1

Truman Capote
CU SÂNGE RECE
O relatare fidelă a unei crime multiple și a urmă rilor ei

Traducere din limba engleză de

Constantin Popescu

POLIROM
2011

2
 Truman Capote, pe adevă ratul să u nume Truman Streckfus Persons,
s-a nă scut la 30 septembrie 1924, la New Orleans și, după divorțul
pă rinților, a fost crescut de familia mamei sale într-un oră șel din Alabama.
Câ nd aceasta se recă să torește cu un om de afaceri cubanez, Capote se mută
la New York și adoptă numele tată lui să u vitreg. La 17 ani, își întrerupe
studiile și se angajează la The New Yorker; curâ nd, începe să -și publice
povestirile în prestigioase reviste literare, iar în 1948 îi apare romanul Alte
glasuri, alte încăperi (Polirom, 2006), care se bucură de un enorm succes și îl
impune în atenția criticilor ca pe una dintre cele mai mari speranțe ale
prozei americane. Dintre că rțile și piesele de teatru publicate ulterior ( A
Tree of Night and Other Stories, 1949; The Grass Harp, 1951; Breakfast at
Tiffany’s, 1958; Cu sânge rece, 1966; Muzică pentru cameleoni, 1980), multe
sunt obiectul unor ecraniză ri celebre, consolidâ ndu-i definitiv reputația și
mai ales stilul: o combinație irezistibilă de nonconformism, ironie,
rafinament psihologic și complexitate stilistică .
Cu sânge rece este romanul cel mai cunoscut al lui Truman Capote, cu
un succes imens atâ t la public, câ t și la critică , lansâ nd totodată la vremea sa
un nou gen de roman, «de nonficțiune», cum l-a numit autorul. Cartea
prezintă într-un stil elegant și bine calibrat o crimă multiplă ce a fă cut furori
în ziarele de la sfâ rșitul anului 1959: patru membri ai unei familii prospere
din Kansas au fost asasinați în casa lor, de doi escroci mă runți, în că utarea
unui seif inexistent. Capote reconstituie minuțios ultima zi din viața
victimelor, trecutul și psihologia complicată a criminalilor, peripețiile și
transformă rile subtile prin care trec aceștia după să vâ rșirea crimei și pâ nă
câ nd sunt prinși, judecați și executați. Capote pă trunde câ t se poate de adâ nc
în mintea protagoniștilor să i, dezvă luindu-le motivațiile, angoasele și
iluziile, fă ră să -și exprime direct nicio poziție morală față de criminali sau
condamnarea lor la moarte. Autorul își maschează prezența prin adoptarea
unei priviri ce analizează totul cu același interes, construind un hibrid
curios, roman realist cu o structură perfect echilibrată și reportaj ultrastilat,
imaginativ în același timp. Procesul de creație a acestei că rți constituie și
subiectul filmului Capote (2005), cu Philip Seymour Hoffman în rolul
scriitorului.

3
 Pentru Jack Dunphy și Harper Lee Cu toată dragostea și recunoștința
mea

Frères humains qui après nous vivez,

N’ayez les cuers contre nous endurcis,
Car, se pitié de nous povres avez,
Dieu en aura plus tost de vous mercis.
Frați muritori, ce după noi viați,
Cu inima de piatră nu ne fiți,
Căci dacă de noi, bieții, vă-ndurați,
De Domnu-n mila lui veți fi primiți.1

Francis Villon – Balada spânzuraților

Mulțumiri
Întreg materialul din această carte care nu provine din propriile mele
observații e extras din documente oficiale sau e rezultatul interviurilor cu
persoane direct implicate, de cele mai multe ori interviurile desfă șurâ ndu-se
pe o perioadă îndelungată . Deoarece acești „colaboratori” apar în text, ar fi
inutil să -i mai menționez aici. Cu toate acestea, doresc să le mulțumesc pe
cale oficială , că ci fă ră cooperarea lor plină de ră bdare, sarcina mea ar fi fost
imposibilă . De asemenea, nu-i voi trece în revistă pe toți cetă țenii din ținutul
Finney care, deși nepomeniți în aceste pagini, au oferit autorului o
ospitalitate și o prietenie pe care acesta o poate întoarce, dar nicidecum
ră splă ti. Aș dori totuși să mulțumesc anumitor persoane care au avut o
contribuție cu totul deosebită în redactarea operei mele: doctorului James
MeCain, președintele Universită ții de Stat din Kansas; domnului Logan
Sanford și membrilor Biroului de Investigații din Kansas; domnului Charles
McAtee, directorul Penitenciarelor de Stat din Kansas; domnului Clifford R.
Hope Jr., care mi-a acordat un ajutor neprețuit în problemele legale și, în
sfâ rșit, dar nu mai puțin important, domnului William Shawn, de la revista
1
François Villon – Balade și alte poeme, traducere de Dan Botta, Editura pentru Literatură,
1956.

4
The New Yorker, care m-a încurajat să întreprind acest proiect și pe a că rui
apreciere m-am bizuit de la început pâ nă la sfâ rșit.

T.C.

5
 I.
ULTIMII OAMENI PE CARE I-AU GĂSIT ÎN VIAȚĂ
Satul Holcomb este situat pe câ mpiile pline de grâ u din vestul
Kansasului, o regiune retrasă pe care alți locuitori ai Kansasului o numesc
„pe-acolo departe”. La 70 de mile la Est de frontiera cu Colorado, regiunea
are o atmosferă care seamă nă mai mult cu Far West decâ t cu Middle West,
cu cer albastru dur și aerul de o puritate de deșert. Graiul local fonfă it, a
moștenit un accent de câ mpie, o nazalizare de cow-boy și sunt numeroși
oamenii care poartă pantaloni strâ mți de pioneri, pă lă rii mari de fetru și
cizme cu vâ rful ascuțit și tocuri înalte. Ț inutul este plat și priveliștea
surprinză tor de vastă : cai, turme de vite, o masă albă de silozuri, care se
înalță la fel de grațios ca templele grecești, sunt vizibile cu mult înainte ca
vizitatorul să ajungă la ele.
Se poate ză ri Holcomb de departe. N-ar fi multe de vă zut: doar niște
clă diri adunate alandala, separate în centru de șinele că ii ferate de la Santa
Fe, un să tuc așezat la voia întâ mplă rii și mă rginit la sud de apele cafenii ale
râ ului Arkansas (Ar-kan-sas cum pronunță localnicii), la nord de marea
autostradă Route 50 și la est ca și la vest de preerii și ogoare. După ploaie
sau câ nd se topesc nă meții, pe stră zile fă ră nume, fă ră umbră și fă ră pavaj,
praful gros se transformă într-o clisă îngrozitoare. La un capă t al să tucului
se gă sește o veche și rigidă structură din stuc de al că rei acoperiș se
reazemă o reclamă luminoasă – DANS – deși s-a terminat cu dansul, iar
reclama e stinsă de câ țiva ani.
În apropiere se află o altă clă dire. Pe un geam murdar, cu vopsea aurie
coșcovită , e o inscripție perimată – BANCA HOLCOMB. Banca s-a închis în
1933 și fostele birouri au devenit apartamente. E una din cele două case cu
„apartamente de închiriat” din oraș, cealaltă , un conac pă ră ginit, cunoscută
drept „că minul profesorilor”, e locuită de o bună parte din profesorii școlii
din localitate. Majoritatea caselor din Holcomb sunt însă construcții de lemn
fă ră etaj, cu verandă în față .
Lâ ngă gară , diriginta poștei, o femeie slă bă noagă , într-o jachetă de
piele netă bă cită , blugi și cizme de cowboy, tronează la o vechitură de birou.
Gara, zugră vită într-un galben scorojit, are un aspect la fel de melancolic:
Ș eful, Super-Ș eful și El Capitan trec pe acolo zilnic, fă ră ca vreunul din aceste
6
faimoase expresuri să oprească vreodată . Nici mă car trenurile personale nu
opresc, doar rareori câ te un marfar. La capă tul șoselei sunt două benzină rii,
una din ele fă câ nd și oficiul de bă că nie modest aprovizionată , iar cealaltă , de
cafenea – Cafeneaua Hartman. Doamna Hartman, proprietă reasa, servește
sendvișuri, cafea, ră coritoare și bere slabă . (Holcomb, ca de altfel întreg
statul Kansas, are regim restrictiv la alcool.)
Ș i asta-i tot. Doar dacă adă ugați, cum se și cuvine, școala din Holcomb,
o instituție ară toasă , care tră dează un lucru ascuns altminteri de înfă țișarea
comunită ții, și anume că pă rinții care-și trimit copiii la această școală
modernă și cu profesori competenți – cuprinde toate clasele, de la gră diniță
și pâ nă la liceu, un convoi de autobuze aduce elevii, de obicei cam trei sute
șaizeci cu totul, și de la o depă rtare de două zeci și șase de kilometri –,
pă rinții copiilor au, în general, o bună stare materială . Cei mai mulți sunt
fermieri, tră iți în aer liber și de naționalită ți foarte diferite: nemți, irlandezi,
norvegieni, mexicani, japonezi. Cresc vite cornute și oi, cultivă grâ u, sorg,
iarbă de să mâ nță și sfeclă de zahă r. Agricultura nu e niciodată scutită de
riscuri, dar în partea de vest a Kansasului cei care se îndeletnicesc cu ea se
consideră „nă scuți să înfrunte riscurile”, că ci trebuie să se mulțumească cu o
cantitate foarte redusă de precipitații (media anuală e de vreo 45 de
centimetri) și să -și facă permanent griji în legă tură cu irigațiile. Cu toate
acestea, ultimii șapte ani au fost binecuvâ ntați, fă ră secetă . Fermierilor din
ținutul Finney, de care ține și Holcombul, le-a mers bine. Au scos bani nu
numai din agricultură , dar și din exploatarea bogatelor resurse naturale de
gaz, câ știgul reflectâ ndu-se în noua școală , în interioarele confortabile ale
fermelor, în silozurile semețe și pâ ntecoase.
Pâ nă într-o dimineață de pe la jumă tatea lunii noiembrie 1959, puțini
americani, de fapt, puțini locuitori din Kansas, auziseră vreodată de
Holcomb, întocmai ca apele râ ului, ca automobiliștii de pe șosea și ca
trenurile galbene ce stră bat fulgeră tor calea ferată Santa Fe, niciun conflict
dramatic, sub înfă țișarea unor evenimente extraordinare, nu poposise în
acel loc. Să tenilor, în numă r de două sute șaptezeci, le convenea această
situație, mulțumindu-se să tră iască o viață obișnuită , să muncească , să
vâ neze, să se uite la televizor, să participe la serbă rile școlare, să câ nte în
grupuri corale și să se întrunească în cluburi pentru tineret. Deodată , însă , în
orele timpurii ale unei dimineți de noiembrie – o dimineață de duminică –,
niște sunete neobișnuite au acoperit zgomotele firești ale nopții în Holcomb
– chelă lă ielile isterice ale coioților, foșnetul uscat al ciulinilor mă turați de
vâ nt, fluieră turile mai întâ i puternice, apoi din ce în ce mai slabe ale
locomotivelor. În acel moment, nicio ființă din Holcombul adormit nu le-a
7
auzit – patru focuri de armă care, cu totul, au curmat șase vieți omenești.
Apoi, însă , localnicii, care pâ nă atunci aveau atâ ta încredere unii în alții,
încâ t rareori se oboseau să -și încuie ușile, s-au pomenit reconstituind iară și
și iară și în închipuire sumbrele explozii, ce au aprins vă pă i de neîncredere,
la a că ror lumină mulți vecini vechi s-au privit straniu și înstră inați.
Herbert William Clutter, stă pâ nul fermei River Valley, avea patruzeci și
opt de ani și, în urma unui recent control medical pentru o poliță de
asigurare, se știa într-o condiție fizică excelentă . Deși purta ochelari fă ră
rame și era de statură mijlocie, puțin peste un metru șaptezeci și cinci,
domnul Clutter era un bă rbat impună tor. Era lat în umeri, pă rul își pă strase
culoarea închisă , fața lui încreză toare, cu bă rbie lată , avea o culoare
să nă toasă și tinerească , iar dinții, curați și puternici de spă rgea nuci în ei, îi
ră mă seseră neștirbiți. Câ ntă rea șaptezeci de kilograme, la fel ca în ziua câ nd
absolvise Universitatea de Stat din Kansas, unde studiase agronomia. Nu îl
egala în bogă ție pe cel mai înstă rit om din Holcomb, un fermier vecin,
domnul Taylor Jones. Era, în schimb, cetă țeanul cel mai cunoscut al
comunită ții, jucâ nd un rol important atâ t în Holcomb, câ t și în Garden City,
reședința ținutului, aflată în apropiere, unde conducea cu mâ nă forte
comitetul de construire a Primei Biserici Metodiste, ridicată de curâ nd, un
edificiu ce costase opt sute de mii de dolari. Mai îndeplinea și funcția de
președinte al Congresului Organizațiilor de Fermieri din Kansas, iar numele
îi era pretutindeni rostit cu respect, atâ t de agricultorii din Vestul Mijlociu,
câ t și în unele birouri de la Washington, unde lucrase în timpul guvernului
Eisenhower ca membru în Comisia Federală de Credite pentru Ferme.
Ș tiind întotdeauna ce voia de la semeni, domnul Clutter reușise în
mare mă sură să -și atingă scopurile. La mâ na stâ ngă , pe ciotul unui deget
strivit mai demult de piesa unei mașini agricole, purta o verighetă simplă de
aur, simbolul, vechi de 25 de ani, al că să toriei cu fata pe care și-o dorise –
sora unui coleg de la universitate, o ființă timidă , pioasă și delicată , Bonnie
Fox, cu trei ani mai tâ nă ră ca el.
Bonnie îi dă ruise patru copii – întâ i trei fete, apoi un fiu. Fiica
vâ rstnică , Eveanna, mă ritată și mamă a unui bă iețel de zece luni, locuia în
nordul statului Illinois, dar fă cea vizite dese la Holcomb. De fapt, atâ t ea, câ t
și familia ei erau așteptați să sosească în urmă toarele două să ptă mâ ni, că ci
pă rinții ei plă nuiseră o mare reuniune a clanului Clutter de Ziua
Recunoștinței. (Familia se tră gea din Germania. Primul Clutter, sau Klotter,
cum se scria pe atunci numele, sosise aici în 1880.) Fuseseră invitate vreo
cincizeci de rude, unele trebuind să vină din locuri îndepă rtate, cum ar fi
Palatka, statul Florida. Nici Beverly, urmă toarea fiică după Eveanna, nu mai
8
locuia la ferma River Valley. Se afla la Kansas City, statul Kansas, unde studia
pentru a deveni soră medicală . Beverly se logodise cu un tâ nă r student la
Biologie, foarte simpatizat de tată l ei. Deja se tipă riseră invitațiile la nunta
plă nuită pentru să ptă mâ na Cră ciunului. Ră mâ neau astfel încă sub acoperișul
pă rinților bă iatul, Kenyon, care la cincisprezece ani era mai înalt decâ t
domnul Clutter, și o soră cu un an mai mare, Nancy, ră sfă țată de toți.
Domnul Clutter nu avea decâ t un singur motiv serios de neliniște în
privința familiei – să nă tatea soției. Era „nevricoasă ”, suferea de „mici crize”,
iată expresiile ocolite, folosite de cei apropiați. Adevă rul asupra „bolii
să rmanei Bonnie” nu constituia câ tuși de puțin un secret, deoarece toată
lumea știa că în ultimii șase ani fusese internată de câ teva ori într-un spital
de boli nervoase. Dar pâ nă și pe acest teren umbrit se revă rsase foarte de
curâ nd lumina soarelui. Miercurea trecută , la întoarcerea ei acasă , după ce
petrecuse două să ptă mâ ni de tratament la Centrul Medical Wesleyan din
Wichita, locul unde se retră gea de obicei, doamna Clutter îi adusese soțului
vești greu de crezut, informâ ndu-l cu bucurie că tot ră ul de care suferea nu
se afla la cap, așa cum medicii decretaseră în cele din urmă , ci în șira spină rii
– fiind deci de natură fizică – și se datora deplasă rii unor vertebre.
Trebuia, desigur, să suporte o operație, iar apoi, ei bine, avea să -și
revină . Era oare cu putință ca încordarea, recluziunea, hohotele de plâ ns
înă bușite în pernă , în dosul ușilor încuiate, toate să fie din cauza coloanei
vertebrale bolnave? Dacă așa era, domnul Clutter putea, la masă , în zi de
să rbă toare, să -și exprime prin rugă ciuni întreaga recunoștință .
De obicei, diminețile domnului Clutter începeau la șase și jumă tate.
Tră ncă neala pe șoptite și ză ngă nitul gă leților de lapte aduse de cei doi
bă ieți ai lui Vic Irsik, un muncitor angajat de domnul Clutter, îl trezeau
regulat. Astă zi însă întâ rzie în pat, așteptâ nd ca bă ieții lui Vic Irsik să plece,
deoarece seara trecută , vineri 13, fusese foarte obositoare, deși în parte
plină de bucurii. Bonnie își recă pă tase vechea dispoziție.
Ca și cum ar fi anticipat întoarcerea la normalitate, la vigoarea pe care
avea s-o redobâ ndească în curâ nd, se rujase, își aranjase pă rul și, îmbră cată
într-o rochie nouă , îl însoțise la școala din Holcomb, unde aplaudaseră o
reprezentație școlară a piesei Tom Sawyer, în care Nancy jucase rolul lui
Becky Thatcher. Domnul Clutter se bucurase vă zâ nd că Bonnie iese în lume,
nervoasă , dar zâ mbitoare, că vorbește cu oamenii; amâ ndoi fuseseră mâ ndri
de Nancy, care jucase foarte bine, își amintise replicile la perfecție și ară tase,
cum îi spusese chiar el câ nd o felicitase în culise, „absolut superb, draga mea,
o adevă rată frumusețe din Sud”. Atunci Nancy reacționase ca atare: fă cuse o
reverență în rochia ei cu crinolină și ceruse îngă duința să meargă cu mașina
9
în Garden City. Fiind vineri 13, cinematograful de stat de acolo organiza o
proiecție specială la ora unsprezece și jumă tate noaptea – un film cu
fantome –, la care se duceau toți prietenii ei. În alte împrejură ri, domnul
Clutter ar fi refuzat-o. Legile stabilite de el ră mâ neau de neclintit, iar una
dintre ele era ca atâ t Nancy, câ t și Kenyon să fie acasă la ora zece seara în
timpul să ptă mâ nii și la două sprezece sâ mbă ta. Înduplecat însă de dispoziția
veselă din acea seară , consimțise. Iar Nancy se întorsese abia pe la două
noaptea. O auzise intrâ nd și, deși nu era el omul care să ridice vreodată
vocea, o strigase, avâ nd de gâ nd să -i spună câ teva cuvinte pe șleau, legate
mai puțin de ora tâ rzie, câ t de persoana tâ nă rului care o condusese acasă cu
mașina – Bobby Rupp, una din vedetele echipei de baschet a școlii.
Domnul Clutter ținea la Bobby și îl considera, pentru un bă iat de
șaptesprezece ani, demn de încredere și bine-crescut. Totuși, în cei trei ani
de câ nd i se îngă duise să -și dea întâ lniri cu bă ieții, Nancy, deși frumoasă și
agreată de toată lumea, nu mai ieșise cu nimeni altul, iar domnul Clutter, cu
toate că înțelegea că în momentul acela în toată țara adolescenții luaseră
obiceiul să formeze cupluri trainice și să poarte „inele de logodnă ”, el, unul,
nu era de acord, mai ales că nu demult își surprinsese din întâ mplare fiica
să rutâ ndu-se cu Bobby Rupp ă sta. Îi propusese atunci lui Nancy să mai
„ră rească întâ lnirile cu Bobby”, că ci, socotea el, o ră cire treptată mai
devreme ar fi fost mai puțin dureroasă decâ t o ruptură brutală mai tâ rziu,
că ci, îi reamintise tot el, o despă rțire trebuia să aibă neapă rat loc. Familia
Rupp era romano-catolică , iar familia Clutter metodistă , fapt susceptibil să
pună capă t orică ror planuri de că să torie pe care ea și acest bă iat și le-ar fi
putut face într-o bună zi. Nancy se ară tase înțelegă toare – sau cel puțin nu se
împotrivise –, iar înainte de a-i spune noapte bună , domnul Clutter îi
smulsese promisiunea că va începe, încetul cu încetul, s-o rupă cu Bobby.
Întâ mplarea amâ nase totuși regretabil de mult ora de culcare, de
obicei la unsprezece. În consecință , era trecut bine de ora șapte câ nd s-a
trezit în dimineața de sâ mbă tă , 14 noiembrie 1959. Soția sa dormea de
obicei câ t putea de mult. Cu toate acestea, în timp ce domnul Clutter se
bă rbierea, fă cea duș, își îmbră ca pantalonii reiați și jacheta de piele a
vă carilor și își încă lța cizmele moi, cu pinteni, nu se temea c-o trezește pe
Bonnie, că ci nu mai împă rțeau același dormitor.
De câ țiva ani dormea singur în dormitorul principal, la parterul casei, o
clă dire din lemn și că ră midă , cu un etaj și paisprezece odă i. Deși își ținea
încă hainele în șifonierele din acest dormitor și puținele cosmeticale și
puzderia de sticle de doctorii în camera de baie ală turată , pardosită cu
faianță albastră și că ră midă de sticlă , doamna Clutter se mutase definitiv în
10
fostul dormitor al Eveannei care, deopotrivă cu odă ile lui Nancy și Kenyon,
se afla la etaj.
Casa, proiectată în mare mă sură de domnul Clutter, care se dovedise
cu această ocazie un arhitect inteligent și cumpă tat – deși nu prea inspirat
din punct de vedere decorativ –, fusese construită în 1948 și costase
patruzeci de mii de dolari. (Valoarea ei negociabilă crescuse între timp la
șaizeci de mii de dolari.) Situată la capă tul unei lungi alei și umbrită de șiruri
de ulmi chinezești, pe o pajiște întinsă de pir gros, întreținută cu grijă , casa
albă și ară toasă impunea celor din Holcomb.
Oamenii o ară tau cu degetul. În interior – covoare spongioase, de
culoarea ficatului, ce temperau pe alocuri luciul podelelor lustruite și
sonore, o canapea de sufragerie uriașă , în stil modernist, îmbră cată într-o
stofă noduroasă , țesută cu fire stră lucitoare de metal argintiu și un salonaș
pentru micul dejun, mobilat cu o banchetă tapisată cu material plastic în alb
și albastru. Doamnei și domnului Clutter le plă cea acest gen de mobilier,
preferat, de altminteri, de cei mai mulți dintre prietenii lor, ale că ror
locuințe erau mobilate oarecum asemă nă tor.
În afara unei femei de serviciu, ce venea zilnic, mai puțin duminica,
familia Clutter nu avea alți servitori, că ci, de la boala soției și plecarea
fiicelor mai mari, domnul Clutter se vă zuse silit să învețe să gă tească .
Ori el, ori Nancy, dar mai ales Nancy, pregă teau mesele pentru întreaga
familie. Domnului Clutter îi plă cea să gă tească și era un bucă tar excelent –
nicio femeie din Kansas nu cocea mai bine ca el franzela dospită , iar
faimoasele lui fursecuri cu nucă de cocos se vindeau primele la bazarurile de
caritate, deși el, unul, nu se dă dea în vâ nt după mâ ncare. Spre deosebire de
ceilalți fermieri, prefera un mic dejun spartan.
În dimineața aceea se mulțumi cu un mă r și un pahar de lapte. Cum nu
bea nici cafea și nici ceai, se obișnuise să -și înceapă ziua cu un mic dejun
rece. De fapt, era contra orică rui stimulent, oricâ t de slab.
Nu fuma și, firește, nici nu bea. E adevă rat că nu se atinsese niciodată
de spirtoase și tindea să -i evite pe cei care o fă ceau – atitudine de pe urma
că reia cercul lui de relații nu se restrâ nsese atâ t de mult câ t s-ar putea
crede, că ci nucleul acestor relații îl formau membrii Bisericii Metodiste din
Garden City, o parohie de o mie șapte sute de oameni, cei mai mulți pe
mă sura preferințelor domnului Clutter. Deși atent să nu supere pe nimeni cu
principiile sale și să adopte în afara cercului să u o purtare îngă duitoare, își
obliga familia și muncitorii de la ferma River Valley să -i respecte principiile.
Prima întrebare pusă unui potențial angajat era: „Bei?” și chiar în fața unui
ră spuns negativ, îl obliga să semneze un contract cu o clauză ce prevedea că
11
angajamentul se va desface de îndată ce se constată că omul „se dedă
bă uturii”. Un prieten – un vechi pionier al agriculturii, domnul Lynn Russell
– îi spusese: „N-ai pic de milă . Pun pariu, Herb, dac-ai prinde un muncitor cu
sticla la gură , ar zbura pe loc. Nici nu ți-ar pă sa dacă îi moare familia de
foame”. Era poate singura critică adusă domnului Clutter ca patron.
Altminteri, i se recunoșteau spiritul de dreptate, mila și faptul că plă tea
salarii bune, acordâ nd deseori și prime. Angajații lui – uneori aproape
optsprezece oameni – nu prea aveau motive să se plâ ngă .
După ce-și bă u paharul de lapte și își puse pe cap șapca lui că ptușită cu
blană de oaie, domnul Clutter luă mă rul și ieși din casă să vadă cum se arată
dimineața. Era vremea ideală pentru mâ ncat mere – din cerul de un albastru
perfect pogora o lumină de un alb perfect, iar vâ ntul dinspre ră să rit fă cea să
foșnească , fă ră a le desprinde, ultimele frunze ale ulmilor chinezești.
Toamna ră splă tea Kansasul de vest pentru pacostele iscate de celelalte
anotimpuri: vâ nturile aspre de iarnă , venite tocmai din Colorado, și
troienele înalte pâ nă la șold care înză pezeau oile; lapovița și ciudatele cețuri
ale primă verii; arșița din vară , câ nd și ciorile caută o fă râ mă de umbră , iar
întinderea roșiatică a lanurilor de grâ u se zbâ rlește și arde ca o vă paie. Abia
câ nd septembrie a trecut, vremea se schimbă și începe o vară indiană care
ține uneori pâ nă la Cră ciun. Câ t timp domnul Clutter contemplă splendida zi
de toamnă , îl ajunse din urmă un câ ine, o corcitură de collie, și împreună o
luară agale spre ocolul vitelor, situat lâ ngă unul dintre cele trei hambare de
pe proprietate.
Unul dintre hambare era un grâ nar gigantic, plin ochi cu sorg de
Westland, iar altul adă postea un munte întunecat și mirositor de mei,
valorâ nd o sumă considerabilă – o sută de mii de dolari. Această sumă era cu
aproape patru mii de ori mai mare decâ t întregul venit al domnului Clutter
în 1934 – anul câ nd s-a că să torit cu Bonnie Fox și s-a mutat împreună cu ea
din orașul ei de baștină , Rozel, statul Kansas, la Garden City, unde și-a gă sit o
slujbă ca adjunct al agentului agricol din ținutul Finney. E semnificativ faptul
că nu i-au trebuit decâ t șapte luni ca să avanseze, ca să ocupe, cu alte
cuvinte, postul de conducere. În ră stimpul ă sta, din 1935 pâ nă în 1939,
ținutul a cunoscut cea mai secetoasă și mai dezastruoasă climă de la
stabilirea albilor acolo, iar tâ nă rul Herb Clutter, extrem de priceput în cele
mai recente tehnici agricole, s-a dovedit foarte nimerit ca intermediar între
guvern și fermierii deznă dă jduiți. Optimismul și cunoștințele de specialitate
ale simpaticului tâ nă r, ce pă rea să -și cunoască temeinic meseria, puteau fi
de folos oamenilor. Nu fă cea totuși munca pe care și-o dorise: ca fiu de
fermier, voise de la bun început să -și lucreze propria fermă . După patru ani,
12
a luat deci hotă râ rea să demisioneze din funcția de agent agricol al regiunii
și, pe pă mâ ntul luat în arendă cu bani împrumutați, a întemeiat ferma River
Valley (nume justificat de apele șerpuitoare ale râ ului Arkansas, dar,
desigur, nu și de existența vreunei vă i).
A fost o încercare urmă rită cu ironie fă țișă de mulți fermieri
conservatori din ținutul Finney – oameni de modă veche, că rora le plă cuse
să -l sâ câ ie pe tâ nă rul agent agricol din regiune pe tema educației primite la
universitate: „Grozav, Herb. Tu știi întotdeauna cel mai bine ce trebuie
cultivat pe terenul altuia. Să dește asta. Fă terase.
Altceva ai spune dac-ar fi pă mâ ntul tă u”. Se înșelau. Experiențele
proaspă tului fermier au fost încununate de succes – mai ales datorită
faptului că în primii ani a muncit optsprezece ore pe zi. A avut parte și de
eșecuri – de două ori recolta de grâ u a fost compromisă , iar într-o iarnă
viscolul i-a omorâ t câ teva sute de oi. După zece ani, însă , terenul domnului
Clutter mă sura peste patru sute de hectare, proprietatea lui, și alte o mie
cinci sute arendate, aceasta fiind, după cum recunoșteau și colegii, „o
suprafață destul de mare”. Grâ u, mei de să mâ nță , iarbă de să mâ nță de
calitate superioară , iată recoltele care asigurau prosperitatea fermei.
Animalele jucau și ele un rol important – oile și în special vitele. O cireadă de
mai multe sute de vaci Hereford purta însemnul domnului Clutter, deși n-ai
fi bă nuit-o, judecâ nd după puținele vite din ocol, rezervat armă sarilor
bolnavi, celor câ torva vaci de lapte, pisicilor lui Nancy și mai ales iepei
bă trâ ne și grase, favorita familiei, pe nume Babe, care nu se împotrivea
niciodată să tropă ie de colo-colo cu trei sau patru copii că lare pe spinarea ei
lată .
Domnul Clutter îi dă du lui Babe cotorul mă rului și salută un om care
râ nea prin ocol – Alfred Stoecklein, singurul angajat ce locuia la fermă . Soții
Stoecklein și cei trei copii ai lor ocupau o casă situată la mai puțin de o sută
de metri de clă direa fermei. Familia Clutter n-avea alți vecini pe o distanță
de aproape un kilometru. Stoecklein, un ins cu fața prelungă și cu dinți lungi
și cafenii, îl întrebă :
— Aveți vreo treabă anume pentru mine în dimineața asta? Fi’ndcă mi
s-a îmbolnă vit un copil. L-am vegheat cu nevastă -mea mai toată noaptea. M-
am gâ ndit să -l ducem la doctor.
Domnul Clutter își exprimă simpatia și, după ce îi acordă ziua liberă , îl
rugă să -i spună dacă el sau soția lui îi puteau fi de vreun ajutor. Apoi,
urmâ nd câ inele care fugea înainte, domnul Clutter o luă spre sud, în direcția
câ mpiilor acoperite de miriști aurii.

13
 Pe acolo curgea râ ul. Lâ ngă mal se afla o livadă de pomi – piersici, peri,
cireși și meri. Acum cincizeci de ani, după cum își aminteau bă trâ nii din
regiune, unui tă ietor de lemne nu i-ar fi luat mai mult de zece minute ca să
doboare toți pomii din Kansasul de vest. Pâ nă și azi se plantează de obicei
numai salcâ mi și ulmi chinezești – arbori pereni, rezistenți la secetă ,
asemenea cactușilor. Totuși, așa cum remarcase deseori domnul Clutter, „o
pică tură de ploaie în plus și ținutul ă sta s-ar transforma într-un paradis –
raiul pe pă mâ nt”. Micul lui pâ lc de pomi de lâ ngă râ u reprezenta o încercare
de a crea, cu sau fă ră ajutorul ploii, un colț de paradis – raiul verde și cu
miros de mere, cum și-l închipuia el. Soția lui declarase odată : „Soțul meu
ține mai mult la pomii ă știa decâ t la copiii lui” și toți locuitorii din Holcomb
își aminteau ziua câ nd un mic avion avariat s-a pră bușit în livada cu piersici.
„Herb fă cea spume la gură ! Nici n-apucase bine elicea să se oprească din
învâ rtit, că îl și dă duse în judecată pe pilot.”
Trecâ nd prin livadă , domnul Clutter o luă pe malul râ ului, scă zut și
presă rat cu insule acoperite cu nisip moale; acolo, în ultimele duminici – zile
fierbinți de să rbă toare – profitâ nd de faptul că Bonnie se simțea încă „în
puteri”, aduseseră mâ ncare în coșuri și întreaga familie își petrecuse după -
amiaza în aer liber, așteptâ nd să muște peștii momeala din undițe. Domnul
Clutter întâ lnea rareori intruși pe proprietatea lui. Situată la doi kilometri de
șosea și accesibilă pe drumuri puțin cunoscute, nu era un loc la care stră inii
să ajungă întâ mplă tor. Acum, apă ru deodată un grup întreg, iar Teddy,
că țelul, țâ șni înainte lă trâ nd întă râ tat. Cu Teddy se întâ mpla un lucru ciudat.
Deși o bună și atentă santinelă , gata oricâ nd să scoale și morții cu
lă tră turile lui, avea un defect care îi umbrea calită țile: la vederea unei arme
de foc, ca acum, de pildă , că ci stră inii erau înarmați, își lă sa botul în jos și-și
vâ ra coada între picioare. Nimeni nu înțelegea motivul, că ci nu se știa despre
el decâ t că fusese un câ ine vagabond înfiat de Kenyon cu ani în urmă .
Vizitatorii se dovediră a fi cinci vâ nă tori de fazani, veniți din
Oklahoma.
Sezonul fazanilor în Kansas, eveniment celebru în noiembrie, atrage
armate de vâ nă tori din statele vecine, iar să ptă mâ na trecută regimente de
inși cu pă lă rii cadrilate defilaseră pe întinderile tomnatice, împușcâ nd și
doborâ nd cu tiruri de alice marile câ rduri ară mii de pă să ri, îngră șate cu
boabe de grâ u. Exista obiceiul ca vâ nă torii nepoftiți să plă tească
proprietarului terenului o taxă pentru a li se îngă dui să -și urmă rească
vâ natul pe pă mâ nturile acestuia, dar câ nd cei din Oklahoma se oferiră să -i
achite dreptul de-a vâ na, domnul Clutter zâ mbi:

14
 — Nu-s eu atâ t de să rac cum par. Vedeți-vă de drum și împușcați câ t
vreți.
Apoi îi salută cu degetul la cozoroc și o apucă spre casă , la treburile lui
obișnuite, fă ră să știe că -și tră ia ultima zi din viață .

Ca și domnul Clutter, tâ nă rul care își lua micul dejun într-un restaurant
numit Little Jewel nu bea niciodată cafea. Prefera berea de ră dă cini.
Trei aspirine, bere rece de ră dă cini și țigă ri Pall Mall fumate una după
alta, iată , după el, un festin în toată regula. Sorbea berea, fuma și studia o
hartă întinsă pe tejgheaua din față – o hartă rutieră a Mexicului –, dar îi
venea greu să se concentreze, că ci aștepta un prieten, iar prietenul întâ rzia.
Se uită afară pe fereastră la strada tă cută și provincială – o stradă pe care o
vă zuse ieri pentru prima dată . Nici urmă de Dick. Era însă sigur că o să
apară . La urma urmei, obiectul întâ lnirii fusese ideea lui Dick, „lovitura lui”.
Iar câ nd totul se va aranja – Mexic. Harta era mototolită , atâ t de uzată încâ t
devenise moale ca pielea tă bă cită . La colțul stră zii, în camera de hotel unde
stă tea, se aflau sute de hă rți asemă nă toare – hă rți vechi ale fiecă rui stat
federal, ale fiecă rei provincii din Canada, ale fiecă rei ță ri sud-americane, că ci
tâ nă rul visa neîncetat că lă torii, dintre care unele avuseseră deja loc: în
Alaska, în Hawaii, în Japonia și la Hong Kong.
Acum, primind acea scrisoare, acea invitație la „lovitură ”, sosise aici cu
tot ce avea pe lume: un geamantan de carton, o chitară și două cutii mari,
doldora de că rți, de hă rți, de câ ntece, de poezii și de scrisori vechi, câ ntă rind
o tonă . (Ce mutră a fă cut Dick câ nd a vă zut cutiile! „Ce Dumnezeu, Perry, cari
cu tine peste tot porcă riile astea?” Iar Perry îi ră spunsese: „Care porcă rii? O
carte din asta m-a costat treizeci de dolari”.) Sosise în oră șelul Olathe, statul
Kansas. Cam caraghios, dacă stai să te gâ ndești. Auzi, să se întoarcă tocmai
în Kansas câ nd nu trecuseră nici patru luni de câ nd jurase, mai întâ i în fața
Comisiei de Stat pentru Eliberă ri Condiționate, iar apoi sie însuși că n-o să
mai treacă granița statului. Ei bine, nu i-a luat mult să -și încalce cuvâ ntul.
Harta era împâ nzită de nume încercuite cu cerneală . COZUMEL, o
insulă în largul coastei Yucatan unde, așa cum citise el într-o revistă pentru
bă rbați, puteai „să umbli gol pușcă , doar cu un zâ mbet destins pe față , să
tră iești ca un pașă și să ai toate femeile pe care le dorești, totul doar cu
cincizeci de dolari pe lună !”. Din același articol reținuse alte date
atră gă toare: „Cozumel e o fortă reață împotriva constrâ ngerilor sociale,
economice și politice. Pe această insulă autorită țile nu cică lesc persoanele
particulare” și: „În fiecare an stoluri de papagali vin de pe continent să -și
depună ouă le”. Acapulco trimitea la pescuit la mare adâ ncime, cazinouri,
15
femei bogate și timorate; Sierra Madre însemna aur, însemna Comoara din
Sierra Madre, un film pe care îl vă zuse de opt ori. (Era cel mai bun film al lui
Bogart, dar și actorul în vâ rstă din rolul prospectorului și care îi amintea lui
Perry de tată l să u jucase formidabil. Walter Huston. Da, se adevereau
spusele lui Dick: el cunoștea amă nunțit cum se caută aurul, fiindcă îl
învă țase tată l să u, fost prospector de meserie. De ce să nu cumpere deci
împreună doi cai de tracțiune și să -și încerce norocul în Sierra Madre? Dar
Dick, Dick cu firea lui practică , îi ră spunsese: „Ușurel, scumpule, ușurel. Am
vă zut și eu filmul. Pâ n’ la urmă se țicnesc toți.
Din pricina frigurilor, a lipitorilor și a condițiilor îngrozitoare de viață .
La sfâ rșit, câ nd gă sesc aurul, ții minte, se iscă o vijelie și îl spulberă pe tot”.)
Perry împă turi harta. Plă ti berea și se sculă . Pe scaun pă rea un om de statură
perfect normală , puternic, cu umerii, brațele și trunchiul gros și încovoiat ale
unui halterofil – halterele fiind, de fapt, pasiunea lui. Dar unele pă rți ale
trupului erau disproporționate față de celelalte.
Piciorușele încă lțate în bocanci negri și scurți, cu catarame de oțel, ar fi
încă put ușor în pantofii de bal ai unei doamne firave. Câ nd se ridica avea
înă lțimea unui copil de doisprezece ani și, pă șind țanțoș pe picioarele lui
nedezvoltate, grotești în comparație cu trunchiul puternic de adult pe care îl
susțineau, se înfă țișa deodată nu ca un șofer voinic de camion, ci ca un fost
jocheu, umflat și excesiv de musculos.
Ieși din restaurant și se opri în soare. Era nouă fă ră un sfert, iar Dick
întâ rziase o jumă tate de oră . Ș i totuși, dacă Dick nu i-ar fi vâ râ t în cap
importanța fiecă rui minut din urmă toarele două zeci și patru de ore, nici n-
ar fi observat întâ rzierea. Scurgerea timpului îl preocupa rareori, că ci avea
multe metode de a-l petrece – printre altele, uitâ ndu-se în oglindă . Dick îi
spusese odinioară : „De câ te ori vezi o oglindă , parc-ai că dea în transă . Parc-
ai vedea un cur de damă formidabil. Ce Dumnezeu, chiar nu te plictisești
niciodată ?”. Deloc. Propria-i față îl captiva. Fiecare tră să tură îi stâ rnea o altă
impresie. Avea o față nestatornică și experiențele în fața oglinzii îl
învă țaseră cum să -și controleze expresia – ca să arate amenință tor, șă galnic
sau melancolic. Dintr-o simplă mișcare a capului sau o încrețire a buzelor,
țiganul depravat se preschimba într-un romantic delicat.
Mama lui fusese indiancă Cherokee pur-sâ nge. De la ea moștenise
pielea smeadă , ochii negri și umezi, pă rul închis, dat permanent cu briantină
și destul de bogat ca să -i îngă duie să -și lase favoriți și câ teva șuvițe ce-i
fluturau pe frunte. Moștenirea mamei era foarte vizibilă . Mai puțin evidentă
era cea din partea tată lui, un irlandez pistruiat și roșcovan. Se pă rea că
sâ ngele indian înlă turase orice urmă a fondului celtic. Ș i totuși, buzele
16
trandafirii și nasul obraznic îi confirmau prezența, ca și nota de neastâ mpă r
ștrengă resc, de egoism și aroganță irlandeză , care însuflețea deseori masca
de indian Cherokee sau punea complet stă pâ nire pe el câ nd câ nta la chitară
sau din gură . Câ ntatul, ca și gâ ndul de-a apă rea în fața publicului, era o altă
manieră atră gă toare de a-și pierde vremea. Își imagina întotdeauna același
decor – un club de noapte din Las Vegas, întâ mplă tor orașul să u natal. O
încă pere elegantă , plină de celebrită ți cu ochii ațintiți asupra noii vedete
senzaționale, care câ nta acompaniată de viori faimoasa versiune proprie a
melodiei „Am să te revă d”, și acorda un bis cu ultima romanță compusă de
el:
În fiece aprilie stoluri de papagali
Zboară pe cer, roșii și verzi,
Verzi și oranj,
Îi văd zburând, îi aud în văzduh,
Papagali cântători, ce-aduc cu ei
primăvara și aprilie…

(Câ nd auzise întâ ia oară câ ntecul, Dick spusese: „Papagalii nu câ ntă .

Vorbesc, poate. Sau țipă . Dar bag mâ na-n foc că nu câ ntă ”. Firește, Dick era
extrem de lipsit de imaginație, extrem – nu înțelegea deloc muzica sau
poezia –, și totuși, în fond și la urma urmei, felul lui rigid de-a privi situația,
concepția lui pragmatică asupra orică rui subiect îl atră seseră cel mai mult,
Dick pă râ ndu-i-se, în comparație cu el, de o duritate foarte autentică ,
invulnerabilă și „total masculină ”.) Oricâ t de plă cută ar fi fost această reverie
despre Las Vegas, ea pă lea în fața alteia. Din copilă rie, în mai mult de
jumă tate din cei treizeci și unu de ani ai lui, își comandase diverse că rți prin
poștă („Faceți avere plonjâ nd în că utarea comorilor! Antrenați-vă acasă în
timpul liber. Câ știgați rapid bani frumoși plonjâ nd la mare adâ ncime.
Prospectele se trimit gratuit!”), ră spunsese anunțurilor („Comoară
scufundată ! Cincizeci de hă rți autentice! O ofertă uimitoare…”), care
stâ rniseră în el dorința de a tră i o aventură pe care imaginația îl ajuta rapid
și permanent s-o încerce: înota spre fundul mă rii în ape ciudate, plonja într-
un amurg marin verde, plutind pe lâ ngă paznicii solzoși și cu ochi să lbatici ai
unui stâ rv de corabie ce i se deslușea vag în față , un galion spaniol, o
încă rcă tură înecată de diamante, perle și munți de sipete pline cu aur. Se
auzi un claxon. În sfâ rșit, iată -l pe Dick.

17
 — Ce Dumnezeu, Kenyon! Te aud!
Ca de obicei, pe Kenyon parcă îl apucaseră pandaliile. Strigă tele lui
continuau să se înalțe din capul scă rilor:
— Nancy! La telefon!
În picioarele goale și în pijama, Nancy coborî gră bită scă rile. În casă
erau două telefoane – unul în camera folosită ca birou de tată l ei, iar altul în
bucă tă rie. Ridică receptorul din bucă tă rie și spuse:
— Alo, a, da, bună dimineața, doamnă Katz.
Iar doamna Clarence Katz, soția unui fermier care locuia la șosea, îi
ră spunse:
— L-am rugat pe tă ticul tă u să nu te scoale. I-am spus că Nancy e
moartă de oboseală după ce a jucat așa de minunat aseară . Ai fost superbă ,
draga mea. Ș i cu fundele alea albe în pă r! Ș i câ nd ai crezut că Tom Sawyer a
murit – aveai lacrimi adevă rate în ochi. Un spectacol la fel de bun ca la
televizor. Dar tă ticul tă u mi-a spus că -i vremea să te scoli. E aproape nouă .
Ascultă , draga mea, uite ce vreau, fetița mea, Jolene a mea moare să facă o
plă cintă cu cireșe și cum tu ești campioană la plă cinte cu cireșe, premiantă și
știi atâ tea, m-am întrebat dac-aș putea să vin cu ea la voi în dimineața asta,
s-o înveți tu.
În mod normal, Nancy i-ar fi ară tat lui Jolene cu dragă inimă cum să
gă tească și o cină întreagă de să rbă toare. Simțea că -i de datoria ei să ajute
domnișoarele mai tinere care o rugau să le dea lecții de gă tit, cusut, muzică
sau, cum se întâ mpla deseori, să le asculte confidențele. Cum de-și fă cea
timp, reușind să „gospodă rească toată hardughia”, să ia la școală zece pe
linie, să ră mâ nă șefa clasei, să conducă toate proiectele de la Clubul de
Tineret 4H și de la Liga Tinerilor Metodiști, să că lă rească cu pricepere, să fie
o muziciană excelentă (pian și clarinet), să câ știge în fiecare an premiul întâ i
la chermezele ținutului (plă cinte, mură turi, broderie și aranjamente florale)
– cum de reușea o fată care nu împlinise încă șaptesprezece ani să ia asupră -
și atâ tea ră spunderi și s-o facă nu numai fă ră să se laude, dar și cu un
entuziasm radios era o enigmă la care întreaga comunitate reflectase și pe
care o rezolvase afirmâ nd: „Are caracter. L-a moștenit de la taică -să u”.
Desigur, tră să tura dominantă , talentul care le susținea pe toate
celelalte, o moștenise de la domnul Clutter: un simț desă vâ rșit al organiză rii.
Fiecare clipă avea un rost. Ș tia precis oricâ nd ce are de fă cut și câ t timp îi va
lua. Nenorocirea era că azi își încă rcase programul. Promisese să ajute
copilul unui alt vecin, Roxie Lee Smith, la un solo de trompetă pe care Roxie
Lee dorea să -l susțină la un concert al școlii. Se angajase să facă trei
comisioane complicate pentru mama ei și stabilise să participe împreună cu
18
tată l ei la o întrunire a Clubului de Tineret la Garden City. Ș i mai avea de
pregă tit prâ nzul și să lucreze la rochiile domnișoarelor de onoare de la
nunta lui Beverly – rochii concepute și croite chiar de ea. Așa cum stă teau
lucrurile, nu-i mai ră mâ nea timp s-o învețe pe Jolene cum se face o plă cintă
cu cireșe. Doar dacă putea să renunțe la ceva din program.
— Doamnă Katz, vreți să așteptați o clipă la telefon?
Traversă casa și ajunse la biroul tată lui să u. Biroul, cu o intrare din
exterior pentru vizitatorii obișnuiți, era despă rțit de sufragerie printr-o ușă
glisantă . Deși domnul Clutter împă rțea uneori biroul cu Gerald Van Vleet, un
tâ nă r care îl ajuta la conducerea fermei, încă perea era totuși vizuina sa, un
sanctuar ordonat, îmbră cat în lambriuri din lemn de nuc unde, înconjurat de
barometre, de statistici ale precipitațiilor și de un binoclu, trona ca un
că pitan în cabină navigatorul de la câ rma fermei River Valley, în că lă toria ei
uneori primejdioasă prin anotimpuri.
— Nu-i nimic, ră spunse el la întrebarea lui Nancy. Renunță la
întrunirea de la Clubul de Tineret. Am să -l iau pe Kenyon.
La telefonul din birou, Nancy îi comunică doamnei Katz că da, totul se
aranjase de minune, putea s-o aducă pe Jolene. Lă să însă încruntată
receptorul în furcă .
— Ciudat, zise ea și se uită prin cameră , la tată l ei care îl ajuta pe
Kenyon cu o adunare, apoi la biroul de lâ ngă fereastră , la domnul Van Vleet,
un bă rbat chipeș, dar posac și aspru, ceea ce o fă cuse să -l poreclească
Heatheliff. Miroase a fum de tutun.
— Tu miroși? se interesă Kenyon.
— Nu, caraghiosule. De tine vorbeam.
Asta îl liniști, că ci Kenyon știa că ea știe că mai fuma uneori câ te o
țigară , ca, de altfel, și Nancy.
Domnul Clutter bă tu din palme.
— Ajunge. Suntem într-un birou.
Nancy urcă la etaj, unde se schimbă într-o pereche de blugi decolorați
și un pulover verde și își prinse la încheietura mâ inii un ceas de aur, situat
pe locul trei în ierarhia posesiunilor sale de valoare, înaintea ceasului se
situa Evinrude, pisica ei preferată , și mai presus de Evinrude era inelul cu
sigiliu dă ruit de Bobby, dovada stâ njenitoare a trainicei ei legă turi – inel pe
care-l purta (câ nd îl purta cu adevă rat, că ci la cea mai mică ceartă îl scotea
pe loc) pe degetul mare, că ci în ciuda leucoplastului lipit pe dină untrul lui,
inelul destinat unei mâ ini de bă rbat nu se potrivea pe niciun deget de-al ei.
Nancy era o fată dră guță , subțirică și agilă ca un bă iat, iar pă rul ei șaten
stră lucitor, tuns scurt (periat de o sută de ori în fiecare dimineață și de
19
același numă r de ori seara), ca și tenul curat, pistruiat și încă ars de soarele
verii trecute, erau tră să turile ei cele mai atră gă toare. Ochii, foarte depă rtați,
întunecați și translucizi, ca berea ținută în lumină , îți câ știgau pe loc
simpatia, dezvă luind o fire deschisă și o bună tate cumpă tată , dar pe care o
ară ta fă ră eforturi.
— Nancy! o strigă Kenyon. Te caută Susan la telefon.
Susan Kidwell, confidenta ei. Nancy ră spunse din nou din bucă tă rie.
— Spune-mi! zise Susan, care își dezlă nțuia invariabil atacurile
telefonice cu acest ordin, spune-mi mai întâ i de ce-ai flirtat cu Jerry Roth.
Ca și Bobby, Jerry Roth era una din vedetele echipei de baschet a școlii.
— Aseară ? Ei, Doamne, dar n-am flirtat. Vrei să spui că ne-am ținut de
mâ nă ? A venit pur și simplu în culise în timpul spectacolului. Ș i eram foarte
nervoasă . Așa că mi-a luat mâ na. Ca să -mi dea curaj.
— Ce dră guț. Ș i pe urmă ?
— Pe urmă m-am dus cu Bobby la un film cu fantome. Ș i ne-am ținut
într-adevă r de mâ nă .
— Te-ai speriat? De film, nu de Bobby.
— Bobby nu era speriat. A râ s doar. Pe mine mă cunoști. Dacă îmi zici
„Bau!”, cad de pe scaun.
— Ce mă nâ nci?
— Nimic.
— Ba da, știu eu. Îți rozi unghiile, îi ră spunse Susan, ghicind.
Oricâ t se stră duia, Nancy nu reușea să se dezbare de obiceiul de a-și
roade unghiile și de câ te ori era nervoasă și le ronță ia pâ nă -n carne.
— Zi, s-a întâ mplat ceva neplă cut?
— Nu.
— Nancy. C’est moi…
Susan învă ța franceza.
— Mă rog, tata. E într-o dispoziție îngrozitoare de trei să ptă mâ ni.
Îngrozitoare. Cel puțin cu mine. Ș i câ nd m-am întors aseară acasă , iar a
început povestea aia.
Povestea aia nu trebuia explicată , fiind un subiect discutat pe larg de
cele două prietene și asupra că ruia că zuseră de acord. Susan rezumase
demult totul spunâ ndu-i lui Nancy: „Tu îl iubești pe Bobby acum și ai nevoie
de el. Dar în adâ ncul sufletului chiar și Bobby știe că relația voastră n-are
niciun viitor. Mai tâ rziu, câ nd o să plecă m în Manhattan, totul o să ți se pară
o lume nouă ”. Universitatea de Stat din Kansas se află în Manhattan, iar cele
două fete hotă râ seră să se înscrie ca studente la Arte și să locuiască
împreună . „Totul o să fie altfel, fie că vrei, fie că nu. Dar n-o poți rupe cu el
20
acum, câ nd locuiește în Holcomb, câ nd îl vezi în fiecare zi și stai cu el la ore –
și câ nd nici nu există vreun motiv serios s-o faci. Tu și Bobby sunteți foarte
fericiți împreună . O să fie o amintire plă cută – dacă ră mâ i singură . Nu poți
să -l faci pe taică -tu să înțeleagă ?” Nu, nu putea.
„Pentru că ”, îi explicase ea lui Susan, „de câ te ori încep să spun ceva, se
uită la mine de parcă nu ar trebui să -l iubesc. Sau ca și cum l-aș iubi mai
puțin. Ș i brusc, nu mai pot rosti o vorbă . Nu vreau decâ t să fiu fiica lui și să -i
fac pe plac”. La aceste cuvinte, Susan nu știa ce să -i ră spundă , că ci intrau în
discuție emoții și relații ce îi depă șeau experiența. Tră ia singură cu mama ei,
profesoară de muzică la școala din Holcomb, și își amintea foarte vag de
tată l ei, că ci cu ani în urmă , în California, locul de unde erau, domnul Kidwell
plecase într-o zi de acasă și de atunci dus a fost.
— Ș i nici mă car, continuă Nancy, nu sunt sigură că -i supă rat din
pricina mea. Că de-asta-i posac. E altceva, de altceva e supă rat, de fapt.
— Mama ta?
Nicio altă prietenă de-a lui Nancy n-ar fi îndră znit să facă o asemenea
aluzie. Susan însă era privilegiată . Câ nd apă ruse prima dată în Holcomb – o
copilă melancolică și visă toare, firavă , palidă și delicată , în vâ rstă de opt ani,
cu un an mai mică decâ t Nancy, familia Clutter a adoptat-o cu entuziasm, așa
încâ t fetița fă ră tată din California a devenit în curâ nd o membră a familiei.
Cele două prietene erau nedespă rțite de șapte ani, fiind amâ ndouă firi
sensibile cu aceleași înclinații, de neînlocuit una pentru cealaltă . Ș i totuși, în
septembrie trecut, Susan se mutase de la școala locală la cea din Garden City,
mai mare și considerată superioară . Era calea obișnuită urmată de elevii din
Holcomb care aveau de gâ nd să meargă la universitate, deși domnul Clutter,
un susțină tor încă pă țâ nat al comunită ții, socotea asemenea dezertă ri o
jignire adusă spiritului colectiv. Ș coala din Holcomb era destul de bună
pentru copiii lui și-acolo aveau să ră mâ nă . Astfel, fetele încetaseră să -și mai
petreacă aproape tot timpul împreună , Nancy resimțind din plin în timpul
zilei absența prietenei sale, singurul om față de care nu trebuia să fie nici
curajoasă și nici reținută .
— Poate. Dar suntem așa de fericiți de starea mamei – ai auzit ce veste
minunată .
Apoi Nancy adă ugă :
— Ascultă , și ezită ca și cum și-ar fi adunat curajul să facă o remarcă
scandaloasă : De ce Dumnezeu îmi miroase tot timpul a tutun? Cred că
înnebunesc. Mă sui în mașină , intru într-o cameră și mi se pare că tocmai a
trecut cineva pe acolo, fumâ nd o țigară . Mama nu-i, Kenyon nu poate fi.
Kenyon n-ar îndră zni…
21
 Ca, de altfel, orice vizitator al casei Clutter, lipsită ostentativ de
scrumiere. Lui Susan îi luă ceva să priceapă ce implicau toate astea, dar i se
pă ru ridicol. Îi venea greu să creadă că domnul Clutter, indiferent ce-l
fră mâ nta, gă sea în tutun o mâ ngâ iere secretă . Dar pâ nă s-o întrebe dacă la
asta se referea cu adevă rat, Nancy o întrerupse.
— Iartă -mă , Susie. Trebuie să plec. A sosit doamna Katz.

Dick conducea un Chevrolet negru, model 1949. Câ nd Perry se sui

lâ ngă el, se uită pe bancheta din spate să vadă dacă chitara stă tea bine.
Noaptea trecută , după ce câ ntase la o petrecere a prietenilor lui Dick, o
uitase, lă sâ nd-o în mașină . Era o veche chitară Gibson, frecată cu șmirghel și
cerată pâ nă că pă tase un lustru galben ca mierea. Ală turi de ea se afla un alt
fel de instrument – o pușcă automată , calibrul 12, nou-nouță , cu țeava
albastră și gravată pe pat cu o scenă sportivă , înfă țișâ nd fazani în zbor. O
lanternă , un cuțit de pescuit, o pereche de mă nuși de piele și o vestă de
vâ nă toare burdușită cu cartușe contribuiau și ele la atmosfera ciudată , de
natură moartă .
— Tu o porți? îl întrebă Perry, ară tâ ndu-i vesta.
Dick ciocă ni cu dosul degetelor în parbriz.
— Cioc, cioc. Scuzați-mă , domnule. Am ieșit la vâ nă toare și ne-am
ră tă cit. Am putea să dă m un telefon?
— Si, señ or, yo comprendo.
— Floare la ureche, zise Dick. Ascult-aicișa la mine, scumpule, o să le
împroșcă m coafurile pe toți pereții.
— Aici la mine, îl corectă Perry.
Fiind un cunoscă tor al dicționarelor și pasionat de cuvinte abstracte,
Perry își luase asupra sa sarcina de a cură ța greșelile gramaticale ale
amicului să u și de-ai îmbogă ți vocabularul de câ nd ocupau împreună aceeași
celulă la Penitenciarul de Stat din Kansas. Elevul, departe de a fi sâ câ it de
lecții și dorind să fie pe placul profesorului, scrisese un teanc de poeme pe
care, în ciuda versurilor foarte obscene, Perry le gă sise totuși comice și
dă duse manuscrisul la legat în atelierul închisorii, cu titlul în litere de aur:
Bancuri porcoase.
Dick purta o salopetă albastră . Pe spatele ei scria: „Atelierul de
reparații auto Bob Sands”. O luară pe strada principală din Olathe, pâ nă
ajunseră la atelierul lui Bob Sands, un garaj de reparații auto, unde lucra
Dick de la eliberarea din penitenciar, la jumă tatea lui august. Fiind un
mecanic priceput, câ știga șaizeci de dolari pe să ptă mâ nă . Pentru ceea ce
plă nuise în dimineața aceea nu merita niciun salariu – iar domnul Sands,
22
care îi lă sa garajul în primire sâ mbă ta, n-avea să afle niciodată că -și plă tise
angajatul ca să -și pună la punct propria mașină . Cu ajutorul lui Perry, se
apucă de treabă .
Schimbară uleiul, verificară ambreiajul, reîncă rcară bateria, înlocuiră
un cuzinet uzat și puseră anvelope noi la roțile din spate – toate operații
necesare, că ci de azi și pâ nă poimâ ine, bă trâ nului Chevrolet i se cerea să
îndeplinească performanțe nemaipomenite.
— Era babacul acasă , ră spunse Dick la întrebarea lui Perry, care dorea
să știe de ce întâ rziase la întâ lnirea de la Little Jewel. N-am vrut să mă vază
că scot pușca din casă . La naiba, atunci chiar s-ar fi prins că l-am mințit.
— Să mă vadă. Ș i ce i-ai spus? Pâ nă la urmă ?
— Ce-am discutat. C-o să fim plecați la noapte – că ne ducem la soră -ta,
în Fort Scott. Pen’că are niște bani de-ai tă i. O mie cinci sute de dolari.
Perry avea o soră , odinioară avusese chiar două , dar cea ră masă în
viață nu locuia la Fort Scott, un oraș din Kansas situat la o sută patruzeci de
kilometri de Olathe. De fapt, habar n-avea unde locuia în prezent.
— Ș i s-a supă rat?
— De ce să se supere?
— Pentru că mă ură ște, ră spunse Perry cu o voce blâ ndă și afectată , o
voce care, deși moale, rostea fiecare cuvâ nt cu precizie, rotunjit ca un colac
de fum din gura unui pastor. Ca și maică -ta. Mi-am dat seama după maniera
inefabilă în care se uitau la mine.
Dick dă du din umeri indiferent.
— N-au nimic cu tine. Personal. Doar că nu le place să mă vadă cu
cineva de la pușcă rie.
Că să torit de două ori și de două ori divorțat, la cei două zeci și opt de
ani ai lui, tată a trei copii, Dick fusese eliberat cu condiția să stea cu pă rinții.
Familia lui, cuprinzâ nd și un frate mai tâ nă r, locuia la o mică fermă de lâ ngă
Olathe.
— Sau cu oricine poartă semnul fră ției, adă ugă el și pipă i un punct mic,
albastru tatuat sub ochiul stâ ng – un însemn, o parolă vizibilă după care îl
puteau identifica anumiți foști tovară și de pușcă rie.
— Înțeleg, zise Perry. Au simpatia mea. Sunt oameni cumsecade.
Maică -ta e o ființă cu adevă rat bună la suflet.
Dick dă du din cap. Asta era și pă rerea lui.
La prâ nz, lă sară uneltele, iar Dick ambală motorul și îi ascultă uruitul
egal, satisfă cut că fă cuseră o treabă pe cinste.

23
 Nancy și protejata ei, Jolene Katz, erau și ele satisfă cute de treaba pe
care o fă cuseră în acea dimineață . Într-adevă r, Jolene, o fetiță plă pâ ndă de
treisprezece ani, nu mai putea de mâ ndrie. Privi îndelung plă cinta demnă de
premiul întâ i abia scoasă de la cuptor, cu cireșele sfâ râ ind sub fâ șiile
crocante de aluat încrucișate. Apoi, copleșită de emoție, o îmbră țișă pe
Nancy întrebâ nd-o:
— Spune drept, chiar eu am fă cut-o?
Nancy râ se, o îmbră țișă la râ ndu-i și o asigură că , deși dă duse și ea o
mâ nă de ajutor, opera îi aparținea.
Jolene insistă să guste amâ ndouă din plă cintă pe loc. N-avea rost s-o
lase să se ră cească .
— Te rog, hai să luă m câ te o bucă țică . Luați și dumneavoastră , i se
adresă ea doamnei Clutter, care intrase în bucă tă rie.
Doamna Clutter zâ mbi sau încercă să zâ mbească . O durea capul. Îi
mulțumi, dar n-avea chef să mă nâ nce. Nancy, pe de altă parte, se gră bea. O
așteptau Roxie Lee Smith și soloul ei de trompetă , comisioanele pentru
mama ei, dintre care unul în legă tură cu petrecerea pe care o dă deau mai
multe fete din Garden City în cinstea lui Beverly, viitoarea mireasă , apoi o
altă sarcină – festivitatea de Ziua Recunoștinței.
— Du-te, draga mea, ră mâ n eu cu Jolene pâ nă vine mama ei, spuse
doamna Clutter, apoi se adresă fetiței cu o timiditate fă țișă : Asta dacă Jolene
n-are nimic împotrivă să stea cu mine.
În copilă rie, doamna Clutter câ știgase un premiu la elocință . Se pă rea
că maturitatea îi redusese vocea la un singur ton, cel al scuzelor, iar
personalitatea la o serie de gesturi reținute, din teama de a nu jigni sau a nu
lă sa o proastă impresie.
— Sper că înțelegi situația, continuă ea după plecarea fiicei sale, sper
că n-ai s-o consideri pe Nancy nepoliticoasă .
— Ferească Dumnezeu. O iubesc la nebunie. Da, toți o iubesc. Alta ca
Nancy nu mai e. Ș tiți ce zice doamna Stringer? o întrebă Jolene, pomenind
numele profesoarei de menaj. Într-o zi a spus în clasă : „Nancy Clutter e
veșnic gră bită , dar are întotdeauna timp. Iată ce înseamnă să fii o doamnă ”.
— Da, replică doamna Clutter. Toți copiii mei sunt foarte pricepuți. N-
au nevoie de mine.
Jolene se afla pentru întâ ia oară singură cu mama „ciudată ” a lui Nancy,
dar în ciuda vorbelor pe care le auzise, se simțea câ t se poate de bine, că ci
doamna Clutter, deși neliniștită ca toți oamenii inofensivi și lipsiți de
apă rare, era o prezență liniștitoare. Pâ nă și în sufletul lui Jolene, o fetiță
foarte copilă roasă , chipul de misionară al doamnei Clutter, oval ca o inimă ,
24
expresia ei eterică , de ființă simplă și neajutorată , stâ rneau un sentiment de
compasiune și dorința de a o ocroti. Nu-ți venea să crezi că -i mama lui
Nancy! O mă tușă , asta da. O mă tușă , domnișoară bă trâ nă , venită în vizită ,
nițel cam scrâ ntită , dar foarte de treabă .
— Nu, n-au nevoie de mine, repetă ea turnâ ndu-și o ceașcă de cafea.
Deși toți ceilalți membri ai familiei respectau interdicția soțului ei
asupra acestei bă uturi, doamna Clutter bea două cești de cafea în fiecare
dimineață și deseori nu mai mâ nca nimic toată ziua. Câ ntă rea patruzeci și
patru de kilograme. Inelele – o verighetă și un inel cu un diamant atâ t de
modest încâ t pă rea umil – îi jucau pe mâ na osoasă .
Jolene tă ie o bucată de plă cintă .
— Mă iculiță ! spuse ea înfulecâ nd-o. O să fac plă cintă de-asta în fiecare
zi.
— Cred și eu, ai atâ ția fră țiori, iar bă ieții mă nâ ncă multă plă cintă .
Domnul Clutter și Kenyon nu se satură niciodată . În schimb, se satură
bucă tă reasa – Nancy începe să strâ mbe din nas. Așa o să fie și la voi. O, nu, ce
mi-a venit să spun asta?
Doamna Clutter își scoase ochelarii fă ră rame și se șterse la ochi.
— Iartă -mă , draga mea, sunt sigură că n-o să știi niciodată ce înseamnă
să fii obosită . Sunt sigură c-o să fii întotdeauna fericită …
Jolene tă cea. Nota de panică din vocea doamnei Clutter îi schimbase
toată dispoziția. Se simțea încurcată și dorea ca mama ei, care promisese să
se întoarcă la ora unsprezece, să vină mai repede.
În curâ nd doamna Clutter se mai liniști și o întrebă :
— Îți plac bibelourile? Obiectele în miniatură ? și o invită pe Jolene în
sufragerie, să -i arate rafturile pline cu diverse fleacuri de dimensiuni
liliputane – forfecuțe, degetare, coșulețe de cristal pentru flori, figurine,
furculițe și cuțite minuscule. Pe unele le am de câ nd eram mică . Tata și
mama, noi toți, stă team aproape tot anul în California. La ță rmul oceanului.
Exista acolo un magazin cu mă runțișuri nostime. Ceștile astea. Un serviciu
de cești pentru pă puși, agă țat pe o tavă miniaturală , îi tremură în palmă . Mi
le-a dat tata. Am avut o copilă rie fericită …
Singura fiică a unui înstă rit cultivator de grâ u pe nume Fox și sora
adorată a trei frați mai mari, Bonnie nu fusese atâ t ră sfă țată , câ t ferită de
neplă ceri, dâ ndu-i-se de înțeles că viața e un șir de întâ mplă ri plă cute –
toamna în Kansas, vara în California – și de daruri neîntrerupte, cum erau
ceșcuțele. La optsprezece ani, entuziasmată de o biografie a lui Florence
Nightingale, se înscrisese la școala de asistente a spitalului St. Rose, din
Great Bend, statul Kansas. Nu era fă cută pentru meseria de soră medicală și
25
după doi ani a recunoscut: realitatea din spital – scenele, mirosul – o
dezgusta. Ș i totuși, regreta și astă zi că nu-și terminase școala ca să
primească o diplomă – „doar ca să dovedesc”, cum i-a declarat unei prietene,
„c-am reușit și eu într-un domeniu oarecare!”. În schimb, îl cunoscuse și se
că să torise cu Herb, coleg de colegiu cu Glenn, fratele ei mai mare. De fapt,
cum cele două familii locuiau la vreo treizeci de kilometri una de alta,
Bonnie îl știa de mult din vedere, deși familia Clutter, simpli fermieri, nu
mergea în vizită la familia Fox, instruită și înstă rită . Herb era însă un bă rbat
chipeș, pios, energic și dorea să se că să torească cu ea, iar Bonnie se
îndră gostise.
— Domnul Clutter că lă torește mult, îi spuse ea lui Jolene. E
întotdeauna plecat. La Washington, Chicago, Oklahoma sau Kansas City –
uneori mi se pare că nu-i niciodată acasă . Dar oriunde se duce, nu uită ce
mult îmi plac obiectele mă runte de tot felul. Desfă cu un evantai micuț de
hâ rtie. Uite ce mi-a adus de la San Francisco. A costat doar un penny. Nu-i
așa că -i frumos?
În al doilea an de la că să torie s-a nă scut Eveanna, iar peste trei ani
Beverly. După fiecare sarcină , tâ nă ra mamă simțise o deprimare
inexplicabilă – crize de disperare care o fă cuseră să se fră mâ nte, trecâ nd
dintr-o cameră într-alta, frâ ngâ ndu-și mâ inile, complet nă ucită .
Între nașterea lui Beverly și a lui Nancy s-au scurs încă trei ani –
perioada excursiilor la iarbă verde duminica, a că lă toriilor vara în Colorado
– anii câ nd își condusese într-adevă r gospodă ria, fiind chiar sufletul ei
fericit. Dar odată cu Nancy și apoi cu Kenyon, ciclul depresiilor postnatale se
reluase, iar după nașterea fiului ei nu mai ieșise niciodată complet din starea
ei jalnică . Această stare persista ca un nor ce putea aduce sau nu ploaia.
Avea și „zile bune”, uneori să ptă mâ ni și luni în șir, dar pâ nă și în cele mai
bune dintre aceste zile, câ nd își „revenea”, devenind iar Bonnie cea
încâ ntă toare și iubitoare, adorată de prieteni, nu reușea să aibă în relațiile
cu ceilalți energia impusă de activitatea tot mai susținută a soțului. El era un
„organizator”, „un conducă tor înnă scut”. Iar cum Bonnie nu avea aceste
calită ți, încetă să mai depună eforturi. Astfel că de pe drumul lor comun, de
dragoste, considerație și fidelitate deplină , o luară fiecare pe o cale oarecum
diferită : a lui un drum public, un marș de victorii satisfă că toare; a ei – o
că ră ruie, înfundată în cele din urmă prin coridoarele spitalelor. Nu-și
pierduse însă speranța. O susținea credința în Dumnezeu, iar uneori leacuri
lumești îi întă reau speranța în viitoarea lui milostenie. Citise despre o
doctorie miraculoasă , auzise despre o nouă metodă terapeutică sau, așa cum

26
se întâ mplase de curâ nd, se hotă râ se să creadă că totul era din vina unui
„nerv deplasat”.
— Obiectele mici îți aparțin cu adevă rat, spuse ea și strâ nse evantaiul.
Nu ești silit să le lași în urmă . Le poți duce într-o cutie de pantofi.
— Unde să le duci?
— Pă i, unde vrei. Dacă ar fi să lipsești vreme îndelungată .
Cu câ țiva ani în urmă , doamna Clutter că lă torise pâ nă la Wichita
pentru un tratament de două să ptă mâ ni și ră mă sese două luni. La sfatul
unui medic care își închipuise că experiența o s-o ajute să -și recapete „simțul
de adaptare și utilitate”, închiriase un apartament, apoi își gă sise o slujbă , ca
funcționară la Asociația Tinerelor Creștine.
Soțul ei, cu totul de acord, o încurajase în această aventură , însă lui
Bonnie îi plă cuse prea mult, atâ t de mult că i se pă ruse un gest necreștinesc,
de unde și un sentiment de vinovă ție ce anulase, în cele din urmă , valoarea
terapeutică a tratamentului.
— Sau s-ar putea să nu te mai întorci niciodată acasă . Ș i… e
întotdeauna important să ai la tine un lucru care îți aparține. Un lucru care
să fie în întregime al tă u.
Se auzi soneria. Sosise mama lui Jolene.
— La revedere, draga mea, îi spuse doamna Clutter și îi vâ rî în mâ nă
evantaiul de hâ rtie. Nu costă decâ t un penny, dar e frumos.
Doamna Clutter ră mase singură în casă . Kenyon și domnul Clutter
plecaseră la Garden City. Gerald Van Vleet își terminase programul, iar
menajera, binecuvâ ntata doamnă Helm, că reia îi putea mă rturisi orice, nu
venea la treabă sâ mbă ta. Așa că nu-i ră mâ nea de fă cut decâ t să se întoarcă în
pat – în patul atâ t de rar pă ră sit, încâ t să rmana doamnă Helm trebuia să se
lupte ca să prindă ocazia să schimbe așternuturile de două ori pe
să ptă mâ nă .
La etaj se aflau patru dormitoare. Al ei era ultimul, la capă tul unui hol
spațios, gol, cu excepția unui leagă n de copil, cumpă rat în vederea vizitelor
nepotului. Doamna Clutter socotea că dacă se instalau paturi pliante,
transformâ nd astfel holul în dormitor, casa putea adă posti două zeci de
oaspeți de Ziua Recunoștinței. Ceilalți invitați urmau să stea la hoteluri sau
să fie gă zduiți pe la vecini. Întrunirea din fiecare an de Ziua Recunoștinței
era pentru clanul Clutter un eveniment important și, cum Herb fusese
desemnat acum ca gazdă , ea trebuia să organizeze totul. Se întâ mplase însă
ca evenimentul să coincidă cu pregă tirile pentru nunta lui Beverly, iar
doamna Clutter avea slabe speranțe că v-a supraviețui celor două proiecte,
că ci fiecare necesita luarea unor hotă râ ri, lucru care îi displă cuse
27
întotdeauna și de care se temea. De câ te ori soțul ei pleca într-una din
că lă toriile lui de afaceri, toți se așteptau ca ea, în lipsa lui, să ia decizii rapide
în treburile fermei, ceea ce devenise insuportabil, un adevă rat chin. Ș i dacă
fă cea o greșeală ? N-o să se supere Herb? Mai bine să încuie ușa de la
dormitor și să se prefacă mereu că nu aude ori să spună , cum și fă cea uneori:
„Nu pot. Nu știu. Lă sați-mă , vă rog”.
Camera atâ t de rar pă ră sită avea un aer auster. Dacă patul ar fi fost
fă cut, vizitatorul și-ar fi putut-o închipui veșnic neocupată . Un pat de stejar,
un scrin de nuc, o noptieră – apoi doar veioze, o fereastră cu perdea și un
tablou cu Iisus mergâ nd pe apă . Dâ ndu-i acestei încă peri un caracter
impersonal, refuzâ nd să aducă aici obiectele ei de uz personal și lă sâ ndu-le
la un loc cu ale soțului, era ca și cum ar fi atenuat ofensa de a nu dormi în
aceeași odaie cu el. În singurul sertar folosit al scrinului se aflau un borcan
de cremă Vick pentru frecție, niște șervețele de hâ rtie, o pernă electrică , mai
multe că mă și de noapte albe și șosete albe de bumbac. Se culca întotdeauna
cu șosete în picioare, fiindcă îi era întotdeauna frig. Ș i din același motiv ținea
de obicei ferestrele închise. Cu două veri în urmă , într-o duminică fierbinte
de august, câ nd se retră sese în camera ei, avusese loc un incident. În ziua
aceea primiseră oaspeți, un grup de prieteni invitați la fermă să culeagă
dude, printre ei aflâ ndu-se și Wilma Kidwell, mama lui Susan. Ca majoritatea
celor ce veneau adesea în vizită la familia Clutter, doamna Kidwell accepta
absența gazdei fă ră comentarii, presupunâ nd, ca de obicei, că e „indispusă ”
sau că „e plecată la Wichita”. În orice caz, câ nd a venit timpul ca lumea să
meargă în livadă , doamna Kidwell s-a scuzat. Crescută la oraș, obosea ușor și
prefera să ră mâ nă în casă . Mai tâ rziu, în timp ce aștepta să se întoarcă lumea
de la cules de dude, auzi hohotele sfâ șietoare ale unei ființe îndurerate.
„Bonnie?”, strigă ea și se repezi pe scă ri, apoi pe hol, pâ nă ajunse în camera
lui Bonnie. Câ nd deschise ușa, aerul încins din odaie o plesni brusc ca o
palmă nimicitoare. Se gră bi să deschidă o fereastră : „Nu!”, îi strigă Bonnie,
„nu mi-e cald. Mi-e frig. Îngheț. Doamne! Doamne! Doamne!”, exclamă ea
fluturâ ndu-și brațele. „Te implor, Doamne, nu lă sa să mă vadă cineva în
starea asta!” Doamna Kidwell se așeză pe marginea patului.
Dă du s-o ia în brațe și Bonnie în cele din urmă acceptă . „Wilma”, îi
spuse ea, „te-am ascultat, Wilma. V-am ascultat pe toți. Râ deți. Vă distrați. Eu
am pierdut totul. Anii cei mai buni, copiii, totul. Încă puțin și Kenyon se face
mare, o să devină bă rbat. Ș i cum o să -și amintească de mine? Ca de-o
fantomă , Wilma.”
Acum, în ultima zi a vieții ei, doamna Clutter atâ rnă în dulap capotul de
bumbac înflorat pe care îl purtase și îmbră că o că mașă de noapte lungă , iar
28
în picioare își trase o pereche de șosete albe. Apoi, înainte să se întindă în
pat, își schimbă ochelarii obișnuiți cu o pereche pentru citit. Deși se abonase
la mai multe periodice (The Ladies’ Home Journal, MeCalls, Reader’s Digest și
Together, revista bilunară a familiilor metodiste), pe noptieră nu se afla
decâ t o Biblie. Un semn de carte stă tea prins între foi, o bucată de mă tase
apretată , brodată cu urmă torul îndemn: „Ia seama, veghează și te roagă :
fiindcă nu știi niciodată câ nd ți se va împlini sorocul”.

