "Eu şi Napoleon"; Editura Ideea Europeană; Bucureşti; 2008
Tu
Ai venit-
preocupată
întreprinzătoare.
Urletul,
statura
după ce le-ai cercetat,
văzui pur şi simplu un băiat.
Ai prins,
ai luat la inimă
şi pur şi simplu
te-ai dus să te joci-
ca fetiţa cu mingea
uşoară ca pana.
Şi fiecare -
ca o minune parcă aparte-
unde doamna s-a îngropat
sau unde fetişcana-
de vie.
"Pe unul ca ăsta să-l iubeşti?
Păi el se repede! Se-aruncă!
Probabil, e un dresaj, o îmblânzire.
Vede-se, e de la menajerie!"
Iar eu jubilez.
Nu mai este el-
jugul!
De bucurie uitând de sine,
ţopăiam,
săream ca un indian la cununie,
de atâta despovărare ce mă înălţa,
de-atâta veselie.
Secretul tinereţii
„ Tineretul“ nu-înseamnă cei care
prin poiene dosite socot că
rostul lor e - în urlete asurzitoare -
să-şi clătească gîtlejul cu votcă.
„ Tineretul“ nu-înseamnă cei care
vor pocite veşminte să poarte,
primăvara, în nopţile clare,
bătînd bulevarde...
Nu, nu-nseamnă că-s tineri aceşti
maimuţoi care-n zori roşcovane -
tot ce clocotă-n vinele lor tinereşti
irosesc în amor, după toane.
Tinereţe e asta? ...Pospai!
Că ai optsprezece-ani? Poţi să ai.
Tineretul sînt cei
care astăzi - la luptă venindu-le rîndul -
le vor spune acelor ce-au căzut pentru ei:
„ Noi schimba-vom pămîntul!...“
Tinereţe! Eşti numele, harul
luptătorilor lumii, gata-n front să se-adune,
aprinzînd viitorului farul
unor zile mai bune.
1928
Versuri despre diferenţele de gust

Calul spuse,
privind spre cămilă:
"Ce corcitură
gigantică, de cal, -
să-i plângi de milă".
Cămila însă
strigă la rândul ei:
"Parcă tu ai fi cal, tată?!
Tu
pur şi simplu nu eşti
decât o cămilă subdezvoltată".
Şi doar unul dumnezeu

cu barba şi pleata căruntă
ştia din cele făptuite
că de fapt
acestea erau animale
de neamuri diferite.
din vol. "Eu şi Napoleon" - Editura "Ideea Europeană" - Bucureşti – 2008

Sarcini până peste cap
Rău
în muncă
se scufundă
bietul
Petea
Kukuşkin.
Sarcinile
îl inundă,
până peste cap îi vin.
Uite-l,
fuge ca un cal
la
sectorul
cultural.
E văzut
adeseori
şi la radio-amatori.
Numai cât te-ntorci
sau mişti,
a ajuns
şi la chimişti.
Şi sărind,
de la chimie,
e la şah! Unde să fie?
Le cam mută
la-ntâmplare-
dă regină,
ia pion
(asta-i mica lui eroare!),
dar
încolo-i
campion.
Critică,
zvârlind un "puah",
meciul mondial
de şah.
"Aliohin? Capablanca?
Slabi... !"
îşi spune tranca-fleanca.
"Zău,
nici nu pot înţelege
ce-l tot apără pe rege?
Ăsta-i jocul?...
Nu există!
E-o mişcare
nemarxistă!
Eu,
vă spun,
nu m-aş jena -
Vrei monarhul?
Ia-ţi-l! Na!"
La şedinţe,
la discursuri-
tot aleargă
rotofei,
gâfâind
de griji
la cursuri,
curg creioanele dintr-însul,
numărai
vreo treizeş`trei!
Ştiu că l-a bătut norocul!
De şedinţe,
lung alai,
bătături
făcu
pe locul
ce slujeşte
ca să stai.
Trupul i s-a-mpuţinat
ca un abur comprimat.
Capu-i un butoi pe roate,
iar flăcăul se socoate
că-i grozav de ocupat.
Ziua, anul, programate!
Ştiinţific,
ştii.
sadea.
Vot-
după majoritate.
Se abţine
tot cu ea.
Trece-un an.
Raportul - jale.
Pui lui Petea o-ntrebare:
-Care-i fondul muncii tale
între-atâtea sarcini, care?
El
din ochi
dispreţ ţi-aruncă
şi te-acoperă
de blam:
-Când
să mă apuc de muncă,
dacă-atâtea sarcini am?
Să dea socoteală!
Tobe războinice-n lume dau sfoară.
Zăngăne arme să-nceapă măcel.
Rob după rob,
În fiece ţară
e spintecat de oţel.
Dar de ce -
foame, frig,
viaţă grea,
şi-opărită cu sînge lumea-şi poartă jelania?
Doar pentru că
undeva,
cineva,
vrea şi Albania.
Omul pe oameni îi muşcă-nrăit,
lumea se năruie ca o baracă,
doar pentru ca
prin Bosfor,
gratuit,
vase străine să treacă.
Ciuntit
văd pămîntul
ca un trunchi fără braţe,
strivit ca omida,
gemînd ca dihania,
doar pentru ca
cineva
să înhaţe
Mesopotamia.
În numele cui, stăvilarul puhoaielor
l-a spart ăst cizmoi, bădăranul?
Dumnezeu?
Libertatea-i stăpînul
războaielor?
Banul!
Cînd,
tu frunziş de pe creanga lor goală,
tu mugurul bun, tu altoiul,
cînd ai să-i chemi să dea socoteală:
De ce războiul?
1917
Vouă
Vouă, trăitori-târâtori dintr-o orgie-n alta, mai mare,

cei cu vană în baie şi calde closete!
Cum de nu vi-i ruşine nume propuse pentru decorare
să le citiţi în cloniţele din gazete?!
Ştiţi voi oare, nimicurilor, multe din care

se gândesc cum să se ghiftuiască mai abitir, -
poate că-n clipa aceasta rămâne fără picioare
porucicul Petrov lovit de schije, nimerit sub tir?
Dacă el, adus la măcelul dement,

rănit cum e, ar vedea deodată,
cum voi cu buze unsuroase de la grasul cotlet
lui Severeanin* îi cântaţi slavă înaltă!
Vouă, amatori de femei şi mâncăruri, oricâte ar fi,

aţi vrea viaţa altora să vă fie jertfită chiar azi?!
Eu mai bine, la bar, curvelor le voi servi
apă chioară cu ceva sirop de ananas!
* Severeanin(1887-1941) - poet, fondatorul egofuturismului rus.