Cei doi tineri aveau puține lucruri în comun, dar nu-și dă deau seama
de asta, că ci îi legau câ teva tră să turi superficiale. Amâ ndoi, de pildă , erau
exagerat de îngrijiți, foarte atenți la igienă și la manichiură . După ce se
mâ njiseră toată dimineața cu ulei, le luă aproape o oră să se dichisească la
toaleta garajului. În chiloți, Dick ară ta altfel decâ t îmbră cat. Cu hainele pe el,
lă sa impresia unui tâ nă r blond spă lă cit și jigă rit, de înă lțime mijlocie,
descă rnat și probabil cu pieptul scofâ lcit. Dezbră cat, dezmințea această
impresie, că ci semă na mai degrabă cu un atlet solid, de categoria semi-
mijlocie. Un tatuaj înfă țișâ nd un cap de pisică , albastru și râ njit, îi acoperea
mâ na dreaptă . Pe un umă r îi înflorea un trandafir albastru. Alte semne,
imaginate și desenate chiar de el, îi împodobeau brațele și trunchiul: un cap
de balaur, ținâ nd între fă lcile deschise o țeastă de om; nuduri de femei cu
sâ ni opulenți; un spiriduș amenințâ nd cu o furcă , cuvâ ntul PACE și o cruce
radiind, ca niște țepușe grosolane, raze de lumină sfâ ntă , precum și două
desene sentimentale, primul, un buchet de flori dedicat lui MAMA-TATA,
cealaltă o inimă care proslă vea iubirea dintre Dick și Carol, fata cu care se
că să torise la nouă sprezece ani și de care se despă rțise peste șase ani ca să -și
„respecte angajamentul” față de o altă tâ nă ră doamnă , mama ultimului să u
copil. („Am trei bă ieți de care o să mă îngrijesc sigur”, scrisese el în cererea
de eliberare condiționată . „Soția mea s-a recă să torit. Am fost însurat de
două ori, dar nu mai vreau să am nimic de-a face cu cea de-a doua soție.”)
Dar nici fizicul lui Dick și nici galeria de tatuaje în tuș ce îl împodobea
nu lă sau o impresie atâ t de remarcabilă ca fața alcă tuită parcă din bucă ți
nepotrivite. Ară ta ca și cum i s-ar fi secționat capul ca un mă r, cele două
jumă tă ți fiind apoi lipite puțin descentrat. Chiar se întâ mplase ceva
asemă nă tor: tră să turile imperfect aliniate se datorau unui accident de
mașină din 1950, de pe urma că ruia fața lui îngustă și cu bă rbia prea lungă
deviase, astfel încâ t partea stâ ngă , mai lă sată decâ t cea dreaptă , fă cea ca
buzele să -i fie ușor piezișe, nasul strâ mb, iar ochii de mă rime diferită să fie
plasați la niveluri diferite, cel stâ ng, oblic, cu irisul de un albastru morbid,
clipind chiorâ ș și veninos, tic ce pă rea să te prevină asupra aluviunilor
29
amare adunate în adâ ncul sufletului să u. Perry îi spusese însă : „Ochiul nu
contează . Ai un zâ mbet minunat. Unul din acele zâ mbete cu efect sigur”. E
adevă rat că atunci câ nd zâ mbea, figura i se contracta la proporțiile corecte,
lă sâ nd să se întreză rească o personalitate mai puțin neliniștitoare – un
„bă iat bun”, american verde, cu pă rul tuns perie, destul de să nă tos, deși nu
prea deștept. (De fapt, era foarte ager. Un test de inteligență luat în
închisoare îi adusese un scor de 130 de puncte, câ nd media, în închisoare,
sau chiar în afara ei, oscila între 90 și 110.) Ș i Perry fusese schilodit, iar
ră nile lui, cu care se alesese într-un accident de motocicletă , erau mai grave
ca ale lui Dick. Stă tuse aproape un an în Spitalul de Stat din Washington și
alte șase luni în câ rje și, deși accidentul avusese loc în 1952, picioarele lui
butucă noase și pitice, fracturate în cinci locuri și acoperite de cicatrice
jalnice, îl dureau încă atâ t de ră u, încâ t ajunsese dependent de aspirine. Mai
puțin tatuat decâ t amicul să u, desenele de pe pielea sa erau mai complicate –
nefiind opera unui amator, ci capodopere ale unor maeștri din Honolulu și
Yokohama. Cookie, numele asistentei care îi ară tase multă prietenie câ t
fusese în spital, era tatuat pe bicepsul drept; un tigru cu blană albastră , ochi
portocalii și colți roșii râ njea fioros pe bicepsul stâ ng; un șarpe ce scuipa
venin, încolă cit pe un pumnal, îi aluneca pe braț; iar în alte locuri luceau
cranii, se profila o piatră funerară sau înfloreau crizanteme.
— Perfect, frumosule! Lasă acum pieptă nul, îi spuse Dick, îmbră cat și
gata de plecare.
Renunțase la salopetă și își pusese pantaloni verzui, o că mașă asortată ,
iar în picioare, ca și Perry, bocanci negri pâ nă la gleznă .
Perry, care niciodată nu gă sea pantaloni pe mă sura picioarelor lui prea
scurte, purta blugi albaștri, sumecați la manșetă , și o geacă de piele. Curați,
pieptă nați și dichisiți ca doi crai ce pleacă la o întâ lnire dublă , ieșiră din
garaj și se îndreptară spre mașină .
Distanța dintre Olathe, o suburbie a Kansas City-ului și Holcomb, care
ar putea fi numit o suburbie a Garden City-ului, e de aproximativ șase sute
cincizeci de kilometri.

Un oraș de unsprezece mii de locuitori, Garden City a început să -și

adune pă rinții fondatori curâ nd după Ră zboiul Civil. Domnului C.J. (Buffalo)
Jones, un vâ nă tor de bizoni, mereu pe drumuri, i se datorează în mare
mă sură dezvoltarea ulterioară a orașului dintr-o adună tură de cocioabe și
stâ lpi de priponit caii într-un bogat centru agricol, cu baruri elegante, cu
operă și cu cel mai somptuos hotel dintre Kansas City și Denver – pe scurt,
un tip de oraș în stilul excentric al frontierei, rivalizâ nd cu Dodge City – o
30
așezare mai celebră , situată la o depă rtare de optzeci de kilometri. Odată cu
Buffalo Jones, care și-a pierdut întâ i banii, iar apoi mințile (și-a petrecut
ultimii ani ai vieții ținâ nd discursuri oamenilor pe stradă și protestâ nd
împotriva extermină rii brutale a animalelor, mă celă rite mai înainte chiar de
el în mod atâ t de profitabil), splendorile trecutului sunt astă zi îngropate.
Unele amintiri persistă : un șir de clă diri comerciale nu prea frumoase,
cunoscut sub numele de Blocurile Buffalo, hotelul Windsor, pe vremuri
mă reț, cu restaurantul lui splendid, cu tavan înalt și cu ambianța lui specială
creată de scuipă tori și lă zi cu palmieri, rezistă în mijlocul pră vă liilor și
piețelor de tot felul ca o piatră de hotar pe Main Street, un hotel, comparativ
cu altele, să rac în clienți, că ci odă ile întunecoase și imense ale Windsorului,
ca și coridoarele pline de ecouri, oricâ t ar fi ele de evocatoare, nu pot
rivaliza cu aerul condiționat oferit la micul și cochetul hotel Warren și nici
cu motelul Wheat Lands, dotat cu televizoare în fiecare cameră și cu un
„bazin de înot încă lzit”.
Oricine a traversat America de la o coastă la alta, cu trenul sau mașina,
a trecut probabil prin Garden City, dar e firesc să presupui că puțini că lă tori
își amintesc de acest eveniment. Arată ca un oraș oarecare, de mă rime
mijlocie, din centrul, de fapt, chiar din însuși miezul Statelor Unite. Pe bună
dreptate poate, locuitorii nu ar admite o astfel de pă rere. Deși laudele
localnicilor pot fi exagerate („Că utați în lumea întreagă și n-o să gă siți
oameni mai prietenoși, aer mai proaspă t și apă mai dulce ca la noi” și „Aș
putea să plec la Denver cu un salariu de trei ori mai mare, dar am cinci copii
și nu cred că există loc mai bun ca să -ți crești copiii. Ș coli excelente, unde se
practică toate sporturile. Avem pâ nă și o facultate destul de bună ”, și „Am
venit aici să lucrez ca jurist. Doar temporar, n-am intenționat niciodată să
ră mâ n. Dar câ nd mi s-a ivit prilejul să mă mut, mi-am zis: De ce să plec? De
ce dracu’? Poate nu-i ca la New York, dar cine are nevoie de New York?
Vecini cumsecade, oameni care țin unii la alții, asta contează . Avem aici tot
ce-i trebuie unui om de treabă . Biserici frumoase. Un teren de golf”.), noul
sosit în Garden City, odată ce se obișnuiește cu tă cerea ce se lasă pe Main
Street după ora opt, descoperă multe lucruri în sprijinul laudelor acestora: o
bibliotecă publică bine pusă la punct, un ziar local competent, piețe umbrite
de arbori, cu iarbă verde, risipite ici și colo, stră zi liniștite cu case pe care
animalele și copiii pot alerga fă ră teamă , un parc imens și întortocheat,
completat de o menajerie („Veniți să vedeți urșii polari!” „Veniți să -l vedeți
pe Penny, elefantul!”) și un bazin de înot, întins pe câ teva hectare („Cel mai
mare bazin de înot din lume cu intrare liberă !”) Asemenea amenajă ri, ca și
praful, vâ nturile și trenurile care veșnic fluieră compun un oraș intim, de
31
care își amintesc probabil cu nostalgie cei ce l-au pă ră sit, și dau localnicilor
sentimentul tră iniciei și al mulțumirii.
Fă ră excepție, locuitorii din Garden City neagă că populația orașului
poate fi delimitată social („Nu, domnule. Nici vorbă de-așa ceva aici. Toți
sunt egali, indiferent de avere, culoare sau credință . La noi totul e cum ar
trebui să fie într-o democrație”), deși, evident, distincțiile de clasă sunt la fel
de limpede respectate și la fel de vizibile ca în orice așezare omenească . La o
sută șaizeci de kilometri vest se iese din Centura Bibliei, fâ șia subțire de
teritoriu american bâ ntuită de spectrul Bibliei, unde ești silit, pâ nă și numai
din motive de afaceri, să iei foarte în serios religia. În ținutul Finney însă te
afli între granițele stabilite de Centura Bibliei și de aceea afiliația religioasă
constituie cel mai important factor ce influențează statutul social. Un
amestec de baptiști, metodiști și romano-catolici cuprinde optzeci la sută
din credincioșii regiunii, cu toate că în elită – compusă din oameni de
afaceri, bancheri, avocați și medici, ca și fermieri mai înstă riți, care lucrează
cele mai bune pă mâ nturi – predomină prezbiterienii și episcopalienii. În
ansamblu, administrația orașului se compune din republicani de dreapta,
aparținâ nd bisericii prezbiteriene și episcopaliene, deși întâ mplă tor se mai
infiltrează și câ te un metodist sau un democrat.
Om instruit și realizat din punct de vedere profesional, republican de
frunte și conducă tor religios – deși ținea de biserica metodistă –, domnul
Clutter se cuvenea să se numere printre patricienii locali, dar așa cum nu se
afiliase niciodată Country Club-ului din Garden City, tot astfel nu încercase
niciodată să se asocieze coteriei de la putere. Din contră , nu împă rtă șea
distracțiile lor. Nu înțelegea la ce slujesc jocurile de că rți, golful, cocktailurile
sau dineurile cu bufet suedez, date la ora zece seara – și, de fapt, orice fel de
ocupație prin care simțea că „nu se realizează ceva”. Cu alte cuvinte, în loc să
participe la o partidă de golf în acea dimineață luminoasă , domnul Clutter
prezida întrunirea Clubului de Tineret 4H din ținutul Finney (4H înseamnă
Head, Heart, Hands, Health2 — mottoul clubului susținâ nd că „Învă ță m să
facem un lucru pe mă sură ce îl facem”. Clubul e o organizație la scară
națională , cu filiere peste ocean, avâ nd scopul de a le veni în ajutor celor de
la țară – mai ales copiilor și tinerilor –, că utâ nd să dezvolte abilită țile
practice și caracterul moral. Nancy și Kenyon erau membri activi de la
vâ rsta de șase ani.) Aproape de sfâ rșitul întrunirii, domnul Clutter spuse:

2
Cap, Inimă, Mâini, Sănătate (engl.) (n. t.).

32
 — Trebuie să vă comunic acum ceva în privința unuia dintre membrii
noștri adulți.
Privirea i se opri asupra unei japoneze dolofane, înconjurată de patru
copii japonezi dolofani.
— O cunoașteți cu toții pe doamna Ashida. Ș tiți că familia Ashida s-a
mutat aici din Colorado și s-a apucat de agricultură în Holcomb acum doi
ani. O familie pe cinste, genul de oameni cu care Holcomb e fericit să aibă de-
a face. Așa o să vă spună toată lumea. Oricine a fost bolnav și-a apelat la
doamna Ashida știe câ ți kilometri a stră bă tut ca să -i aducă una din
minunatele ei supe. Sau florile pe care le cultivă acolo unde nu te-ai aștepta
să crească . Iar anul trecut, la tâ rgul ținutului, țineți minte câ t de mult a
contribuit la succesul exponatelor clubului. Astfel încâ t aș dori să vă propun
s-o ră splă tim pe doamna Ashida cu ocazia banchetului dat marțea viitoare în
cinstea succeselor noastre.
Copiii ei o împunseseră și o traseră de mâ necă . Cel mai mare dintre
bă ieți strigă :
— Hei, mami, de tine e vorba!
Doamna Ashida se simțea însă rușinată . Se șterse la ochi cu mâ inile ei
dolofane, ca ale unui prunc, și râ se. Doamna Ashida era soția unui arendaș.
Ferma lucrată de ei, o suprafață cu totul izolată și bă tută de vâ nturi, se afla la
jumă tatea drumului dintre Garden City și Holcomb.
După ce se sfâ rșeau întrunirile clubului, domnul Clutter îi conducea de
obicei acasă pe membrii familiei Ashida și tot astfel procedă și acum.
— Dumnezeule, ce surpriză ! spuse doamna Ashida în timp ce rulau pe
drumul național nr. 50 în camioneta domnului Clutter. Am impresia că tot
timpul îți mulțumesc, Herb. Dar îți mai mulțumesc o dată .
Îl cunoscuse a doua zi de la sosirea lor în ținutul Finney. Era în ajun de
Halloween, iar domnul Clutter, împreună cu Kenyon, veniseră în vizită ,
aducâ nd cu camioneta dovleci mari și mici. Ș i câ t a durat acel an greu de
început se pomeniseră cu daruri – legume necultivate încă de familia
Ashida: coșuri de sparanghel și salată verde. Iar Nancy venea deseori cu
Babe, s-o că lă rească puștii.
— Ș tiți, de fapt, n-am tră it nică ieri mai bine ca aici. Hideo e de aceeași
pă rere. Chiar nu ne place deloc să ne gâ ndim la plecare. Cum ar fi s-o luă m
din nou de la capă t.
— Plecare? protestă domnul Clutter și încetini mașina.
— Să vezi, Herb, ferma de aici, cei pentru care muncim – Hideo crede c-
am putea câ știga mai bine în altă parte. Poate în Nebraska. Nu-i nimic
hotă râ t. Deocamdată discută m.
33
 Vocea ei plă cută , veșnic gata să izbucnească în râ s, dă dea veștilor triste
o notă oarecum veselă . Observâ nd însă că domnul Clutter se mohorâ se,
schimbă vorba.
— Herb, vreau pă rerea unui bă rbat, spuse ea. Eu și copiii am
economisit să -i facem lui Hideo un cadou grozav de Cră ciun. Trebuie să -și
pună dinți. Ce crezi, dacă soția ta ar vrea să -ți dă ruiască trei dinți de aur, ai
lua-o drept un dar nepotrivit? Cu alte cuvinte, poți să -i ceri unui bă rbat să -și
petreacă Cră ciunul pe scaunul dentistului?
— Ești nemaipomenită . Nici să nu te gâ ndești să pleci de aici, zise
domnul Clutter. Da, cumpă ră -i neapă rat dinții de aur. În locul lui, mi-ar face
plă cere.
Ră spunsul lui o încâ ntă pe doamna Ashida, că ci știa că nu i-ar fi dat
dreptate dacă n-ar fi fost într-adevă r de acord. Era un domn. Nu și-l amintea
să fi fă cut vreodată pe boierul, să fi profitat de pe urma cuiva sau să nu-și fi
respectat o promisiune.
— Ascultă , Herb, la banchet să nu mi se ceară să țin o cuvâ ntare, ne-am
înțeles, da? Nu-i de mine. Cu tine e altceva. Tu poți să te ridici și să vorbești
fă ră probleme în fața a sute de oameni. Mii de oameni. Să fii foarte degajat și
să -i convingi aproape de orice. Nu te sperie absolut nimic, zise ea pomenind
una dintre calită țile unanim recunoscute ale domnului Clutter, o siguranță
lipsită de temeri ce-l fă cea unic și care, deși stâ rnea respect, îngră dea
totodată , într-o oarecare mă sură , afecțiunea celorlalți. Nu pot să -mi închipui
că ți-ar fi vreodată teamă de ceva. Orice s-ar întâ mpla, ai ști ce să spui ca să
ieși basma curată .

Pe la jumă tatea după -amiezii, Chevroletul negru ajunse la Emporia,

statul Kansas, un oraș mare și un loc sigur, cum stabiliseră ocupanții mașinii,
pentru a-și face cumpă ră turile. Parcară pe o stradă laterală , apoi hoină riră
pâ nă câ nd dă dură de un magazin universal ticsit de clienți, numai bun
pentru ce-aveau ei de gâ nd.
La început cumpă rară niște mă nuși de cauciuc pentru Perry, care, spre
deosebire de Dick, uitase să -și aducă perechea veche de-acasă .
Apoi, se deplasară pâ nă la un raion cu ciorapi de damă . După ce ezitară
o vreme, Perry zise:
— M-am hotă râ t.
Dick nu se hotă râ se.
— Ce fac cu ochii? Toți ciorapii ă știa sunt prea deschiși ca să -i ascundă .
— Domnișoară , spuse Perry, atră gâ nd atenția unei vâ nză toare, aveți
cumva ciorapi negri?
34
 Câ nd ea îi ră spunse că nu, Perry propuse să încerce la alt magazin.
— Cu ciorapi negri mergem la sigur.
Dick însă se decisese: indiferent de culoarea lor, ciorapii erau o
cheltuială inutilă , mai mult îi încurcau („Am investit destui bani în această
operație”) și, la urma urmei, oricine i-ar fi întâ lnit n-avea șanse să
supraviețuiască pentru a depune mă rturie împotriva lor.
— Fă ră martori, îi reaminti el lui Perry, care avea impresia că mai
auzise replica de un milion de ori.
Îl enerva cum articula Dick cele două cuvinte, ca și cum ar fi soluționat
toate problemele. Era o prostie să nu recunoască totuși că putea să existe un
martor pe care să nu-l vadă .
— Se mai întâ mplă și chestii inefabile, lucrurile pot lua din senin o altă
turnură , spuse el.
Dick însă , zâ mbind arogant, golă nește, nu-i dă du dreptate:
— Scoate-ți frica din oase. N-are ce să meargă prost.
Nu. Fiindcă planul îi aparținea lui Dick și de la sunetul primului pas și
pâ nă la tă cerea finală , totul fusese pus la punct fă ră greș.
În continuare îi interesa o frâ nghie. Perry studie eșantioanele și le
încercă . Lucrase pe vremuri în Marina Comercială , așa că se pricepea la
frâ nghii și știa să facă noduri. Alese o frâ nghie albă de nailon, tare ca sâ rma
și doar puțin mai groasă . Discutară de câ ți metri aveau nevoie. Problema îl
scoase din să rite pe Dick, că ci era legată de neînțelegeri mai mari și, în ciuda
presupusei perfecțiuni a planului general, nu reușea să -i gă sească rezolvare.
În cele din urmă zise:
— Dumnezeule, de unde dracu’ vrei să știu?
— N-ar strica să știi.
— E el. E ea. Mai sunt bă iatul și fata, încercă să -i numere Dick. Ș i poate
alți doi. Dar e sâ mbă tă . S-ar putea să aibă oaspeți. Putem să ne așteptă m la
opt persoane sau chiar două sprezece. Singurul lucru sigur e că va trebui să -i
cură ță m pe toți.
— Mi se par cam mulți ca să fii așa de sigur.
— Nu ți-am promis eu ție, iubitule, c-o să le împroșcă m coafurile pe
pereți?
Perry dă du nepă să tor din umeri.
— Să luă m mai bine tot colacul.
Era un colac lung de aproape o sută de metri – mai mult decâ t suficient
pentru două sprezece persoane.

35
 Kenyon construise singur cufă rul: un cufă r de mahon, întă rit cu cedru,
pe care voia să i-l ofere lui Beverly ca dar de nuntă . Acum, în timp ce lucra la
el în așa-numitul atelier de la demisol, îl dă dea cu un strat de lac. Mobilierul
din atelier – o încă pere cu podea de ciment care se întindea pe toată
lungimea casei – era format aproape în întregime din obiecte lucrate de
Kenyon (rafturi, mese, scaune, o masă de ping-pong) și din broderii de-ale
lui Nancy (o husă de creton care întinerea o canapea veche, perdele și perne
pe care scria „Ești fericit?” și „Nu-i nevoie să fii nebun ca să locuiești aici, dar
ajută ”). Nancy și Kenyon încercaseră să zugră vească încă perea, să mai
înveselească un pic aerul ei mohorâ t, dar nu-și dă duseră seama de eșec. De
fapt, amâ ndoi își închipuiau că atelierul e un mare succes și o binecuvâ ntare
– Nancy pentru că acolo își putea primi și distra „gașca” fă ră s-o deranjeze
pe mama ei, iar Kenyon fiindcă putea să ră mâ nă singur, liber să bocă ne, să
taie cu fieră stră ul și să se ocupe de „invențiile” lui, ultima constâ nd într-o
oală electrică . Ală turi de atelier era camera cazanelor. Înă untru se afla o
masă cu unelte risipite pe ea și încă rcată cu câ teva dintre operele lui în
lucru: un amplificator și un vechi patefon cu pâ lnie, pe care dorea să -l
repună în funcțiune.
Kenyon nu semă na fizic cu niciunul din pă rinți. Pă rul, tuns perie, avea
o culoare câ nepie. Bă iatul mă sura un metru optzeci, era subțirel – dar destul
de vâ njos, că ci reușise odinioară să salveze două oi că râ ndu-le trei kilometri
prin viscol –, solid, puternic, deși condamnat, ca toți bă ieții deșirați, la o
proastă coordonare a mișcă rilor. Acest defect, agravat de incapacitatea lui
de a se descurca fă ră ochelari, îl silea să participe doar formal în acele
echipe sportive (baschet, baseball) care constituiau ocupația principală a
celor mai mulți bă ieți cu care s-ar fi putut împrieteni. Avea doar un singur
prieten bun, pe Bob Jones, fiul lui Taylor Jones, a că rui fermă se afla la un
kilometru și jumă tate la vest de ferma Clutter. În regiunea rurală din Kansas,
bă ieții încep să conducă mașinile de mici. Kenyon avea unsprezece ani câ nd
tată l lui i-a îngă duit să cumpere, cu banii câ știgați din creșterea oilor, o
camionetă veche, cu motor model A – Camioneta-Coiot, cum o botezaseră el
și Bob. Nu departe de ferma River Valley se întinde un ținut misterios,
cunoscut sub denumirea de Sand Hills. Seamă nă cu o plajă fă ră ocean, iar
noaptea, coioții se strecoară printre dune și se adună în hoarde să urle. În
nopțile cu lună , bă ieții dă deau buzna cu mașina peste ei și-i puneau pe fugă ,
încercâ nd să -i întreacă . Rareori reușeau, că ci și cel mai jigă rit coiot poate
atinge optzeci de kilometri pe oră , în timp ce viteza maximă a camionetei era
de vreo șaizeci. Era totuși o distracție violentă și frumoasă – camioneta

36
aluneca pe nisip, coioții fugeau sub lună și, cum spunea Bob, îți zvâ cnea
inima în piept.
La fel de amețitoare și chiar mai profitabile s-au dovedit cursele după
iepuri organizate de cei doi bă ieți: Kenyon țintea bine, iar prietenul lui și
mai bine, așa că livrau uneori câ te cincizeci de bucă ți „fabricii de iepuri”, o
întreprindere din Garden City care plă tea zece cenți pe cap de iepure, îi
îngheța rapid și-i expedia crescă torilor de vizoni. Dar evenimentul cel mai
important, atâ t pentru Kenyon, câ t și pentru Bob, era vâ nă toarea de
weekend de-a lungul malurilor râ ului: hoină reala, dormitul în pă turi,
așteptarea în zori a fâ lfâ itului sonor de aripi, tupilatul în vâ rful picioarelor,
apoi clipa cea mai plă cută , întoarcerea acasă , mâ ndri, cu câ te zece rațe
bă lă bă nindu-li-se la centură .
În ultima vreme însă , raporturile dintre Kenyon și prietenul lui se
schimbaseră . Nu se certaseră , nu se despă rțiseră fă țiș, nu se întâ mplase
nimic, atâ t că Bob, care avea șaisprezece ani, începuse „să iasă cu o fată ”,
astfel încâ t Kenyon, cu un an mai mic și încă adolescent, fă ră legă turi cu
fetele, nu se mai putea bizui pe tovă ră șia lui. Bob îi spusese: „Câ nd o să fii de
vâ rsta mea, o să gâ ndești altfel. Ș i eu eram ca tine: ce treabă să am eu cu
fetele? Pe urmă însă începi să vorbești cu una și e grozav. O să vezi”. Kenyon
se îndoia. Nu era în stare să conceapă că -și va pierde vreodată o oră cu vreo
fată , câ nd putea să dedice acea oră puștilor, cailor, uneltelor, mașină riilor
sau chiar unei că rți. Dacă nu-l mai avea pe Bob ală turi, prefera să ră mâ nă
singur, că ci temperamental nu pă rea câ tuși de puțin fiul domnului Clutter, ci
mai degrabă copilul lui Bonnie – un bă iat delicat și retras.
Colegii de aceeași vâ rstă îl considerau „bă țos”, și totuși îl iertau
spunâ nd despre el: „Ei, Kenyon tră iește pur și simplu într-o lume a lui”.
Kenyon lă să lacul să se usuce; se apucă de o altă treabă , în aer liber.
Dorea să aranjeze gră dina de flori a mamei lui, un loc îndră git, nă pă dit
de un frunziș să lbatic, crescut sub fereastra dormitorului ei. Câ nd ajunse
acolo, dă du peste unul dintre muncitorii fermei, care să pa pă mâ ntul cu
cazmaua. Era Paul Helm, soțul menajerei.
— Ai vă zut mașina aia? îl întrebă domnul Helm.
Da, Kenyon vă zuse mașina pe alee – un Buick cenușiu, parcat la
intrarea în biroul tată lui să u.
— Am crezut că știi cine-a venit cu ea.
— O fi domnul Johnson. Tata spunea că -l așteaptă .
Domnul Helm (ră posatul domn Helm – avea să moară de un atac de
inimă în martie anul urmă tor) era un om mohorâ t, de aproape șaizeci de ani,

37
a că rui atitudine rezervată ascundea o natură curioasă și prudentă . Îi plă cea
să știe ce se întâ mplă .
— Care Johnson?
— Tipul cu asigură rile.
— O fi cumpă rat taică -tu un teanc întreg, bombă ni el. Că mașina aia stă
aici de trei ore.

Ră coarea serii ce se lă sa înfiora aerul și, cu toate că vă zduhul era încă

de un albastru intens, lujerii crizantemelor din gră dină aruncau umbre
lungi. Printre ele se juca pisica lui Nancy, prinzâ ndu-și lă buțele în rafia cu
care Kenyon și bă trâ nul legau plantele. Deodată apă ru și Nancy de pe câ mp,
că lare pe gră sana Babe – iapa venea de la râ u, după scalda de sâ mbă tă .
Teddy, câ inele, îi întovă ră șea și toți trei erau uzi și luceau.
— Ai să ră cești, îi spuse domnul Helm.
Nancy râ se. Nu fusese niciodată bolnavă , nici mă car o dată . Lunecă jos
de pe Babe, se întinse pe iarbă la marginea gră dinii, luă pisica, o ridică
deasupra capului și o să rută pe botic și pe mustă ți.
Kenyon se ară tă dezgustat.
— Să pupi animalele-n bot.
— Parcă tu nu-l pupai pe Skeeter, îi aminti ea.
— Skeeter era cal.
Un cal frumos, un armă sar roșcat, crescut de Kenyon. Ce garduri să rea
Skeeter! „Obosești prea tare animalul”, îl prevenise tată l să u.
„Într-o zi o să -și dea duhul”. Ș i așa se și întâ mplase; în timp ce Skeeter
trecea ca fulgerul pe un drum, cu stă pâ nul în șa, inima i se oprise, se
împleticise și murise pe loc. Era un an de atunci și Kenyon îl mai bocea încă ,
deși avea promisiunea tată lui să u că -l va lă sa la primă vară să -și aleagă cel
mai frumos mâ nz.
— Kenyon, îl întrebă Nancy, crezi că Tracy o să poată vorbi pâ nă la
Ziua Recunoștinței?
Tracy, care nu împlinise niciun an, era nepotul ei, fiul Eveannei, sora de
care se simțea cel mai apropiată .
— Ce încâ ntată aș fi să -l aud spunâ nd „mă tușă Nancy” sau „unchiule
Kenyon”. Ț ie nu ți-ar plă cea să -l auzi spunâ ndu-ți „unchiule”? Nu ți-ar plă cea
la nebunie să fii unchi? Kenyon? De ce naiba nu-mi ră spunzi niciodată ?
— Fiindcă te prostești, îi spuse el aruncâ ndu-i o floare cu codița ruptă ,
o dalie ofilită , pe care ea și-o prinse în pă r.

38
 Domnul Helm își luă cazmaua la spinare. Ciorile croncă neau, amurgul
se lă sa tot mai mult, iar el locuia departe. Ulmii chinezești se transformaseră
într-un tunel de beznă verde, iar el locuia la capă tul lui, la aproape un
kilometru de acolo.
— Seara bună , zise el și porni la drum.
Se întoarse o singură dată . „Iar atunci”, avea să depună el mă rturie a
doua zi, „a fost ultima dată câ nd i-am vă zut. Nancy o ducea pe bă trâ na Babe
la grajd. Cum ziceam, nimic deosebit”.

Chevroletul negru era parcat din nou, de data asta în fața unui spital
catolic, la periferia orașului Emporia. Cică lit încontinuu („Asta-i beleaua cu
tine, îți închipui că nu există decâ t o singură soluție, a lui Dick”), Dick se
dă duse bă tut. În timp ce Perry aștepta în mașină , el se dusese în spital să
încerce să cumpere de la o că lugă riță o pereche de ciorapi negri. Metoda
cam nepotrivită de a-i obține fusese scorneala lui Perry. Că lugă rițele,
argumentase el, aveau desigur o rezervă de ciorapi.
Ideea prezenta, firește, un dezavantaj: că lugă rițele și tot ce ținea de ele
aduceau ghinion, iar Perry credea fă ră tă gadă în superstițiile lui. (Iată altele:
numă rul 15, pă rul roșcat, florile albe, preoții care-ți tă iau calea, șerpii din
vise.) N-aveau totuși de ales. Persoanele foarte superstițioase sunt adeseori
extrem de fataliste. Perry intra în această categorie. Se afla aici, angajat în
operațiunea de față , nu fiindcă ar fi dorit-o, ci fiindcă soarta hotă râ se astfel.
Putea s-o și dovedească , deși nu voia, cel puțin nu de față cu Dick, că ci
dovada ar fi atras după sine mă rturisirea adevă ratului motiv pentru care se
întorsese în Kansas.
Încă lcarea condițiilor de eliberare nu avea nici cea mai mică legă tură
cu „lovitura” lui Dick sau cu chemarea lui. Altul era motivul, și anume că în
urmă cu câ teva să ptă mâ ni aflase că joi, 12 noiembrie, un alt fost tovară ș de
pușcă rie urma să fie eliberat din Penitenciarul de Stat din Kansas, la Lansing
și, „mai mult decâ t orice pe lume”, dorea să -l revadă pe „singurul lui prieten
adevă rat”, pe „genialul” Willie-Jay.
În timpul primului din cei trei ani petrecuți la închisoare, Perry îl
urmă rise pe Willie-Jay de departe, cu mult interes, dar și cu teamă .
Dacă doreai să fii considerat un dur, nu era recomandabil să te
împrietenești cu Willie-Jay. Era ajutorul preotului închisorii, un irlandez
zvelt, cu pă rul încă runțit de timpuriu și cu ochi cenușii și melancolici.
Vocea lui de tenor era fala corului închisorii. Chiar și Perry, deși
disprețuia orice manifestare de pietate, se simțea „înă lțat” câ nd îl auzea pe
Willie-Jay intonâ nd „Tată l nostru”. Limbajul grav al imnului, redat într-un
39
spirit atâ t de pă timaș, îl mișca, îl fă cea să pună nițel la îndoială justețea
disprețului să u. În cele din urmă , îmboldit ușor de o curiozitate religioasă , se
apropiase de ajutorul preotului, iar Willie-Jay îl acceptase imediat, intuind în
atletul cu picioarele schiloade, cu privire nebuloasă , cu vocea gravă și
voalată , un „poet, un suflet ales și demn de mâ ntuire”. Îl cuprinsese ambiția
de a „aduce bă iatul pe că ile Domnului”.
Speranțele lui de succes se amplificaseră în ziua câ nd Perry îi ară tase
un pastel de-al lui – un portret mare al lui Iisus, executat fă ră pic de naivitate
tehnică . Preotul protestant de la Lansing, reverendul James Post, prețuise
atâ t de mult pastelul, încâ t îl atâ rnase în biroul să u, unde se gă sește și astă zi:
un Mâ ntuitor subțirel și frumușel, cu buzele pline și ochii triști ai lui Willie-
Jay. Tabloul reprezentase apogeul încercă rilor spirituale ale lui Perry,
niciodată foarte serioase, și totodată , ca supremă ironie, chiar finalul lor. Își
renegase portretul drept „o mostră de ipocrizie”, o tentativă de a-l „pă că li și
înșela” pe Willie-Jay, că ci Perry ră mă sese la fel de sceptic în privința
existenței lui Dumnezeu ca la început. Dar de ce s-o recunoască și să riște
astfel să -și piardă singurul prieten care-l „înțelesese cu adevă rat”? (Hod,
Joe, Jesse, vagabonzi într-o lume în care rareori își spuneau pe numele de
familie, iată cine erau „amicii” lui – niciunul ca Willie-Jay, care, după pă rerea
lui Perry, era „mult deasupra mediei intelectuale, înzestrat cu capacită țile
perceptive ale unui psiholog bine instruit”.
Cum se putea ca un om atâ t de înzestrat să se înfunde la Lansing?
Perry era nedumerit. Ră spunsul pe care îl cunoștea, dar pe care îl
respingea drept „o deviere de la problema mai adâ ncă , de ordin omenesc”,
apă rea limpede minților mai simple: ajutorul duhovnicului, în vâ rstă de
treizeci și opt de ani pe atunci, era un hoț, un gă inar care în două zeci de ani
ispă șise condamnă ri în cinci state.) Perry se hotă râ se să -i spună adevă rul: îi
pă rea ră u, dar raiul, iadul, sfinții, milostenia cerească nu erau de el, iar dacă
afecțiunea lui Willie-Jay se bizuise pe speranța că Perry urma să i se ală ture
într-o zi la poalele crucii, atunci se înșelase, iar prietenia lor era falsă , o
escrocherie, ca și portretul.
Ca de obicei, Willie-Jay îl înțelesese. Dezamă git, dar nu descurajat, el
continuase să ademenească sufletul lui Perry pâ nă în ziua câ nd proprietarul
sufletului, eliberat condiționat, plecase. În ajunul acestui eveniment îi
scrisese lui Perry o scrisoare de adio, al că rei ultim paragraf se încheia
astfel:
„Ești un om al pasiunilor extreme, un om flă mâ nd care nu știe prea
bine ce-i stâ rnește pofta, un om profund frustrat ce se stră duiește să -și
proiecteze individualitatea pe fundalul unui conformism rigid.
40
 Tră iești într-o demi-lume, suspendat între două suprastructuri, una
autoexpresia, cealaltă autodistrugerea. Ești puternic, dar în forța ta există un
punct nevralgic și dacă n-ai să înveți să -l controlezi, acest punct se va dovedi
mai puternic decâ t forța ta și te va învinge. Punctul nevralgic? O reacție
emotivă explozivă, cu totul disproporționată față de cauza care a produs-o. De
ce? De ce această mâ nie lipsită de temei la vederea altora care sunt fericiți
sau mulțumiți, de ce acest dispreț tot mai mare față de oameni și dorința de
a le face ră u? Foarte bine, îți închipui că sunt proști, îi disprețuiești din cauza
moralei lor, fericirea lor e izvorul frustră rii și resentimentelor tale. Însă
porți în tine niște dușmani îngrozitori, la fel de distrugă tori ca gloanțele, cu
timpul. Slavă Domnului că un glonț își omoară victima pe loc. Aceste bacterii
din tine, dacă ating maturitatea, nu omoară omul, dar lasă în urmă carcasa
unei ființe sfâ șiate și deformate. În lă untrul ființei, focul încă mai arde, dar e
alimentat cu coarde și așchii de dispreț și de ură . Poate să strâ ngă averi, dar
niciodată succese, fiind propriul să u dușman, împiedicat să se bucure cu
adevă rat de propriile realiză ri”.
Perry, mă gulit că era obiectul acestei predici, dă duse scrisoarea lui
Dick, care își formase o pă rere proastă despre Willie-Jay și numise
scrisoarea „o aiureală pocă ită , de-alde Billy Graham”, adă ugâ nd:
„Coarde de dispreț! El e o coardă penală !”. Evident, Perry se așteptase
la această reacție și, în secret, fusese încâ ntat de ea, că ci prietenia lui cu
Dick, pe care de-abia dacă -l cunoștea pâ nă în ultimele luni petrecute la
Lansing, era rezultatul și contraponderea admirației profunde pentru
ajutorul pastorului. Poate că Dick era într-adevă r „superficial” sau cum
spunea Willie-Jay, „o brută câ inoasă ”. Cu toate acestea, Dick avea un haz
nebun, era șmecher, realist, „tă ia în carne vie”, nu avea gă rgă uni în cap și
nici nu bă tea câ mpii; în plus, spre deosebire de Willie-Jay, nu critica
aspirațiile exotice ale lui Perry.
Asculta cu plă cere, se entuziasma, împă rtă șea viziunile asupra
„comorilor sigure” afundate prin mă rile mexicane sau în jungla braziliană .
După eliberarea lui Perry, trecuseră patru luni, luni în care se
hurducase de colo-colo într-un Ford de mâ na a cincea, ce-l costase o sută de
dolari, de la Reno la Las Vegas, de la Bellingham, în Washington, la Buhl, în
Idaho. La Buhl gă sise pentru o vreme de lucru ca șofer pe un camion, iar
acolo îl ajunsese scrisoarea lui Dick:
„Prietene P, M-am eliberat în august și, după ce-ai plecat, am întâ lnit pe
Cineva, nu-l cunoști, dar mi-a vâ ndut un pont care poate să ne iasă splendid.
O lovitură sigură , o ocazie formidabilă …” Pâ nă atunci Perry nu-și imaginase
că o să -l revadă pe Dick. Sau pe Willie-Jay. Dar la amâ ndoi se gâ ndise adesea,
41
mai ales la cel din urmă , care luase proporții în amintire – ajunsese un
înțelept că runt, bâ ntuindu-i coridoarele minții. „Urmă rești tot ce e negativ”,
îl informase odinioară Willie-Jay într-una din predicile lui. „Vrei să nu-ți
pese de nimic, să tră iești fă ră ră spunderi, fă ră credință , fă ră prieteni sau
că ldură sufletească .”
În hoină relile lui recente, solitare și incomode, Perry câ ntă rise mereu
această judecată și ajunsese la concluzia că era nedreaptă . Lui îi pă sa, dar cui
îi pă sase vreodată de el? Tată lui să u? Da, pâ nă la un punct. Unei fete sau
două , dar asta era „poveste lungă ”. Nimă nui nu-i pă sase de el în afară de
Willie-Jay. Doar Willie-Jay îi recunoscuse valoarea, potențialul, îi confirmase
că nu e doar o corcitură scundă și nă pă dită de mușchi, îl vă zuse, cu toate
predicile lui, așa cum se vedea chiar el – „excepțional”, „un suflet rar”, „un
artist”. Vanitatea lui își gă sise sprijin în Willie-Jay, sensibilitatea lui un
adă post, iar exilul de patru luni din această înaltă apreciere o fă cuse mai
atră gă toare ca orice vis cu comori de aur ascunse. Așa că atunci câ nd
primise invitația lui Dick și-și dă duse seama că data propusă pentru venirea
lui în Kansas aproape coincidea cu eliberarea lui Willie-Jay, știuse ce-avea de
fă cut. Plecase cu mașina la Las Vegas, vâ nduse rabla acolo, își împachetase
colecția de hă rți, scrisori vechi, manuscrise și că rți și își cumpă rase un bilet
de autocar. Urmă rile că lă toriei le lă sase în voia soartei. Dacă nu reușea „să
aranjeze lucrurile” cu Willie-Jay, atunci putea să ia în considerare
propunerea lui Dick. Pâ nă la urmă , avusese de ales între Dick și zero barat,
că ci atunci câ nd autocarul lui Perry ajunsese la Kansas City, în seara zilei de
12 noiembrie, Willie-Jay, care nu-l putuse anunța de sosirea lui, plecase din
oraș – plecase de fapt doar cu cinci ore în urmă de la același cap de linie
unde se dă duse jos Perry. Atâ t aflase telefonâ ndu-i reverendului Post, care îl
descurajase și mai mult, refuzâ nd să -i dezvă luie destinația exactă a fostului
să u ajutor. „A luat-o spre est”, îi spusese pastorul. „În că utarea unor ocazii
mai fericite. O muncă cinstită și un că min cu oameni cumsecade, dornici să -l
ajute”. Iar Perry, punâ nd receptorul în furcă , se simțise „nă ucit de furie și
dezamă gire”.
Câ nd însă i se potolise mâ nia, se întrebase la ce se așteptase cu
adevă rat de la întâ lnirea cu Willie-Jay. Libertatea îi despă rțise. Ca oameni
liberi nu mai aveau nimic în comun, erau prea diferiți, n-ar fi format
niciodată o „echipă ” – în niciun caz una capabilă să se aventureze, la sud de
graniță , în plonjoanele la mare adâ ncime pe care le plă nuise cu Dick. Cu
toate acestea, dacă nu ar fi ratat întâ lnirea cu Willie-Jay, dacă ar fi fost
împreună mă car o oră , Perry era absolut convins – pur și simplu „știa” – că

42
nu ar fi lă lă it-o acum pe lâ ngă un spital, așteptâ nd să iasă Dick cu o pereche
de ciorapi negri.
Dick se întoarse cu mâ na goală .
— N-a mers, îl anunță el cu o nepă sare suspectă , care stâ rni bă nuielile
lui Perry.
— Ești sigur? Ești sigur barem că ai întrebat?
— Firește.
— Nu te cred. Am impresia c-ai intrat acolo, te-ai plimbat câ teva
minute și-ai ieșit.
— Foarte bine, iubitule. Fie cum zici tu.
Dick porni motorul. După ce merseră o vreme în tă cere, Dick îl bă tu pe
Perry pe genunchi.
— Hai, lasă , zise el. A fost o idee nasoală . Ce dracu’ și-ar fi închipuit
alea? Câ nd m-ar fi vă zut dâ nd buzna ca într-o dugheană blestemată …
— Poate că -i mai bine așa, îi ră spunse Perry. Că lugă rițele aduc ghinion.

Reprezentantul din Garden City al Societă ții de Asigurare pe Viață din

New York zâ mbi în timp ce-l urmă rea pe domnul Clutter cum își
deșurubează capacul stiloului Parker și își deschide carnetul de cecuri. Asta
îi aminti de o glumă pe care o auzise prin partea locului.
— Ș tii ce se spune despre tine, Herb? „De câ nd tunsul a ajuns un dolar
jumate, Herb dă frizerului un cec.”
— Perfect adevă rat, replică domnul Clutter. Ca regii, devenise celebru
pentru faptul că nu avea niciodată bani la el. Așa înțeleg eu să fac afaceri.
Câ nd vin tipii de la impozite și-și vâ ră nasul peste tot, cecurile anulate devin
prietenii tă i cei mai buni.
Cu cecul scris, dar încă nesemnat, se lă să pe spate în scaunul de birou,
pă râ nd să reflecteze. Agentul, un bă rbat pe nume Bob Johnson, îndesat, cam
chel și cu maniere destul de degajate, spera ca nu cumva clientul să se
ră zgâ ndească în ultima clipă . Herb era încă pă țâ nat, îi trebuise mult timp să
ia o hotă râ re. Johnson stă ruise mai bine de un an ca să încheie asigurarea.
Dar nu, clientul trecea doar prin ceea ce Johnson numea Momentul Solemn –
un fenomen bine cunoscut agenților de asigură ri. Dispoziția celui care își
asigură viața seamă nă cu a omului care își semnează testamentul. Îi vin
negreșit în minte gâ nduri legate de moarte.
— Da, da, zise domnul Clutter, ca și cum ar fi vorbit singur. Sunt multe
lucruri pentru care trebuie să fiu recunoscă tor – lucruri minunate din viața
mea.

43
 Documente înră mate ce comemorau momentele cruciale din cariera
lui luceau pe pereții lambrisați în lemn de nuc ai biroului: diploma de
colegiu, o hartă a fermei River Valley, premii de la expozițiile agricole, un
certificat bogat ornamentat, purtâ nd semnă tura lui Dwight G. Eisenhower și
a lui John Foster Dulles, menționâ nd serviciile aduse de el Comisiei Federale
de Credite pentru Ferme.
— Copiii. Am avut noroc cu ei. N-ar trebui s-o spun, dar sunt într-
adevă r mâ ndru de ei: Kenyon, de pildă . Acum parcă înclină să devină inginer
sau om de știință , dar nu poți să -mi spui că bă iatul meu nu-i un fermier
înnă scut. Dacă dă Dumnezeu, într-o zi o să conducă ferma asta. L-ai cunoscut
vreodată pe soțul Eveannei? Don Jarchow? E veterinar. Nu-ți pot spune ce
mult țin la el. La Vere, de asemenea. Vere English, bă iatul cu care fiică -mea
Beverly a avut destulă minte să se mă rite. Dacă mi se întâ mplă ceva, îmi pun
nă dejdea că acești bă ieți o să preia ră spunderea. Bonnie singură … Bonnie n-
ar fi în stare să ducă la capă t o treabă ca asta…
Johnson, martor veteran câ nd venea vorba de astfel de reflecții,
înțelese că -i timpul să intervină .
— Dar, Herb, spuse el, ești încă tânăr. Ai patruzeci și opt de ani. Iar
după cum ară ți și după cum ne informează medicul, se pare c-o să ne mai
vedem cel puțin câ teva să ptă mâ ni.
Domnul Clutter se îndreptă de spate și întinse mâ na după stilou.
— Ca să fiu absolut sincer, mă simt excelent. Ș i foarte optimist. Mi-a
venit ideea că se pot câ știga bani buni aici în câ țiva ani.
În timp ce-și desfă șura planurile de perfecționare funciară , semnă
cecul și-l împinse pe birou.
Se fă cuse șase și zece, iar agentul se gră bea să plece. Îl aștepta soția lui
cu masa.
— Mi-a fă cut plă cere, Herb.
— Ș i mie, amice.
Își strâ nseră mâ inile. Apoi, stă pâ nit de un binemeritat sentiment al
victoriei, Johnson ridică cecul domnului Clutter și îl vâ rî în portvizit.
Cecul reprezenta prima rată dintr-o poliță de asigurare de patruzeci de
mii de dolari care, în cazul unei morți prin accident, se plă tea dublu.

Și merge cu mine, și vorbește cu mine,

Și-mi spune că sunt al Lui,
Și cât ne veselim când împreună zăbovim,
Să afle nu-i e dat oricui…

44
 Cu ajutorul chitarei, Perry că pă tase o dispoziție mai veselă . Ș tia
versurile a vreo două sute de imnuri și de romanțe, un repertoriu vast, de la
„Vechea cruce colțuroasă ” la melodiile lui Cole Porter, iar pe lâ ngă chitară ,
câ nta și la muzicuță , acordeon, banjo și xilofon. Într-una din fanteziile lui
artistice preferate, își luase numele de scenă de Perry O’Parsons, o vedetă ce
se autoproclama drept „Omul-simfonie”.
— Ce zici de un cocktail? îl întrebă Dick.
Lui Perry îi era indiferent ce bea, nefiind mare amator. Dick însă era
pretențios, iar în baruri comanda de obicei Orange Blossom. Perry scoase
din torpedou o sticlă de o jumă tate de litru plină cu un amestec de suc de
portocale și vodcă . Își trecură râ nd pe râ nd sticla. Deși se lă sase amurgul,
Dick continua să conducă cu aproape o sută de kilometri pe oră , cu farurile
încă stinse. Drumul era drept, ținutul neted ca-n palmă , și rareori se ză reau
alte mașini. Erau „la mama naibii” sau pe-acolo.
— Dumnezeule! exclamă Dick, aruncâ nd priviri furioase peisajului,
plat și nesfâ rșit sub verdele rece și persistent al cerului, pustiu și izolat, cu
excepția luminilor de la ferme, ce clipeau la mare distanță între ele.
Ura peisajul acela, așa cum ura câ mpiile din Texas și deșertul Nevada.
Spațiile întinse și puțin populate stâ rneau în el întotdeauna o deprimare
combinată cu senzații de agorafobie. Îi încâ ntau inima porturile –
aglomerate, zgomotoase, cu rada ticsită de vase și duhnind a canalizare,
orașe ca Yokohama, unde își petrecuse o vară ca soldat în armata americană ,
în timpul Ră zboiului din Coreea.
— Dumnezeule, și mi-au spus să nu mă mai apropii de Kansas! Să nu
mai pun piciorul meu dră guț pe-acolo. Vezi Doamne, mă izgoneau din rai. Ia-
n te uită aicea! Clă tește-ți ochii!
Dick îi înmâ nă sticla, al că rei conținut se redusese la jumă tate.
— Pă strează restul, spuse Dick. Poate că mai avem nevoie de el.
— Ț ii minte, Dick? Câ t am discutat să ne luă m barcă ? Mă gâ ndeam s-o
cumpă ră m în Mexic. Ceva ieftin, dar solid. Ș i-am putea merge cu ea pâ nă în
Japonia. Să traversă m tot Pacificul. Au fă cut-o și alții, mii de oameni. Nu-ți
vâ nd gogoși aici, Dick, o să -ți placă Japonia. Niște oamenii amabili, minunați,
cu maniere gingașe ca niște flori. Cu totul dezinteresați, nu gata să -ți ia banii.
Ș i femeile. N-ai cunoscut niciodată o femeie adevă rată …
— Ba da, am cunoscut, ră spunse Dick, care pretindea că e încă
îndră gostit de prima lui soție, o blondă platinată , deși ea se remă ritase.
— Pe urmă mai sunt toate bă ile alea. Ș tiu un local care se cheamă
Bazinul de Vis. Te întinzi și fete frumoase de pică vin și te masează din cap
pâ nă -n picioare.
45
 — Mi-ai mai povestit, zise Dick sec.
— A, da? N-am voie să mă repet?
— Mai încolo. Hai să discută m despre asta mai tâ rziu. Ce dracu’, omule,
am destule pe cap.
Dick dă du drumul la radio. Perry îl închise. Ignorâ nd protestele lui
Dick, începu să câ nte, acompaniindu-se la chitară :

Venit-am singur în grădină,

Când roza e de rouă plină,
Și la ureche-mi picură de sus,
Din taină, glasul lui Iisus…

La marginea cerului se ivea luna plină .

Lunea urmă toare, în timp ce depunea mă rturie înainte de a trece

proba detectorului de minciuni, tâ nă rul Bobby Rupp a descris ultima lui
vizită la conacul Clutter.
— Era lună plină și m-am gâ ndit să facem, dacă voia Nancy, o plimbare
cu mașina, o plimbare pâ nă la lacul McKinley. Sau să mergem la un cinema
din Garden City. Câ nd am sunat-o însă – să fi fost vreo șapte fă ră un sfert –
mi-a spus că trebuie să -i ceară voie tată lui ei. Apoi a revenit la telefon și mi-a
spus că ră spunsul e nu – pentru că am întâ rziat așa de mult noaptea trecută .
Mi-a zis însă că mai bine să vin acolo și să ne uită m la televizor. Am tot stat
la familia Clutter acasă , uitâ ndu-mă la televizor. Vedeți, Nancy e singura fată
cu care mă întâ lneam. O cunosc de-o veșnicie. Am mers la școală împreună
încă din clasa întâ i. De câ nd țin minte era întotdeauna dră guță și
prietenoasă , o fată cu personalitate, chiar și atunci câ nd era mică . Ală turi de
ea toți se simțeau bine. Prima dată câ nd am ieșit cu ea eram în clasa a opta.
Cei mai mulți bă ieți din clasa noastră doreau s-o invite la balul de la sfâ rșitul
clasei a opta și-am fost surprins – am fost foarte mâ ndru – câ nd ea a zis c-o
să meargă cu mine. Aveam amâ ndoi doisprezece ani. Tata mi-a împrumutat
mașina și-am condus-o la dans. Cu câ t o vedeam mai mult, cu atâ t îmi plă cea
mai tare. Ca și familia ei – nu mai există familie ca a ei, cel puțin eu nu știu
vreuna pe aici. Se poate ca domnul Clutter să fi fost mai sever în privința
unor lucruri, religie și așa mai departe, dar n-a încercat niciodată să te facă
să simți că el are dreptate, iar tu greșești.
Stă m la vreo cinci kilometri de casa familiei Clutter. Mă duceam și mă
întorceam de obicei pe jos, dar cum vara muncesc întotdeauna, anul trecut
am strâ ns destui bani ca să -mi cumpă r o mașină a mea, un Ford din 1955.
46
Așa c-am plecat cu mașina la ei acasă și-am sosit puțin după șapte. N-am
vă zut pe nimeni pe drum sau pe aleea care duce spre casă și nici prin
împrejurimi. Doar bă trâ nul Teddy. M-a lă trat. La parter, în sufragerie și în
biroul domnului Clutter erau aprinse luminile. La etaj era întuneric și mi-am
zis că doamna Clutter s-o fi culcat – dacă era acasă . Niciodată nu știai dacă -i
acasă sau nu, iar eu, unul, n-am întrebat niciodată . Dar am descoperit că am
dreptate, fiindcă în aceeași seară , mai tâ rziu, Kenyon a vrut să exerseze la
corn – câ nta la corn bariton în orchestra școlii –, iar Nancy i-a spus să nu,
fiindcă o trezește pe doamna Clutter. În orice caz, câ nd am ajuns eu acolo
cinaseră , Nancy strâ nsese masa și pusese toate farfuriile în mașina de spă lat
vase, iar ei trei, cei doi copii și domnul Clutter, se gă seau în sufragerie. Ne-
am uitat la televizor, ca în fiecare seară .
Nancy și cu mine pe canapea, iar domnul Clutter în fotoliul lui,
balansoarul acela tapisat. Citea un volum din seria Rover Boys, una din
că rțile lui Kenyon, și mai mult citea decâ t se uita la televizor. La un moment
dat s-a dus în bucă tă rie și s-a întors cu două mere. Mi-a oferit unul, dar nu
mi-era poftă , așa că le-a mâ ncat el pe amâ ndouă . Avea dinți foarte albi,
spunea că de la mere, Nancy – Nancy era în șosete, niște papuci moi, blugi și
o bluză verde, cred. La mâ nă avea un ceas de aur și o bră țară – cu numele ei
pe o parte și al meu pe cealaltă – pe care i-am dă ruit-o anul trecut în
ianuarie, câ nd a împlinit șaisprezece ani, mai avea și un inel, un fleac de
argint cumpă rat vara trecută câ nd s-a dus în Colorado cu familia Kidwell. Nu
era inelul meu, inelul nostru. Să vedeți, acum câ teva să ptă mâ ni s-a supă rat
pe mine și-a zis c-o să -și scoată un timp inelul. Câ nd o fată face așa ceva
înseamnă că te pune la încercare. Desigur, ne mai certam și noi, toată lumea
se ceartă , toți tinerii care ră mâ n credincioși. S-a întâ mplat să mă duc la
nunta unui prieten și-am bă ut o bere, o sticlă de bere, iar Nancy a auzit. Vreo
fată care tră ncă nește i-a spus că m-am îmbă tat criță . Ei bine, s-a ră cit cu
totul de mine și o să ptă mâ nă nici n-a mai vrut să -mi ră spundă la salut. În
ultima vreme însă ne înțelegeam la fel de bine ca întotdeauna și cred că era
gata să poarte din nou inelul nostru.
Bun. Prima emisiune se numea Provocarea. Pe canalul 11. Despre niște
tipi din Arctica. Pe urmă am vă zut un western, apoi un serial de spionaj:
Cinci degete. Mike Hammer începea la nouă jumate. Apoi știrile. Lui Kenyon
însă nu-i plă cea aproape nimic, mai degrabă pentru că nu-l lă sam pe el să
aleagă la ce ne uită m. Critica orice, iar Nancy îi tot spunea să tacă din gură .
Se ciondă neau mereu, dar de fapt erau foarte apropiați – mai apropiați decâ t
cei mai mulți frați și surori. Asta, cred, pentru că stă tuseră singuri atâ t de

47
mult timp, doamna Clutter lipsind și domnul Clutter fiind plecat la
Washington sau în alte pă rți.
Ș tiu că Nancy îl iubea pe Kenyon foarte mult, deși nu cred că ea sau
altcineva l-a înțeles cu adevă rat.
Pă rea cu mintea dusă . Nu știai niciodată ce gâ ndește, nici mă car dacă
se uita la tine – fiindcă privea nițel sașiu. Unii ziceau că -i un geniu și poate
că -i adevă rat. Chiar citea o groază de că rți. Dar, cum vă spun, nu-și gă sea
astâ mpă rul. Nu voia să se uite la televizor, avea chef să câ nte la trompetă și
câ nd Nancy nu l-a lă sat, țin minte că domnul Clutter i-a spus să se ducă mai
bine la demisol, în camera de joacă , unde nu-l auzea nimeni. Dar n-a vrut nici
asta.
Telefonul a sunat o dată . De două ori? La naiba, nu mai țin minte. Atâ t
c-a sunat o dată și-a ră spuns domnul Clutter din birou. Ușa era deschisă –
ușa glisantă dintre sufragerie și birou –, l-am auzit zicâ nd „Van” și-am știut
că vorbea cu partenerul lui, domnul Van Vleet, și l-am mai auzit spunâ nd că
durerea de cap începuse să -l lase. Ș i-a mai zis c-o să -l vadă pe domnul Van
Vleet luni. Câ nd s-a întors, Mike Hammer tocmai se terminase. Cinci minute
de știri. Apoi buletinul meteo. Domnul Clutter era întotdeauna atent la
buletinul meteo. De fapt, era singurul lucru pe care îl aștepta cu adevă rat.
Așa cum pe mine singurul lucru care mă interesa erau știrile sportive care
veneau după aia. Câ nd s-ar terminat știrile sportive, adică pe la zece și
jumă tate, m-am sculat. Nancy m-a condus. Am discutat nițel și-am hotă râ t să
ne întâ lnim ca să mergem la cinema duminică seara, la un film pe care îl
așteptau cu neră bdare toate fetele, Blue Denim. Apoi s-a întors în fugă în
casă , iar eu am plecat cu mașina. Era lumină ca ziua – luna stră lucea foarte
puternic –, era frig și cam bă tea vâ ntul.
Mă tura ciulinii de pe drum. Asta-i tot ce-am vă zut. Numai că acum
câ nd mă gâ ndesc la câ te s-au întâ mplat cred că cineva trebuie să fi stat
ascuns acolo. Poate mai departe, printre copaci. Cineva care aștepta să plec.

Că lă torii se opriră să ia masa la un restaurant din Great Bend. Perry,

care mai avea doar cincisprezece dolari, era gata să comande bere de
ră dă cini și un sendviș, dar Dick s-a opus; aveau nevoie să se îndoape ca
lumea și să nu-și bată capul cu banii, fă cea el cinste. Au cerut două fripturi
puțin în sâ nge, cu garnitură de cartofi la cuptor, cartofi pai, ceapă pră jită ,
fasole, porumb și macaroane, salată cu sos picant, cornuri cu scorțișoară ,
plă cintă cu mere, înghețată și cafea. Ca să încheie ospă țul cum se cuvine, au
intrat într-o pră vă lie și au cumpă rat țigă ri de foi. Din aceeași pră vă lie au luat
și două suluri groase de leucoplast.
48
 În timp ce Chevroletul negru își relua drumul pe șosea și se avâ nta
printr-un ținut de țară care urca încet spre platourile cu ogoare, cu aer mai
rece și mai uscat, Perry a închis ochii și a moță it, ghiftuit de mâ ncare,
trezindu-se doar ca să asculte la radio buletinul de știri de la ora unsprezece.
Atunci a coborâ t geamul mașinii și și-a ră corit fața în aerul rece ca gheața.
Dick îi spuse că se aflau în ținutul Finney.
— Suntem la șaisprezece kilometri de graniță , zise el.
Mașina mergea foarte repede. Reclame luminate brusc de faruri
stră luceau și zburau pe lâ ngă ei: „Veniți să admirați urșii polari!”, „Burris
Motors”, „Cel mai mare bazin de înot din lume cu intrare liberă ”, „Wheat
Lands Motel” și în cele din urmă , puțin înainte să înceapă felinarele stradale:
„Salutare, stră ine! Bine-ai venit la Garden City! Un oraș tare prietenos”.
Au ocolit orașul pe la nord. Era aproape de miezul nopții, pe stradă nu
era nimeni și niciun magazin nu era deschis, cu excepția unui lanț de
benzină rii luminate lugubru. Dick trase la una din ele, o stație Kurd Phillips
66. Un tâ nă r apă ru și întrebă :
— Facem plinul?
Dick dă du din cap, iar Perry coborî din mașină și intră în benzină rie,
încuindu-se în toaletă . Așa cum i se întâ mpla deseori, îl dureau picioarele. Îl
dureau de parcă vechiul accident s-ar fi petrecut cu cinci minute în urmă .
Scoase trei aspirine dintr-o sticluță , le mestecă (fiindcă îi plă cea gustul), apoi
bă u niște apă de la robinet. Se așeză pe closet, își întinse picioarele, și le
frecă și își masă genunchii aproape înțepeniți. Dick spusese că mai aveau
„doar vreo zece kilometri”.
Trase fermoarul de la un buzunar al jachetei și scoase o pungă de
hâ rtie. Înă untru se gă seau mă nușile de cauciuc recent cumpă rate.
Erau acoperite cu clei, lipicioase și subțiri și, în timp ce și le tră gea pe
mâ ini, una se rupse – nu era o ruptură primejdioasă , plesnise doar un pic
între degete; lui însă i se pă ru un semn de ră u augur.
Clanța se întoarse, se smuci. Dick spuse:
— Vrei niște bomboane? Au un automat cu dulciuri.
— Nu.
— Te simți bine?
— Perfect.
— Nu sta acolo toată noaptea.
Dick vâ rî o monedă de zece cenți în automat, apă să pe mâ ner și ridică
o pungă de jeleuri. Se întoarse în mașină mestecâ nd și ră mase lâ ngă ea,
urmă rind cum tâ nă rul se că znește să șteargă parbrizul de praful din Kansas
și de gâ zele terciuite. Tâ nă rul, pe nume James Spor, nu se simțea în apele lui.
49
Ochii lui Dick și expresia lui posacă , precum și ciudata și prelungita ședere a
lui Perry în toaletă îl neliniștiseră . (A doua zi a raportat patronului: „Am
avut aseară niște clienți suspecți”, dar nu s-a gâ ndit nici atunci și mult timp
nici după aceea să facă legă tura între ei și tragedia de la Holcomb.)
— Nu prea ai de lucru pe aici, zise Dick.
— Așa e, ră spunse James Spor. N-a mai oprit nimeni de două ore. De
unde veniți?
— Din Kansas City.
— La vâ nat?
— Suntem doar în trecere. Spre Arizona. Am gă sit slujbe acolo. În
construcții. Nu știi ce distanță e de aici la Tucumcari, în New Mexico?
— N-aș putea să vă spun. Trei dolari și șase cenți.
Luă banii de la Dick, îi dă du restul și spuse:
— Mă iertați, domnule, am treabă . Fixez o bară de șoc la o camionetă .
Dick așteptă , mai mâ ncă niște jeleuri, ambală neră bdă tor motorul și
claxonă . Se putea oare să se fi înșelat asupra caracterului lui Perry?
Ar fi fost culmea ca tocmai pe Perry să -l apuce tremuriciul. Acum un
an, câ nd se întâ lniseră , avusese impresia că Perry e „bă iat bun”, chiar dacă
un pic cam închipuit, „sentimental” și cam „visă tor”. Îi plă cuse, dar nu-l
socotise demn de compania lui, pâ nă câ nd într-o zi Perry îi descrisese un
asasinat, spunâ ndu-i cum, doar ca să se distreze, omorâ se un negru la Las
Vegas, lovindu-l cu un lanț de bicicletă .
Întâ mplarea îl ridicase pe Micul Perry în ochii lui Dick. Începuse să -l
întâ lnească tot mai des și, ca și Willie-Jay, deși din motive diferite, ajunsese
treptat la concluzia că Perry avea calită ți neobișnuite și prețioase.
Prin închisoarea Lansing circulau mulți asasini și oameni care se
lă udau c-au înfă ptuit crime sau că sunt gata să le înfă ptuiască . Dick însă se
convinsese că Perry era o raritate, „un criminal înnă scut” – perfect
echilibrat, lipsit de conștiință și în stare să dea la rece, cu sau fă ră motiv, cele
mai ucigă toare lovituri. Dick avea credința că , sub supravegherea lui, o astfel
de tră să tură putea fi exploatată . Ajungâ nd la această concluzie, începuse să -l
ademenească pe Perry, să -l mă gulească , prefă câ ndu-se, de pildă , că era
convins de povestea cu comorile din adâ ncuri, că -i împă rtă șea nostalgia de a
hoină ri pe plaje și prin porturi, fă ră ca aceste perspective să -l atragă însă ,
că ci Dick își dorea o „viață normală ”, cu o pră vă lioară a lui, o casă , un cal, o
mașină nouă și „multe gagici blonde”. Era totuși important ca Perry să nu
bă nuiască , cel puțin nu înainte ca prin calită țile lui să contribuie la realizarea
ambițiilor lui Dick. Dar poate Dick calculase greșit și fusese înșelat. Dacă se
dovedea că Perry nu era decâ t un „golan ordinar”, atunci se termina cu
50
distracția, planurile pe care le fă ceau de luni de zile se duceau pe apa
sâ mbetei și nu-i mai ră mâ nea decâ t să o ia din loc. Așa ceva nu trebuia să se
întâ mple. Dick intră iar în benzină rie.
Ușa toaletei era tot încuiată . Bă tu în ea.
— Hai odată , Perry!
— O clipă .
— Ce s-a întâ mplat? Ț i-e ră u?
Perry se agă ță cu mâ inile de marginea chiuvetei și se sculă .
Picioarele îi tremurau. Durerea din genunchi îl scă lda în sudoare. Se
șterse pe față cu un prosop de hâ rtie. Descuie ușa și spuse:
— În regulă . Hai să plecă m.

Dormitorul lui Nancy era cel mai mic, încă perea cea mai personală , din
casă , feminin și vaporos ca tutuul unei balerine. Pereții, tavanul și toate
obiectele, cu excepția unui birou și a unei mese de scris, erau trandafirii,
albastre sau albe. Pe patul în alb și trandafiriu plin de perne albastre, trona
un urs mare de pluș, alb cu trandafiriu – un premiu câ știgat la bâ lci, la țintă ,
de Bobby Rupp. O tablă de mucava pentru notițe, vopsită în trandafiriu,
atâ rna deasupra unei toalete drapate în alb. Niște gardenii ofilite, resturile
unui mic buchet purtat la piept, stă teau prinse de oglinda mesei de toaletă ,
precum și unele daruri vechi, rețete din ziare și fotografii ale nepoțelului ei,
ale lui Susan Kidwell și ale lui Bobby Rupp – Bobby surprins în toiul unei
sumedenii de acțiuni: învâ rtind o bâ tă de baseball, conducâ nd un tractor,
driblâ nd mingea la baschet, bă lă cindu-se în pantaloni scurți la malul lacului
McKinney (nu îndră znea să înainteze, că ci nu învă țase niciodată să înoate).
Apoi fotografii de-ale lor, Nancy și Bobby împreună . Dintre ele, cel mai mult
îi plă cea aceea care îi înfă țișa într-o lumină filtrată de frunzișul copacilor,
lâ ngă resturile unui picnic și privindu-se cu expresii care, fă ră a fi
zâ mbitoare, pă reau vesele și pline de încâ ntare. Altele erau risipite pe birou;
fotografii cu cai, pisici moarte, dar neuitate, ca „să rmana Boobs”, care murise
de curâ nd în condiții foarte misterioase (Nancy bă nuia c-a fost otră vită ).
Nancy se retră gea invariabil ultima din toată familia. Așa cum o
informase o dată pe prietena și profesoara ei de menaj, doamna Polly
Stringer, orele de la miezul nopții reprezentau pentru ea „momentele de
egoism și de vanitate”. Atunci își fă cea toaleta obișnuită , se demachia și se
dă dea cu cremă , iar sâ mbă tă noaptea se spă la și pe cap. În seara aceea, după
ce își uscă pă rul și îl perie, și-l legă cu un batic și își pregă ti lucrurile pe care
urma să le poarte a doua zi dimineață la biserică : ciorapi de nailon, pantofi

51
negri, o rochie roșie de catifea subțire, rochia ei cea mai frumoasă , croită
chiar de ea. Era rochia în care avea să fie îngropată .
Înainte de a-și spune rugă ciunile, nota întotdeauna în jurnal câ teva
evenimente („A venit vara pe aici. Pentru totdeauna, sper. A fost Sue la mine
și-am că lă rit amâ ndouă pe Babe pâ nă la râ u. Sue a câ ntat la flaut. Licurici”)
și câ te o izbucnire ocazională („Îl iubesc foarte mult”).
Ț inea jurnalul de patru ani. În cei patru ani ai lui de existență , nu
neglijase să noteze nicio zi, deși grandoarea mai multor evenimente
(că să toria Eveannei, nașterea nepotului), ca și dramatismul altora (prima ei
ceartă ADEVĂ RATĂ cu Bobby, o pagină completă udată de lacrimi) o siliseră
să uzurpe spațiul rezervat viitorului.
Fiecare an era marcat cu cerneală de altă culoare: 1956 cu verde, 1957
cu o panglică roșie, înlocuită în anul urmă tor de una de un violet viu, iar
acum, în 1959, se hotă râ se asupra unui albastru demn. Dar, ca în toate
manifestă rile ei, Nancy continua să se joace cu scrisul, aplecâ ndu-l câ nd la
dreapta, câ nd la stâ nga, rotunjind sau ascuțind literele, scriind înghesuit sau
lă bă rțat, de parcă ar fi întrebat: „Asta-i Nancy? Sau astă laltă ? Ori asta? Care
dintre ele sunt eu?”. (Odată , profesoara ei de engleză îi înapoiase o lucrare
cu o mică însemnare:
„Bună . Dar de ce scrii în trei feluri?”. La care Nancy ră spunsese:
„Fiindcă nu sunt destul de matură ca să scriu într-un singur fel”.)
În lunile din urmă progresase totuși, iar acum așternu cu o mâ nă ce
tră da o grafie în plină maturizare: „A venit Jolene K. Ș i i-am ară tat cum se
face o plă cintă cu cireșe. Am repetat cu Roxie. A fost aici Bobby și ne-am
uitat la televizor. A plecat la unsprezece”.

— Asta-i, asta-i, asta e sigur, uite școala, uite garajul, acum o luă m spre
sud.
Lui Perry i se pă rea că Dick bolborosește încâ ntat cuvinte fă ră sens.
Pă ră siră șoseaua, goniră prin Holcombul pustiu și trecură peste șinele
că ii ferate Santa Fe.
— Banca, asta tre’ să fie banca, acum o apucă m spre vest, vezi copacii?
Asta e, aici tre’ să fie!
Lumina farurilor scoase la iveală un șir de ulmi chinezești. Printre ei
vâ ntul mă tura șomoioage de scaieți. Dick micșoră lumina farurilor, încetini
și opri pâ nă câ nd ochii i se obișnuiră cu noaptea luminată de lună . Curâ nd
mașina porni din nou, furișâ ndu-se înainte.

52
 Holcomb se află la vreo două zeci de kilometri est de regiunea
muntoasă unde se schimbă ora, o situație de natură să producă unele
nemulțumiri; deoarece la ora șapte dimineața, iar iarna la ora opt și mai
tâ rziu, cerul e încă întunecat, iar stelele, dacă au apă rut, stră lucesc încă , așa
cum s-a întâ mplat câ nd cei doi fii ai lui Vic Irsik au sosit la treaba lor
duminică dimineața. Pe la nouă – câ nd au ispră vit, fă ră ca între timp să
observe ceva în neregulă – soarele se ridicase anunțâ nd o nouă zi splendidă
pentru vâ nă toarea de fazani. În vreme ce pă ră seau proprietatea, fugind pe
alee, salutară cu mâ na o mașină ce se apropia, iar fata dină untru le ră spunse.
Era o colegă de-a lui Nancy Clutter pe care o chema tot Nancy – Nancy Ewalt.
Era singurul copil al bă rbatului de la volanul mașinii, domnul Clarence
Ewalt, un fermier de vâ rstă mijlocie care cultiva sfeclă de zahă r. Domnul
Ewalt nu prea se omora să meargă la biserică și nici soția lui, dar în fiecare
duminică își aducea fiica la ferma River Valley ca să însoțească familia
Clutter la serviciul religios metodist din Garden City.
Aranjamentul acesta îl scutea „să facă un drum dus-întors la oraș”.
Avea obiceiul să aștepte pâ nă ce-și vedea fiica intrată în casă , în
siguranță . Nancy – o fată preocupată de modă , semă nâ nd cu o vedetă de
cinema, deși purta ochelari și avea un fel timid de a merge în vâ rful
picioarelor – traversă pajiștea și sună la ușa din față . Casa avea patru intră ri
și după ce bă tu de mai multe ori, fă ră să i se ră spundă , se îndreptă spre ușa
de ală turi, de la biroul domnului Clutter. O gă si întredeschisă . O împinse și
mai mult – destul ca să -și dea seama că biroul era plin doar de umbre – și se
gâ ndi că familia Clutter o să se supere că „a dat buzna”. Bă tu la ușă , sună și în
cele din urmă ocoli casa pâ nă ajunse în dos. Acolo se afla garajul și observă
cele două mașini dină untru: două automobile Chevrolet.
Așadar, erau sigur acasă . După ce bă tu totuși zadarnic la a treia ușă de
serviciu și la a patra, cea de la bucă tă rie, se întoarse la tată l ei, care îi spuse:
— Poate că dorm.
— Dar nu se poate. Poți să -ți închipui cum ar fi să lipsească domnul
Clutter de la biserică ? Doar ca să doarmă?
— Hai atunci. Mergem pâ nă la Că minul Profesorilor. Susan trebuie să
știe ce s-a întâ mplat.
Că minul Profesorilor, situat în fața școlii moderne, e o clă dire
demodată , posomorâ tă și jalnică . Cele vreo două zeci de camere sunt
împă rțite în apartamente, acordate după merit acelor membri ai
personalului școlii care n-au putut să gă sească sau nu le dă mâ na să
plă tească alte camere. Cu toate acestea, Susan Kidwell și mama ei reușiseră
să îndulcească hapul și să creeze o atmosferă intimă în apartamentul lor,
53
compus din trei camere la parter. Sufrageria minusculă adă postea, lucru de
necrezut – în afară de scaune – o orgă , un pian, o întreagă gră dină de ghivece
cu flori și, de obicei, un că țeluș neastâ mpă rat și un cotoi mare și somnoros.
În dimineața aceea de duminică , Susan stă tea la fereastra acestei odă i și
contempla strada. E o fată înaltă , o domnișoară indolentă , cu o față palidă și
ovală și cu ochi frumoși, gri-bleu. Are mâ ini extraordinare – cu degete lungi,
flexibile, elegante și nervoase. Era îmbră cată de biserică și aștepta să apară
Chevroletul familiei Clutter dintr-o clipă într-alta, că ci și ea lua parte la
serviciul religios sub oblă duirea familiei Clutter. În schimb, sosiră cei doi
Ewalt, care îi spuseră ciudata poveste.
Nici Susan însă și nici mama ei nu gă siră vreo explicație. Doamna
Kidwell zise:
— Dacă ar fi intervenit vreo schimbare de plan, sunt convinsă c-ar fi
telefonat. Susan, ia sună -i. Bă nuiesc că s-ar putea să doarmă .
— Așa am bă nuit și eu, a afirmat Susan într-o declarație dată mai
tâ rziu. Am telefonat și-am lă sat telefonul să sune – am avut cel puțin
impresia că sună – un minut sau mai mult. N-a ră spuns nimeni, așa că
domnul Ewalt a propus să mergem acolo și să încercă m „să -i trezim”.
Dar câ nd am ajuns, eu n-am vrut să -i trezim. N-am vrut să intru în casă .
Îmi era teamă , nu știu de ce, fiindcă așa ceva nu mi se mai întâ mplase, pur și
simplu nu mi se mai întâ mplase. Soarele stră lucea însă atâ t de puternic,
totul pă rea atâ t de luminos și de liniștit. Apoi am vă zut că mașinile se aflau
toate în garaj, pâ nă și Camioneta-Coiot a lui Kenyon. Domnul Ewalt era
îmbră cat în haine de lucru. Avea ghetele pline de noroi. Nu se simțea
îmbră cat ca lumea pentru o vizită la familia Clutter. Mai ales că nici nu mai
fusese la ei vreodată . Adică să intre în casă . În cele din urmă , Nancy a spus că
vine ea cu mine.
Am ocolit casa pâ nă la ușa de la bucă tă rie, care, firește, nu era încuiată .
Singura persoană care încuia ușile pe aici era doamna Helm, membrii
familiei n-o fă ceau niciodată . Am intrat și mi-am dat imediat seama că
familia Clutter nu-și luase micul dejun. Nici urmă de farfurii, iar pe mașina
de gă tit nu se afla nimic. Atunci am observat ceva straniu: poșeta lui Nancy.
Era ră sturnată pe jos și pă rea deschisă . Am trecut prin sufragerie și ne-am
oprit la picioarele scă rilor. Camera lui Nancy era la capă tul lor. Am strigat-o,
am început să urc scă rile și Nancy Ewalt m-a urmat. Cel mai ră u m-a speriat
zgomotul pașilor noștri, ră sunau atâ t de tare, iar împrejur domnea atâ ta
liniște. Ușa de la odaia lui Nancy era deschisă . Perdelele nu fuseseră trase și
soarele inundase camera… Nu-mi aduc aminte să fi țipat, Nancy spune c-am

54
țipat încontinuu. Îmi amintesc doar că ursul de pluș al lui Nancy mă fixa cu
privirea. Ș i Nancy. Ș i c-am rupt-o la fugă …
Între timp, domnul Ewalt ajunsese la concluzia că poate n-ar fi trebuit
să lase fetele să intre singure în casă . Tocmai se dă dea jos din mașină să
meargă după ele câ nd auzi strigă te și, pâ nă să ajungă la casă , vă zu fetele
alergâ nd spre el. Fiica lui urlă :
— E moartă ! și i se aruncă în brațe. E adevă rat, tă ticule, Nancy e
moartă !
— Nu, nu-i moartă , o contrazise Susan. Ș i nu mai spune așa ceva.
Cum îndră znești? I-a curs doar sâ nge din nas. I se întâ mplă mereu, îi
tot curge sâ nge din nas, o mulțime, asta-i tot.
— Dar e prea mult sâ nge. E și pe pereți. Nici nu te-ai uitat bine.
— N-am priceput nimic din ce spuneau, a declarat mai tâ rziu domnul
Ewalt. Mi-am zis că poate fetița e ră nită . Am crezut că în primul râ nd trebuia
să chem salvarea. Domnișoara Kidwell – Susan – mi-a spus că e un telefon în
bucă tă rie. L-am gă sit unde mi-a spus. Dar receptorul era scos din furcă și,
câ nd l-am ridicat de jos, am vă zut că firul fusese tă iat.

Larry Hendricks, un profesor de engleză în vâ rstă de două zeci și șapte

de ani, locuia în Că minul Profesorilor la ultimul etaj. Dorea să scrie, dar
apartamentul lui nu era locul ideal pentru un viitor scriitor.
Era mai mic decâ t al familiei Kidwell și, pe deasupra, îl ocupa
împreună cu soția, cu trei copii neastâ mpă rați și cu un televizor care mergea
încontinuu („Doar așa reușim să potolim copiii”). Deși nu publicase nimic,
tâ nă rul Hendricks – un ins viril, fost marinar din Oklahoma, fumă tor de pipă ,
cu mustață și o claie de pă r negru – ară ta, cel puțin, ca un om de litere – de
fapt, semă na remarcabil cu fotografiile din tinerețe ale lui Ernest
Hemingway, scriitorul pe care îl admira cel mai mult. Ca să mai facă niște
bani în plus, conducea autobuzul școlii.
— Parcurg uneori și nouă zeci de kilometri pe zi, i-a declarat el unei
cunoștințe. Așa că nu mai îmi ră mâ ne vreme pentru scris. Doar duminica. În
duminica aceea, pe 15 noiembrie, eram acasă și mă uitam prin hâ rtiile mele.
Cele mai multe idei pentru povestiri le iau din ziare, știi? Ei bine, deși
televizorul mergea și copiii se zbenguiau, am auzit totuși voci. La parter. Jos,
la doamna Kidwell. Nu mi-am închipuit însă că mă privește, eu sunt nou-
venit aici, n-am sosit la Holcomb câ nd a început. Apoi Shirley – care întindea
rufe afară – Shirley, nevastă -mea, a nă vă lit în casă și mi-a spus: „Dragă , ai
face bine să cobori. Parcă i-a apucat pe toți nebunia”. Pe cele două fete le
apucase într-adevă r nebunia. Susan nu și-a mai revenit. Ș i nici nu cred că o
55
să -și revină . Să rmana doamnă Kidwell. N-o duce prea bine cu să nă tatea și în
primul râ nd e prea nervoasă . Spunea tot timpul, deși n-am priceput decâ t
mai tâ rziu la ce se referea, spunea tot timpul: „O, Bonnie, Bonnie, ce s-a
întâ mplat? Erai așa de fericită , mi-ai spus că boala a trecut, mi-ai spus că n-o
să mai fii bolnavă ”. Cam așa vorbea.
Pâ nă și domnul Ewalt era foarte nervos. Telefonase la biroul șerifului –
al șerifului din Garden City – și îi spusese că acasă la familia Clutter se
petrecuse ceva foarte suspect. Ș eriful i-a promis că vine imediat, iar domnul
Ewalt a ră spuns c-a înțeles și c-o să -l întâ lnească pe șosea. Shirley a coborâ t
să stea cu femeile, să încerce să le calmeze, dacă era posibil. Eu am mers cu
domnul Ewalt, am plecat cu mașina la șosea să -l așteptă m pe șeriful
Robinson. Pe drum mi-a povestit ce s-a întâ mplat. Câ nd a ajuns la firele
tă iate, am zis în sinea mea „hm!” și m-am hotă râ t să fiu cu ochii în patru. Să
observ fiecare amă nunt.
Poate mi se va cere să depun mă rturie la tribunal.
Se fă cuse nouă și treizeci și cinci de minute câ nd a sosit șeriful – m-am
uitat la ceas. Domnul Ewalt i-a fă cut semn să ne urmeze cu mașina și-am
apucat-o spre casa familiei Clutter. Nu mai fusesem acolo, o vă zusem doar
de la distanță . Firește, auzisem de familia aceea. Kenyon era elev de-al meu,
în clasa a zecea, și regizasem piesa Tom Sawyer, în care jucase Nancy. Niște
copii atâ t de deosebiți, de modești, încâ t n-ai fi bă nuit că erau bogați sau că
locuiau într-o casă atâ t de mare, cu pomi, cu iarbă , totul atâ t de îngrijit și de
curat. După ce-am ajuns acolo și șeriful a ascultat relatarea domnului Ewalt,
a luat legă tura prin radio cu biroul să u și le-a cerut să trimită întă riri și o
ambulanță . A zis: „S-a întâ mplat un accident, ceva”. Apoi am intrat în casă
toți trei. Am trecut prin bucă tă rie și-am vă zut pe jos o poșetă de damă și
telefonul cu firele tă iate. Ș eriful purta la șold un pistol mare și câ nd am
început să urcă m scă rile și ne-am îndreptat spre odaia lui Nancy, am
observat că ținea mâ na pe armă , gata s-o scoată .
Ei bine, a fost cam ră u. Fata aceea minunată era de nerecunoscut.
Fusese împușcată în ceafă cu o pușcă , poate de la câ țiva centimetri.
Ză cea pe-o parte, cu fața la perete, iar peretele era plin de sâ nge.
Cearșafurile îi veneau pâ nă la umeri. Ș eriful Robinson le-a dat la o
parte și-am vă zut că era îmbră cată într-un halat de baie, cu pijamaua pe
dedesubt, iar în picioare avea șosete și papuci, adică nu apucase să se culce
câ nd s-a întâ mplat totul. Mâ inile îi erau legate la spate, iar gleznele prinse cu
o frâ nghie de jaluzele. Ș eriful a zis: „Asta-i Nancy Clutter?”. N-o mai vă zuse
pe fată . Eu i-am ră spuns: „Da. Da, e Nancy”.

56
 Ne-am întors în hol și ne-am uitat înjur. Toate celelalte uși erau
închise. Am deschis una și s-a întâ mplat să fie cea de la baie.
Înă untru mi s-a pă rut că e ceva ciudat. Mi-am zis că e de la scaun, un
scaun de sufragerie care n-avea ce că uta în baie. Toți am că zut de acord că
ușa urmă toare trebuie să fie de la odaia lui Kenyon. Înă untru lucrurile
bă iatului erau risipite pretutindeni. I-am recunoscut ochelarii, i-am vă zut pe
un raft de lâ ngă pat. Patul era însă gol, deși pă rea că dormise în el. Așa că ne-
am dus pâ nă la capă tul holului, pâ nă la ultima ușă , iar acolo, în patul ei, am
gă sit-o pe doamna Clutter. Ș i ea fusese legată . Dar altfel, cu mâ inile în față ,
pă rea că se roagă , iar într-o mâ nă ținea, ținea încleștată o batistă . Sau era un
șervețel Kleenex?
Frâ nghia de la încheietura mâ inilor se întindea pâ nă la glezne, legate și
ele, apoi se prelungea pâ nă jos, legată de un picior al patului cu un nod
artistic și foarte complicat. Gâ ndiți-vă câ t i-a luat ca să -l facă ! Iar ea în pat,
înnebunită de groază . Să vedeți, doamna Clutter purta ceva bijuterii, două
inele, ă sta a fost unul dintre motivele pentru care am înlă turat de la început
ipoteza jafului; era îmbră cată într-un capot, cu o că mașă de noapte albă pe
dedesubt și cu șosete albe în picioare.
Gura îi fusese lipită cu leucoplast și fusese împușcată de aproape în
tâ mplă , iar explozia glonțului și șocul desfă cuseră leucoplastul. Avea ochii
deschiși. Larg deschiși. Ca și cum l-ar fi privit încă pe asasin.
Pentru că , desigur, fusese silită să -l urmă rească cum o ucide, cum o
țintește cu arma. Nimeni n-a scos o vorbă . Eram prea uluiți. Ț in minte că
șeriful a că utat prin cameră cartușul ră mas. Dar ucigașul era mult prea
deștept și prea calculat ca să lase în urmă o asemenea dovadă .
Firește, ne întrebam unde o fi domnul Clutter. Ș i Kenyon? Ș eriful a
spus: „Hai jos”. Mai întâ i am cercetat dormitorul principal, camera unde
dormea domnul Clutter. Așternuturile erau trase, iar lâ ngă piciorul patului
se afla un portvizit din care se ră spâ ndiseră pe jos că rți de vizită , ca și cum
cineva ar fi scotocit, că utâ nd un lucru anume, un bilet, o chitanță , cine știe
ce. Faptul că în portvizit nu se aflau bani nu însemna nimic. Era portvizitul
domnului Clutter și el nu avea niciodată bani gheață asupra lui. Pâ nă și eu
știam asta, iar eu sunt în Holcomb de-abia de vreo două luni. Mai știam că
nici domnul Clutter și nici Kenyon nu vedeau deloc fă ră ochelari. Iar pe
birou se aflau ochelarii domnului Clutter. Atunci mi-am zis că , oriunde se
gă seau cei doi, nu erau acolo de bună voie. Ne-am uitat peste tot, niciun semn
că avusese loc vreo încă ierare, nimic deranjat. În afară de birou, unde am
vă zut receptorul telefonului scos din furcă și cu firul tă iat, exact ca în
bucă tă rie. Ș eriful Robinson a descoperit niște puști de vâ nă toare într-un
57
dulap, le-a mirosit țeava să vadă dacă s-a tras cu ele și a declarat – niciodată
n-am vă zut om mai uluit – că nu s-a tras. Apoi a spus: „Unde dracu’ o fi
Herb?”. Cam atunci am auzit pași. Pași ce urcau de la demisol. „Cine-i acolo?”,
a întrebat șeriful gata-gata să tragă . Iar o voce i-a ră spuns: „Eu sunt,
Wendle”. S-a dovedit a fi Wendle Meier, ajutorul șerifului. Se pă rea că venise
și nu ne vă zuse, așa încâ t coborâ se să cerceteze la demisol. Ș eriful i-a spus
cam amă râ t: „Wendle, nu știu ce să mai cred. Sunt două cadavre sus”. „Ei
bine”, i-a ră spuns Wendle, „mai e unul jos”, așa că l-am urmat la demisol. Sau
în camera de joacă , cum i se zicea. Nu era întuneric, că ci ferestrele lă sau să
intre destulă lumină . Într-un colț, pe o canapea, ză cea Kenyon. Gura îi era
astupată cu leucoplast și avea mâ inile și picioarele legate ca ale mamei lui,
cu același sistem complicat, de la mâ ini la picioare și apoi de brațul
canapelei. Într-un fel, el mă obsedează cel mai tare, fiindcă l-am recunoscut
cel mai ușor, semă na cel mai mult cu sine, deși fusese împușcat în față ,
direct, de aproape. Purta un tricou și blugi și era desculț, ca și cum s-ar fi
îmbră cat în mare grabă , punâ nd pe el ce-i venise la îndemâ nă .
Capul îi era sprijinit de câ teva perne, vâ râ te parcă dedesubt ca să fie o
țintă mai ușoară .
Apoi șeriful a spus: „Unde dă ușa asta?” și a ară tat spre altă ușă de la
demisol. Ș eriful conducea grupul. Înă untru era beznă totală pâ nă a gă sit
domnul Ewalt comutatorul. Era camera cazanelor, foarte cald înă untru: Pe la
noi, oamenii își instalează cazane și pompează gazul direct din pă mâ nt. Nu-i
costă un sfanț; din cauza asta toate casele sunt supraîncă lzite. Ei bine, m-am
uitat doar o dată la domnul Clutter și mi-a venit greu să -l mai privesc. Mi-am
dat seama că nu glonțul provocase o vă rsare de sâ nge atâ t de mare. Ș i nu m-
am înșelat.
Fusese împușcat, desigur, la fel ca și Kenyon, cu arma ținută aproape
de față . Dar probabil că era mort înainte să -l împuște. Sau aproape mort.
Pentru că avea și beregata spintecată . Domnul Clutter n-avea pe el decâ t o
pijama în dungi. Gura îi fusese astupată cu un leucoplast ce-i înconjura tot
capul. Avea gleznele legate, dar nu și mâ inile, sau, mai degrabă , reușise,
Dumnezeu știe cum, poate de furie sau de durere, să rupă frâ nghia care îi
legase mâ inile. Ză cea ră sturnat în fața cazanului. Așezat pe o cutie mare de
carton, ce pă rea adusă acolo expres. O cutie de saltea. Ș eriful a spus: „Uită -te
aici, Wendle”. A ară tat o urmă de talpă pă tată de sâ nge. Pe cutia saltelei. O
jumă tate de talpă , cu cercuri în ea și cu două gă uri în mijloc, ca doi ochi.
Atunci unul dintre noi, poate domnul Ewalt, nu mai țin minte cine, a ară tat
altceva. Un lucru care nu-mi iese din cap. Deasupra se afla o conductă de apă
caldă și legată de ea atâ rna o bucată de frâ nghie, la fel ca aceea folosită de
58
ucigaș. Evident, la un moment dat, domnul Clutter fusese legat acolo sus,
atâ rnat de mâ ini, apoi frâ nghia fusese tă iată . Dar de ce? Ca să -l tortureze?
Nu cred c-o s-află m vreodată .
Sau c-o s-află m cine i-a ucis sau ce s-a petrecut în casă în noaptea
aceea.
După o vreme, casa a început să se umple de lume. Au sosit
ambulanțele, procurorul, preotul metodist, fotograful poliției, soldați,
reporteri de la radio și de la ziare. O groază de oameni. Cei mai mulți
fuseseră chemați de la biserică și se purtau de parcă tot acolo erau.
Se mișcau fă ră zgomot. Vorbeau în șoaptă . Parcă nu-i venea nimă nui să
creadă . Un polițist m-a întrebat dacă am vreo însă rcinare oficială și-a zis că
dacă n-am, mai bine să plec. Afară , pe pajiște, l-am vă zut pe ajutorul șerifului
discutâ nd cu un om, Alfred Stoecklein, angajat pentru muncile agricole. Se
pare că Stoecklein locuia la nicio sută de metri de conacul Clutter, de care îl
despă rțea doar un hambar.
Spunea însă că n-a auzit niciun zgomot: „N-am știut nimic pâ nă acum
cinci minute, câ nd unul din copiii mei a venit în fugă să -mi spună că -i șeriful
aici. Nevastă -mea și cu mine n-am dormit nici două ore noaptea trecută , am
vegheat tot timpul, avem un copil bolnav. N-am auzit decâ t o mașină care
pleca, pe la zece și jumă tate-unșpe fă ră un sfert, și i-am zis neveste-mii: Uite
că pleacă Bobby Rupp”.
Am luat-o spre casă și pe drum, cam pe la jumă tatea aleii, am ză rit
bă trâ nul collie al lui Kenyon, iar câ inele era speriat. Stă tea cu coada între
picioare, nu lă tra și nu se mișca. Vă zâ nd câ inele, mi-am mai revenit. Fusesem
prea uluit, prea nă ucit ca să simt toată cruzimea crimei. Durerea. Oroarea.
Erau morți. O familie întreagă . Oameni buni, cumsecade, pe care îi
cunoșteam – omorâți. Trebuia să crezi, fiindcă era adevă rat.

La fiecare două zeci și patru de ore opt trenuri de pasageri trec fă ră să

oprească prin Holcomb. Două din ele ridică și lasă corespondența, o operație
care, așa cum afirmă cu pasiune persoana însă rcinată cu ea, are riscurile ei.
— Da, dom’le, trebuie să fii cu mare bă gare de seamă . Trenurile astea
trec pe-aici câ teodată cu o sută șaizeci de kilometri pe oră . Numai curentul și
te doboară . Iar câ nd sacii ă ia poștali vin zburâ nd prin aer, parcă -s vii! Parc-ai
placa un jucă tor de fotbal! Buf! Buf! Buf! Credeți-mă , nu mă plâ ng. E o muncă
cinstită , o muncă guvernamentală , și mă menține tâ nă ră .
Poștă rița din Holcomb, doamna Sadie Truitt, sau Mama Truitt, cum îi
spun localnicii, arată mai tâ nă ră decâ t e în realitate, la cei șaptezeci și cinci
de ani ai ei. O vă duvă voinică , cu fața bă tută de vâ nt, legată la cap cu un batic
59
și încă lțată cu cizme de cowboy („Cea mai comodă încă lță minte din lume,
moale ca fulgii de gâ scă ”). Mama Truitt e cea mai bă trâ nă localnică din
Holcomb.
— Pe vremuri, toți de-aici erau neamuri cu mine. Pe atunci, localitatea
asta se numea Sherlock. Pe urmă a venit un stră in. Îl chema Holcomb. Era
crescă tor de porci. A câ știgat bani buni și-a hotă râ t ca satul să -i poarte
numele. După ce i s-a îndeplinit dorința, ce credeți c-a fă cut? A vâ ndut tot ce-
avea. S-a mutat în California. Noi nu. Eu m-am nă scut aici, copiii mei s-au
nă scut aici. Ș i-aici am ră mas! Fata mea, doamna Myrtle Clare, e chiar
diriginta poștei. Să nu cumva să vă închipuiți c-am obținut prin ea postul
ă sta de la guvern. Myrtle nici n-a vrut să mă lase să -l primesc. Dar e o slujbă
care se câ știgă la licitație.
O primește cel cu oferta cea mai mică . Iar a mea e așa de mică , încâ t
poate să se uite și o omidă peste ea. Ha! Ha! Asta îi scoate din să rite pe
bă ieți, vă dați seama. Multora le-ar plă cea să fie ei poștași. Da, dom’le, dar nu
știu câ t de mult le-ar mai plă cea câ nd ză pada se înalță câ t boxeru’ ă la, Primo
Camera, câ nd te învinețește vâ ntul și vin sacii ă ia în zbor. Buf!
În profesia Mamei Truitt, duminica e o zi obișnuită de lucru. La 15
noiembrie, în timp ce aștepta să sosească dinspre vest trenul de zece și
treizeci și doi, vă zu cu uimire două ambulanțe traversâ nd șinele și apucâ nd-
o spre proprietatea Clutter. Atunci fă cu un lucru nemaipomenit – își pă ră si
postul. N-avea decâ t să cadă corespondența unde-o fi, trebuia să -i comunice
imediat știrile lui Myrt.
Locuitorii din Holcomb au poreclit poșta „Clă direa Federală ”, un titlu
cam pompos pentru o baracă pră fuită , prin care bate vâ ntul. Prin tavan
picură ploaia, scâ ndurile din dușumea joacă sub picioare, cutiile poștale nu
se închid, becurile sunt sparte, iar ceasul a stat.
— Da, e o rușine, recunoaște caustică doamna, destul de originală și
foarte impună toare care tronează peste mizeriile astea. Totuși, ștampilele
merg, nu? Pâ nă la urmă , ce-mi pasă mie? Aici unde stau eu, chiar e cald și
bine. Am un balansoar, un godin bun cu lemne, un ibric cu cafea și o groază
de că rți de citit.
Doamna Clare e faimoasă în ținutul Finney. Celebritatea ei nu se
datorează prezentei ocupații, ci uneia anterioare – de animatoare într-o sală
de dans, o meserie greu de ghicit după înfă țișarea ei. E o femeie slă bă noagă ,
îmbră cată în pantaloni și o că mașă de lâ nă , încă lțată cu cizme de cowboy, cu
pă r roșcat, cu un temperament viu și o vâ rstă greu de bă nuit. („Doar eu o
știu, voi n-aveți decâ t s-o ghiciți.”) Își exprimă însă prompt pă rerile, cele mai
multe enunțate tare și ră spicat, ca un câ ntec de cocoș. Pâ nă în 1955 a condus
60
împreună cu ră posatul ei soț Pavilionul de Dans din Holcomb, un local care,
fiind singurul de prin partea locului, atră gea de pe o rază de o sută șaizeci de
kilometri o clientelă dispusă să bea vâ rtos și să danseze nebunește, a că rei
comportare, la râ ndul ei, atră sese din câ nd în câ nd interesul șerifului.
— Am trecut și prin momente grele, desigur, își amintește doamna
Clare. Unii dintre cră că nații ă ia, dacă apucau să bea nițel, parcă erau piei-
roșii, să reau să scalpeze tot ce mișcă . Noi nu vindeam, firește, decâ t
aperitive, niciodată chestii tari. N-am fi vâ ndut nici dac-ar fi fost legal, nici
soțul meu Homer Clare și nici eu nu ținem la bă utură . Într-o zi, Homer Clare
– a murit acu’ șapte luni și două sprezece zile tocmai la Oregon, după o
operație de cinci ore – mi-a spus: „Myrt, toată viața am tră it în iad, acum însă
o să murim în rai”. A doua zi am închis sala de dans. N-am regretat niciodată .
La început însă mi-a lipsit viața de noapte, câ ntecele, veselia. Dar acum,
după moartea lui Homer, sunt fericită că muncesc aici, în Clă direa Federală .
Stai jos puțin. Bea o ceașcă de cafea.
De fapt, în dimineața aceea de duminică , doamna Clare tocmai își turna
o ceașcă de cafea dintr-un ibric pus la fiert, câ nd se întoarse Mama Truitt.
— Myrt! spuse ea, dar se întrerupse ca să -și tragă sufletul. Au plecat
două ambulanțe spre casa Clutter.
— Unde-i poșta de la zece și treizeci și două ? o întrebă fiica ei.
— Ambulanțe. S-au dus la casa Clutter…
— Ei, și? Sunt pentru Bonnie. Are vreo criză de-a ei. Unde-i poșta de
zece și treizeci și două ?
Mama Truitt se lă să bă tută . Ca de obicei, Myrt avea ră spuns la toate și-i
plă cea să aibă ea ultimul cuvâ nt. Bă trâ nei îi veni însă o idee.
— Ascultă , Myrt, dacă nu-i decâ t Bonnie, de ce-au plecat două
ambulanțe?
O întrebare inteligentă , așa cum doamna Clare, o admiratoare a logicii,
deși o interpretă cam ciudată a ei, a fost nevoită să recunoască . Spuse c-o să -
i telefoneze doamnei Helm.
— Mabel o să știe, zise ea.
Conversația cu doamna Helm ținu câ teva minute și a fost un chin
pentru Mama Truitt, care nu putea auzi decâ t ră spunsurile monosilabice și
criptice ale fiicei ei. Culmea e că după ce a atâ rnat telefonul în furcă , Myrt nu
s-a gră bit să satisfacă setea de cunoaștere a bă trâ nei. Ș i-a bă ut în schimb
tacticos cafeaua, s-a dus la biroul ei și a început să ștampileze un maldă r de
scrisori.
— Myrt, zise Mama Truitt, pentru numele lui Dumnezeu, ce-a spus
Mabel?
61
 — Nu mă miră , ră spunse doamna Clare. Câ nd te gâ ndești că Herb
Clutter a tră it mereu pe fugă , dă dea buzna aici să -și ia corespondența, nu tu
bună ziua sau mulțumesc, foindu-se ca o gă ină cu gâ tul tă iat, cum se tot
înscria el în cluburi, să conducă el totul, să pună mâ na pe slujbe pe care
poate le voiau și alții. Acuma l-a ajuns și pe el. Ei bine, n-o să se mai agite.
— De ce, Myrt? De ce n-o să se mai agite?
Doamna Clare ridică glasul:
— FIINDCĂ -I MORT. Ș i Bonnie. Ș i Nancy. Ș i bă iatul. I-a împușcat
cineva.
— Myrt, nu spune așa ceva. Cine i-a împușcat?
— Aviatorul ă la, ră spunse doamna Clare continuâ nd să ștampileze
scrisori. Ă la pe care l-a dat Herb în judecată pentru că s-a pră bușit cu
avionul în livada lui. Dacă nu e el, atunci poate tu. Sau vecinul de peste drum.
Toți vecinii sunt niște nă pâ rci. Scâ rbe, de-abia așteaptă să -ți trâ ntească ușa
în nas. Așa-i lumea. Ș tii bine.
— Nu știu, zise Mama Truitt care își astupase urechile cu degetele.
Nu știu nimic.
— Scâ rbe.
— Mi-e frică , Myrt.
— De ce ți-e frică ? Câ nd îți vine vremea, n-ai ce-i face. Ș i n-o să te
salveze lacrimile.
Observase că mama ei începuse să lă crimeze.
— Câ nd a murit Homer, am stors toată spaima și toată durerea din
sufletul meu. Dacă -i cineva pe aici care vrea să -mi taie beregata, îi doresc
noroc. Ce mai contează ? E totuna, dacă te gâ ndești la veșnicia lumii. Ț ine
minte: dacă o singură pasă re ar că ra tot nisipul de pe un mal, fir cu fir,
tocmai peste ocean, câ nd a izbucnit să le care pe toate dincolo veșnicia de-
abia a început. Așa că suflă -ți nasul.
Ș tirea îngrozitoare dată din amvonul bisericilor, transmisă prin firul
telefonului, ră spâ ndită prin KIUL, stația de radio din Garden City („O
tragedie cutremură toare, de necrezut și de nedescris, a lovit patru membri
ai familiei lui Herb Clutter în noaptea de sâ mbă tă sau azi dis-de-dimineață .
Moartea brutală și, aparent, lipsită de motiv…”), a stâ rnit în mai toți
ascultă torii o reacție mai apropiată de cea a Mamei Truitt decâ t a doamnei
Clare: uimire, transformată apoi în consternare, un sentiment superficial de
groază , adâ ncit repede de fiorii reci ai temerilor personale.
Restaurantul Hartman, cu cele patru mese grosolane și tejgheaua unde
se servește prâ nzul, n-a putut face față decâ t unui mic numă r de amatori de
bâ rfe, speriați cu toții, în majoritate bă rbați, dispuși să se adune acolo.
62
Proprietara, doamna Bess Hartman, o femeie uscă țivă și cu scaun la cap, pă r
blond încă runțit, tuns scurt, cu ochi verzi și stră lucitori, plini de autoritate, e
vară cu diriginta Clare, al că rei stil candid îl poate egala, ba chiar întrece.
— Unii zic că sunt o femeie cu inima de piatră , dar întâ mplarea cu
familia Clutter mi-a ră pit tot curajul, a declarat ea mai tâ rziu unui prieten.
Închipuiți-vă un om în stare de-o asemenea crimă ! Câ nd am auzit prima
oară , câ nd toți dă deau nă vală aici și fă ceau cele mai fantastice presupuneri,
mai întâ i și mai întâ i m-am gâ ndit la Bonnie.
Bine, era o prostie, dar nu cunoșteam faptele și mulți și-au zis că
poate… din cauza crizelor ei. Acum nu mai știm ce să credem.
Trebuie să fi fost o ră fuială la mijloc. Cineva care cunoștea casa la
perfecție. Dar cine-i ura? N-am auzit un cuvâ nt ră u împotriva lor. Erau o
familie foarte prietenoasă și dacă lor li s-a putut întâ mpla așa ceva, atunci vă
întreb: cine mai e în siguranță ? Un bă trâ n care era aici duminică a pus
degetul pe rană , de ce nu mai doarme nimeni: „Aici nu ne putem bizui decâ t
pe prieteni. Altceva n-avem”. Într-un fel, asta e partea cea mai proastă cu
crima asta. E îngrozitor câ nd vecinii nu se mai pot uita unii la alții fă ră să -și
pună întrebă ri! Da, e o situație greu de suportat, deși, dacă o să descopere
vreodată cine i-a omorâ t, sunt sigură c-o să fie o surpriză mai mare decâ t
crimele astea.
Doamna Bob Johnson, soția agentului Societă ții de Asigurare pe Viață
din New York, e o bucă tă reasă excelentă , dar masa pregă tită în acea
duminică a ră mas neatinsă – cel puțin, câ t a fost caldă –, că ci, tocmai câ nd
soțul ei înfigea furculița în friptura de fazan, a primit un telefon de la un
prieten.
— Ș i atunci, își amintește el cam trist, am aflat prima oară despre cele
petrecute la Holcomb. N-am crezut. Nu puteam. Dumnezeule, aveam în
buzunar cecul semnat de Clutter. O bucată de hâ rtie în valoare de optzeci de
mii de dolari. Asta dacă ce auzisem era adevă rat. Dar mi-am zis: nu poate fi
adevă rat, trebuie să fie vreo greșeală , asemenea lucruri nu se întâ mplă , nu-i
vinzi cuiva o poliță importantă , ca apoi să moară pe loc. Asasinat. Cu alte
cuvinte, o despă gubire dublă . N-am știut ce să fac. L-am sunat pe directorul
biroului nostru din Wichita. I-am spus cum am primit cecul și că nu-l
expediasem și i-am cerut pă rerea. Ei bine, era o situație delicată. Se pă rea că ,
legal, nu eram obligați să plă tim. Dar moral, asta era altă problemă . Evident,
ne-am oprit asupra caracterului moral al problemei.
Cele două beneficiare de pe urma acestei atitudini onorabile, Eveanna
Jarchow și sora ei Beverly, singurii moștenitori ai averii tată lui lor, se gă seau
la câ teva ore de la groaznica descoperire, în drum spre Garden City. Beverly
63
venea de la Winfield, în Kansas, unde își vizitase logodnicul, iar Eveanna, de
la casa ei din Mount Carroll, statul Illinois.
Treptat, în decursul zilei, au fost înștiințate și alte rude, printre care
tată l domnului Clutter, cei doi frați ai lui, Arthur și Clarence, câ t și sora lui,
doamna Harry Nelson, toți din Larned, statul Kansas, ca și cealaltă soră ,
doamna Elaine Selsor din Palatka, Florida. De asemenea, pă rinții lui Bonnie
Clutter, domnul și doamna Arthur B. Fox, din Pasadena, California, și cei trei
frați ai ei: Harold din Visalia, California; Howard din Oregon, Illinois și Glenn
din Kansas City, Kansas. De fapt, celor mai mulți de pe lista de invitați pentru
Ziua Recunoștinței li s-a telefonat sau telegrafiat și majoritatea au pornit de
îndată spre reuniunea de familie, dar nu în jurul unei mese bogate, ci la
groapa unei înmormâ ntă ri în masă .
La Că minul Profesorilor, Wilma Kidwell a trebuit să facă sforță ri
pentru a-și stă pâ ni fiica; Susan, cu ochii umflați, zguduită de greață , striga,
insista neconsolată că trebuie să plece, că trebuie să fugă pâ nă la ferma
familiei Rupp, cale de cinci kilometri.
— Nu înțelegi, mamă ? Dac-aude Bobby. O iubea. Amâ ndoi o iubeam.
Trebuie să -l anunț.
Dar Bobby aflase deja. În drum spre casă , domnul Ewalt se oprise la
ferma familiei Rupp și se consultase cu prietenul lui, Johnny Rupp, tată l a
opt copii, dintre care Bobby era al treilea. Cei doi bă rbați se duseseră
împreună la dormitoare, care erau într-o clă dire separată de cea a fermei,
prea mică pentru a-i adă posti pe toți copiii familiei Rupp.
Bă ieții stă teau în „dormitoare”, iar fetele „acasă ”. L-au gă sit pe Bobby
fă câ ndu-și patul. L-a ascultat pe domnul Ewalt fă ră să pună întrebă ri și i-a
mulțumit că a venit. A ieșit și a ră mas în soare. Proprietatea familiei Rupp e
pe o culme, pe un platou deschis de unde se vede miriștea stră lucitoare a
fermei River Valley, o priveliște care l-a reținut mai bine de o oră . Unii au
încercat să -i distragă atenția, dar n-au reușit. Câ nd a sunat clopoțelul pentru
dejun, mama l-a strigat să intre în casă – l-a strigat pâ nă câ nd tată l lui i-a
spus:
— Nu. Lasă -l mai bine în pace.
Larry, un frate mai mic, n-a ră spuns nici el la chemarea clopoțelului. Îi
dă dea tâ rcoale lui Bobby, incapabil să -l ajute, dar vrâ nd oricum, deși i s-a
spus să plece. Mai tâ rziu, câ nd Bobby a încetat să mai stea în picioare
nemișcat și a început să meargă , apucâ nd-o pe drum și peste câ mpii spre
Holcomb, Larry l-a urmat.
— Hei, Bobby, ascultă , dacă mergem undeva, hai să luă m mașina.

64
 Fratele lui n-a vrut să ră spundă . Mergea cu un scop anume, aproape
fugind, dar lui Larry nu-i venea greu să se țină după el. Deși n-avea decâ t
paisprezece ani, era mai înalt, cu pieptul mai lat și picioarele mai lungi,
Bobby fiind, cu toate medaliile sportive obținute, de o statură submijlocie,
solid, dar mlă dios, un bă iat bine-fă cut, cu o figură deschisă , plă cută și simplă .
— Hei, Bobby, ascultă . N-o să te lase s-o vezi. N-o să -ți facă bine.
Bobby s-a întors spre el și i-a spus:
— Pleacă . Cară -te acasă .
Fratele mai mic a ră mas pe loc, apoi l-a urmat de departe. Cu tot frigul
uscat și sticlos al zilei, amâ ndoi bă ieții nă dușiseră câ nd se apropiau de
baricada ridicată de polițiști la intrarea fermei River Valley. Mulți prieteni ai
familiei Clutter, ca și stră ini din tot ținutul se adunaseră acolo, deși nu li se
îngă duia să treacă de baricada care, curâ nd după sosirea fraților Rupp, a fost
ridicată momentan pentru a permite ieșirea a patru ambulanțe – numă rul
necesar în cele din urmă pentru a transporta cadavrele – și a unei mașini cu
agenți de-ai șerifului, care chiar în clipa aceea îl pomeneau pe Bobby Rupp.
Că ci Bobby, cum avea să afle pâ nă la că derea serii, era principalul lor
suspect.
De la fereastra sufrageriei, Susan Kidwell vă zu trecâ nd cortegiul alb și-
l urmă ri pâ nă dă du colțul, iar praful ușor stâ rnit pe strada nepavată se
așternu la loc. Contempla priveliștea câ nd Bobby, urmat îndeaproape de
fratele lui mai mic, dar mai înalt, se ivi pe drum, o siluetă tremură toare,
îndreptâ ndu-se spre ea. Ieși pe verandă să -l întâ mpine.
— Am vrut atâ t de mult să te anunț, îi spuse ea.
Bobby începu să plâ ngă . Larry ră mase la marginea curții Că minului,
sprijinit de un pom. Nu-și aducea aminte să -l fi vă zut vreodată pe Bobby
plâ ngâ nd și, cum nu voia să -l vadă nici acum, își coborî privirea.

Departe, în Olathe, într-o cameră de hotel ale că rei jaluzele împiedicau

să intre lumina soarelui de prâ nz, Perry dormea ală turi de un tranzistor ce
murmura. Își scosese doar bocancii, nu-și mai bă tuse capul să se dezbrace.
Că zuse pur și simplu pe burtă în pat, de parcă somnul l-ar fi pocnit în
moalele capului pe la spate. Bocancii negri, cu catarame de argint erau puși
la înmuiat într-un lighean cu apă caldă , colorată ușor în roz.
La câ țiva kilometri mai la nord, în bucă tă ria plă cută a unei ferme
modeste, Dick își termina masa de duminică . Ceilalți comeseni, mama, tată l
și fratele lui mai mic, nu remarcaseră nimic neobișnuit în purtarea lui. Sosise
acasă la prâ nz, își să rutase mama, ră spunsese binevoitor la întrebă rile
tată lui să u asupra presupusei că lă torii la Fort Scott și se așezase să
65
mă nâ nce, ca de obicei. Câ nd masa se încheie, cei trei bă rbați ai familiei luară
loc în sufragerie să se uite la un meci de baschet. Meciul tocmai începuse,
câ nd tată l observă cu uimire că
Dick sforă ie. Așa cum îi spusese el fiului mai mic, nu crezuse c-o s-
apuce ziua câ nd Dick o să prefere să doarmă în loc să se uite la un meci de
baschet. Nu știa, desigur, câ t de istovit era Dick și nici că fiul să u, acum ațipit,
printre alte ispră vi, parcursese mai bine de o mie trei sute de kilometri la
volanul mașinii în ultimele două zeci și patru de ore.

66
 II.
PERSOANE NECUNOSCUTE
Luni, 16 noiembrie 1959, se ară ta o nouă zi splendidă pentru
vâ nă toarea de fazani pe platourile cu ogoare din vestul Kansasului – o zi cu
un cer superb, stră lucitor, cu sclipiri de mică . În anii trecuți, Andy Erhart,
profitâ nd de aceste frumoase zile, petrecuse adeseori la ferma River Valley
lungi după -amiezi vâ nâ nd fazani. Ferma era că minul bunului să u prieten
Herb Clutter, iar în cursul acelor expediții sportive îl întovă ră șiseră de multe
ori trei dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Herb: doctorul veterinar J.D.
Dale, Carl Myers, proprietarul unei lă ptă rii, și Everett Ogburn, om de afaceri.
Ca și Erhart, președintele Stațiunii Experimentale Agricole a Universită ții de
Stat din Kansas, toți erau cetă țeni de vază din Garden City.
Astă zi, acest cvartet de vechi tovară și de vâ nă toare se adunase pentru
obișnuita că lă torie, dar într-o dispoziție neobișnuită și înarmați cu un
echipament ciudat, fă ră nicio legă tură cu sportul – mă turi și gă leți, perii de
frecat pe jos și un coș de nuiele plin cu câ rpe și cu detergenți puternici. Își
puseseră hainele cele mai vechi, deoarece socotind că -i de datoria lor, o
sarcină creștinească , se oferiseră să curețe o parte din cele paisprezece odă i
ale clă dirii principale de la ferma River Valley: camerele în care cei patru
membri ai familiei Clutter fuseseră asasinați de „o persoană ”, sau de
„persoane necunoscute”, cum stă tea scris în certificatele de deces.
Erhart și tovară șii lui mergeau cu mașina în tă cere. Unul dintre ei a
remarcat mai tâ rziu: „Pur și simplu nu mai aveam cuvinte. În ce împrejură ri
stranii ne duceam în casa aceea, unde fuseseră m întotdeauna primiți cu
brațele deschise”. Cu acest prilej îi primi un membru al poliției rutiere.
Polițistul de pază al baricadei ridicate de autorită ți la intrarea fermei le fă cu
semn să înainteze, iar ei își continuară drumul încă un kilometru de-a lungul
aleii umbrite de ulmi ce ducea la conacul Clutter. Alfred Stoecklein, singurul
servitor de-al casei, îi aștepta să le descuie ușa.
Au intrat mai întâ i în camera cazanelor de la demisol, unde domnul
Clutter, îmbră cat în pijama, fusese gă sit întins pe cutia de carton.
După ce terminară treaba, trecură în odaia de joacă unde fusese
împușcat Kenyon. Canapeaua, o vechitură recuperată și reparată de el și pe
care Nancy o acoperise cu o husă și cu perne brodate cu aforisme, era ruptă
și împroșcată cu sâ nge. Ca și cutia pentru saltea, trebuia arsă . Pe mă sură ce
67
grupul fă cea cură țenie la demisol, apoi în dormitoarele de la etaj, unde
fuseseră omorâ te în patul lor Nancy și mama ei, adună și alte materiale
pentru viitorul foc: așternuturi pă tate de sâ nge, saltele, un covoraș de lâ ngă
pat și un urs mare de pluș.
Alfred Stoecklein, taciturn de felul lui, avea multe de spus pe câ nd că ra
apă caldă și dă dea și el o mâ nă de ajutor. Voia ca „oamenii să înceteze cu
tră ncă nitul și să încerce să priceapă ” de ce el și soția, deși locuiau la mai
puțin de o sută de metri de casa familiei Clutter, nu auziseră „niciun zgomot”
– nici cel mai slab ecou al împușcă turilor sau al violențelor petrecute.
— Ș eriful și toți tipii care au fost aici au luat amprentele și au cotrobă it
peste tot, au bun-simț; ei au înțeles cum stau lucrurile. Cu alte cuvinte, de ce
n-am auzit nimic. În primul râ nd din pricina vâ ntului. Bă tea vâ ntul de la
apus și purta zgomotele în direcția opusă . Apoi, între casa asta și a noastră e
un hambar mare. Hambarul ă la vechi înghite toate zgomotele care ar fi
trebuit să ajungă pâ nă la noi. V-ați gâ ndit vreodată ? Eu cred că ucigașul
trebuie să -și fi dat seama că n-o să -l auzim. Altminteri n-ar fi riscat să tragă
de patru ori în toiul nopții! Doar nu era ță că nit! Mă rog, puteți să spuneți că
oricum era ță că nit. Ca să facă una ca asta. După mine însă , fă ptașul a pus
totul la cale amă nunțit. Știa. Dar și eu știu ceva. Eu și nevastă -mea nu mai
dormim nicio noapte aici. Ne mută m într-o casă la șosea.
Oamenii lucrară de la prâ nz și pâ nă pe înserat. Câ nd veni vremea să
ardă ce adunaseră , încă rcară totul într-o camionetă și, cu Stoecklein la volan,
merseră pâ nă la un teren din nordul fermei, un loc lin, plin de culoare, deși
era doar o singură culoare – galbenul pâ rlit de soare și sclipitor al miriștii de
noiembrie. Descă rcară acolo camioneta și ridicară o piramidă din pernele lui
Nancy, așternuturi, saltele și canapeaua din camera de joacă . Stoecklein le
stropi cu benzină și aprinse un chibrit.
Niciunul dintre cei prezenți nu cunoștea familia Clutter mai bine decâ t
Andy Erhart. Un om blâ nd, demn și prietenos, un erudit cu mâ ini bă tă torite
și gâ t ars de soare, urmase împreună cu Herb cursurile de la Universitatea
de Stat din Kansas. „Eram prieteni de treizeci de ani”, a declarat el mai tâ rziu
și în deceniile astea Erhart vă zuse cum prietenul să u a ajuns, dintr-un agent
agricol regional prost plă tit, unul dintre cei mai bine-cunoscuți și respectați
fermieri ai regiunii.
— Toate realiză rile lui se datorează muncii și lui Dumnezeu. Era un om
modest, dar mâ ndru și-avea și dreptul să fie. Ș i-a întemeiat o familie pe
cinste. A fă cut ceva cu viața lui.
În timp ce privea cum se înalță tot mai mult focul improvizat, Erhart se
întrebă cum era cu putință să se termine astfel viața și tot ce realizase Herb.
68
Cum era cu putință ca toate sforță rile lui, cinstea lui să fie reduse deodată
doar la fumul ce se înă lța subțire în aer, înghițit și șters de cerul imens?

Biroul de Investigații din Kansas, o organizație statală cu cartierul

general la Topeka, dispunea de nouă sprezece detectivi experimentați,
împră știați prin tot statul. La serviciile lor se recurge atunci câ nd un caz
pare să depă șească competența autorită ților locale.
Reprezentantul din Garden City al biroului și agentul însă rcinat să
ră spundă de o largă parte din Kansasul de vest e un bă rbat zvelt și ară tos,
Alvin Adams Dewey, în vâ rstă de patruzeci și șapte de ani, dintr-o familie
care se stabilise în Kansas cu patru generații în urmă .
Era de așteptat ca Earl Robinson, șeriful ținutului Finney, să -i ceară lui
Al Dewey să preia cazul Clutter. Era de așteptat și logic. Că ci Dewey, care și
el fusese pe vremuri șerif în Finney (din 1947 pâ nă în 1955) și mai înainte
agent special F.B.I. (între 1940 și 1945 lucrase la New Orleans, la San
Antonio, la Denver, la Miami și la San Francisco), avea calificarea cerută de
soluționarea unui caz atâ t de încurcat precum asasinarea aparent lipsită de
motiv și de indicii a familiei Clutter. În plus, atitudinea lui față de crimă a
constituit, cum a declarat el mai tâ rziu, „o problemă personală ”. În
continuare a afirmat că atâ t el, câ t și soția lui „țineau foarte mult la Herb și la
Bonnie” și că „îi vedeam în fiecare duminică la biserică , ne vizitam foarte
des”, adă ugâ nd: „Chiar dacă nu i-aș fi cunoscut și n-aș fi ținut atâ t de mult la
ei, cred c-aș avea aceeași atitudine. Am vă zut multe lucruri urâ te, poți să fii
sigur. Dar nimic atâ t de oribil. Oricâ t mi-ar lua, chiar toată viața, tot am să
aflu ce s-a întâ mplat în casa aceea. Cine și de ce”.
Pâ nă la sfâ rșit, au fost însă rcinați să ancheteze permanent cazul
optsprezece oameni, între care s-au numă rat trei dintre cei mai capabili
oameni ai Biroului de Investigații din Kansas – agenții speciali Harold Nye,
Roy Church și Clarence Duntz. Odată cu sosirea acestui trio la Garden City,
Dewey era convins că s-a constituit o „echipă puternică ”. „Cineva ar trebui să
ia aminte”, a declarat el.
Biroul șerifului se află la etajul al treilea al tribunalului din ținutul
Finney, o clă dire banală , din piatră și ciment, situată în mijlocul unei piețe
atră gă toare, pline de copaci. Garden City, odinioară un oraș de frontieră cu o
viață violentă , s-a liniștit astă zi cu totul. În general, șeriful nu prea are nicio
bă taie de cap, iar biroul lui, trei încă peri sumar mobilate, e de obicei un loc
calm, foarte apreciat de cei ce-și pierd vremea pe la tribunal. Doamna Edna
Richardson, ospitaliera lui secretară , ține în permanență pe foc un ibric cu
cafea și are vreme berechet să stea la „taifas”. Sau a avut pâ nă câ nd, așa cum
69
s-a plâ ns ea, „a apă rut istoria asta cu Clutterii”, care i-a atras „pe toți stră inii
ă știa și tot balamucul stâ rnit de ziare”. Cazul, anunțat cu litere mari pe
pagina întâ i a gazetelor din est tocmai pâ nă la Chicago, iar a celor din vest
pâ nă la Denver, atră sese într-adevă r la Garden City un numă r considerabil
de ziariști.
Luni la prâ nz, Dewey a ținut o conferință de presă în biroul șerifului.
— Am să discut fapte și nu teorii, i-a informat el pe ziariștii prezenți. Ei
bine, cel mai important de reținut e că nu ne ocupă m de o crimă , ci de patru.
Nu știm care dintre cele patru victime a fost obiectivul principal.
Victima principală . Ar fi putut fi Nancy sau Kenyon sau unul din
pă rinți.
Unii spun că , desigur, a fost domnul Clutter. Pentru că i-au tă iat
beregata. El a fost supus celor mai mari torturi. Astea sunt însă teorii, nu
fapte. Ne-ar ajuta dac-am cunoaște ordinea în care au murit membrii
familiei, dar legistul nu ne poate lă muri. Ș tie doar că asasinatele au avut loc
în noaptea de sâ mbă tă spre duminică , între orele unsprezece și două
dimineața.
Apoi, ră spunzâ nd la întrebă ri, spuse că nu, niciuna dintre femei nu
fusese „molestată sexual” și că din câ te se cunoștea deocamdată , din casă nu
se furase nimic și că da, și lui i se pă rea „o stranie coincidență ” că domnul
Clutter semnase o poliță de asigurare pe viață în valoare de patruzeci de mii
de dolari, cu despă gubire dublă , cu opt ore înainte de moartea lui. Dewey
era totuși „absolut convins” că nu exista nicio legă tură între poliță și crimă .
Cum putea să existe câ nd singurii care beneficiau erau cei doi copii ai
domnului Clutter ră mași în viață , fiicele mai mari, doamna Donald Jarchow
și domnișoara Beverly Clutter? Le spuse ziariștilor că da, își formase o
pă rere dacă asasinatele erau opera unuia sau a doi oameni, dar prefera să
nu discute încă despre asta.
De fapt, pe atunci, Dewey nu ajunsese la o concluzie clară . Avea încă
două pă reri sau, cum se exprima el, „concepții”, și la reconstituirea crimei
dezvoltase atâ t „concepția unei crime să vâ rșite de un singur fă ptaș”, câ t și
„concepția unei crime să vâ rșite de doi fă ptași”. În prima ipoteză presupunea
că asasinul era un prieten de familie sau, în orice caz, o persoană
familiarizată cu casa și cu locatarii – cineva care știa că ușile se încuiau
rareori, că domnul Clutter dormea singur în dormitorul principal de la
parter și că doamna Clutter și copiii ocupau dormitoare separate la etaj.
Dewey își închipuia că această persoană se apropiase de casă , umblâ nd pe
jos, probabil pe la miezul nopții.

70
 Ferestrele erau întunecate, familia Clutter dormea, iar Teddy, câ inele
de pază al fermei – ei bine, Teddy era celebru pentru frica lui față de armele
de foc –, s-a tras înapoi speriat la vederea armei intrusului, a scheunat slab și
a șters-o. Odată intrat în casă , criminalul a tă iat mai întâ i firele de la
instalația telefonică din biroul domnului Clutter și din bucă tă rie, apoi s-a
dus în dormitorul domnului Clutter și l-a trezit.
Domnul Clutter, țintuit de arma vizitatorului, a fost silit să -i respecte
instrucțiunile și să -l întovă ră șească la etaj, unde au sculat și restul familiei.
Apoi, cu frâ nghia și leucoplastul aduse de asasin, domnul Clutter și-a legat
soția la mâ ini și picioare și i-a astupat gura, pe urmă și-a legat fiica
(inexplicabil, nu i-a astupat gura) și le-a imobilizat de paturi. Apoi, tată l și
fiul au fost escortați la demisol, unde domnul Clutter a fost obligat să -i
lipească fiului leucoplast la gură și să -l lege de canapeaua din camera de
joacă . Domnul Clutter a fost condus apoi în camera cazanelor, lovit în cap,
legat strâ ns și redus la tă cere cu leucoplast. Liber acum să acționeze în voie,
criminalul i-a ucis pe râ nd, adunâ nd de jos cu grijă fiecare cartuș că zut. Câ nd
a terminat, a stins luminile și a plecat.
S-ar fi putut întâ mpla astfel: era cu putință . Dewey însă avea îndoieli.
— Dacă Herb ar fi bă nuit că familia se află în primejdie, în primejdie de
moarte, s-ar fi luptat ca un tigru. Iar Herb nu era un slă bă nog, ci un om
voinic, în excelentă condiție fizică . Ș i Kenyon la fel, solid ca tată l să u, mai
solid chiar, un flă că u lat în umeri. E greu de presupus că un singur om,
înarmat sau nu, ar fi putut face față acestora doi.
În plus, existau motive să se creadă că toți patru fuseseră legați de
aceeași persoană , că ci în toate cazurile se folosise același tip complicat de
nod.
Dewey, ca majoritatea colegilor lui, acorda mai mult credit celei de a
doua ipoteze, care o urmă rea pe prima în multe puncte esențiale, diferența
importantă constâ nd în faptul că asasinul nu lucrase singur, ci avusese un
complice care îl ajutase să -i țină la respect pe membrii familiei, să le lipească
gura cu leucoplast, să -i lege la mâ ini și la picioare. Totuși, și teoria aceasta
avea lacune. Lui Dewey, de pildă , îi venea greu să priceapă „cum se putea ca
două persoane să atingă același grad de furie, aceeași furie dementă pentru
a să vâ rși o astfel de crimă ”. Își continuă explicațiile:
— Să presupunem că asasinul era un cunoscut al familiei, un membru
al comunită ții. Presupunâ nd că era un om obișnuit, obișnuit în afară de
faptul că avea apucă turi anormale, că îl stă pâ nea o ură dementă împotriva
familiei Clutter sau a unuia dintre membrii ei, unde și-a putut gă si un

71
complice destul de țicnit ca să -l ajute? Nu se leagă . N-are sens. Deși, ca să
spunem lucrurilor pe nume, nimic n-are sens.
După conferința de presă , Dewey s-a retras în biroul lui, o cameră pe
care i-o cedase temporar șeriful. Înă untru se gă seau un birou și două scaune
tari. Pe birou se aflau obiectele pe care Dewey spera să le poată aduce într-o
zi ca dovezi la tribunal: leucoplastul, frâ nghiile dezlegate de la mâ inile și
picioarele victimelor și sigilate acum în pungi de plastic (ca indicii, niciun
obiect nu pă rea prea promiță tor, fiind articole de largă circulație,
procurabile oriunde în Statele Unite) și fotografiile fă cute la locul crimei, de
fotograful poliției – două zeci de poze mă rite și lucioase înfă țișâ nd craniul
sfă râ mat al domnului Clutter, fața zdrobită a fiului să u, mâ inile legate ale lui
Nancy, ochii stinși și holbați ai doamnei Clutter și așa mai departe. În zilele
urmă toare, Dewey și-a petrecut multe ore cercetâ nd aceste fotografii,
sperâ nd că „o să vadă deodată ceva”, că un amă nunt semnificativ o să iasă la
lumină .
— Ca în jocul ă la cu cuburi colorate care trebuie asamblate ca să afli
„Câ te animale puteți gă si în acest desen?”. Într-un fel, asta încerc să fac.
Încerc să gă sesc animalele ascunse. Simt că trebuie să existe undeva, dacă aș
reuși mă car să le vă d.
De altfel, una dintre fotografii, un prim-plan cu domnul Clutter și cu
cutia pe care ză cea, a și dezvă luit o surpriză valoroasă : urme de tă lpi,
conturul pră fuit al unor pantofi cu tă lpi turnate în romburi. Urmele, care nu
puteau fi detectate cu ochiul liber, apă reau pe peliculă . Într-adevă r, lumina
orbitoare a blițului le tră dase prezența cu o splendidă precizie.
Aceste urme, laolaltă cu o alta, gă sită pe capacul aceleiași cutii de
carton, conturul clar și însâ ngerat al unei jumă tă ți de talpă , lă sat de un
bocanc marca Cat’s Paw, constituiau singurele „indicii serioase” pe care se
bizuiau anchetatorii. Nu că s-ar fi bizuit fă țiș pe ele. Dewey și echipa lui
hotă râ seră să pă streze secretul asupra acestor dovezi.
Printre alte articole de pe biroul lui Dewey se numă ra și jurnalul lui
Nancy Clutter. Se mulțumise să -l ră sfoiască , dar acum se apucă să citească cu
mare atenție însemnă rile zilnice, care începeau în ziua în care împlinea
treisprezece ani și se încheiau cu vreo două luni înainte să împlinească
șaptesprezece ani. Mă rturisirile fă ră nimic senzațional ale unui copil
inteligent, care iubea animalele, că ruia îi plă cea să citească , să gă tească , să
brodeze, să danseze, să că lă rească – o fată dră guță , prietenoasă și
feciorelnică ; ea credea că -i „nostim să flirtezi”, fiind însă „îndră gostită sincer
și adevă rat de Bobby”. Dewey citi mai întâ i ultima însemnare. Cuprindea trei
râ nduri, scrise cu o oră sau două înaintea morții: „A venit Jolene K. Ș i i-am
72
ară tat cum se face o plă cintă cu cireșe. Am repetat cu Roxie. A fost aici
Bobby și ne-am uitat la televizor. A plecat la unsprezece”.
Tâ nă rul Rupp, din câ te se cunoștea, ultima persoană care vă zuse
familia în viață , fusese supus între timp unui interogatoriu lung și deși
relatase simplu că a petrecut „doar o seara obișnuită ” în sâ nul familiei
Clutter, era programat pentru un nou interogatoriu, cu care ocazie urma să
fie testat cu un detector de minciuni. De fapt, poliția nu era încă dispusă să -l
taie de pe lista suspecților, Dewey însă nu credea că bă iatul are „ceva de-a
face cu crima”. Era totuși adevă rat că în această etapă timpurie a anchetei,
Bobby ră mâ nea singura persoană că reia i se putea atribui un motiv, oricâ t
de slab. Din câ nd în câ nd, în jurnalul ei, Nancy pomenea situația bă nuită că
ar constitui motivul: insistențele tată lui ca ea și Bobby „să rupă legă tura” și
să înceteze să „se mai vadă atâ t de des”, obiecția lui fiind că membrii familiei
Clutter erau metodiști, pe câ nd familia Rupp era catolică – fapt care, din
punctul lui de vedere, anula orice speranță ca tâ nă rul cuplu să se
că să torească vreodată .
Dar însemnarea din jurnal care îl chinuia cel mai mult pe Dewey nu
avea nicio legă tură cu impasul religios dintre Clutterii metodiști și Ruppii
catolici. Din contra, pasajul privea o pisică – moartea misterioasă a lui
Boobs, pisica favorită a lui Nancy, pe care, judecâ nd după o însemnare fă cută
cu două să ptă mâ ni înainte de propria ei moarte, Nancy o gă sise „ză câ nd în
hambar”, otră vită de cineva, după cum bă nuia (fă ră să precizeze de ce):
„Să rmana Boobs. Am îngropat-o într-un loc special”. Citind acest pasaj,
Dewey simți că ar putea conține ceva „foarte important”. Dacă pisica fusese
otră vită , nu se putea oare să fi fost un preludiu neînsemnat, dar de ră u augur
al crimelor? Se decise să descopere „locul special” unde își îngropase Nancy
favorita, chiar dacă ar fi trebuit să scormonească fiecare centimetru pă trat al
fermei River Valley.
În vreme ce Dewey își fă cea de lucru cu jurnalul, ajutoarele sale
principale, agenții Church, Duntz și Nye, stră bă teau ținutul discutâ nd, așa
cum a declarat Duntz, „cu oricine ne putea spune ceva”. Cu profesorii de la
școala din Holcomb, unde atâ t Nancy, câ t și Kenyon fuseseră elevi de frunte,
puși la panoul de onoare, cu muncitorii de la ferma River Valley (un grup
care ajungea uneori primă vara și vara pâ nă la optsprezece oameni, deși în
acel anotimp neprielnic se reduceau la Gerald Van Vleet și la trei angajați,
plus doamna Helm); cu prieteni ai victimelor, vecini și îndeosebi rude.
Dintre rude, vreo două zeci veniseră mai de aproape sau mai de departe să
asiste la înmormâ ntarea fixată pentru miercuri dimineață .

73
 Harold Nye, cel mai tâ nă r din grupul de agenți ai Biroului de
Investigații din Kansas, un om scund și energic de treizeci și patru de ani, cu
ochi neastâ mpă rați și neîncreză tori, cu nas, bă rbie și minte ascuțite, primise
sarcina, „o treabă a dracului de delicată ”, cum zicea el, să -i ancheteze pe cei
din neamul Clutter. „E dureros și pentru tine, și e dureros și pentru ei. Câ nd
e vorba de crimă nu poți respecta durerea. Sau intimitatea. Sau crezul
personal. Ești obligat să pui întrebă ri. Iar unele ustură ră u”. Dar niciuna
dintre persoanele interogate și niciuna din întrebă rile puse nu a scos la
iveală vreo informație utilă . („Exploram fondul emotiv. Credeam că
ră spunsul putea fi o altă femeie, un triunghi conjugal. Ei bine, fiți atenți:
domnul Clutter era un om încă tâ nă r, un om foarte să nă tos, iar soția lui era
pe jumă tate invalidă , dormea într-un dormitor separat…”) Nici mă car cele
două fete ră mase în viață n-au putut să sugereze vreun motiv al crimei. Pe
scurt, Nye n-a aflat decâ t că : „Dintre toți oamenii din lume, numai pe Clutteri
nu te-ai fi așteptat să -i omoare careva”.
La sfâ rșitul zilei, câ nd cei trei agenți s-au adunat în biroul lui Dewey, s-
a vă zut că Duntz și Church fuseseră mai norocoși decâ t Nye – Fratele Nye,
cum îi spuneau ceilalți. (Membrilor Biroului de Investigații din Kansas le
place să -și dea porecle: Duntz, Bă trâ nul, pe nedrept denumit așa, deoarece
n-are nici cincizeci de ani, e un om voinic, dar sprinten, cu fața lată ca a unui
cotoi, iar lui Church, de vreo șaizeci de ani, cu pielea lui trandafirie și cu
aerul lui profesional, dar „dur”, după spusele colegilor, și „cel care scoate cel
mai repede pistolul în Kansas”, i se zice Crețul, fiindcă e nițeluș chel.) Ambii
au cules în decursul cercetă rilor „indicii promiță toare”.
Istoria relatată de Duntz privea un tată și un fiu, pomeniți aici sub
numele de John Senior și John Junior. Cu câ țiva ani în urmă , John Senior
încheiase cu domnul Clutter o neînsemnată tranzacție, al că rei rezultat îl
mâ niase pe John Senior, convins că domnul Clutter îl tră sese pe sfoară . Atâ t
John Senior, câ t și fiul să u „aveau darul suptului”. John Junior chiar ajunsese
deseori la închisoare din cauza beției. Într-o zi nefastă , tată l și fiul, că rora
whisky-ul le dă duse curaj, și-au fă cut apariția la casa Clutter ca „să
lă murească treaba cu Herb”.
Nu li s-a oferit prilejul, fiindcă domnul Clutter, un abstinent ce se
opunea cu înverșunare bă uturii și bețivilor, a pus mâ na pe pușcă și i-a forțat
să pă ră sească proprietatea. Cei doi Johni nu au uitat insulta.
Doar cu o lună în urmă , John Senior îi spusese unei cunoștințe: „De câ te
ori mă gâ ndesc la tică losul ă sta încep să mă mă nâ nce palmele. Îmi vine să -l
strâ ng de gâ t”.

74
 Indiciul lui Church era similar. Ș i el auzise de un individ fă țiș ostil
domnului Clutter: un oarecare domn Smith (deși acesta nu era numele lui
adevă rat) care își închipuia că moșierul de la ferma River Valley îi
împușcase câ inele de vâ nă toare. Church inspectase ferma lui Smith și vă zuse
atâ rnâ nd de grindă în hambar o bucată de frâ nghie legată cu nodul folosit la
imobilizarea celor patru membri ai familiei Clutter.
— Poate că unul din ei, e omul nostru, spuse Dewey. Un motiv
personal, o ură care a ră bufnit.
— Doar dacă nu cumva e vorba de jaf, zise Nye, deși jaful fusese pe larg
discutat și apoi mai mult sau mai puțin înlă turat ca motiv.
Argumentele împotrivă erau temeinice, cel mai puternic fiind
aversiunea bine-cunoscută a domnului Clutter față de banii lichizi, pe care
nu i-ar fi ținut în casă . Nu avea seif și nici nu purta la el sume mari în
numerar. De asemenea, dacă jaful ar fi constituit explicația, de ce nu luase
tâ lharul bijuteriile doamnei Clutter, verigheta de aur și inelul cu diamant?
Nye însă nu se dă dea bă tut.
— Povestea miroase a jaf. Ce-i cu portvizitul lui Clutter? Cineva l-a
uitat deschis și gol pe patul lui Clutter și nu cred că proprietarul. Ca și geanta
lui Nancy. Era pe jos în bucă tă rie. Cum a ajuns acolo? Nu uitați că în casă nu
s-a gă sit un sfanț. Mă rog, doi dolari. Am gă sit doi dolari într-un plic, pe
biroul lui Nancy. Ș i știm sigur că domnul Clutter a încasat un cec de șaizeci
de dolari chiar cu o zi înainte. Bă nuim că trebuie să fi ră mas cel puțin
cincizeci de dolari. Dar spun unii: „Nimeni nu omoară patru persoane pentru
cincizeci de dolari”. Sau alții: „Firește, criminalul o fi luat banii doar ca să ne
inducă în eroare, să ne facă să credem că jaful a fost motivul”. M-ar mira.
Se lă sa seara, iar Dewey își întrerupse consultă rile ca să -i telefoneze
acasă soției sale, Marie, ca s-o prevină că n-o să vină la cină . Ea îi ră spunse:
„Da, Alvin, bine”, dar el remarcă în tonul ei o neliniște neobișnuită .
Soții Dewey, care aveau doi bă ieți, se că să toriseră cu șaptesprezece ani
în urmă , iar Marie, nă scută în Louisiana, fostă stenografă la Biroul Federal
de Investigații, pe care o cunoscuse pe vremea câ nd fusese detașat la New
Orleans, ară ta înțelegere față de inconveniențele meseriei lui – ore
nepotrivite, apeluri telefonice neașteptate care-l puneau pe drumuri în pă rți
îndepă rtate ale statului.
— Ce s-a întâ mplat? o întrebă el.
— Nimic, îl asigură ea. Să nu uiți doar să suni câ nd vii acasă astă -seară .
Am cerut să se schimbe toate broaștele.
Dewey înțelese și spuse:

75
 — Nu-ți face griji, draga mea. Încuie doar ușile și aprinde lumina de pe
verandă .
După ce atâ rnă telefonul, un coleg îl întrebă :
— Ce s-a întâ mplat? Lui Marie îi e frică ?
— Da, lua-o-ar dracu’ de treabă . Ș i ei, și tuturor le e frică .
Nu chiar tuturor. Fă ră îndoială nu dirigintei și intrepidei vă duve
Myrtle Clare, care își disprețuia concetă țenii, socotindu-i „o adună tură de
fricoși ce dâ rdâ ie în bocanci și se tem să închidă și ochii”. Tot ea spunea: „Eu,
una, la vâ rsta mea înaintată , dorm la fel de bine ca totdeauna. Cine are chef
să -mi joace o farsă n-are decâ t”.
(Unsprezece luni mai tâ rziu, un grup de bandiți mascați și înarmați au
ră spuns la avertisment și au nă vă lit în oficiul poștal, ușurâ nd-o de nouă sute
cincizeci de dolari.)
Ca de obicei, pă rerile doamnei Clare coincideau rar cu ale altora.
— Pe aici, cum spunea proprietarul pră vă liei de feronerie din Garden
City, broaștele și lacă tele sunt articolele care se vâ nd cel mai repede.
Oamenilor nici nu le pasă ce cumpă ră . Vor doar să fie rezistente.
Imaginația, firește, poate deschide orice ușă , poate întoarce cheia și
lă sa spaima să intre. Marți în zori, o mașină plină cu vâ nă tori de fazani din
Colorado, stră ini care nu aflaseră de nenorocirea petrecută în partea locului,
au ră mas uimiți de spectacolul oferit pe câ nd traversau preria și treceau
prin Holcomb: ferestrele erau luminate, aproape toate ferestrele de la toate
casele, iar în odă ile scă ldate în lumină oameni îmbră cați din cap pâ nă în
picioare, familii întregi chiar, vegheau încă , pâ ndind și ascultâ nd. De ce le
era teamă ? „S-ar putea întâ mpla din nou”. Cu unele variante, acesta era
ră spunsul obișnuit. Totuși, o femeie, o profesoară , a remarcat:
— Teama n-ar fi luat asemenea proporții dacă s-ar fi întâ mplat altcuiva
și nu familiei Clutter. Altcuiva mai puțin admirat. Mai puțin prosper. Mai
puțin sigur. Familia asta reprezenta însă tot ce prețuiesc și respectă cu
adevă rat oamenii de prin împrejurimi, iar gâ ndul că așa ceva li s-a putut
întâ mpla tocmai lor, ei bine, e ca și câ nd ți s-ar spune că nu există
Dumnezeu. Viața ți se pare fă ră sens. Nu cred că oamenii sunt neapă rat
speriați, ci mai degrabă sunt adâ nc mâ hniți.
Un alt motiv, cel mai simplu, cel mai urâ t, era că grupurile de vecini și
de prieteni, pâ nă atunci atâ t de liniștiți, au fost brusc silite să treacă prin
experiența unică de a se îndoi unii de alții. Evident, fiecare credea că
asasinul e printre ei și absolut toți împă rtă șeau pă rerea exprimată de Arthur
Clutter, un frate al defunctului care, în cadrul unei discuții cu ziariștii în
holul unui hotel din Garden City pe 17 noiembrie, declarase:
76
 „Câ nd o să se lă murească lucrurile, pun pariu că , indiferent cine e
fă ptașul, locuiește undeva pe o rază de cincisprezece kilometri de locul unde
ne află m acum”.

La aproximativ șase sute patruzeci de kilometri est de locul unde se

afla atunci Arthur Clutter, doi tineri ocupau împreună un separeu din Eagle
Buffet, un birt din Kansas City, unde luau masa de seară . Unul din ei, cu fața
îngustă și cu o pisică albastră tatuată pe mâ na dreaptă , înfulecase mai multe
sendvișuri cu pui și salată verde, iar acum privea lung mâ ncarea
însoțitorului să u: un hamburger neatins și un pahar de bere de ră dă cini în
care se dizolvau trei tablete de aspirină .
— Perry, scumpule, zise Dick, vă d că n-ai de gâ nd să mă nâ nci burgerul
ă la. Îl iau eu.
Perry îi împinse farfuria peste masă .
— Dumnezeule! De ce nu mă lași să mă concentrez?
— Nu-i nevoie să -l citești de cincizeci de ori. Se referea la un articol de
pe prima pagină a ziarului Star din 17 noiembrie, ediția din Kansas City.
Articolul purta titlul: SE CUNOSC PREA PUȚ INE INDICII ÎN ASASINAREA
CELOR PATRU și constituia urmarea primei știri despre crimă , publicată cu
o zi înainte. Se încheia cu un paragraf rezumativ.
„Anchetatorii trebuie să caute un criminal sau mai mulți, a că rui (sau a
că ror) șiretenie e evidentă , chiar dacă motivul lui (sau al lor) nu e la fel de
evident. Că ci acest criminal sau criminali: 1. A(u) tă iat firele telefonice ale
celor două aparate din casă . 2. A(u) legat cu pricepere victimele și le-a(u)
pus că luș la gură , fă ră să lase vreo urmă că s-a(u) luptat cu vreuna dintre ele.
3. N-a(u) furat nimic din casă , nu a(u) lă sat niciun indiciu că a(u) că utat
ceva, cu excepția poate a portvizitului [domnului Clutter]. 4. A(u) împușcat
în locuri diferite din casă patru persoane, adunâ nd cu calm cartușele trase.
5. A(u) intrat în casă și a(u) plecat, ducâ nd probabil cu el/ei arma crimei,
fă ră să -l/să -i vadă nimeni. 6. A(u) acționat fă ră motiv, dacă se poate renunța
la ipoteza unei tentative infructuoase de jaf, pe care anchetatorii sunt
nevoiți s-o cerceteze.”
— „Că ci acest criminal sau criminali”, citi Perry cu voce tare. E greșit.
Corect din punct de vedere gramatical ar fi: „Acest criminal sau acești
criminali”. Continuă în vreme ce-și sorbea berea cu aspirine: Oricum, tot nu-
i cred. Ș i nici tu nu-i crezi. Recunoaște, Dick. Fii cinstit. Nu crezi în povestea
asta cu lipsa de indicii.
Ieri, după ce cercetaseră ziarele, Perry pusese aceeași întrebare, iar
Dick, care sperase c-a lă murit-o („Ascultă . Dacă ță ră noii ă știa ar fi fost în
77
stare să facă cea mai mică legă tură între noi și omoruri, le-am fi auzit
potcoavele cailor de la o sută șaizeci de kilometrice aici”), se plictisise s-o
asculte din nou. Era prea plictisit ca să mai protesteze câ nd Perry reluă
problema:
— Întotdeauna mi-am ascultat presimțirile. De-asta am ră mas în viață .
Îl știi pe Willie-Jay? A zis că sunt un „medium” înnă scut și se pricepe la
astfel de lucruri, îl interesează . A spus că am un înalt grad de „percepție
extrasenzorială ”. Ca și cum ai avea în tine un radar, vezi lucrurile înainte să
apară . O schiță a evenimentelor viitoare. Uite, de pildă , frate-meu și nevastă -
sa. Jimmy și nevastă -sa. Se iubeau la nebunie, dar el era groaznic de gelos și
atâ ta a chinuit-o cu gelozia lui, cu bă nuielile lui că -l înșeală în lipsa lui, încâ t
ea s-a împușcat, iar a doua zi Jimmy și-a tras și el un glonț în cap. În 1949,
câ nd s-a întâ mplat asta, mă aflam în Alaska cu tata, lâ ngă Circle City, și i-am
spus tatei: „A murit Jimmy”. Peste o să ptă mâ nă am primit știrea. Îți jur că -i
adevă rat. Altă dată , în Japonia, ajutam la încă rcatul unui vas și m-am așezat
să mă odihnesc o clipă . Deodată , o voce din mine mi-a strigat: „Să ri!”. Cred c-
am să rit vreo doi metri și chiar atunci, exact pe locul unde stă tusem, s-au
pră bușit o tonă de materiale. Aș putea să -ți dau o sută de exemple. Nu-mi
pasă dacă mă crezi sau nu. De pildă , chiar înainte de accidentul meu de
motocicletă , am vă zut cum se vor petrece lucrurile: le-am vă zut în minte –
ploaia, urmele de derapaj pe șosea, iar eu pe jos, plin de sâ nge și cu
picioarele rupte. Tot așa și acum. Am o presimțire. Îmi spune ceva că -i vorba
de o cursă . Lovi cu degetul în ziar. Doar fraze în doi peri.
Dick mai comandă un hamburger. În ultimele zile îl chinuise o foame
pe care nimic, nici trei fripturi la râ nd, o duzină de tablete de ciocolată , o
jumă tate de kil de jeleuri nu pă reau s-o poată potoli. Perry, din contra, n-
avea poftă de mâ ncare. Tră ia din bere, aspirină și țigă ri.
— Nu-i de mirare că ai crize, îi spuse Dick. Hai, bă iete, scoate-ți frica
din oase. Am reușit. A ieșit perfect.
— Mă surprind vorbele tale, dacă ținem seama de tot ce s-a întâ mplat,
îi ră spunse Perry.
Calmul vocii sublinia malițiozitatea replicii. Dar Dick nu-i dă du
importanță , zâ mbi chiar – iar zâ mbetul era o declarație foarte abilă .
Iată – pă rea că spune – un tip cu un zâ mbet de copil, foarte agreabil,
dichisit, afabil, un bă iat că ruia i-ai da briciul pe mâ nă , să te bă rbierească .
— Bine, zise Dick. Poate c-am primit niște informații greșite.
— Aleluia.
— Dar în ansamblu a fost perfect. Am trimis mingea afară din teren. S-
a pierdut. Ș i pierdută o să ră mâ nă . Nu există nicio dovadă compromiță toare.
78
 — Mie îmi vine una în gâ nd. Perry mersese cam departe. Continuă
totuși: Floyd, așa-l cheamă ?
O lovitură puțin sub centură , dar Dick o merita, încrederea lui era ca
un zmeu ce trebuia tras jos. Perry observă însă cu oarecare temeri cum
semnele furiei modifică expresia lui Dick: bă rbia, buzele, întreaga față se
lă saseră în jos. Bă șicuțe de salivă îi apă rură la colțurile buzelor. Ei bine, dacă
se isca o bă taie, Perry se putea apă ra. Era scund, cu câ țiva centimetri mai
scund decâ t Dick, pe picioarele lui pitice, schilodite nu se putea bizui,
câ ntă rea însă mai mult decâ t prietenul lui, era mai îndesat și putea să gâ tuie
și un urs cu brațele lui.
S-o dovedească însă în luptă ar fi însemnat o despă rțire definitivă ,
lucru deloc de dorit. Fie că -i plă cea sau nu Dick (iar Dick nu-i displă cea, deși
odinioară ținuse mai mult la el, îl respectase mai mult), era evident că
devenise periculos să se despartă tocmai acum.
Asupra acestui punct că zuseră amâ ndoi de acord, că ci Dick spusese:
„Dac-o să fim prinși, atunci să fim prinși împreună . O să ne putem ajuta
reciproc. Câ nd o să înceapă să vină cu mă rturii false, tu ai spus așa, eu așa”.
În plus, despă rțirea de Dick însemna sfâ rșitul planurilor, care încă i se
pă reau atră gă toare și care, în ciuda recentelor ră sturnă ri de situație,
amâ ndoi le considerau încă posibile; o viață petrecută în că utare de comori
îngropate pe fundul mă rii, colindâ nd printre insule sau de-a lungul coastelor
de la sud de frontieră .
— Domnul Wells! spuse Dick. Ridică furculița. I-ară t eu lui. I-ară t eu,
chiar dacă mă prind c-un cec fals. Doar s-ajung îndă ră t la pușcă rie.
Furculița coborî fulgeră tor și se înfipse în masă . Drept în inimă ,
scumpule.
— Nu zic c-o să ne tră deze, ră spunse Perry, vrâ nd să -i facă o concesie,
acum că mâ nia lui Dick îl ocolise și lovise în altă direcție. O să fie prea
speriat.
— Sigur, spuse Dick, sigur. O să fie speriat.
Era de mirare câ t de ușor își schimba Dick dispoziția; câ t ai bate din
palme, toate urmele de ră utate, toată fanfaronada posacă se evaporaseră .
Spuse:
— Presimțirile tale. Spune-mi, dacă erai așa de sigur c-o să -ți pierzi
cumpă tul, de ce n-ai vrut să renunță m? Nu s-ar fi întâ mplat nimic dacă ți-ai
fi vă zut de treabă , nu?
Aceasta era o enigmă la care Perry reflectase. Avea sentimentul că o
rezolvase, dar soluția ei, deși simplă , i se pă rea și nebuloasă .

79
 — Nu. Pentru că odată ce hotă ră ști că un lucru urmează să se întâ mple,
nu-ți ră mâ ne decâ t să speri că nu se va întâ mpla totuși. Sau se va întâ mpla,
depinde. Câ t tră iești, te așteaptă întotdeauna ceva și chiar dacă -i un lucru
ră u și știi că -i ră u, ce poți face? Nu poți să încetezi să tră iești. Așa și cu visul
meu. De mic, visez același lucru.
Că sunt în Africa. Într-o junglă . Mă plimb printre copaci spre unul
dintre ei, care crește stingher. Dumnezeule, în cel hal pute copacul ă la! Îmi
face greață , atâ t de tare pute. Numai că merită să te uiți la el, e frumos, are
frunze albastre și ramuri încă rcate cu diamante.
Diamante mari câ t portocalele. De-asta sunt acolo, s-adun un coș de
diamante. Ș tiu însă că de cum încerc, de cum întind mâ na să iau un diamant,
o să cadă peste mine un șarpe. Un șarpe, paznicul pomului.
O bestie gră sană ascunsă printre cră ci. Ș tiu dinainte, înțelegi? Ș i,
Dumnezeule, nu pot să mă lupt cu un șarpe. Mă gâ ndesc totuși să -mi încerc
norocul. Pâ nă la urmă , dorința de-a pune mâ na pe diamante e mai puternică
decâ t teama de șarpe. Așa că mă duc să culeg un diamant, îl țin în palmă , îl
strâ ng în mâ nă , câ nd mă pomenesc cu șarpele pe cap. Ne încă ieră m, dar e
alunecos afurisitul, și nu-l pot apuca, mă zdrobește, îmi aud picioarele
trosnind. Acum urmează partea la care mă trec sudorile numai câ nd mă
gâ ndesc. Vezi, șarpele începe să mă înghită . Întâ i picioarele. De parcă te
scufunzi în nisipuri mișcă toare.
Perry ezită . Nu se putu abține să nu observe că Dick, cură țindu-și
unghiile cu un dinte de furculiță , nu ară ta niciun interes pentru vis.
— Ei, și te înghite șarpele? întrebă Dick. Sau ce?
— Lasă . Nu e important.
(Era totuși! Sfâ rșitul avea o mare importanță , fiind, în taină , motiv de
bucurie, i-l povestise odinioară lui Willie-Jay, prietenul lui. Îi descrisese
pasă rea ce plutea prin aer, „un fel de papagal galben”. Firește, Willie-Jay era
altfel, o minte delicată , „un sfâ nt”. El înțelesese. Dar Dick?
Dick era în stare să râ dă . Iar Perry nu suporta ca cineva să ia în râ s
papagalul – avea șapte ani câ nd pasă rea zburase pentru prima oară în visele
lui, era pe atunci un copil urâ t de toți și plin de ură , cu sâ nge amestecat, într-
un orfelinat din California condus de că lugă rițe – educatoare severe în
lințolii care îl biciuiau câ nd fă cea pipi în pat.
După una din aceste pedepse de neuitat – „M-a trezit. Avea o lanternă
și m-a lovit cu ea. A dat în mine. Ș i câ nd lanterna s-a spart, m-a pocnit mai
departe pe întuneric” –, a apă rut papagalul, a sosit câ nd el dormea, o pasă re
„mai înaltă decâ t Iisus, galbenă ca floarea soarelui”, un înger-ră zboinic ce le-
a scos ochii că lugă rițelor cu ciocul, le-a mă celă rit în timp ce ele „cereau
80
îndurare”, apoi l-a ridicat atâ t de ușor în aer, l-a învelit și și-a luat zborul cu
el spre „rai”.
Odată cu trecerea anilor, chinurile de la care îl scă pa pasă rea erau
altele. Alte persoane – copii mai mari, tată l lui, o fată care-l înșelase, un
sergent pe care îl cunoscuse în armată – au luat locul maicilor, dar papagalul
a ră mas, un ră zbună tor pogorâ t din ceruri. Astfel, șarpele, paznicul pomului
încă rcat cu diamante, n-apuca niciodată să -l devoreze complet, ci era el
însuși devorat. Apoi, binecuvâ ntata înă lțare la cer! Înă lțarea spre un rai care
într-una din versiuni era doar „o senzație”, un sentiment de putere, de
superioritate inegalabilă – sentimente care într-o altă versiune erau
transpuse într-un loc real.
„Ca într-un film. Poate că acolo am vă zut așa ceva, îmi amintesc dintr-
un film. Că ci unde aș fi putut vedea o astfel de gră dină ? Cu trepte albe de
marmură ? Cu fâ ntâ ni? Ș i departe, jos de tot, dacă mergi pâ nă la marginea
gră dinii, vezi oceanul. Formidabil! Ca la Carmel, în California. Lucrul cel mai
grozav e totuși o masă lungă , lungă . Nici nu-ți închipui atâ ta mâ ncare. Stridii.
Curcan. Hotdogi. Fructe, să faci din ele un milion de pahare de crușon. Ș i
ascultă , absolut totul e gratis.
Mă înțelegi, nu trebuie să -mi fie teamă să mă ating de ele. Pot să
mă nâ nc câ t vreau și nu mă costă un cent. De-asta știu unde sunt”.)
— Eu, unul, sunt normal, zise Dick. Nu visez decâ t puicuțe blonde.
Apropo, ai auzit de coșmarul caprei?
Așa era Dick, gata întotdeauna să spună vreun banc porcos pe orice
subiect. Spuse însă bancul cu talent, iar Perry, deși oarecum puritan, nu s-a
putut abține să nu râ dă , ca întotdeauna.