Sîntem scriitori
În stimă-altădată erau numai genii.
Mulţimea ce poate să-ţi dea pentru vis?
De pildă îl văd pe Turgheniev
sosind la Paris.
Cătîndu-şi ospeţele şi desfătările
în societatea - zisă înaltă,
el, scriitorul cu depărtările,
gîndea la zăpezile de altădată.
De la moşie veneau bani frumoşi.
Creioane, cu metri, consumînd - rob simţirii -
dumnealui suspina :Ce frumoşi,
ce proaspeţi erau trandafirii!“
Astăzi aşa
nu mai merge să scrii.
Scriitorul îşi ia
fapte vii.
Scrie, ştiind ce anume.
Ştie eroii ce-i sînt şi ce fac.
Dacă-i un om, spune-i pe nume,
De-i coropişniţă, vîr-o în ac!
Nu flecăreli, nu distracţie cată,
ci comunismul apropiat.
Un singur lucru vrea fruntea înaltă:
să scrie simplu şi-adevărat.
Articolul e cartuşieră.
Versul cartuş.
Noi tragem la ziar, nu-n romane-galeră,
în neisprăviţi, în duşmani, în intruşi.
Romanele - cu staţiuni balneare perechi! -
a odihnă adie, a scînteie nu scapără...
Ziaristul, procuror a tot ce e vechi,
construcţia noului apără.
Eu, ziaristul, fiindcă munca-mi respect,

în aşa fel aş scrie - în presa întreagă -
încît la mine-n fereastră direct,
duşmanul să tragă.
Iar celui pe care proza roză-l îmbie
să fîlfîie aripi prin meleaguri şi sfere,
n-au decît să-i cultive trandafiri de hîrtie
revistele-sere.
La ziare să scrieţi! Nu zic cartea că-i rea,

dar eu cu ziarul mă simt pe măsură...
Iar arta lor pură, o fi artă sadea,
la horticultură cu ea!
1928
Scripca şi ceva nervi

Scripca se iritase, implorând nervos,
şi dintr-o dată izbucni în plâns,
aşa, copilăreşte,
încât bărbatul nu mai rezistă:
"Bine, bine, fie!" - zise.
Dar de fapt el obosise şi,
fără-a asculta până la capăt
pretenţiile scripcii,
o tuli pe-ardentul bulevard Kuzneţki, -
valea!
Orchestra privea nedumerită cum
se tot bocea nervoasa scripcă
fără cuvinte,
fără ritmuri
şi doar de undeva
o farfurie tâmpă
zăngăni-trăncăni:
"Ce-o fi cu asta?"
"Oare cum se poate-aşa ceva?"
Iar când heliconul -
mutră de aramă - ,
transpirat,
strigă:
"Proasto,
plângăcioaso,
şterge-ţi lacrimile!" -
eu mă ridicai
strecurându-mă, clătinat, printre note şi,
încovoiat de groaza pupitrelor,
nu ştiu de ce strigai:
"Doamne!" -
aruncându-mă de gâtu-i de lemn:
"Scripco, nu ţi se pare
că ne-asemănăm fatal? -
pentru că şi eu
urlu -
însă nu pot demonstra nimic!"
Muzicanţii râd:
"A intrat la apă!
Veni la mireasa-i de lemn!
Vai de capul lui!"
Iar mie - în cot mi-i!
Eu - sunt bun!
Dânsa - e cea mai bună
dintre suratele ei.
"Scripco, ştii ceva?
Haide să trăim împreună!
Ce zici mata?"
* Eu şi Napoleon; Editura Ideea Europeană; Bucureşti; 2008;

* Prefaţă, traducere şi note de Leo Butnaru.
Să răspundă
Bubuie, duduie toba războiului,

cheamă fierul în cei vii a-l înfige.
Din oricare ţară
rob după rob
peste-al baionetei oţel
i-aruncat.
De ce?
Tremură pământul
Flămând, dezbrăcat...

Lehamite
N-a fost să rămân acasă.

Anenski, Tiutcev, Fet*.
Iarăşi,
de dor spre oameni îndrumat,
mă duc
la cinema, la cârciumă, la bufet.
Iată mesuţa.
Înluminare.
Speranţa încurajează inima prostului.
Dar dacă-n curs de-o săptămână
atât de mult s-au schimbat ruşii,
dragii,
cu focul buzelor o să le ard obrajii.
Ridic atent ochii,

scormonesc în grămada de veşminte.
"Înapoi,
în-a-poi,
Înapoi!"
Strigă din inimă spaima ce,
în frământ, iese deja pe faţă, disperată, plictisită.
Dar n-o ascult.
Văd,
ceva mai la dreapta,
nemaiştiută nici pe uscat, nici în adânc de ape,
cuprinsă de mare străduinţă,
se porăieşe cu un picior de viţel
o preamisterioasă fiinţă.
Priveşti şi nu ştii: înfulecă sau nu înfulecă.

Priveşti şi nu ştii: respiră sau nu respiră această
curcubetă?
Doi arşini de aluat roz fără chip!
Barem de-ar fi avut vreun însemn explicativ, vreo
etichetă.
Doar că i se clatină alunecător spre umeri

a obrajilor vălurare lucioasă.
Inima-i năucită,
foc şi pară.
"Înapoi, dară!"
Ce altceva? Lasă!
Privesc în stânga.
Casc gura mirat.
Mă-ntorsei spre primul - el devenise altcumva:
în comparaţie cu a doua pocitanie
acesta, primul, -
e curat Leonardo da Vinci reînviat.
Nu sunt oameni.
Înţelegeţi
urletul chinurilor de-o mie de zile nebune?
Sufletul nu vrea mut să se ducă,
dar cui ar avea a-i spune?
M-oi arunca la pământ,

de piatră coaja obrajilor
voi roade-o până la sânge,
asfaltul în lacrimi scăldându-l.
Cu buzele istovite de jinduirea duioşiei, iată,
cu o mie de săruturi voi acoperi
a tramvaiului mutră deşteaptă.
În casă-oi intra.
M-oi lipi de tapete,
potolindu-mi cu-ncetul sufletul, cugetul.
Unde-ar exista o altă roză mai tandră
şi mai pentru ceai?
N-ai vrea-
anume ţie
bălţată
să-ţi citesc "Simplă ca mugetul"?
* - I. Annenski(1843-1912), F. Tiutcev(1803-1873), A. Fet(1820-1892) - importanţi poeţi ruşi.
* Prefaţă, traducere şi note de Leo Butnaru

A la Heine
Din ochi c-un fulger mă ţintii:
"Te-am văzut -
erai cu alta.
Eşti cel mai josnic,
cel mai ticălos..."-
şi te-ai dezlănţuit,
te-ai dezlănţuit,
te-ai dezlănţuit, ocărându-mă
nemilos.
Dar eu, dragă, sunt un pici priceput,

astfel că la o adică
mai înceteaz-o cu bubuiturile dumitale.
Odată ce fulgerul nu m-a răpus -
de tunete nici atât
nu-mi mai e frică.
Ceva despre Petersburg

De pe-acoperiş curg lacrimi în uluc,
spre palma râului schiţând o hartă;
iar în ceruri, buze ţuguiate sug
din vinete mamele ca de piatră.
Şi bolta - iată - limpede e, clară:

spre ţărmul unde marea se arată,
un beduin plouat mână-a povară
cămila Nevei, dublu cocoşată.

La ordinea zilei
La voi, tineret, ni-i speranţă şi gînd -
la voi, ce zidiţi viitorul,
din trai fără noimă un cîntec făcînd,
dînd boarfelor vechi cu piciorul!
E greu, după ani, tot să-noţi în puhoi -
zdruncinaţi or fi mulţi de-ncordare avană.
Felul traiului ăsta mustind de noroi
l-acoperă lintiţa cotidiană.
Gelozii te mai tulbură - şi te scuzi: că eşti om! -
te mai ţin ca pe jar răfuieli şi ponoase:
ba ades, c-un pistol, c-un pumnal rezolvăm
disputele noastre-amoroase.
Nu aşa! Dacă vezi că rugina-i stăpîna
peste dragostea voastră şi sfîrşitul că vine,
n-ai decît: strînge dinţii, dar ei strînge-i mîna,
spunîndu-i: - Cu bine!
Cîţi nu visează: O căsuţă aş vrea!
Şi-o grădiniţă, să mă desfete!
Şi cufere pline şi camera mea
şi portreţelul meu pe perete.“
Fericire e asta? - Ba un vis de hălpău!
Fiţi una cu clasa, voi inimi fierbinţi!
Comuna înseamnă: ce-i al meu e şi-al tău,
scăzînd, evident, periuţa de dinţi.
Oare tot ca-n trecut, bucuroşi cînd e cazul,
sau cînd, tot ca-n trecut, facem fiere,
să-necăm în trăscău tot necazul -
bucuria, în bere?
Tu, cîntece nu băuturi să-mi aduci!
Talazuri de cîntece în bolţi să se spargă!
Mai spumoase ca berea şi ca vinul mai dulci,
la inimă cîntecele-astea să meargă.
Le-i fi tuturor, că munceşti, pildă fii-le-i,

dar veşnic să ai Comuna în faţă!
Aceasta-i problema la ordinea zilei:
modul de viaţă.
1926
Iniţiatorii
Reptilă lenoasă, sobol îngălat,
timpul se tîrîie-n bot!
Energie a muncii în ritm avîntat,
fă-i vînt înainte timpului tot.
Din fire noi viaţa ta se urzi -
zi lucrătoare sau sărbătoare,
înşiruie-ţi lanţ zi lîngă zi,
flux disciplinat şi fără-ncetare.
Problemă-i de ani, nu de veacuri, comuna. -
Lîngă maşini, mai mulţi decît ieri,
specialiştii sporească întruna:
mecanici, strungari şi mineri.
Lăcătuşi, tăietori facem faţă la greu
respectîndu-ne-n muncă legămîntul cel mare.
Iniţiatorii noi sîntem, promotorii mereu
ai socialismului în desfăşurare.
La tractoare, maşini şi vagoane
daţi bătaie fierbinte;
de înfumurările americane
trecînd, să le-o luăm înainte.
Pe şantiere, în industria grea,
cu toate brigăzile în ritm avîntat,
aripi dînd planului, vom măsura
fiece pas c-un an cîştigat.
1929
Iadul oraşului
Iadul oraşului geamurile începu a le strica,

în mai mici ieduleţe, sugând luminile.
Diavoli roşcovani - automobilele - prinseră-a cabra,
chiar în pâlnia urechii explodându-şi claxoanele.
Iar colo, sub firma cu scrumbie de Kerci,

un bătrân doborât îşi căuta ochelarii, disperat,
şi izbucni în plâns, când în vârtejul serii reci,
din fugă tramvaiul găvanele spre el şi-a-ndreptat.
În gropile dintre zgârâie-nori unde ardeau zăcăminte

şi fierul trenurilor baricadase poarta de jos până sus
aeroplanul urlă, prăbuşindu-se-n prăpastia unde
soarelui rănit îndelung ochiul i s-a scurs.
Şi tot atunci - boţind a felinarelor plapumă subţirea,

noaptea făcu dragoste, biată şi dezmăţată,
iar după aştrii străzilor pe undeva şontâcăia
o lună ce nu mai trebuia nimănui, schilodită.
(1913)
Noapte cu lună
(peisaj)
Va fi şi luna.
Deja
puţin chiar este.
Dar, iat-o, plină atârnând în văzduh,
peste creste.
Probabil, astfel dumnezeu răscoleşte
cu o minunată
linguriţă de argint
în a stelelor zeamă de peşte.

Lui Ilici
Cu toate sirenele bubuind spre potrivnici,
cu toate tractoarele laolaltă-n efort,
ascultă republica, tovarăşe Ilici,
ieşind la raport...
Acum cînd au smuls şi-alungară la dracu

vechiul regim ciocoiesc,
muncitorii cu secera, cu ciocanul, cu acul,
ţie, îţi făgăduiesc:
- Stîrpind tot ce-i putred şi josnic şi rău,

vom face din muncă, sporind-o cu sete,
din inima socialismului tău,
temeiul uman al întregii planete!
1930
*
poezia a fost scrisă cu ocazia comemorării a şase ani de la moartea lui Lenin
Poetul muncitor
Se-aruncă poetului vorbe care nu-i plac:
„ La strung te-aş proba!
Ce-i versul?
Un fleac!
La muncă - eşti gingaş mata!“
Dar, poate
şi eu
La muncă mă-nham
cu dragoste, fără reproşuri.
Şi eu sînt o fabrică.
Doar coşuri nu am.
Şi poate-i mai greu
fără coşuri.
Ştiu,
nu vi-s dragi frazele mari.
Tăiaţi la stejari, munciţi cu îndemn.
Dar noi
nu sîntem oare tîmplari
şi sculptori de capete-adesea de lemn?
E lucru de cinste-n năvod să prinzi peşti.

Nu-i rău
cînd nisetri sînt rodul!
Dar şi truda poeţilor
e drept s-o cinsteşti -
nu peşti, inimi vii trag ei cu năvodul.
E greu cînd - şerpi roşii ţîşnind din furnal -
metalele-n şuier încep să cutreiere.
Dar nu stăm nici noi
ca trîntori pe-un mal!
Cu raşpelul limbii, şlefuim creiere.
Poetu-i mai mare -
ori tehnicianul
ce lumii i-aduce belşuguri şi spor?
Amîndoi.
Inimile sînt şi ele motoare. Sufletul e şi el un motor.
Egali şi tovarăşi,
acelaşi ni-i gîndul -
proletari, trup şi suflet, care pot să se-ncumete
numai ei, împreună
înfrumuseţîndu-l,
să urnească pămîntul în marşuri şi tunete.
Cu diguri opri-vom furtuna flecară.
La treabă!
De-ajuns cu oratorii,
adio!
Afară palavragii,
la moară
vorbăreţii care mai bat apa-n piuă!
1918
Portul
Cearşafurile apelor au fost sub burtă.

Pentru valuri le sfâşia un alb dinte.
Fusese urlet de sirene - de parcă la hurtă
goarne turnau amor şi pohtă ce minte.
Bărcile se lipiră de leagăne, la fiece intrare,
lângă mamele mamelor minore.
În urechile asurzitelor vapoare
ardeau cerceii de ancore.
(1912)
Iarăşi Petersburgul
În urechi - căldicele petice de bal,

iar dinspre nord - omătul cărunt -
ceaţă, cu flămândă faţă de canibal,
rumegă oameni negustoşi-pământ.
Orele suspendate, ca brutala-njurătură,

după a cincea, a şasea atârnă, greoi.
Iar din cer priveşte-o oarecare pocitură
maiestuos, precum Lev Tolstoi.
În auto(mobil)
"Ce noapte fermecătoare!"
"Asta-i cea
(arată spre duduie),
care-a fost aseară, -
ar fi chiar ea?"
Spuseră pe trotuar:
"Mai că
se răsturnă peste şine
cea
pe care o ştii".
Dintr-o dată, oraşul se scrânti.
Beat urcă pe pălării.
Firmele-şi căscară mirarea
precum gura, spăimos.
Scuipară
ba "O",
ba "S".
Iar pe culme,
unde se bocea întunecat
şi oraşul
urcase sfios,
se verifică minuţios:
greţosul "O"
şi parşivul "S".
(1913)
Licean sau constructor