Vorbind despre prietenia ei cu Nancy Clutter, Susan Kidwell a declarat:

— Eram ca două surori. Cel puțin, eu așa simțeam, parcă mi-ar fi fost
soră . În primele zile n-am putut să merg la școală . Am stat acasă pâ nă după
înmormâ ntare. La fel și Bobby Rupp. O vreme, Bobby și cu mine am fost
mereu împreună . E un bă iat simpatic, bun la inimă , și niciodată nu i s-a
întâ mplat ceva atâ t de îngrozitor. Să piardă pe cineva la care ține. Iar apoi,
culmea, să fie supus unui detector de minciuni. Nu vreau să spun că a ră mas
cu resentimente din cauza asta. Ș i-a dat seama că polițiștii nu-și fă ceau decâ t
datoria. Mie mi s-au mai întâ mplat vreo două , trei lucruri neplă cute, lui însă
nu, așa că a fost un șoc câ nd a descoperit că poate viața nu e doar un lung
meci de baschet. De obicei, ne plimbam în Fordul lui vechi. De colo-colo pe
șosea. Pâ nă la aeroport și îndă ră t. Sau ne duceam la Cree-Mee, ă sta-i un

81
restaurant în aer liber, ră mâ neam în mașină , comandam o Cola și ascultam
radioul. Radioul câ nta tot timpul, deci nu trebuia să vorbim.
Atâ t că uneori Bobby spunea câ t de mult o iubise pe Nancy și că n-o să
mai țină la nicio altă fată . Eu, una, sunt sigură că Nancy n-ar fi dorit așa ceva
și i-am spus. Ț in minte că era într-o luni, am plecat cu mașina pâ nă la râ u.
Am parcat pe pod. De acolo se vedea casa, casa domnului Clutter, și ogoarele
ce se pierd în depă rtare. Undeva, în zare, pe un ogor ardea un foc. Ardeau
obiecte din casă . Oriunde priveai, îți amintea ceva de ei. Pe malurile râ ului
pescuiau oameni cu plase, dar nu pește. Bobby spunea că , desigur, că utau
armele. Cuțitul. Revolverul.
Lui Nancy îi plă cea mult râ ul. În nopțile de vară aveam obiceiul să
că lă rim pe iapa lui Nancy, Babe, iapa aia bă trâ nă și sură . Mergeam direct la
râ u și intram în apă . Pe urmă Babe se bă lă cea unde era apa mai mică , iar noi
câ ntam din fluiere. S-a fă cut frig. Mă întreb ce Dumnezeu o să se întâ mple cu
ea. Vreau să spun, cu Babe. O doamnă din Garden City a luat câ inele lui
Kenyon. L-a luat pe Teddy.
Dar Teddy a fugit și s-a întors la Holcomb. Însă doamna a venit și l-a
luat din nou. Iar eu am pisica lui Nancy, pe Evinrude. Dar Babe? Cred c-o s-o
vâ ndă . Ce ră u i-ar pă rea lui Nancy. Ce furioasă ar fi. În altă zi, în ajunul
înmormâ ntă rii, Bobby și cu mine ședeam lâ ngă șinele de cale ferată . Ne
uitam cum trec trenurile. Ceva foarte stupid. Ca oile în viscol. Deodată ,
Bobby și-a revenit și a zis: „Ar trebui să mergem s-o vedem pe Nancy”. Așa c-
am mers cu mașina pâ nă la Garden City și ne-am dus pâ nă la salonul de
pompe funebre al lui Phillips de pe Main Street. Cred că era cu noi și fratele
mai mic al lui Bobby. Da, sunt sigură că era și el. Ț in minte că l-am luat cu
mașina câ nd s-a terminat școala. Ș i îmi amintesc că a zis că a doua zi n-o să
fie ore, pentru ca toți copiii din Holcomb să poată participa la
înmormâ ntare. Ș i ne spunea tot timpul ce credeau copiii. Spunea că toți
copiii erau convinși că -i mâ na unui „asasin plă tit”. N-am vrut să aud
asemenea vorbe.
Tră ncă neli, tot ce disprețuia Nancy mai mult. Oricum, nu-mi pasă cine
a fă cut-o. Cumva mi se pare în afara discuției. Prietena mea nu mai e.
Dacă îl descoperă pe criminal n-o să revină la viață . Ce altceva
contează ? N-au vrut să ne lase să intră m. Vreau să spun, la salonul de pompe
funebre. Au zis că nimeni nu poate „să viziteze familia”. Cu excepția rudelor.
Dar Bobby a insistat și, în cele din urmă , patronul, care îl cunoștea pe Bobby
și cred că -i pă rea ră u de el, a acceptat, „dar să nu spuneți nimă nui. Hai,
intrați”. Acum regret c-am intrat.

82
 Cele patru coșciuge, care aproape că umpleau salonul încă rcat de flori,
urmau să fie sigilate în timpul slujbei, mă sură de bun-simț, deoarece, în
ciuda grijii depuse ca victimele să apară câ t mai bine, efectul obținut era
alarmant. Nancy avea pe ea rochia de catifea vișinie, iar fratele ei o că mașă
cadrilată , în culori vii. Pă rinții erau îmbră cați mai sobru, domnul Clutter
într-un costum albastru închis de lâ nă , iar soția într-o rochie albastră închis
de satin. Ș i mai era ceva care dă dea îndeosebi scenei un aer oribil, capul
fiecă ruia era complet îngropat în vată , un cocon de dimensiunile duble ale
unui balon obișnuit, iar vata, fiindcă fusese stropită cu o substanță
stră lucitoare, lucea ca ză pada artificială de pe pomul de Cră ciun.
Susan s-a retras imediat.
— Am ieșit și-am așteptat în mașină , își reaminti ea. Pe cealaltă parte a
stră zii, un om grebla frunzele că zute. M-am uitat tot timpul la el.
Pentru că nu voiam să închid ochii. Credeam că dacă o să -i închid, o să
leșin. Așa că l-am urmă rit cum adună frunzele și le arde. L-am urmă rit, fă ră
să -l vă d, de fapt. Nu vedeam decâ t rochia aia. O cunoșteam bine. Eu o
ajutasem să aleagă materialul. O croise și o cususe singură . Îmi amintesc ce
încâ ntată fusese câ nd a purtat-o prima oară . La o petrecere. Nu vedeam
decâ t rochia de catifea roșie a lui Nancy. Pe Nancy în rochia aia. Dansâ nd.

Ziarul Star din Kansas City a publicat o lungă relatare a înmormâ ntă rii
familiei Clutter, dar pâ nă să apuce Perry să citească articolul întins pe pat,
într-o cameră de hotel, numă rul respectiv era vechi de două zile.
Însă chiar și atunci, îl citi mai mult în fugă . „O mie de persoane, cea mai
mare adunare din cei cinci ani de existență ai Primei Biserici Metodiste, au
luat parte astă zi la slujba ținută pentru cele patru victime… Mai multe colege
de-ale lui Nancy, de la liceul din Holcomb, au plâ ns câ nd reverendul Leonard
Cowan a spus: «Dumnezeu ne dă curaj, dragoste și speranță chiar și câ nd
pă șim printre umbrele din valea morții. Sunt sigur că în ultimele lor ceasuri
Domnul a fost cu ei.
Iisus nu ne-a promis niciodată că vom fi cruțați de durere sau mâ hnire,
dar a spus întotdeauna că va fi ală turi de noi ca să ne ajute să îndură m». În
ziua aceea de toamnă neobișnuit de că lduroasă , șase sute de persoane au
mers pâ nă la cimitirul din Valley View, la marginea de nord a orașului.
Acolo, la groapă , au recitat cu toții «Tată l nostru». Vocile lor, reunite într-o
șoaptă scă zută , puteau fi auzite din orice parte a cimitirului.”
O mie de oameni! Perry era impresionat. Se întrebă câ t o fi costat
înmormâ ntarea. Banii îl preocupau mult, deși nu câ t îl preocupaseră mai
înainte în acea zi, o zi începută „fă ră un sfanț”, între timp, situația se
83
îmbună tă țise. Datorită lui Dick, dispuneau amâ ndoi de „o sumă frumoasă ”,
câ t să le ajungă pâ nă în Mexic.
Dick! Ce șmecher! Ce descurcă reț! Da, trebuia să recunoască .
Dumnezeule, era de necrezut cum putea să tragă fraierii pe sfoară .
Ca pe vâ nză torul de la magazinul de confecții din Kansas City, în
Missouri, primul loc unde Dick se hotă râ se să „dea lovitura”. Perry nu
încercase niciodată „să plaseze un cec fals”. Se simțea nervos, dar Dick îi
spusese: „Nu-ți cer decâ t să stai liniștit. Să nu râ zi și să nu pari surprins de
nimic din ce spun”. Se pă rea că Dick avea o vocație deosebită pentru
operația pe care și-o propusese. A intrat cu tupeu în magazin, l-a prezentat
pe Perry vâ nză torului drept „un prieten care o să se însoare” și a continuat:
„Eu sunt cavalerul de onoare. Îl ajut la tâ rguieli. Pentru, ha, ha, ceea ce s-ar
putea numi trusoul lui”.
Vâ nză torul s-a lă sat pă că lit și, în curâ nd, Perry, dezbră cat de blugii lui,
încerca un costum mohorâ t, considerat de vâ nză tor drept „ideal pentru o
ceremonie nepretențioasă ”. După ce comentă asupra trupului ciudat
proporționat al clientului să u – trunchiul prea dezvoltat, așezat pe picioarele
nedezvoltate – adă ugă : „Mă tem că n-avem nimic care să vi se potrivească
fă ră modifică ri”. O, ră spunse Dick, era în regulă , nu se gră beau, că să toria
urma să se țină de mâ ine într-o să ptă mâ nă . După ce au terminat cu partea
asta, au început să aleagă o serie de haine și pantaloni, potriviți, după
spusele lui Dick, pentru o lună de miere în Florida. „Cunoști hotelul Eden
Roc?”, l-a întrebat Dick pe vâ nză tor.
„Pe plaja din Miami? Ș i-au rezervat camere. Un dar de nuntă din partea
rudelor ei. Două să ptă mâ ni, patruzeci de dolari pe zi. Ce zici de asta? Un urâ t
ca ă sta a dat lovitura cu o fată dră guță și plină de bani.
În timp ce tipii ca dumneata sau ca mine, bă rbați bine…” Vâ nză torul îi
prezentă nota de plată . Dick vâ rî mâ na în buzunarul de la șold, pocni din
degete și exclamă : „La naiba! Mi-am uitat portofelul acasă ”. Lui Perry,
complicele lui, șmecheria i se pă ru atâ t de ieftină , încâ t n-ar fi putut să -l
ducă de nas nici pe „un negrotei nă scut ieri”. Vâ nză torul se pare că nu era
însă de aceeași pă rere, că ci scosese un carnet de cecuri și câ nd Dick semnă
pentru o sumă mai mare cu optzeci de dolari decâ t cea reală , achită
diferența cu bani gheață .
Câ nd ieșiră din magazin, Dick spuse: „Așadar, te însori să ptă mâ nă
viitoare. Foarte bine, ai nevoie de-o verighetă ”.
Peste câ teva clipe, în vechiul Chevrolet al lui Dick, ajunseră la un
magazin numit „Cele mai bune bijuterii”. De acolo, după ce cumpă rară prin
cecuri un inel de logodnă de aur cu diamant și o verighetă tot de aur cu
84
diamant, se îndreptară spre o casă de amanet pentru a scă pa de toate
articolele. Lui Perry îi pă ruse ră u să le cedeze, începuse să creadă pe
jumă tate în povestea cu logodnica, deși, în ciuda descrierii lui Dick, nu și-o
imagina drept o fată frumoasă și bogată , ci mai degrabă aranjată dră guț și cu
o voce blâ ndă . O vedea ca pe o „absolventă de colegiu”, în orice caz, „tipul
intelectual”, genul de fată cum își dorise întotdeauna să întâ lnească , fă ră să
reușească vreodată .
Asta dacă o excludem pe Cookie, sora medicală care îl îngrijise câ t
ză cuse în spital după accidentul de motocicletă . O scumpete, Cookie – ținuse
la el, îl compă timise, îl alintase și îl convinsese să citească „literatură
serioasă ”, ca Pe aripile vântului și Aceasta e iubirea mea.
Avuseseră loc și episoade sexuale stranii și furișe, vorbiseră de
dragoste și de că să torie, dar câ nd ră nile i se vindecaseră , își luase ră mas-
bun de la ea și-i dă duse drept explicație un poem pretins a fi opera lui:

Există-un soi de oameni ce-n lume nu-și au locul,

Părinți, prieteni cu durere-n inimi.
Pe toți îi lasă-n urmă și-și caută norocul,
Străbat șesuri întinse, noian de ape, culmi.
Aprig le arde-n vene blestemul de gitan,
Să nu-și găsească pacea și tihna niciodată,
Departe ar ajunge de n-ar merge în van,
Căci au curaj, putere și vrednicie multă,
Însă în orice loc rămân, totul pare-anost
Și nu râvnesc decât ce-i nou, cu straniu rost.

De atunci n-o mai vă zuse și nici nu mai auzise de ea, și totuși peste
câ țiva ani ceruse să i se tatueze numele ei pe braț, iar odată , câ nd Dick îl
întrebase cine e Cookie, îi ră spunsese: „Nimeni. O fată cu care era să mă
că să toresc”. (Îl invidia pe Dick pentru că fusese că să torit, chiar de două ori,
și că avea trei copii. Soție, copii, iată experiențele pe care ar trebui să „le
tră iască ” deși, așa cum s-a întâ mplat cu Dick, „nu-l fă cuseră nici fericit și nici
cu vreun amar de bine nu se alesese de pe urma lor”.)
Inelele le-au amanetat pe o sută cincizeci de dolari. Au mai fost la un
magazin de bijuterii, pe nume Goldman, și au ieșit de acolo cu un ceas de
mâ nă bă rbă tesc de aur. Din magazinul urmă tor, magazinul de articole foto
Elko, „cumpă raseră ” un complicat aparat de filmat.
„Aparatura foto e cea mai bună investiție”, îl informase Dick. „E cel mai
simplu de amanetat sau de vâ ndut. Aparatura foto și televizoarele”. Se
85
hotă râ seră atunci să facă rost de mai multe televizoare, iar după ce își
îndepliniseră misiunea, dă duseră iama în câ teva magazine mari de confecții:
Shepherd & Foster, Rothschild, Shopper’s Paradise. La asfințit, câ nd
magazinele se închideau, își burdușiseră buzunarele cu bani și mașina cu
bunuri vandabile sau amanetabile. Trecâ nd în revistă recolta de că mă și și de
brichete, de aparatură scumpă și de butoni de manșetă ieftini, Perry se
simțea alt om. Acum, în Mexic, vor avea „un nou prilej să ducă o viață într-
adevă r „demnă de a fi tră ită ”. Dick pă rea însă deprimat. Dă du din umeri
disprețuitor la laudele lui Perry. („Nu, serios, Dick. Ai fost fantastic. Uneori
mai că te-am crezut și eu.” ) Perry ră mase nedumerit.
Nu pricepea de ce Dick, de obicei atâ t de înfipt, devenise deodată ,
tocmai câ nd avea motive serioase să se bucure, atâ t de posac, de pleoștit și
de trist.
— Hai că fac cinste, îi spuse Perry.
Se opriră la un bar. Dick bă u trei cocktailuri Orange Blossom. După cel
de-al treilea, întrebă din senin:
— Ș i cu taică -meu cum ră mâ ne? Of, Dumnezeule, mă simt… e atâ t de
bă trâ n și de cumsecade. Iar mama, ai cunoscut-o doar. Ce-o să se întâ mple
cu ei? Eu mă car în Mexic. Sau în altă parte. Dar ei o să fie aici câ nd o să
înceapă să plouă cu cecuri false. Îl știu pe tata. O să vrea să le achite. Cum a
tot încercat. Ș i n-o să poată , e bă trâ n, bolnav și n-are un sfanț.
— Te înțeleg, îi spusese Perry sincer. Fă ră să fie bun la suflet, era
sentimental și dragostea lui Dick pentru pă rinții lui, interesul față de ei, îl
mișcase sincer. Ce naiba, Dick. E foarte simplu, îi zise Perry. O să achită m noi
cecurile. Cum ajungem în Mexic, ne stabilim acolo și facem rost de bani. De-o
groază de bani.
— Cum?
— Cum?
Ce voia să spună Dick? Problema îl nă uci pe Perry.
La urma urmei, discutaseră o întreagă gamă de aventuri: prospectarea
de aur, scufundă ri în adâ ncul oceanului în că utarea comorilor, iată doar
două din proiectele propuse cu ardoare de Perry.
Mai erau și altele. Vasul, de pildă . Discutaseră deseori despre un vas de
pescuit la mare adâ ncime pe care urmau să -l cumpere, să -l echipeze și să -l
închirieze celor veniți în vacanță , deși niciunul nu dă duse vreodată la rame
sau nu prinsese niciun peștișor amă râ t. Pe urmă se mai puteau scoate bani
buni la volanul unor mașini furate, ce trebuiau trecute peste frontierele
Americii de Sud. („E cinci sute de dolari drumul”, cam așa își amintea Perry
că citise undeva.) Dar dintre multiplele ră spunsuri pe care le-ar fi putut da,
86
se hotă rî să -i reamintească lui Dick de averea ce-i aștepta pe insula Cocos, o
suprafață minusculă în largul ță rmului statului Costa Rica.
— Pe bune, Dick, spuse Perry. E adevă rat. Am o hartă . Cunosc întreaga
poveste. Au fost îngropate acolo în 1821 – lingouri și bijuterii peruviene.
Ș aizeci de milioane de dolari, cam la atâ t se ridică totul.
Chiar dacă nu le dibuim pe toate, chiar dacă gă sim doar o parte din
ele… vii cu mine, nu, Dick?
Pâ nă atunci, Dick îl încurajase întotdeauna, îi ascultase cu atenție
poveștile despre hă rți și comori, acum însă , pentru prima dată , se întreba
dacă nu cumva Dick se prefăcuse de la bun început, dacă nu-și bă tuse cumva
joc de el.
Acest gâ nd foarte dureros a fost dat uită rii, a trecut, că ci Dick îi fă cu
semn cu ochiul, îl lovi în glumă pe umă r și-i spuse:
— Sigur, scumpule, merg cu tine pâ nă la capă t.

Era trei dimineața și telefonul sună din nou. Firește, ora nu mai conta.
Al Dewey era în orice caz treaz de-a binelea, ca și Marie și fiii lor, Paul,
de nouă ani, și Alvin Adams Junior, de doisprezece ani. Că ci cine putea dormi
într-o casă – o casă modestă , fă ră etaj – unde telefonul suna toată noaptea
din minut în minut? Dâ ndu-se jos din pat, Dewey îi promise soției:
— De data asta îl scot din furcă .
Nu îndră znea însă să -și țină promisiunea. E adevă rat că multe apeluri
veneau de la ziariștii în că utare de noută ți sau de la așa-zișii glumeți, sau
teoreticieni („Al? Ascultă , amice, am lă murit cazul. E o sinucidere și o crimă .
Întâ mplă tor, dispun de o informație sigură : Herb se afla într-o situație
financiară dezastruoasă . Nu mai știa cum s-o scoată la capă t. Atunci ce-a
fă cut? A contractat o importantă poliță de asigurare. I-a împușcat pe Bonnie
și pe copii și s-a sinucis cu o bombă . O grenadă de mâ nă , plină de alice
mari”), sau persoane anonime, cu mintea otră vită („Cunoști familia L.?
Stră inii ă ia? Ă ia de nu muncesc? Ă ia de chefuiesc toată ziua? Servesc numai
cocktailuri?
De unde au bani? Nu m-ar mira deloc dac-ar fi amestecați în afacerea
asta”), sau doamne nervoase, alarmate de zvonurile puse în circulație și de
tră ncă neli cu totul fanteziste („Alvin, te cunosc de câ nd erai mic.
Ș i vreau să -mi spui cinstit dacă -i adevă rat. L-am iubit și l-am respectat
pe domnul Clutter, dar pur și simplu refuz să cred că omul ă sta, creștinul
ă sta… refuz să cred că era fustangiu…”).
Cei mai mulți însă dintre cei ce telefonau erau cetă țeni cu simțul
ră spunderii, doritori să dea o mâ nă de ajutor („Mă întreb dacă ai interogat-o
87
pe Sue Kidwell, prietena lui Nancy? Am discutat cu fata și mi-a zis ceva ce
mi-a ră mas în minte. Mi-a spus că ultima oară câ nd a vorbit cu Nancy, Nancy
i-a mă rturisit că domnul Clutter era foarte prost dispus. Era așa de trei
să ptă mâ ni. Sue își închipuie că era foarte necă jit de ceva, atâ t de necă jit încâ t
se apucase de fumat…”). Ori acești oameni, ori alții interesați oficial –
reprezentanții legii sau șerifii din alte pă rți ale statului („Asta s-ar putea să
vă zică ceva, dar un barman de aici spune c-a auzit doi tipi discutâ nd cazul
într-un fel care l-a fă cut să creadă că sunt amestecați…”). Ș i, deși niciuna din
aceste conversații nu avusese alt rezultat decâ t ore suplimentare de muncă
pentru anchetatori, era întotdeauna posibil ca apelul urmă tor să aducă ,
după cum spunea Dewey, „deznodă mâ ntul spectacolului”.
Ridicâ nd receptorul, Dewey auzi imediat:
— Vreau să mă rturisesc.
— Cu cine vorbesc, vă rog? întrebă el.
Bă rbatul de pe fir repetă afirmația inițială și adă ugă :
— Eu am fă cut-o. Eu i-am ucis pe toți.
— Da, ră spunse Dewey. Acum, ați putea să -mi dați numele și adresa
dumneavoastră …
— A, nu, nu, nu insista, replică omul cu vocea îngroșată de indignare
alcoolică . N-am să vă spun nimic. Mai întâ i recompensa. Îmi trimiteți
recompensa și atunci vă spun cine sunt. E ultimul meu cuvâ nt.
Dewey se întoarse în pat.
— Nu, draga mea. Nimic important. Încă un bețiv.
— Ce voia?
— Voia să mă rturisească . Cu condiția să -i trimitem mai întâ i
recompensa. (Un ziar din Arkansas, The Hutchinson News, oferise o mie de
dolari pentru orice informație ce putea duce la rezolvarea crimei.)
— Alvin, iar îți aprinzi țigara? Serios, Alvin, încearcă mă car să dormi.
Era prea încordat ca să adoarmă , chiar dacă telefonul ar fi fost redus la
tă cere, era prea agitat și prea dezamă git. Niciun „indiciu” nu dusese nică ieri,
cel mult într-o fundă tură cu un perete absolut gol la capă t.
Bobby Rupp? Detectorul de minciuni îl scosese de pe lista suspecților
pe Bobby. Iar pe domnul Smith, fermierul care fă cea noduri identice cu ale
asasinului, Dewey îl eliminase de asemenea dintre suspecți, deoarece
dovedise că în noaptea crimei fusese „plecat la Oklahoma”.
Ră mâ neau deci cei doi Johni, tată l și fiul, care la râ ndul lor aveau
alibiuri convingă toare. „Așa că ”, dacă am fi să -l cită m pe Harold Nye,
„rezultatul final s-ar rezuma la o cifră rotundă de toată frumusețea: zero”.

88
Nici mă car eforturile de a descoperi mormâ ntul pisicii lui Nancy nu
avuseseră niciun rezultat.
Cu toate acestea, apă ruseră câ teva elemente noi și semnificative. În
primul râ nd, în timp ce tria hainele lui Nancy, doamna Elaine Selsor, mă tușa
ei, gă sise vâ râ t în vâ rful unui pantof un ceas cu bră țară de aur. În al doilea
râ nd, întovă ră șită de un agent al Biroului de Investigații din Kansas, doamna
Helm cercetase fiecare cameră de la ferma River Valley, scotocise în toată
casa cu speranța că va observa ceva în neregulă sau ceva lipsă , fapt care se și
petrecuse. Ș i anume în camera lui Kenyon. Doamna Helm se uitase îndelung,
bă tuse camera în lung și-n lat, cu buzele strâ nse, atingâ nd un obiect sau altul
– vechea mă nușă de baseball a lui Kenyon, ghetele de lucru, pă tate de noroi
ale lui Kenyon și bieții lui ochelari abandonați. Ș optise mereu:
„E ceva în neregulă aici, o simt, o știu, dar nu-mi dau seama ce e”. Iar
apoi își dă du seama: „Radioul! Unde-i micul aparat de radio al lui Kenyon?”.
Luate la un loc, aceste descoperiri l-au silit pe Dewey să reconsidere
posibilitatea unui „jaf curat” ca motiv. Fă ră îndoială , ceasul nu ajunsese din
întâ mplare în pantoful lui Nancy. Poate că fata, în timp ce stă tea în întuneric
auzise zgomote, pași și eventual voci, care o fă cuseră să presupună prezența
unor hoți în casă , iar atunci desigur pitise în grabă ceasul, un dar de la tată l
ei, la care ținea imens. Câ t privește aparatul de radio, un aparat gri portativ,
marca Zenith, nu mai exista nicio îndoială , dispă ruse. Dewey nu putea
accepta totuși teoria că familia fusese mă celă rită pentru un câ știg
neînsemnat, „câ țiva dolari și un aparat de radio”.
Dacă accepta această ipoteză însemna să -și schimbe total pă rerea
despre criminal sau mai degrabă criminali. Dewey împreună cu colegii să i
hotă râ seră ferm să treacă la plural. Executarea expertă a omorurilor
dovedea destul de limpede că cel puțin unul din cei doi asasini era înzestrat
cu o doză neobișnuită de șiretenie calculată , fiind – cu siguranță – mult prea
inteligent pentru a să vâ rși o astfel de faptă fă ră un motiv premeditat. Dewey
își mai dă duse seama și de alte amă nunte deosebite, care îi întă reau
convingerea că cel puțin unul din criminali reacționase emotiv în fața
victimelor, simțind, chiar în timp ce-i ucidea, o doză oarecare de milă
perversă . Cum se putea explica altfel cutia saltelei?
Toată povestea asta cu cutia era unul dintre lucrurile care îl chinuiau
cel mai ră u pe Dewey. De ce-și bă tuseră capul criminalii să mute cutia din
capă tul îndepă rtat al încă perii de la demisol și s-o așeze în fața cazanului,
dacă n-ar fi avut intenția să -l facă pe domnul Clutter să se simtă mai comod,
să -i ofere, în timp ce urmă rea cuțitul ce se apropia, un culcuș mai puțin rigid
decâ t cimentul rece? Studiind fotografiile de la locul crimei, Dewey deslușise
89
alte detalii ce pă reau să vină în sprijinul impresiei că asasinul era un om
mișcat uneori de impulsuri prevenitoare. „Sau”, nu gă sea tocmai cuvâ ntul pe
care îl că uta, „un ins tacticos. O fire moale. Așternuturile alea. Ce fel de om
leagă fedeleș două femei, cum a fă cut cu Bonnie și Nancy, ca apoi să le
acopere cu așternuturile, cu tot dichisul, de parcă le-ar fi urat somn ușor și
vise plă cute? Sau perna de sub capul lui Kenyon. La început m-am gâ ndit că
o fă cuse ca să aibă o țintă mai ușoară . Acum cred că nu, a fost așezată din
același motiv pentru care a fost adusă și cutia saltelei – pentru ca victima să
stea mai comod.”
Dar astfel de speculații, deși îl absorbeau pe Dewey, nu-l mulțumeau și
nici nu-i dă deau sentimentul că „ajunge undeva”. O chestiune e rareori
soluționată prin „teorii fanteziste”. Își punea toată încrederea în informații
„obținute cu sudoarea frunții și pentru care bagi mâ na-n foc”.
Numă rul mare de informații ce trebuiau cercetate și triate, ca și planul
de lucru pentru a le obține anunțau multă alergă tură , implicâ nd, așa cum s-a
și întâ mplat, identificarea și „verificarea” a sute de persoane, printre care
toți foștii argați de la ferma River Valley, prietenii și familia, orice persoană
cu care domnul Clutter fă cuse într-o mă sură sau alta afaceri – înaintâ nd cu
ancheta în trecut cu viteza melcului. Că ci, așa cum declarase Dewey echipei
sale, „trebuie să -i dă m bă taie pâ nă reușim să -i cunoaștem pe cei din familia
Clutter mai bine decâ t se cunoșteau chiar ei. Pâ nă gă sim legă tura între cele
descoperite duminică dimineața și ceva ce s-a întâ mplat acum cinci ani, să
zicem. Legă tura. Trebuie să existe. Trebuie, nu se poate altfel”.
Soția lui Dewey ațipise, dar câ nd îl simți că se dă jos din pat se trezi și-l
auzi ră spunzâ nd încă o dată la telefon; din camera de ală turi, unde dormeau
fiii ei, îi veniră la ureche hohote de plâ ns; mezinul plâ ngea.
— Paul?
De obicei, Paul nu se lă sa ușor tulburat și nici nu tulbura pe alții, nu se
smiorcă ia niciodată . Îl preocupau prea mult să patul tunelelor în curtea din
spate sau antrenamentele pentru a deveni „cel mai rapid alergă tor din
ținutul Finney”. Dar în dimineața aceea, la micul dejun, izbucnise în lacrimi.
Mama lui nici nu trebuia să -l întrebe de ce plâ nge. Își dă dea seama că , deși
bă iețelul pricepea doar confuz motivele agitației din jur, se simțea
amenințat de tot tă mbă lă ul, de telefoanele agasante, de stră inii care sunau la
ușă și de ochii obosiți și îngrijorați ai tată lui să u.
Doamna Dewey se duse să -l liniștească pe Paul. Fratele lui, cu trei ani
mai mare, o ajută .
— Paul, zise el, dacă ești cuminte, mâ ine te învă ț să joci pocher.

90
 Marie îl gă si pe Dewey în bucă tă rie, așteptâ nd să fiarbă cafeaua; în fața
lui, pe masa din bucă tă rie, erau întinse fotografiile de la locul crimei, pete
sumbre, urâ te, pe desenul cu fructe al mușamalei. (Odată o invitase să se
uite și ea la fotografii. Marie refuzase: „Vreau să mi-o amintesc pe Bonnie
cum era, ca de altfel pe toți ceilalți”.)
— Poate că n-ar fi ră u dac-ar sta copiii cu mama, spuse Dewey.
Mama lui, vă duvă , locuia nu departe, într-o casă pe care ea o considera
prea mare și prea tă cută . Nepoții erau întotdeauna bine-veniți.
— Doar câ teva zile. Pâ nă … în fine, pâ nă …
— Alvin, crezi c-o să tră im iară și și noi ca oamenii? îl întrebă doamna
Dewey.
În mod normal, viața lor era cam așa: munceau amâ ndoi, doamna
Dewey era secretară la un birou, și își împă rțeau treburile casnice, cu râ ndul
la mașina de gă tit și la chiuvetă . (Câ nd era Alvin șerif, unii colegi îl ironizau.
Spuneau: „Ia uite-l! Sosește șeriful Dewey! Un dur!
Are pistol cu șase gloanțe! Dar câ nd se duce acasă , scoate pistolul și-și
pune șorțul!”) Pe vremea aceea strâ ngeau bani să -și construiască o casă la o
fermă cumpă rată de Dewey în 1951, o sută două zeci de hectare la câ țiva
kilometri nord de Garden City. Pe timp frumos și mai ales în zilele calde,
câ nd lanurile de grâ u înalte dă deau în copt, lui Dewey îi plă cea să se ducă cu
mașina acolo și să se antreneze la tras cu arma – împușca ciori, cutii goale de
conserve sau hoină rea cu închipuirea prin casa ce spera să fie a lui, prin
gră dina pe care intenționa s-o planteze și pe sub pomii încă nesă diți. Era
sigur că într-o zi, oaza lui de stejari și ulmi o să se întindă pe acele câ mpii
încă neumbrite. „ Într-o zi. Dacă dă Dumnezeu.”
Credința în Dumnezeu și ritualul ce o însoțea – frecventarea bisericii în
fiecare duminică , rugă ciunea înaintea meselor, rugă ciunea înainte de
culcare – jucau un rol important în existența zilnică a familiei Dewey. „Nu
înțeleg cum poate cineva să se așeze la masă fă ră s-o binecuvâ nteze”,
spusese o dată doamna Dewey. „Câ teodată , câ nd mă întorc de la birou, mă
simt obosită . Dar e întotdeauna cafea pe aragaz, iar uneori gă sesc și câ te un
mușchi de vacă în frigider. Copiii aprind focul ca să pregă tim friptura,
discută m, povestim ce-am fă cut toată ziua și câ nd masa e gata știu c-avem
toate motivele să fim fericiți și recunoscă tori. Așa că spun: Mulțumesc,
Doamne. Nu pentru că trebuie, ci pentru că vreau.”
De data asta, doamna Dewey spuse:
— Alvin, ră spunde-mi. Crezi c-o să tră im iară și și noi ca oamenii?
Era gata să -i ră spundă , dar telefonul îl opri.

91
 Vechiul Chevrolet pă ră si Kansas City pe 21 noiembrie, într-o sâ mbă tă
noaptea. Bagajele fuseseră legate de barele de șoc și prinse cu frâ nghii de
acoperiș. Portbagajul era atâ t de ticsit, încâ t nu se mai închidea, iar pe
bancheta din spate îngră mă diseră două televizoare.
Pasagerii stă teau înghesuiți: Dick la volan, iar ală turi Perry,
strâ ngâ ndu-și la piept vechea chitară Gibson, obiectul lui cel mai de preț.
Restul posesiunilor lui Perry, un geamantan de carton, un aparat de radio
cenușiu, marca Zenith, un bidon plin cu bere dulce de ră dă cini (se temea că
poate n-o să gă sească în Mexic bă utura lui preferată ), două cutii imense cu
că rți, manuscrise, amintiri scumpe (Ce scandal fă cuse Dick! Le blestemase,
dă duse cu piciorul în cutii, le numise „două sute cincizeci de kile de gunoi!”),
toate contribuiau la harababura din mașină .
Pe la miezul nopții au trecut granița în Oklahoma. Perry, fericit că iese
din Kansas, s-a destins în cele din urmă . Acum era adevă rat, o apucaseră pe
drumul lor. Pe drumul lor, fă ră întoarcere, fă ră regrete în ce-l privea, că ci nu
lă sa nimic în urmă și pe nimeni care să se întrebe foarte mirat unde
dispă ruse. Nu același lucru se putea spune despre Dick. Existau oameni pe
care susținea că -i iubește: trei fii, o mamă , un tată , un frate, că rora nu
îndră znise să le mă rturisească planurile lui sau de la care să -și ia ră mas-bun,
deși nu se aștepta să -i mai vadă , cel puțin nu în lumea asta.
„Sâ mbă tă s-a oficiat că să toria domnișoarei Clutter cu domnul English”.
Acest titlu, apă rut la rubrica mondenă a ziarului Telegram din Garden City în
ziua de 23 noiembrie a surprins mulți cititori. Se pă rea că Beverly, cea de a
doua fiică a domnului Clutter, ră masă în viață , se mă ritase cu domnul Vere
Edward English, tâ nă rul student la Biologie cu care era de mult logodită .
Domnișoara Clutter purtase o rochie albă , iar nunta, pe picior mare
(„Doamna Leonard Cowan a câ ntat solo, iar doamna Howard Blanchard la
orgă ”), se desfă șurase solemn la Prima Biserică Metodistă , biserica în care
cu trei zile înainte mireasa își plâ nsese în mod oficial pă rinții, fratele și sora
mai mică . Totuși, după relatarea ziarului Telegram, „Vere și Beverly
plă nuiseră să se că să torească de Cră ciun. Invitațiile se tipă riseră , iar tată l ei
rezervase biserica pentru acea dată . Din cauza tragediei neașteptate și cum
multe rude venite de la mare depă rtare se aflau deja acolo, tâ nă rul cuplu a
hotă râ t să facă nunta sâ mbă tă ”.
Nunta odată încheiată , cei din familia Clutter s-au risipit. Luni, câ nd
ultimii dintre ei au plecat din Garden City, Telegram a publicat pe prima
pagină o scrisoare a domnului Howard Fox, din Oregon, Illinois, unul din
frații lui Bonnie Clutter. Scrisoarea, după ce-și exprima recunoștința față de

92
cetă țenii ce-și deschiseseră „că minul și inima” familiei nă pă stuite, că pă ta un
ton de rugă minte:
„Există multe resentimente în această comunitate [cu alte cuvinte, în
Garden City]”, a scris domnul Fox. „Am auzit chiar în mai multe prilejuri
spunâ ndu-se că , dacă va fi prins fă ptașul va fi spâ nzurat de primul copac. Să
ne ferim de astfel de sentimente. Ră ul a fost să vâ rșit și nu mai poți schimba
nimic luâ nd viața altcuiva. Să iertă m, cum e voia Domnului. Nu-i bine să
pă stră m în inimi ură .
Fă ptașului o să -i vină greu să tră iască împă cat cu sine. Nu-și va gă si
liniștea decâ t câ nd se va înă lța întru Domnul pentru iertarea pă catelor. Să
nu-i stă m noi în cale, ci mai bine să ne rugă m să -și gă sească liniștea.”
Mașina era parcată pe un promontoriu unde Perry și Dick se opriseră
să mă nâ nce. Venise ora prâ nzului. Dick scruta orizontul cu un binoclu.
Munți. Pe cerul alb se învâ rteau șoimi. Un drum colbuit șerpuia printr-
un sat alb și colbuit. Se împliniseră două zile de câ nd se afla în Mexic și
deocamdată toate îi plă ceau, pâ nă și mâ ncarea. (Chiar atunci mâ nca o
tortilla rece și uleioasă .) Trecuseră frontiera pe la Laredo, statul Texas, în
dimineața de 23 noiembrie și își petrecuseră prima noapte într-un bordel
din San Luis Potosí. Acum erau la trei sute două zeci și cinci de kilometri
nord de destinația lor, Mexico City.
— Ș tii ce cred? îi spuse Perry. Cred că nu-i a bună cu noi. C-am fă cut ce-
am fă cut.
— Ce-am fă cut?
— Acolo, departe…
Dick vâ rî binoclul într-un toc de piele, un obiect de lux, gravat cu
inițialele H.W.C. Era enervat. La culme. De ce dracu’ nu-și ținea Perry gura?
Iisuse Hristoase, ce sens avea să dezgroape mereu afacerea aia blestemată ?
Era turbat de-acuma. Mai ales de câ nd că zuseră de acord să nu mai
pomenească de blestemă ția aia. Pur și simplu s-o uite.
— Trebuie să fii să rit ca să faci așa ceva, zise Perry.
— Pe mine scutește-mă , scumpule, zise Dick. Eu, unul, sunt normal.
Dick vorbea serios. Își închipuia că e un om echilibrat, cumpă tat, ca
toată lumea, poate ceva mai deștept decâ t majoritatea, atâ ta tot. Perry însă ,
după pă rerea lui Dick, Micul Perry „era cam să rit de pe fix”. Ca să nu spună
mai ră u. Primă vara trecută , câ nd fuseseră colegi de celulă la Penitenciarul
de Stat din Kansas, observase multe din ciudă țeniile mai puțin izbitoare ale
lui Perry: Perry putea să fie de-a dreptul copilă ros, fă cea mereu pipi în pat și
plâ ngea în somn („Tată , te-am că utat peste tot, unde-ai fost, tată ?”) și Dick îl
vă zuse deseori „stâ nd ore întregi și sugâ ndu-și degetul, cu nasul în
93
afurisitele alea de hă rți cu comori”. Asta era doar o latură a problemei. Mai
existau și altele. În unele privințe, amicul Perry „îți bă ga frica în oase”. De
pildă , firea lui. Puteau să -l apuce pandaliile „mai iute decâ t pe zece indieni
beți”. Nici n-apucai să -ți dai seama ce se întâ mplă . „E în stare să te omoare”,
spusese Dick odată , „și tu nici nu te prinzi, dacă -l asculți și te uiți la el”. Că ci,
oricâ t de violentă ar fi fost furia lui lă untrică , pe dinafară Perry ră mâ nea un
tâ nă r calm și dur, cu ochi senini și ușor adormiți. Trecuse vremea câ nd Dick
crezuse că poate controla, că poate regla temperatura acestor friguri care îl
ardeau și-l înghețau pe amicul să u. Greșise, iar în zilele urmă toare acestei
descoperiri, devenise foarte nesigur, nu mai știa ce să creadă despre Perry,
simțea doar că ar trebui să -i fie frică de el și se mira de ce, în fond, nu-i era
frică .
— În sufletul meu, continuă Perry, acolo, în adâ ncul sufletului, n-am
crezut o clipă c-aș putea s-o fac. C-aș putea să fac așa ceva.
— Ș i negrul? îl întrebă Dick.
Perry tă cu. Dick observă că Perry îl pironea cu privirea. Cu o
să ptă mâ nă în urmă , la Kansas City, Perry își cumpă rase o pereche de
ochelari de soare foarte închiși, extravaganți, cu rame lă cuite argintii și cu
lentile-oglindă . Dick nu-i putea suferi. Îi spusese lui Perry că -i era rușine să
fie vă zut „cu cineva care poartă o porcă rie d-asta ieftină ”.
Într-adevă r, îl scoteau din să rite lentilele-oglindă . Era neplă cut ca ochii
lui Perry să fie ascunși la adă postul acelor suprafețe colorate și lucioase.
— Un negru e cu totul altceva, zise Perry.
Observația și lipsa de chef cu care o rosti îl fă cură pe Dick să întrebe:
— Chiar l-ai ucis, cum spui?
O întrebare plină de tâ lc, că ci la început, interesul lui față de Perry,
aprecierea sa asupra caracterului și disponibilită ților lui Perry se bazaseră
pe relatarea lui despre cum omorâ se un negru din bă taie.
— Sigur că da. Atâ t doar… că era negru. Nu-i același lucru. Apoi Perry
spuse: Ș tii ce mă roade cu adevă rat? În legă tură cu cealaltă istorie? Pur și
simplu nu-mi vine să cred… nu-mi vine să cred că cineva poate scă pa din așa
ceva basma curată . Nu vă d cum e cu putință . Să faci ce-am fă cut noi. Ș i să
scapi nepedepsit. Vezi, asta mă roade, nu pot să -mi scot din cap că trebuie să
se întâ mple ceva.
Deși în copilă rie mersese la biserică , Dick nu se „apropiase” niciodată
de credința în Dumnezeu. Superstițiile nu-l tulburau. Spre deosebire de
Perry, nu era convins că o oglindă spartă înseamnă șapte ani de ghinion sau
că luna nouă privită prin sticlă aduce nenorocire. Perry însă , cu intuițiile lui
ascuțite și tă ioase, nimerise exact unde îl durea pe Dick. Că ci erau momente
94
câ nd crima îl obseda și pe el. Era oare cu putință … ca ei doi „să scape, pentru
numele lui Dumnezeu, după ce fă cuseră una ca asta”? Deodată îi zise lui
Perry:
— Ia mai tacă -ți fleanca!
Apoi porni motorul și întoarse ca să iasă de pe promontoriu. În fața lui,
pe drumul plin de praf, vă zu alergâ nd un câ ine în lumina caldă a soarelui.
Munți. Pe cerul alb se învâ rteau șoimi.
Câ nd Perry l-a întrebat pe Dick: „Ș tii ce cred?”, își dă dea seama că
începea o conversație neplă cută pentru Dick, o conversație pe care el, unul,
mai degrabă dorea s-o evite. Îi dă dea dreptate lui Dick. De ce să tot
tră ncă nești despre asta? Dar nu se putea stă pâ ni întotdeauna. Îl apucau
crize de neputință , momente câ nd „își amintea de anumite lucruri” – o
lumină albastră explodâ nd într-o cameră întunecată , ochii sticloși ai unui
urs de pluș și voci, mai ales câ teva cuvinte care-l urmă reau: „O! Nu! O! Te
rog! Nu! Nu! Nu! Nu! O, te rog, nu! Te rog!”.
Reveneau și unele sunete, un dolar de argint rostogolindu-se pe jos,
zgomotul bocancilor pe lemnul tare al treptelor, respirațiile, gâ fâ iala,
horcă iala isterică a unui om cu beregata tă iată .
Câ nd Perry a spus: „Cred că nu-i a bună cu noi”, recunoștea un lucru
care îi „displă cea”. La urma urmei, era „dureros” să -și închipuie că s-ar fi
putut să nu fie „tocmai în regulă ”, mai ales dacă nu era vorba de ceva ce
fă cuse el, ci „poate că se nă scuse așa”. Uite ce familie a avut!
Uite ce-au pă țit! Mama alcoolică murise înecâ ndu-se cu propria vomă .
Dintre copiii ei, doi bă ieți și două fete, numai cea mai mică din fete,
Barbara, dusese o viață normală , se mă ritase și fă cuse copii. Fern, cealaltă
fiică , se aruncase pe fereastra unui hotel din San Francisco.
(Perry încercase de atunci să -și imagineze că „alunecase”, că ci o iubise
pe Fern. Era un „om atâ t de bun”, o fire de „artistă ”, o dansatoare
„nemaipomenită ” și mai avea și voce. „Dac-ar fi avut un dram de noroc, cu
fizicul ei și cu celelalte calită ți, ar fi ajuns departe, ar fi devenit cineva”. E
trist să ți-o imaginezi suindu-se pe pervazul unei ferestre și pră bușindu-se
de la etajul al cincisprezecelea.) Apoi era Jimmy, cel mai mare din bă ieți,
Jimmy, care o împinsese pe nevastă -sa la sinucidere, apoi se omorâ se la
râ ndu-i.
Atunci îl auzi pe Dick spunâ nd: „Pe mine scutește-mă , scumpule. Eu,
unul, sunt normal”. Să nu mori de râ s? Dar nu-i nimic, să zicem. „În sufletul
meu”, continuase Perry, „acolo, în adâ ncul sufletului, n-am crezut o clipă c-aș
putea s-o fac. C-aș putea să fac așa ceva”. Ș i atunci, pe loc, își recunoscuse
greșeala. Dick, firește, avea să -i ră spundă întrebâ ndu-l: „Ș i negrul?”. Câ nd îi
95
povestise lui Dick istoria aia, îi dorea prietenia, dorea ca Dick să -l „respecte”,
să -l creadă un „dur”, „un tip la fel de masculin” pe câ t îl considerase el pe
Dick.
Așa că , într-o zi, după ce citiseră amâ ndoi și discutaseră un articol din
Reader’s Digest intitulat „Câ t de bine știți să ghiciți caracterul cuiva?” („În
timp ce așteptați la dentist sau în gară , încercați să descoperiți indicii
revelatoare la persoanele din jurul dumneavoastră . Urmă riți, de pildă , felul
cum umblă . Un mers țeapă n poate tră da o personalitate rigidă , inflexibilă ;
un mers tâ rșâ it, lipsa de hotă râ re”), Perry spusese:
— Am intuit întotdeauna extraordinar de bine caracterul oamenilor,
altfel aș fi fost mort astă zi. Da, da, n-aș fi știut în cine să mă încred.
Niciodată nu-i bine să fii prea încreză tor. Dar am ajuns să mă încred în
tine, Dick. Ai să vezi că mă încred, fiindcă o să mă las pe mâ inile tale. O să -ți
spun un lucru pe care nu l-am spus nimă nui. Nici mă car lui Willie-Jay. O să -ți
povestesc cum l-am cură țat pe un tip.
În timp ce-și continua istorisirea, Perry observase că Dick manifesta
interes. Asculta cu adevă rat.
— S-a întâ mplat acum câ teva veri. La Las Vegas. Locuiam într-o veche
pensiune, pe vremuri un bordel de lux. Dar se terminase cu luxul. Era o
clă dire care ar fi trebuit dă râ mată de zece ani. Oricum, se dă râ ma de la sine.
Camerele cele mai ieftine se aflau la mansardă , iar eu stă team acolo. Ca și
negrul ă la. Îl chema King. Era în trecere. Nu stă team decâ t noi doi acolo sus,
noi și un milion de cucarachas. King nu mai era tâ nă r, muncise însă la șosele
și prin alte locuri în aer liber și era bine-fă cut. Purta ochelari și citea mult.
Nu-și închidea niciodată ușa. De fiecare dată câ nd treceam prin fața ei, îl
vedeam culcat pe spate, gol-goluț. Era șomer și zicea c-a economisit niște
bani cu ultima lui meserie, zicea că vrea să stea o vreme în pat, să citească ,
să -și facă vâ nt cu ziarul și să bea bere. Citea numai prostii, benzi desenate și
romane ieftine cu cowboy. Un tip simpatic. Uneori beam bere împreună , iar
o dată mi-a împrumutat zece dolari. N-aveam niciun motiv să -i fac vreun
ră u. Într-o noapte, însă , stă team la mansardă și era așa de cald că nu puteai
dormi. Așa că i-am spus: Hai, King, hai să facem o plimbare cu mașina.
Aveam o mașină veche pe care o modernizasem, îi mă risem viteza și o
vopsisem în argintiu, o botezasem Fantoma Argintie. Am mers mult. Am
condus pâ nă departe, în deșert. Acolo era ră coare. Am parcat și am mai bă ut
câ teva sticle de bere. King a coborâ t din mașină , iar eu l-am urmat. N-a bă gat
de seamă c-am luat de jos un lanț. Un lanț de bicicletă , pe care îl țineam sub
banchetă . De fapt, nici prin cap nu-mi trecea ce-am să fac pâ nă n-am fă cut-o.
L-am lovit cu lanțul peste față . I-am spart ochelarii. L-am tot pocnit. După aia
96
n-am simțit nimic. L-am lă sat acolo și n-am mai auzit nimic de el. Poate că nu
l-a gă sit nimeni. Doar vulturii.
Povestirea avea un dram de adevă r. Perry cunoscuse în împrejură rile
relatate un negru pe nume King. Dar dacă omul era mort astă zi, asta nu avea
de-a face cu Perry, care nu-i fă cuse nimic. Poate King încă stă tea pe undeva,
culcat în vreun pat, fă câ ndu-și vâ nt cu ziarul și sorbind bere.
„Chiar l-ai ucis, cum spui?”, l-a întrebat Dick.
Perry nu era un mincinos abil sau prolific. Dar câ nd apuca să spună o
minciună , se ținea de obicei de ea.
„Sigur că da. Atâ t doar… că era negru. Nu-i același lucru”. Ș i ceva mai
tâ rziu: „Ș tii ce mă roade cu adevă rat? În legă tură cu cealaltă istorie?
Pur și simplu nu-mi vine să cred… nu-mi vine să cred că cineva poate
scă pa din așa ceva basma curată ”. Ș i bă nuia că nici Dick nu crede.
Că ci și Dick era, cel puțin în parte, stă pâ nit de temerile mistico-morale
ale lui Perry. Ș i de-aici venea „Ia mai tacă -ți fleanca!”.
Mașina se întorcea pe drum. La treizeci de metri în fața lor, un câ ine
alerga pe marginea șoselei. Dick viră spre el. Era o corcitură , pe jumă tate
moartă de foame și slabă de i se vedeau coastele, iar șocul, în clipa câ nd l-au
că lcat cu automobilul, a fost doar un pic mai puternic decâ t dacă ar fi lovit o
pasă re. Dick însă se simțea satisfă cut.
— Mamă ! spuse el, așa cum fă cea de câ te ori că lca un câ ine, ocazie pe
care n-o rata niciodată , mamă , terci l-am fă cut!

Trecu și Ziua Recunoștinței, iar sezonul fazanilor se încheie, dar nu și

splendida vară indiană , cu zilele ei limpezi și curate. Ultimii ziariști veniți
din alte orașe, convinși că nimeni n-o să soluționeze vreodată cazul, pă ră siră
Garden City. Dar cazul nu era câ tuși de puțin clasat pentru cei din ținutul
Finney și cu atâ t mai puțin pentru clienții restaurantului Hartman, locul de
adunare preferat din Holcomb.
— De câ nd cu nă pasta asta, de-abia facem față clienților, spuse doamna
Hartman, aruncâ nd o privire prin localul ei confortabil, unde pretutindeni,
pe scaune, în picioare sau sprijinindu-se de tejghea, se aflau fermieri care
miroseau a tutun și beau cafea, argați de ferme sau zilieri.
— Parcă -s niște babe, adă ugă verișoara doamnei Hartman, doamna
Clare, diriginta poștei, care se gă sea întâ mplă tor acolo. Dac-ar fi primă vară
și-ar avea treabă , nu i-ai prinde pe-aici. Dar grâ ul a fost strâ ns, iarna bate la
ușă , așa că n-au nimic de fă cut și-atunci își pierd vremea la birt și se sperie
unul pe altul. Îl cunoști pe Bill Brown de la Telegram? I-ai citit articolul de
fond? Se cheamă „O nouă crimă ”. Uite ce-a scris: „A venit timpul ca lumea să
97
termine cu tră ncă nitul”. Fiindcă și asta e o crimă , să ră spâ ndești minciuni
sfruntate. Dar la ce te poți aștepta? Uită -te în jur. Împră știe zvonuri. Fac
altceva? Ha! Da’ de unde!
Un zvon nă scut la restaurantul Hartman îl privea pe Taylor Jones, un
fermier a că rui proprietate se învecinează cu ferma River Valley. După
pă rerea unei bune pă rți din clientela restaurantului Hartman, fuseseră vizați
domnul Jones și familia sa, și nu familia Clutter.
— Are mai mult sens, argumenta unul dintre susțină torii acestei
pă reri.
Taylor Jones e mai bogat decâ t a fost vreodată Herb Clutter. Ei bine, să
presupunem că fă ptașul nu era de pe-aici. Să presupunem că poate a fost
plă tit să ucidă și n-a primit decâ t instrucțiuni cum să ajungă la casă . Nimic
mai simplu, s-a înșelat, a apucat-o pe un drum greșit și-a ajuns la casa lui
Herb, în loc să ajungă la a lui Taylor.
„Teoria Jones” a fost vehiculată deseori, mai ales de față cu familia
Jones, oameni demni și cu scaun la cap, care au refuzat să se lase intimidați.
O tejghea, câ teva mese, o nișă cu un gră tar, un frigider și un radio – iată
tot mobilierul birtului Hartman.
— Clienților le place totuși la noi, spune proprietă reasa. N-au încotro.
N-au unde să se ducă . Numai dacă merg cu mașina zece kilometri într-
o parte sau două zeci și cinci în cealaltă . Oricum, e o atmosferă caldă și de
câ nd a venit Mabel la noi, cafeaua e bună . (Mabel e doamna Helm.) După
tragedie, i-am spus: Ascultă , Mabel, acum nu mai ai de lucru, de ce nu vii să -
mi dai o mâ nă de ajutor la restaurant?
Gă tești nițel. Mai servești la tejghea. Așa cum am bă nuit, singura belea
e că toți care intră o cică lesc cu întrebă ri. Despre tragedie. Dar Mabel nu-i ca
verișoara Myrt. Sau ca mine. E timidă . În afară de asta, nu știe nimic. Doar ce
știe toată lumea.
Treptat însă , clienții restaurantului Hartman au început să bă nuiască
totuși că Mabel Helm știa câ teva informații pe care nu le divulga.
Evident, cunoștea unele amă nunte. Dewey avusese mai multe discuții
cu ea și-i ceruse ca tot ce vorbiseră să ră mâ nă secret. Mai ales, nu trebuia să
pomenească de lipsa aparatului de radio sau de ceasul gă sit în pantoful lui
Nancy. De-asta îi declarase doamnei Archibald William Warren-Browne:
— Ă i de citesc ziarele știu tot atâ ta ca mine. Ba chiar mai mult. Eu, una,
nu le citesc.
Voinică , scundă , abia trecută de patruzeci de ani – o englezoaică
vorbind cu accentul aproape incoerent al claselor înstă rite doamna

98
Archibald William Warren-Browne nu semă na deloc cu ceilalți clienți ai
restaurantului și pă rea în local un pă un închis într-un coteț de curcani.
O dată , explicâ nd unei cunoștințe de ce pă ră sise împreună cu soțul ei
„reședința familială din nordul Angliei”, schimbâ nd că minul ereditar, „cel
mai dră guț, vai, cel mai vesel schit din lume”, pentru o veche și foarte tristă
fermă de pe câ mpiile din vestul Kansasului, doamna Warren-Browne
spusese:
— Impozitele, dragă , impozitele pe moștenire. Impozite imense,
criminale, pe moștenire. Ele ne-au gonit din Anglia. Da, am plecat acum un
an. Fă ră regrete. Fă ră absolut niciun regret. Ne place aici. O viață pur și
simplu adorabilă . Deși, firește, cu totul diferită de cealaltă .
Viața de mai înainte. Parisul și Roma. Monte Carlo, Londra. Mă gâ ndesc
uneori la Londra. O, nu, ză u, nu-i simt lipsa, ce agitație, nu gă sești niciodată
un taxi și ești veșnic tracasată de felul cum ară ți.
Hotă râ t, nu regret. Ne place aici. Cred că unii, cei care ne cunosc
trecutul, viața de mai înainte, se miră de ce nu resimțim câ tuși de puțin
singură tatea aici, pe ogoarele astea. Am hotă râ t să ne stabilim în vest.
Wyoming sau Nevada, la vraie chose. Am sperat că atunci câ nd o să ne
stabilim acolo o să dă m peste ză că minte de petrol. Pe drum însă ne-am oprit
în vizită la niște prieteni din Garden City, de fapt, niște prieteni ai unor
prieteni. Au fost extrem de amabili. Au insistat să mai ră mâ nem. Ș i ne-am
zis: de ce nu? Ce-ar fi să arendă m o fâ șie de pă mâ nt și să ne apucă m de
creșterea vitelor? Sau de agricultură ? N-am reușit să ne decidem, să ne
facem crescă tori de vite sau agricultori? Doctorul Austin ne-a întrebat dacă
nu ni se pare locul prea liniștit. Absolut deloc. De fapt, niciodată n-am
întâ lnit așa un balamuc. Așa o hă rmă laie doar sub bombardament mai
întâ lnești.
Fluieră turi de tren. Coioți. Fiare care urlă toată noaptea. Ca la balamuc.
De câ nd cu crimele astea, zgomotele mă deranjează parcă și mai mult. Ș i
multe altele. Casa noastră , știți cum pâ râ ie! Nu, nu mă plâ ng. În fond, e o casă
destul de confortabilă , are toate instalațiile moderne, dar, vai, cum mai
tușește și mâ râ ie! Iar după asfințit, câ nd începe să bată vâ ntul, vâ ntul ă sta
oribil de prerie, se aud cele mai teribile gemete. Mă înțelegeți, dacă ești nițel
nervos, nu te poate opri să nu-ți închipui tot felul de prostii. Doamne sfinte!
Să rmana familie!
Nu, nu i-am cunoscut niciodată . L-am vă zut o singură dată pe domnul
Clutter. În Clă direa Federală .
În primele zile ale lui decembrie, în cursul unei singure după -amiezi,
doi dintre clienții cei mai fideli ai restaurantului și-au anunțat intenția de a-
99
și strâ nge catrafusele și de a pă ră si nu numai ținutul Finney, ci și statul.
Primul era un arendaș care lucra pentru Lester McCoy, un moșier bine-
cunoscut din vestul Kansasului și om de afaceri. A zis:
— Am vorbit chiar eu cu domnul McCoy. Am încercat să -i explic ce se
petrece pe aici, prin Holcomb, și prin împrejurimi. Că nu mai poți dormi.
Nevastă -mea nu mai poate dormi și nu mă lasă nici pe mine.
Așa că i-am spus domnului McCoy că -mi place mult proprietatea lui,
dar să caute mai bine pe altcineva. Noi plecă m. În Colorado, la est.
Poate că acolo o să ne odihnim și noi.
A doua declarație îi aparține doamnei Hideo Ashida, care a poposit la
restaurant împreună cu trei sau patru dintre copiii ei cu bujori în obră jori. I-
a aliniat lâ ngă tejghea și i-a spus doamnei Hartman:
— Dă -i lui Bruce o cutie de biscuiți. Bobby vrea o Coca-Cola. Tu, Bonnie
Jean? Ș tiu cum te simți, Bonnie Jean, hai, ia ce-ți place.
Bonnie Jean a clă tinat din cap, iar doamna Ashida a zis: Bonnie Jean e
cam indispusă . Nu vrea să plece de aici. Aici e școala. Ș i toate prietenele ei.
— Ia ascultă , zise doamna Hartman, zâ mbindu-i lui Bonnie Jean. N-ai
de ce să fii tristă . Te muți doar de la școala din Holcomb la liceul din Garden
City. Sunt mai mulți bă ieți acolo…
— Nu înțelegeți, zise Bonnie Jean. Tă ticu’ ne duce departe de aici. În
Nebraska.
Bess Hartman o privi pe mamă , ca și cum ar fi așteptat ca aceasta să
dezmintă informația.
— E adevă rat, Bess, ră spunse doamna Ashida.
— Nu știu ce să spun, zise doamna Hartman, cu o voce ră scolită de
indignare și uimire, dar și de exasperare.
Familia Ashida era unul din stâ lpii comunită ții din Holcomb, apreciată
de toată lumea, o familie veselă și plă cută , dar și muncitoare, să ritoare și
generoasă , deși nu prea aveau cu ce să fie generoși.
— Am discutat problema îndelung, spuse doamna Ashida. Hideo e de
pă rere că putem câ știga mai bine în altă parte.
— Câ nd aveți de gâ nd să plecați?
— Îndată ce vindem tot. În orice caz, nu mai înainte de Cră ciun. Am
angajat o lucrare la dentist. E darul de Cră ciun pentru Hideo. Eu și copiii îi
facem cadou trei dinți de aur de Cră ciun.
— Nu știu ce să spun, suspină doamna Hartman. Doar că n-aș vrea să
plecați. Nu-mi vine să cred c-o să vă strâ ngeți lucrurile și-o să ne pă ră siți.
Oftă din nou. Mi se pare că -i pierdem pe toți. Într-un fel sau altul.

100
 — Dumnezeule, îți închipui că eu vreau să plecă m? zise doamna
Ashida. Câ nd vine vorba de oameni, e cel mai plă cut loc unde am tră it
vreodată . Dar Hideo, el e bă rbatul și zice că putem gă si o fermă mai rentabilă
în Nebraska. Ș i-ți mai spun ceva, Bess. Doamna Ashida încercă să se
încrunte, dar fața ei plinuță , rotundă , netedă n-o ajută .
Am discutat foarte mult problema asta. Apoi, într-o noapte, am spus:
Foarte bine, tu ești capul familiei, hai să plecă m. După ce i s-a întâ mplat lui
Herb și alor lui am simțit că am ajuns la capă t. Vreau să spun, doar eu. Strict
personal. Așa c-am încetat discuțiile. Am spus: foarte bine. Vâ rî o mâ nă în
cutia cu biscuiți a lui Bruce. Dumnezeule, nu-mi revin după toate câ te s-au
întâ mplat. Nu pot să uit. Țineam la Herb. Ș tii că am fost unul din ultimii
oameni care l-au vă zut pe Herb în viață ? Da. Ș i eu, și copiii. Am fost la
întrunirea Clubului 4H din Garden City și apoi ne-a dus acasă cu mașina.
Ultimul lucru pe care i l-am spus lui Herb a fost că nu-mi pot închipui că i-ar
putea fi vreodată frică de ceva. Că fie ce-o fi, știe el ce să spună ca să iasă
basma curată .
Ronță i gâ nditoare un biscuit, luă o gură din Cola lui Bonny, apoi zise: E
ciudat. Dar să știi, Bess, eu sunt sigură că nu i-a fost frică . Vreau să spun că ,
indiferent cum a fost omorâ t, pun pariu că pâ nă în ultima clipă tot n-a crezut
că va fi ucis. Fiindcă nu se putea. Nu se putea să fie ucis…

Soarele ardea. Pe marea liniștită era ancorată o mică ambarcațiune:

Estrellita, cu patru persoane la bord – Dick, Perry, un tâ nă r mexican și Otto,
un neamț bogat, de vâ rstă mijlocie.
— Te rog, încă o dată , zise Otto, iar Perry își struni chitara și câ ntă cu
voce ră gușită și caldă o melodie din Smoky Mountains:

În lumea de azi, cât trăim,

Unii ne vorbesc de rău, asta știu,
Dar în coșciug când murim,
Tot ei ne vâră crini în mână,
Dă-mi mai bine flori cât sunt viu…

După o să ptă mâ nă la Mexico City, plecase cu mașina împreună cu Dick

în sud, la Cuernavaca, Taxco, Acapulco. Iar aici, la Acapulco, „într-un cabaret
cu tonomat”, îl întâ lniseră pe Otto cel pă ros și inimos.
Dick „îl acostase”. Dar domnul cu pricina – un avocat din Hamburg
venit să -și petreacă vacanța acolo – „avea deja un prieten”, un tâ nă r bă știnaș
din Acapulco, își spunea Cowboy. „S-a dovedit de încredere”, a declarat
101
odată Perry despre Cowboy. „Meschin ca Iuda în unele privințe, dar crede-
mă , bă iat de viață , uns cu toate alifiile. I-a plă cut și lui Dick. Ne-am înțeles
formidabil”.
Cowboy a gă sit pentru hoinarii tatuați o cameră în casa unui unchi, s-a
apucat să -l învețe spaniola pe Perry și să împartă cu ei beneficiile legă turii
cu vilegiaturistul din Hamburg, în a că rui companie și pe banii că ruia
mâ ncau, beau și plă teau prostituate. Neamțul pă rea mulțumit de felul cum
își cheltuiește fondurile, cel puțin dacă judecai după cum se amuza de
glumele lui Dick. Otto închiria zilnic Estrellita, un vas de pescuit la mare
adâ ncime, și grupul celor patru pornea să hoină rească de-a lungul ță rmului.
Cowboy stă tea la câ rmă , Otto desena și pescuia, Perry punea râ me în undiță ,
visa cu ochii deschiși, câ nta, iar uneori pescuia și el. Dick nu fă cea nimic,
gemea doar, se plâ ngea de mișcarea vasului, ză cea amorțit de soare și leneș
ca o șopâ rlă care își fă cea siesta.
— Am reușit pâ nă la urmă , zise Perry. Așa am vrut să fie.
Ș tia totuși că lucrurile nu puteau dă inui și că , de fapt, urmau să se
încheie chiar în acea zi. Otto se întorcea a doua zi în Germania, iar Perry și
Dick reveneau cu mașina în Mexico City, la insistențele lui Dick. „Sigur,
scumpule”, spusese el câ nd discutaseră problema. „E plă cut, nu zic nu. Să
stai cu burta la soare. Dar banii se tot duc vă zâ nd cu ochii. Ș i după ce vindem
mașina, cu ce ră mâ nem?”
Ră spunsul era că ră mâ neau cu foarte puțini bani, că ci între timp
lichidaseră cea mai mare parte a obiectelor obținute în turul pră vă liilor din
Kansas City, câ nd plasaseră cecuri fă ră acoperire – aparatul de filmat,
butonii de manșetă , televizoarele. Vâ nduseră de asemenea, unui polițist din
Mexico City pe care îl cunoscuse Dick, un binoclu și un aparat de radio
portativ, marca Zenith.
„Uite ce facem, ne întoarcem în Mexic, vindem mașina și poate gă sesc o
slujbă la un garaj. În orice caz, e mai bine acolo. Ocazii mai bune. Doamne, și
nu mi-ar prinde deloc ră u înc-o tură cu Inez”. Inez, o prostituată , îl acostase
pe Dick pe treptele Muzeului de Artă din Mexico City (se aflau într-un tur al
atracțiilor turistice, ca să -i închidă gura lui Perry). Inez avea optsprezece
ani, iar Dick îi promisese c-o ia de nevastă . Tot asta îi promisese însă și
Mariei, o femeie de cincizeci de ani, vă duva „unui bancher foarte important”.
Se întâ lniseră într-un bar, iar a doua zi ea îi plă tise echivalentul a șapte
dolari. „Ei, ce zici?” îl întrebase Dick pe Perry. „Vindem mașina. Gă sim o
slujbă . Strâ ngem bani. Ș i vedem ce se întâ mplă ”. Ca și cum Perry n-ar fi fost
în stare să prevadă și singur ce-o să se întâ mple. Să spunem că luau două sau
trei sute de dolari pe vechiul Chevrolet. Dick, dacă îl cunoștea bine pe Dick –
102
și-l cunoștea, da, acum îl cunoștea –, avea să cheltuiască toți banii pe vodcă
și femei.
În timp ce Perry câ nta, Otto îl desena în carnetul lui. Schița semă na
destul de bine cu originalul, iar artistul sesizase o notă mai puțin evidentă în
expresia modelului, un anume aer parșiv, ră ută cios-amuzat și copilă ros,
sugerâ nd un Cupidon nemilos, țintind cu să geți otră vite. Perry era gol pâ nă
la talie. („Îi era rușine” să -și scoată pantalonii, „îi era rușine” să poarte
pantaloni scurți, că ci se temea că spectacolul picioarelor ră nite o să
„dezguste oamenii”, așa că în ciuda reveriilor despre fundul oceanului, a
discuțiilor despre plonjatul în adâ ncimi, nu intrase niciodată în apă .) Otto
reproduse mai multe tatuaje care împodobeau pieptul și brațele prea
musculoase, câ t și mâ inile mici și pline de bă tă turi ale modelului. Caietul de
desen, pe care Otto i l-a fă cut cadou lui Perry la despă rțire, cuprindea mai
multe desene cu Dick, „studii nud”.
Otto își închise carnetul, Perry lă să chitara din mâ nă , iar Cowboy ridică
ancora și porni motorul. Venise vremea să plece. Se aflau la cincisprezece
kilometri de ță rm și apa se întuneca.
Perry îl îmboldi pe Dick să pescuiască .
— Poate că n-o să mai avem prilejul, zise el.
— Ce prilej?
— Să prindem un pește baban.
— Dumnezeule, am blestemul pe cap, ră spunse Dick. Mi-e ră u.
Dick suferea adeseori de dureri de cap intense ca migrenele,
„blestemul de pe capul lui”. Își închipuia că erau urmarea accidentului de
mașină .
— Te rog, scumpule, hai să facem câ t mai puțin zgomot.
Peste câ teva clipe, Dick uitase de durerile de cap. Se sculase în picioare
și urla dezlă nțuit. Otto și Cowboy urlau și ei. Perry prinsese „unul baban”. Un
pește zbură tor care se avâ nta trei metri în aer, plonja în ocean, să rea, se
arcuia ca un curcubeu, plonja din nou, în adâ nc, întindea sfoara de-o rupea,
zbura, că dea și se ridica iară și. Trecu o oră și ceva din a doua pâ nă ce
sportivul scă ldat în sudoare a reușit să -l tragă la bord.
Prin portul Acapulco circula un bă trâ n cu un vechi aparat de
fotografiat de lemn, iar câ nd Estrellita a ajuns la mal, Otto l-a angajat să -l
pozeze pe Perry de șase ori lâ ngă pradă . Din punct de vedere tehnic, opera
bă trâ nului a ieșit prost, cafenie și dungată . Era totuși o fotografie
remarcabilă , mai ales din cauza expresiei lui Perry, a aerului de reușită
deplină , de beatitudine, ca și cum în cele din urmă , ca într-unul din visele
sale, o imensă pasă re galbenă l-ar fi ridicat la cer.
103
 Într-o după -amiază de decembrie, Paul Helm plivea rondul cu felurite
flori care îi dă duse lui Bonnie Clutter dreptul de a fi membră la Clubul
Gră dinarilor din Garden City. Era o îndeletnicire tristă , că ci îi amintea de o
altă după -amiază câ nd îndeplinise aceeași treabă . Atunci îl ajutase Kenyon și
cu acel prilej îi vă zuse ultima oară în viață pe Kenyon și pe Nancy.
Să ptă mâ nile care trecuseră de atunci îl chinuiseră cumplit. Avea o „să nă tate
debilă ” (mai debilă decâ t credea; avea mai puțin de patru luni de tră it) și își
fă cea griji. De pildă , slujba.
Era îndoielnic dacă avea s-o mai ocupe multă vreme. Nimeni nu pă rea
să știe exact, dar înțelesese că „fetele”, Beverly și Eveanna, voiau să vâ ndă
proprietatea, deși îl auzise pe un bă iat de la restaurant spunâ nd „nici dracu’
n-o să cumpere terenul ă la pâ nă nu s-o lă muri misterul”. „Nu-i era deloc a
bine” să se gâ ndească la ce-avea să se întâ mple aici, la stră inii care urmau să
strâ ngă recolta de pe pă mâ ntul „nostru”. Domnul Helm se necă jea, se
necă jea de dragul lui Herb.
Ferma, spunea el, „ar trebui pă strată în familia proprietarului”. Herb îi
declarase odată : „Sper să fie întotdeauna un Clutter pe aici și un Helm”. Nu
trecuse niciun an de atunci. Dumnezeule, ce-o să se facă dacă vindeau
ferma? Se simțea „prea bă trâ n ca să -și mai gă sească locul în altă parte”.
Trebuia totuși să muncească și dorea s-o facă . Nu era el omul, cum
spunea el, care să -și scoată pantofii și să șadă la gura sobei. E adevă rat însă
că ferma începuse să -l umple de neliniște: casa încuiată , iapa lui Nancy
așteptâ nd deznă dă jduită pe câ mp, mirosul merelor doborâ te de vâ nt,
putrezind pe sub pomi, absența orică ror voci – Kenyon strigâ nd-o pe Nancy
la telefon, fluieratul lui Herb, felul lui vesel de a-i ura „bună dimineața, Paul”.
Se înțelesese perfect cu Herb, nu se certaseră niciodată . De ce-l tot interogau
atunci oamenii șerifului? Își închipuiau poate că „are ceva de ascuns”. Mai
bine n-ar fi pomenit de mexicanii ă ia. Îl informase pe Al Dewey că sâ mbă tă
14 noiembrie, pe la patru după -masă , în ziua crimei, doi mexicani, unul
mustă cios și altul ciupit de vă rsat, apă ruseră la ferma River Valley.
Domnul Helm îi vă zuse bă tâ nd la ușa „biroului”, îl vă zuse pe Herb
ieșind și discutâ nd cu ei pe peluză , iar cam peste zece minute îi ză rise pe cei
doi stră ini plecâ nd cu „mutre posace”. Domnul Helm își închipuia că
veniseră să caute de lucru și li se spusese că nu-i rost.
Din pă cate, deși fusese chemat să relateze de mai multe ori
evenimentele din acea zi, nu amintise incidentul decâ t la două să ptă mâ ni de
la crimă , fiindcă , așa cum îi explicase el lui Dewey, „mi-a venit brusc în
minte”. Dar nici Dewey și nici ceilalți anchetatori nu pă reau să dea crezare
poveștii lui și se purtau ca și cum Helm ar fi inventat-o pentru a-i pune pe o
104
pistă greșită . Preferau să -l creadă pe Bob Johnson, agentul de asigură ri, care
își petrecuse toată după -amiaza de sâ mbă tă discutâ nd cu domnul Clutter în
biroul lui și care era „absolut sigur” că între orele două și șase și zece el
fusese singurul vizitator al lui Herb. Domnul Helm ră mâ nea și el ferm pe
poziție: mexicanii, o mustață , urme de vă rsat, ora patru. Herb le-ar fi
declarat că gră iește adevă rul, deoarece el, Paul Helm, era „un om ce-și
spunea rugă ciunile și-și câ știga pâ inea cu sudoarea frunții”. Dar Herb nu mai
era. Murise. Ca și Bonnie. Fereastra de la dormitorul ei dă dea în gră dină , iar
uneori, mai ales câ nd o apuca o „criză ”, domnul Holm o vedea stâ nd ore
întregi în picioare, privind gră dina, ca și cum peisajul ar fi fermecat-o. („În
copilă rie”, îi spusese ea odată unei prietene, „eram convinsă că pomii și
florile sunt la fel ca pă să rile sau oamenii. Că au gâ nduri și că își vorbesc. Ș i că
dacă am încerca într-adevă r, i-am putea auzi. Nu trebuia decâ t să -ți golești
capul de toate celelalte sunete. Să stai foarte liniștit și să asculți cu mare
atenție. Uneori mai cred încă în asta. Dar nu poți fi niciodată destul de
liniștit…”)
Amintindu-și de Bonnie la fereastră , domnul Helm ridică privirea, de
parcă s-ar fi așteptat să vadă în dosul geamului o fantomă . Dacă ar fi vă zut,
n-ar fi fost mai uimit decâ t ce-a ză rit de fapt – o mâ nă care tră gea perdeaua
și ochii cuiva. „Numai că ”, așa cum a descris el întâ mplarea mai tâ rziu,
„soarele bă tea în partea aia a casei”, astfel încâ t geamul tremura parcă ,
deformâ nd prin stră lucirea lui imaginea din spatele lui, iar pâ nă să -și ducă
mâ na la ochi ca să -i apere de soare și să se uite din nou, perdeaua revenise
la loc, iar fereastra era pustie.
— Nu mai am ochi așa de buni și mă întrebam dacă nu mi-au jucat o
festă , își aminti el. Dar chiar puteam să jur că nu-i o stafie. Fiindcă nu cred în
stafii. Care să dea tâ rcoale pe aici. Unde n-are dreptul să pă trundă decâ t
legea. Ș i cum a intrat în casă ? Câ nd totul e încuiat, ca atunci câ nd se anunță
un ciclon la radio. Asta m-am întrebat. Dar nu mă așteptam să descopă r
ceva, nu de capul meu, așa. Am lă sat baltă lucrul și-am luat-o pe câ mp spre
Holcomb. De îndată ce-am ajuns, i-am telefonat șerifului Robinson. I-am
explicat că prin casa Clutter umblă cineva. Ei bine, au venit în trombă
polițiștii, șeriful și oamenii lui.
Tipii de la Biroul de Investigații din Kansas. Al Dewey. Pe câ nd se
adunau în jurul casei, gata să intre în acțiune, ușa de la intrare s-a deschis. A
ieșit un ins pe care nimeni din cei de față nu-l mai vă zuse, un bă rbat de vreo
treizeci și cinci de ani, cu privirea posacă , cu pă rul vâ lvoi și cu un pistol
calibru 38 în tocul de la șold. Cred că ne-a trecut la toți prin cap același
lucru, c-aveam de-a face cu ucigașul, continuă domnul Helm. A ră mas
105
nemișcat. Liniștit. Pă rea să clipească amețit. I-au luat arma și-au început să -i
pună întrebă ri.
Se numea Adrian – Jonathan Daniel Adrian. Era în drum spre New
Mexico și momentan nu avea adresă stabilă . De ce pă trunsese în conacul
Clutter și cum procedase? Le-a ară tat. (Ridicase capacul unui puț de apă și se
strecurase printr-o conductă care dă dea la demisol.) Câ t privește motivul, ei
bine, citise despre caz și era curios să vadă cum arată casa.
— După aia, își aminti domnul Helm, cineva l-a întrebat dacă venise cu
autostopul. Dacă fă cea autostopul ca să ajungă la New Mexico.
Nu, a ră spuns el, venise cu mașina lui. Parcată mai încolo pe alee.
Așa că s-au dus cu toții s-o vadă . Câ nd au descoperit ce era înă untru,
unul dintre oameni, poate Al Dewey, i-a spus lui Jonathan Daniel Adrian
ă sta: „Ascultă , domnu’, se pare că avem ceva de discutat”.
Fiindcă în mașină au gă sit o pușcă de calibrul 12. Ș i un cuțit de
vâ nă toare.