Avea, mă-nţelegi, tăticuţul
copii-liceeni,
nu orice copii!
Chpiul, drăguţul,
avea frunzuliţe-argintii.
Liceul i-aşteaptă-
merg, trap,
şi-n capul tuns
-nap-
latină, cât vrei;
cât vrei
epopei.
În cap,
ca-ntr-o şură,
încap
şi gramatică,
şi matematică,
şi literatură.
"Lui Pitagora-n nădragi
toate laturile-i bagi..."
"Iar Alexei, Gordei, Serghei,
Matvei şi Gleb şi Eremei-
tocesc pe brânci,
citesc cât pot
Canossa, Barabarossa, tot..."
Vin secoli
şi-alţi secoli
se duc de haram.
Copiii-ntorc file,
sugându-le seva.
Ştiu tot ce-a-ndurat
cumătrul Adam
şi tot ce-a făcut
madam Eva.
Băgând pe-o ureche
pe alta le iese
- nimic: apă chioară-n şuvoaie trecând-
învaţă, pe-alese,
ce n-a folosit
nimănuia, nicicând.
Ani irosiţi,
căpăţânele pline.
"O, fraţi iubiţi,
n-ar fi mai bine..."
Codri de "unu"
cu braţele-ntinse,
şiruri de "zero", covrigi,
cu toptanul.
Fiul
repetă
livid ca şofranul:
"Cântă,
zeiţă,
mânia ce-aprinse
pe-Achil peleianul..."
Toceşte,
s-ajungă
- s-ar spune -
la maturitate,
la înţelepciune.
Acum
liceanul e mare
şi-o diplomă are.
Mai vesel la chip deodată,
acum,
ca un urs
se îmbată.
Acum
aliluia
maturitate
şi diploma-amin,
în scrin sânt păstrate
şi nu le mai scoate
din scrin.
Poveşti
şi gogoşi
şi-aiureală,
tot
ce li se da
cu "de la - până la..."
adică
opt ani
de toceală-
cu grijă-ntr-un an
vor uita.
Şi chiar
dacă scrie:
- "Ce-ai scris? prea-nvăţate?"
- "Lui tanti
i-am scris ilustrate".
Toceala-n stil vechi,
cu profesorii mari,
la ce-o folosiţi,
liceeni-tocilari?
Ai noştri-nvăţară
cu viaţa să-nceapă:
nu trec
prin liceu
cum trec câinii
prin apă,
şi forţa
acelei ştiinţe
li-i rază
ce muncile
omului
le uşurează.
Lumină electrică,
abur,
maşină,
tot carte înseamnă,
şi-nveţi disciplină.
Vrea
tineretul
în pas să se ţie
cu tehnica nouă
la ţesătorie.
Duzini
de duzine
de gheme
să-ncapă-n cutii,
iată nopţi
de probleme.
Ca lăzile-apoi
să se scurgă
în bandă,
şi-aici
e-o problemă interesantă.
Aici
sânt problemele
adevărate:
lăzi mari,
sau lăzi mici,
ce să cate la sate?
Muncind
să supună
a cifrelor gloată,
din greu
le conduce
o mână pătrată.
Cu dinţii
pe cifre,
acesta-i războiul
şi tinerii-l poartă-acătării -
şi asta
în toiul
"raţionalizării".
Dar cifrele
musai
s-asculte!
Şi munca-i mai mică
şi
fire-s mai multe.
Iar rubla,
uimită,
economisită,
va face
cu ochiu-i de argint,
din buget,
spre-acest tineret.
Năravul cel vechi
tot mai scoate corniţe.
Ba încă şi azi
câte-un nenea
se-nfoaie,
ştiinţa făcând-o bucăţi,
fărâmiţe,
tocind-o
ca o ghionoaie.
Da, cartea e carte.
Da-mpinge-o
cu creierul
cât mai departe.
Altminteri,
cu biciul
şi pe sus,
de urechi,
de-aici,
pe-alde-d-ăştia
duceţi-i!
Jos
liceenii cei vechi!
Trăiască
constructorii vieţii!
TÂNĂRUL Vladimir MAIAKOVSKI
Vladimir MAIAKOVSKI
(1893-1930)
Traducere de Leo BUTNARU
S-a născut în localitatea Bagdadi din Gruzia într-o famile de dvoreni. Tatăl
său activa în domeniul silviculturii. Studiază la gimnaziul din Kutaisi. După
moartea tatălui, împreună cu mama şi cele două surori se stabilesc la
Moscova (1906), unde urmează clasa a 4-a într-un gimnaziu clasic, dar, din
cauza neachitării taxei de studii, în anul următor (1908), este exmatriculat.
Preocupări marxiste, arest, 11 luni de închisoare. În detenţie, scrie un caiet
cu versuri care îi este confiscat de gardieni. În 1911, se înscrie la Şcoala
de arte plastice, face cunoştinţă cu David Burliuk (care îl consideră
„genialul meu prieten”), organizatorul grupului futurist „Hileea”. Din cauza
manifestărilor publice, în 1914 ambii sunt exmatriculaţi.
Debutează în presă cu două poeme – în almanahul „O palmă dată gustului
public” (1912). Peste un an, debutează şi editorial, cu volumul „Eu”.
Urmează serviciul militar într-o unitate de autotransport (1915-1917). Este
tot mai evident că futurismul său impetuos are un caracter romantic.
Călătoreşte în Letonia, Franţa, Germania, – mai târziu – în Statele Unite
ale Americii. Scrie impresii de călătorie, versuri, publicate în cărţi nu prea
mari. Exegeţii creaţiei sale îi aseamănă opera unei piese în 5 acte: prologul
– tragedia „Vladimir Maiakovski” (1913); primul act – poemele „Norul cu
pantaloni” (1914-1915) şi „Flautul vertebrelor” (1915); actul doi – poemele
„Război şi pace” (1915), „Omul”; actul trei – piesa „Misteriul buf” şi poemul
„150 000 000”; actul patru – poemele „Iubesc” (1922), „Despre aceasta”
(1923); actul cinci – poemul „E bine!” (1927), piesele „Ploşniţa” (1928-1929)
şi „Baia” (1929-1930); epilogul – prima şi a doua introducere la poemul „În
gura mare” (1928-1930) şi scrisoarea de dinaintea morţii (sinuciderii?)
„Tuturora” (12 aprilie 1930). Celelate lucrări ale sale se încadrează, implicit,
tipologic, în unul sau altul din aceste compartimente ale creaţiei unui autor
cu adevărat atins de geniu. De altfel, ca şi Hlebnikov, Esenin – alţi doi mari
poeţi ai avangardei, primul – totalmente devotat acestei fenomenologii, al
doilea – episodic (imaginismul).
NOAPTE
Purpuriul şi albul aruncate-s, boţite,

în verde împroşcau cu ducaţi din străinătăţi,
iar negrelor palme-ale ferestrelor adunate
li s-au împărţit galbene şi arzătoare cărţi.
Bulevardelor, pieţelor straniu nu li se pare
să vadă togi albastre pe clădirile-nalte.
Mai alergând, ca răni de galbenă culoare,
flăcările prind gleznele-n brăţări bogate.
Gloata – o sprintenă şi bălţată pisică –

înota, mlădiindu-se, de uşi ademenită;
fiecare-ar fi vrut să târască puţin, adică,
namila din râsul ca bolovanul, cotilită.
Simţind ale veşmintelor chemătoare labe,

în ochi le-mboldii c-un surâs; şi-ameninţând infernal
de-a bate-n tinichea, hohoteau progenituri arabe,
peste frunte înflorindu-şi aripi de papagal.
(1912)
DIMINEAŢĂ
Ploaia-ncruntată priveşte cruciş.