O cameră într-un hotel din Mexico City. În cameră se află un birou urâ t
și modern, cu o oglindă cu ape verzui, iar într-un colț al oglinzii e prins un
anunț al direcțiunii hotelului:
Su día termina a las 2 p.m.
Sejurul dumneavoastră se termină la ora 2 după -amiază
Cu alte cuvinte, clienții trebuie să elibereze camera la ora stabilită sau
să plă tească o nouă zi, un lux la care prezenții ei ocupanți nici nu visau. Se
întrebau doar cum să achite suma datorată . Că ci totul evoluase conform
profețiilor lui Perry: Dick vâ nduse mașina și peste trei zile banii, aproape
două sute de dolari, mai toți banii dispă ruseră .
În cea de-a patra zi Dick plecase să caute ceva cinstit de lucru și seara îl
anunțase pe Perry: „Ce nebunie! Ș tii câ t plă tesc ă știa? Ce salarii dau? Pentru
un mecanic de primă clasă ? Doi dolari pe zi.
Mexic! Scumpule, m-am să turat! Hai s-o întindem de-aici. Înapoi în
State. Ascultă , de data asta nici nu vreau s-aud. Diamante. Comori ascunse.
Trezește-te, bă iete. Nu există sipete cu aur. Ș i nici coră bii scufundate. Ș i
chiar dacă ar exista, ce dracu’, tu nu știi nici mă car să înoți”. A doua zi, după
ce se împrumutase de la cea mai înstă rită din cele două logodnice, adică de
la vă duva bancherului, Dick cumpă rase bilete la un autobuz care avea să -i
ducă prin San Diego pâ nă la Barstow, în California. După aceea, spusese el,
„mergem pe jos”.
Evident, Perry ar fi putut să ră mâ nă singur în Mexic, să -l lase pe Dick
să plece unde avea el chef. De ce nu? Tot fusese el întotdeauna un „solitar”,
106
fă ră niciun fel de „prieteni adevă rați”. (Cu excepția „genialului” Willie-Jay,
cel cu pă rul și ochii cenușii.) Se temea însă să -l pă ră sească pe Dick. Doar
câ nd se gâ ndea la asta simțea „că -l cam ia cu greață ”, de parcă încerca să se
hotă rască „să sară dintr-un tren care merge cu o sută șaizeci de kilometri pe
oră ”. Motivul fricii, i se pă rea lui, îl constituia o certitudine superstițioasă ,
recent apă rută , că „n-o să i se întâ mple nimic” atâ ta vreme câ t el și Dick
ră mâ n împreună . De asemenea, severitatea discursului pe care i-l ținuse
Dick pentru a-l readuce cu picioarele pe pă mâ nt, agresivitatea cu care își
proclamase opiniile, pâ nă atunci nemă rturisite despre visele și speranțele
lui Perry, toate acestea, dată fiind natura perversită ții umane, îl atră geau pe
Perry, îl ră neau și îl revoltau, dar îl și încâ ntau, trezind în el din nou
încrederea inițială în Dick cel brutal, „ultramasculin”, pragmatic și hotă râ t,
că ruia îi îngă duise odinioară să -i comande. Ș i astfel, la ră să rit, într-o
dimineață friguroasă de la începutul lui decembrie, Perry bă tea de colo-colo
camera neîncă lzită a unui hotel din Mexico City, strâ ngâ ndu-și și
împachetâ ndu-și lucrurile și că lcâ nd pe furiș, ca să nu trezească cele două
trupuri adormite, întinse ală turi pe unul din cele două paturi identice: Dick
și Inez, logodnica lui mai tâ nă ră .
Cu una dintre posesiunile sale nu mai trebuia să -și bată capul. În
ultima noapte petrecută la Acapulco un hoț îi furase chitara Gibson și o
ștersese cu ea dintr-un restaurant de pe chei unde Perry, împreună cu Otto,
cu Dick și cu Cowboy închinau la despă rțire, dâ nd pe dușcă pahar după
pahar. Perry fusese amă râ t de întâ mplare. Cum a spus mai tâ rziu, „se simțea
foarte deprimat și dezgustat”, explicâ nd: „Câ nd ai o chitară de atâ ta amar de
vreme ca mine și o dai cu ceară , și-o lustruiești, îți potrivești glasul după ea,
te porți cu ea de parc-ar fi o fată care chiar ți-e dragă , ei bine, o chitară ca
asta devine un obiect aproape sfâ nt”. Dar în timp ce chitara nu mai punea
probleme proprietarului, nu același lucru se putea spune despre celelalte
obiecte. Cum el și Dick aveau să că lă torească de acum înainte fie pe jos, fie
cu autostopul, era limpede că nu puteau duce decâ t cel mult câ teva că mă și și
câ teva perechi de ciorapi. Hainele ră mase urmau să fie expediate cu vaporul
și e drept că Perry umpluse o cutie de carton, vâ râ nd înă untru, împreună cu
niște rufă rie murdară , două perechi de cizme, din care una lă sase urma în
formă de labă de pisică , iar cealaltă avea tă lpi în romburi mici, și le trimisese
pe adresa lui, prin mijlocirea oficiului poștal din Las Vegas, statul Nevada.
Dar problema de că pă tâ i și izvorul tuturor necazurilor îl constituiau
neprețuitele lui suveniruri, cele două cutii uriașe, pline cu că rți grele și hă rți,
cu scrisori îngă lbenite, cu texte de câ ntece, poeme și obiecte rare (bretele și
o curea din pielea unor șerpi cu clopoței din Nevada, pe care îi omorâ se
107
chiar el, un netsuke erotic, cumpă rat la Kyoto, un copă cel pitic pietrificat, de
asemenea din Japonia, și laba unui urs din Alaska). Probabil că soluția cea
mai bună – cel puțin, din câ te își imagina Perry – era să -i lase obiectele lui
„Iisus”. „Iisus” la care se gâ ndea el era patronul unui restaurant de peste
drum de hotel, un tip, după pă rerea lui Perry, muy simpatico, sigur o
persoană care avea să -i trimită cutiile la cerere. (Intenționa să le reclame de
îndată ce-și va gă si o „adresă stabilă ”.)
Existau totuși unele obiecte prea prețioase ca să riște să le piardă , așa
că în vreme ce amanții dormeau, iar ceasul se apropia de ora două după -
amiaza, Perry se uită prin vechile scrisori, fotografii, tă ieturi din ziare și
alese amintirile pe care dorea să le ia cu el. Printre ele se afla și un text bă tut
la mașină , intitulat „Viața bă iatului meu”. Autorul acestuia era tată l lui Perry,
care, într-un efort de a-și ajuta fiul să obțină eliberarea condiționată din
Penitenciarul de Stat din Kansas, scrisese textul în decembrie anul trecut și
îl trimisese la Comisia de Eliberare Condiționată din statul Kansas. Era un
document pe care Perry îl citise de cel puțin o sută de ori, niciodată
nepă să tor: Copilă ria – Ce să vă zic, cu bune și rele. Da, Perry s-a nă scut
normal. Da, era să nă tos. Da, am reușit să mă îngrijesc de el cum trebe pâ nă
câ nd nevastă -mea s-a dovedit o bețivană nerușinată cam pe la vâ rsta câ nd
copiii mei trebuiau să meargă la școală . Fire senină – da și nu – foarte serios,
dacă îl calci pe bă tă turi nu uita niciodată . Mă țin întotdeauna de cuvâ nt și îl
îndemn și pe el să se țină . Nevastă -mea era altfel. Tră iam la țară . Chiar ne
place la toți viața în aer liber. I-am învă țat pe copii Regula de Aur: Tră iește și
lasă -i și pe alții să tră iască , și deseori copiii mei se pâ rau câ nd fă ceau o
nă zbâ tie, iar vinovatul recunoștea întotdeauna și ieșea din râ nd să -și
primească bă taia cuvenită . Ș i promiteau să fie cuminți, își terminau lecțiile
repede și de bună voie, ca să fie liberi să se joace. Dimineața, mai întâ i se
spă lau, se îmbră cau cu haine curate, eu eram foarte sever în privința asta și
nici nu-i lă sam să -i nedreptă țească pe alții, iar dacă alți copii nu se purtau
cum trebuie, le interziceam să se mai joace cu ei. Copiii noștri nu ne-au dat
nicio bă taie de cap câ tă vreme am fost împreună cu nevastă -mea. Toate au
început câ nd nevastă -mea a vrut să plece la oraș și să ducă o viață
destră bă lată – și a fugit de acasă . Am lă sat-o să plece și mi-am luat ră mas-
bun de la ea, iar ea a scos mașina și dusă a fost (asta s-a întâ mplat în timpul
crizei). Copiii țipau câ t îi ținea gura. Ea numai i-a ocă râ t, spunâ ndu-le că o să
fugă ei mai încolo, ca să se întoarcă la mine. S-a înfuriat și pe urmă a zis c-o
să -i facă pe copii să mă urască și chiar i-a reușit cu toți, în afară de Perry. Din
dragoste pentru copiii mei am plecat peste câ teva luni să -i caut și-am dat de
ei la San Francisco, fă ră ca nevastă -mea să știe. Am încercat să -i vă d la
108
școală . Nevastă -mea dă duse dispoziții profesorului să nu mă lase. Am reușit
totuși să -i vă d în timp ce se jucau în curtea școlii și-am fost surprins câ nd
mi-au spus: „Mama ne-a zis să nu vorbim cu tine”. Toți s-au purtat așa, în
afară de Perry. El era altfel. M-a luat de gâ t și a vrut să fugă cu mine îndă ră t.
Eu i-am spus „nu”. Dar cum s-au terminat orele, a fugit la biroul avocatului
meu, dl Rinso Turco. Am dus copilul înapoi la maică -sa și-am plecat din oraș.
Perry mi-a spus mai tâ rziu că maică -sa i-a zis să -și caute alt că min. În timp
ce copiii mei erau la ea, își fă ceau de cap cum voiau și-am înțeles că Perry a
intrat în mai multe încurcă turi. Doream să ceară divorțul, ceea ce s-a și
întâ mplat, cam la un an sau așa. Bea mereu, își fă cea de cap și tră ia cu un
tinerel. Am contestat divorțul și mi-au fost încredințați toți copiii. L-am luat
pe Perry acasă , să stea cu mine. Ceilalți copii au fost duși prin internate,
întrucâ t n-am putut să -i iau pe toți la mine, iar ei aveau sâ nge indian și
asistența socială s-a îngrijit de ei la cererea mea.
Asta s-a întâ mplat în timpul crizei. Munceam la Administrația
Lucră rilor Publice pe un salariu de nimic. Pe vremea aceea aveam un mic
teren și o că suță . Perry și cu mine tră iam în liniște. Mă durea inima, că ci îi
iubeam și pe ceilalți copii. Așa c-am luat-o din loc ca să uit. Câ știgam destui
bani pentru amâ ndoi. Am vâ ndut pă mâ ntul și ne-am mutat într-o „casă pe
roți”. Perry mergea câ t se putea de des la școală . Nu-i prea plă cea școala.
Învă ța repede și nu avea neplă ceri cu ceilalți copii. Doar câ nd s-a luat
Bă tă ușul de el. Perry era scund și vâ njos, și fiind nou la școală au încercat să -
i caute pricină . S-au pomenit însă că -i gata să se lupte ca să -și apere
drepturile. Așa mi-am crescut eu copiii. Le-am spus întotdeauna să nu
înceapă ei bă taia, dacă aflu că ați fă cut una ca asta, vă snopesc. Dacă pornesc
ceilalți copii bă taia, atunci luptați-vă câ t puteți. Odată , un bă iat de la școală
de două ori mai mare ca el s-a repezit să -l pocnească , dar a ră mas cu gura
că scată câ nd Perry l-a pus la pă mâ nt și i-a tras el o bă taie strașnică . L-am
învă țat eu câ teva mișcă ri la trâ ntă . Că ci boxam și mă luptam și eu pe
vremuri. Directoarea școlii și toți copiii au urmă rit bă taia.
Directoarea ținea la bă iatul cel mare. A scos-o din să rite să -l vadă bă tut
mă r de micul meu Perry. După aceea Perry a devenit Regele Copiilor la
școală . Dacă vreun bă iat mai mare încerca să -l bată pe unul mai mic, Perry îl
aranja pe loc. Pâ nă și Bă tă ușul se temea acum de Perry și trebuia să fie
cuminte. Dar asta o deranja pe directoare, așa c-a venit să mi se plâ ngă că
Perry se bate la școală . I-am spus că știam tot ce s-a întâ mplat și că n-aveam
de gâ nd să îndur eu ca bă iatul meu s-o încaseze de la copii de două ori câ t el.
Am întrebat-o și de ce îngă duia ca Bă tă ușul să -i bată pe ceilalți copii. I-am
spus că Perry avea dreptul să se apere. Că Perry n-a început niciodată
109
scandalul și c-o să iau și eu mă suri în tă ră șenia asta. I-am spus că fiul meu e
simpatizat de toți vecinii și de copiii lor. I-am mai spus c-o să -l iau pe Perry
în curâ nd de la școala ei și-o să ne mută m în alt stat. Ceea ce am și fă cut.
Perry nu-i un înger, a mai fă cut și boacă ne, la fel ca ceilalți copii.
Dreptatea e Dreptate, iar nedreptatea e nedreptate. Nu-i țin partea
câ nd vine vorba de greșelile lui. Trebuie să plă tească dacă greșește. Legea e
Stă pâ nă , a aflat-o și el de-acuma.
Tinerețea – în cel de-al Doilea Ră zboi, Perry a intrat la Marina
Comercială . Eu am plecat în Alaska, el a venit mai tâ rziu și m-a gă sit acolo.
Am vâ nat animale pentru blană , iar Perry a lucrat în prima iarnă la Comisia
Rutieră din Alaska, apoi o vreme la că ile ferate. N-a putut să gă sească o
muncă pe placul lui. Da, îmi dă dea din câ nd în câ nd bani, câ nd avea. Mi-a
trimis de asemenea treizeci de dolari pe lună câ nd a plecat în Coreea, unde a
luptat de la început pâ nă la sfâ rșit și a fost eliberat din armată la Seattle,
Wash. După câ te știu, a fost lă sat la vatră cu o mențiune onorabilă . Avea
aplecare spre mecanică . Îi plac buldozerele, draglinele, sapele mecanizate,
tractoarele grele de toate tipurile.
Chiar dacă nu prea are experiență , e foarte priceput. Cam nesă buit și
vitezoman pe motociclete sau în mașinile ușoare. Dar de câ nd a vă zut el pe
pielea lui ce înseamnă viteza, de și-a frâ nt amâ ndouă picioarele și a fost
ră nit la șold, sunt sigur că a lă sat-o mai moale și cu asta.
Distracții – preocupă ri. Da, a avut mai multe prietene, dar cum întâ lnea
o fată care se purta ră u sau nu-l lua în serios, o pă ră sea.
După câ te știu eu, n-a fost niciodată că să torit, încurcă turile mele cu
maică -sa l-au fă cut într-un fel să se teamă de că să torie. Eu nu beau și după
câ te știu eu, nici lui Perry nu-i plac bețivii. Perry seamă nă mult cu mine. Îi
place tovă ră șia oamenilor cumsecade, oameni ce tră iesc în aer liber, și ca și
mie, îi place să fie de capul lui și să n-aibă șefi. Cum fac și eu. Eu sunt om bun
la toate, ca să zic așa, maestru la una și alta, la fel e și Perry. I-am ară tat cum
își poate câ știga singur existența ca vâ nă tor de blă nuri, prospector, dulgher,
pă durar, gră jdar etc. Ș tiu să gă tesc și a învă țat și el, nu ca un bucă tar de
profesie, ci ca să -și gă tească o masă simplă . Să coacă pâ ine, să vâ neze, să
pescuiască , să pună capcane, să facă aproape orice. Cum am spus, lui Perry îi
place să fie propriul lui șef și dacă i se oferă prilejul să facă o treabă care îi
place, îi spui cum s-o facă , apoi îl lași singur, e foarte mâ ndru s-o scoată la
capă t. Dacă vede că șeful îi apreciază munca, face orice pentru el.
Dar să nu faci pe durul cu el. Spune-i frumos cum vrei să -ți lucreze. E
foarte supărăcios, ușor de jignit, ca mine. Am plecat din multe posturi, și
Perry la fel, din pricina șefilor tirani. Perry n-are multă școală și nici eu, am
110
doar două clase. Să nu credeți totuși că nu suntem deștepți. Eu sunt
autodidact, ca și Perry. O treabă de funcționar nu-i de Perry și nici de mine.
Dar muncile în aer liber le putem duce la capă t și dacă nu reușim, ară tați-mi
mie sau lui cum trebuie fă cut și în câ teva zile putem face orice treabă sau să
stă pâ nim orice mașină . Că rțile nu ne interesează . Învă ță m imediat dacă ne
place. Dar în primul râ nd, trebuie să ne placă . Acum însă e schilod și aproape
între două vâ rste. Perry își dă seama că antreprenorii nu-l vor, schilozii nu
sunt angajați să lucreze cu mașini grele, doar dacă te cunoaște patronul.
Perry a început să priceapă , a început să se gâ ndească la o cale mai ușoară
de a-și câ știga pâ inea după modelul pe care i l-am dat eu în viață . Sunt sigur
că am dreptate. Cred de asemenea că nu-l mai preocupă viteza. Observ toate
astea în scrisorile lui. Îmi scrie: „Ai grijă , tată . Nu conduce dacă te ia somnul,
mai bine trage pe dreapta și odihnește-te”. Exact cuvintele pe care aveam eu
obiceiul să i le spun. Acum mi le spune el. A învă țat lecția.
După câ te pricep – Perry a învă țat o lecție pe care n-o s-o uite
niciodată . Libertatea înseamnă totul pentru el și n-o să -l mai vâ râ ți niciodată
după gratii. Sunt convins că am dreptate. Am observat o schimbare
importantă în felul lui de-a vorbi. Mi-a spus că regretă adâ nc greșeala
să vâ rșită . Ș tiu și că -i e rușine să se întâ lnească cu cunoscuți și nu vrea să le
spună c-a fost la închisoare. Mi-a cerut să nu le spun prietenilor lui unde se
află . Câ nd mi-a scris că -i la pușcă rie, i-am spus că așa o să se învețe minte, că
îmi pare bine că s-a întâ mplat așa, că ar fi putut fi mai ră u. S-ar fi putut să -l
împuște cineva. I-am spus că atâ ta timp câ t stă la închisoare, să fie cu
zâ mbetul pe buze, ți-ai fă cut-o cu mâ na ta. Nu te-am crescut ca să furi de la
alții, așa că nu mi te plâ nge mie că e ră u la închisoare, fii cuminte la
închisoare; mi-a promis c-o să fie. Sper că nu vă dă bă tă i de cap în pușcă rie.
Sunt convins că nimeni n-o să -l mai convingă să fure. Legea e stă pâ nă , știe și
el. Ț ine la Libertate.
Ș tiu prea bine că Perry e bun la suflet dacă te porți bine cu el.
Dacă te porți urâ t cu el, o să se dezlă nțuie. Îi poți lă sa orice sumă de
bani pe mâ nă , dacă ți-e prieten. O să facă cum spui, n-o să fure un sfanț de la
un prieten sau de la altcineva. Înainte se mai întâ mpla. Sper sincer că -și va
tră i restul vieții ca om cinstit. Câ nd era mic a furat într-adevă r ceva
împreună cu alții. Întrebați-l pe Perry dacă am fost sau nu un tată bun,
întrebați-l dacă mama lui s-a purtat bine cu el în Frisco. Perry știe ce-i mai
bine. L-ați cumințit pentru totdeauna. Își dă seama câ nd e înfrâ nt. Nu-i prost.
Își dă seama că viața e prea scurtă și prea plă cută ca să stea iar după gratii.
Rude – O soră , Bobo, mă ritată , și eu, tată l lui, suntem toate rudele lui
încă în viață . Bobo și soțul ei se susțin singuri. Au casă , iar eu sunt în puteri
111
și capabil să mă descurc singur. Am vâ ndut cabana din Alaska acum doi ani.
Am intenția să -mi caut o mică locuință la anul. Am gă sit ceva terenuri
miniere și sper să scot ceva din ele. În afară de asta, nu am renunțat la
prospectare. Mi s-a mai cerut să scriu o carte despre sculptura în lemn și
despre faimoasa cabană vâ nă torească construită de mine în Alaska,
odinioară că minul meu, cunoscută de toți turiștii care merg cu mașina la
Anchorage; poate c-o s-o scriu. O să împart tot ce am cu Perry. O să mă nâ nce
cu mine la masă de fiecare dată . Câ tă vreme tră iesc eu. Iar câ nd o să mor, am
o asigurare pe viață care i se va plă ti ca să poată lua viața de la capă t, câ nd se
eliberează . În cazul că eu n-o să mai tră iesc atunci.
Această biografie îi stâ rnea întotdeauna un val de emoții, mai întâ i
autocompă timire, dragoste și ură , ultima întrecâ nd-o pâ nă la urmă pe prima.
Cele mai multe amintiri erau neplă cute, deși nu toate. De fapt, prima parte a
vieții, așa cum și-o amintea, era de preț – plină de aplauze și stră lucire. Avea
pe atunci cam trei ani și ședea împreună cu surorile și fratele să u mai mare
în tribună , la un rodeo în aer liber.
Pe ring, o fată , o indiancă Cherokee slă bă noagă , că lă rea un cal să lbatic,
un „armă sar nă ră vaș”, iar pă rul ei despletit îi flutura ca al unei dansatoare
de flamenco. O chema Flo Buckskin și era o profesionistă a rodeourilor, „o
campioană la armă sari nă ră vași”. Ca și soțul ei, Tex John Smith. În timpul
unui turneu de rodeo prin Vest, frumoasa indiancă și ară tosul cowboy
irlandez se întâ lniseră , se că să toriseră și avuseseră cei patru copii care
stă teau acum în tribună . (Iar Perry își amintea de multe alte spectacole de
rodeo, își vedea din nou tată l trecâ nd că lare prin lațuri de lasouri azvâ rlite
în aer sau pe mama sa, cu bră ță ri de argint și turcoaze clincă nindu-i la
încheieturi, să rind peste obstacole în viteză nebună , înfiorâ ndu-l pe mezin și
sculâ nd în picioare mulțimile din Texas și pâ nă în Oregon, „în ropot de
aplauze”).
Pâ nă a împlinit Perry cinci ani, cuplul „Tex și Flo” a continuat să apară
în circuitul spectacolelor de rodeo. Ca mod de viață , nu era lapte și miere.
Perry își amintea odată :
— Că lă toream toți șase într-o camionetă veche, dormeam în ea uneori,
tră iam din fierturi și ciocolată și lapte condensat. Era lapte condensat marca
Hawks și zahă rul din el mi-a slă bit rinichii, de-asta și fă ceam mereu pipi în
pat.
Dar nu era o existență nefericită , mai ales pentru bă iețelul mâ ndru de
pă rinții să i, de arta spectacolelor și curajul lor – o existență desigur mai
fericită decâ t cea care avea să -i urmeze. Că ci Tex și Flo, siliți de tot felul de
dureri și beteșuguri să renunțe la ocupația lor, s-au stabilit lâ ngă Reno, în
112
Nevada. S-au luat la ceartă și Flo „a dat-o pe whisky”, iar mai tâ rziu, câ nd
Perry avea șase ani, Flo a plecat la San Francisco, luâ nd cu ea copiii. S-a
întâ mplat exact așa cum scrisese bă trâ nul: „Am lă sat-o să plece și mi-am luat
ră mas-bun de la ea, iar ea a scos mașina și dusă a fost (asta s-a întâ mplat în
timpul crizei). Copiii țipau câ t îi ținea gura. Ea numai i-a ocă râ t, spunâ ndu-le
că o să fugă ei mai încolo, ca să se întoarcă la mine”. Ș i într-adevă r, în
decursul urmă torilor trei ani, Perry a fugit de mai multe ori ca să -și caute
tată l pierdut, că ci își pierduse și mama, învă țâ nd s-o disprețuiască . Bă utura
îi ștersese tră să turile, îngroșase silueta indiencei Cherokee, odinioară
mlă dioasă și agilă , îi „acrise sufletul”, îi ascuțise cumplit limba, îi distrusese
în așa hal respectul de sine, încâ t nici nu mai catadicsea să -i întrebe de nume
pe hamalii din port, vatmanii și cei de-o teapă cu ei care acceptau ce le
oferea fă ră plată (atâ t că le cerea stă ruitor să bea cu ea mai întâ i și să
danseze pe melodiile unui patefon).
Din această cauză , așa cum își amintea Perry:
— Mă gâ ndeam întotdeauna la tata, sperâ nd c-o să vină și-o să mă ia
de-acolo, și țin minte ca ieri clipa câ nd l-am vă zut din nou. Stă tea în curtea
școlii. Era ca la baseball, câ nd bâ ta izbește zdravă n mingea. Di Maggio.
Numai că tata nu mi-a să rit în ajutor. Mi-a spus să fiu cuminte, m-a
îmbră țișat și a plecat. La scurt timp după aceea, mama m-a dus la un
orfelinat catolic. Acolo Vă duvele Negre se țineau mereu de capul meu. Mă
bă teau. Pentru că fă ceam pipi în pat. De-asta mi-e mie silă de că lugă rițe. Și
de Dumnezeu. Și de religie. Dar mai tâ rziu am descoperit că există oameni
mult mai ră i. Pentru că , după câ teva luni, m-au gonit de la orfelinat, iar ea
(mama lui) m-a dus într-un loc și mai îngrozitor. Un că min de copii condus
de Armata Salvă rii. Ș i ei mă urau. Pentru că fă ceam pipi în pat. Ș i pentru că
eram pe jumă tate indian. Era o îngrijitoare care-mi zicea „negroteiul” și
spunea că nu-i nicio diferență între negrotei și indieni. Vai, Dumnezeule! Era
diavolul împielițat. Avea obiceiul să umple o cadă cu apă rece ca gheața, apoi
mă vâ ra înă untru și mă ținea sub apă pâ nă mă învinețeam. Era să mă înec.
Dar au prins-o, tică loasa. Fiindcă m-am îmbolnă vit de pneumonie. Eram câ t
pe-aici să dau ortul popii. Am stat în spital două luni. Tata s-a întors câ nd mă
simțeam foarte ră u. Câ nd m-am fă cut bine, m-a luat de acolo.
Cam un an de zile, tată l și fiul au locuit împreună într-o casă de lâ ngă
Reno, iar Perry s-a dus la școală .
— Am terminat clasa a treia, își amintea el. Care avea să fie și ultima.
N-am mai că lcat la școală . În vara aia, tata a construit un fel de rulotă
primitivă , că reia i-a zis „casa pe roți”. Avea două priciuri și o sobiță de gă tit.

113
Sobița era bună . Puteai să gă tești orice pe ea. Ne coceam singuri pâ inea. Eu
fă ceam mere murate, gem de mere să lbatice.
Oricum, în urmă torii șase ani am hoină rit prin regiune. Nu ră mâ neam
niciodată prea mult într-un loc. Câ nd stă team prea mult, oamenii începeau
să se uite chiorâ ș la tata și îl tratau cu dispreț, iar eu uram asta, mă durea.
Că ci pe atunci îl iubeam pe tata. Chiar dacă era aspru cu mine. Ș i îngrozitor
de autoritar. Da, pe atunci îl iubeam pe tata. Așa că mă bucuram întotdeauna
câ nd plecam mai departe.
S-au mutat apoi în Wyoming, Idaho, Oregon și în cele din urmă în
Alaska. În Alaska, Tex l-a învă țat pe fiul lui să viseze la aur, să -l caute în
straturile nisipoase ale râ urilor înghețate, și tot acolo Perry a învă țat să
mâ nuiască o armă , să jupoaie un urs, să dea de urma lupilor și a
că prioarelor.
— Dumnezeule, ce frig era, își amintea Perry. Tata și cu mine dormeam
vâ râ ți unul în altul, înfă șurați în pă turi și blă ni de urs.
Dimineața, înainte să se crape de ziuă , pregă team la repezeală micul
dejun, biscuiți și sirop, carne friptă și plecam să câ știgă m un ban din greu. Ar
fi fost grozav dacă n-aș fi crescut. Cu câ t înaintam în vâ rstă , cu atâ t îl
respectam mai puțin pe tata. Pe de-o parte, știa totul, pe de altă parte, nu știa
nimic. Ignora pă rți întregi din sufletul meu. Nu le înțelegea deloc. Că puteam,
de pildă , să câ nt la muzicuță de cum o luam în mâ nă . Ș i la chitară . Aveam un
mare talent muzical înnă scut.
Dar tata nu-l recunoștea. Ș i nici nu-i pă sa. Îmi plă cea să și citesc. Să -mi
îmbună tă țesc vocabularul. Să compun câ ntece. Ș tiam să și desenez. Dar n-
am fost niciodată încurajat, nici de el, nici de alții.
Aveam obiceiul să stau treaz noaptea, încercâ nd să -mi stă pâ nesc
vezica, pe de-o parte, dar și pentru că nu reușeam să pun opreliște
gâ ndurilor. Întotdeauna câ nd era frig de cră pau pietrele, mă gâ ndeam la
Hawaii. La un film pe care-l vă zusem. Cu Dorothy Lamour. Voiam să mă duc
acolo. Unde era soare. Ș i unde nu purtai decâ t iarbă și flori.
Cu ceva mai multe haine pe el, Perry s-a pomenit în timpul ră zboiului,
într-o seară înmiresmată din 1945, într-un salon de tatuaj din Honolulu,
cerâ nd să i se aplice pe antebrațul stâ ng un desen cu un șarpe și un pumnal.
Iată cum ajunsese acolo: o ceartă cu tată l să u, un drum cu autostopul de la
Anchorage la Seattle, o vizită la birourile de recrutare ale Marinei
Comerciale.
— Dar nu m-aș fi înscris niciodată dac-aș fi știut ce m-așteaptă , a
declarat Perry. Nu mă dă deam înapoi de la muncă și-mi plă cea să fiu

114
marinar, să vă d porturile și așa mai departe. Dar poponarii de pe vapor nu-
mi dă deau pace. Aveam șaișpe ani și eram mă runțel.
Firește, puteam să mă apă r singur. Dar, știți, mulți poponari nu sunt
efeminați. La dracu’, am cunoscut câ țiva care puteau să arunce pe fereastră o
masă de biliard. Ș i pianul după ea. Fetițele astea sunt în stare să -ți facă viața
un infern, mai ales câ nd sunt mai mulți, se adună și se iau de tine în grup și
tu ești doar un puști. Pur și simplu îți vine să te omori. Peste câ țiva ani, câ nd
am plecat la ră zboi și eram în Coreea, a reapă rut aceeași problemă . Aveam
un dosar bun în armată , la fel de bun ca al altora. Chiar mi-au dat și medalia
Steaua de Bronz. Dar n-am înaintat niciodată în grad. După patru ani, tot
luptâ nd în blestematul ă la de ră zboi, ar fi trebuit să mă facă mă car caporal.
Dar n-am avansat și știți de ce? Fiindcă sergentul nostru era dat dracului.
Fiindcă n-am vrut să -i fac mendrele. Dumnezeule, câ t ură sc porcă riile
astea. Nu le pot suferi. Deși… nu știu. Unii pederaști mi-au plă cut.
Atâ ta timp câ t nu încercau ceva. Prietenul meu cel mai de încredere
dintre toți, un om într-adevă r sensibil și inteligent, s-a dovedit a fi pederast.
După ce a pă ră sit Marina Comercială , înainte să se înroleze, Perry s-a
împă cat cu tată l lui, care, după plecarea fiului să u, a apucat-o spre Nevada,
apoi iară și spre Alaska. În 1952, câ nd și-a terminat Perry serviciul militar,
bă trâ nul fă cea planuri peste planuri, menite să pună capă t definitiv
că lă toriilor lui.
— Tata se agita de parcă avea friguri, își amintea Perry. Mi-a scris că a
cumpă rat un teren la marginea orașului Anchorage. Spunea c-o să
construiască o cabană de vâ nă toare, un han pentru turiști, Bâ rlogul
Vâ nă torilor, așa voia să -i zică . Ș i mi-a cerut să vin numaidecâ t și să -l ajut s-o
ridice. Era sigur c-o să câ știgă m o avere. Atunci, câ t încă mai eram în armată ,
încartiruit la Fort Lewis, în statul Washington, mi-am cumpă rat o
motocicletă (mortocicletă ar trebui să -i spună ) și cum m-am eliberat, am și
pornit-o spre Alaska. Am ajuns pâ nă la Bellingham.
În nord, aproape de graniță . Ploua. Motocicleta a derapat.
Derapajul a amâ nat cu un an întâ lnirea cu tată l să u. Operația și
spitalizarea i-au ră pit șase luni din acel an. Restul și l-a petrecut în
convalescență lâ ngă Bellingham, în casa din pă dure a unui tâ nă r pescar și
pă durar indian, Joe James.
— Ș i el, și soția lui au devenit prietenii mei. Diferența de vâ rstă era
doar de doi sau trei ani, dar m-au luat la ei acasă și s-au purtat cu mine de
parcă aș fi fost copilul lor. A fost grozav, se ocupau mult de copii și țineau la
ei. Pe atunci aveau patru. Numă rul lor a crescut pâ nă la urmă la șapte. Joe și
ai lui s-au purtat frumos cu mine. Mergeam în câ rje, eram cu totul
115
neajutorat. Nu-mi ră mâ nea decâ t să stau nemișcat. Ca să -mi gă sesc o
ocupație și să încerc să le fiu de ajutor, am organizat un fel de școală . Aveam
ca elevi pe copiii lui Joe și pe unii din prietenii lor și țineam orele în
sufragerie. Îi învă țam să câ nte la muzicuță și la chitară . Să deseneze. Ș i să
scrie frumos. Toată lumea a observat ce frumos scriu. Ș i chiar scriu, fiindcă
mai demult am cumpă rat un manual de caligrafie și am exersat pâ n-am
ajuns să scriu ca în carte. Citeam și povești, adică le citeau copiii, pe râ nd, iar
eu îi corectam. Era plă cut. Îmi plac copiii. Copiii mici. A fost frumos. Apoi a
venit primă vara. Mă durea câ nd mergeam, dar puteam totuși să merg.
Iar tata mă aștepta.
Îl aștepta, dar nu cu mâ na-n sâ n. Pâ nă să sosească Perry la locul
propus pentru ridicarea cabanei de vâ nă toare, taică -su ispră vise de unul
singur muncile cele mai grele, cură țase terenul, adunase butucii necesari,
spă rsese și că rase vagoane de piatră de prin împrejurimi.
— Dar n-a început s-o construiască decâ t la sosirea mea. Fiecare
bucă țică a fost cioplită cu mâ inile noastre. Uneori ne mai ajuta câ te un
indian. Tata era ca apucat. Nu mai ținea seama de nimic, fie viscol, fie ploaie
cu gă leata, fie vâ nturi care despicau și arborii, noi ne vedeam mai departe de
treabă . În ziua în care am terminat acoperișul, tata a jucat pe el tontoroiul, a
urlat și a râ s, a tras o țopă ială strașnică . Ei bine, a ieșit o cabană pe cinste.
Putea adă posti două zeci de oameni, în sala de mese am construit un că min
mare. Avea și un salon pentru cocktailuri. Salonul La Totem. Acolo urma să
distrez clienții. Să le câ nt și-așa mai departe. Am deschis cabana la sfâ rșitul
anului 1953.
Dar vâ nă torii așteptați n-au apă rut și deși puținii turiști obișnuiți care
apă reau de pe șosea se opreau din câ nd în câ nd să fotografieze cabana
Bâ rlogul Vâ nă torilor, cu aerul ei incredibil de rustic, rareori înnoptau acolo.
— O vreme ne-am amă git singuri. Continuam să credem c-o să aibă
succes. Tata a încercat să înfrumusețeze împrejurimile. A fă cut o Gră dină a
Amintirilor, o Fâ ntâ nă a Dorințelor. A pus indicatoare de-a lungul șoselei.
Însă fă ră niciun rezultat material. Câ nd și-a dat seama, câ nd a vă zut că totul
e în zadar, că doar ne risipiseră m banii și forțele, tata a început să -și verse
nervii pe mine. Îmi tot dă dea ordine. Avea ciudă pe mine. Zicea că nu-mi fac
treaba. Nu era greșeala lui, cum nu era nici a mea. Într-o astfel de situație,
fă ră bani și cu mâ ncarea pe terminate, n-aveam ce face, ne tot să rea țandă ra.
A venit și clipa câ nd am început să ră bdă m de foame. D-asta ne-am luat la
ceartă . De fapt, pentru un biscuit. Tata mi-a smuls biscuitul din mâ nă și-a zis
că mă nâ nc prea mult, că sunt un tică los lacom și egoist și că de ce dracu’ nu
mă car, nu voia să mă mai vadă pe acolo. A ținut-o așa pâ nă n-am mai ră bdat.
116
Mâ inile mele l-au înșfă cat de gâ t. Erau mâ inile mele, dar nu puteam să le
stă pâ nesc. Voiau să -l sugrume. Tata era totuși agil, un luptă tor priceput. S-a
smuls din mâ inile mele și-a fugit să -și aducă pușca. S-a întors și m-a
amenințat cu ea. A zis: „Uită -te bine la mine, Perry. Sunt ultima ființă vie pe
care ai s-o mai vezi”. Eu am ră mas nemișcat. Pe urmă , și-a dat seama că
pușca nu era nici mă car încă rcată și a început să plâ ngă . S-a așezat jos și
bocea ca un copil. Atunci cred că mi-a trecut toată supă rarea, îmi pă rea ră u
de el.
De amâ ndoi. Dar ce folos, n-aveam ce spune. M-am dus să mă plimb.
Era prin aprilie, dar în pă dure era încă ză padă . Am umblat pâ nă s-a
înnoptat. Câ nd m-am întors, cabana era cufundată în întuneric și toate ușile
erau ză vorâ te. Toate lucrurile mele ză ceau aruncate în ză padă .
Unde le azvâ rlise tata. Că rțile. Hainele. Toate. Le-am lă sat acolo. În
afară de chitară . Am luat-o și-am apucat-o pe șosea. N-aveam un sfanț în
buzunar. Pe la miezul nopții s-a oprit un camion și m-a luat.
Ș oferul m-a întrebat unde mă duc. I-am spus: încotro ți-e drumul, într-
acolo o iau și eu.
Peste șase să ptă mâ ni, după ce gă sise din nou adă post la familia James,
Perry se decise asupra unei destinații sigure, Worcester, statul
Massachusetts, orașul de baștină al unui „amic din armată ” care, spera el,
avea să -l întâ mpine bucuros și să -l ajute să -și facă rost de „o slujbă bine
plă tită ”. Mai multe ocoluri au întâ rziat că lă toria spre ră să rit.
A spă lat vase într-un restaurant din Omaha, a pompat benzină la un
garaj din Oklahoma, a muncit o lună la o fermă de vite din Texas. Prin iulie
1955, în drum spre Worcester, ajunse la Phillipsburg, un oră șel din Kansas,
iar acolo „soarta”, sub înfă țișarea unui „tovară ș ră u”, îi ieși în cale.
— Îl chema Smith, a povestit Perry. Ca pe mine. Nu-mi mai amintesc
numele mic. Era un ins oarecare, întâ lnit întâ mplă tor, avea mașină și a zis c-
o să mă ducă pâ nă la Chicago. În orice caz, câ nd treceam prin Kansas, am
ajuns la oră șelul ă sta, Phillipsburg, și ne-am oprit să ne uită m pe o hartă . Mi
se pare că era într-o duminică . Magazinele erau închise. Pe stră zi liniște.
Prietenul meu de atunci, dragul de el, s-a uitat împrejur și mi-a fă cut o
propunere.
Propunerea era să spargă o clă dire din apropiere, care ținea de
Compania Comercială Chandler. Perry s-a declarat de acord și-au intrat cu
forța în clă direa pustie, de unde au furat aparatură de birou (mașini de scris,
de calculat). Poate că n-ar fi pă țit nimic dacă peste câ teva zile hoții n-ar fi
trecut pe roșu în orașul Saint Joseph din Missouri.

117
 — Prada se afla încă în mașină . Polițaiul care ne-a oprit voia să știe de
unde le-aveam. S-au fă cut verifică ri și, cum spun ei, am fost „livrați” la
Phillipsburg, în Kansas. Acolo au o închisoare foarte dră guță . Dacă -ți plac
închisorile.
În urmă toarele patruzeci și opt de ore, Perry și tovară șul lui au
descoperit o fereastră deschisă , s-au strecurat prin ea, au furat o mașină și
au apucat-o spre nord-vest, spre McCook, statul Nebraska.
— Curâ nd, ne-am despă rțit, eu și domnul Smith. Nu știu ce s-a mai
întâ mplat cu el. Figuram amâ ndoi pe listele infractorilor dați în urmă rire de
FBI. Din câ te știu, pe el nu l-au prins niciodată .
În noiembrie urmă tor într-o după -amiază ploioasă , un autocar
Greyhound l-a lă sat pe Perry la Worcester, un oraș industrial din statul
Massachusetts, cu stră zi abrupte deluroase, triste și dușmă noase chiar și pe
cea mai frumoasă vreme.
— Am descoperit casa unde mă așteptam să stea prietenul meu, amicul
din armată , de pe vremea Ră zboiului din Coreea. Dar mi s-a spus că plecase
cu șase luni în urmă și că nu știau noua lui adresă .
Culmea nenorocirii, o dezamă gire cumplită , sfâ rșitul lumii și așa mai
departe. Așa c-am gă sit un magazin de bă uturi, am cumpă rat doi litri de vin
roșu italienesc, m-am întors la autogară și-am ră mas acolo bâ nd vin și
încă lzindu-mă nițel. Tocmai îmi revenisem câ nd a apă rut un polițai care m-a
arestat pentru vagabondaj.
În registrele poliției apare cu numele de „Bob Turner”, adoptat întrucâ t
figura pe listele FBI-ului.
A stat paisprezece zile la închisoare, a primit o amendă de zece dolari
și-a plecat din Worcester într-o altă după -amiază ploioasă de noiembrie.
— M-am dus la New York și-am închiriat o cameră la un hotel de pe
Eighth Avenue, zise Perry. Aproape de 42nd Street. În cele din urmă , am
gă sit o slujbă de noapte. Eram bă iat bun la toate într-o pră vă lie cu articole
ieftine. Chiar acolo, pe 42nd Street, aproape de un bufet-automat. Unde și
mâ ncam, când mâ ncam. În trei luni nu m-am îndepă rtat niciodată de
Broadway. Mai întâ i că n-aveam haine ca lumea. Doar țoale din vest, blugi și
cizme. Deși acolo, pe 42nd Street, nu-i pasă nimă nui, poți purta orice. De
câ nd sunt n-am mai vă zut atâ ția ciudați ca acolo.
A petrecut toată iarna în acel cartier urâ t, luminat de neoane, puțind a
floricele, a hotdogi și a oranjadă . Apoi, într-o frumoasă dimineață de martie,
tocmai la începutul primă verii, își amintește:
— M-au trezit doi tică loși de la FBI. M-au arestat la hotel și, zbang, m-
au extră dat în Kansas. La Phillipsburg. În aceeași închisoare dră guță .
118
 M-au ră stignit în toată regula – spargere, evadare, furt de mașini. Am
luat între cinci pâ nă la zece ani. În închisoarea din Lansing. După ce-am stat
acolo o vreme, i-am scris tatei. L-am înștiințat de cele întâ mplate. I-am scris
și Barbarei, sora mea. Acum, după atâ ția ani, nu-i mai aveam decâ t pe ei.
Jimmy s-a sinucis. Fern s-a aruncat pe fereastră . Mama a murit. A murit
acum opt ani. Toți s-au dus în afară de tata și de Barbara.
În gră mada de lucruri triate pe care Perry n-ar fi vrut să le lase în
camera hotelului din Mexico City se gă sea și o scrisoare de la Barbara.
Scrisoarea, așternută citeț și plă cut, era datată 28 aprilie 1958, pe vremea
câ nd destinatarul era închis de aproximativ doi ani:

Dragă frate,
Am primit astă zi cea de-a 2-a scrisoare și iartă -mă că n-am scris mai
curâ nd. Vremea pe aici, ca și la tine, se încă lzește tot mai mult și poate că am
astenie de primă vară , dar o să încerc să mă pun pe picioare. Prima ta
scrisoare a fost foarte neliniștitoare, cum sunt sigură c-ai bă nuit și tu, dar nu
din pricina asta nu ți-am scris, e adevă rat că sunt ocupată cu copiii și mi-e
greu să gă sesc timp să stau jos, să mă adun și să -ți ră spund, că ci de mult
vreau să -ți scriu. Donnie a învă țat să deschidă ușile și să se cațere pe scaune
și alte mobile și sunt tot timpul îngrijorată să nu cadă .
Reușesc să las copiii să se joace din câ nd în câ nd în curte, dar trebuie
să mă duc mereu la ei, fiindcă se pot ră ni dacă nu sunt atentă . Dar nimic nu
ține la nesfâ rșit și știu c-o să -mi pară ră u câ nd o să înceapă să alerge pe
lâ ngă casă și n-am să știu ce fac. Uite câ teva mă sură tori, dacă te interesează :
Înă lțimea
Greutatea
Numă r pantofi
Freddie
92 cm
13 kg 1/2
24 îngust
Baby
94 cm
14 kg 3/4
24 1/2 îngust
Donnie
86 cm
13 kg
23 larg
119
 Îți poți da seama că Donnie a crescut destul de mare la cincisprezece
luni, are șaisprezece dinți și o personalitate sclipitoare, toți îl iubesc. Poartă
aceeași mă sură la haine ca Baby și Freddie, doar pantalonii îi sunt încă prea
lungi.
Am să încerc să -ți scriu câ t mai pe larg, așa că probabil o să mă
întrerup de multe ori, acum, de pildă , e timpul să -i fac baie lui Donnie, pe
Baby și pe Freddie i-am îmbă iat azi-dimineață , fiindcă -i tare frig astă zi și i-
am ținut în casă . Revin îndată …
În ce privește bă tutul la mașină … Mai întâ i… nu pot să mint, nu bat ca o
dactilografă . Folosesc de la 1 la 5 degete și deși mă apuc de treabă și reușesc
să -l ajut pe Fred cel Mare la afacerile lui, îmi trebuie 1 oră ca să bat ceea ce
alteia mai pricepute i-ar lua probabil 15 minute. Vorbesc serios, n-am nici
timpul și nici voința să învă ț să bat ca o dactilografă de meserie. Mă gâ ndesc
însă ce minunat e că ai stă ruit și-ai ajuns să bați atâ t de bine la mașină .
Sunt convinsă că toți ne adaptă m foarte ușor (Jimmy, Fern, tu și eu) și
avem cu toții un simț artistic de bază … printre altele. Chiar și mama și tata
aveau talent.
Cred sincer că niciunul dintre noi nu trebuie să condamne pe nimeni
pentru ce-a fă cut fiecare cu viața lui personală . S-a dovedit că de la 7 ani, cei
mai mulți dintre noi atingem vâ rsta judecă ții… asta însemnâ nd că la această
vâ rstă înțelegem și cunoaștem diferența dintre bine și ră u. Firește, mediul
joacă un rol extrem de important în viața noastră , mă nă stirea în cazul meu,
și îi sunt recunoscă toare pentru influența ei. În cazul lui Jimmy, el era cel
mai puternic dintre noi toți. Ț in minte că lucra și se ducea la școală fă ră să -l
îndemne nimeni, și chiar avea VOINȚ A să ajungă cineva.
N-o să știm niciodată motivele pentru întâ mplarea din urmă , de ce a
fă cut ce a fă cut, dar mă doare încă de câ te ori mă gâ ndesc la asta. Așa o
pierdere. Dar avem un control atâ t de slab asupra slă biciunilor noastre
omenești și asta e valabil și pentru Fern și alte sute de mii de oameni,
inclusiv noi, fiindcă toți avem slă biciuni. În cazul tă u, nu știu care e
slă biciunea ta dar chiar cred că NU-I NICIO RUȘ INE SĂ AI FAŢA MURDARĂ –
E O RUȘ INE S-O ȚII MURDARĂ .
Cu toată sinceritatea și dragostea pentru tine, Perry, pentru că tu ești
singurul meu frate în viață și unchiul copiilor mei, nu pot să spun sau să simt
că atitudinea ta față de tata sau de închisoare e justificată sau normală . Dacă
o să te înfurii, mai bine liniștește-te, fiindcă îmi dau seama că niciunul din
noi nu primește criticile cu bucurie și e firesc să ai un oarecare resentiment
pentru cel care te critică , așa că mă aștept la una din două : a) să nu mai

120
primesc nicio veste de la tine sau b) să -mi trimiți o scrisoare în care să -mi
spui deschis ce crezi despre mine.
Sper să mă înșel și sper sincer că această scrisoare o să te pună pe
gâ nduri și că o să încerci să înțelegi… ce simt și alții. Te rog să înțelegi că -mi
dau seama că nu sunt o autoritate în materie și nici nu mă fă lesc cu cine știe
ce inteligență sau educație, dar am convingerea că sunt o persoană normală ,
dispunâ nd de putere de judecată și de voința de a-mi tră i viața după legile
lui Dumnezeu și ale oamenilor. La fel de adevă rat este că și eu „am decă zut”
uneori, cum e și firesc, fiindcă , așa cum ți-am spus, sunt om și deci am
slă biciuni omenești, dar trebuie să afirm din nou că nu-i o rușine să ai fața
murdară , e o rușine s-o ții murdară . Nimeni nu-i mai conștient decâ t mine de
lipsurile și greșelile mele, așa că nu te mai plictisesc.
Acum, în primul râ nd și cel mai important, tata nu-i ră spunză tor de
faptele tale rele, nici de cele bune. Ceea ce ai fă cut, bine sau ră u, te privește.
După câ te știu, ți-ai tră it viața exact cum ți-a plă cut, fă ră să -ți pese de
împrejură ri sau de cei care te-au iubit, de cei care ar putea suferi din cauza
ta. Fie că -ți dai sau nu seama, condamnarea ta la toți anii aceștia de
închisoare e stâ njenitoare atâ t pentru mine, câ t și pentru tata, nu din pricina
actelor tale, ci fiindcă n-ai ară tat niciun semn de regret SINCER și nu pari să
ai vreun dram de respect față de vreo lege, față de oameni sau față de
altceva. Scrisoarea ta sugerează că vinovat de faptele tale ar fi altcineva,
niciodată tu. Recunosc că ești inteligent, că ai un vocabular excelent și sunt
convinsă că ești în stare să înfă ptuiești orice îți propui, și mai ales să -l
înfă ptuiești bine, dar ce vrei în fond să înfă ptuiești? Ai de gâ nd să muncești
și să depui un efort cinstit ca să realizezi ce ți-ai propus? Nimic bun nu vine
fă ră efort, sunt sigură c-ai auzit asta de multe ori, dar nu-ți strică s-o mai
auzi o dată .
Iar de vrei să știi adevă rul despre tata, află că îl doare inima din cauza
ta. Ar da orice să te poată scoate de acolo, să -și recapete fiul, dar mă tem că
dacă ai putea, i-ai face și mai mult ră u. Nu se simte bine, e tot mai bă trâ n și,
cum se zice, nu mai e în puteri. A greșit uneori, își dă seama, dar indiferent
ce-a fă cut și unde s-a dus, și-a împă rțit viața și bucuriile cu tine și n-a vrut s-
o facă pentru nimeni altul. Să nu crezi că vreau să spun că -i datorezi
recunoștință eternă sau viața, dar îi datorezi RESPECT și DECENȚ Ă . Eu, una,
sunt mâ ndră de tata. Îl iubesc și îl respect fiindcă e tată l meu și-mi pare ră u
că s-a hotă râ t să tră iască ca un Lup Singuratic împreună cu fiul să u, că ci
altfel ar fi putut tră i cu noi, să se bucure de dragostea noastră , în loc să stea
singur în rulota lui și să tâ njească , să te aștepte singur pe tine, fiul lui. Îmi fac
griji din pricina lui și câ nd spun că îmi fac griji, mă gâ ndesc și la soțul meu,
121
fiindcă soțul meu îl respectă pe tata. Pentru că e BĂ RBAT. E adevă rat că tata
n-are cine știe ce educație, dar la școală nu învă ță m decâ t să recunoaștem
cuvintele și să scriem corect, dar aplicarea acestor cuvinte în viața reală
înseamnă altceva, pe care numai VIAȚ A TRĂ ITĂ DIN PLIN ni-l poate oferi.
Tata și-a tră it viața și tu dovedești ignoranță dacă spui că -i needucat și
incapabil să înțeleagă „sensul științific” etc. al problemelor vieții. O mamă e
totuși singura persoană care știe să ia durerea copilului ei cu un să rut –
explică tu asta în termeni științifici.
Îmi pare ră u că ți-am spus-o așa de din scurt, dar trebuia să -mi exprim
punctul de vedere. Îmi pare ră u că această scrisoare va fi cenzurată [de
autorită țile închisorii] și sper sincer că râ ndurile mele n-o să prejudicieze o
eventuală eliberare, dar simt c-ar trebui să -ți dai seama și să afli ce durere
cumplită ai provocat. Tata contează cel mai mult, că ci eu m-am dedicat
familiei mele, dar tu ești singurul pe care-l iubește tata, ești, pe scurt,
„familia” lui. Ș tie, firește, că și eu îl iubesc, dar știi bine, legă tura dintre noi
nu e prea strâ nsă .
N-ai de ce să fii mâ ndru de purtarea ta și va trebui să te obișnuiești cu
ideea că trebuie să -ți ispă șești pedeapsa și poți s-o faci, dar nu cu atitudinea
ta, cu sentimentul că toți sunt proști, needucați și neînțelegă tori. Ești o ființă
umană cu liber arbitru. Ceea ce te ridică deasupra animalelor. Dar dacă ai să -
ți tră iești viața fă ră simțire și fă ră milă față de aproapele tă u, ești asemenea
animalelor, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, iar fericirea și liniștea
sufletească nu se realizează tră ind astfel.
Câ nd vine vorba de responsabilitate, nimeni nu și-o dorește, dar cu
toții suntem responsabili față de comunitatea în care tră im și față de legile
ei. Câ nd va veni vremea să -ți asumi ră spunderea unui că min, a copiilor și a
unui serviciu, atunci se va naște Bă rbatul din copil – că ci evident că poți să -ți
dai seama ce haos ar deveni lumea dacă toți care tră iesc în mijlocul ei ar
spune: „Vreau să fiu un ins izolat, fă ră ră spunderi, să pot spune liber ce
gâ ndesc și să fac cum mă taie capul”. Suntem liberi să vorbim și să acționă m
cum voim ca indivizi – cu condiția ca „libertatea” Vorbirii și a Faptelor să nu
dă uneze celor din jur.
Reflectează la toate astea, Perry. Ai o inteligență peste medie, dar, într-
un fel, judecata ta e greșită . Poate de vină sunt încercă rile din închisoare.
Orice-ar fi, ține minte, numai tu ești ră spunză tor și numai și numai de tine
depinde să depă șești această etapă a vieții tale. Sper să am vești de la tine în
curâ nd.
Cu dragoste și rugă ciuni,
Sora și cumn. tă u,
122
 Barbara & Frederick & familia

Pă strâ nd scrisoarea și adă ugâ nd-o colecției de obiecte prețioase, Perry

nu acționase din dragoste. Nici vorbă de așa ceva. O „detesta” pe Barbara și
chiar cu o zi mai înainte îi spusese lui Dick: „Nu regret decâ t că nu se gă sea și
soră -mea în casa aia”. (Dick râ sese și-i mă rturisise o dorință asemă nă toare:
„Mă tot gâ ndesc ce m-aș fi distrat dacă a doua mea nevastă s-ar fi aflat acolo.
Ea și toată familia ei blestemată ”.) Nu, Perry aprecia scrisoarea numai
fiindcă prietenul lui din închisoare, Willie-Jay, „superinteligentul”, îi scrisese
o „analiză foarte pă trunză toare” pe două pagini bă tute la mașină , sub titlul:
„Impresii culese din scrisoare”:
IMPRESII CULESE DIN SCRISOARE
1) Câ nd a început această scrisoare, a fă cut-o cu intenția de a
demonstra compasiunea și principiile creștine. A fă cut, cu alte cuvinte, astfel
ca ră spuns la scrisoarea ta, care pare s-o fi iritat, așa că s-a decis să întoarcă
celă lalt obraz, sperâ nd că te va face să -ți regreți scrisoarea și să intri în
defensivă în scrisoarea ta viitoare.
Cu toate acestea, puțini reușesc să demonstreze cu succes un principiu
al eticii comune atunci câ nd spiritul de discernă mâ nt e infectat de
sentimentalism. Sora ta tră dează această lipsă , că ci cu câ t scrisoarea
înaintează , judecata ei lasă locul temperamentului, gâ ndurile îi sunt bune,
lucide, rodul inteligenței, dar nu al unei inteligențe obiective și impersonale.
O minte condusă de reacții sentimentale la amintiri și frustră ri. În
consecință , oricâ t ar fi de înțelepte dojenile, ele nu reușesc să te convingă să
acționezi, decâ t jignind-o în urmă toarea ta scrisoare. Începe astfel un ciclu
care nu poate culmina decâ t cu mai multă supă rare și amă ră ciune.
2) E o scrisoare prostească , dar nă scută din erori omenești.
Scrisoarea ta că tre ea, ca și ră spunsul ei dau greș în obiectivele lor.
Scrisoarea ta a reprezentat o încercare de a-i explica concepția ta de viață ,
așa cum te-a afectat în mod firesc. Era menită să fie înțeleasă greșit sau prea
literal, pentru că ideile tale se opun prea mult convenționalismului. Ce poate
fi mai convențional decâ t o gospodină cu trei copii „dedicată ” familiei???
Ce poate fi mai firesc decâ t să urască o persoană neconvențională ?
Convenționalismul conține o imensă ipocrizie. Orice persoană
rezonabilă își dă seama de acest paradox. Câ nd însă ai de-a face cu oameni
convenționali, e mai bine să -i tratezi ca și cum n-ar fi ipocriți. Nu-i o
chestiune de sinceritate față de propriile tale pă reri.
E o problemă de compromis, ca să poți ră mâ ne un individ liber de
continua amenințare a constrâ ngerilor convenției. Scrisoarea ei nu reușește
123
să te convingă , pentru că ea nici nu-și poate închipui adâ ncimea problemelor
cu care te confrunți, nu poate sonda presiunile impuse de mediu, frustrarea
intelectuală și tendința crescâ ndă spre izolare.
3) Ea simte că :
a) Ești prea predispus la autocompă timire.
b) Ești prea calculat.
c) Că , de fapt, nu meriți să -ți scrie o scrisoare de opt pagini câ nd e
prinsă de treburile ei casnice.
4) La pagina 3 scrie: „Cred sincer că niciunul dintre noi nu trebuie să
condamne pe cineva” etc. Ia astfel apă rarea acelora care au influențat-o în
anii ei de formare. Dar oare acesta e întreg adevă rul? E soție și mamă .
Respectabilă și mai mult sau mai puțin scutită de griji. E ușor să ignori ploaia
dacă ai pe tine un impermeabil. Dar cum s-ar simți dacă ar fi silită să se
prostitueze pe stradă ca să -și câ știge existența? Ar fi la fel de atotiertă toare
față de oamenii din trecutul ei? Absolut deloc. Nimic mai obișnuit decâ t să
simți că alții participă la eșecurile tale, așa cum e o reacție comună să -i uiți
pe cei cu care ți-ai împă rțit succesele.
5) Sora ta îl respectă pe tată l tă u. O roade de asemenea faptul că ai fost
preferatul lui. Gelozia ei îmbracă o formă mai subtilă în această scrisoare.
Printre râ nduri se ridică o întrebare: „L-am iubit pe tata și-am încercat să
tră iesc astfel încâ t să fie mâ ndru că mă are ca fiică . A trebuit să mă
mulțumesc cu firimituri din dragostea lui. Fiindcă te iubește pe tine și de ce
să fie așa?”.
Evident, în decursul anilor, tată l tă u a abuzat, prin scrisori, de firea
sentimentală a surorii tale. Ea a zugră vit un tablou care îi justifică pă rerea
asupra lui – un dezmoștenit al sorții, blestemat să aibă un fiu
nerecunoscă tor, asupra că ruia și-a revă rsat toată dragostea și atenția,
pentru a fi, în schimb, tratat infam de că tre acesta.
La pagina 7 spune că -i pare ră u că scrisoarea ta o să fie cenzurată . De
fapt, nu-i pare ră u deloc. E încâ ntată că trece pe la cenzor. Fă ră să -și dea
seama, a scris-o cu acest cenzor în minte, sperâ nd să -i insufle ideea că
familia Smith e într-adevă r un grup în bună stare. Vă rog, nu ne judecați pe
toți după Perry.
Câ t privește mama care liniștește copilul cu un să rut. Asta-i o formă
feminină de sarcasm.
6) I-ai scris deoarece:
a) O iubești, într-un anume fel.
b) Simți nevoia unui contact cu lumea din afară .
c) Te poți folosi de ea.
124
 Prognoza: Corespondența dintre tine și sora ta n-are niciun rost, în
afară de o funcție strict socială . Abordează în scrisorile tale teme pe mă sura
puterii ei de înțelegere. Nu-ți dezvă lui concluziile intime.
Nu o pune în defensivă și nu-i îngă dui să te pună în defensivă .
Respectă limitele înțelegerii ei față de intențiile tale și nu uita că o
deranjează dacă îl critici pe tată l tă u. Fii consecvent în atitudinea ta față de
ea și nu-i întă ri impresia că ești slab, nu fiindcă ai avea nevoie de bună voința
ei, ci pentru că te poți aștepta la mai multe scrisori de genul ă sta și ele nu fac
decâ t să -ți întă rească instinctele antisociale, deja primejdioase.
SFÂ RȘ IT
În timp ce Perry continua să trieze și să aleagă , maldă rul de obiecte pe
care le considera prea prețioase pentru a se despă rți de ele chiar și
temporar lua proporții amețitoare. Dar ce să facă ? Nu putea risca să piardă
medalia de bronz câ știgată în Coreea sau diploma de liceu (eliberată de
Consiliul Educației din Leavenworth, deoarece în perioada petrecută la
închisoare își reluase studiile demult abandonate). Nu-i venea nici să riște să
piardă un plic doldora de fotografii, mai ales de-ale lui, începâ nd cu un
portret ce-l reprezenta, mic și dră gă laș, pe vremea câ nd era în Marina
Comercială (pe dosul pozei mâ zgă lise „16 ani. Tâ nă r, fericit și nevinovat”) și
terminâ nd cu recentele fotografii din Acapulco.
Ș i mai erau aproape o sută de alte articole pe care se hotă râ se să le ia,
printre care se numă rau hă rțile de comori, albumul lui Otto cu schițe, două
carnete groase, din care cel mai gros constituia dicționarul lui personal, o
listă diversă , dispusă în ordine nealfabetică a cuvintelor pe care le considera,
„frumoase”, „utile” sau, cel puțin, „demne de reținut”. (Exemple de pe o
pagină : „tanatic = propriu morții; poliglot = versat în limbi stră ine; punițiune
= pedeapsă ; ignar = incult; atroce = groaznic de ră u; hagiofobie = frică
morbidă de locurile și obiectele sfinte; lapidicol = care tră iește sub pietre, ca
unii că ră buși orbi; dispatie = lipsă de simpatie, de sentiment față de ceilalți
oameni; psilozof = un individ care vrea să treacă drept filosof; omofagie =
mâ ncatul că rnii crude, ritul unor triburi să lbatice; a despuia = a jefui, a
pră da; afrodiziac = stupefiant care stimulează dorința sexuală ; megalodactil
= cu degetele anormal de mari; acluofobie = frica de întuneric”)
Pe coperta celui de-al doilea carnet, de a că rui scriere era atâ t de
mâ ndru, o notație plină de înflorituri buclate și feminine anunța că înă untru
se afla Jurnalul intim al lui Perry Edward Smith, lucru inexact, că ci nu era
câ tuși de puțin un jurnal, ci mai degrabă un fel de antologie cuprinzâ nd
informații obscure („La fiecare cincisprezece ani, planeta Marte se apropie
mai mult de noi. Anul 1958 e un an de mare apropiere”), poeme și citate
125
literare („Nimeni nu-i o insulă de sine stă tă toare”) și pasaje din ziare și că rți,
parafrazate sau citate. De pildă :
Am numeroși cunoscuți, dar prieteni puțini; aceia care mă cunosc bine
sunt și mai puțini.
Am auzit că se vinde o nouă otravă de șoareci. Extrem de puternică ,
fă ră miros, fă ră gust, e atâ t de complet absorbită de organism, încâ t nu lasă
nicio urmă care ar putea fi descoperită într-un cadavru.
Dacă mi se cere să țin o cuvâ ntare: „Nu-mi amintesc în ruptul capului
ce-aveam de gâ nd să spun. Cred că niciodată n-au mai existat atâ ția oameni
direct responsabili pentru starea mea de imensă bucurie. E un moment
minunat și rar și vă ră mâ n, desigur, îndatorat.
Vă mulțumesc!”
Am citit un articol interesant în numă rul din feb. al revistei De la
bărbat la bărbat: „Mi-am croit drum cu cuțitul pâ nă la o mină de diamante”.
„E aproape imposibil ca un om care se bucură de libertate, cu toate
prerogativele ei, să -și dea seama ce înseamnă să fie lipsit de acea libertate”.
Erle Stanley Gardner3
„Ce e viața? E lumina unui licurici în noapte. E ră suflarea unui bizon în
miez de iarnă . E ca umbra plă pâ ndă ce se întinde peste iarbă și se pierde în
amurg”. Că petenia indiană Ghiară -de-Corb din tribul Blackfoot.
Ultima însemnare era scrisă cu cerneală roșie și încadrată cu
ornamentații stelare, desenate cu cerneală verde. Antologul dorea să
sublinieze „semnificația ei personală ”. „O ră suflare de bizon în miez de
iarnă ” evoca exact pă rerile lui despre viață . De ce să -și bată capul?
De ce „să asude”? Omul era un nimic, o ceață , o umbră absorbită de alte
umbre.
Dar, la dracu’, oricum îți bați capul, faci planuri, și îți rozi unghiile, te
neliniștește anunțul direcției hotelului: „SU DÍA TERMINA A LAS 2 P.M.”
— Dick, m-auzi? E aproape unu, zise Perry.
Dick se trezise. Mai mult decâ t atâ t: fă cea dragoste cu Inez. Ș i ca și câ nd
ar fi recitat o rugă ciune, Dick șoptea neîncetat: „E bine, scumpo?
E bine?”. Dar Inez, care fuma, ră mâ nea tă cută . În noaptea trecută , câ nd
Dick o adusese în cameră și îi spusese lui Perry că Inez o să doarmă acolo,
Perry, deși dezamă git, acceptase, dar dacă își închipuiau că purtarea lor îl
excita sau că i se pă rea altceva decâ t o „plictiseală ”, se înșelau. Cu toate
acestea, lui Perry îi pă rea ră u de Inez. Era o „copilă fă ră minte”, își închipuia

3
Autor american de romane poliţiste (n. t.).

126
că Dick are într-adevă r de gâ nd să se însoare cu ea, habar n-avea că
intenționa să pă ră sească
Mexicul chiar în după -amiaza aceea.
— E bine, fetițo, e bine?
— Pentru Dumnezeu, Dick, spuse Perry. Gră bește-te, n-auzi? Trebuie
să eliberă m camera la două .

Era într-o sâ mbă tă , se apropia Cră ciunul, iar pe Main Street circulația
devenise foarte anevoioasă . Prins în mijlocul ei, Dewey își ridica privirea
spre ghirlandele de vâ sc atâ rnate deasupra stră zii, împletituri verzi, aranjate
festiv și împodobite cu clopoței de hâ rtie stacojie, și își aminti că nu
cumpă rase niciun cadou pentru soție sau copii, își alunga automat din minte
toate problemele care nu aveau legă tură cu cazul Clutter. Marie și mulți
dintre prietenii lor începuseră să se mire de intensitatea acestei idei fixe.
Un prieten bun, tâ nă rul avocat Clifford R. Hope Jr. îi spusese pe șleau:
— Îți dai seama ce se petrece cu tine, Al? Nu pricepi că nu vorbești
decâ t de crimă ?
— Bine, dar nu mă pot gâ ndi decâ t la asta, ră spunse Dewey. Există o
șansă ca tocmai câ nd discut acest subiect să dau peste un lucru la care nu m-
am gâ ndit înainte. Vreun unghi nou. Sau poate că -ți vine ție vreo idee. Ce
dracu’, Cliff, ce viață crezi c-o să duc dacă afacerea nu se lă murește? Mulți
ani de-acum înainte o să tot verific indicii și de fiecare dată câ nd se ține un
proces criminal, oriunde în Statele Unite, va trebui să mă reped acolo, să
cercetez, să vă d dacă nu are, mă car pe departe, elemente asemă nă toare,
dacă nu-i vreo legă tură posibilă .
Ș i nu numai asta. Adevă rul e c-am ajuns să simt că -i cunosc pe Herb și
pe-ai lui mai bine decâ t s-au cunoscut ei vreodată . Mă obsedează .
Cred c-o să mă obsedeze veșnic. Pâ nă aflu ce s-a petrecut.
Din cauza pasiunii lui Dewey pentru această enigmă , devenise
neobișnuit de neatent. Doar în dimineața aceea Marie îi spusese: Te rog, te
rog, fii așa de dră guț și nu uita să … Dar nu-și mai amintea sau nu-și aminti
pâ nă câ nd, scă pat de goana îndatoririlor și a cumpă ră turilor și gră bindu-se
spre casă cu mașina pe șoseaua 50, spre Holcomb, trecu prin dreptul
cabinetului veterinar al doctorului I.E. Dale. Desigur. Soția îi ceruse să nu
uite s-aducă acasă pisica familiei, pe Courthouse Pete. Pete, un motan tigrat
de șapte kile, era un personaj bine-cunoscut la Garden City prin ră zboinicia
lui, ceea ce reprezenta motivul prezentei internă ri în spital. Pierduse o luptă
cu un buldog care îl lă sase cu niște ră ni ce necesitau cusă turi și antibiotice.

127
 Eliberat de doctorul Dale, Pete se întinse pe scaunul din faţă din
automobilul stă pâ nului să u și toarse tot drumul pâ nă la Holcomb.
Detectivul se îndreptă spre ferma River Valley, dar cum dorea să bea
ceva cald, o ceașcă de cafea fierbinte, se opri la restaurantul Hartman.
— Ce faci, frumosule? zise doamna Hartman. Cu ce te pot servi?
— Doar cafea, doamnă .
— Mă înșel eu sau ai slă bit mult? îi spuse ea pe câ nd îi turna o ceașcă
de cafea.
— Destul de mult.
De fapt, în ultimele trei să ptă mâ ni, Dewey dă duse jos nouă kilograme.
Costumele atâ rnau pe el, de parcă le-ar fi împrumutat de la un prieten
vâ njos, iar fața, care îi tră da rareori profesia, era de nerecunoscut. Ar fi
putut fi chipul unui ascet, absorbit de studii oculte.
— Cum te simți?
— Grozav.
— Ară ți îngrozitor.
N-avea ce-i ră spunde. Nu ară ta totuși mai ră u decâ t ceilalți agenți ai
Biroului de Investigații din Kansas, Duntz, Church și Nye. Hotă râ t, el era mai
în formă decâ t Harold Nye, care, deși avea gripă și temperatură , venea zilnic
la birou. Acești patru oameni obosiți verificaseră vreo șapte sute de indicii și
zvonuri. Dewey, de pildă , își irosise două zile obositoare și inutile ca să dea
de urma perechii fantomă , a celor doi mexicani, care după cum jura Paul
Helm, îl vizitaseră pe domnul Clutter în ajunul crimei.
— Mai vrei o ceașcă de cafea, Alvin?
— Nu, mulțumesc, doamnă .
Dar doamna Hartman îi și adusese ibricul:
— E în contul restaurantului, șerifule. După cum ară ți, ai nevoie de
cafea.
La o masă într-un colț, doi argați cu favoriți jucau table. Unul din ei se
ridică și se apropie de tejgheaua unde stă tea Dewey.
— E adevă rat ce-am auzit? întrebă el.
— Depinde.
— C-ai prins un individ? Ră tă cea prin casa familiei Clutter? El e
vinovatul. Asta am auzit.
— Cred c-ai auzit greșit, amice. Da, domnule, chiar așa.
Deși trecutul lui Jonathan Adrian Daniel, reținut la închisoarea din
ținut sub acuzația că s-a gă sit ascunsă la el o armă , cuprindea și o perioadă
de detenție ca bolnav mintal la spitalul de stat din Topeka, elementele

128
adunate de anchetatori ară tau că în ce privește afacerea Clutter, nu era
vinovat decâ t de o curiozitate nefericită .
— Ei bine, dacă nu-i el, atunci de ce dracu’ nu l-ați gă sit pe adevă ratul
vinovat? Am o groază de muieri acasă care nu mai vor să se ducă singure
nici la closet.
Dewey se obișnuise cu astfel de invective. Acum erau parte din viața
lui. Bă u și cealaltă ceașcă de cafea, oftă și zâ mbi.
— Ce dracu’, doar nu glumesc. Vorbesc serios. De ce nu arestați pe
cineva? De-asta sunteți plă tiți.
— Tacă -ți gura cu ră ută țile tale, zise doamna Hartman. Suntem toți în
aceeași situație. Alvin muncește câ t poate.
Dewey îi fă cu cu ochiul.
— Explicați-i, doamnă . Ș i vă ră mâ n foarte recunoscă tor pentru cafea.
Muncitorul așteptă ca ținta atacurilor sale să ajungă la ușă , apoi trase o
ultimă salvă :
— Dacă mai candidezi vreodată la postul de șerif, să nu te bizui pe
votul meu, fiindcă n-o să -l primești.
— Gata cu ră ută țile, îi spuse iară și doamna Hartman.
De la ferma River Valley și pâ nă la restaurantul Hartman nu-i decâ t un
kilometru și jumă tate. Dewey se hotă rî să meargă pe jos. Îi plă cea să
hoină rească pe ogoare. În mod normal, o dată sau de două ori pe să ptă mâ nă ,
fă cea lungi plimbă ri pe pă mâ ntul să u, bucata neprețuită de prerie unde
sperase întotdeauna să -și ridice o casă , să cultive pomi și eventual să se
joace cu nepoțeii. Un vis pe care însă soția lui îl prevenise în ultima vreme că
nu-l mai împă rtă șește. Îi spusese că nici nu-i mai trece prin minte să
locuiască singură „acolo la țară , izolată ”. Dewey își dă dea seama că pâ nă și
dacă -i prindeau a doua zi pe criminali, Marie n-o să se ră zgâ ndească , de
vreme ce acești prieteni care locuiau într-o casă de țară izolată avuseseră
parte de o soartă îngrozitoare.
Firește, cei din familia Clutter nu erau primii oameni asasinați în
ținutul Finney sau chiar în Holcomb. Cetă țenii mai vâ rstnici din acea mică
așezare își amintesc de „evenimentele să lbatice” de acum mai bine de
patruzeci de ani, asasinarea lui Hefner. Doamna Saddie Truitt, septuagenara
poștă riță a să tucului, mama dirigintei Clare, relatează expert afacerea
devenită faimoasă :
— Era în august 1920. O caniculă ca în iad. Un tip pe nume Tunif lucra
la ferma de vite Finnup. Walter Tunif. Avea mașină , cum s-a dovedit mai
tâ rziu, furată . S-a aflat că -i dezertor de la Fortul Bliss, tocmai din Texas. Un
tică los, desigur, și mulți îl bă nuiau. Așa că într-o seară , șeriful, pe atunci
129
Orlie Hefner – ce voce plă cută avea, știați că fă cea parte din Corul Ceresc? –,
într-o seară s-a dus că lare pâ nă la ferma Finnup să -i pună lui Tunif câ teva
întrebă ri pe șleau. Era în trei august. O caniculă ca în iad. Rezultatul a fost că
Walter Tunif l-a împușcat pe șerif drept în inimă . Să rmanul Orlie a murit
încă înainte să atingă pă mâ ntul. Odată crima fă ptuită , blestematul a întins-o
pe unul din caii lui Finnup și-a luat-o spre ră să rit, de-a lungul fluviului. S-a
dus vestea și cale de mulți kilometri împrejur, oamenii au format un
detașament. Cam a doua zi dimineața l-au prins. Pe Walter Tunif. Nici n-a
mai apucat să zică bună ziua. Fiindcă bă ieții se înfuriaseră ră u de tot. Ș i-au
zburat plumbii câ t ai zice pește.
Primul contact al lui Dewey cu crima în ținutul Finney a avut loc în
1947. Evenimentul e înregistrat după cum urmează în fișele lui: „John
Carlyle Polk, un indian din tribul Creek, în vâ rstă de 32 de ani, domiciliat în
Muskogee, statul Oklahoma, a ucis-o pe Mary Kay Finley, o femeie albă în
vâ rstă de 40 de ani, chelneriță , cu domiciliul în Garden City, statul Kansas, 9-
05-1947”. O descriere banală și sumară a unui caz anchetat și rezolvat. Din
celelalte trei crime anchetate de Dewey, două erau limpezi (doi muncitori
feroviari jefuiseră și omorâ seră un fermier în vâ rstă la 1-11-1952; un soț
beat își bă tuse și-și că lcase nevasta în picioare pâ nă o omorâ se la 17-6-
1956), dar cel de-al treilea caz, așa cum a fost el redat odată într-o
conversație de că tre Dewey, nu era lipsit de unele tră să turi originale:
— Totul a început în parcul Stevens. Acolo unde se află o estradă
pentru orchestră , iar sub estradă un closet pentru bă rbați. Ei bine, un
individ pe nume Mooney se plimba prin parc. Era de prin Carolina de Nord,
un stră in în trecere prin oraș. În orice caz, s-a dus la closet și cineva l-a
urmă rit, un bă iat de prin împrejurimi, Wilmer Lee Stebbins, de două zeci de
ani. După aceea Lee a pretins întotdeauna că domnul Mooney i-ar fi fă cut
propuneri obscene. Ș i din cauza asta l-a jefuit pe domnul Mooney, l-a
doborâ t cu o lovitură , i-a bușit capul de cimentul podelei și fiindcă n-a reușit
să -l omoare așa, i-a vâ râ t capul în closet și-a tras apa pâ nă l-a înecat. Poate
că așa s-a și întâ mplat. Nimic nu explică însă ce-a fă cut Wilmer Lee după
aceea. Mai întâ i a îngropat cadavrul la câ țiva kilometri nord-est de Garden
City. A doua zi l-a dezgropat și l-a îngropat în altă parte, la două zeci și doi de
kilometri.
Ei bine, a ținut-o așa, tot îngropâ ndu-l și dezgropâ ndu-l. Parcă Wilmer
Lee ar fi fost un câ ine cu un os, nu voia să -l lase pe să rmanul domn Mooney
să se odihnească în pace. În cele din urmă , a să pat cu un mormâ nt mai mult.
L-a vă zut cineva.