Iar după
grilaj –
sumar anturaj –
ale firelor de fier
perine.
Şi pe
ele
se sprijină lejer
picioarele
răsăritelor stele.
Dar pei-
rea felinarelor,
ţărilor
în coroane de gaz lampant
pentru ochi
făcu mai dureros
buchetul prostituatelor cu mers clătinat
ce înde ele nu-şi ascund
gând duşmănos.
Şi e sinistru-n
glumiţa lui
înţepătorul râset beteag –
din galbene roze
ortăvitoare
se răspândi-crescu-n
zig-zag.
Să urmărească
larmă
şi dramă
plăcut i-i ochiului:
sclav
crucilor
indiferent-tihnit-suferind,
coşciugele
sordidelor lupanare
zorii le-aruncă-n glastră
cu flăcări mistuitoare.
(1912)
PORTUL
Cearşafurile apelor au fost sub burtă.

Pentru valuri le sfâşia un alb dinte.
Fusese urlet de sirene – de parcă la hurtă
goarne turnau amor şi pohtă ce minte.
Bărcile se lipiră de leagăne, la fiece intrare,
lângă mamelele mamelor minore.
În urechile asurzitelor vapoare
ardeau cerceii de ancore.
(1912)
DIN STRADĂ ÎN STRADĂ
Strada,
pi-
aţa.
Faţa
bulevardelor
anilor
e mai dras-
tică.
A-
dică
peste caii de fier
prin geamurile caselor alergătoare
săriră primele cuburi.
Lebede ale gâturilor de colopotniţe-nalte,
arcaţivă-n juveţele firelor
de electricitate!
Deja în cer girafa desenat-conturată
gata-i să-mpestriţeze ruginii smocuri.
Pestriţ ca păstrăvul,
fiul
nereliefatei arături.
Scamatorul
şinele trage
dintre fălcile tramvaiului,
ascuns de cadranul turnului.
Noi suntem cuceriţi!
Căzi de baie.
Duşuri.
Ascensor.
Dezleagă al sufletului corsaj.
Palmele-ţi ard propriul trupşor.
Strigă sau nu striga:
”Eu nu am vrut!” –
dur e
garoul
remuşcărilor.
Vântul ghimpos
coşului
îi zmulge
smocul lânei fumuriu.
Un felinar pleşuv
languros îi scoate
străzii ciorapul
negru-cărbuniu.
(1913)
EU
Pe caldarâmul sufletului meu

măcinat de necunten mers
paşii deliranţilor
împletesc urmele frazelor dure cu
şi fără-nţeles.
Anume unde oraşele
sunt spânzurate
şi în ştreangul norilor
îcremeniră ale turnurilor grumaji ca
strâmbe interjecţii –
într-acolo merg
să bocesc de unul singur
vardiştii
răstigniţi pe intersecţii.
2. Câteva cuvinte despre soţia mea
Pe a nemaiştiutelor mări depărtate plaje

trece luna –
soţia mea.
Roşcovană amantă.
După al ei echipaj
guraliv se-ntinde gloata de constelaţii pestriţ dungate.
Se cunună cu al automobilelor garaj,
se sărută cu chioşcurile ziarelor deocheate,
iar trena căii lactee coafată-paj
e-mpodobită cu sclipitoare paiete.
Cu mine însă cum rămâne?
Celui ars de fiebră cobiliţa sprâncenelor
din fântânile ochilor îi aduse recile găleţi.
În mătasea lacurilor tu te legănai,
coapsele-ţi cântau ca o vioară de chihlimbar.
Pe plaiuri unde-i rău de-acoperiş,
nu vei prinde pasărea măiastră.
Mă înec în bulevarde, învăluit de tânga vânturatului nisipiş:
că aceasta este chiar fiica ta –
melodia mea
în ciorapi ajuraţi
lângă cafenea!
3. Câteva cuvinte despre mama mea
Am mamă pe tapetele cu albăstriţe.

Iar eu mă plimb pestriţ împăunat,
Vârtejite pâlcuri de romaniţe, măsurând cu pasul, le chinui.
Va prinde vântul a cânta la oboaie ruginoase,
voi aştepta la geam,
crezând
că voi vedea din nou norul
ce se aşează pe acoperişuri de case.
Iar spre mama bolnavă
se perindă freamătul norodului
de la pat până-n ungherul pustiu.
Mama ştie –
Astea-s vrafuri de gânduri demente
ce ies din al fabricei Şustov* acoperiş negriu.
Şi când fruntea-mi încununată de pălăria de fetru
geamul ce se stinge o va-nsângera,
voi spune,
cu basul meu despicând urletul vântului:
„Mamă,
dacă mi se va face milă
de glastra chinurilor tale,
lovită de tocurile dansului de nori
zdrăngănit la banjo –
cine ar fi să mângâie mâinile de aur,
frânte de-o firmă-n vitrinele Avanţo?**...”
________
*Fabrica Şustov – a industriaşului N. Şustov, mare producător de coniacuri.
**Vanţo – magazinul de articole de artă al lui B. A. Avanţo (nume rusificat
după italienescul d’Avanzo).
Câteva cuvinte despre mine însumi
Îmi place să privesc cum mor copiii.

În lovitura râsetului aţi observat val înceţoşat
întins după tristeţe ca o trompă?
Iar eu –
în sala de lectură a străzilor –
atât de des răsfoii al sicriului tom.
Cu degete ude
miezul nopţii mă pipăia
pe mine şi gardul putrezind de boală
şi cu stropii de ploaie pe chelia-cupolă
alerga dement turnul de catedrală.
Văd – Hristos a evadat din icoane,
poala tunicii fluturând în vânt
i-o săruta, plângând, moina apostată.
Strig, în price cu chirpiciul,
înfigând frenetic cuţitul slovelor
în a cerului carne umflată:
„Soare!
Tatăl meu!
Barem ţie-ţi fie milă, nu mă chinui!
Anume sângele meu vărsat de tine curge drum-lung,
prin lume se duce.
Anume sufletul meu
ca petece de nori sfâşiaţi
pe fundalul cerului ars
se vede pe-a clopotniţei ruginită cruce!
Timpule!
Barem tu, iconar şontâcăit,
chipul mi-l schimonoseşte-n culori
pentru capela de pocitanii a veacurilor.
Eu sunt singur ca ultimul ochi
al omului ce se duce-n împărăţia orbilor!”
(1913)
Vladimir Maiakovski
(1893 - 1930)
„Lenin
ca şi înainte
pulsează în inimi şi tîmple
ca o vie, eternă,
primăvară a lumii...“
„Haraşo!“ - „Poemul lui Octombrie“, Capitolul XVIII
Prezentare
Maiakovski, Vladimir Vladimirovici -

poet şi dramaturg rus sovietic. Lirică
impetuoasă, transpunînd în plan universal
revolta individuală anti-burgheză a
poetului, ce se impune prin structura
formală dinamică, abruptă, prin
uimitoarea construcţie a ritmurilor, prin
folosirea tonului limbii vorbite şi a
sugestivelor asociaţii metaforice.
După începuturi influenţate de
futurism (Fleita-pozvonocnik - „Flautul
vertebrelor“, 1915; Oblako v ştanah -
„Norul cu pantaloni“, 1915; Celovek -
„Omul“, 1917), a evoluat spre o lirică
militantă - dominată de concepţia sa
estetică, bazată pe ideea comenzii sociale
-, închinată acţiunii, mişcării, vieţii intens
revoluţionare (poemele 150.000.000,
1920; Vladimir Ilici Lenin,
1925; Haraşo! - „Poemul lui Octombrie“,
1927;Vo veş golos - „În gura mare“,
1930). Teatru satiric de mare virulenţă, în
care predomină stilul publicistic
(Misteriia-Buf - „Misterul buf“,
1918;Klop - „Ploşniţa“, 1928; Bania -
„Baia“, 1929). A condus
revistele Krokodil, Lef şi Novîi Lef.
Poezii
Să dea socoteală! Marşul comsomolistului
Ei şi! De vorbă cu tovarăşul Lenin
Ordin de zi pe armata artei Tînăra gardă
Sîntem scriitori Iniţiatorii
Poetul muncitor Apucaţi viitorul de chică
Secretul tinereţii Lui Ilici
Marşul pe stîngul La ordinea zilei
Să dea socoteală!
Tobe războinice-n lume dau sfoară.

Zăngăne arme să-nceapă măcel.
Rob după rob,
În fiece ţară
e spintecat de oţel.
Dar de ce -
foame, frig,
viaţă grea,
şi-opărită cu sînge lumea-şi poartă jelania?
Doar pentru că
undeva,
cineva,
vrea şi Albania.
Omul pe oameni îi muşcă-nrăit,
lumea se năruie ca o baracă,
doar pentru ca
prin Bosfor,
gratuit,
vase străine să treacă.
Ciuntit
văd pămîntul
ca un trunchi fără braţe,
strivit ca omida,
gemînd ca dihania,
doar pentru ca
cineva
să înhaţe
Mesopotamia.
În numele cui, stăvilarul puhoaielor
l-a spart ăst cizmoi, bădăranul?
Dumnezeu?
Libertatea-i stăpînul
războaielor?
Banul!
Cînd,
tu frunziş de pe creanga lor goală,
tu mugurul bun, tu altoiul,
cînd ai să-i chemi să dea socoteală:
De ce războiul?
1917
Ordin de zi pe armata artei
Tîndălească bătrînele boaite.

Tîndăleala le roade.
Pe baricadele inimii, haide,
tovarăşi!
Pe baricade...
Comuniştii nu-şi lasă unghere
şi punţi de retragere.
Futurişti, viitorul vă cere
salturi mai agere!
N-ajung locomotivele, smulge-le
iureş zvîcnind ca din tun.
Dacă în cîntec nu huruie fulgere,
curentul electric la ce mai e bun?
Inima ştiu cum vă bubuie vouă;
gîfîie,
fluieră ca
Locomotivele serie nouă -
R,
Şa,
Şcia.
N-ajung vipuşti colorate,
nici soviete de deputaţi:
ca să pornească armate,
armatelor marşuri le daţi!
Tobe, prin geamuri,
cu căngile trage-le,
pe străzi du pianul,
să sune du-l,
dar să se-audă în huiete agere
tunetul.
Degeaba trudeşti în uzine,
Degeaba-n funingine zaci,
dacă holbezi
la fasturi străine
ochii buimaci.
Zvîrliţi vechiturile proaste.
Adevăruri-gunoaie-s cu lăzile.
Pieţele - sînt palatele noastre.
Peneluri - străzile.
Filele vremii
desfăcînd din peceţi,
tu revoluţiei glorie adă...
Futurişti, toboşari şi poeţi,
ieşiţi în stradă!
1918
Poetul muncitor
Se-aruncă poetului vorbe care nu-i plac:

„La strung te-aş proba!
Ce-i versul?
Un fleac!
La muncă - eşti gingaş mata!“
Dar, poate
şi eu
La muncă mă-nham
cu dragoste, fără reproşuri.
Şi eu sînt o fabrică.
Doar coşuri nu am.
Şi poate-i mai greu
fără coşuri.
Ştiu,
nu vi-s dragi frazele mari.
Tăiaţi la stejari, munciţi cu îndemn.
Dar noi
nu sîntem oare tîmplari
şi sculptori de capete-adesea de lemn?
E lucru de cinste-n năvod să prinzi peşti.

Nu-i rău
cînd nisetri sînt rodul!
Dar şi truda poeţilor
e drept s-o cinsteşti -
nu peşti, inimi vii trag ei cu năvodul.
E greu cînd - şerpi roşii ţîşnind din furnal -
metalele-n şuier încep să cutreiere.
Dar nu stăm nici noi
ca trîntori pe-un mal!
Cu raşpelul limbii, şlefuim creiere.
Poetu-i mai mare -
ori tehnicianul
ce lumii i-aduce belşuguri şi spor?
Amîndoi.
Inimile sînt şi ele motoare. Sufletul e şi el un motor.
Egali şi tovarăşi,
acelaşi ni-i gîndul -
proletari, trup şi suflet, care pot să se-ncumete
numai ei, împreună
înfrumuseţîndu-l,
să urnească pămîntul în marşuri şi tunete.
Cu diguri opri-vom furtuna flecară.
La treabă!
De-ajuns cu oratorii,
adio!
Afară palavragii,
la moară
vorbăreţii care mai bat apa-n piuă!
1918
Marşul pe stîngul
În marşuri mulţimea să treacă!

Prea vîntură vorbele boabe de mazăre...
Clănţăii
să tacă!
Aveţi cuvîntul,
tovarăşe „Mausere“
În legile de la Adam
mai crede vreunul, nătîngul?
Mîrţoaga istoriei vom pune-o în ham.
Stîng,
stîng,
stîngul!
Porniţi ca vîntul,
Bluze albastre!
V-aşteaptă oceanele
în canonadă.
Au ruginit oare cuirasatele noastre
în radă?
Cînd leul britanic întruna
mă mîrîie,
nu, n-o să gîngur.
Nu poate fi învinsă comuna.
Stîng,
stîng,
stîngul!
Trec prin munţii mîhnirilor

oameni,
spre platou-nsorit, uriaş,
peste-o lume de molimi,
şi tărîmuri de foame,
trec milioanele-n marş.
Ne-mpresură focul, urgia?
Împreună cu voi, şi potopul înfrîngu-l!
Nu poate fi învinsă Rusia.
Stîng,
stîng,
stîngul!
Ochi-vulturesc, te deschide înaltului!

La sirenele vechi, noi n-avem urechi.
Strîngeţi,
voi degete,-ale proletariatului,
gîtlejul orînduirilor vechi!
Daţi bolta deoparte cu pieptul!
Cu steaguri să-i umpleţi adîncul!
Cine porneşte cu dreptul?
Stîng,
stîng,
stîngul!
1918
Marşul comsomolistului

Umăr la umăr te-adună!
Uncheşului, muzica noastră-i e grea,

a cobe răsune-i.
În tinere rînduri, noi vom intra
în amiaza comunei.
Cine din voi pleacă fruntea şi cui?

Dă-i minţii un ghiont mai departe.
Pentru noi taină nu-i,
în nici o grosime de carte.
Nu tot ce e vechi este mort.

Cît cepele, ochii la pîndă!
Fă-ţi muşchii puternici prin sport!
Fii gata de trîntă.
Înoată prin cifre, ca peştele-n mare!

E muncă-orice zi.
Tu-nvaţă o muncă, oricare.
Sînt mii meserii.
Iar după ce gata sînt toate,

fii vesel, să rîzi nu e rău.
Şi nu zic să rîzi pe-nfundate!
Să crape şi pietrele de hohotul tău.
Se poate c-al anilor zbor

să-l ia, între vulturi, pe tata.
Eşti gata să fii un nou luptător?
Fii gata! Fii gata!
Şi tu, care ţii privirea in jos,

ridic-o! Drept umărul ţine-l!
Tovarăşe, vino voios
între tineri!