130
 Înaintea misterului Clutter, cele patru cazuri citate reprezentau toată
experiența lui Dewey în cazuri de crimă , iar confruntarea lor cu cazul Clutter
pă rea un vâ nt aducă tor de ploaie pe lâ ngă un uragan.
Dewey vâ rî cheia în ușa din față a conacului Clutter. În casă era cald,
că ci încă lzirea nu fusese întreruptă , iar odă ile cu podele stră lucitoare,
mirosind a ceară parfumată cu lă mâ ie, pă reau doar temporar nelocuite. Ca și
cum ar fi fost duminică și familia s-ar fi putut întoarce în orice clipă de la
biserică . Deși moștenitoarele, doamna English și doamna Jarchow, luaseră
câ te un camion de haine și mobilă , casa nu pierduse încă aerul că acolo
locuiau ființe omenești. În salon, niște partituri cu melodia „Mergâ nd prin
lanul de secară ” stă teau încă deschise pe suportul pianului. În hol, o pă lă rie
cenușie de cowboy, pă tată de transpirație, pă lă ria lui Herb, atâ rna încă în
cuier. La etaj, în camera lui Kenyon, pe un raft deasupra patului, lentilele de
la ochelarii bă iatului mort stră luceau, ră sfrâ ngâ nd lumina.
Detectivul trecu dintr-o cameră în alta. Fă cuse de mai multe ori turul
casei. E adevă rat, se ducea acolo aproape zilnic și, într-un fel, se putea spune
că aceste vizite îi plă ceau, că ci locuința, spre deosebire de că minul să u sau
de biroul șerifului, cu harababura dină untru, era liniștită . Telefoanele, cu
firele încă tă iate, stă teau tă cute. Îl înconjura tă cerea adâ ncă a preriilor.
Putea să se așeze în balansoarul lui Herb din salon, să se legene și să
reflecteze. Câ teva dintre concluziile lui deveniseră de nezdruncinat: credea
că moartea lui Herb Clutter reprezentase obiectivul principal al criminalilor,
motivul fiind o ură patologică sau poate o combinație între ură și jaf și își
imagina că actul asasinilor fusese să vâ rșit comod, poate în ră stimpul de
două sau trei ore de la intrarea și ieșirea lor din casă . (Legistul, dr. Robert
Fenton, raportase o diferență apreciabilă între temperatura corpurilor
victimelor și, pe această bază , estimase că omorurile s-au petrecut în
urmă toarea ordine: doamna Clutter, Nancy, Kenyon și domnul Clutter). Pe
aceste date se întemeia convingerea lui că familia își cunoscuse foarte bine
ucigașii.
În timpul vizitei, Dewey se opri la fereastra de la etaj, că ci vă zu în
apropiere ceva care îi atrase atenția, o sperietoare pe miriștea de grâ u.
Sperietoarea avea o șapcă de vâ nă toare bă rbă tească și o rochie de bumbac
înflorat, decolorată de ploaie și de soare. (Desigur, o rochie veche de-a lui
Bonnie Clutter.) Vâ ntul flutura rochia și clă tina sperietoarea, ce pă rea o
ființă dansâ nd lugubru pe câ mpie în friguroasa lună decembrie. Iar lui
Dewey îi aminti vag de visul lui Marie. De curâ nd, într-o dimineață , Marie îi
servise micul dejun alandala, ouă cu zahă r și cafea cu sare, și dă duse vina pe
un „vis prostesc”, însă un vis pe care nici lumina zilei nu reușise să -l
131
împră știe. „Era așa de aievea, Alvin”, a spus ea, „aievea ca bucă tă ria asta.
Eram aici. În bucă tă rie. Pregă team masa de seară și deodată a intrat Bonnie
pe ușă . Purta un pulover albastru de angora și ară ta așa de dră guță și de
bună . I-am spus: O, Bonnie… Bonnie dragă … Nu te-am mai vă zut de câ nd cu
nenorocirea aceea. Nu mi-a ră spuns însă , s-a uitat doar la mine în felul ei
timid și n-am mai știut cum să continui.
Ce situație. Atunci i-am spus: Dragă , uite ce-i pregă tesc lui Alvin pentru
masa de seară . O supă groasă . Cu creveți și raci proaspeți. E aproape gata.
Gustă nițel. Ea însă n-a vrut să guste. A ră mas cu ochii ațintiți asupra mea.
Apoi, nu știu cum să -ți spun exact, a închis ochii, a început să -și clatine capul,
foarte încet, să -și frâ ngă mâ inile, foarte încet și să geamă sau să șoptească .
Nu înțelegeam ce Dumnezeu zice. Mi s-a rupt însă inima, niciodată nu mi-a
pă rut atâ t de ră u de cineva, și-am luat-o în brațe. I-am spus: Te rog, Bonnie!
Nu, draga mea, nu mai plâ nge! Dacă a fost vreodată cineva gata să se ducă la
Domnul, tu ai fost, Bonnie! N-am putut-o liniști. Clă tina mereu din cap, își
frâ ngea mâ inile, apoi am auzit ce zicea. Zicea: Să fii omorâ tă . Să fii omorâ tă .
Nu. Nu. Nimic nu-i mai ră u. Nimic nu-i mai ră u decâ t asta. Nimic”.

Era la amiază , în mijlocul deșertului Mojave. Perry, așezat pe un

geamantan de ratan, câ nta la muzicuță . Dick stă tea la marginea șoselei
negre, drumul național 66, și își pironise ochii pe întinderea pustie și
imaculată , ca și cum intensitatea privirii lui ar fi putut sili șoferii să apară
deodată . Puțini o fă ceau și niciunul nu se oprea să -i ia. Se oferise doar un
șofer de camion care mergea în Needles, statul California, dar Dick refuzase.
Nu era „combinația” pe care o doreau, el și Perry. Așteptau un că lă tor singur,
cu o mașină ca lumea și cu bani în portofel, un stră in pe care să -l jefuiască ,
să -l gâ tuie și să -l lase baltă în deșert.
În deșert, sunetul precede adeseori apariția. Dick auzi vibrațiile unei
mașini ce se apropia, dar nu se vedea încă . Perry le auzi și el. Își vâ rî
muzicuța în buzunar, își ridică geamantanul împletit (singurul lor bagaj,
burdușit și deformat de greutatea amintirilor lui Perry, plus trei că mă și,
cinci perechi de ciorapi albi, o cutie cu aspirine, o sticlă de tequila, o
foarfecă , un aparat de ras și o pilă de unghii. Restul obiectelor fuseseră
încredințate barmanului mexican sau expediate cu vaporul la Las Vegas) și
se ală tură lui Dick la marginea șoselei.
Urmă reau cu atenție. Mașina apă ru și crescu pâ nă deveni un automobil
albastru, marca Dodge, cu un singur pasager, un bă rbat chel și osos. Perfect.
Dick ridică mâ na și fă cu semn. Mașina încetini, iar Dick îi aruncă tipului un
zâ mbet larg. Mașina era câ t pe-aci să oprească , dar șoferul scoase capul pe
132
fereastră și îi mă sură de sus pâ nă jos. Impresia lă sată de cei doi era, firește,
alarmantă . După cincizeci de ore cu autobuzul de la Mexico City la Barstow,
în California, și după o jumă tate de zi de mers pe jos prin Mojave,
autostopiștii erau două siluete bă rboase, slabe și pline de praf. Mașina
acceleră brusc și luă viteză . Dick își fă cu mâ inile pâ lnie la gură și strigă :
— Ai noroc, tică losule!
Apoi râ se și își trase valiza în spinare. Nimic nu-l mai putea scoate cu
adevă rat din să rite, fiindcă , așa cum și-a amintit mai tâ rziu, era „nebun de
fericire că se întorsese în iubitele lui State”. Oricum, avea să vină un altul
într-o altă mașină .
Perry își scoase muzicuța (îi aparținea din ziua precedentă , de câ nd o
furase dintr-un magazin universal din Barstow) și câ ntă la ea primele
mă suri din melodia care devenise „muzica lor de marș”. Era una din
melodiile preferate ale lui Perry, care îl învă țase și pe Dick toate cele cinci
strofe. Cot la cot și potrivindu-și pașii, mergeau voios pe șosea și câ ntau:
— „Ochii mei vă zură slava Domnului ce se întoarse, că lcâ nd via în
picioare, ai mâ niei struguri storși.”
Prin tă cerea deșertului, ră sunau vocile lor aspre și tinere:
— „Slavă ! Slavă ! Aleluia! Slavă ! Slavă ! Aleluia!”

133
 III.
RĂSPUNSUL
Pe tâ nă r îl chema Floyd Wells, era scund și aproape fă ră bă rbie.
Încercase mai multe meserii, soldat, muncitor la o fermă , mecanic, hoț,
ultima aducâ ndu-i o condamnare de la trei la cinci ani în Penitenciarul de
Stat din Kansas. În seara zilei de marți, 17 noiembrie 1959, stă tea întins în
celula lui, cu o cască de radio la ureche. Asculta știrile, dar vocea crainicului
și monotonia evenimentelor din ziua aceea („cancelarul Konrad Adenauer a
sosit astă zi la Londra pentru discuții cu prim-ministrul Harold MacMillan…
Președintele Eisenhower s-a întreținut timp de șaptezeci de minute cu dr. T.
Keith Glennan asupra problemelor spațiale și asupra bugetului pentru
explorarea spațiului”) îl tră geau la somn. Somnolența i se risipi brusc câ nd
auzi:
„Agenții care anchetează tragica asasinare a familiei Herbert W. Clutter
au fă cut apel la public pentru orice informație care ar putea duce la
rezolvarea acestui caz enigmatic. Clutter, soția sa și cei doi copii ai lor au fost
gă siți uciși la ferma lor, lâ ngă Garden City, duminica trecută , dis-de-
dimineață . Au fost legați, reduși la tă cere cu leucoplast și împușcați în cap cu
o armă de calibrul 12. Anchetatorii oficiali își recunosc neputința de a
descoperi vreun motiv al crimei, considerată de Logan Sanford, directorul
Biroului de Investigații din Kansas, cea mai oribilă din istoria Kansasului.
Clutter, un agricultor proeminent și mai înainte delegatul lui Eisenhower pe
lâ ngă Comisia Federală de Credite pentru Ferme…”
Wells ră mase nă ucit. Așa cum avea să -și descrie mai tâ rziu reacția:
„Nu-mi venea să -mi cred urechilor”. Ș i totuși, avea toate motivele să
creadă , că ci cunoștea foarte bine atâ t familia asasinată , câ t și pe asasini.
Totul începuse cu multă vreme înainte, în urmă cu unsprezece ani, în
toamna lui 1948, câ nd Wells avea 19 ani.
— Hoină ream prin regiune, lucrâ nd pe unde gă seam, și-a amintit el.
Nu știu cum, dar m-am pomenit în vestul Kansasului. Aproape de
granița cu Colorado. Că utam de lucru și întrebam de colo-colo, câ nd am auzit
că poate era nevoie de un ajutor la River Valley, cum își numea ferma
domnul Clutter. Evident, m-a angajat. Am stat acolo, cred, vreun an, în orice
134
caz, toată iarna, și-am plecat fiindcă simțeam că înțepenesc într-un singur
loc. Doream să mă mișc. Nu m-am certat niciodată cu domnul Clutter. S-a
purtat frumos cu mine, cum se purta cu toți argații lui. De pildă , dacă
ră mâ neai fă ră bani înaintea salariului, îți dă dea întotdeauna cinci sau zece
dolari în avans. Plă tea bine și dacă meritai nu ezita să -ți dea prime. De fapt,
dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut, cel mai mult mi-a plă cut domnul
Clutter. Ș i toți ai lui. Doamna Clutter și cei patru copii. Câ nd i-am cunoscut
eu, cei mai mici, cei care au fost omorâ ți – Nancy și bă iețașul cu ochelari –,
erau mici, să tot fi avut cinci sau șase ani. Ceilalți doi – fata pe nume Beverly
și cealaltă , al că rei nume nu mi-l mai amintesc – erau la liceu.
O familie simpatică , într-adevă r simpatică . Nu i-am uitat niciodată . Am
plecat de-acolo prin 1949. M-am că să torit, am divorțat, m-au bă gat în
armată , s-au mai întâ mplat și altele, timpul a trecut, cum s-ar zice, și în 1959
– în iunie 1959, cam la zece ani de câ nd îl vă zusem ultima oară pe domnul
Clutter – am ajuns la închisoarea din Lansing. Pentru că spă rsesem un
magazin de electrocasnice. Voiam să fac rost de niște mașini electrice de
tuns iarba. Nu ca să le vâ nd. Aveam de gâ nd să încep o afacere cu închirieri
de mașini de tuns iarba. Mi-aș fi pus pe picioare o mică întreprindere
permanentă . Firește, nu m-am ales din toată treaba asta decâ t cu o
condamnare de la trei la cinci ani.
Dacă n-aș fi fost condamnat, nu l-aș fi întâ lnit pe Dick și poate că
domnul Clutter nu s-ar afla în mormâ nt. Dar așa s-a întâ mplat. Asta e.
Am apucat să -l cunosc pe Dick.
A fost primul cu care am împă rțit celula. Am stat împreună , cred, vreo
lună . Iunie și o parte din iulie. Ispă șea o sentință de trei pâ nă la cinci ani,
trebuia să fie eliberat condiționat în august. Discuta mult despre ce
intenționa să facă odată ieșit de la penitenciar. Spunea c-ar putea să se ducă
în Nevada, într-unul din orașele unde se află baze de rachete, să -și cumpere
o uniformă și să se dea drept ofițer de aviație.
Ca să poată plasa cecuri false. Asta era ideea care îi venise, mi-a spus
el. (Eu, unul, n-am gă sit-o grozavă . Era deștept, nu zic, dar nu credeam că
putea trece drept ofițer de aviație.) Altă dată a pomenit de Perry, prietenul
lui. Un tip pe jumă tate indian, cu care stă tuse în aceeași celulă . Ș i de
loviturile colosale pe care el și Perry o să le dea câ nd vor fi din nou
împreună . Nu l-am cunoscut pe Perry. Nu l-am vă zut niciodată . Plecase între
timp de la Lansing, fusese eliberat condiționat. Dar Dick mi-a spus
întotdeauna că dacă li se ivește prilejul unei lovituri într-adevă r grozave, se
putea bizui pe Perry Smith ca tovară ș.

135
 Nu-mi mai aduc aminte exact cum am pomenit prima oară de domnul
Clutter. Trebuie să fi fost pe câ nd discutam despre slujbe, despre diversele
mele slujbe. Dick era un mecanic auto priceput și se ocupase mai ales de
motoare. Odată însă a fost angajat să conducă ambulanța unui spital. S-a
lă udat cu asta. Ș i se mai lă uda cu surorile medicale, ce fă cuse cu ele în
ambulanță . În orice caz, eu, unul, i-am spus c-am muncit un an pe o moșie
imensă cu ogoare de grâ u, în Kansasul de vest. Pentru domnul Clutter. Dorea
să știe dacă domnul Clutter era bogat. Da, i-am ră spuns. Da, era bogat. De
fapt, i-am spus, domnul Clutter mi-a declarat odată că fă cuse plă ți de zece
mii de dolari într-o singură să ptă mâ nă . Adică , îl costa uneori pâ nă la zece
mii de dolari pe să ptă mâ nă să conducă o fermă ca a lui. Mai tâ rziu Dick nu
mai contenea cu întrebă rile despre familia aceea. Câ ți erau? Ce vâ rstă aveau
oare copiii acum? Cum ajungeai exact la casă ? Unde era situată ? Domnul
Clutter avea un seif? Nu neg, i-am spus că avea.
Fiindcă mi se pă rea că -mi amintesc de un fel de dulă pior sau seif, sau
așa ceva, chiar în spatele mesei de lucru din biroul domnului Clutter.
M-am pomenit că Dick plă nuiește cu voce tare cum să -l omoare pe
domnul Clutter. Spunea că el și Perry o să se ducă acolo, o să -i jefuiască și-o
să -i ucidă pe toți martorii, pe toți membrii familiei Clutter și pe oricine s-ar
întâ mpla să mai fie acolo. Mi-a descris vreo zece feluri de a-i lichida și cum el
și Perry o să -i lege bine și o să -i împuște.
I-am spus: „Dick, n-o să scapi niciodată pedeapsă ”. Dar, sincer vorbind,
nu pot să spun c-am încercat să -l conving să renunțe. Fiindcă nicio clipă nu
mi-a trecut prin minte că vorbește serios și c-o să -și pună planul în aplicare.
Credeam că sunt simple tră ncă neli. Cum se aud destule la Lansing. Ă sta-i
subiectul preferat: ce-o să facă fiecare câ nd o să iasă , spargerile, jafurile etc.
De cele mai multe ori, nu-i decâ t fanfaronadă . Nimeni nu le ia în serios. Iată
de ce, după cele auzite la cască , aproape nu-mi venea să cred. Ș i cu toate
astea era adevă rat. Se întâ mplase chiar cum zisese Dick.
Iată relatarea lui Floyd Wells, deși mai avea mult pâ nă să o facă . Se
temea că dacă ceilalți deținuți află că i-a spus ceva directorului, atunci viața
lui, cum a declarat chiar el, „n-ar mai fi valorat nici câ t un coiot mort”. A
trecut o să ptă mâ nă . Asculta mereu la radio, urmă rea reportajele din ziare și
într-unul din ele a citit că un ziar din Kansas, The Hutchinson News, oferea o
recompensă de o mie de dolari pentru orice informație care ducea la
prinderea și condamnarea persoanei sau a persoanelor vinovate de
asasinarea familiei Clutter. O veste interesantă , care aproape îl convinsese
pe Wells să vorbească . Se temea încă totuși foarte mult și nu numai de
ceilalți deținuți. Putea să aibă ghinionul ca autorită țile să -l acuze de
136
complicitate la crimă . La urma urmei, el îl orientase pe Dick spre ușa familiei
Clutter. Puteau, desigur, pretinde că avusese știință de intențiile lui Dick.
Oricum o priveai, situația lui era ciudată , iar scuzele lui discutabile. Așa că n-
a suflat o vorbă și s-au mai scurs încă zece zile. Decembrie a luat locul lui
noiembrie, iar anchetatorii au ră mas, după cum afirmau știrile tot mai
scurte din ziare (crainicii de la radio încetaseră să mai pomenească de caz),
la fel de nedumeriți, practic fă ră niciun indiciu, ca în dimineața tragicei
descoperiri.
Dar Wells știa. Curâ nd, chinuit de nevoia de a „spune cuiva”, s-a
destă inuit unui alt deținut.
— Un prieten deosebit. Un catolic. Un tip foarte religios. M-a întrebat:
Ei bine, ce-ai de gâ nd să faci, Floyd? Eu i-am ră spuns: Nu prea știu încă . Ce
credea el c-ar trebui să fac? A insistat să mă duc la autorită ți.
Mi-a spus că n-ar trebui să tră iesc cu o asemenea taină pe conștiință .
Ș i mi-a spus că mă pot duce să declar fă ră ca nimeni dină untru să afle
ceva. A zis că aranjează el. Așa că a doua zi a trimis vorbă directorului-
adjunct – i-a spus că vreau să ies „la apel”. I-a spus directorului-adjunct că
dacă mă cheamă în biroul lui sub un pretext oarecare, aș putea să -i spun
cine e ucigașul familiei Clutter. Evident, directorul-adjunct a trimis după
mine. Eram speriat, dar mi-am amintit de domnul Clutter și de faptul că nu-
mi fă cuse niciun ră u, că îmi dă duse de Cră ciun un mic portofel cu cincizeci
de dolari. Am vorbit cu directorul-adjunct. Apoi cu directorul. Ș i cu mine
încă acolo, în biroul directorului, el a ridicat receptorul…
Directorul Hand i-a telefonat lui Logan Sanford. Sanford a ascultat, a
pus receptorul în furcă , a dat mai multe ordine, apoi i-a telefonat personal
lui Alvin Dewey. În seara aceea, câ nd Alvin și-a pă ră sit biroul din tribunalul
de la Garden City, a luat cu el acasă un plic gros.
Câ nd Dewey a ajuns acasă , Marie se afla în bucă tă rie și pregă tea masa
de seară . De cum apă ru, Marie începu să -i povestească necazurile casnice.
Pisica familiei atacase cockerul de vizavi și se pare că -l ră nise ră u la un ochi.
Paul, bă iețelul lor de nouă ani, că zuse dintr-un copac. Era o minune că mai
tră ia. Iar bă iatul de doisprezece ani, omonimul lui Dewey, se dusese în curte
să dea foc la gunoi și iscase o vâ lvă taie care amenințase tot cartierul. Cineva,
nu se știe cine, chemase pompierii.
În timp ce soția lui îi relata aceste întâ mplă ri nefericite, Dewey își
turnă două cești de cafea. Deodată , Marie se opri în mijlocul unei fraze și se
holbă la el. Alvin se congestionase la față și Marie înțelese că îl stă pâ nește o
emoție violentă . Îi zise:
— Alvin dragă , ai vreo știre bună ?
137
 Fă ră să -i ră spundă , Dewey îi întinse plicul gros. Marie era udă pe
mâ ini. Se șterse, apoi se așeză la masa din bucă tă rie, își sorbi cafeaua,
deschise plicul și scoase dină untru fotografiile unui tâ nă r blond și a altuia
brunet, cu pielea smeadă , fotografii luate de poliție la arest. Două dosare pe
jumă tate codificate întovă ră șeau fotografiile. În cel al blondului citi:
Hickock, Richard Eugene, (WM) 28, KBI 97093; FBI 859 263A.
Adresa: Edgerton, Kansas. Data nașterii: 6-6-31. Locul nașterii: Kansas
City. Înă lțimea: 1,80. Greutatea: 80 kg. Pă rul: blond. Ochii: albaștri. Statură :
robustă . Tenul: rumen. Ocupația: vopsitor de mașini. Delictul: Escrocherie și
fraudă cu cecuri false. Eliberat condiționat la 13-8-59. DE: So K.C.K.
Cea de-a doua descriere era astfel:
Smith, Perry Edward (WM) 27-59. Locul nașterii: Nevada.
Înă lțimea: 1,63. Greutatea: 70 kg. Pă rul: brunet. Delictul: spargere și
evadare. Arestat (loc liber). De: (loc liber). Decizia: Trimis poliției de stat din
Kansas de Phillips Co. 5-10 ani. Închis la 14-3-56.
Eliberat condiționat la: 6-7-59.
Marie cercetă fotografiile lui Smith din față și profil: o figură arogantă ,
dură , deși nu în întregime, că ci tră da și un fel de rafinament ciudat.
Buzele și nasul pă reau frumos arcuite și își spuse că ochii, cu expresia
lor umedă și visă toare, sunt destul de dră guți, inteligenți, ca ai actorilor.
Inteligenți, dar și altfel: „ră i”. Deși nu atâ t de „ră i”, nu atâ t de respingă tori și
de „criminali” ca ai lui Hickock, Richard Eugene.
Marie, captivată de privirea lui Hickock, își aminti o întâ mplare din
copilă rie, pisica să lbatică pe care o vă zuse odată prinsă într-o cursă , și cum,
deși dorea să -i dea drumul, ochii pisicii, stră lucind de durere și ură , îi
izgoniseră mila și o umpluseră de groază .
— Cine sunt? îl întrebă ea.
Dewey îi relată spusele lui Floyd Wells și adă ugă la sfâ rșit:
— Ciudat. În ultimele trei să ptă mâ ni ne-am concentrat asupra acestui
unghi. Depistarea tuturor celor care au lucrat vreodată la ferma Clutter. Așa
cum s-a desfă șurat cazul, se pare c-am avut pur și simplu noroc. În câ teva
zile, am fi dat peste acest Wells. Am fi descoperit că -i la închisoare. Am fi
aflat atunci adevă rul. Poți să bagi mâ na-n foc.
— Poate că nu-i adevă rat, zise Marie.
Dewey și cei optsprezece oameni din serviciul lui cercetaseră sute de
indicii ce duseseră la rezultate nule, iar Marie spera să -l scutească de o nouă
dezamă gire, că ci o îngrijora să nă tatea lui. Starea lui nervoasă .
Slă bise mult. Ș i fuma șaizeci de țigă ri pe zi.
— Nu. Poate că nu, zise Dewey. Dar am o presimțire.
138
 Tonul lui o impresiona. Se uită din nou la fotografiile de pe masa din
bucă tă rie.
— Gâ ndește-te la el, spuse ea punâ nd un deget pe portretul din față al
tâ nă rului blond. Gâ ndește-te cum e să vezi ochii ă știa. Înaintâ nd spre tine.
Apoi vâ rî fotografiile la loc în plic.
— Mai bine nu mi le ară tai.
Mai tâ rziu, în aceeași seară , o altă femeie, într-o altă bucă tă rie, lă să din
mâ nă ciorapul pe care îl câ rpea, își scoase ochelarii cu rame de plastic și,
îndreptâ ndu-i spre vizitator, spuse:
— Sper c-o să -l gă siți, domnule Nye. Pentru binele lui. Avem doi bă ieți
și el e unul din ei, primul nostru nă scut. Îl iubim… Dar… O, am înțeles.
Am înțeles că nu și-ar fi luat tă lpă șița. Că n-ar fi fugit. Fă ră să spună o
vorbă cuiva… Tată lui sau fratelui să u. Decâ t dacă intra din nou în vreo
încurcă tură . De ce? De ce-o face?
Se uită prin camera mică și încă lzită de o sobă , la o siluetă slă bă noagă
dintr-un balansoar – Walter Hickock, soțul ei și tată l lui Richard Eugene. Un
om cu ochi spă lă ciți, resemnați și cu mâ ini aspre.
Câ nd vorbea, vocea îi ră suna de parcă ar fi folosit-o rareori.
— Bă iatul meu nu suferă de nimic, domnule Nye, zise domnul Hickock.
Un atlet remarcabil, întotdeauna în echipa de frunte a școlii.
Baschet! Baseball! Dick era întotdeauna vedeta echipei. Ș i un elev
foarte bun, cu zece la mai multe materii. Istorie. Desen tehnic. Câ nd a
terminat liceul, în iunie 1949, voia să meargă la universitate. Să studieze ca
să se facă inginer. Dar nu ne-am putut permite. Cu alte cuvinte, n-am avut
bani. N-am avut niciodată . Ferma noastră de aici, numai de două zeci și două
de hectare, de-abia ne ajută să tră im. Cred că lui Dick i-a pă rut ră u că nu s-a
dus la universitate. Prima slujbă a fost la Că ile Ferate Santa Fe, la Kansas
City. Câ știga șaptezeci și cinci de dolari pe să ptă mâ nă . Ș i-a închipuit că -i
destul ca să se poată că să tori, așa că el și Carol s-au luat. Ea n-avea decâ t
șaisprezece ani.
Iar el numai nouă sprezece. N-am crezut niciodată c-o să se aleagă ceva
din că să toria lor. Niciodată .
Doamna Hickock, o femeie durdulie, cu o față moale și rotundă ,
neurâ țită de o viață întreagă de trudă de dimineața pâ nă seara, îi reproșă :
— Trei bă ieți scumpi, nepoțeii noștri, uite cu ce s-au ales. Iar Carol e o
fată dră guță . Nu-i vina ei.
— El și Carol au închiriat o casă încă pă toare, continuă domnul Hickock,
și au cumpă rat o mașină scumpă – erau plini de datorii tot timpul. Deși Dick
ajunsese în curâ nd să câ știge destui bani ca șofer de ambulanță . Mai tâ rziu,
139
s-a angajat la compania Mark Buick, o mare societate din Kansas City.
Mecanic și vopsitor de mașini. Dar el și Carol duceau un trai prea risipitor,
cumpă rau mereu lucruri pe care nu și le puteau permite, iar Dick a început
să semneze cecuri fă ră acoperire. Sunt sigur și acum că motivul pentru care
s-a apucat de escrocherii a avut de-a face cu accidentul. S-a lovit la cap într-
un accident de mașină . După aceea n-a mai fost același om. Jocuri de că rți și
cecuri false. Nu știu să fi fă cut așa ceva înainte. Ș i tot pe atunci s-a încurcat
cu cealaltă fată . Cea pentru care a divorțat de Carol și care a devenit cea de-a
doua soție.
— Dick n-avea ce face, zise doamna Hickock. Ț ii minte în ce hal îl
stâ rnea Margaret Edna.
— Dacă te place o femeie, nu înseamnă să te lași prins în laț, spuse
domnul Hickock. Ei bine, domnule Nye, cred că știți despre el câ t știm și noi.
De ce a ajuns bă iatul nostru la închisoare. A stat la zdup șaptesprezece luni,
deși nu era vinovat decâ t că împrumutase o pușcă de vâ nă toare. Din casa
unui vecin. Nici nu-i trecea prin gâ nd s-o fure, nu-mi pasă deloc ce spune
lumea. Asta l-a distrus. Câ nd a ieșit de la Lansing, era un stră in pentru mine.
Nu mai puteai vorbi cu el.
Toată lumea era împotriva lui Dick Hickock, așa își închipuia el. Pâ nă și
cea de-a doua soție a lui l-a pă ră sit, a cerut divorțul câ nd el era la închisoare.
Cu toate astea, mai tâ rziu am crezut că -și va gă si un rost în viață . A lucrat la
atelierul de reparații auto al lui Bob Sands, la Olathe. Locuia aici, acasă ,
împreună cu noi, se culca devreme, nu-și că lca cuvâ ntul sub nicio formă . O
să vă spun, domnule Nye, eu nu mai am mult de tră it, am cancer și Dick știa,
știa cel puțin că sunt bolnav, și nu-i nicio lună de câ nd, chiar înainte să plece,
mi-a spus:
„Tată , n-ai fost deloc un tată ră u pentru mine. N-o să mai fac niciodată
nimic care să te supere”. Vorbea serios. Bă iatul ă sta are ceva bun în el. Dacă
l-ați fi vă zut vreodată pe un teren de fotbal, dacă l-ați fi vă zut vreodată
jucâ ndu-se cu copiii lui, nu v-ați îndoi de ce vă spun.
Doamne, aș vrea să -mi poată spune Cel de Sus, fiindcă eu nu știu ce s-a
întâ mplat.
— Eu, una, știu, ră spunse soția lui, reluâ ndu-și câ rpitul, dar lacrimile o
siliră să se oprească . Prietenul ă la al lui. Asta s-a întâ mplat.
Vizitatorul, Harold Nye, agentul de la Biroul de Investigații din Kansas,
era ocupat să stenografieze într-un carnet, un carnet deja plin de rezultatele
unei zile lungi petrecute cu verificarea acuzațiilor lui Floyd Wells.
Deocamdată , faptele adunate susțineau foarte convingă tor povestea lui
Wells. La 20 noiembrie, suspectul Richard Eugene Hickock plecase la
140
cumpă ră turi la Kansas City, prilej cu care plasase nu mai puțin de „șapte
cecuri false”. Nye vorbise cu toate victimele cunoscute ale escrocheriilor,
vâ nză torii de aparatură foto și de echipament radio și TV, proprietarul unei
pră vă lii de bijuterii, un vâ nză tor de la un magazin de confecții, și câ nd
ară tase de fiecare dată fotografiile lui Hickock și Perry Edward Smith,
martorii îi identificaseră pe primul ca plasatorul cecurilor false, iar pe cel
de-al doilea ca fiind complicele lui „tă cut”. (Un vâ nză tor înșelat a spus: „El,
Hickock, lucra. Vorbea cu talent, foarte convingă tor. Celă lalt am crezut c-ar
putea fi stră in, poate mexican, nici nu deschidea gura”.) Nye plecase apoi cu
mașina în suburbia Olathe, unde discutase cu ultimul patron al lui Hickock,
Bob Sands, proprietarul atelierului de reparații auto.
— Da, a lucrat aici, a spus domnul Sands. Din august și pâ nă în… Ei
bine, după 19 noiembrie sau poate 20 noiembrie nu l-am mai vă zut. A plecat
fă ră să mă anunțe. A întins-o pur și simplu, nu știu încotro și nici tată l lui nu
știe. Dacă m-a surprins? Sigur. Am fost evident surprins. Aveam relații foarte
prietenești. Dick, vedeți, se purta frumos.
Poate fi foarte simpatic. Uneori venea pe la noi pe acasă . De fapt, cu o
să ptă mâ nă înainte să plece, am avut câ țiva invitați, o mică masă , și Dick a
adus un prieten venit în vizită , un bă iat din Nevada. Perry Smith îl chema.
Ș tia să câ nte foarte frumos la chitară . Câ nta la chitară și din gură unele
câ ntece, iar el și Dick au distrat pe toată lumea cu o scenă de ridicat greută ți.
Perry Smith e un tip scund, un pic peste un metru șaizeci, dar poate să ridice
și un cal. Nu, nu pă reau nervoși, niciunul din ei. Aș spune că se distrau și ei.
Data exactă ? Sigur că -mi amintesc. Era în 13. Vineri, 13 noiembrie.
De acolo, Nye o luase cu mașina spre nord, pe drumuri de țară . Câ nd se
apropia de ferma familiei Hickock, oprise la câ teva case de prin apropiere,
cu aerul că se interesează de drum, de fapt pentru a face cercetă ri asupra
suspectului. Nevasta unui fermier spusese:
— Dick Hickock! Nu-mi vorbi mie de Dick Hickock. Dacă l-am întâ lnit
vreodată pe diavolul ă sta? Dacă fură ? Fură și banii de pe ochii mortului. Deși
Eunice, mama lui, e o femeie cumsecade. Cu o inimă câ t un hambar. Ș i tată l
lui e la fel. Dick ar fi nimerit la închisoare de nu știu câ te ori, dacă oamenii de
pe-aici ar fi vrut să -l dea în judecată . N-au fă cut-o din respect pentru familia
lui.
Se lă sase amurgul câ nd Nye bă tuse la ușa casei cu patru camere,
devenită cenușie din cauza intemperiilor, a familiei Hickock. Ca și cum s-ar fi
așteptat la o astfel de vizită , domnul Hickock îl invitase pe detectiv în
bucă tă rie, iar doamna Hickock îi oferise cafea. Poate că dacă ar fi știut
adevă ratul țel al prezenței vizitatorului, primirea ar fi fost mai puțin
141
amabilă , mai precaută . Dar nu știau și câ t au discutat cei trei nu se pomenise
nici numele Clutter și nici cuvâ ntul crimă .
Pă rinții luară de bune vorbele lui Nye cum că Dick încă lcase condițiile
eliberă rii și că semnase iar cecuri false, ceea ce justifica că utarea fiului lor.
— Dick l-a adus acasă , (era vorba de Perry) într-o seară și ne-a spus
că -i un prieten care venise cu autobuzul de Las Vegas și voia să știe dacă nu
putea să doarmă la noi, să ră mâ nă aici o vreme, zise doamna Hickock. Nu,
domnule, nu l-aș fi primit în casă . Dintr-o privire mi-am dat seama cu cine
am de-a face. Se parfumase. Ș i avea pă rul dat cu ulei. Era limpede ca lumina
zilei unde îl întâ lnise Dick. Una din condițiile eliberă rii era să nu se înhaite
cu nimeni dintre cei întâ lniți acolo [la Lansing]. L-am prevenit pe Dick, dar
n-a vrut să m-asculte. A gă sit o cameră pentru prietenul lui la hotelul Olathe
din Olathe; Dick însă își irosea cu el tot timpul liber. O dată , în weekend, au
plecat într-o excursie. Domnule Nye, cum vă vă d și cum mă vedeți, știu că
Perry Smith l-a îndemnat să semneze cecurile false.
Nye își închise carnetul, își vâ rî stiloul în buzunar, apoi mâ inile, că ci îi
tremurau de încordat ce era.
— Ei bine, spuneți-mi ce știți despre această excursie de weekend?
Unde s-au dus?
— La Fort Scott, ră spunse domnul Hickock, numind un oraș din
Kansas, cu tradiție militară . După cum am înțeles eu, Perry Smith avea o soră
care locuia acolo, la Fort Scott. Se presupunea că are în pă strare niște bani
care i se cuveneau lui. Au zis că erau o mie cinci sute de dolari. De-asta și
venise în Kansas, ca să ia banii de la sora lui. Așa că Dick l-a condus acolo ca
să -i încaseze. Era doar o excursie de-o noapte. S-a întors acasă puțin înainte
de prâ nz. La timp pentru masa de duminică .
— Înțeleg, zise Nye. O excursie de-o noapte. Ceea ce înseamnă c-au
plecat de aici sâ mbă tă … Adică sâ mbă tă , 14 noiembrie?
Bă trâ nul aprobă din cap.
— Ș i s-au întors duminică , 15 noiembrie?
— Duminică la prâ nz.
Nye reflectă la calculele ce se impuneau și care și veneau în sprijinul
concluziei lui: că într-o perioadă de două zeci sau două zeci și patru de ore,
suspecții efectuaseră o că lă torie dus-întors de mai mult de o mie șase sute
de kilometri și în acest timp omorâ seră patru persoane.
— Domnule Hickock, zise Nye, duminică , atunci câ nd s-a întors acasă
fiul dumneavoastră , era singur? Sau era cu Perry Smith?
— Nu, era singur. A spus că l-a lă sat pe Perry la hotelul din Olathe.

142
 Nye, a că rui voce normală era nazală și tă ioasă , un ton care te intimida
fă ră efort, se stră dui să -și stă pâ nească timbrul, adoptâ nd un stil dezarmant
și deschis.
— Ș i țineți minte, v-a izbit ceva neobișnuit în purtarea lui? Ceva
aparte?
— A cui purtare?
— A fiului dumneavoastră .
— Câ nd?
— Câ nd s-a întors de la Fort Scott.
Domnul Hickock reflectă . Apoi spuse:
— Mi s-a pă rut același dintotdeauna. De cum a venit, s-a așezat la
masă . Era groaznic de înfometat. A început să -și umple farfuria înainte să
termin eu rugă ciunea. I-am atras atenția, i-am spus: „Dick, înfuleci așa de
repede, că nu mai prididești nici să duci mâ ncarea la gură . Nu vrei să ne lași
și nouă ceva?”. Sigur, a fost întotdeauna un mare mâ ncă u. Mură turi. Poate să
mă nâ nce un borcan întreg de mură turi.
— Ș i după masă ce-a fă cut?
— A dormit, ră spunse domnul Hickock, pă râ nd ușor surprins de
propriul să u ră spuns. A dormit buștean. Ș i cred că asta era ceva neobișnuit.
Ne adunaseră m să ne uită m la un meci de baschet. La televizor. Eu, Dick și
celă lalt bă iat al nostru, David. N-a trecut mult și Dick sforă ia ca un fieră stră u
și i-am spus lui frate-să u: „Dumnezeule, n-am crezut c-o să apuc ziua în care
Dick să adoarmă la un meci de baschet”. Totuși, a adormit. Tot meciul. Nu s-a
trezit decâ t ca să mă nâ nce seara ceva rece, imediat după aia s-a dus să se
culce.
Doamna Hickock vâ rî din nou ață în acul de câ rpit ciorapi. Soțul ei se
legă na în balansoar și morfolea o pipă stinsă . Ochiul expert al detectivului
cercetă odaia curată și umilă . Într-un colț stă tea sprijinită de perete o armă .
O observase mai dinainte. Se ridică , se apropie de ea și zise:
— Vâ nați mult, domnule Hickock?
— E pușca lui Dick. El și David se duc uneori la vâ nă toare. Mai ales
după iepuri.
Era o pușcă model Savage, calibrul 12, tip 300. Mâ nerul era împodobit
de o gravură fină , reprezentâ nd fazani în zbor.
— De câ t timp o are Dick?
Întrebarea o însufleți pe doamna Hickock.
— Arma asta a costat mai bine de o sută de dolari. Dick a luat-o pe
credit și acum magazinul nu vrea s-o mai primească înapoi, deși n-a trecut
nicio lună de atunci și n-a fost folosită decâ t o singură dată , la începutul lui
143
noiembrie, câ nd el și David s-au dus la Grinnell să vâ neze fazani. S-a folosit
de numele noastre ca să cumpere pușca, tată l lui i-a îngă duit, așa că asta-i
situația, trebuie s-o achită m, și câ nd te gâ ndești la Walter, bolnav cum e, și la
câ te ne trebuie și câ te lipsuri avem…
Își ținu ră suflarea, ca și cum ar fi încercat să împiedice o criză de astm.
— Sunteți sigur că nu vreți o ceașcă de cafea, domnule Nye? Nu-i
niciun deranj.
Detectivul sprijini pușca de perete, lă sâ nd-o unde era, deși era sigur că
era arma cu care fusese ucisă familia Clutter.
— Vă mulțumesc, dar e tâ rziu și trebuie să mergem cu mașina la
Topeka, zise el, apoi își consultă carnetul: Ei bine, repet, ca să vă d dacă am
notat corect. Perry Smith a sosit la Kansas marți, 12 noiembrie. Fiul
dumneavoastră a susținut că această persoană a venit aici ca să încaseze
niște bani de la sora lui, care locuia la Fort Scott.
În aceeași sâ mbă tă s-au dus amâ ndoi cu mașina la Fort Scott, unde au
ră mas peste noapte, probabil acasă la sora lui?
— Nu, ră spunse domnul Hickock. N-au reușit s-o gă sească . Se pare că
s-a mutat.
— Cu toate acestea, au lipsit o noapte întreagă , zise Nye și zâ mbi. Ș i în
să ptă mâ na urmă toare, cu alte cuvinte de la cincisprezece la două zeci și unu,
Dick a continuat să se vadă cu prietenul lui, Perry Smith, altminteri însă , din
câ te știți dumneavoastră , a dus o viață obișnuită . A locuit acasă și a mers
zilnic la slujbă . Pe 21, a dispă rut, ca și Perry Smith, de altfel. Ș i de atunci n-ați
mai primit vești de la el? Nu v-a scris?
— Se teme, zise doamna Hickock. Îi e rușine și se teme.
— Rușine?
— De ce-a fă cut. Că ne-a amă râ t din nou. Ș i se teme fiindcă își închipuie
că n-o să -l iertă m. Deși l-am iertat întotdeauna. Ș i la fel vom face și pe viitor.
Aveți copii, domnule Nye?
Nye dă du din cap.
— Atunci știți cum stau lucrurile.
— Încă ceva. Aveți vreo idee, oricâ t de vagă , unde ar putea să fi plecat
fiul dumneavoastră ?
— Deschideți o hartă , spuse domnul Hickock, și puneți degetul la
întâ mplare – poate că -i acolo.

Era după -amiaza tâ rziu, iar șoferul mașinii, un comis-voiajor de vâ rstă

mijlocie pe care îl vom numi aici domnul Bell, obosise. Simțea nevoia să
oprească , să tragă un pui de somn. Se afla totuși la numai o sută șaizeci de
144
kilometri de destinația sa, Omaha, statul Nebraska, sediul unei mari
companii ce deținea o fabrică de mezeluri pentru care lucra.
O regulă a companiei interzicea comis-voiajorilor ei să ia oameni pe
drum, dar domnul Bell că lca deseori acest consemn, mai ales dacă era
plictisit și îl lua somnul, așa că de îndată ce-i vă zu pe cei doi tineri la
marginea șoselei, frâ nă .
I se pă rură „bă ieți ca lumea”. Cel mai înalt, un tip blond și zvelt, cu
pă rul tuns scurt, avea un zâ mbet cuceritor și o înfă țișare politicoasă , iar
tovară șul lui, care ținea o muzicuță în mâ na dreaptă , iar în stâ nga o valiză de
ratan umflată , pă rea și el „destul de simpatic”, timid, dar amabil. Oricum,
domnul Bell, care nu-și dă dea câ tuși de puțin seama de intențiile
autostopiștilor pe care-i primise la bord – să -l stranguleze cu o curea și să -l
îngroape în prerie, luâ ndu-i mașina, banii și viața –, era fericit să aibă
companie, doi inși cu care să discute și care să -l țină treaz pâ nă la Omaha.
Se prezentă , apoi îi întrebă cum îi cheamă . Tâ nă rul afabil, așezat în față
ală turi de el, îi spuse că se numește Dick.
— Iar el e Perry, zise el, fă câ ndu-i cu ochiul lui Perry, așezat exact în
spatele șoferului.
— Bă ieți, pot să vă duc pâ nă la Omaha.
— Vă mulțumim, domnule, zise Dick. Omaha e și destinația noastră .
Speră m să gă sim acolo ceva de lucru.
— Ce anume că utați de lucru?
Comis-voiajorul se gâ ndea că i-ar putea ajuta.
— Eu sunt foarte priceput la vopsit mașini. Sunt și mecanic. De obicei
câ știg bani buni. Amicul meu și cu mine tocmai venim din bă trâ nul Mexic.
Am fi vrut să ră mâ nem acolo. Dar, la dracu’, plă tesc mizerabil.
O leafă din care un alb nu poate tră i.
A, Mexico. Domnul Bell le spuse că își petrecuse luna de miere la
Cuernavaca.
— Am vrut întotdeauna să ne întoarcem. Dar e greu să te urnești din
loc câ nd ai cinci copii.
Perry, cum și-a amintit mai tâ rziu, se gâ ndi: „Cinci copii, ei, pă cat de
ei”. Ascultâ nd tră ncă neala înfumurată a lui Dick, auzindu-l cum începe să -și
descrie „cuceririle amoroase”, reflectă câ t era de „bizar”, câ t era de
„egocentric” amicul să u. Auzi, să încerce să impresioneze un om pe care
urmau să -l ucidă , care mai avea de tră it zece minute, dacă planul pus la cale
de el și de Dick mergea cum trebuie. Ș i de ce n-ar fi mers? Situația era ideală ,
exact ceea ce că utaseră în cele trei zile de mers cu autostopul din California
pâ nă în Nevada și prin Nevada și Wyoming spre Nebraska. Pâ nă acum,
145
totuși, victimele potrivite îi evitaseră . Celelalte gazde fuseseră șoferi de
camion ori soldați și o dată doi boxeri negri, la volanul unui Cadillac violet-
lavandă . Domnul Bell era însă victima perfectă . Perry pipă i în buzunarul
gecii de piele pe care o purta. Buzunarul era umflat de la cutia de aspirine
Bayer și o piatră colțuroasă , câ t pumnul, învelită într-o batistă galbenă de
bumbac, cum au cowboyii. Își desfă cu centura, o centură Navajo cu cataramă
de argint și bă tută cu turcoaze mici. Ș i-o scoase, o îndoi și o puse pe
genunchi. Aștepta. Urmă rea cum zboară pe ală turi preria din Nebraska;
câ ntă la muzicuță , compuse o melodie, o câ ntă și așteptă să -i dea Dick
semnalul asupra că ruia se înțeleseseră : „Hei, Perry, dă -mi un chibrit”. La
care Dick urma să apuce volanul, în timp ce Perry avea să -l lovească în cap
pe comis-voiajor, „să -i crape țeasta”, cu piatra învelită în batistă . Mai tâ rziu,
pe un drum pustiu și lă turalnic, puteau să folosească centura bă tută cu
pietre de culoarea cerului.
Între timp, Dick și omul condamnat la moarte schimbau glume
porcoase. Râ sul lor îl enerva pe Perry. Îi displă ceau mai ales hohotele
domnului Bell, lă tră turi violente, semă nâ nd foarte bine cu râ sul lui Tex John
Smith, tată l lui Perry. Amintirea acelui râ s îi mă ri încordarea. Îl durea capul,
îl chinuiau genunchii. Înghiți trei tablete de aspirină fă ră apă . Dumnezeule!
Crezu c-o să vomite sau c-o să leșine. Sigur asta avea să se întâ mple dacă
Dick întâ rzia mult cu semnalul. Lumina se estompa tot mai mult, drumul era
drept, fă ră case sau oameni, doar un ținut pustiit de iarnă și întunecat ca o
tablă de fier. Acum venise momentul, acum. Se uită atent la Dick, ca și cum
ar fi vrut să -i transmită acest mesaj, și câ teva semne mă runte, o clipire,
pică turile de sudoare ce formau o mustață , îl vestiră că Dick ajunsese și el la
aceeași concluzie.
Ș i totuși, câ nd Dick vorbi din nou, se lansă într-o altă glumă .
— Ș tiu o ghicitoare: ce asemă nare e între drumul la closet și drumul la
cimitir? Râ nji. Nu știți?
— Nu.
— Tre’ să te duci, n-ai încotro.
Domnul Bell hohoti.
— Hei, Perry, dă -mi un chibrit.
Însă tocmai câ nd Perry ridică mâ na și piatra era gata să coboare, se
întâ mplă ceva extraordinar, pe care Perry l-a numit mai tâ rziu „un miracol
blestemat”. Miracolul îl constitui apariția bruscă a unui al treilea autostopist
la marginea șoselei, un soldat negru, pentru care șoferul milostiv opri
mașina.

146
 — Ș tii că -i bună gluma, zise el în timp ce salvatorul să u alerga spre ei.
Tre’ să te duci, n-ai încotro!
16 decembrie 1959. Las Vegas, statul Nevada. Scurgerea anilor și
intemperiile șterseseră prima și ultima literă , un R și un S, lă sâ nd în loc un
cuvâ nt cam sinistru: OOM4
Cuvâ ntul scris pe o firmă decolorată de soare pă rea adecvat localului
că ruia îi fă cea reclamă : „dă ră pă nat și jalnic, cel mai mizerabil tip de hotel
sau pensiune”, cum a notat Harold Nye în raportul să u oficial că tre Biroul de
Investigații din Kansas. Raportul continua astfel: „Pâ nă acum câ țiva ani
(după informațiile obținute de la poliția din Las Vegas), aici a funcționat
unul dintre cele mai mari bordeluri din vestul ță rii. Un incendiu a distrus
mai tâ rziu clă direa principală , iar restul a fost transformat într-un hotel
ieftin”. „Lobby-ul” nu era mobilat, cu excepția unui cactus înalt de un metru
optzeci și a unui birou rudimentar de recepție. Era pustiu. Detectivul bă tu
din palme. În cele din urmă , o voce de femeie, dar nu prea feminină , strigă :
„Vin!”, dar mai trecură cinci minute pâ nă ce femeia își fă cu apariția. Purta un
capot murdar și sandale de piele aurie, cu toc înalt. În pă rul gă lbui și rar îi
atâ rnau bigudiuri. Avea fața lată , musculoasă , rujată și pudrată .
Ț inea în mâ nă o cutie de bere Miller High Life. Mirosea a bere, a tutun
și a lac de unghii. Avea 74 de ani, dar după pă rerea lui Nye, „pă rea mai
tâ nă ră , poate cu zece minute mai tâ nă ră ”. Îl pironi cu privirea, apoi îi cercetă
costumul maro elegant și pă lă ria maro, cu bor îngust.
Câ nd agentul îi ară tă insigna, femeia zâ mbi. Buzele i se desfă cură și
Nye ză ri două râ nduri de dinți falși.
— Mda. Asta mi-am și închipuit, zise ea. Foarte bine. Despre ce-i
vorba?
Nye îi înmâ nă o fotografie a lui Richard Hickock.
— Îl cunoști?
Femeia mâ râ i un nu.
— Dar pe ă sta?
— Mda, zise ea. A stat de câ teva ori. Dar nu mai e pe-aici. A plecat cam
acum o lună . Vrei să vezi registrul?
Nye se sprijini de birou și urmă ri unghiile lungi și lă cuite ale
proprietarei că utâ nd pe o pagină de nume mâ zgă lite cu creionul. Las Vegas
era primul dintre cele trei orașe unde îl trimiseseră superiorii să i. Fiecare
fusese ales din cauza legă turilor cu trecutul lui Perry Smith. Celelalte două

4
R(oom)s, camere. Asociat cu doom – blestem, nenorocire (engl.) (n. t.).

147
orașe erau Reno, unde se bă nuia că locuiește tată l lui Smith, și San Francisco,
unde se afla că minul surorii lui Smith, pe care o vom numi de acum înainte
doamna Frederic Johnson. Deși Nye plă nuise să ancheteze aceste rude și pe
oricine putea cunoaște locul unde se gă seau suspecții, obiectivul lui
principial era să primească ajutorul autorită ților locale. De pildă , la sosirea
în Las Vegas, discutase cazul Clutter cu locotenentul B.J. Handlon, șeful
diviziei de detectivi a Poliției din Las Vegas. Locotenentul întocmise un
memorandum ordonâ nd tuturor forțelor de poliție să îi gă sească pe Hickock
și Smith: „Sunt că utați în Kansas pentru violarea condițiilor de eliberare și se
spune că au un Chevrolet din 1949, cu placa de înmatriculare de Kansas, JO-
58269. Sunt probabil înarmați și trebuie considerați periculoși”. Totodată ,
Handlon desemnase un detectiv ca să -l ajute pe Nye la verificarea caselor de
amanet. După cum spunea el, „există întotdeauna o droaie de astfel de case
într-un oraș cu să li de joc”. Nye împreună cu detectivul din Las Vegas
verificaseră fiecare chitanță de amanet eliberată în cursul ultimei luni. Nye
spera mai ales să gă sească un aparat de radio portativ, marca Zenith, care se
bă nuia că fusese furat din casa Clutter în noaptea crimei, dar n-a avut noroc.
Un patron își aminti totuși de Smith („Tot venea pe aici. A tot ținut-o
așa vreo zece ani”) și reuși să gă sească o chitanță pentru o blană de urs,
folosită drept carpetă și amanetată în prima să ptă mâ nă din noiembrie. Pe
baza acestei chitanțe obținuse Nye adresa hotelului.
— S-a cazat la 13 octombrie, spuse patroana. S-a că rat la 11 noiembrie.
Nye privi semnă tura lui Smith.
Ornamentele, buclele și înfloriturile pretențioase îl surprinseră , o
reacție pe care se pare că patroana o ghici, că ci spuse:
— Mda. Ș i să -l fi auzit cum vorbea. Cuvinte pompoase și lungi, cu vocea
aia a lui peltică și șoptită . Un tip original. Ce-ai cu el? Un derbedeu simpatic
ca el?
— Ș i-a încă lcat condițiile de eliberare.
— Nu mai spune? Ai venit tocmai din Kansas pentru încă lcarea
condițiilor de eliberare! Ei, să zicem că sunt eu o blondă fraieră . Hai să te
cred. Dar să nu le spui povestea asta și brunetelor.
Duse la gură cutia cu bere, o dă du pe gâ t, apoi învâ rti gâ nditoare cutia
între degetele ei pistruiate și cu vene umflate.
— Orice ar fi fă cut, nu poate fi ceva grav. Nu se poate. N-am întâ lnit
încă omul pe care să nu-l aflu dintr-o privire ce-i poate pielea. Ă sta-i doar un
golan. Un golă nel care a încercat să mă ia la vră jeală ca să nu-mi plă tească
chiria pe ultima să ptă mâ nă câ t a stat aici.
Chicoti, amuzată probabil de absurditatea unei astfel de ambiții.
148
 Detectivul o întrebă câ t costase camera lui Smith.
— Chiria obișnuită . Nouă dolari pe să ptă mâ nă . Plus cincizeci de cenți
garanție pentru cheie. Numai bani gheață . Plata numai înainte.
— Câ t a stat aici cu ce s-a ocupat? Avea vreun prieten?
— Crezi că eu îi urmă resc pe toți vagabonzii care trag la hotel? Replică
patroana. Golani. Derbedei. Nu mă interesează . Am o fată bine mă ritată . Apoi
spuse: Nu, nu cred că bă iatul a avut vreun prieten sau, cel puțin, eu, una, n-
am bă gat de seamă să se fi înhă iat cu cineva.
Ultima oară câ nd a fost aici a moșmonit în fiecare zi la mașină . O avea
parcată în față . Un Ford vechi. Pă rea construită înainte să se nască el. A
vopsit-o. A vopsit acoperișul în negru, iar restul în argintiu.
Apoi a scris „De vâ nzare” pe parbriz. Am auzit că un fraier care s-a
oprit aici i-a oferit patruzeci de dolari, adică exact cu patruzeci de dolari mai
mult decâ t face. Dar Smith i-a ră spuns că nu poate să primească mai puțin de
nouă zeci. Spunea c-are nevoie de bani pentru un bilet de autobuz. Chiar
înainte să plece am auzit că i-a cumpă rat mașina un negru.
— A zis că -i trebuiau bani pentru un bilet de autobuz. Nu știi cumva
încotro voia s-o apuce?
Femeia își țuguie buzele și își atâ rnă o țigară între ele, dar cu ochii
ațintiți asupra lui Nye.
— Hai să trată m cinstit. Pui niște bani pe masă ? E vreo ră splată ?
Așteptă ră spunsul. Cum nu venea, pă ru că începe să câ ntă rească
situația și se hotă rî să continue discuția.
— Am avut impresia că , indiferent unde se duce, n-avea de gâ nd să
stea mult timp acolo. Se gâ ndea să se întoarcă . Mă aștept să -l vă d că reapare
oricâ nd.
Dă du din cap spre interiorul stabilimentului:
— Vino să -ți ară t de ce.
Scă ri. Holuri cenușii. Nye simți mirosuri, diferențiindu-l pe fiecare:
dezinfectant de closete, alcool, țigă ri de foi stinse. În dosul unei uși, un
chiriaș beat se lamenta și câ nta, de bucurie sau de durere.
— Gura, olandezule! Ciocu’ mic sau te cari! strigă femeia. Aici, îi spuse
ea lui Nye, conducâ ndu-l într-o debara întunecoasă . Uite colo. Cutia aia. Mi-a
cerut să i-o țin pâ nă se întoarce.
Era o cutie de carton neambalată , dar legată cu sfoară . Pe capac era
scris cu creionul o declarație; un avertisment oarecum în spiritul
blestemelor egiptene: „Luați seama! Proprietatea lui Perry E. Smith! Luați
seama!”.

149
 Nye desfă cu sfoara. Nodul, spre dezamă girea lui, nu era acela
complicat folosit de criminali câ nd îi legaseră pe Clutteri. Dă du la o parte
cartonul. Dină untru ieși un gâ ndac, iar patroana îl că lcă , zdrobindu-l sub
tocul sandalei ei de piele aurie.
— Ei! spuse ea în timp ce el scotea cu grijă și cerceta încet obiectele lui
Smith. Hoțomanul! Asta-i prosopul meu!
În afara prosopului, Nye notă meticulos în carnet: „O pernă murdară ,
«Amintire din Honolulu»; o pă tură trandafirie pentru copii; o pereche de
pantaloni kaki; o tigaie de aluminiu cu un dispozitiv pentru întors clă tite”.
Printre mă runțișuri mai erau un carnet plin de fotografii tă iate din revistele
pentru culturiști (poze cu halterofili asudați ce ridică greută ți), iar într-o
cutie de pantofi o colecție de medicamente: siropuri și pudre pentru
combaterea durerilor de gingii, ca și o cantitate uluitoare de aspirine, cel
puțin zece tuburi, multe dintre ele goale.
— Aiureli, spuse administratoarea. Gunoi.
Între-adevă r, erau lucruri fă ră valoare, chiar pentru un detectiv care
vâ na indicii. Ș i totuși, Nye era încâ ntat că le vă zuse. Fiecare articol –
paliativele pentru durerile de gingii, perna slinoasă din Honolulu – îi
limpezea oarecum impresiile asupra proprietarului și a vieții lui singuratice
și meschine.
A doua zi, la Reno, pregă tindu-și raportul oficial, Nye scrise: „La ora
nouă dimineața agentul a luat legă tura cu domnul Bill Driscoll, anchetatorul-
șef al serviciului de criminologie din biroul șerifului de la Reno, ținutul
Washoe, statul Nevada. După ce a fost informat pe scurt asupra
împrejură rilor în care s-a comis crima, domnului Driscoll i s-au pus la
dispoziție fotografii, amprente și ordine de arestare pentru Hickock și Smith.
Cei doi indivizi, ca și mașina lor, au fost dați în urmă rire. La ora zece și
jumă tate dimineața, agentul a luat legă tura cu sergentul Abe Feroah, din
divizia de detectivi a Poliției din Reno, Nevada. Sergentul Feroah și agentul
au cercetat fișele poliției. Nici Smith și nici Hickock nu aveau dosar penal. Un
control al chitanțelor caselor de amanet nu a reușit să dea vreo informație
despre aparatul de radio lipsă . Aceste chitanțe au fost plasate în evidență
permanentă în cazul câ nd aparatul de radio e depus la vreo casă de amanet
din Reno. Detectivul însă rcinat cu examinarea chitanțelor caselor de amanet
a dus fotografiile lui Smith și Hickock la fiecare dintre casele de amanet din
oraș și a controlat de asemenea personal fiecare casă , în că utarea aparatului
de radio. Angajații l-au identificat pe Smith ca fiind o figură cunoscută , dar n-
au putut furniza nicio informație suplimentară ”.

150
 Astfel a trecut dimineața. În după -amiaza aceleiași zile, Nye a pornit în
că utarea lui Tex John Smith. Dar la prima lui oprire, la oficiul poștal, un
funcționar de la ghișeul de colete i-a spus că nu-i nevoie să caute mai
departe în Nevada, că ci „persoana” plecase de acolo din luna august a anului
trecut și locuia acum în apropiere de Circle City, statul Alaska. Acolo, cel
puțin, i se trimitea poșta.
— Mă i să fie! Asta chiar e ceva, spuse funcționarul ca ră spuns la
cererea lui Nye de a i-l descrie pe Smith. Tipul ă sta parcă -i personaj de
roman, își spune Lupul Singuratic. O bună parte din corespondență îi vine pe
numele ă sta: Lupul Singuratic. Nu primește multe scrisori, nu, doar teancuri
de cataloage și pliante de reclame. O să vă surprindă câ t de mulți oameni le
comandă , desigur, doar ca să primească corespondență . Ce vâ rstă are? Aș
zice vreo șaizeci de ani.
Se îmbracă precum cei din Vest, cu cizme de cowboy și cu o pă lă rie
imensă . Mi-a spus că pe vremuri a fost cu o trupă de rodeo. Am discutat cu el
destul de mult. În ultimii ani venea pe aici aproape în fiecare zi. Din câ nd în
câ nd dispă rea, lipsea o lună sau așa, spunea întotdeauna c-a fost în
prospectare. Într-o zi, în august, anul trecut, a apă rut aici la ghișeu un tâ nă r.
A zis că -l că uta pe tată l să u, Tex John Smith, și m-a întrebat dacă știam unde-
l poate gă si. Nu semă na prea mult cu taică -să u. Lupul are buze subțiri și e
irlandez, iar bă iatul ă sta pă rea aproape indian curat, pă r negru și ochi ca
vacsul. A doua zi dimineața, Lupul a venit aici și a confirmat. Mi-a spus că fiul
lui tocmai se eliberase din armată și că plecau împreună în Alaska. A tot stat
prin Alaska. Cred c-a avut odinioară un hotel acolo sau un fel de cabană
turistică de vâ nă toare. Mi-a spus că va lipsi poate vreo doi ani.
Nu, nu l-am mai vă zut de atunci, nici pe el, nici pe fiul să u.

Familia Johnson se stabilise recent în San Francisco, într-un cartier

mic-burghez, pentru oameni cu venituri mijlocii, situat sus, pe dealurile din
nordul orașului. În după -amiaza zilei de 18 decembrie 1959, tâ nă ra doamnă
Johnson aștepta musafiri. Trei doamne din vecină tate veneau la o cafea și
pră jituri și poate la o partidă de că rți. Gazda era nervoasă . Pentru prima
oară primea invitați în noua ei locuință . În timp ce aștepta să sune soneria,
mai dă du o ultimă raită prin casă , oprindu-se să culeagă o scamă sau să
schimbe aranjamentul tradiționalelor cră ciunițe. Casa, ca și celelalte de pe
strada în pantă , era o vilișoară , stil fermă , cum sunt la periferie, dră guță și
obișnuită . Doamnei Johnson îi plă cea. Era îndră gostită de lambriurile din
lemn de sequoia, de mocheta ce acoperea podeaua, de ferestrele largi cu
vedere la stradă și în spate, de priveliștea oferită de fereastra din dos –
151
dealuri, o vale, apoi cerul și oceanul. Era mâ ndră și de mica gră dină din
spatele casei. Soțul ei, de profesie agent de asigură ri și cu înclinații de
dulgher, ridicase în jurul gră dinii un gard de stinghii albe, iar înă untru un
coteț pentru câ inele familiei și aranjase o ladă cu nisip și un leagă n pentru
copii.
În momentul acela, toți patru, câ inele, cei doi bă ieței și o fetiță , se jucau
în gră dină sub un cer blâ nd. Doamna Johnson spera să stea liniștiți în
gră dină pâ nă la plecarea musafirelor. Sună soneria și doamna Johnson se
îndreptă spre ușă . Purta rochia care credea ea că o prinde cel mai bine, o
rochie croșetată , ce-i punea în evidență silueta și stră lucirea gă lbui-palidă a
tenului de indiană Cherokee și negrul pă rului moale și scurt. Deschise ușa,
gata să -și primească cele trei vecine. În locul lor descoperi doi stră ini, doi
bă rbați care o salutară ducâ nd un deget la pă lă rie și îi ară tară legitimațiile
de polițiști.
— Doamna Johnson? Mă numesc Nye. Iar dâ nsul e inspectorul Guthrie.
Suntem în colaborare cu poliția din San Francisco și tocmai am primit un
ordin de cercetare din Kansas în privința fratelui dumneavoastră , Perry
Edward Smith. Se pare că n-a raportat ofițerului care l-a eliberat condiționat
și ne-am întrebat dacă ne-ați putea spune ceva despre locul unde se află .
Doamna Johnson nu s-a supă rat și, hotă râ t, nu a fost surprinsă că
poliția se interesează din nou de activitatea fratelui ei. Nu o neliniștea decâ t
perspectiva ca musafirele s-o gă sească discutâ nd cu poliția.
Ră spunse:
— Nu. Nimic. Nu l-am mai vă zut pe Perry de patru ani.
— E o problemă serioasă , doamnă Johnson, zise Nye. Am dori s-o
discută m.
Renunțâ nd să se mai opună , îi invită în casă și le oferi cafea (imediat
acceptată ), apoi le spuse:
— Nu l-am mai vă zut pe Perry de patru ani. Ș i nici n-am primit vești de
la el de câ nd a fost eliberat condiționat. Vara trecută , câ nd a ieșit din
închisoare, l-a vizitat pe tată l meu la Reno. Tata mi-a scris că se întoarce în
Alaska și că -l ia pe Perry cu el. Apoi mi-a scris din nou, cred că prin
septembrie, și era foarte supă rat. El și Perry se certaseră și se despă rțiseră
mai înainte de a ajunge la graniță . Perry s-a întors. Tata a plecat singur în
Alaska.
— Nu v-a mai scris de atunci?
— Nu.
— Atunci e posibil ca fratele dumneavoastră să se fi dus la el recent.
În ultima lună .
152
 — Nu știu. Ș i nici nu-mi pasă .
— Erați certați?
— Cu Perry? Da. Mă tem de el.
— Dar câ nd se afla la Lansing i-ați scris destul de des. Sau, cel puțin,
așa ne-au transmis autorită țile din Kansas, zise Nye.
Celă lalt agent, inspectorul Guthrie, pă rea mulțumit să nu scoată un
cuvâ nt.
— Voiam să -l ajut. Speram să -i pot schimba unele idei. Acum m-am
dumirit. Drepturile altora nu înseamnă nimic pentru Perry. Nu respectă pe
nimeni.
— În ce privește prietenii lui, cunoașteți cumva pe vreunul la care ar
putea să stea?
— Joe James, zise ea și îi explică că Joe James era un tâ nă r indian,
tă ietor de lemne și pescar, care locuia în pă durea de lâ ngă Bellingham, statul
Washington.
Nu, nu-l cunoștea personal, dar înțelesese că atâ t el, câ t și familia lui
erau oameni generoși: în trecut, i-au ară tat de multe ori bună tate lui Perry.
Singura prietenă a lui Perry întâ lnită vreodată era o tâ nă ră care apă ruse pe
treptele casei Johnson în iunie 1955, aducâ ndu-i o scrisoare de la Perry, care
o prezenta ca fiind soția sa.
— Scria că intrase în ceva încurcă turi și ne întreba dacă ne putem
îngriji de soția lui pâ nă o va putea rechema. Fata pă rea să aibă vreo două zeci
de ani. A reieșit că avea paisprezece. Ș i, firește, nu era nevasta nimă nui. Dar
atunci m-a pă că lit. Mi-a pă rut ră u de ea și am lă sat-o să stea cu noi. A stat,
deși nu multă vreme. Mai puțin de-o să ptă mâ nă . Câ nd a plecat, ne-a luat
geamantanele și tot ce putea încă pea înă untru, aproape toate hainele mele și
ale soțului, argintă ria, pâ nă și ceasul din bucă tă rie.
— Unde locuiați câ nd s-a întâ mplat asta?
— La Denver.
— Ați locuit vreodată la Fort Scott, în Kansas?
— Niciodată . N-am fost niciodată în Kansas.
— Aveți vreo soră care locuiește la Fort Scott?
— Sora mea e moartă . Singura mea soră .
Nye zâ mbi și spuse:
— Vedeți, doamnă Johnson, noi presupunem că Perry o să ia legă tura
cu dumneavoastră . O să vă scrie sau o să vă dea telefon. Sau o să vină să vă
vadă .
— Sper să n-o facă . De fapt, nu știe că ne-am mutat. Crede că locuiesc
încă la Denver. Vă rog, dacă -l gă siți, nu-i dați adresa mea. Mă tem.
153
 — Afirmați că vă e frică fiindcă s-ar putea să vă facă ră u? Să vă
ră nească fizic?
Reflectă , incapabilă să ajungă la o concluzie, și spuse că nu știe.
— Dar mă tem de el. M-am temut întotdeauna. Pare atâ t de bun și de
simpatic. Amabil. Plâ nge atâ t de repede. Câ teodată muzica îl fă cea să plâ ngă
și câ nd era mic avea obiceiul să plâ ngă pentru că apusul soarelui i se pă rea
prea frumos. Sau luna. O, vă poate pă că li. E în stare să vă facă să -l
compă timiți…
Se auzi soneria de la intrare. Ezitarea doamnei Johnson de a ră spunde
îi tră da dilema, iar Nye (care mai tâ rziu a scris despre ea:
„În tot timpul discuției a ră mas calmă și binevoitoare. O persoană cu
un caracter deosebit”) întinse mâ na după pă lă ria lui cafenie.
— Îmi pare ră u că v-am deranjat, doamnă Johnson. Dacă auziți ceva de
Perry, speră m că veți avea bună voința să ne anunțați. Întrebați de
inspectorul Guthrie.
După plecarea detectivilor, calmul care îl impresionase pe Nye se
sfă râ mă . Disperarea ei de totdeauna îi luă locul. Dar luptă împotriva ei, îi
ținu în frâ u puterea covâ rșitoare, pâ nă ce plecară invitatele, pâ nă ce dă du de
mâ ncare copiilor, îi spă lă și-i auzi fă câ ndu-și rugă ciunea.
Apoi, disperarea o cuprinse, așa cum ceața ce se ridică seara din ocean
învă luie felinarele de pe stradă . Spusese că se temea de Perry și chiar se
temea, dar îi era oare frică doar de Perry sau și de un destin din care el nu
era decâ t o parte componentă , destinul îngrozitor care pă rea să -i pască pe
copiii lui Florence Buckskin și Tex John Smith? Fratele mai mare, cel pe care
îl iubise, se împușcase. Fern se aruncase de la fereastră . Iar Perry să vâ rșea
acte violente, era un infractor. Așa că , într-un fel, ea ră mă sese singurul
supraviețuitor și o chinuia gâ ndul că la un moment dat o să fie copleșită , o să
înnebunească , o să contracteze o boală incurabilă sau o să -și piardă dintr-un
foc tot ce-avea mai de preț – că minul, soțul, copiii.
Soțul ei plecase într-o că lă torie de afaceri și câ nd ră mâ nea singură nu-i
trecea niciodată prin minte să bea. Dar în seara asta își prepară un cocktail
tare și se lungi pe canapeaua din camera de zi, cu un album de fotografii
proptit pe genunchi.
O fotografie de-a tată lui ei domina prima pagină , o fotografie de studio
din 1922, anul că să toriei lui cu o tâ nă ră indiană , că lă reață de rodeo,
domnișoara Florence Buckskin. Fotografia o fascina pe doamna Johnson. La
vederea ei, înțelegea de ce se că să toriseră pă rinții ei, deși erau atâ t de
fundamental nepotriviți. Tâ nă rul din fotografie emana virilitate. Totul –
aplecarea ștrengă rească a capului cu pă r roșcovan, ochiul stâ ng puțin închis
154
(ca și cum ar fi ochit la țintă ), basmaua de cowboy înnodată la gâ t – exercita
o puternică atracție. În general, atitudinea doamnei Johnson față de tată l ei
era ambivalentă , dar o tră să tură a lui – tă ria de caracter – o respectase
întotdeauna. Ș tia câ t le pă rea de excentric altora. De fapt, și ei i se pă rea la
fel. Cu toate acestea, era un „bă rbat adevă rat”, înfă ptuise multe și le
înfă ptuise cu ușurință . Era în stare să doboare un copac exact acolo unde
voia.
Putea să jupoaie un urs, să repare un ceas, să construiască o casă , să
facă o pră jitură , să câ rpească ciorapi sau să prindă un pă stră v cu un ac
îndoit și cu o sfoară . Odată , supraviețuise o iarnă întreagă în pustiul înghețat
din Alaska.
După pă rerea doamnei Johnson, astfel de oameni trebuiau să tră iască
singuri. Soțiile, copiii, o viață modestă – nu erau de ei.
Întoarse câ teva pagini cu fotografii din copilă rie, poze fă cute în Utah și
în Nevada, în Idaho și în Oregon. Cariera în spectacolele de rodeo a lui „Tex
și Flo” se încheiase, iar familia se mutase într-un vechi camion cu care
bă tuse ținutul că utâ nd de lucru, ceva greu de gă sit prin 1933.
„Familia Tex John Smith culegâ nd fragi în Oregon, în 1933”, stă tea scris
sub fotografia a patru copii desculți, îmbră cați în salopete și cu un aer
bolnă vicios și veșnic obosit. Fragii sau pâ inea veche înmuiată în lapte
condensat și îndulcit constituise deseori tot ce-aveau de mâ ncare. Barbara
Johnson își aminti că odată familia tră ise zile întregi din banane stricate și că
Perry, ca urmare, fă cuse colici. Ț ipase toată noaptea, iar Bobo, cum i se
spunea Barbarei, plâ nsese de spaimă că va muri.
Bobo era cu trei ani mai mare ca Perry, pe care îl adora. Era singura ei
jucă rie, o pă pușă pe care o spă la și o pieptă na, o să ruta și câ teodată o mai și
bă tea. Iată o fotografie cu amâ ndoi scă ldâ ndu-se goi într-un pâ râ u din
Colorado, cu apa stră lucind ca diamantele, fratele ei un amoraș cu burtică și
înnegrit de soare, strâ ngâ nd mâ na surorii lui și chicotind, ca și câ nd prin apa
repede s-ar fi strecurat să -i gâ dile degete fantomatice. În altă poză (doamna
Johnson nu era sigură , dar credea că a fost probabil fă cută la o îndepă rtată
fermă de vite din Nevada unde locuia familia, câ nd o ultimă bă taie între
pă rinți, o încă ierare înfricoșă toare în care folosiseră bice de cai, apă
fierbinte și lă mpi de gaz pe post de arme, pusese capă t că să toriei) ea și
Perry stau că lare pe un ponei, cu capetele lipite, obraz lâ ngă obraz. În
spatele lor ard munți uscați.
Mai tâ rziu, câ nd copiii și mama lor s-au mutat la San Francisco,
dragostea lui Bobo pentru fratele ei mai mic pă lise și dispă ruse cu totul. Nu
mai era copilașul ei, ci un să lbatic, un hoț, un golan. Prima oară a fost arestat
155
la 27 octombrie 1936, câ nd împlinise opt ani. În cele din urmă , după ce
stă tuse de mai multe ori în diverse instituții și centre pentru delincvenți, a
fost dat în custodie tată lui să u și au trecut mulți ani pâ nă l-a revă zut Bobo, în
afară de fotografiile trimise uneori de Tex John celorlalți copii ai să i, poze
care, lipite deasupra unor legende cu cerneală albă , se aflau în album. Iată -i
pe „Perry, tata și câ inele lor Husky”, „Perry și tata spă lâ nd nisipul aurifer”,
„Perry la vâ nă toare de urși în Alaska”. Ultima fotografie îl înfă țișă ca bă iat de
cincisprezece ani, cu că ciulă , stâ nd pe tă lpige de ză padă printre pomii
acoperiți cu nea, cu o pușcă atâ rnată la subsuoară . Era tras la față și avea
ochii triști și foarte obosiți, iar doamna Johnson, uitâ ndu-se la fotografie, își
aminti de o „scenă ” fă cută odată de Perry câ nd o vizitase la Denver. Într-
adevă r, era ultima dată câ nd îl vă zuse, în primă vara lui 1955. Discutau
despre copilă ria lui cu Tex John și deodată Perry, care bă use prea mult, a
împins-o lâ ngă un perete și a ținut-o strâ ns acolo. „Am fost sclavul lui”, a zis
Perry. „Atâ t. Cineva pe care-l putea munci pâ nă la epuizare, fă ră să fie nevoit
să -i plă tească un sfanț. Nu, Bobo, eu vorbesc de data asta. Taci din gură sau
te arunc în râ u. Ca atunci câ nd treceam odată pe un pod din Japonia și un tip
stă tea acolo, un tip pe care nu-l mai vă zusem, pe care pur și simplu l-am
apucat și l-am zvâ rlit în râ u. Ascultă , Bobo. Te rog, ascultă . Crezi că mie îmi
place să fiu așa? O, ce om aș fi putut să fiu!
Dar tică losul ă sta nu mi-a dat de ales. N-a vrut să mă lase să merg la
școală . Foarte bine. Foarte bine. Eram un copil ră u. Dar a venit o vreme câ nd
l-am rugat în genunchi să mă dea la școală . Se întâ mplă să am o minte
stră lucită . Dacă nu știai. O minte stră lucită , plus talent.
Dar n-am învă ță tură , pentru că n-a vrut să mă lase să învă ț nimic, ci
doar să -i duc în spinare tot ce-avea de că rat. Un prost. Așa a vrut să fiu. Ca să
nu-i scap niciodată din mâ nă . Dar tu, Bobo, tu, una, te-ai dus la școală . Ș i tu,
și Jimmy, și Fern. Fiecare din voi, blestemaților, ați primit o educație. Fiecare
în afară de mine. Ș i vă ură sc, vă ură sc pe toți, pe tata, pe toți!”
Ca și cum frații și surorile lui ar fi tră it ca-n sâ nul lui Avram! Poate c-au
tră it, dacă asta însemna să șteargă de pe jos voma mamei lor câ nd se îmbă ta,
dacă asta însemna să nu aibă niciodată haine frumoase sau destulă mâ ncare.
Ș i totuși, era adevă rat, toți trei își terminaseră liceul.
Jimmy, de fapt, terminase premiant, o cinste datorată exclusiv voinței
lui. Barbara Johnson simțea că tocmai de-asta sinuciderea lui i se pă ruse atâ t
de sinistră . Nici forța de caracter, nici un mare curaj și nici munca grea nu
pă reau să fi avut un rol determinant în destinul copiilor lui Tex John.
Îi urmă rea un blestem împotriva că ruia nu-i putea apă ra nicio virtute.