Umăr la umăr te-adună.
1923
Tînăra gardă
Globul rotească-se-ntruna,
Apele curgă cuminte.
Tînără gardă, tu, una,
Goană, galop, înainte!
Viaţa la pas nu ne place.
Steagul în ropote du-l!
Tineret, milioane, s-atace.
Regimente! Pe cărţi! În întreceri!
Frămîntînd slove noi, nesătul,
să semeni idei, să le seceri...
Ia cu-asalt piscul cel mai înalt,
subsuoară să-l duci ca pe-un sul.
Să-ţi freamăte sufletul cald,
mai aprig! Şi tot nu-i destul.
Universul - covor sau scrînciob -
De stelele-molii mi-l scutură tare!
Şi poruncă dă-ntregului glob:
mai la stînga să zboare!
1923
Apucaţi viitorul de chică
Viitorul, el singur, o să vină prea-ncet.

Să-l aducem mai iute nu strică.
Prinde-l, dar, de urechi, tineret!
Pionierule, apucă-l de chică!
Nu-i crăiasa din basme comuna,
să visezi nopţi de-a rîndul la ea.
Tu socoate, gîndeşte-te-ntruna,
şi nici faptele mici nu uita.
Comunismul nu-i numai pămîntul,
numai munca din fabrici... E la masă, aci,
şi-n familia ta şi-ntre-ai tăi, învăţîndu-l
şi-n viaţa de fiece zi.
Pot mitralierele frontul să-l ţină,
războiul nu doar la atît se rezumă.
Nici problema căminului nu ni-i străină:
nici cu ea nu-i de glumă.
Cel care în silă răspunde la toate,
bîrîind toată ziua, scîrţîind fără spor,
cel care sucombă-n cîntări leşinate,
acela nu ştie ce e viitor.
Problema căminului cine nu-şi pune
se culcă-ntre flori de hîrtie;
la poarta vieţii de mîine-o să sune
zadarnic. Nu-l ştie.
O şubă-i şi vremea - de-o ţii în odaie -
mîncată de molia felului vieţii...
Tu scutură-i vremii-nvechitele straie
şi, tînăr, fii steag tinereţii!
1925
La ordinea zilei
La voi, tineret, ni-i speranţă şi gînd -

la voi, ce zidiţi viitorul,
din trai fără noimă un cîntec făcînd,
dînd boarfelor vechi cu piciorul!
E greu, după ani, tot să-noţi în puhoi -
zdruncinaţi or fi mulţi de-ncordare avană.
Felul traiului ăsta mustind de noroi
l-acoperă lintiţa cotidiană.
Gelozii te mai tulbură - şi te scuzi: că eşti om! -
te mai ţin ca pe jar răfuieli şi ponoase:
ba ades, c-un pistol, c-un pumnal rezolvăm
disputele noastre-amoroase.
Nu aşa! Dacă vezi că rugina-i stăpîna
peste dragostea voastră şi sfîrşitul că vine,
n-ai decît: strînge dinţii, dar ei strînge-i mîna,
spunîndu-i: - Cu bine!
Cîţi nu visează: „O căsuţă aş vrea!
Şi-o grădiniţă, să mă desfete!
Şi cufere pline şi camera mea
şi portreţelul meu pe perete.“
Fericire e asta? - Ba un vis de hălpău!
Fiţi una cu clasa, voi inimi fierbinţi!
Comuna înseamnă: ce-i al meu e şi-al tău,
scăzînd, evident, periuţa de dinţi.
Oare tot ca-n trecut, bucuroşi cînd e cazul,
sau cînd, tot ca-n trecut, facem fiere,
să-necăm în trăscău tot necazul -
bucuria, în bere?
Tu, cîntece nu băuturi să-mi aduci!
Talazuri de cîntece în bolţi să se spargă!
Mai spumoase ca berea şi ca vinul mai dulci,
la inimă cîntecele-astea să meargă.
Le-i fi tuturor, că munceşti, pildă fii-le-i,

dar veşnic să ai Comuna în faţă!
Aceasta-i problema la ordinea zilei:
modul de viaţă.
1926
Ei şi!
Desface ochi cît baniţa

Gazeta... Parcă muşcă.
Ne mai împroaşcă graniţa
miros de praf de puşcă.
Aceste ştiri, cu miile,
ne-nvaţă în furtună.
Ni-s bune bucuriile,
tristeţea nu e bună.
Furtunile istoriei,
oceanul cît l-or bate,
cu vasele victoriei
le-om spinteca pe toate.
1927
Sîntem scriitori
În stimă-altădată erau numai genii.

Mulţimea ce poate să-ţi dea pentru vis?
De pildă îl văd pe Turgheniev
sosind la Paris.
Cătîndu-şi ospeţele şi desfătările
în societatea - zisă înaltă,
el, scriitorul cu „depărtările“,
gîndea la zăpezile de altădată.
De la moşie veneau bani frumoşi.
Creioane, cu metri, consumînd - rob simţirii -
dumnealui suspina :„Ce frumoşi,
ce proaspeţi erau trandafirii!“
Astăzi aşa
nu mai merge să scrii.
Scriitorul îşi ia
fapte vii.
Scrie, ştiind ce anume.
Ştie eroii ce-i sînt şi ce fac.
Dacă-i un om, spune-i pe nume,
De-i coropişniţă, vîr-o în ac!
Nu flecăreli, nu distracţie cată,
ci comunismul apropiat.
Un singur lucru vrea fruntea înaltă:
să scrie simplu şi-adevărat.
Articolul e cartuşieră.
Versul cartuş.
Noi tragem la ziar, nu-n romane-galeră,
în neisprăviţi, în duşmani, în intruşi.
Romanele - cu staţiuni balneare perechi! -
a odihnă adie, a scînteie nu scapără...
Ziaristul, procuror a tot ce e vechi,
construcţia noului apără.
Eu, ziaristul, fiindcă munca-mi respect,

în aşa fel aş scrie - în presa întreagă -
încît la mine-n fereastră direct,
duşmanul să tragă.
Iar celui pe care proza roză-l îmbie
să fîlfîie aripi prin meleaguri şi sfere,
n-au decît să-i cultive trandafiri de hîrtie
revistele-sere.
La ziare să scrieţi! Nu zic cartea că-i rea,

dar eu cu ziarul mă simt pe măsură...
Iar arta lor pură, o fi artă sadea,
la horticultură cu ea!
1928
Secretul tinereţii
„Tineretul“ nu-înseamnă cei care

prin poiene dosite socot că
rostul lor e - în urlete asurzitoare -
să-şi clătească gîtlejul cu votcă.
„Tineretul“ nu-înseamnă cei care
vor pocite veşminte să poarte,
primăvara, în nopţile clare,
bătînd bulevarde...
Nu, nu-nseamnă că-s tineri aceşti
maimuţoi care-n zori roşcovane -
tot ce clocotă-n vinele lor tinereşti
irosesc în amor, după toane.
Tinereţe e asta? ...Pospai!
Că ai optsprezece-ani? Poţi să ai.
Tineretul sînt cei
care astăzi - la luptă venindu-le rîndul -
le vor spune acelor ce-au căzut pentru ei:
„Noi schimba-vom pămîntul!...“
Tinereţe! Eşti numele, harul
luptătorilor lumii, gata-n front să se-adune,
aprinzînd viitorului farul
unor zile mai bune.
1928
Comuna nu-ţi cere din mîini doar să dai,

cu mîinile goale nu-nalţi noua vatră.
Înalţi prin maşini al construcţiei strai
de blocuri de piatră!
Deci mătură boarfele capului sceptic.
Mai sînt de cărat funingini, cu carul!
Tu adu lumină cu becul electric,
cu poezia, cu abecedarul.
Pe-artişti îi slăvim şi ni-i luăm ca model...
Dar tehnicii oare, dăm toată atenţia?
Aşază-n prim-plan, slăveşte la fel
şi munca, şi tehnica nouă, şi-nvenţia.
Cu şoarecii-nvăţului vechi, la gunoi!
Iar cu noua lozincă în desfăşurare,
c-un nou mod de-a munci, cu maşinile noi,
voi, slăviţi-l pe-Octombrie cel mare.
1928
De vorbă cu tovarăşul Lenin
[Poezia a fost scrisă la 20 ianuarie 1929, cu prilejul