156
 Nu că Perry sau Fern ar fi fost virtuoși. La paisprezece ani, Fern și-a
schimbat numele în Joy5 și în decursul scurtei ei vieți a încercat să -l justifice.
Era o fată „ușuratică ”, „iubita tuturor”, poate cam prea a tuturor, că ci nu le
rezista bă rbaților, deși nu prea avea noroc cu ei. Se întâ mpla ca bă rbații care
îi plă ceau să o pă ră sească întotdeauna. Mama murise în comă alcoolică și
deci se temea de bă utură . Fern totuși bea. Nici nu împlinise două zeci de ani
și Fern-Joy își începea dimineața cu o sticlă de bere. Apoi, într-o noapte de
vară , a că zut pe fereastra camerei unui hotel. În că dere, s-a lovit de marchiza
unui cinema, care a proiectat-o în aer și a alunecat apoi sub roțile unui taxi.
Sus, în camera pustie, poliția i-a gă sit pantofii, un portofel fă ră un sfanț
înă untru și o sticlă de whisky goală .
Pe Fern o puteai înțelege și ierta, dar cu Jimmy era altceva. Doamna
Johnson se uită la o fotografie de-a lui, în care Jimmy purta uniforma de
marinar. În timpul ră zboiului fusese în marină . Era zvelt – un tâ nă r și palid
matelot cu o față prelungă și cu un aer de pioșenie mohorâ tă , și ținea de talie
fata cu care se însurase și pe care, după aprecierea doamnei Johnson, n-ar fi
trebuit s-o ia, că ci n-aveau nimic în comun – Jimmy cel serios și această
vivandieră adolescentă a marinei, din San Diego. Mă rgelele ei de sticlă
reflectau un soare de mult apus. Ș i totuși, sentimentele lui Jimmy pentru ea
depă șiseră dragostea normală . Era o pasiune oarecum patologică . Câ t
privește fata, ea trebuia să -l fi iubit, să -l fi iubit imens, că ci altfel n-ar fi fă cut
acel gest.
Dacă Jimmy ar fi crezut! Dacă ar fi fost în stare s-o creadă ! Dar gelozia
îl ținea în gheare. Îl tortura gâ ndul că existaseră bă rbați care se culcaseră cu
ea înaintea că să toriei lor. Era convins că fata ducea mai departe o viață
imorală , că de fiecare dată câ nd el pleca pe mare sau o lă sa singură o zi
întreagă , ea îl tră da cu o mulțime de amanți.
Jimmy îi cerea fă ră încetare să recunoască că -l înșeală . Într-o zi, fata își
ațintise o pușcă între ochi și apă sase pe tră gaci cu degetul mare de la picior.
Câ nd o gă sise, Jimmy nu chemase poliția. O ridicase de jos și o așezase pe
pat, iar el se întinsese ală turi. Câ ndva, în zorii zilei urmă toare, reîncă rcase
arma și se împușcase.
În fața fotografiei lui Jimmy și a soției sale se afla o poză a lui Perry în
uniformă militară . Fusese tă iată dintr-un ziar și era însoțită de un text:
„Cartierul General al Armatei Statelor Unite, Alaska. Soldatul Perry E.
Smith, de două zeci și trei de ani, veteran în luptele din Coreea, s-a întors la

5
Bucurie (engl.) (n. t.).

157
Anchorage, statul Alaska, și e primit de că pitanul Mason, purtă torul de
cuvâ nt al armatei, la sosirea la baza aeriană de la Elmendorf. Smith a luptat
cincisprezece luni în divizia a 24-a ca soldat de geniu. Că lă toria lui de la
Seattle la Anchorage a fost asigurată de Liniile Aeriene ale Pacificului de
Nord. Domnișoara Lynn Marquis, stewardesă , îi zâ mbește, aprobâ nd
primirea. (Fotografie oficială a Armatei SUA.)” Că pitanul Mason, cu mâ na
întinsă , se uită la soldatul Smith, dar soldatul Smith se uită în obiectiv. În
expresia lui Perry, doamna Johnson vă zu, sau i se pă ru că vede, nu
recunoștință , ci aroganță , și în locul mâ ndriei, o imensă înfumurare. Nu era
de necrezut că întâ lnise un om pe un pod și că -l aruncase în apă . Firește c-o
fă cuse. Ea nu se îndoise niciodată .
Închise albumul și dă du drumul la televizor, deloc mai liniștită . Ș i dacă
venea la ea? Detectivii o gă siseră . De ce n-ar fi gă sit-o și Perry? Nu se putea
aștepta să -l ajute. Nici mă car nu l-ar fi lă sat să intre în casă .
Ușa din față era încuiată , dar nu și ușa care dă dea în gră dină .
Gră dina era albă din cauza ceții care o învă luia. Parcă era o adunare de
fantome, mama, și Jimmy, și Fern. Câ nd doamna Johnson trase ză vorul la
ușă , se gâ ndea atâ t la morți, câ t și la vii.

Se sparse un nor. Ploua. Cu gă leata. Dick alerga. Perry alerga și el , dar

nu putea fugi atâ t de repede. Picioarele îi erau mai scurte și mai tră gea după
el și valiza. Dick ajunse la adă post, un hambar de la marginea șoselei, mult
înaintea lui Perry. După plecarea din Omaha și după o noapte petrecută în
că minul Armatei Salvă rii, un șofer de camion îi dusese peste granița din
Nebraska în statul Iowa. În ultimele ore însă merseseră pe jos. Începuse să
plouă câ nd se aflau la două zeci și cinci de kilometri nord de o așezare din
Iowa numită Tenville Junction.
Hambarul era întunecos.
— Dick? întrebă Perry.
— Sunt aici, ră spunse Dick.
Se întinse pe un maldă r de paie.
Perry, leoarcă și tremurâ nd, se lă să lâ ngă el.
— Mi-e așa de frig, spuse el, îngropâ ndu-se în paie. Mi-e așa de frig,
încâ t nici nu mi-ar pă sa dacă paiele ar lua foc și aș arde de viu.
Îi era și foame. Era mort de foame. În ultima noapte bă useră câ teva
cești de supă de la Armata Salvă rii, iar astă zi nu mâ ncaseră decâ t niște
batoane de ciocolată și gumă de mestecat furate de Dick de pe tejgheaua
unui magazin universal.
— A mai ră mas niște ciocolată Hershey? întrebă Perry.
158
 Nu, dar mai aveau un pachețel cu gumă de mestecat. Îl împă rțiră , apoi
începură să mestece, fiecare câ te două lame și jumă tate de gumă cu aromă
de mentă , preferata lui Dick (lui Perry îi plă cea guma cu aromă de fructe).
Banii erau problema principală . Lipsa lor îl fă cuse pe Dick să ia hotă râ rea,
considerată de Perry o „idee de om nebun”, să se întoarcă în Kansas City.
Câ nd Dick insistase prima oară să se întoarcă , Perry spusese: „Ar trebui să te
cauți la cap”. Acum, ghemuiți împreună în bezna rece, ascultâ nd ploaia
întunecată și rece, reluară discuția. Perry trecu încă o dată în revistă
primejdiile unei astfel de hotă râ ri, că ci, desigur, de data asta Dick era că utat
de poliție pentru violarea condițiilor de eliberare, „dacă nu pentru altele”.
Dar Dick nu putea fi convins să renunțe. Kansas City, insista el mereu, era
unicul loc unde puteai „strecura” la sigur cecuri false. „Ce dracu’, știu că
trebuie să fim prudenți. Ș tiu că ne caută poliția. Am mai bă gat înainte cecuri
false. Dar o să ne mișcă m rapid. O zi e de-ajuns. Dacă strâ ngem destui bani,
poate n-ar fi ră u să dă m o raită în Florida. Să ne petrecem Cră ciunul la
Miami, să stă m toată iarna, dacă ne place”. Dar Perry își mesteca guma,
tremura și tă cea posac. Dick zise:
— Ce s-a întâ mplat, scumpule? Istoria ailaltă ? De ce dracu’ n-o uiți?
N-au fă cut niciodată legă tura între noi și ce s-a petrecut acolo. Ș i nici n-
o s-o facă .
— S-ar putea să te înșeli, zise Perry. Ș i dacă te înșeli, la Colț cu tine.
Niciunul nu mai pomenise de pedeapsa cu moartea în Kansas,
spâ nzură toarea sau Colțul, cum numeau deținuții Penitenciarului de Stat din
Kansas clă direa care adă postea echipamentul necesar spâ nzură rii unui om.
— Ce haios ești. Vai, ce-am râ s, zise Dick.
Aprinse un chibrit, avâ nd intenția să fumeze o țigară , dar ceea ce ză ri
la flacă ra vie a chibritului îl fă cu să sară în picioare și să stră bată hambarul
pâ nă la un staul de vaci. Înă untru se afla parcat un Chevrolet cu două uși,
model 1956. Cheia era în contact.

Dewey era hotă râ t să țină ascunse „populației civile” orice date privind
descoperiri importante în cazul Clutter, atâ t de hotă râ t încâ t se decise să
facă destă inuiri celor doi crainici oficiali din Garden City: Bill Brown,
redactorul-șef al ziarului Telegram din Garden City, și Robert Wells,
directorul stației locale de radio, KIUL. Prezentâ ndu-le situația, Dewey
sublinie motivele pentru care era câ t se poate de important să pă streze
secretul.
— Nu uitați că există posibilitatea ca acești oameni să fie nevinovați.

159
 Era o posibilitate prea serioasă pentru a fi ignorată . Informatorul,
Floyd Wells, ar fi putut foarte ușor să fi inventat toată povestea. Astfel de
denunțuri sunt relativ frecvente printre pușcă riașii care speră să câ știge
bună voința sau să atragă atenția oficialită ților. Dar chiar dacă fiecare cuvâ nt
rostit de Floyd Wells ar fi fost literă de Evanghelie, Dewey a declarat că el și
colegii lui nu au gă sit încă nicio urmă câ t de slabă de dovadă , vreo „probă
pentru tribunal”. Ce descoperiseră ei putea fi interpretat ca o coincidență
plauzibilă , deși excepțională . Dacă Smith că lă torise în Kansas ca să -și
viziteze prietenul, pe Hickock, Hickock avea o pușcă de același calibru cu
arma folosită la înfă ptuirea crimei și suspecții își aranjaseră un alibi fals ca
să -și justifice prezența în noaptea de 14 noiembrie, toate acestea nu
însemnau numaidecâ t că erau asasinii.
— Deși suntem aproape siguri că ei sunt. Toți suntem de aceeași
pă rere. Dacă n-am fi, n-am fi dat semnalul de alarmă în șaptesprezece state,
din Arkansas în Oregon. Dar nu uitați: s-ar putea să treacă ani întregi pâ nă
să -i prindem. Poate că s-au despă rțit. Sau au plecat din țară . Există și
posibilitatea să fi plecat în Alaska. Nu-i greu să te pierzi în Alaska. Cu câ t
sunt mai mult timp în libertate, cu atâ t avem mai puține dovezi împotriva
lor. Sincer vorbind, așa cum stau lucrurile, nu deținem destule dovezi ca să -i
trimitem în fața tribunalului. Am putea pune mâ na pe tică loșii ă ia, dar s-ar
putea să nu reușim niciodată să -i facem să mă rturisească .
Dewey nu exagera. În afară de două râ nduri de urme de bocanci, una
cu romburi, iar cealaltă ca o labă de pisică , criminalii nu lă saseră niciun
indiciu. Cum pă reau să fi fost foarte grijulii, fă ră îndoială că scă paseră de
mult de bocanci. Ca și de aparatul de radio, presupunâ nd că ei îl furaseră ,
lucru pe care Dewey ezita încă să -l creadă , deoarece i se pă rea „ridicol de
inconsecvent” față de amploarea crimei, îndemâ narea evidentă a
criminalilor, și „de neconceput” ca acești oameni, intrâ nd într-o casă unde
sperau să gă sească un seif plin de bani și negă sindu-l, să se gâ ndească că -i
mai practic să mă celă rească întreaga familie pentru câ țiva dolari și un
neînsemnat aparat de radio.
— Dacă nu recunosc, tribunalul n-o să -i poată condamna niciodată .
Asta-i pă rerea mea. Ș i de-asta trebuie să fim câ t se poate de precauți. Ei își
închipuie c-au scă pat. Ei bine, nici n-aș vrea să creadă altceva. Cu câ t se simt
mai în siguranță , cu atâ t mai repede o să punem mâ na pe ei.
Dar secretele sunt o marfa neobișnuită într-un oraș de mă rimea lui
Garden City. Oricine ar fi vizitat biroul șerifului, trei încă peri sumar
mobilate, dar ticsite de oameni, situate la etajul trei al tribunalului
districtual, ar fi simțit o atmosferă ciudată , aproape sinistră . Agitația, larma
160
plină de enervare a să ptă mâ nilor recente dispă ruse. O tă cere înfiorată
umplea acum odă ile. Doamna Richardson, secretara biroului, o persoană
foarte realistă , că pă tase peste noapte niște maniere delicate, vorbind pe
șoptite și furiș, iar bă rbații în al că ror serviciu fusese angajată – șeriful și
agenții să i, Dewey și echipa de agenți ai FBI-ului – se strecurau prin camere
și discutau cu voci scă zute. Aveai impresia că , asemenea unor vâ nă tori ce se
ascund în pă dure, se temeau ca nu cumva vreun zgomot sau vreo mișcare
bruscă să sperie fiarele ce se apropiau.
Se discuta. În holul hotelului Warren, unde se afla un restaurant pe
care oamenii de afaceri din Garden City îl considerau un fel de club privat,
ră zbă teau ca dintr-o cavernă murmurul zvonurilor și al speculațiilor. Un
cetă țean eminent, așa se auzise, era pe cale să fie arestat. Sau se aflase că
asasinatul era opera unor criminali plă tiți de dușmanii Asociației
Cultivatorilor de Grâ u din Kansas, o organizație progresistă în cadrul că reia
domnul Clutter jucase un rol important.
Una din numeroasele povestiri care circulau, cea mai apropiată de
adevă r, a fost relatată de un important vâ nză tor de mașini (care a refuzat să
dezvă luie sursa):
— Se pare că a existat un om care a lucrat pentru Herb cu mult timp în
urmă , prin ’47 sau ’48. Un argat oarecare. Se pare c-a intrat la închisoare, la
închisoarea de stat, iar acolo îl obseda bogă ția lui Herb.
Așa că acum o lună , câ nd i-au dat drumul, primul lucru pe care l-a fă cut
a fost să vină aici, să -i jefuiască și să -i omoare pe bieții oameni.
Dar la unsprezece kilometri spre vest, în satul Holcomb, nu a ajuns
niciun ecou al sentimentelor de neîncredere, pentru simplul motiv că de la o
vreme tragedia familiei Clutter fusese interzisă ca subiect de discuție în cele
două locuri unde tră ncă neau localnicii – oficiul poștal și restaurantul
Hartman.
— Eu, una, nu vreau să mai aud niciun cuvâ nt, a zis doamna Hartman.
Le-am spus, nu se poate s-o ținem așa. Să nu mai avem încredere în nimeni,
să ne speriem de moarte unul pe altul. Cu alte cuvinte, dacă vreți să discutați
despre asta, nu mai că lcați în localul meu.
Myrt Clare a adoptat o atitudine tot atâ t de energică :
— Oamenii vin pe aici să cumpere timbre de zece cenți și-și închipuie
că -și pot petrece urmă toarele trei ore și treizeci și trei de minute epuizâ nd
subiectul asasină rii familiei Clutter. Îi calomniază pe alții. Niște șerpi cu
clopoței, asta sunt. N-am timp să -i ascult. Am treabă – eu reprezint guvernul
Statelor Unite. În orice caz, e morbid. Al Dewey și polițiștii ă ia brutali din
Topeka și Kansas City se presupune că sunt dați dracului. Dar nu cunosc pe
161
nimeni care să -și închipuie că mai au vreo șansă să -l prindă pe fă ptaș. Spun
deci că e firesc să mai taci din gură . Tră iești pâ nă mori și ce mai contează
cum mori. Morții cu morții.
Așa că de ce să ne lamentă m doar pentru că lui Herb Clutter i-a tă iat
cineva beregata? E oricum morbid. Polly Stringer de la școală , Polly Stringer
a fost aici azi-dimineață . A spus că abia acum, după mai bine de o lună , au
început să se liniștească un pic copiii. Asta m-a fă cut să mă gâ ndesc: Ș i ce
dacă arestează pe cineva? Dacă o fac, va fi sigur unul pe care-l cunoaștem cu
toții. Iar asta o să pună paie pe foc, o să fiarbă oala și mai tare, tocmai câ nd
începuse să se ră cească . Ascultați la mine, am avut deja parte de destulă
agitație.

Era devreme, nici nouă , și Perry era primul client la Washateria, o

spă lă torie automată . Își deschise valiza de ratan burdușită , scoase dină untru
un maldă r de ciorapi, chiloți și că mă și (unele ale lui, altele ale lui Dick), le
aruncă într-o mașină de spă lat și vâ rî o fisă de plumb, una din multele
cumpă rate în Mexico.
Perry era familiarizat cu aparatele unor astfel de mari întreprinderi,
deoarece le folosea deseori și cu încâ ntare, gă sind de obicei că te „destinde
foarte mult” să stai liniștit și să urmă rești cum se spală rufele. Astă zi însă nu
avea acest sentiment. Îi era prea teamă . În ciuda avertismentelor lui, Dick
ieșise victorios din discuție. Iată -i întorși în Kansas City fă ră un sfanț, ca să
escrocheze și încă la volanul unui Chevrolet furat! Toată noaptea
conduseseră în goană , printr-o ploaie torențială , Chevroletul înmatriculat în
Iowa, oprindu-se de două ori ca să șterpelească benzină , de fiecare dată de
la automobilele parcate pe stră zi pustii din oră șelele adormite. (Opera lui
Perry, care se considera „absolut formidabil”. „Doar o bucată de furtun, ă sta-
i cardul meu de credit câ nd mă vâ ntur prin țară .”) Ajunși la Kansas City la
ră să ritul soarelui, că lă torii se duseseră mai întâ i la aeroport, intraseră la
toaletă și se dichisiseră , se bă rbieriseră și se spă laseră pe dinți.
Peste două ore, după un somn tras în sala de așteptare a aeroportului,
se întorseseră în oraș. Apoi Dick își lă sase complicele la Washateria,
promițâ ndu-i că revine să -l ia într-o oră .
Câ nd rufele s-au spă lat și s-au uscat, Perry le-a vâ râ t la loc în valiză .
Trecuse de zece. Dick, probabil plasâ nd pe undeva vreun cec fals,
întâ rziase mult. Perry se așeză să -l aștepte și alese o bancă pe care, la o
distanță de un braț, se afla o poșetă ispititoare. Dar înfă țișarea proprietarei,
cea mai voinică dintre femeile care foloseau acum mașinile de spă lat din
incinta aeroportului, îl reținu. Pe vremuri, câ nd fusese un copil lă sat de
162
capul lui la San Francisco, formase împreună cu un „pui de chinezoi”
(Tommy Chan? Tommy Lee?) „o echipă de șparlit poșete”. Pe Perry îl amuza,
îl înveselea amintirea unora din escapadele lor. „Odată ne-am furișat lâ ngă o
cucoană bă trâ nă , bă trâ nă bine, și Tommy i-a înșfă cat poșeta, dar ea nu voia
să -i dea drumul, era ca un tigru. Cu câ t tră gea el mai tare într-o parte, cu atâ t
tră gea ea mai vâ rtos în cealaltă . Atunci m-a vă zut și mi-a strigat:
«Ajută -mă ! Ajută -mă !», iar eu i-am ră spuns: «Ce dracu’, cucoană , eu pe
el îl ajut» și-am pocnit-o. Am lă sat-o lată pe caldarâ m. Ne-am ales cu
nouă zeci de cenți, doar atâ t, țin minte exact. Ne-am dus la un restaurant
chinezesc și-am mâ ncat pâ nă am că zut sub masă .”
Lucrurile nu prea se schimbaseră . Perry avea cu vreo două zeci de ani
mai mult și era cu vreo cincizeci de kile mai greu, și totuși situația lui
materială nu se îmbună tă țise deloc. Ră mă sese (lucru de necrezut pentru o
persoană cu inteligența și talentele lui!) un golan, tră ind din bani furați.
Ceasul din perete îi atră gea mereu atenția. La zece și jumă tate începu
să se neliniștească . Pe la unsprezece, picioarele îi zvâ cneau de durere, semn
de panică , semn că -i intra frica în oase. Luă o aspirină și încercă să gonească
sau să atenueze, cel puțin, imaginile dureros de vii ce i se perindau prin
minte, o procesiune de viziuni oribile: Dick în mâ inile poliției, arestat poate
în timp ce completa un cec fals sau încă lca vreo regulă rutieră (prilej cu care
se descoperea atunci că se afla la volanul unei mașini furate). Foarte
probabil că în acea clipă Dick era prins și înconjurat de detectivi înfuriați. Ș i
nu discutau fleacuri, cecuri false sau automobile furate. Crima, iată subiectul
lor, că ci legă tura pe care Dick fusese atâ t de sigur că nimeni n-o s-o facă se
stabilise. Ș i chiar acum, o furgonetă încă rcată cu polițiști din Kansas City
gonea spre Washateria.
Dar nu, i se nă ză rea doar. Dick n-o să -l tră deze niciodată . Își aminti că
îl auzise adeseori spunâ nd: „Chiar dacă m-ar stâ lci în bă taie, tot nu le-aș
spune nimic”. Firește, Dick era „tare ca piatra”. Dar rezistența lui, cum
avusese Perry prilejul să cunoască , se vă dea doar în situațiile câ nd deținea
evident controlul. Deodată , un gâ nd, că ruia îi ră mase recunoscă tor, îi oferi o
explicație mai puțin disperată a absenței prelungite a lui Dick. Se dusese să -
și viziteze pă rinții. Un lucru riscant, dar Dick le era „devotat” sau așa
pretindea; noaptea trecută , în timpul lungii că lă torii prin ploaie, îi spusese
lui Perry: „Chiar aș vrea să -mi vă d neamurile. N-o să vorbească . Vreau să zic,
n-o să -l informeze pe ofițerul meu, n-o să facă nimic ca să mă bage în bucluc.
Atâ t că mi-e rușine. Mă tem de ce-o să spună maică -mea. Despre cecuri. Ș i c-
am întins-o așa. Aș vrea să -i sun, să aflu ce mai fac”. Lucru cu neputință , că ci

163
familia Hickock nu avea telefon. Altfel, Perry le-ar fi telefonat să vadă dacă
nu-i cumva acolo Dick.
După câ teva minute se convinsese iară și că Dick era arestat. Durerea
din picioare i se înteți, îl să getă prin corp, iar mirosul de spă lă torie, aburii
grei îl dezgustară brusc, îl siliră să se ridice și să iasă în grabă pe ușă .
Ră mase pe bordură , gata să -și verse mațele, de parcă ar fi fost vreun bețivan.
Kansas City! Ș tiuse el, Kansas City era cu ghinion, îl rugase pe Dick să evite
orașul. Acum, poate că Dick regreta că nu l-a ascultat. Își spuse: „Ș i cu mine
cum ră mâ ne? N-am decâ t câ țiva cenți și un pumn de fise de plumb în
buzunar”. Unde să se ducă ? Cine să -l ajute? Bobo? Exclus. Poate bă rbatul ei.
Dacă ar fi fost după Fred Johnson, ar fi garantat pentru Perry, spunâ nd că -i
oferă o slujbă la ieșirea din închisoare. Dar Bobo nu-i dă duse voie. Spusese
că gestul lui Fred o să ducă la alte încurcă turi și poate la primejdii. Apoi îi
scrisese lui Perry ca să -i spună ce credea despre el.
O să i-o plă tească el câ ndva, o să se distreze nițel, o să vorbească cu ea,
o să se laude cu talentele lui, o să -i relateze amă nunțit ce era el în stare să le
facă celor ca ea, oamenilor respectabili, oamenilor fă ră griji și înguști la
minte ca Bobo. Da, o s-o facă să priceapă câ t putea fi el de primejdios și o să -i
urmă rească privirea. Merita desigur un drum pâ nă la Denver. Asta o să și
facă , o să plece la Denver și-o să viziteze familia Johnson. Fred Johnson o să -l
ajute s-o ia din nou de la zero.
Va trebui să -l ajute, dacă voia să scape, în sfâ rșit, de el.
Atunci Dick trase mașina la marginea trotuarului.
— Hei, Perry, zise el, nu te simți bine?
Vocea lui Dick parcă -i injectă în venă un narcotic fortifiant, un drog
care, odată pă truns în organism, dezlă nțui un delir de senzații
contradictorii: tensiune și destindere, furie și afecțiune. Înaintă cu pumnii
strâ nși spre Dick.
— Tică losule! spuse el.
Dick râ nji și îi ră spunse:
— Hai. O să avem din nou ce mâ nca.
Explicațiile erau la fel de necesare ca și scuzele, așa că în vreme ce
mâ ncau o porție de chili la Eagle Buffet, localul preferat al lui Dick din
Kansas City, Dick îl lă muri:
— Îmi pare ră u, dragul meu, știam c-o să te neliniștești. Ț i-ai închipuit
c-am încă put pe mâ na vreunui polițai. Dar am avut tot timpul un noroc
formidabil și m-am gâ ndit s-o țin tot așa.

164
 Îi spuse că după ce-l pă ră sise se dusese la compania Mark Buick, firma
unde lucrase odinioară , sperâ nd să gă sească niște plă ci de înmatriculare cu
care să le înlocuiască pe cele din Iowa ale Chevroletului furat.
— Nu m-a vă zut nimeni intrâ nd și ieșind. Firma Mark se ocupa de
obicei, pe scară mare, cu mașini accidentate. Evident, am dat acolo peste un
De Sotto cu plă ci de Kansas. Ș i unde crezi că se află acum plă cile? Pe mașina
noastră , scumpule.
După ce efectuase schimbarea, Dick aruncase plă cile din Iowa în
rezervorul municipal. Se oprise apoi la o benzină rie unde lucra un prieten,
un fost coleg de liceu pe nume Steve, pe care îl convinsese să accepte un cec
de cincizeci de dolari, un lucru pe care nu-l mai fă cuse pâ nă atunci, „să -i
tragă vreo țeapă unui prieten”. Ei bine, n-o să -l mai vadă pe Steve. O
întindeau chiar în seara aceea din Kansas City, pentru totdeauna. Așa că de
ce să nu-i „ciupească ” pe câ țiva dintre vechii prieteni? Stă pâ nit de acest
gâ nd, îi fă cuse o vizită unui alt fost coleg, vâ nză tor la un magazin universal.
Câ știgul se ridica acum la șaptezeci și cinci de dolari.
— Ei bine, în după -amiaza asta o să rotunjim suma la vreo două sute
de dolari. Am întocmit o listă a magazinelor unde dă m lovitura. Ș ase sau
șapte, pornind chiar de aici, zise el referindu-se la Eagle Buffet, unde toată
lumea, de la barman la chelneri, îl cunoșteau și îl plă ceau, îl porecliseră
Mură tură (în cinstea mâ ncă rii lui preferate). Apoi o luă m spre Florida. Ce
pă rere ai, scumpule? Nu ți-am promis eu c-o să ne petrecem Cră ciunul la
Miami? Ca milionarii?

Dewey și colegul lui, agentul Clarence Duntz, de la Biroul de

Investigații din Kansas, stă teau și așteptau să se elibereze o masă la
restaurantul Trail Room. Uitâ ndu-se în jur, la spectacolul oferit de chipurile
obișnuite la ora prâ nzului, oameni de afaceri buhă iți și fermieri cu fețe
bronzate și aspre, Dewey salută câ teva cunoștințe deosebite: legistul
districtului, doctorul Fenton; patronul restaurantului Warren, Tom Mahar;
Harrison Smith, care concurase anul trecut pentru postul de procuror
districtual și pierduse la alegeri în favoarea lui Duane West. Mai era Herbert
W. Clutter, proprietarul fermei River Valley și coleg cu Dewey la școala de
duminică . Stai o clipă ! Oare Herbert Clutter nu murise? Ș i nu luase parte
Dewey la înmormâ ntarea lui? Ș i totuși era acolo, așezat într-un separeu
circular dintr-un colț al restaurantului Trail Room, cu ochii lui că prui și vii,
cu bă rbia lui pă trată , cu fizicul lui ară tos, neschimbat de moarte. Dar Herb
nu era singur. La aceeași masă cu el se aflau doi tineri, Dewey îi recunoscu și
îi dă du un cot lui Duntz.
165
 — Uită -te.
— Unde?
— În colț.
— Ei, luam-ar naiba!
Hickock și Smith! Dar momentul recunoașterii a fost reciproc. Bă ieții
au mirosit primejdia. Au să rit prin vitrina de sticlă a restaurantului Trail
Room și, urmă riți în goana mare de Duntz și Dewey, au rupt-o la fugă pe
Main Street, au trecut de bijuteria Palmer, de magazinul universal Norris, de
Garden Cafe, apoi au dat colțul și-au luat-o spre gară , tot apă râ nd și
dispă râ nd, jucâ ndu-se de-a v-ați ascunselea printre șiruri de silozuri albe.
Dewey scoase pistolul, ca și Duntz, dar câ nd țintiră se petrecu un lucru
supranatural. Dintr-odată , din nu știu ce motiv misterios (ca într-un vis),
toată lumea înota, urmă riții și urmă ritorii, înainta prin uluitoarea întindere
de apă pe care Camera de Comerț din Garden City o declara „Cel mai mare
bazin de înot din lume cu intrare liberă ”. În timp ce detectivii se apropiau de
prada lor înotâ nd de zor, ce Dumnezeu? iar? (Cum s-a petrecut? E oare cu
putință să viseze?), scena se șterse și apă ru alt decor: cimitirul din Valley
View, această insulă verde și cenușie de morminte, copaci și alei înflorite, o
oază liniștită , înfrunzită , plină de șoapte, așezată ca pata ră coroasă de umbră
a unui nor pe luminoasele lanuri de grâ u din nordul orașului.
Dar Duntz dispă ruse și Dewey ră mă sese singur cu cei pe care îi vâ na.
Deși nu-i vedea, era sigur că se ascundeau printre morți, ghemuiți în
dosul unei pietre funerare, poate chiar piatra funerară a tată lui să u:
„Alvin Adams Dewey, 6 septembrie 1879-26 ianuarie 1948”. Se
strecură cu revolverul în mâ nă pe aleile solemne, pâ nă câ nd, auzind râ sete și
înțelegâ nd de unde vin, vă zu că Hickock și Smith nu se ascundeau, ci stă teau
că lare pe mormâ ntul comun – nemarcat încă de o piatră funerară , al lui Herb
și Bonnie, Nancy și Kenyon – stă teau cu picioarele cră că nate, cu mâ inile în
șold, cu capul dat pe spate și râ deau. Dewey trase… o dată … și încă o dată …
Niciunul din ei nu se pră buși, deși fiecare fusese împușcat în inimă de trei
ori. Deveniră doar treptat transparenți, invizibili, se evaporară , iar râ sul lor
puternic ră sună pâ nă câ nd Dewey se înclină în fața acestui râ s, fugi de el,
cuprins de o disperare atâ t de dureroasă prin intensitatea ei, încâ t se trezi.
Atunci avu sentimentul că e un copil de zece ani speriat și chinuit de
friguri. Pă rul îi era umed, că mașa i se fă cuse leoarcă de transpirație și i se
lipise de corp. În cameră , o cameră din biroul șerifului unde se încuiase
înainte de a adormi cu capul pe birou, pă trundea lumina slabă a asfințitului.
Trase cu urechea și auzi sunâ nd telefonul doamnei Richardson în biroul de
ală turi. Dar ea nu se afla acolo să ră spundă .
166
 Biroul era închis. Își vă zu de drum, trecu nepă să tor pe lâ ngă telefonul
care suna, apoi ezită . Putea fi Marie, care dorea să știe dacă mai ră mâ nea la
birou să lucreze și dacă să -l aștepte cu masa…
— Cu domnul A.A. Dewey, vă rog. Îl apelează Kansas City.
— Eu sunt.
— Continuă , Kansas City. Apelatul e la telefon.
— Al? Aci e fratele Nye.
— Te ascult, frate.
— Pregă tește-te să auzi niște știri senzaționale.
— Sunt gata.
— Prietenii noștri sunt aici. Chiar în Kansas City.
— De unde știi?
— De fapt, nu fac chiar un secret din asta. Hickock a împâ nzit orașul de
cecuri. Pe numele lui.
— Pe numele lui. Asta înseamnă că n-are de gâ nd să ră mâ nă mult pe-
aici sau că e foarte sigur pe el. Smith e cu el?
— Da, sunt într-adevă r împreună . Dar au altă mașină . Un Chevrolet din
1956, alb-negru, cu două uși.
— Plă cile de înmatriculare sunt din Kansas?
— Din Kansas. Ș i ascultă , Al, avem noroc! Au cumpă rat un televizor,
pricepi? Hickock i-a dat vâ nză torului un cec. Câ nd plecau, tipul a avut
inspirația să noteze numă rul mașinii. L-a scris pe dosul cecului.
Permis din ținutul Johnson, nr. 16212.
— L-ai verificat?
— Ce crezi că s-a întâ mplat?
— E o mașină furată .
— Fă ră îndoială . Dar plă cile au fost luate din altă parte. Prietenii noștri
le-au șterpelit de la un De Sotto avariat, dintr-un garaj din Kansas City.
— Ș tii câ nd?
— Ieri-dimineață . Patronul [Logan Sanford] a alergat la poliție dâ nd
noul numă r și o descriere a mașinii.
— Ce-i cu ferma Hickock? Dacă se află încă în regiune, se pare că mai
devreme sau mai tâ rziu o să meargă acolo.
— Nu-ți face griji. O filă m. Al…
— Te ascult.
— Asta-mi doresc de Cră ciun. Doar atâ t. S-o lă murim. S-o lă murim și să
dormim pâ nă la Anul Nou. N-ar fi un dar nemaipomenit?
— Sper să -l primești.
— Sper să -l primim amâ ndoi.
167
 După aceea, în vreme ce traversa gâ nditor piața întunecată a
tribunalului, ră scolind cu picioarele mormanele uscate de frunze nestrâ nse
de pe jos, Dewey se minună de lipsa lui de entuziasm.
Acum, câ nd știa că suspecții nu sunt pierduți pentru totdeauna în
Alaska, Mexic sau Tombuctu, câ nd puteau fi arestați dintr-o clipă în alta, de
ce nu încerca o emoție firească în astfel de momente? Visul era de vină că
dispoziția lui tristă persista, fă câ ndu-l să se îndoiască de afirmațiile lui Nye,
și într-un fel să nu le creadă . Nu își închipuia că Hickock și Smith o să fie
prinși în Kansas City. Erau invulnerabili.

Pe plaja din Miami, la numă rul 335, pe Ocean Drive, se află hotelul
Somerset, o clă dire mică , pă trată , zugră vită mai mult sau mai puțin în alb, cu
nuanțe de violet, printre ele și un anunț violet: „CAMERE LIBERE – CELE
MAI MICI PRETURI! AMENAJĂ RI! PLAJĂ MÂ NGÂ IATĂ DE BRIZA
OCEANULUI”. O clă dire dintr-un șir de hoteluri de ipsos și ciment, de-a
lungul unei stră zi albe și melancolice.
În decembrie 1959, „amenajă rile de pe plajă ” ale hotelului Somerset
constau din două umbrele înfipte într-un petic de nisip din dosul hotelului.
Pe o umbrelă roz scria „Servim înghețată Valentine”. La prâ nz, de Cră ciun,
un grup de patru femei ședea sub umbrelă și pe ală turi, ascultâ nd muzică la
un aparat de radio cu tranzistori. Cea de-a doua umbrelă , albastră și purtâ nd
reclama „Bronzați-vă cu Coppertone”, îi adă postea pe Dick și Perry, care
locuiau de cinci zile la hotelul Somerset, într-o cameră cu două paturi care
costa optsprezece dolari pe să ptă mâ nă .
— Nici nu mi-ai urat Cră ciun fericit, zise Perry.
— Cră ciun fericit, scumpule! Ș i un An Nou fericit!
Dick era în slip, dar Perry, ca și la Acapulco, refuzase să -și expună
picioarele ră nite, se temea că spectacolul lor ar putea să „impresioneze
neplă cut” pe alții de pe plajă și de aceea stă tea complet îmbră cat, cu ciorapi
și pantofi. Totuși, se simțea relativ mulțumit; câ nd Dick se ridică și începu să
facă exerciții fizice – stâ nd în cap pentru a impresiona doamnele de sub
umbrela trandafirie –, se apucă să ră sfoiască ziarul Herald din Miami.
Curâ nd, dă du peste o relatare care îi captă întreaga atenție. Era vorba de o
crimă , de asasinarea unei familii din Florida, domnul și doamna Cliffort
Walker, bă iețelul lor de patru ani și fetița lor de doi ani. Fiecare victimă , deși
nelegată și fă ră că luș în gură , fusese împușcată în cap cu o armă calibru 22.
Crima, fă ră urme și aparent lipsită de motiv, avusese loc sâ mbă tă noaptea, la
19 decembrie, la că minul familiei Walker, o fermă de vite nu departe de
Tallahassee.
168
 Perry întrerupse performanțele sportive ale lui Dick și-i citi articolul.
— Unde-am fost sâ mbă ta trecută ?
— Vrei să știi dacă la Tallahassee?
— Eu te întreb.
Dick se concentră . Joi noaptea, fă câ nd cu râ ndul la volan, plecaseră din
Kansas, trecuseră prin statul Missouri în Arkansas, apoi dincolo de Ozarks,
tocmai pâ nă în Louisiana, unde o bobină arsă îi oprise din drum vineri
dimineața. (O bobină la mâ na a doua, cumpă rată la Shreveport, costase
două zeci și doi de dolari și cincizeci de cenți.) În aceeași noapte, dormiseră
în mașina parcată pe drum undeva în apropiere de frontiera dintre Alabama
și Florida. Că lă toria de a doua zi, un drum fă cut pe îndelete, includea mai
multe atracții turistice, vizite la o fermă de crocodili și la alta de șerpi cu
clopoței, o plimbare într-o barcă cu fundul de sticlă pe un lac cu apa
cristalină și un dejun în tihnă , cu homari, la un restaurant pescă resc, situat la
marginea șoselei. O, ce zi plă cută ! Dar amâ ndoi se simțeau sfâ rșiți de
oboseală și câ nd ajunseră la Tallahassee, se hotă râ ră să -și petreacă noaptea
acolo.
— Da, în Tallahassee, spuse Dick.
— Uluitor! zise Perry și parcurse din nou articolul. Ș tii ce nu m-ar
surprinde? Ca asasinatul să fie opera unui dement. A unui țicnit care a citit
ce s-a întâ mplat în Kansas.
Fiindcă nu-i fă cea plă cere să -l audă pe Perry „reluâ nd acel subiect”,
Dick ridică indiferent din umeri, râ nji și se îndreptă spre marginea apei,
unde se plimbă o vreme pe nisipul îmbibat de talazuri, oprindu-se din câ nd
în câ nd să culeagă o scoică . În copilă rie, îl invidiase pe fiul unui vecin care se
dusese în vacanță pe coasta golfului și se întorsese cu o cutie plină cu scoici:
îl urâ se atâ t de mult, încâ t îi furase scoicile și le sfă râ mase pe râ nd cu
ciocanul. Invidia îl stă pâ nea tot timpul. Ura pe oricine ajunsese ce-și dorise
el sau care avea un lucru după care tâ njea.
De pildă , bă rbatul pe care îl vă zuse lâ ngă piscina de la hotelul
Fontainebleau. La kilometri depă rtare, învă luite în lințoliul de aburi ce se
ridica în caniculă din oceanul scâ nteietor, vedea turnurile hotelurilor palide
și scumpe, Fontainebleau, Eden Roc, Roney Plaza. A doua zi de la sosirea lor
la Miami, îi sugerase lui Perry să pă trundă în aceste palate ale plă cerilor.
„Poate agă ță m niște femei bogate” spusese el.
Perry refuzase cu încă pă țâ nare. Își dă dea seama că oamenii s-ar fi zgâ it
la ei din cauza pantalonilor și tricourilor lor kaki. De fapt, turul prin incintele
impună toare ale hotelului Fontainebleau trecuse neobservat, printre
bă rbații ce se vâ nturau în pantaloni scurți de plajă , din mă tase naturală cu
169
dungi roz, și printre femeile în costume de baie și etole de vizon. Intrușii
hoină riseră prin hol, se plimbaseră alene prin gră dină și leneviseră pe lâ ngă
piscină . Acolo îl vă zuse Dick pe bă rbatul acela de aceeași vâ rstă cu el, de
vreo două zeci și opt sau treizeci de ani. Ar fi putut fi un „jucă tor de că rți
profesionist, un avocat sau, poate, un gangster din Chicago”. Indiferent de
profesiunea lui, ară ta ca și cum ar fi cunoscut din plin ce-nseamnă banii și
puterea. O blondă ce semă na cu Marilyn Monroe îl ungea cu ulei de plajă , iar
mâ na lui lenevoasă și împodobită cu inele se întinsese după un pahar de
oranjadă cu gheață . Toate astea îi aparțineau lui, lui Dick, dar n-avea să le
aibă niciodată . De ce să aibă tică losul ă la totul, iar el nimic? De ce să se
bucure „scâ rba aia cu bani” de tot norocul? Cu un cuțit în mâ nă , și el, Dick,
era puternic. Tică loșii ă știa cu bani ar trebui să se pă zească , Dick putea
oricâ nd „să -i spintece și să lase să se scurgă pe jos puțin din norocul lor”. Dar
Dick își stricase ziua. I-o stricase blonda frumoasă care îl ungea pe tip cu ulei
de plajă . Îi spusese lui Perry: „Hai să ne că ră m dracului de aici”.
Acum, o fetiță de vreo doisprezece ani desena pe nisip siluete, trasâ nd
cu o bucată de lemn adusă de valuri fețe mari și grosolane.
Dick, oprindu-se să -i admire opera, îi oferi scoicile adunate de el.
— Sunt bune să faci din ele ochi, îi spuse el.
Copilul primi darul, Dick îi zâ mbi și îi fă cu cu ochiul. Îi pă rea ră u de
sentimentele lui pentru ea, că ci interesul lui sexual față de fetițe constituia
una din slă biciunile de care „se rușina sincer”, un secret nemă rturisit pe care
spera că nimeni nu-l bă nuia (deși avea motive să creadă că Perry își dă duse
seama), fiindcă alții ar fi putut să nu-l considere „normal”. Asta, desigur,
reprezenta un lucru de care el era convins, și anume că e „normal”.
Seducerea fetițelor pubere, operație întreprinsă în decursul ultimilor ani de
„opt sau nouă ori”, nu era o probă contrarie, că ci dacă ar fi să spunem
lucrurilor pe nume, mai toți bă rbații adevă rați aveau aceleași dorințe ca și
el. Apucă fetița de mâ nă și spuse:
— Ești fetița mea. Fetița mea scumpă .
Dar copilul se opuse. Mâ na ei, prinsă într-a lui, se smucea ca un pește
în undiță , iar el recunoscu expresia uimită din ochii ei din experiențele
similare ale carierei lui. Îi dă du drumul, râ se ușor și spuse:
— Ne jucă m doar. Nu-ți place să te joci?
Perry, lungit încă sub umbrela albastră , urmă rise scena, pricepuse
imediat țelul lui Dick și îl disprețuise. Nu avea „nici cel mai mic respect
pentru oamenii care nu se puteau stă pâ ni din punct de vedere sexual”, mai
ales câ nd lipsa de stă pâ nire implica ceea ce el numea „perversiune”,
„hă rțuirea copiilor”, „ciudă țenii contra naturii” și viol. Se gâ ndi că -i spusese
170
limpede lui Dick punctul lui de vedere. Într-adevă r, n-ajunseseră ei aproape
la bă taie câ nd îl împiedicase de curâ nd pe Dick să violeze o fetiță îngrozită ?
Cu toate acestea, n-avea chef să repete acea încercare a puterilor. Câ nd vă zu
că fetița se îndepă rtează de Dick, se liniști.
În aer pluteau colinde de Cră ciun. Se revă rsau din aparatul de radio al
celor patru femei și se amestecau ciudat cu lumina soarelui din Miami și cu
țipetele pescă rușilor, care nu închideau în veci pliscul. „O, veniți să -L
adoră m, o veniți să -L adoră m”, corul unei catedrale, o muzică înă lță toare, îl
mișcă pe Perry pâ nă la lacrimi – care nu încetară nici câ nd muzica se opri.
Cum nu era un lucru neobișnuit să se emoționeze astfel, reflectă la o
posibilitate care exercita asupra lui „o imensă fascinație”: sinuciderea. În
copilă rie se gâ ndise deseori să se sinucidă , dar erau reverii sentimentale
nă scute din dorința de a-și pedepsi tată l, mama și alți dușmani. Începâ nd din
tinerețe, totuși, perspectiva de a-și pune capă t vieții își pierduse tot mai
mult din caracterul fantastic. Nu trebuia să uite că sinuciderea fusese
„soluția” lui Jimmy, ca și a lui Fern. Iar în cele din urmă , ajunsese să i se pară
nu o simplă alternativă , ci o moarte semnificativă .
Oricum, nu vedea de ce-ar merita să mai tră iască . Insulele calde și
aurul îngropat, scufundarea în adâ ncurile albastre și sclipitoare ale mă rii în
că utarea comorilor, toate visurile acelea dispă ruseră .
Dispă ruse și „Perry O’Parsons”, numele inventat de el pentru
câ ntă rețul senzațional de pe scenă și de pe ecran, cum sperase aproape cu
tot dinadinsul să ajungă într-o bună zi. Perry O’Parsons murise fă ră să apuce
să tră iască mă car. Ce-i mai ră mâ nea? El și Dick „alergau cot la cot într-o
cursă fă ră finiș”, așa i se pă rea. Iar acum, după mai puțin de o să ptă mâ nă de
câ nd erau în Miami, trebuiau să reia lunga că lă torie. Dick, care lucrase o zi la
compania de autoservire ABC, pentru șaizeci și cinci de cenți pe oră , îi
spusese: „Miami e mai ră u decâ t Mexicul. Ș aizeci și cinci de cenți. Eu, unul,
zic pas. Sunt alb”. Așa că a doua zi, cu numai două zeci și șapte de dolari
ră mași din banii adunați în Kansas City, o porneau din nou spre vest, spre
Texas, spre Nevada, „fă ră o destinație anume”.
Dick, care se bă lă cise în apă , se întoarse. Ud și cu ră suflarea tă iată , că zu
cu fața în jos pe nisipul lipicios.
— Cum a fost apa?
— Minunată .

Intervalul scurt dintre Cră ciun și ziua de naștere a lui Nancy Clutter,
care era chiar după Anul Nou, pusese întotdeauna probleme prietenului ei,
Bobby Rupp. Își storsese mintea să gă sească două daruri potrivite pentru
171
să rbă torile ce se succedau atâ t de repede. În fiecare an, din banii câ știgați
lucrâ nd vara la ferma de sfeclă a tată lui să u, cumpă ra ce putea mai bun, iar
în dimineața Cră ciunului mergea gră bit la casa familiei Clutter să ducă un
pachet, pe care surorile lui îl ajutau să -l învelească , sperâ nd că darul o va
surprinde și încâ nta pe Nancy. Anul trecut îi dă duse un medalion de aur în
formă de inimioară . Anul acesta, prevă ză tor ca întotdeauna, ezitase între
parfumurile de import de la magazinul Norris și o pereche de cizme de
că lă rie. Apoi Nancy murise.
În dimineața de Cră ciun, în loc să se gră bească la ferma River Valley,
ră mase acasă , iar mai tâ rziu, în cursul zilei, se înfruptă împreună cu familia
din masa splendidă , pentru care se spetise mama lui o să ptă mâ nă . Toți,
pă rinții și fiecare din cei șase frați și surori, se purtaseră grijuliu cu el din
ziua tragediei. Cu toate acestea, la masă i se repeta tot timpul că ar face bine
să mă nâ nce. Nimeni nu înțelegea că , de fapt, el era bolnav, că durerea îl
fă cuse astfel, că durerea trasase un cerc în jurul lui, din care nu reușea să
scape și în care alții nu puteau pă trunde, în afară , poate, de Sue. Pâ nă la
moartea lui Nancy nu o apreciase pe Sue, nu se simțise niciodată într-adevă r
bine lâ ngă ea. Era atâ t de deosebită , lua în serios pâ nă și lucrurile pe care
nici fetele n-ar trebui să le ia în serios: tablourile, poeziile, muzica de pian.
Ș i, firește, era gelos pe ea. Locul ei în ochii lui Nancy, deși de un alt ordin,
fusese cel puțin egal cu al lui. Din această cauză însă era în stare să -i
înțeleagă pierderea. Fă ră Sue, fă ră prezența ei aproape permanentă , cum ar
fi putut el rezista la o astfel de avalanșă de șocuri – crima în sine, discuțiile
cu domnul Dewey, ironia tragică de a fi o vreme suspectul principal?
Apoi, cam după o lună , prietenia lor se destră mă . Bobby mergea tot
mai rar în salonașul confortabil al familiei Kidwell, iar câ nd o fă cea, Sue nu
pă rea că -l mai primește cu dragă inimă . Nenorocirea e că amâ ndoi se
stră duiau să jelească și să -și amintească ceva ce de fapt fiecare dorea să uite.
Câ teodată , Bobby reușea. Câ nd juca baschet sau gonea cu mașina pe
drumurile de țară cu o sută două zeci de kilometri pe oră sau câ nd, în cadrul
programului de atletism pe care și-l impusese (avea ambiția să ajungă
instructor sportiv la liceu), parcurgea lungi distanțe în fugă pe câ mpiile
galbene. Iar acum, după ajută să strâ ngă de pe masă farfuriile de să rbă toare,
se hotă rî să -și pună un tricou și să alerge.
Vremea se menținea splendidă . Chiar și pentru vestul Kansasului,
renumit prin lungimea verilor indiene, pă rea exagerat, aerul uscat, soarele
puternic, cerul azuriu. Fermierii optimiști preziceau o „iarnă dulce”, un
anotimp atâ t de blâ nd, încâ t vitele o să poată paște tot timpul. Astfel de ierni
sunt rare, dar Bobby își amintea de una, în anul câ nd începuse să -i facă curte
172
lui Nancy. Aveau amâ ndoi doisprezece ani, iar la sfâ rșitul orelor, obișnuia
să -i ducă ghiozdanul cu că rți de-a lungul kilometrului care despă rțea școala
din Holcomb de ferma tată lui ei. Deseori, dacă vremea era caldă și ardea
soarele, se opreau pe drum și se așezau pe malul râ ului, brațul șerpuitor,
lent și cafeniu al Arkansasului.
Nancy îi spusese odată : „Într-o vară , câ nd ne aflam în Colorado, am
vă zut de unde izvoră ște râ ul Arkansas. Chiar locul cu pricina. Ș i totuși, nu-ți
venea să crezi că e într-adevă r râ ul nostru. Nu are aceeași culoare. E limpede
ca apa de bă ut. Ș i repede. Ș i plin de stâ nci. De vâ rtejuri. Tata a prins un
pă stră v”. Amintirea ei, povestea cu izvorul râ ului îi ră mă sese lui Bobby în
minte și de la moartea ei… Ei bine, nu știa cum să explice, dar de câ te ori se
uita la râ ul Arkansas, apa se transforma o clipă și ceea ce vedea nu mai era o
apă mâ loasă șerpuind printre câ mpiile Kansasului, ci ceea ce îi descrisese
Nancy, un șuvoi din Colorado, un râ u rece și cristalin, cu pă stră vi, coborâ nd
vijelios pe o vale de munte. Așa fusese și Nancy: ca un râ u tâ nă r plin de
energie și de veselie.
De obicei, totuși, iernile din vestul Kansasului sunt foarte aspre și
deseori chiciura de pe câ mpuri și vâ ntoasele schimbă vremea dinaintea
Cră ciunului. Acum câ țiva ani, ninsese în ajun și continuase să ningă , iar câ nd
Bobby pornise a doua zi dimineață spre casa familiei Clutter, cale de cinci
kilometri, trebuise să ră zbească prin nă meții înalți. A meritat însă , că ci, deși
sosise înțepenit de frig și vâ nă t la față , primirea care i se fă cuse îl dezghețase
în întregime. Nancy fusese uimită și mâ ndră , iar mama ei, de cele mai multe
ori atâ t de timidă și de distantă , îl îmbră țișase și-l să rutase, insistase să se
înfă șoare într-o cuvertură și să stea lâ ngă focul din salon. În timp ce femeile
gă teau, el împreună cu Kenyon și cu domnul Clutter stă tuseră la foc
spă rgâ nd nuci și castane, iar domnul Clutter spusese că -și amintea de un alt
Cră ciun, câ nd fusese de vâ rsta lui Kenyon: „Eram șapte acasă . Mama, tata,
două fete și noi, trei bă ieți. Locuiam la o fermă destul de departe de oraș. Din
cauza asta, aveam obiceiul să facem odată toate cumpă ră turile de Cră ciun,
un singur drum la oraș, ca să luă m tot ce ne trebuie. În anul despre care vă
spun, în dimineața câ nd trebuia să pornim, ză pada era mai mare ca azi, mult
mai mare, și ningea mereu cu fulgi câ t cepele. Se pă rea c-o să ne înză pezim
de Cră ciun, fă ră să avem cadouri pentru pom. Mama și fetele erau foarte
amă râ te. Atunci mi-a venit o idee”. A propus să înșeuze cel mai voinic dintre
caii de tracțiune, să că lă rească pâ nă la oraș și să se tâ rguie pentru toată
lumea. Familia a fost de acord. I-au încredințat cu toții economiile de
Cră ciun și o listă cu lucrurile pe care voiau să le cumpere: patru metri de
stambă înflorată , o minge de fotbal, o perniță de ace, alice, comenzi atâ t de
173
diverse încâ t se înnoptase pâ nă să le ia. În drum spre casă , cu cumpă ră turile
vâ râ te bine într-un sac de pâ nză impermeabilă , îi fusese recunoscă tor tată lui
să u că -l silise să ia un felinar, și încâ ntat că frâ iele calului aveau clopoței, că ci
atâ t clinchetul lor zglobiu, câ t și lumina piezișă a felinarului cu gaz îl
îmbă rbă tau.
„Drumul înspre oraș fusese ușor, un fleac. Dar acum dispă ruse, ca și
toate semnele de reper”. Pe pă mâ nt și în aer nu era decâ t ză padă .
Calul, înotâ nd pâ nă la șolduri prin ea, alunecă într-o parte. „Am scă pat
felinarul. Ne ră tă ciseră m în noapte. Nu mai era decâ t o chestiune de timp
pâ nă să adormim și să îngheță m. Da, mi-a fost frică . Dar m-am rugat. Ș i l-am
simțit pe Dumnezeu aproape… Niște câ ini urlau. M-am luat după lă tră turile
lor pâ nă ce-am vă zut ferestrele unei ferme din vecină tate. Ar fi trebuit să mă
fi oprit acolo. Dar m-am gâ ndit la ai mei… mi-am închipuit-o pe mama în
lacrimi, pe tata și pe bă ieți sculâ ndu-se și pornind în că utarea mea, așa c-am
mers mai departe.
Ș i, firește, n-am fost prea fericit câ nd am ajuns acasă și-am vă zut
ferestrele întunecate. Ușile încuiate. Am aflat că toată lumea se culcase, pur
și simplu mă uitaseră . Niciunul dintre ei nu pricepea de ce eram așa scos din
să rite. Tata mi-a spus: «Am fost siguri c-o să ră mâ i peste noapte în oraș. Ce
dracu’ bă iete! Cine-ar fi crezut c-o să fii atâ t de bleg să pleci spre casă pe un
viscol atâ t de nă prasnic?».”
Mirosul acru ca cidrul al merelor putrezite. Meri, peri, piersici și cireși:
livada domnului Clutter, prețiosul pâ lc de pomi pe care îi plantase.
Alergâ nd la voia întâ mplă rii, Bobby nu intenționase să vină aici sau în
vreun alt loc al fermei River Valley. Era inexplicabil și se întoarse să plece,
dar reveni și o apucă spre casa albă , solidă și spațioasă .
Clă direa îl impresionase întotdeauna și-i fă cea plă cere să -și închipuie
că prietena lui locuia acolo. Lipsită acum de întreținerea grijulie a fostului
proprietar, de jur împrejur începuseră să se țeasă primele pâ nze de
pă ianjen. O greblă ruginea pă ră sită pe alee. Pajiștea se pâ rjolise și ară ta
jalnic. În duminica aceea fatală , ambulanțele chemate de șerif să ia familia
asasinată trecuseră pe iarbă chiar pâ nă la ușa de la intrarea principală , iar
urmele cauciucurilor se mai vedeau încă .
Goală era și casa muncitorului angajat de domnul Clutter. Omul își
gă sise o nouă locuință mai aproape de Holcomb și plecase cu familia fă ră ca
cineva să se mire de gestul lui, că ci astă zi, deși vremea era luminoasă , casa
Clutter pă rea plină de umbre, tă cută , moartă . Dar în timp ce Bobby trecea pe
lâ ngă hambar, apoi pe lâ ngă un țarc de vite, auzi șfichiuiala cozii unui cal.
Era Babe, iapa lui Nancy, iapa cea bă trâ nă , ascultă toare și bă lțată , cu coama
174
ei câ nepie și cu ochii ei violet închis, ca două panseluțe. Bobby o apucă de
coamă și-și frecă obrazul de gâ tul ei, așa cum fă cea uneori Nancy. Babe
necheză trist.
Duminica trecută , ultima dată câ nd vizitase familia Kidwell, mama lui
Sue pomenise de Babe. Doamna Kidwell, o femeie ciudată , stă tuse la
fereastră urmă rind cum amurgul poleiește ușile de la stradă , ca și preria
întinsă . Ș i spusese așa, din senin: „Susan, știi pe cine vă d tot timpul? Pe
Nancy. Că lare pe Babe. Venind spre noi”.

Perry îi observă primul, doi autostopiști, un bă iat și un bă trâ n, ducâ nd

niște rucsacuri fă cute de ei și îmbră cați, în ciuda vâ ntului ce bă tea – un vâ nt
tă ios, aducâ nd nisip dinspre Texas –, doar în salopete și că mă și subțiri de
blugi.
— Hai să -i luă m, zise Perry.
Dick se opuse. Nu se împotrivea să ia oameni în mașină , cu condiția s-
arate că -și puteau plă ti drumul, cel puțin „să achite vreo zece litri de
benzină ”. Dar Perry, Perry cel mic, bun și inimos, îl agasa mereu pe Dick să -i
culeagă de pe șosea tocmai pe cei mai nenorociți și mai jalnici inși. În cele
din urmă , Dick se încumetă și opri mașina.
Bă iatul, îndesat, cu ochii vioi, vorbă reț și cu o claie de pă r câ nepiu, își
manifestă zgomotos recunoștința, în timp ce bă trâ nul, tras și galben la față ,
se strecură epuizat pe bancheta din spate și se pră buși acolo tă cut. Bă iatul
spuse:
— Chiar vă ră mâ nem recunoscă tori. Johnny era gata să se
pră bușească . N-am mai mers cu mașina de la Galveston.
Perry și Dick pă ră siseră acest oraș portuar de o oră , după ce-și
petrecură dimineața acolo, încercâ nd pe la diverse birouri maritime să
gă sească de lucru ca marinari. O companie le oferise un angajament imediat
pe un vas-cisternă cu destinația Brazilia și de fapt cei doi s-ar fi aflat acum
pe mare, dacă viitorul lor patron n-ar fi descoperit că niciunul din ei nu avea
diplomă de marinar sau pașaport. E straniu, dar dezamă girea lui Dick o
întrecu pe cea a lui Perry. „Brazilia! Asta-i țara unde construiesc o capitală
nou-nouță ! O ridică de la pă mâ nt. Închipuie-ți ce-ar fi să fim acolo chiar de la
începutul începutului! Ș i dacă ești tâ mpit, tot te îmbogă țești.”
— Încotro mergeți? îl întrebă Perry pe bă iat.
— La Sweetwater.
— Unde-i Sweetwater?
— E pe undeva în direcția asta. Pe undeva prin Texas. Johnny, din
spate, e bunicul meu. Are o soră care locuiește la Sweetwater.
175
 Doamne, cel puțin așa trag nă dejde. Am crezut că locuiește la Jasper, în
Texas. Dar câ nd am ajuns la Jasper, oamenii ne-au spus că ea și rudele ei s-
au mutat la Galveston. Dar n-am gă sit-o nici la Galveston, o doamnă de-acolo
ne-a spus c-au plecat la Sweetwater. Doamne, cel puțin așa trag nă dejde, să
dă m de ea. Johnny, spuse el, frecâ nd mâ inile bă trâ nului ca și cum ar fi vrut
să i le dezghețe, mă auzi, Johnny? Că lă torim într-un Chevrolet model 1956,
frumos și încă lzit.
Bă trâ nul tuși, își clă tină încet capul, închise și deschise ochii, apoi tuși
din nou.
— Hei, ascultă , ce-are? întrebă Dick.
— E din cauza că ldurii din mașină , ră spunse bă iatul. Ș i a mersului pe
jos. Mergem pe jos dinainte de Cră ciun. Am impresia c-am traversat mai tot
Texasul.
Cu vocea cea mai obișnuită și continuâ nd să maseze mâ inile
bă trâ nului, bă iatul le declară că pâ nă la începutul acestei că lă torii, el,
bunicul să u și o mă tușă locuiseră singuri la o fermă de lâ ngă Shreveport,
statul Louisiana. Mă tușa murise nu demult.
— Johnny e bolnav de aproape un an și toată munca trebuia s-o facă
mă tușica. Avâ ndu-mă doar pe mine ca ajutor. Tă iam surcele pentru foc.
Tă iam surcele pe-o buturugă . Tocmai câ nd ajunsesem la jumă tatea trebii,
mă tușa a zis că -i frâ ntă de oboseală . Ați vă zut vreodată un cal cum se așeză
jos și nu se mai ridică ? Așa și cu mă tușica. Cu câ teva zile înaintea Cră ciunului
omul de la care închiriase bunicul ferma ne-a dat afară de acolo, continuă
bă iatul. Așa am ajuns s-o luă m spre Texas. Că utâ nd-o pe doamna Jackson. N-
am vă zut-o niciodată , dar e soră bună cu Johnny. Cineva trebuie să ne
gă zduiască . Cel puțin pe el. Nu mai poate să meargă . Noaptea trecută ne-a
plouat.
Mașina se opri. Perry îl întrebă pe Dick de ce oprise.
— Omul ă sta-i foarte bolnav, zise Dick.
— Ei și? Ce vrei să faci? Să -l dai jos?
— Gâ ndește-te o clipă .
— Chiar ești un tică los.
— Ce se întâ mplă dacă moare?
— N-o să moară , ră spunse bă iatul. Dacă am ră zbit pâ nă aici, o să
aștepte.
— Ș i ce se întâ mplă dacă moare? insistă Dick. Gâ ndește-te la urmă ri.
Ancheta.
— Sincer, nici nu-mi pasă . Vrei să -i dai jos din mașină ? N-ai decâ t, fă -o.

176
 Perry se uită la invalidul încă somnolent, nă ucit, surd, și se uită și la
bă iatul care îi întoarse o privire calmă , neimploratoare, „fă ră să -i ceară
nimic”, iar Perry își aminti cum fusese și el la aceeași vâ rstă , vagabondă rile
lui c-un bă trâ n.
— Hai, dă -i drumu’! Dă -i jos. Dar o să cobor și eu.
— Bine, bine, bine. Numai să nu uiți, zise Dick. Blestematule, doar tu
ești de vină .
Dick ambală motorul. Deodată , în timp ce mașina începuse iar să
înainteze, bă iatul urlă :
— Stați!
Să ri din mașină , o luă la fugă pe marginea drumului, se opri, se aplecă
și adună una, două , trei, patru sticle de Coca-Cola. Reveni alergâ nd, se urcă
iar, fericit și zâ mbitor.
— Cu sticlele astea faci o groază de bani, îi spuse el lui Dick. Ascultați la
mine, domnu’, zise el, dacă ați conduce încet am putea strâ nge o mulțime de
sticle. Din banii scoși pe ele am tră it eu și Johnny. Bani gheață .
Dick se amuză , dar se simți de asemenea interesat și câ nd bă iatul îi
ceru să oprească din nou, îl ascultă . Comenzile de oprire veneau atâ t de des,
încâ t le luă o oră ca să parcurgă opt kilometri. Merita însă .
Copilul avea „un talent extraordinar” să descopere printre bolovanii și
pietrișul nă pă dit de iarbă de la marginea drumului, printre sticlele vechi de
bere, cu luciul lor cafeniu, etichetele verzui ale celor de 7-Up sau Canada
Dry. Curâ nd și Perry își dezvoltă talentul de a descoperi sticle. La început îi
ară ta doar bă iatului locurile depistate de el. I se pă rea lipsit de demnitate să
le adune el însuși. Totul era „o mare prostie”, doar „pentru puști”. Cu toate
acestea, jocul îi trezise interesul de odinioară pentru vâ nă toarea de comori
și în curâ nd se lă să și el antrenat în nebunia că ută rii sticlelor ce se puteau
schimba pe bani. Se implicase și Dick, dar o fă cea cu mare seriozitate. Deși i
se pă rea o țicneală , putea totuși să fie o cale de-a face rost de ceva bani, în
orice caz, de câ țiva dolari. Ș i Dumnezeu era martor că atâ t el, câ t și Perry
aveau mare nevoie de bani. Averea amâ ndurora se ridica în acel moment la
mai puțin de cinci dolari.
Acum toți trei, Dick, bă iatul și Perry, coborau din mașină și, fă ră jenă ,
deși cu amabilitate, își fă ceau concurență . Dick reuși să gă sească la un
moment dat un maldă r de sticle de vin și whisky într-un șanț și se amă rî
câ nd auzi că descoperirea lui n-avea nicio valoare.
— Nici sticlele de bere nu sunt bune. Nu-mi pierd vremea cu ele de
obicei. Fii atent la sticlele pe care se plă tește garantat, Dr. Pepper, Pepsi,
Coca-Cola, White Rock, Nehi.
177
 — Cum te cheamă ? îl întrebă Dick.
— Bill, ră spunse bă iatul.
— Ei bine, Bill, poți să -i înveți și pe alții.
Veni noaptea și cei trei se vă zură siliți să renunțe la că ută ri, de altfel, și
din lipsă de spațiu, că ci adunaseră atâ tea sticle, încâ t abia mai încă peau în
mașină . Portbagajul se umpluse, bancheta din spate pă rea un maldă r de
gunoaie stră lucitoare. Pe nesimțite, ignorat de nepotul să u, care nici nu mai
pomenea de el, bă trâ nul bolnav aproape dispă ruse sub mormanul lunecos
ce se hurducă ia primejdios.
— Ar fi nostim să ne ciocnim de vreo mașină , zise Dick.
Un mă nunchi de lumini fă cea reclamă la New Motel, care se dovedi,
câ nd că lă torii se apropiau de el, o așezare impresionantă , compusă din
bungalow-uri, un garaj, un restaurant și un bar cu cocktailuri.
Luâ nd inițiativa, bă iatul îi spuse lui Dick:
— Trageți aici. Poate că ne înțelegem cu ei. Atâ ta doar, lă sați-mă pe
mine să discut. Am experiență . Uneori încearcă să te înșele.
Perry nu-și putea închipui pe „nimeni destul de deștept ca să -l înșele
pe bă iatul ă la”, cum a declarat mai tâ rziu.
— Nu i-a fost deloc rușine să intre cu toate sticlele alea. Eu, unul, n-aș fi
putut, mi-ar fi fost tare rușine. Dar cei de la motel s-au dovedit amabili. Au
râ s doar. Se pă rea că sticlele fă ceau doisprezece dolari și șaizeci de cenți.
Bă iatul a împă rțit banii egal, luâ nd jumă tate, iar restul îl dă du
partenerilor lui și le spuse:
— Ș tiți ce? Eu și Johnny facem cinste cu o masă bună . Vouă nu vă e
foame?
Ca întotdeauna, lui Dick îi era foame. După o activitate atâ t de
susținută , chiar și Perry era înfometat. Așa cum a declarat mai tâ rziu:
— L-am instalat pe bă trâ n în restaurant, proptit la o masă . Ară ta ca
înainte, tanatic. Ș i nu scotea un cuvâ nt. Dar ar fi trebuit să -l vedeți cum
mâ nca. Bă iatul a comandat clă tite. Spunea că îi plă ceau cel mai mult lui
Johnny. Jur c-a mâ ncat cam treizeci. Cu un kil de unt și un sfert de kil de
sirop. Bă iatul înfuleca și el de zor. Cartofi pai și înghețată , atâ t voia, dar vă
asigur că a mâ ncat pe rupte. Mă întreb cum de nu i s-a aplecat.
În timpul mesei, Dick, care consultase o hartă , îi anunță că Sweetwater
se afla la vreo sută șaptezeci de kilometri la vest de drumul lor, drum care
avea să -i ducă prin New Mexico și Arizona în Nevada, pâ nă la Las Vegas. Deși
era adevă rat, Perry își dă du seama că Dick voia pur și simplu să scape de
bă iat și de bă trâ n. Scopul lui Dick îi apă ru clar și bă iatului, dar fiind politicos,
spuse:
178
 — O, nu vă faceți griji din pricina noastră . Trec o mulțime de mașini pe
aici. Gă sim noi pe cineva să ne ia.
Bă iatul merse cu ei pâ nă la mașină , lă sâ ndu-l singur pe bă trâ n să
înghită un nou teanc de clă tite. Dă du mâ na cu Perry și cu Dick, le ură un An
Nou fericit și le fă cu cu mâ na în timp ce se pierdeau în întuneric.

Seara de miercuri, 30 decembrie, a fost o dată memorabilă în că minul

agentului A.A. Dewey. Amintindu-și de ea mai tâ rziu, soția sa a spus:
— Alvin câ nta în baie „Trandafir galben din Texas”. Copiii se uitau la
televizor. Iar eu puneam masa în sufragerie. Să pregă tesc un bufet. Eu sunt
din New Orleans. Îmi place să gă tesc și să primesc musafiri, iar mama tocmai
îmi trimisese niște avocado și niște mază re țucă ră , ei, și multe alte bună tă ți.
Așa că mi-am zis: o să facem un bufet rece și o să invită m câ țiva prieteni,
familia Murray, pe Cliff și pe Dodie Hope. Alvin nu voia, dar l-am convins. Ce
naiba! Cazul ă sta putea să țină la infinit, iar el nu se odihnise o clipă de câ nd
începuse ancheta.
Ei bine, tocmai puneam masa câ nd am auzit că sună telefonul și i-am
spus unuia din bă ieți, lui Paul, să ră spundă . Paul a zis că -i pentru tata, iar eu
i-am zis: Spune-le că -i în baie. Dar Paul a zis că nu știe dacă -i bine să
ră spundă așa, fiindcă la telefon era domnul Sanford care telefona din
Topeka. Ș eful lui Alvin. Alvin a ră spuns la telefon doar cu prosopul pe el. M-a
înfuriat foarte tare, lă sa bă ltoace peste tot. Dar câ nd m-am dus să aduc o
câ rpă , am vă zut o nenorocire și mai mare, cotoiul, caraghiosul de Pete, se
suise pe masa din bucă tă rie și înfuleca din salata de crabi. Salata preparată
de mine, cu care voiam să umplu avocadoul.
M-am pomenit după aceea că Alvin mă ia deodată în brațe și mă
strâ nge la piept, iar eu i-am zis: Alvin Dewey, ai înnebunit? Distracția e
distracție, dar era ud leoarcă și-mi strica rochia, iar eu, una, mă îmbrac
întotdeauna bine câ nd am musafiri. Firește, câ nd am înțeles de ce mă
strâ nge la piept, l-am strâ ns și eu și mai tare. Vă puteți închipui ce însemna
pentru Alvin să știe că acești oameni fuseseră arestați. La Las Vegas. Mi-a
spus că trebuie să plece imediat la Las Vegas, iar eu l-am întrebat dacă n-ar
trebui mai întâ i să se îmbrace, iar Alvin, care era neră bdă tor foc, mi-a spus:
„Vai, draga mea, mă tem că ți-am stricat serata”. Nici nu mă puteam gâ ndi la
un fel mai fericit de a o strica, dacă acest lucru însemna că în curâ nd o să ne
întoarcem la normal. Alvin a râ s, era o plă cere să -l auzi. Mă înțelegeți,
ultimele două să ptă mâ ni fuseseră cele mai rele. Pentru că în să ptă mâ na
Cră ciunului oamenii ă știa apă ruseră la Kansas City, veniseră și plecaseră
fă ră să fie prinși și niciodată nu l-am vă zut pe Alvin mai deprimat, poate
179
doar atunci câ nd Alvin Junior se afla în spital bolnav de encefalită și credeam
c-o să -l pierdem. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc.
I-am fă cut în orice caz o cafea și i-am dus-o în dormitor, unde credeam
că se îmbracă . Dar el nu se îmbră ca. Stă tea pe marginea patului, cu capul în
mâ ini, de parcă îl durea. Nu-și pusese nici mă car ciorapii. Așa că i-am spus:
Ce ai de gâ nd, să faci pneumonie? Iar el m-a privit și mi-a zis: Ascultă , Marie,
trebuie ca tipii ă știa să fie asasinii, neapă rat, e singura soluție logică . Alvin e
nostim. Ca atunci câ nd a candidat pentru prima dată la postul de șerif în
ținutul Finney.
În noaptea alegerilor, câ nd aproape fiecare vot fusese numă rat și era
limpede că el ieșise, a zis – îmi venea să -l strâ ng de gâ t –, tot zicea întruna:
Nu știm pâ nă câ nd nu e numă rat ultimul buletin de vot.
I-am spus: Ascultă , Alvin, n-o lua de la capă t. Firește că ei sunt ucigașii.
El mi-a ră spuns: Ce dovadă avem? Nici mă car nu putem dovedi că vreunul
din ei a că lcat în casa Clutter. Mi se pă rea însă că există ceva ce se putea
dovedi: urmele de tă lpi; oare nu lă saseră bestiile alea acest unic indiciu,
urmele de tă lpi? Alvin a zis: Da, dar nu ne sunt de niciun folos, doar dacă
bă ieții ă știa se întâ mplă să poarte ghetele cu care au lă sat urmele. Ele
singure nu fac doi bani. I-am spus: Foarte bine, dragă . Bea-ți cafeaua și te
ajut să -ți faci bagajele.
Uneori nu te poți înțelege cu Alvin. Din cum vorbea aproape mă
convinsese că Hickock și Smith erau nevinovați, iar dacă nu erau nevinovați
n-o să mă rturisească niciodată , iar dacă nu mă rturiseau nu puteau să fie
condamnați în veci, dovezile fiind prea slabe. Cu toate acestea, ce îl necă jea
cel mai mult era teama că știrea ar putea să ră sufle, să se ră spâ ndească ,
oamenii aveau să afle adevă rul mai înainte ca agenții Biroului de Investigații
din Kansas să poată porni ancheta. Așa cum s-a și întâ mplat, cei doi și-au
închipuit că au fost arestați pentru violarea condițiilor de eliberare. Ș i
pentru că au plasat cecuri false. Iar Alvin își dă dea seama ce important era
ca ei să creadă tot timpul asta. A zis: Numele de Clutter trebuie să -i lovească
în cap ca un ciocan, să pice din senin.
Paul, trimis afară ca să ia de pe sfoară niște ciorapi de-ai lui Alvin, se
întorsese și mă urmă rea cum fac bagajul. Voia să știe unde pleca Alvin. Soțul
meu l-a ridicat în brațe. A spus: Ș tii să ții un secret, Pauly?
Nici nu mai trebuia să -l întrebe. Amâ ndoi bă ieții știu că nu trebuie să
discute despre activitatea tată lui lor, despre amă nuntele pe care le aud
acasă . Așa că am zis: Pauly, îi ții minte pe cei doi oameni pe care îi că utam?
Ei bine, acum știm unde se gă sesc, iar tata o să se ducă să -i ia în primire și
să -i aducă aici, la Garden City. Dar Paul l-a rugat: Să nu faci asta, tă ticule, să
180
nu-i aduci aici. Era speriat, orice copil de nouă ani s-ar speria. Alvin l-a
să rutat. I-a spus: E în regulă , Pauly, n-o să -i lă să m să -i facă vreun ră u
nimă nui. N-o să mai facă ră u nimă nui de-acum înainte.