comemorării a cinci ani de la moartea lui Lenin.]
Cu vîltoarea-i năucă de treburi, de fapte,

ziua trece,-i pe ducă, un ecou din ecou.
În odaie e noapte: şi sînt singur cu Lenin -
El vorbeşte. Şi-i energic şi cald,
sub zburlirea mustăţii mărunte,
arcul buzelor mute... Văd. Cuvintele-i ard.
Uriaşa lui frunte strînge-n desele cute
uriaşul gîndirii umane stindard.
Mii, din ţări şi meleaguri, parcă trec pe sub el
cît pădurile, steaguri... şi cît holdele, braţe...
Sar ca ars de pe scaun. Zboară, gîndul fidel -
luminează, de dragoste. Plin de nesaţ e!
„Eu, tovarăşe Lenin, n-am să ies «la raport»...
Cu-ochii-aprinşi mă prezint şi-ţi dau veste:
Pînă-n gît sîntem prinşi din efort în efort,
greu, tovarăşe Lenin, greu al dracului este,
dar vor fi împlinite toate muncile-aceste.
Dăm lumină şi haine celor mulţi, celor singuri,
scoatem fier şi cărbune mult mai mult cît cunoşti.
Dar alături de asta mai există, desigur,
şi o pleavă diversă de canalii şi proşti.
Oboseşti să te aperi şi să lupţi cu tîmpenii.
De cînd nu mai eşti tu, mulţi ne-ar vrea sub papuc.
Ticăloşii mai mişună, sînt sumedenii
pe pămînt şi in juru-i, buluc.
Un nămet de porecle, un torent de scursuri,

birocratici şi răi,
Tîrîtori pînă-n oase, os de chiaburi
şi sectari şi beţivi şi lingăi,
se proţăpesc, îşi scot pieptu-n afară,
cu insigne pe piept, farisei şi mişei.
Să le iei piuitul, nu e treabă uşoară -
vom mai avea de furcă cu ei.
Tovarăşe Lenin, pentru ani şi decenii-n

uzinele noastre şi pe-ogoarele toate,
în numele tău, tovarăşe Lenin,
chibzuim, respirăm şi răzbim şi ne-om bate!“
Vraf de treburi şi fapte, stins reflux de văpaie,
ziua trece. Sînt la lucru, din nou.
Şi e noapte-n odaie: şi singur sînt cu Lenin -
1929
Iniţiatorii
Reptilă lenoasă, sobol îngălat,

timpul se tîrîie-n bot!
Energie a muncii în ritm avîntat,
fă-i vînt înainte timpului tot.
Din fire noi viaţa ta se urzi -
zi lucrătoare sau sărbătoare,
înşiruie-ţi lanţ zi lîngă zi,
flux disciplinat şi fără-ncetare.
Problemă-i de ani, nu de veacuri, comuna. -
Lîngă maşini, mai mulţi decît ieri,
specialiştii sporească întruna:
mecanici, strungari şi mineri.
Lăcătuşi, tăietori facem faţă la greu
respectîndu-ne-n muncă legămîntul cel mare.
Iniţiatorii noi sîntem, promotorii mereu
ai socialismului în desfăşurare.
La tractoare, maşini şi vagoane
daţi bătaie fierbinte;
de înfumurările americane
trecînd, să le-o luăm înainte.
Pe şantiere, în industria grea,
cu toate brigăzile în ritm avîntat,
aripi dînd planului, vom măsura
fiece pas c-un an cîştigat.
1929
Lui Ilici
[Poezia a fost scrisă cu ocazia comemorării a şase ani

de la moartea lui Lenin.]
Cu toate sirenele bubuind spre potrivnici,

cu toate tractoarele laolaltă-n efort,
ascultă republica, tovarăşe Ilici,
ieşind la raport...
Acum cînd au smuls şi-alungară la dracu
vechiul regim ciocoiesc,
muncitorii cu secera, cu ciocanul, cu acul,
ţie, îţi făgăduiesc:
- Stîrpind tot ce-i putred şi josnic şi rău,

vom face din muncă, sporind-o cu sete,
din inima socialismului tău,
temeiul uman al întregii planete!
1930
MIA | Secţiunea română | Literatură

Vladimir Maiakovski

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vladimir Maiakovski

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Norul cu Pantaloni

Visând tolănit pe creierul moale,

În sufletul meu bătrâneţea loc n-are,

Ce-mi tot umblaţi cu leşinături!

Vino să-nveţi, din saloanele tale,

Pot, de vreţi, să m-arăt de cărnuri turbat,

Nu cred într-o Nisă de carnaval!

Credeţi cumva că vorbeşte-n delir fantezia?

Nici nu mai sunt de recunoscut:

Că eşti bronzat ce-ar mai conta!,

C-un asemenea trup, gânduri vane:

Miezul nopţii  cuţit 

Ploaia cu şuier să intre încearcă,

Abia s-a mişcat,

Tencuielile-mi cad, petic cu petic.

Emulsie grea, de nămol, e noapte-n odaie.

Tu. Ai intrat. Cum s-ar face de zi.

Aşa îmi spuneai

Şi furată mi-ai fost…

Mă aţii, ţi-e uşor:

La lume se-ntoarce cu spatele:

Sunt singur, cu ochii în lacrimi,

Dar nu, înainte de-a-ncepe-o cântare,

În timp ce fierb şi scârţie rime

Umflându-ne-n pene trufaşe,

Strada-n tăcere cu chin se-ndopa,

I-au ros, paşii, pieptul.

Spre-alde Krupp şi-alţi Kruppşori se încruntă oraşul

Poeţii-o iau razna

Noi, cei robuşti, cu pasul de-un stânjen,

Să-i rugăm să ne-ajute, cu cuţitul la os,

Doi bani nu contează la mine cuvintele,

Nu-n rugi e nădejdea, ci-n muşchi şi în vine.

Golgote de auditorii-am urcat

De-acolo unde priviri boante n-or trece,

Eu îi sunt precursorul hulit;

Poet să te chemi, de ce-ai cutezat,

Frământat doar de un gând

Pământul, în faţă-mi, se va oferi

Sălbatece tunete prin nori vin de-a dura

În poalele norilor încurcat,

Veţi zice că soarele

Hei, şomeri, moartea vrea să v-agaţe!

Să-şi amintească lumea de rana

Pentru ca steaguri să se zbată mai tare,

Te dezlănţuie, tu, nebunie,

Zgribulit, prin cârciumi m-afund,

Şablon mâzgălit, la ce-ai da lumină

Eu, ce maşinile Angliei cânt,

Când glasul îmi bubuie

Maria! Maria! Maria!

Cu patru etaje de guşi,

Lucesc de grăsime, întinşi pe-ndelete,

Nu-ţi fie teamă,

Sângele inimii-ntipăreşte în drum

Când, cu anii poveri, pentru mine

Muindu-ţi întruna privirea blajină

Mai omniprezent să fii tu,

L-am crezut ditai atotputernic

(traducere: Cicerone Theodorescu)

Apucaţi viitorul de chică

Atitudine faţă de domnişoară

În acea seară se decidea-

Miezul nopţii cuţit