În după -amiaza aceea, la ora cinci, la vreo două zeci de minute după ce
Chevroletul furat pă ră sise deșertul Nevada și intrase în Las Vegas, lunga
că lă torie ajunse la capă t. Dar nu mai înainte ca Perry să fi mers la oficiul
poștal din Las Vegas, unde a cerut să i se elibereze un pachet adresat pe
numele lui la post-restant, o cutie mare de carton expediată de el din Mexic
și asigurată pentru o sută de dolari, o sumă depă șind în mod nerușinat
valoarea conținutului, compus din pantaloni scurți, blugi, că mă și uzate,
lenjerie și două perechi de bocanci cu catarame de oțel. În timp ce-l aștepta
pe Perry în fața oficiului poștal, Dick era într-o dispoziție excelentă .
Ajunsese la o hotă râ re care avea să rezolve cu siguranță dificultă țile de
moment și să -l îndrepte pe o cale nouă , condus de un nou ideal.
Hotă râ rea lui implica să se dea drept ofițer de aviație. Un proiect care
îl fascinase demult, iar Las Vegas era locul ideal pentru a-l pune în aplicare.
Alesese deja numele și gradul ofițerului, primul împrumutat de la un fost
cunoscut, pe atunci paznic la Penitenciarul de Stat din Kansas: Tracy Hand.
Dâ ndu-se drept că pitanul Tracy Hand, îmbră cat elegant într-o uniformă de
comandă , Dick avea intenția să se plimbe încet pe strada centrală din Las
Vegas, cu cazinourile ei ce nu-și închideau niciodată porțile. Ș i la cele mici, și
la cele mari, și la Sands, și la Stardust, plă nuia să dea lovitura la toate, fă ră
deosebire, împă rțind pe drum un teanc de cecuri false. Dâ nd astfel de cecuri
două zeci și patru de ore în șir, se aștepta să adune trei sau patru mii de
dolari într-o singură zi. Dar acesta nu era decâ t jumă tate din planul lui. Cea
de-a doua jumă tate era: Adio, Perry. Dick se să turase de el, de muzicuța lui,
de durerile și de bolile lui, de superstițiile lui, de ochii lui plâ ngă cioși și
muieratici, de vocea lui cică litoare și șoptită .
Bă nuitor, foarte închipuit, ră ută cios, era ca o nevastă de care trebuia să
scapi. Ș i nu era decâ t o singură cale: Să nu spună nimic, pur și simplu s-o
întindă .
Absorbit de planurile lui, Dick nu observă mașina poliției care îl depă și
și încetini, să -l examineze. Nici Perry, care cobora treptele oficiului poștal
ducâ nd pe umă r cutia din Mexic, nu observă mașina urmă ritorilor și pe cei
trei polițiști dină untru.
Ofițerii de poliție Ocie Pigford și Francis Macauley aveau permanent în
minte pagini întregi de date memorate, inclusiv descrierea unui Chevrolet
tip 1956, alb cu negru, cu placa de înmatriculare de Kansas cu numă rul Jo
181
16212. Nici Perry și nici Dick nu și-au dat seama că -i urmă rește mașina
poliției nici câ nd au pornit de la oficiul poștal și nici câ nd Dick conducea, iar
Perry îi dă dea instrucțiuni în privința direcției, trecură de cinci cvartale spre
nord, apoi o luară la stâ nga, apoi la dreapta, mai merseră vreo patru sute de
metri și opriră în fața unui palmier aproape uscat și a unui anunț ale că rei
litere se șterseseră , cu excepția a trei dintre ele: „OOM”.
— Aici e? întrebă Dick.
În timp ce mașina poliției parcă ală turi, Perry dă du afirmativ din cap.
Divizia de detectivi de la închisoarea din Las Vegas are două camere de
interogatoriu – încă peri luminate fluorescent, de trei metri pe patru, cu
pereți și tavan din Celotex. În fiecare cameră , în afara unui ventilator
electric, a unei mese de metal și a unor scaune pliante de metal există
microfoane camuflate, magnetofoane ascunse și, montată într-o ușă , o
fereastră -oglindă de observație. Sâ mbă tă , în a doua zi a anului 1960,
amâ ndouă camerele erau rezervate pentru ora două după -amiază – ora
aleasă de cei patru detectivi din Kansas pentru prima lor confruntare cu
Hickock și Smith.
Puțin înainte de clipa hotă râ tă , cvartetul de agenți ai Biroului de
Investigații din Kansas, Harold Nye, Roy Church, Alvin Dewey și Clarence
Duntz, se adună pe un coridor de lâ ngă camerele de interogatoriu. Nye avea
temperatură .
— Din cauza gripei. Dar mai ales a nervozită ții, i-a declarat el mai
tâ rziu unui ziarist. Așteptam de două zile la Las Vegas, luasem primul avion
după ce vestea arestă rii lor ajunsese la cartierul nostru general din Topeka.
Restul echipei, Al, Roy și Clarence, au venit cu mașina, avuseseră și ei o
că lă torie îngrozitoare. Fusese o vreme oribilă . Își petrecuseră ajunul Anului
Nou înză peziți într-un motel din Albuquerque. Dumnezeule, câ nd în sfâ rșit
au ajuns la Las Vegas, aveau nevoie de whisky bun și de vești bune. Îi
așteptam cu amâ ndouă . Autorită țile semnaseră ordinele de extră dare. Mai
mult decâ t atâ t: aveam ghetele, ambele perechi, iar tă lpile lor, cea ca o labă
de pisică și cea în formă de romburi se potriveau perfect cu fotografiile în
mă rime naturală ale urmelor descoperite în casa Clutter.
Ghetele se gă seau într-o cutie plină de diferite lucruri, ridicată de
bă ieți de la oficiul poștal înainte de că derea cortinei. Cum i-am spus lui Al
Dewey: ce s-ar fi întâ mplat dacă mașina poliției ar fi ajuns cu cinci minute
mai devreme? Chiar și așa, dovezile noastre erau foarte slabe, nimic care să
nu poată fi dezmințit de fă ptași. Dar țin minte, în timp ce așteptam pe
coridor, țin minte că tremuram de febră și eram îngrozitor de nervos, dar
plin de încredere. Toți eram plini de încredere. Simțeam că eram aproape de
182
adevă r. Church și cu mine primiseră m însă rcinarea să smulgem adevă rul de
la Hickock. Smith era pe mâ na lui Al și a bă trâ nului Duntz. Pe atunci nu
vă zusem suspecții, cercetasem doar obiectele lor și pregă tisem ordinele de
extră dare. Nu-l vă zusem niciodată pe Hickock pâ nă ce-a fost adus în camera
de interogatoriu. Mi-l închipuisem mai voinic. Mai musculos.
Nu ca pe un copil jigă rit. Avea două zeci și opt de ani, dar ară ta ca un
copil. Era mort de foame. Purta o că mașă albastră , pantaloni kaki, șosete
albe și pantofi negri. Am dat mâ na. Mâ na îi era mai uscată ca a mea. Curat,
politicos, cu o voce plă cută și o dicție bună , un tip cu un aer destul de decent
și cu un zâ mbet foarte dezarmant, iar la început zâ mbea tot timpul.
„Domnule Hickock”, am spus, „mă numesc Harold Nye, iar acesta e domnul
Roy Church. Suntem agenți speciali ai Biroului de Investigații din Kansas și
am venit să discută m despre încă lcarea condițiilor de eliberare. Firește, nu
aveți obligația să ră spundeți la întrebă rile noastre și orice declarați poate fi
folosit ca probă împotriva dumneavoastră . Aveți dreptul să apelați la un
avocat oricâ nd. Nu vom face uz de forță , nu venim cu amenință ri, dar nici cu
promisiuni”. Era câ t se poate de calm.
— Cunosc formalită țile, ră spunse Dick. Am mai fost anchetat.
— Ei bine, domnule Hickock…
— Spuneți-mi Dick.
— Dick, vreau să ne vorbești despre ce-ai fă cut de câ nd ai fost eliberat
condiționat. Conform informațiilor noastre, ai întreprins cel puțin două mari
operații de plasare de cecuri false în Kansas City.
— Mda. Am împă rțit destule.
— Poți să ne dai o listă ?
Arestatul, mâ ndru evident de singurul lui dar autentic, o memorie
minunată , recită numele și adresele a două zeci de magazine, restaurante și
garaje din Kansas City, amintindu-și cu precizie „cumpă ră turile” fă cute la
fiecare și suma trecută pe cec.
— Sunt curios, Dick. Cum se face că primesc toți cecurile tale? Aș vrea
să știu și eu secretul.
— Iată secretul: oamenii sunt fraieri.
— Perfect, Dick, spuse Roy Church. Foarte amuzant. Hai să uită m o
clipă de cecurile astea.
Deși vorbește de parcă gâ tlejul îi e că ptușit cu peri aspri, iar mâ inile îi
sunt atâ t de bă tă torite încâ t ar fi putut să izbească cu pumnii în ziduri de
piatră (isprava lui preferată , de fapt), există oameni care s-au înșelat asupra
lui Church, luâ ndu-l drept un omuleț amabil, un fel de unchi chel și rumen în
obraji.
183
 — Dick, zise el, ce-ar fi dacă ne-ai spune ceva despre trecutul familiei
tale?
Arestatul încercă să -și aducă aminte. Odinioară , câ nd avea nouă sau
zece ani, tată l lui se îmbolnă vise.
„Suferea de febră aftoasă ”, iar boala ținuse luni întregi, în care timp
familia tră ise din ajutorul bisericii și din mila vecinilor, „altminteri am fi
murit de foame”. Cu excepția acestei întâ mplă ri, avusese o copilă rie
normală .
— N-am înotat niciodată în bani, dar nici n-am ajuns vreodată la sapă
de lemn, zise Hickock. Am avut întotdeauna haine curate și ceva de mâ ncare.
Cu toate astea, tata era foarte sever. Nu se simțea fericit dacă nu mă punea la
treabă . Dar ne-am înțeles foarte bine, nu ne-am certat niciodată ră u. Pe de
altă parte, nici pă rinții mei nu se certau.
Nu-mi amintesc nici mă car o singură ceartă . Mama e o ființă minunată .
Ș i tata e un om cumsecade. Aș zice c-au fă cut tot ce-au putut pentru mine.
Ș coala? Ei bine, Dick credea c-ar fi devenit mai mult decâ t un simplu
elev mediocru dacă ar fi dedicat că rților o parte din timpul „irosit” cu
sportul.
— Baseball. Fotbal. Am fost în toate echipele. După ce-am terminat
liceul aș fi putut să mă duc la colegiu cu o bursă de fotbalist. Voiam să
studiez ingineria, dar chiar cu o bursă , cursurile costă o groază . Nu știu, mi s-
a pă rut mai sigur să -mi gă sesc o meserie.
Înainte de a împlini două zeci și unu de ani, Hickock fusese și acar, și
șofer de ambulanță , și vopsitor de mașini, și mecanic auto. Se mai că să torise
și cu o fată de șaisprezece ani.
— Carol. Tată l ei era preot. Nu putea să mă sufere. Zicea că sunt o
nulitate. S-a împotrivit din ră sputeri. Dar eu o iubeam nebunește pe Carol,
încă o mai iubesc. E o prințesă în toată regula. Dar, să vedeți, am avut trei
copii. Bă ieți. Ș i eram prea tineri ca să avem trei copii.
Poate că n-aș fi fă cut datorii atâ t de mari dac-aș fi putut câ știga ceva
bani în plus. Am încercat.
Încercase la jocurile de noroc și începuse să falsifice cecuri,
experimentâ nd și alte escrocherii. În 1958 un tribunal din ținutul Johnson l-
a condamnat pentru spargere la cinci ani detenție în Penitenciarul de Stat
din Kansas City. Tot pe atunci Carol îl pă ră sise, iar el se că să torise cu o altă
fată de șaisprezece ani.
— Oribil de meschină . Ș i ea, și familia ei. A divorțat de mine câ nd mă
aflam în închisoare. Nu mă plâ ng. În august, câ nd am ieșit, mi-am închipuit

184
că am toate șansele să încep o viață nouă . Am gă sit o slujbă la Olathe,
locuiam cu ai mei și îmi petreceam serile acasă . Îmi mergea bine…
— Pâ nă la 12 noiembrie, zise Nye și Hickock nu pă ru să -l înțeleagă .
În ziua câ nd te-ai lă sat de o meserie rentabilă și-ai început să plasezi
cecuri false. De ce-ai fă cut-o?
— E o poveste întreagă , spuse Hickock și oftă .
Apoi, în timp ce fuma o țigară oferită de Nye și aprinsă de politicosul
Church, continuă :
— Perry, prietenul meu, Perry Smith, a fost eliberat condiționat în
primă vară . Mai încolo, câ nd am ieșit și eu, mi-a trimis o scrisoare.
Expediată din Idaho, în scrisoare îmi amintea de planul pe care îl
discutaseră m. Despre Mexic. Ideea era să plecă m la Acapulco, într-o
stațiune, să cumpă ră m un vas de pescuit, să -l conducem singuri și să luă m
cu noi turiști care voiau să pescuiască la adâ ncime.
— Vasul ă sta, zise Nye, cum intenționați să -l plă tiți?
— Ajung și aici, zise Hickock. Să vedeți, Perry mi-a scris că are o soră
care locuiește la Fort Scott. Ș i că ea avea să -i dea o groază de bani. Câ teva mii
de dolari. Bani pe care i-i datora tată l să u din vâ nzarea unei proprietă ți în
Alaska. Mi-a scris că vine la Kansas să ridice banii.
— Ș i cu ă știa cumpă rați un vas.
— Chiar așa.
— Numai că lucrurile au ieșit altfel.
— S-a întâ mplat că Perry a venit cam peste o lună . L-am întâ lnit la
autogara din Kansas City…
— Câ nd? întrebă Church. În ce zi a să ptă mâ nii?
— Într-o marți.
— Ș i câ nd ați plecat la Fort Scott?
— Sâ mbă tă .
— Pe paisprezece noiembrie.
Ochii lui Dick scă pă rară de mirare. Îți puteai da seama că se întreba
cum de știa Church atâ t de sigur data. În grabă , că ci era prea devreme să -i
stâ rnească bă nuielile, detectivul zise:
— La ce oră ați plecat la Fort Scott?
— După -amiază . Am avut puțină treabă la mașina mea și am mâ ncat o
porție de chili la restaurantul West Side. Trebuie să fi fost ora trei.
— Pe la trei. Sora lui Smith vă aștepta?
— Nu, fiindcă , să vedeți, Perry i-a pierdut adresa. Ș i n-avea telefon.
— Atunci cum vă așteptați s-o gă siți?
— Întrebâ nd la oficiul poștal.
185
 — Ați întrebat?
— Perry a întrebat. I-au spus că s-a mutat. În Oregon, credeau ei. Dar
nu lă sase nicio adresă unde să i se trimită corespondența.
— Trebuie să fi fost o adevă rată lovitură pentru voi. După ce v-ați
bizuit pe o sumă de bani atâ t de mare.
— Ei bine, ne hotă râ seră m să plecă m neapă rat în Mexic, recunoscu
Hickock. Altminteri, n-aș fi plasat niciodată cecurile alea. Dar am sperat…
Ascultați-mă , vă spun adevă rul. Mi-am închipuit că de îndată ce ajungem în
Mexic și o să începem să câ știgă m bani, o să pot să le achit. Vreau să zic,
cecurile.
— O clipă , Dick, interveni Nye.
Nye e un ins scund, foarte neră bdă tor, care își stă pâ nește cu greu
vigoarea agresivă , ca și talentul pentru un limbaj aspru și fă ră înconjur.
— Am vrea să mai auzim câ te ceva despre că lă toria la Fort Scott, zise
el, luâ nd-o mai domol. Câ nd ați descoperit că sora lui Smith nu se mai află
acolo, ce-ați fă cut?
— Am dat o raită prin oraș. Am bă ut o bere. Ne-am întors.
— Vrei să spui că v-ați întors acasă ?
— Nu. La Kansas City. Ne-am oprit la restaurantul Zesto. Am mâ ncat
hamburgeri. Ne-am încercat norocul la Cherry Row.
Nici Nye și nici Church nu știau ce-i Cherry Row.
— Glumiți? zise Hickock. Orice polițist din Kansas știe.
Câ nd detectivii și-au mă rturisit din nou ignoranța, Dick le explică pe
larg că Cherry Row era un parc unde întâ lneai mai ales prostituate și
adă ugă :
— Dar și destule amatoare. Surori medicale. Secretare. Am avut
întotdeauna un noroc chior acolo.
— Ș i în seara aceea ați avut noroc?
— Am avut ghinion. În cele din urmă , am dat peste niște dame.
— Cum le cheamă ?
— Mildred. Pe cealaltă , amica lui Perry, cred c-o chema Joan.
— Descrie-mi-le.
— Poate că erau surori. Amâ ndouă blonde. Plinuțe. Nu-mi amintesc
prea bine. Să vedeți, cumpă rasem o sticlă de cocktail, Orange Blossom, adică
oranjadă cu vodcă , și mă cam amețisem. Le-am dat și fetelor ceva de bă ut și-
am plecat cu ele cu mașina la Fun Heaven. Bă nuiesc că dumneavoastră ,
domnilor, n-ați auzit niciodată de Fun Heaven.
Nu auziseră .
Hickock râ nji și dă du nepă să tor din umeri.
186
 — Se află pe șoseaua Blue Ridge. La treisprezece kilometri sud de
Kansas City. O combinație între local de noapte și motel. Plă tești zece dolari
și ți se dă cheia de la o că suță .
În continuare le descrise că suța unde pretindea că -și petrecuseră
noaptea cei patru: paturi duble, un vechi calendar oferit de Coca-Cola, un
aparat de radio care nu mergea decâ t dacă plă teai două zeci și cinci de cenți.
Siguranța lui Dick, explicațiile detaliate date de el, prezentarea
convingă toare a unor amă nunte verificabile îl impresionară pe Nye, deși,
firește, bă iatul mințea. Nu-i așa? Fie din pricina gripei și a temperaturii, fie
din pricina unei scă deri bruște a încrederii în sine, pe Nye îl nă pă dise o
sudoare rece.
— A doua zi dimineață , ne-am trezit că ne-au tras pe sfoară și c-au
întins-o cu banii noștri, zise Hickock. De la mine nu s-au ales cu cine știe ce.
Dar lui Perry i-au luat portofelul cu vreo patruzeci și cinci de dolari
înă untru.
— Ce-ați fă cut atunci?
— N-aveam ce face.
— Ați fi putut să anunțați poliția.
— Ei, asta-i acuma. Fiți serios. Auzi, să anunță m poliția. Dacă vreți să
știți, un om eliberat condiționat n-are dreptul să bea. Sau să se înhaite cu un
alt fost deținut…
— Foarte bine, Dick. Asta a fost duminică . Pe 15 noiembrie. Spune-ne
ce-ați fă cut în acea zi, din clipa câ nd ați plecat din Fun Heaven.
— Ei bine, ne-am luat micul dejun la un restaurant de la șosea unde
opresc camioane, lâ ngă Happy Hill. Apoi am mers la Olathe și l-am lă sat pe
Perry la hotelul unde locuia. Aș spune că asta s-a întâ mplat pe la unsprezece.
După aceea m-am dus acasă și am cinat împreună cu familia. Ca în fiecare
duminică . M-am uitat la televizor, era un meci de baschet sau poate de
fotbal. Eram foarte obosit.
— Câ nd l-ai vă zut din nou pe Perry Smith?
— Luni. A venit la locul meu de muncă . Atelierul de reparații auto al lui
Bob Sands.
— Despre ce-ați discutat? Despre Mexic?
— Ideea ne atră gea încă , chiar dacă nu aveam bani să facem tot ce
plă nuiseră m – să ne apucă m de o combinație acolo. Doream însă să plecă m
și se pă rea că merită riscul.
— Merita să stai din nou la închisoarea din Lansing?
— Nu ne-am gâ ndit la asta. Să vedeți, n-aveam intenția să ne mai
întoarcem în Statele Unite.
187
 Nye, care lua notițe într-un carnet, spuse:
— A doua zi după ce-ați plasat cecurile false, adică pe data de 21, tu și
prietenul tă u Smith ați dispă rut. Ascultă , Dick, te rog să -mi explici ce-ați
fă cut de atunci și pâ nă în momentul câ nd ați fost arestați aici la Las Vegas. În
linii generale.
Hickock fluieră și-și dă du ochii peste cap. „Mamă !”, exclamă el, apoi,
apelâ nd la memoria lui aproape perfectă , începu să descrie lunga că lă torie,
cei aproximativ cinci mii de kilometri pe care el și Smith îi parcurseseră în
ultimele șase să ptă mâ ni. A vorbit timp de o oră și două zeci și cinci de
minute – de la trei fă ră zece pâ nă la patru și un sfert, și a povestit, în vreme
ce Nye încerca să noteze, despre șosele, hoteluri, moteluri, râ uri, orașe și
oră șele, o avalanșă de nume încurcate: Apache, El Paso, Corpus Christi,
Santillo, San Luis Potosí, Acapulco, San Diego, Dallas, Omaha, Sweetwater,
Stiliwater, Tenville Junction, Tallahassee, Needles, Miami, hotel Nuevo
Waldorf, hotel Somerset, hotel Simone, motelul Arrowhead, motelul
Cherokee și multe, multe altele. A dat numele celui că ruia îi vâ nduse în
Mexic propria lui mașină , Chevroletul model 1949, și a mă rturisit că furase
un alt model mai nou în Iowa. I-a descris pe cei întâ lniți de el și de
complicele lui: o vă duvă mexicană , bogată și ahtiată după dragoste; Otto,
„milionarul” neamț; un cuplu „colosal” de boxeri negri, la volanul unui
Cadillac mov, „colosal”, proprietarul orb al unei ferme de șerpi cu clopoței
din Florida; un bă trâ n pe moarte cu nepotul lui și mulți alții.
Câ nd încheie, își încrucișă brațele pe piept și zâ mbi satisfă cut, ca și
cum s-ar fi așteptat la laude pentru umorul, claritatea și candoarea poveștii
lui de aventuri.
Nye însă , urmă rind relatarea, nota cu repeziciune, iar Church, bă tâ nd
alene cu pumnul în palma celeilalte mâ ini, tă cu. Ș i deodată zise:
— Cred că știi de ce-am venit aici.
Gura lui Hickock se contractă , ca de altfel întregul trup.
— Cred că -ți dai seama că n-am fi venit tocmai pâ nă în Nevada doar ca
să discută m cu doi escroci oarecare, experți în cecuri false.
Nye închise carnetul. Ș i el își pironise privirea asupra arestatului.
Observă că îi apă ruseră niște vinișoare pe tâ mpla stâ ngă .
— Nu-i așa, Dick?
— Ce anume?
— Că n-am venit pâ nă aici ca să discută m despre cecuri.
— Nu vă d niciun alt motiv.
Nye desena un pumnal pe coperta carnetului să u. În același timp zise:
— Spune-mi, Dick, ai auzit vorbindu-se de asasinarea familiei Clutter?
188
 Apoi, cum a scris mai tâ rziu în raportul oficial al anchetei, notă :
„Suspectul a reacționat violent și vizibil. S-a fă cut cenușiu la față . Au
început să -i zvâ cnească pleoapele”.
— Ei, asta e. Ia stați așa, zise Hickock. Fiți serioși. Eu nu sunt criminal,
ce dracu’!
— Întrebarea, zise Nye, era dacă ai auzit de asasinarea familiei Clutter.
— Se poate să fi citit undeva despre ea, spuse Hickock.
— O crimă oribilă . Oribilă . Lașă .
— Ș i aproape perfectă , zise Nye. Dar ai fă cut două greșeli, Dick, ai lă sat
un martor. Un martor în viață . Care o să depună mă rturie la tribunal. Care o
să stea în boxa martorilor și-o să povestească juriului cum Richard Hickock
și Perry Smith au legat la mâ ini, la picioare și la gură patru oameni lipsiți de
apă rare și i-au omorâ t.
Dick se congestionă .
— Martori în viață ! Nu se poate!
— Asta fiindcă îți închipui că i-ai cură țat pe toți?
— Am spus să încetați. Nimeni n-o să poată stabili vreo legă tură între
mine și crima asta blestemată . Cecurile sunt o gă ină rie. Eu nu sunt criminal,
ce dracu’!
— De ce ne-ai mințit, atunci? îl întrebă înfuriat Nye.
— Nu v-am spus decâ t adevă rul, dă -o dracului.
— Uneori. Nu întotdeauna. De pildă , ce-i cu acea după -amiază de
sâ mbă ta, pe 14 noiembrie? Ai zis c-ați plecat cu mașina la Fort Scott.
— Da.
— Ș i că atunci câ nd ați ajuns acolo v-ați dus la oficiul poștal.
— Da.
— Ca să luați adresa surorii lui Smith?
— Exact.
Nye se ridică . Se duse pâ nă -n dosul scaunului lui Hickock, își așeză
mâ inile pe spă tarul scaunului și se aplecă de parcă ar fi vrut să -i șoptească
prizonierului la ureche:
— Perry Smith n-are nicio soră la Fort Scott. Ș i nici n-a avut vreodată .
Iar sâ mbă tă după -amiază , oficiul poștal din Ford Scott s-a întâ mplat să
fie închis.
Apoi adă ugă :
— Gâ ndește-te la ce ți-am spus, Dick. Deocamdată , asta-i tot. O să
discută m mai tâ rziu cu tine.
După plecarea lui Hickock, Nye și Church traversară coridorul și,
privind prin fereastra-oglindă din ușa camerei de interogatoriu, urmă riră
189
interogarea lui Perry Smith, o scenă vizibilă , dar nu și audibilă . Nye, care-l
vedea pe Smith pentru prima dată , era fascinat de picioarele lui atâ t de
scurte, încâ t tă lpile, mici ca ale unui copil, nici nu-i ajungeau la dușumea.
Capul lui Smith, pă rul țeapă n de indian, tenul brun de irlandezo-indian și
tră să turile obraznice, de spiriduș, îi amintiră de sora suspectului, simpatica
doamnă Johnson. Dar acest bă rbat-copil, îndesat și deformat, nu era dră guț.
Vâ rful roz al limbii îi tot ieșea printre dinți, jucâ nd ca limba unei șopâ rle.
Fuma o țigară și, judecâ nd după felul regulat în care scotea fumul, Nye
deduse că era încă „virgin”, cu alte cuvinte că nu fusese informat încă asupra
scopului real al interogatoriului.
Nye avea dreptate. Că ci Dewey și Duntz, doi profesioniști plini de
ră bdare, conduseseră treptat istoria vieții prizonierului lor la evenimentele
din ultimele șase să ptă mâ ni, apoi le concentraseră și pe acestea într-o
recapitulare a acelui sfâ rșit crucial de să ptă mâ nă , de sâ mbă tă la prâ nz pâ nă
duminică la prâ nz, de pe 14 pe 15 noiembrie.
Acum, după ce petrecuseră trei ore pregă tind terenul, se apropiau de
obiectiv.
— Perry, hai să recapitulă m situația, zise Dewey. Așadar, ai fost
eliberat cu condiția să nu te întorci în Kansas.
— Statul florii-soarelui. Am plâ ns de n-am mai putut.
— Dac-ai plâ ns atâ ta, de ce te-ai mai întors? Trebuie să fi avut un motiv
foarte puternic.
— V-am spus. Să -mi vă d sora. Să -mi iau banii de la ea.
— A, da. Sora pe care tu și Hickock ați încercat s-o gă siți la Fort Scott.
Perry, la ce depă rtare se află Fort Scott de Kansas City?
Smith clă tină din cap. Nu știa.
— Ascultă , câ t timp ți-a trebuit ca să ajungi acolo cu mașina?
Niciun ră spuns.
— O oră ? Două ? Trei? Patru?
Prizonierul declară că nu-și amintește.
— Firește că nu poți. Fiindcă n-ai fost în viața ta la Fort Scott.
Pâ nă atunci niciunul din detectivi nu pusese la îndoială afirmațiile lui
Smith. Perry se suci pe scaun. Își umezi buzele cu vâ rful limbii.
— De fapt, nimic din ce ne-ai spus nu-i adevă rat. N-ai că lcat niciodată
la Fort Scott. N-ai agă țat două fete și nici nu le-ai dus la vreun motel…
— Ba da. Nu glumesc.
— Cum le chema?
— Nu le-am întrebat.

190
 — Tu și Hickock v-ați petrecut noaptea cu aceste femei și nu le-ați
întrebat cum le cheamă ?
— Nu erau decâ t niște prostituate.
— Cum se chema motelul?
— Întrebați-l pe Dick. El știe. Nu țin niciodată minte prostii de-astea.
Dewey se adresă colegului să u:
— Clarence, cred c-a venit vremea să -l lă murim pe Perry.
Duntz se aplecă înainte. E un boxer de categorie grea și are agilitatea
firească a unuia de categorie semimijlocie, deși ochii îi sunt leneși și aproape
acoperiți de pleoape. Vorbește tă ră gă nat. Fiecare cuvâ nt, rostit anevoie, cu
accentul crescă torilor de vite, iese tă ră gă nat dintre buze.
— Da, dom’le, zise el, a cam venit timpul.
— Fii atent, Perry, domnul Duntz o să -ți spună unde ai fost cu adevă rat
în acea sâ mbă tă noapte. Unde-ai fost și ce-ai fă cut.
— Ai omorâ t familia Clutter, zise Duntz.
Smith înghiți în sec. Începu să -și frece genunchii.
— Ai fost la Holcomb, Kansas. În casa domnului Herbert W. Clutter. Ș i
înainte să pleci de-acolo, i-ai omorâ t pe toți.
— Niciodată . Niciodată .
— Ce niciodată ?
— Niciodată n-am cunoscut pe cineva cu acest nume. Clutter.
Dewey îl fă cu mincinos, apoi, scoțâ nd la iveală atuul pe care cei patru
detectivi se hotă râ seră să -l joace, îi spuse:
— Avem un martor în viață , Perry. Cineva pe care voi, bă ieți, l-ați
scă pat din vedere.
Se scurse un minut întreg, iar Dewey simți că triumfă din cauza tă cerii
lui Smith, că ci un om nevinovat i-ar fi întrebat cine e acest martor și cine
sunt acești Clutteri, și de ce își închipuie că i-a omorâ t el sau, în orice caz, ar
spune ceva. Smith însă ședea tă cut și-și strâ ngea genunchii.
— Ei, Perry?
— Aveți o aspirină ? Mi-au luat aspirinele.
— Te simți ră u?
— Mă dor picioarele.
Era ora cinci și jumă tate. Premeditat, Dewey întrerupse ancheta brusc.
— O să reluă m discuția mâ ine, zise el. Apropo, știi ce e mâ ine? Ziua de
naștere a lui Nancy Clutter. Ar fi împlinit șaptesprezece ani.
„Ar fi împlinit șaptesprezece ani”. În zori, chinuit de insomnie, Perry se
întrebă (își aminti el mai tâ rziu) dacă într-adevă r în ziua aceea era
aniversarea nașterii fetei și ajunse la concluzia că nu, că totul nu era decâ t o
191
manevră ca să -l intimideze, ca și povestea aiurită cu „un martor în viață ”. Cu
neputință . Sau poate că se refereau la… Dac-ar putea să discute cu Dick! Dar
el și Dick fuseseră despă rțiți. Pe Dick îl închiseseră într-o celulă de la alt etaj.
„Fii atent, Perry, domnul Duntz o să -ți spună unde ai fost cu adevă rat…” Pe
la jumă tatea interogatoriului, câ nd începuse să bage de seamă numă rul
aluziilor la un anumit sfâ rșit de să ptă mâ nă din noiembrie, se concentrase
pentru ceea ce știa că va urma, și totuși câ nd a fost acuzat de crimă , câ nd
cowboy-ul ă la voinic, cu vocea lui adormită , a spus: „Ai omorâ t familia
Clutter”, la dracu’, era să moară pe loc, asta-i. În două secunde parcă slă bise
cinci kile. Slavă Domnului că nu le-a dat ocazia să observe.
Sau spera că n-au observat. Iar Dick? Probabil c-au încercat și cu el
aceeași șmecherie. Dick era șiret, un artist capabil să -i convingă , dar pe
„curajul” lui nu te puteai bizui, intra prea repede în panică . Chiar și așa,
indiferent câ t l-ar fi constrâ ns, Perry era sigur că Dick o să reziste. Doar dacă
voia să fie spâ nzurat. „Ș i înainte să pleci de-acolo, i-ai omorâ t pe toți”. Nu l-
ar mira dacă toți foștii delincvenți din Kansas ar fi fost acuzați de asta. Cei
doi detectivi trebuie să fi interogat sute de persoane și, fă ră îndoială , să fi
acuzat zeci dintre ele. El și Dick nu erau decâ t doi în plus. Pe de altă parte, ei
bine, ar fi trimis statul Kansas patru agenți speciali la șase sute de kilometri
doar ca să aresteze doi fraieri care își încă lcaseră condițiile de eliberare?
Poate c-au descoperit ceva din întâ mplare, pe cineva – „un martor în viață ”.
Da, era cu neputință . Doar dacă … Ș i-ar fi dat un braț, un picior să poată
vorbi cu Dick numai cinci minute.
Iar Dick, și el treaz în celula lui, cu un etaj mai jos, dorea și el la fel de
tare (cum și-a amintit mai tâ rziu) să discute cu Perry – să afle ce le-a spus
fraierul. Dumnezeule, nu te puteai bizui pe Perry să -și amintească oricâ t de
vag alibiul cu Fun Heaven, cu toate că -l discutaseră destul de des. Iar câ nd
tică loșii ă știa îl amenințaseră cu un martor! Paria zece contra unu că
stâ rpitura de Perry își închipuise că ei se refereau la un martor ocular. Pe
câ nd el, Dick, își dă duse imediat seama cine putea fi acel așa-numit martor:
Floyd Wells, vechiul să u prieten și tovară ș de celulă . În timpul ultimelor
să ptă mâ ni de închisoare, Dick plă nuise să -l înjunghie pe Floyd, să -l
înjunghie în inimă cu un șiș fă cut de el, și ce prost fusese că n-o fă cuse. Cu
excepția lui Perry, Floyd Wells era singura ființă umană capabilă să lege
numele lui Hickock de cel al familiei Clutter. Floyd, cu umerii lui gâ rboviți și
cu bă rbia că zută . Dick își închipuise c-o să -i fie prea frică .
Tică losul aștepta probabil vreo ră splată grasă , eliberarea condiționată
sau bani, ori amâ ndouă . Dar mai degrabă o să înghețe iadul decâ t să capete
Wells așa ceva. Că ci tră ncă nelile unui deținut nu constituie dovezi. Dovada o
192
constituie amprentele, martorii, o mă rturisire. La dracu’, dacă toți ță ră noii
ă știa se bazau pe vreo istorie de-a lui Floyd Wells, atunci n-avea de ce să se
neliniștească . În fond, Floyd nu era nici pe jumă tate atâ t de primejdios ca
Perry. Perry, dacă îl lă sau nervii și mă rturisea, putea să -i vâ re pe amâ ndoi la
Colț. Ș i, deodată , întreză ri adevă rul: pe Perry ar fi trebuit să -l omoare. Pe un
drum de munte din Mexic. Sau în timp ce parcurgeau pe jos deșertul Mojave.
De ce nu-i venise ideea pâ nă acum? Că ci acum, acum era prea tâ rziu.
În cele din urmă , în după -amiaza aceea, la trei și cinci, Smith recunoscu
falsitatea poveștii cu Fort Scott.
— A fost o istorie spusă de Dick familiei lui. Ca să poată lipsi peste
noapte. Ca să bea. Să vedeți, tată l lui Dick îl pă zea cu stră șnicie – se temea c-
o să încalce condițiile eliberă rii. Așa c-am inventat pretextul cu soră -mea.
Doar ca să -l liniștească pe domnul Hickock.
Altminteri, repetă aceeași poveste tot timpul, iar Duntz și Dewey, în
ciuda faptului că -l corectau deseori și-l acuzau că minte, nu reușiră să -l facă
să schimbe placa – ci doar să adauge noi amă nunte. Numele prostituatelor,
își aminti el astă zi, erau Mildred și Jane (sau Joan).
— Ne-au tras pe sfoară , își aminti el acum. Au întins-o cu toți banii
noștri în timp ce dormeam.
Cu toate că și Duntz renunțase la calmul lui – lepă dase odată cu haina
și cravata și demnitatea lui enigmatică și molcomă –, suspectul pă rea
mulțumit și senin. Refuza să cedeze. Nu auzise niciodată de familia Clutter,
de Holcomb sau mă car de Garden City.
În cealaltă parte a holului, în camera plină de fum unde Hickock era
supus unui al doilea interogatoriu, Church și Nye aplicau metodic o strategie
mai ocolită . În timpul acestui interogatoriu, care dura de aproape trei ore,
niciunul din ei nu pomenise de crimă – o omisiune care îl ținea pe arestat
nervos, în așteptare. Discutaseră de toate: despre filosofia religioasă a lui
Hickock („Cunosc eu iadul. Am fost acolo. Poate că există și un rai. Așa își
închipuie mulți oameni bogați”), despre viața lui sexuală („Am fost
întotdeauna perfect normal”) și, din nou, despre istoria recentei trambală ri
prin țară („De ce-am umblat atâ t de mult? Pentru că amâ ndoi că utam de
lucru. Dar n-am putut gă si nimic ca lumea. Eu am lucrat o zi la să pat
șanțuri…”).
Dar lucrurile nerostite erau centrul de interes – motivul, după cum
erau convinși detectivii, creșterii continue a agitației lui Hickock. În curâ nd,
Dick închise ochii și își atinse pleoapele cu vâ rful tremură tor al degetelor.
Church spuse:
— Ce-i cu tine?
193
 — Mă doare capul. Mă mai iau uneori blestematele astea de dureri de
cap.
— Uită -te la mine, Dick, zise atunci Nye.
Hickock îl ascultă cu o expresie pe care detectivul o interpretă ca o
implorare de a vorbi, de a-l acuza și de a-l lă sa pe arestat să se adă postească
în sanctuarul negă rii temeinice.
— Câ nd am discutat ieri problema, poate îți amintești c-am spus că
asasinarea familiei Clutter a fost o crimă aproape perfectă . Asasinii au fă cut
doar două greșeli. Prima a fost c-au lă sat un martor în viață . A doua, ei bine,
am să ți-o ară t.
Se sculă în picioare, luă din colț o cutie și o servietă , aduse de el în
cameră la începutul interogatoriului. Scoase din servietă o fotografie mare.
— Aceasta, zise el, așezâ nd-o pe masă , e o reproducere în mă rime
naturală a unei anume urme de talpă , gă sită lâ ngă cadavrul domnului
Clutter. Iar aici, și deschise cutia, se află ghetele care le-au lă sat. Ghetele tale,
Dick.
Hickock se uită la ele și-și mută privirea. Își sprijini coatele pe
genunchi și-și îngropă capul în palme.
— Smith, spuse Nye, a fost și mai neglijent. Avem și ghetele lui, iar ele
se potrivesc perfect cu o altă pereche de urme. Tot pline de sâ nge.
— Iată ce-ai să pă țești, Hickock, interveni Church. Ai să fii dus îndă ră t
la Kansas. Ai să fii acuzat de patru ori de crimă de gradul întâ i. Prima oară :
Că în ziua, sau aproximativ în ziua de 15 noiembrie 1959, Richard Eugene
Hickock a ucis mișelește, deliberat și premeditat, în timp ce comitea o
nelegiuire, pe Herbert. W. Clutter. A doua oară : Că în ziua de sau aproximativ
15 noiembrie 1959, același Richard Eugene Hickock a asasinat…
— Perry Smith a ucis familia Clutter, zise Hickock.
Își înă lță capul și-și îndreptă încet trupul pe scaun, ca un boxer ce
încearcă să se ridice în picioare.
— El i-a ucis pe toți.

Poștă rița Clare, în timp ce bea într-o pauză o cafea la restaurantul

Hartman, se plâ nse de faptul că transmisia la radio era prea în surdină .
— Mai tare, ceru ea.
Radioul era pe postul KIUL, din Garden City. Auzi cuvintele: „… după ce
a mă rturisit dramatic, în hohote de plâ ns, Hickock a pă ră sit camera de
interogatoriu și a leșinat în hol. Agenții Biroului de Investigații din Kansas
City l-au prins în brațe câ nd că dea. Agenții au citat afirmația lui Hickock
conform că reia el și Smith au pă truns în casa familiei Clutter, așteptâ ndu-se
194
să dea peste un seif cu cel puțin zece mii de dolari înă untru. Dar nu exista
niciun seif, așa c-au legat familia și i-au împușcat pe râ nd. Smith nici n-a
negat participarea lui la crimă . Câ nd a fost anunțat că Hickock a semnat o
mă rturisire, Smith a spus: «Aș dori să vă d și eu declarația amicului meu».
Dar cererea i-a fost respinsă . Polițiștii au refuzat să dezvă luie care din cei
doi i-a împușcat de fapt pe membrii familiei. Au subliniat că declarația
reprezenta doar versiunea lui Hickock. Personalul Biroului de Investigații
din Kansas a pă ră sit deja orașul Las Vegas cu mașina, ducâ ndu-i cu ei înapoi
în Kansas pe cei doi criminali. Se așteaptă ca grupul să sosească la Garden
City miercuri seara. Între timp, procurorul districtual Duane West…”
— Unul după altul, zise doamna Hartman. Închipuie-ți. Nu mă miră că
tică losul a leșinat.
Ceilalți din restaurant, doamna Clare, Mabel Helm și un fermier tâ nă r
și voinic care se oprise să cumpere o bucată de tutun de mestecat marca
Brown’s Mule, bombă neau mereu. Doamna Helm se șterse la ochi cu un
șervețel de hâ rtie.
— Nu țin să aud, spuse ea. Nu trebuie. Nu vreau.
„… Ș tirile despre soluționarea crimei n-au stâ rnit o reacție prea
puternică în satul Holcomb, situat la mai puțin de un kilometru de casa
Clutter. În general, oamenii din să tucul de două sute șaptezeci de suflete și-
au exprimat ușurarea…”
Tâ nă rul fermier urlă :
— Ușurarea! Aseară , după ce-am vă zut știrile la televizor, știți ce-a
fă cut nevastă -mea? S-a smiorcă it ca un țâ nc.
— Ssst! zise doamna Clare. Acuma zic de mine.
— „… iar diriginta poștei din Holcomb, doamna Myrtle Clare, a declarat
că localnicii sunt fericiți că a fost clarificată crima, deșii unii dintre ei
continuă să creadă că mai sunt și alții amestecați. A mai spus că mulți își țin
ușile încuiate și puștile la îndemâ nă …”
— Vai, Myrt! râ se doamna Hartman. Cui i-ai declarat astea?
— Unui reporter de la Telegram.
Mulți dintre bă rbații care-o cunoșteau o tratau pe doamna Clare ca și
cum ar fi fost bă rbat. Fermierul o bă tu pe spate și zise:
— Ce dracu’ Myrt. Ce dracu’, omule. Cum poți să crezi că unul dintre
noi, că cineva de prin împrejurimi are vreo legă tură cu crima?
Aceasta era însă , firește, pă rerea doamnei Clare și deși nimeni nu-i
împă rtă șea de obicei opiniile, acum nu era singura, deoarece majoritatea
populației din Holcomb, după ce tră ise șapte să ptă mâ ni în focarul unor știri
morbide, a unei neîncrederi și bă nuieli generale, pă rea dezamă gită la știrea
195
că ucigașul nu-i unul dintre ei. Într-adevă r, un numă r mare de cetă țeni au
refuzat să accepte faptul că doi necunoscuți, doi hoți veniți din altă parte,
purtau toată ră spunderea.
Cum a remarcat și doamna Clare: „Poate că indivizii ă știa sunt fă ptașii.
Dar mai e ceva. Așteptați. Într-o zi o să -i dea de capă t afacerii și-o să
descopere cine a lucrat din umbră . Cel care a dorit să -l înlă ture pe Clutter.
Creierul”.
Doamna Hartman suspină . Spera că Myrt să se înșele.
— Eu, una, sper, zise doamna Helm, sper c-o să -i țină bine pă ziți. N-o să
mă pot liniști știindu-i pe-aproape.
— Nu cred că trebuie să vă faceți gâ nduri negre, doamnă , zise tâ nă rul
fermier. Bă ieții ă știa doi sunt în clipa de față mult mai speriați de noi decâ t
suntem noi de ei.

Pe o șosea din Arizona, un convoi compus din două mașini parcurge ca

o să geată ținutul salviei – platoul arid și pustiu, imperiul șoimilor, al șerpilor
cu clopoței și al stâ ncilor înalte și roșii. Dewey e la volanul primei mașini,
avâ ndu-l ală turi pe Perry Smith, iar Duntz se află pe bancheta din spate.
Smith are că tușe la mâ ini, iar că tușele sunt legate de o centură de siguranță
printr-un lanț scurt, o combinație care îi restrâ nge atâ t de mult mișcă rile,
încă nu poate să fumeze neajutat.
Câ nd vrea o țigară , trebuie să i-o aprindă Dewey și să i-o vâ re între
buze, o sarcină pe care detectivul o gă sește „dezgustă toare”, că ci i se pare un
gest foarte intim, unul din gesturile de pe vremea câ nd o curtase pe soția lui.
În general, arestatul își ignoră paznicii, ca și încercă rile lor sporadice
de a-l îmboldi să mă rturisească , repetâ ndu-i pă rți din declarația lui Hickock,
înregistrată pe bandă de magnetofon, care durase o oră :
— A declarat c-a încercat să te oprească , Perry. Dar zicea că n-a reușit.
Spune că s-a temut să nu-l împuști și pe el.
Sau:
— Da, dom’le Perry. E numai vina ta. Hickock, unul, zicea că n-ar face
ră u nici unui purice de pe un câ ine.
Niciun cuvâ nt nu reușește să -l miște, cel puțin aparent, pe Smith. Se
uită mai departe la peisaj, citește versurile proaste ale reclamelor la crema
de ras Burma și numă ră stâ rvurile coioților împușcați, atâ rnate ca podoabe
pe gardurile fermelor de vite.
Fă ră să se aștepte la vreun ră spuns excepțional, Dewey îi spune:
— Hickock ne-a comunicat că ești un criminal înnă scut. Zice că nu te
deranjează absolut deloc. Zice că o dată , câ nd erai la Las Vegas, l-ai atacat pe
196
un tip de culoare, înarmat cu un lanț de bicicletă . L-ai omorâ t în bă taie. Ca să
te distrezi.
Spre surprinderea lui Dewey, arestatul scoate o exclamație. Se sucește
pe bancheta lui pâ nă ajunge să -i vadă prin geamul din spate pe cei
dină untrul celei de a doua mașini.
— I-auzi, durul! Apoi revine la poziția inițială și-și ațintește privirea
asupra dâ rei întunecate a șoselei din deșert. Am crezut că -i o șmecherie de-a
voastră . Nu v-am crezut. Că Dick m-a tră dat. Bă iat de fier! „N-ar face ră u nici
unui purice de pe un câ ine”. El doar îi calcă . Perry scuipă . N-am ucis niciun
negrotei…
Duntz îi dă dreptate. Cercetâ nd fișele omorurilor nesoluționate din Las
Vegas, știa că Perry e nevinovat de această faptă .
— N-am omorâ t niciun negrotei. Dar el așa și-a închipuit. Mi-am dat
seama întotdeauna că dac-o să fim prinși, dacă Dick o să tră deze cu
adevă rat, dacă o să declare totul de frică , știam c-o să pomenească și de
negru. Scuipă din nou. Așadar, lui Dick i-a fost frică de mine? Ș tii că -i nostim.
Mă amuză teribil. Nu știe însă că era să -l împușc.
Dewey aprinde două țigă ri, una pentru el, cealaltă pentru prizonier.
— Vorbește-mi despre asta, Perry.
Smith fumează cu ochii închiși și explică :
— Mă gâ ndesc. Vreau să -mi amintesc exact cum a fost. Tă cu o vreme.
Ei bine, totul a început cu o scrisoare pe care am primit-o câ nd mă aflam la
Buhl, în Idaho. Asta a fost prin septembrie sau octombrie.
Scrisoarea era de la Dick și îmi comunica în ea că a dat de urma unei
combinații grozave. Un plan fă ră greș. Nu i-am ră spuns, dar el mi-a scris din
nou, stă ruind să mă întorc în Kansas și să mă bag în combinație. N-a spus
niciodată în ce consta planul. Doar că era o combinație fă ră riscuri. S-a
întâ mplat să mai am un motiv să vreau să merg în Kansas în acel moment. O
chestiune personală , pe care aș prefera s-o țin pentru mine – n-are nicio
legă tură , cu crima. Atâ t doar că altfel nu m-aș fi întors acolo. Am fă cut-o
totuși. Iar Dick m-a așteptat la autogara din Kansas City. Ne-am dus cu
mașina pâ nă la fermă , adică acasă la pă rinții lui. Dar ei nu voiau să stau
acolo. Eu sunt foarte perceptiv. Ș tiu de obicei ce simt oamenii. Ce simți
dumneata, de pildă . Se referea la Dewey, dar nu-l privi. Nu-ți place să -mi dai
țigă ri. Treaba dumitale. Nu-ți gă sesc nicio vină . Cum nu i-am gă sit nici
mamei lui Dick. De fapt, era o femeie foarte dră guță . Ș tia cine eram – un
tovară ș de la pușcă rie – și nu voia să mă vadă prin casă . Dumnezeule, chiar
am fost încâ ntat să plec, să mă duc la hotel.

197
 Dick m-a dus cu mașina la un hotel din Olathe. Am cumpă rat bere și-
am luat-o cu noi în cameră , și atunci Dick mi-a dezvă luit planul lui. Mi-a spus
că după ce-am plecat de la Lansing, a stat în celulă cu un tip care pe vremuri
lucrase pentru un agricultor bogat din vestul Kansasului, domnul Clutter.
Dick mi-a desenat un plan al casei Clutter. Ș tia unde se află totul, ușile,
holurile, dormitoarele. A spus că una din camerele de la parter era folosită
ca birou și că acolo se gă sea un seif, un seif zidit în perete. A spus că domnul
Clutter avea nevoie de un seif pentru că ținea întotdeauna la îndemâ nă mari
sume de bani. Niciodată mai puțin de zece mii de dolari. Planul era să jefuim
seiful, iar dacă ne vedea cineva, oricine ar fi fost, trebuia să moară .
Dick mi-a repetat de un milion de ori: „Fă ră martori”.
— Câ ți martori își închipuia el c-ar putea să fie? întreabă Dewey.
Vreau să spun, peste câ te persoane se aștepta să dea în casa Clutter?
— Asta voiam să știu și eu. Dar nu era sigur. Cel puțin patru. Probabil
șase. S-ar fi putut ca familia să aibă oaspeți. Credea c-ar trebui să fim
pregă tiți să facem față la vreo doisprezece.
Dewey mâ râ ie, Duntz fluieră , iar Smith adaugă zâ mbind:
— Ș i mie mi s-a pă rut că e nițel cam exagerat, doisprezece oameni,
Dick însă mi-a spus că -i o ocazie unică . Mi-a zis: „O să intră m în casă și-o să
le împroșcă m coafurile pe pereți”. În dispoziția mea, am acceptat. Dar ca să
fiu sincer, aveam și încredere în Dick. Mi-a lă sat impresia că -i o fire foarte
practică , un tip masculin, iar de bani aveam tot atâ ta nevoie ca și el. Doream
să facem rost de ei și să plecă m în Mexic. Speram însă s-o scoatem la capă t
fă ră violență . Mi se pă rea cu putință , dacă am fi purtat mă ști. Ne-am certat
pe chestia asta. În drumul nostru, adică spre Holcomb, am vrut să ne oprim
și să cumpă ră m niște ciorapi de mă tase negri ca să -i tragem pe cap. Dar Dick
era sigur că va fi recunoscut chiar dacă va avea un ciorap pe față . Din pricina
ochiului să u strâ mb. Cu toate acestea, câ nd am ajuns la Emporia…
— Stai puțin, Perry, zice Duntz. Te gră bești prea tare. Să ne întoarcem
la Olathe. La ce oră ați plecat de acolo?
— La unu. Unu jumate. Am plecat imediat după masă și-am mers la
Emporia, unde am cumpă rat niște mă nuși de cauciuc și un colac de frâ nghie.
Cuțitul, arma, gloanțele, fuseseră toate aduse de Dick de-acasă . Nu voia însă
să că ută m ciorapi negri. Aproape ne-am certat.
Undeva, pe la marginea orașului Emporia, am trecut pe lâ ngă un spital
catolic și l-am convins să oprească , să intre și să cumpere de la că lugă rițe
niște ciorapi negri. Ș tiam că ele poartă așa ceva. Dar el doar s-a prefă cut că
s-a interesat. A ieșit din spital și-a zis că n-au vrut să -i vâ ndă . Eram sigur că
nici mă car nu întrebase și a recunoscut. A zis că era o idee tâ mpită ,
198
că lugă rițele și-ar fi închipuit că -i țicnit. Așa că n-am mai oprit pâ nă am ajuns
la Great Bend. De-acolo am cumpă rat leucoplastul. Seara am luat acolo o
cină copioasă , după care am adormit. Câ nd m-am trezit, tocmai intram în
Garden City.
Pă rea un oraș mort. Ne-am oprit la o benzină rie, să facem plinul…
Dewey îl întrebă dacă își amintește la care.
— Cred că era o stație Phillips 66.
— Pe la ce oră ?
— Pe la miezul nopții. Dick a zis că mai avem vreo zece kilometri pâ nă
la Holcomb. Tot restul drumului a vorbit singur, spunâ nd că asta ar trebui să
fie aici, aia acolo, după indicațiile pe care le memorase.
Nici nu mi-am dat seama câ nd am trecut prin Holcomb, atâ t era de mic
satul. Am traversat niște șine de cale ferată . Deodată , Dick a spus: Asta-i,
asta trebuie să fie. Era intrarea unui drum privat, stră juit de copaci. Am
încetinit și-am stins farurile. N-aveam nevoie de ele.
Din cauza lunii. Era lună plină . Parcă era în amiaza mare și câ nd am
apucat-o pe drum, Dick a zis: Uită -te la toată așezarea asta. Hambarele! Casa!
Să nu-mi spui mie că tipul ă sta nu-i plin de bani.
Dar mie nu-mi plă cea cadrul, atmosfera. Era prea impresionantă . Am
parcat sub un copac. În timp ce stă team acolo, s-a aprins o lumină , nu în
clă direa principală , ci într-o casă la vreo sută de metri mai la stâ nga. Dick a
zis că era casa angajatului domnului Clutter. O știa din planul desenat. Dar a
adă ugat că se afla mult mai aproape de casa Clutter decâ t bă nuise. Apoi
lumina s-a stins. Domnule Dewey, martorul de care ați pomenit… La el vă
refereați, la angajat?
— Nu. N-a auzit niciun zgomot. Deși soția lui îngrijea un copil bolnav.
Au spus că s-au agitat toată noaptea.
— Un copil bolnav. Mă miram eu. În timp ce stă team încă acolo, se
aprindea și se stingea mereu lumina. Iar asta mi-a bă gat frica în oase.
I-am spus lui Dick să mă scoată din combinație. Dacă ținea să continue,
treaba lui. A pornit motorul și mi-am zis: Slavă Domnului. M-am bizuit
întotdeauna pe intuițiile mele. Mi-au salvat viața de mai multe ori. Dar pe la
jumă tatea drumului, Dick s-a oprit. Era groaznic de furios. Îmi dă deam
seama că gâ ndește: Uite, am pus la cale afacerea asta grozavă , am venit
amâ ndoi pâ nă aici, iar acum nenorocitul ă sta vrea să mă lase baltă . A zis:
Poate crezi că mi-e frică s-o fac singur. Îți ară t eu cine are curaj. Aveam niște
bă utură în mașină . Am tras flecare câ te o înghițitură și i-am spus: Foarte
bine, Dick. Te urmez. Așa că ne-am întors. Am parcat în același loc de mai
înainte. Lâ ngă un copac. Dick și-a pus mă nușile. Eu mi le tră sesem între
199
timp. Ducea lanterna și cuțitul. Eu aveam pușca. În lumina lunii casa ară ta
formidabil. Pă rea goală . Ț in minte c-am sperat să nu fie nimeni acasă …
— Ați vă zut cumva un câ ine? îl întrebă Dewey.
— Nu.
— Familia avea un câ ine bă trâ n, sperios câ nd vine vorba de armele de
foc. N-am înțeles de ce n-a lă trat. Doar dacă a vă zut o armă și a rupt-o la
fugă .
— N-am vă zut absolut nimic și pe nimeni. Din cauza asta n-am crezut.
N-am crezut povestea cu martorul ocular.
— Nu-i un martor ocular. Doar un martor. Cineva a că rui mă rturisire a
stabilit legă tura dintre tine și Hickock și acest caz.
— Ei! I-auzi. Așa deci. Iar Dick a spus întotdeauna c-o să -i fie prea frică .
Asta-i bună !
Ca să nu se îndepă rteze de la subiect, Duntz îi amintește:
— Hickock avea cuțitul. Tu aveai pușca. Cum ați intrat în casă ?
— Ușa nu era încuiată . O ușă laterală , prin care am pă truns în biroul
domnului Clutter. Apoi am așteptat pe întuneric, tră gâ nd cu urechea.
Dar nu se auzea decâ t vâ ntul. Sufla un vâ nt destul de puternic. Apleca
pomii, auzeai frunzele. Singura fereastră din odaie avea jaluzelele trase, dar
lumina lunii se strecura ușor prin ele. Eu le-am tras complet și Dick a aprins
lanterna. Am vă zut biroul. Casa de bani ar fi trebuit să se afle în peretele din
spatele biroului, dar n-am gă sit-o. Era un perete lambrisat, cu rafturi de
că rți, hă rți înră mate, iar pe un raft am observat un binoclu nemaipomenit.
Am hotă râ t să -l iau cu mine la plecare.
— L-ați luat? îl întreabă Dewey, că ci binoclul nu fusese dat lipsă .
— L-am vâ ndut în Mexic, recunoaște Smith.
— Iartă -mă că te-am întrerupt. Continuă .
— Ei bine, nu reușeam să gă sim seiful. Dick a stins lanterna și-am ieșit
pe întuneric din birou, am traversat o sufragerie, apoi un salon.
Dick mi-a șoptit să pă șesc mai încet. Dar și el fă cea la fel de mult
zgomot. Fiecare pas se auzea puternic. Am ajuns într-un hol, la o ușă , iar
Dick, amintindu-și planul, mi-a spus că -i un dormitor. A aprins lanterna și-a
deschis ușa. Un om a spus: „Ce-i, dragă ?” Dormise, acum clipea și a zis: „Tu
ești, draga mea?”. Dick l-a întrebat: „Sunteți domnul Clutter?”. Cel din pat s-a
trezit de tot. S-a ridicat în capul oaselor și a întrebat: „Cine sunteți? Ce
doriți?”. Dick i-a spus foarte politicos, ca și cum am fi fost doi comis-voiajori:
„Vrem să discută m cu dumneavoastră , domnule. În biroul dumneavoastră ,
vă rugă m”. Iar domnul Clutter, în picioarele goale, îmbră cat doar în pijama, a
mers cu noi la biroul lui, iar noi am aprins lumina înă untru.
200
 Pâ nă atunci nu putuse să ne vadă prea bine. Cred că vederea noastră i-
a dat un șoc puternic. Dick a zis: „Ascultă , domnule, nu vreau decâ t să ne
ară tați unde-i seiful”. Dar domnul Clutter a întrebat: „Care seif?”.
A spus că n-avea niciun seif în casă . Am știut de la început că -i
adevă rat. Se citea pe chipul lui. Îți dă deai imediat seama că tot ce spunea era
adevă rat. Dick însă strigă la el: „Să nu mă minți, tică losule! Ș tiu eu bine că ai
un seif!”. Am avut senzația că nimeni nu i se adresase pâ nă atunci astfel
domnului Clutter. Dar el l-a privit pe Dick țintă în ochi și i-a spus foarte
blâ nd că -i pare ră u, dar n-are niciun seif. Dick i-a vâ râ t cuțitul sub nas și-a
zis: „Arată -ne unde e seiful sau o să -ți pară foarte ră u”. Dar domnul Clutter –
îți puteai da seama că e speriat, deși vocea îi ră mă sese calmă și blâ ndă – a
continuat să nege că are vreun seif.
Cam atunci am smuls și firele de la telefon. De la cel din biroul lui. L-am
întrebat pe domnul Clutter dacă mai există un alt telefon în casă .
Mi-a ră spuns că da, mai era unul în bucă tă rie. Așa c-am luat lanterna și
m-am dus în bucă tă rie, era destul de departe de birou. Am gă sit telefonul,
am scos receptorul din furcă și-am tă iat firul cu un clește ascuțit. Apoi,
întorcâ ndu-mă , am auzit un zgomot. Un trosnet deasupra. M-am oprit la
picioarele scă rilor ce duceau la etaj. Era întuneric și n-am avut curajul să
aprind lanterna. Simțeam însă că -i cineva acolo. În capă tul scă rilor,
proiectată la fereastră . O siluetă .
Apoi a dispă rut.
Dewey își închipuie că trebuie să fi fost Nancy, își formase o teorie – pe
baza ceasului de mâ nă de aur gă sit ascuns în vâ rful unui pantof din dulapul
ei din perete – că Nancy se trezise, auzise persoane în casă , crezuse că sunt
hoți și, prudentă , își ascunsese ceasul, obiectul ei cel mai de preț.
— Era foarte posibil să fie cineva cu o armă . Dar Dick nici n-a vrut să
m-asculte. Era prea ocupat să facă pe bruta. Îi dă dea ordine domnului
Clutter. Acum îl adusese înapoi în dormitor. Numă ra banii din portofelul
domnului Clutter. Vreo treizeci de dolari. A aruncat portofelul pe pat și i-a
spus: „Ai mai mulți bani în casă decâ t ă știa. Un om bogat ca tine. Locuind la o
fermă atâ t de întinsă …” Domnul Clutter i-a spus că aceia erau toți banii
gheață din casă și i-a explicat că fă cea toate tranzacțiile prin cecuri. S-a oferit
să -i scrie un cec. Dick s-a înfuriat:
„Ce, ne crezi dobitoci?” și-am fost convins că Dick o să -l lovească , așa ca
i-am spus: „Dick, ascultă -mă . S-a trezit cineva sus”. Domnul Clutter ne-a spus
că singurele persoane de sus erau soția lui, fiica și fiul lui. Dick a vrut să știe
dacă soția avea ceva bani, iar domnul Clutter i-a ră spuns că dacă ar avea, n-
ar fi decâ t o sumă foarte mică , câ țiva dolari, și ne-a rugat – de fapt, aproape
201
că a izbucnit în lacrimi –, ne-a rugat să n-o deranjă m, era invalidă și fusese
grav bolnavă foarte mult timp. Dar Dick a insistat să meargă sus. L-a silit pe
domnul Clutter să ne conducă .
La picioarele scă rilor, domnul Clutter a aprins lumina din holul de
deasupra și în vreme ce urcam scara ne-a spus: „Nu știu de ce vreți voi,
bă ieți, să faceți așa ceva. Nu v-am fă cut niciun ră u. Nu v-am mai vă zut în
viața mea”. Atunci Dick i-a spus: „Gura! Câ nd vrem să vorbești, o să -ți
spunem noi!”. În holul de sus nu se afla nimeni și toate ușile erau închise.
Domnul Clutter ne-a ară tat camerele unde se presupunea că dorm fiul și
fiica lui, apoi a deschis ușa de la camera soției sale. A aprins o veioză de pe
noptieră și a spus: „Stai liniștită , draga mea. Nu te teme. Acești oameni nu
vor decâ t niște bani”. Era o femeie slabă și delicată , îmbră cată într-o că mașă
de noapte albă și lungă . De cum a deschis ochii s-a pus pe bocit. A spus,
adresâ ndu-se soțului: „Dragul meu, n-am niciun ban”. El îi ținea mâ na și i-o
mâ ngâ ia.
A zis: „Nu mai plâ nge, scumpo. N-are de ce să -ți fie teamă . Le-am dat
acestor oameni toți banii pe care i-am avut, dar ei vor alții. Își închipuie c-
avem un seif undeva în casă . Le-am spus că n-avem”. Dick a ridicat mâ na ca
și cum ar fi vrut să -l lovească peste gură . A spus: „Nu ți-am zis să taci?”.
Doamna Clutter a zis: „Dar soțul meu vă spune adevă rul gol-goluț. Nu există
niciun seif”. Iar Dick i-a ră spuns: „Ș tiu eu mai bine că există . Ș i nu plec pâ nă
nu-l gă sesc. Nu vă faceți griji că n-o să -l gă sesc”. Apoi a întrebat-o unde își
ține poșeta. Poșeta se afla într-un sertar al biroului. Dick i-a întors-o pe dos.
N-a gă sit decâ t ceva mă runțiș și doi-trei dolari. I-am fă cut semn să mergem
în hol. Voiam să discută m situația. Așa c-am ieșit și i-am spus…
Duntz îl întrerupe ca să -l întrebe dacă domnul și doamna Clutter
puteau auzi convorbirea.
— Nu. Stă team chiar lâ ngă ușă , de unde îi supravegheam. Dar vorbeam
în șoaptă . I-am spus lui Dick: „Oamenii ă știa spun adevă rul.
Cel care ne-a mințit e amicul tă u Floyd Wells. Nu există niciun seif, așa
că hai s-o-ntindem repede de aici”. Dar lui Dick îi era prea rușine ca să
plecă m. A zis că nu crede pâ nă nu cotrobă im prin toată casa. A zis că nu ne
ră mâ ne decâ t să -i legă m pe toți și-apoi să coborâ m în liniște. Nu puteai
discuta cu el, atâ t era de agitat. Îl însuflețea gâ ndul mă reț că toată lumea
depindea de mila lui. Ală turi de odaia lui Clutter se gă sea o cameră de baie. I-
a venit ideea să -i încuie pe pă rinți în camera de baie, să trezească copiii și
să -i ducă și pe ei acolo, apoi să -i scoată pe râ nd și să -i lege, lă sâ ndu-i în
diferite pă rți ale casei. „Iar apoi”, a zis Dick, „după ce-am gă sit seiful, le tă iem
beregata. Nu-i putem împușca”, a zis el, „facem prea mult zgomot”.
202
 Perry se încruntă și-și freacă genunchii cu mâ inile încă tușate.
— Lă sați-mă să mă gâ ndesc o clipă . Pentru că , din punctul ă la, lucrurile
au început să se complice nițel, îmi amintesc. Da. Da. Am luat un scaun din
hol și l-am dus în baie. Ca să aibă doamna Clutter pe ce sta. Pentru că era
invalidă . Câ nd i-am încuiat înă untru, doamna Clutter ne-a spus plâ ngâ nd:
„Vă rog, nu faceți ră u nimă nui. Vă rog, nu-mi ră niți copiii”. Iar soțul ei o luase
în brațe și-i spunea așa: „Draga mea, acești oameni nu au intenția să facă ră u
nimă nui. Nu vor decâ t niște bani”.
Ne-am dus în camera bă iatului. Se trezise. Stă tea culcat de parcă era
prea speriat ca să se miște. Dick i-a spus să se scoale, dar el nu s-a clintit sau
nu s-a clintit destul de repede, așa că Dick l-a pocnit, l-a împins jos din pat,
iar eu am spus: „Nu-i nevoie să -l lovești, Dick”. Iar bă iatului i-am spus – n-
avea pe el decâ t o că mașă – să -și pună pantalonii. A îmbră cat o pereche de
blugi și tocmai ce-l încuiasem și pe el în baie, că a apă rut fata, a ieșit din
odaia ei. Era gata îmbră cată , ca și cum ar fi fost trează demult. Vreau să spun
că avea ciorapi și papuci în picioare și un capot pe ea, iar pă rul era legat cu
un batic.
Încerca să zâ mbească . A zis: „Dumnezeule, ce înseamnă asta? E cumva
o glumă ?”. Nu cred totuși că și-a închipuit că -i vreo glumă . Cel puțin, după ce
Dick a deschis ușa bă ii și a împins-o și pe ea înă untru…
Dewey își imaginează scena: familia captivă , timorată și îngrozită , dar
fă ră să presimtă soarta ce-o aștepta. Herb nici n-a bă nuit, altfel s-ar fi luptat.
Era un om blâ nd, dar vâ njos și curajos. Alvin Dewey e convins că prietenul
lui, Herb, s-ar fi luptat pâ nă la moarte să apere viața lui Bonnie și pe cea a
copiilor lui.
— Dick a ră mas de pază în fața ușii de la baie, iar eu am plecat în
recunoaștere. Am ră scolit prin odaia fetei și-am dat peste o gentuță , ca o
gentuță de pă pușă . Înă untru era un dolar de argint. Nu știu cum mi-a scă pat
din mină și s-a rostogolit pe jos. A alunecat sub un scaun.
A trebuit să mă las în genunchi. Ș i în clipa aceea m-am simțit de parcă
m-aș fi dedublat. Ca și cum m-aș fi vă zut într-un film tră snit. Mi s-a fă cut
scâ rbă . Am fost pur și simplu dezgustat. Dick și toată tră ncă neala lui despre
seiful unui bogă taș, iar eu mă tâ ram acolo pe burtă ca să șterpelesc dolarul
de argint al unui copil. Un dolar amă râ t.
Iar eu mă tâ ram pe burtă ca să ajung la el.
Perry își strâ nge genunchii, le cere detectivilor o aspirină , îi
mulțumește lui Duntz, care îi dă una, o mestecă și reia povestea:
— Dar ce să -i faci? Iei ce gă sești. Am ră scolit prin camera bă iatului.

203
 Niciun sfanț. Mi-am amintit însă de binoclul vă zut în biroul domnului
Clutter. Am coborâ t la parter să -l iau. Am dus binoclul și aparatul de radio la
mașină . Era frig, dar vâ ntul și frigul îmi fă ceau bine. Luna stră lucea atâ t de
puternic încâ t puteai vedea la kilometri depă rtare. Ș i mi-am zis: Ce-ar fi să
plec? Să merg pâ nă la șosea și să fac autostopul. La dracu’, nu mai aveam
niciun chef să mă întorc în casă .
Ș i totuși, cum să vă explic? Parcă n-aș fi participat la cele întâ mplate.
Mi se pă rea mai degrabă că citesc un roman. Ș i trebuia să știu ce-o să
se întâ mple. Sfâ rșitul. Așa c-am urcat din nou la etaj. Iar acum, ia să mă
gâ ndesc, mda, acum i-am legat. Întâ i pe domnul Clutter. L-am chemat afară
din baie și i-am legat mâ inile. Pe urmă l-am condus pâ nă la subsol…
— Erai singur și neînarmat? îl întreabă Dewey.
— Ț ineam cuțitul.
— Iar Hickock a ră mas de gardă sus? întreabă Dewey.
— Ca să -i facă să ră mâ nă liniștiți. Oricum, n-aveam nevoie de ajutor.
Am lucrat cu frâ nghii toată viața.
— Ai folosit lanterna sau ai aprins luminile de la subsol? spuse Dewey.
— Am aprins luminile. Subsolul era împă rțit în două . O parte pă rea o
cameră de joacă . L-am dus în cealaltă parte, cea cu cazanul. Am vă zut
sprijinită de zid o mare cutie de carton. În ea fusese ambalată o saltea. Ei
bine, mi-am zis că nu se cade să -i cer să se întindă pe pardoseala rece, așa c-
am tras cutia de saltea, am netezit-o și i-am spus să se întindă pe ea.
Prin oglinda retrovizoare, șoferul își privește colegul, îi caută privirea,
iar Duntz dă încet din cap, ca un compliment. Dewey a susținut tot timpul că
acea cutie de saltea fusese așezată jos pentru ca domnul Clutter să stea
confortabil și, urmă rind indicii similare, diverse detalii ce tră dau o milă
ironică și instabilă , detectivul a tras concluzia că cel puțin unul din criminali
nu era complet lipsit de sentimente caritabile.
— I-am legat picioarele, apoi i-am legat mâ inile de picioare. L-am
întrebat dacă nu-i prea strâ ns și a spus că nu, dar m-a rugat să -i lă să m soția
în pace. Nu era nevoie s-o legă m, n-o să urle sau să încerce să fugă din casă …
A zis că e bolnavă de mulți ani și că tocmai începuse să se simtă ceva mai
bine, dar că o astfel de întâ mplare ar putea să -i provoace revenirea bolii.
Ș tiu că nu-i nimic de râ s, numai că nu m-am putut stă pâ ni. Auzi, să
vorbească de revenirea bolii.
Pe urmă am adus jos bă iatul. Întâ i l-am dus în aceeași parte cu tată l
să u. I-am legat mâ inile de o conductă de aburi de deasupra. Apoi mi-am zis
că poate nu-i destul de sigur. Ar fi fost în stare să se dezlege și să -l dezlege și
pe bă trâ n sau invers. Așa c-am tă iat frâ nghia și l-am dus în camera de joacă ,
204
unde se afla o canapea care pă rea confortabilă . I-am legat picioarele de
picioarele canapelei, apoi mâ inile, apoi am ridicat frâ nghia și-am fă cut un laț
în jurul gâ tului, ca să se stranguleze dacă încerca să se zbată . O dată , în timp
ce lucram, am așezat cuțitul pe, mda, era un cufă r de cedru proaspă t dat cu
lac. Tot subsolul mirosea a lac, iar el mi-a cerut să nu pun cuțitul acolo. Lada
era un dar de nuntă , fă cut de el pentru cineva. O soră , cred c-a spus. Tocmai
câ nd plecam a început să tușească , așa că i-am pus o pernă sub cap. Apoi am
stins lumina…
— Dar nu i-ai astupat gura cu leucoplast? îl întreabă Dewey.
— Nu. Asta a avut loc mai tâ rziu, după ce le-am legat pe cele două
femei în dormitoarele lor. Doamna Clutter plâ ngea încă și mă întreba despre
Dick. Nu avea încredere în el, dar zicea că simte că eu sunt un tâ nă r
cumsecade. „Sunt convinsă că ești”, zicea ea și m-a silit să -i promit că n-o să -l
las pe Dick să facă ră u nimă nui. Cred că se gâ ndea de fapt la fiica ei. Ș i eu mă
neliniștisem din pricina asta. Bă nuiam că Dick plă nuiește ceva, ceva ce eu n-
aș fi admis. Câ nd am terminat s-o leg pe doamna Clutter, am descoperit,
firește, că dusese fata în dormitorul ei. Fata stă tea în pat, iar el stă tea pe
marginea patului și-i vorbea. L-am oprit. I-am spus să se ducă să caute seiful
câ t leg fata.
După ce-a plecat, i-am legat fetei picioarele, apoi mâ inile la spate. Pe
urmă am tras cuverturile, am învelit-o bine, lă sâ ndu-i afară doar capul.
Lâ ngă pat era un scă unel și m-am gâ ndit să mă odihnesc și eu o clipă .
Îmi ardeau picioarele, după câ t tot urcasem și îngenuncheasem.
Am întrebat-o pe Nancy dacă are prieten. Mi-a ră spuns că da, are.
Încerca din ră sputeri să se poarte firesc, prietenește. Mi-a plă cut felul
ei de-a fi, vă spun drept. Era foarte simpatică . Era și o fată foarte dră guță ,
neră sfă țată și mai știu eu ce. Mi-a spus multe lucruri despre ea. Despre
școală și cum o să se ducă la universitate să studieze muzica și arta. Despre
cai. A spus că după dans cel mai mult îi plă cea să gonească pe cal, așa că i-am
spus că mama fusese campioană de că lă rie la rodeo.
Am vorbit și despre Dick. Eram curios, înțelegeți, să aflu ce-i spusese
el. Se pare că ea îl întrebase de ce face așa ceva. Adică să jefuiască oamenii.
Iar el, vai, ce poveste lacrimogenă îi turnase, îi povestise că era orfan și
crescuse într-un orfelinat, că nu-l iubise nimeni și că singura lui rudă era o
soră care tră ia cu bă rbați, fă ră să se mă rite cu ei. Tot timpul câ t am discutat,
l-am auzit pe dement agitâ ndu-se pe jos și că utâ nd seiful. Se uita în dosul
tablourilor. Bă tea în pereți. Poc, poc, poc. Ca o ciocă nitoare țicnită . Câ nd s-a
întors, l-am întrebat din pură ră utate dacă a gă sit seiful. Firește că nu-l
gă sise, dar mi-a spus c-a gă sit încă o geantă în bucă tă rie. Cu șapte dolari.
205
 — De câ t timp erați în casă ? îl întreabă Duntz.
— Poate de-o oră .
— Ș i câ nd i-ați legat la gură cu leucoplast? spune Dunt.
— Chiar atunci. Am început cu doamna Clutter. I-am cerut lui Dick să
mă ajute, nu voiam să -l las singur cu fata. Am tă iat leucoplastul în fâ șii lungi,
iar Dick le-a înfă șurat în jurul capului doamnei Clutter, ca la o mumie. A
întrebat-o: „Ce tot plâ ngi? Nimeni nu-ți face vreun ră u”, apoi a stins veioza
de pe noptieră și i-a spus: „Noapte bună , doamnă Clutter. Somn ușor”. Pe
urmă , în timp ce treceam prin hol spre camera lui Nancy, mi-a spus: „O s-o
bulesc pe fată ”. Iar eu i-am spus: „Nici vorbă . Doar dacă mă omorî întâ i pe
mine”. M-a privit de parcă nu-i venea să creadă . A zis: „Ce-ți pasă ? Ce dracu’,
n-ai decâ t s-o bulești și tu”. Ei bine, mie mi-e scâ rbă de-așa ceva. De cei ce nu
se pot stă pâ ni din punct de vedere sexual. Dumnezeule, ce silă mi-e. I-am
spus pe șleau: „Las-o în pace. Altminteri va trebui să te lupți cu un taur”.
Asta l-a dezumflat, că ci și-a dat seama că nu era momentul să ne luă m la
bă taie. Așa c-a zis: „Foarte bine, scumpule, dacă asta-i pă rerea ta”. Pâ nă la
urmă , pe ea n-am mai legat-o la gură . Am stins lumina din hol și-am coborâ t
la subsol.
Perry ezită . Are de pus o întrebare, dar o formulează ca pe o declarație:
— Pun pariu că n-a pomenit niciodată c-a vrut s-o violeze pe fată .
Dewey recunoaște, dar adaugă că în afara unei versiuni cam sumare a
propriei sale purtă ri, relatarea lui Hickock o probează pe cea a lui Smith.
Amă nuntele diferă , dialogul nu e identic, dar în fond cele două istorii, cel
puțin pâ nă aici, se susțin reciproc.
— Poate. Dar am știut că el n-a vorbit despre fată . Aș fi pariat și
că mașa de pe mine.
— Perry, spune Duntz, am ținut evidența luminilor. După calculele
mele, câ nd ați stins lumina de sus, casa a ră mas cufundată în întuneric.
— E adevă rat. Ș i nici n-am mai aprins din nou lumina. Doar lanterna.
Dick ținea lanterna câ nd ne-am dus să -i legă m la gură pe domnul
Clutter și pe bă iat. Chiar înainte să -l leg la gură , domnul Clutter m-a întrebat
– iar astea au fost ultimele lui cuvinte –, voia să știe cum se simțea soția lui,
dacă era bine, iar eu i-am spus că era bine, că era gata să adoarmă , și i-am
spus că nu mai e mult pâ nă se face dimineață și că dimineață o să -i gă sească
cineva, iar atunci totul, eu, Dick, toate câ te s-au întâ mplat o să li se pară un
vis. Nu glumeam cu ei. Nu voiam să -i fac niciun ră u omului. Mi se pă ruse un
domn foarte dră guț. Cu o voce blâ ndă . Așa am crezut pâ nă în clipa câ nd i-am
tă iat beregata. Stați. Nu v-am spus exact cum s-a întâ mplat.
Perry se strâ mbă . Își freacă picioarele. Că tușele ză ngă ne.
206
 — După , să vedeți, după ce i-am legat la gură , Dick și cu mine ne-am
retras într-un colț. Ca să discută m situația. Ț ineți minte că tocmai ne
certaseră m. În clipa aceea mi se întorcea stomacul pe dos la gâ ndul că l-am
admirat vreodată pe Dick, că i-am înghițit toate lă udă roșeniile.
Am zis: „Ei, Dick, ai scrupule?”. Nu mi-a ră spuns. Am zis: „Dacă -i lă să m
în viață , o să avem probleme serioase. Cel puțin zece ani de închisoare”. A
continuat să tacă . Ț inea cuțitul. I l-am cerut și mi l-a dat și i-am spus: Foarte
bine, Dick, îi dă m drumul”. Dar nu vorbeam serios. Voiam să -l fac să se
tră deze, să mă convingă să renunț, să -l fac să recunoască că era un farsor și
un laș. Înțelegeți, între mine și Dick problema trebuia lă murită . Am
îngenuncheat lâ ngă domnul Clutter și câ nd am simțit durerea din genunchi…
m-am gâ ndit la blestematul ă la de dolar. Un dolar de argint. Rușinea.
Dezgustul. Ș i autorită țile îmi spuseseră doar să nu mă mai întorc în Kansas.
Dar nu mi-am dat seama ce-am fă cut pâ nă n-am auzit zgomotul. Ca atunci
câ nd se îneacă cineva. Câ nd țipă sub apă . I-am întins cuțitul lui Dick.
I-am spus: „Termină tu cu el. O să te simți mai bine”. Dick a încercat
sau s-a prefă cut. Dar domnul Clutter avea forța a zece oameni.
Rupsese frâ nghiile și își eliberase mâ inile. Dick a intrat în panică . Voia
s-o șteargă câ t mai iute de-acolo. Dar nu l-am lă sat. Domnul Clutter ar fi
murit în orice caz, știu asta, dar nu-l puteam lă sa așa. I-am spus lui Dick să
țină lanterna fixată asupra lui. Apoi am ochit cu pușca.
Camera parc-a explodat. S-a fă cut albastră . S-a luminat complet.
Dumnezeule, n-am să înțeleg niciodată de ce n-au auzit zgomotele toți
pe o rază de treizeci de kilometri.
În urechile lui Dewey zgomotul ră sună încă , un zgomot care aproape
că acoperă curgerea în șoaptă a vocii molcome a lui Smith. Dar vocea
continuă , stâ rnind o descă rcare de sunete și imagini: Hickock că utâ nd
cartușul tras; gră bindu-se, și capul lui Kenyon într-un cerc de lumină ,
murmurul înfundat al imploră rilor, apoi Hickock că utâ nd din nou cartușul
tras; camera lui Nancy, Nancy ascultâ nd zgomotul ghetelor pe scă rile de
lemn dur, treptele ce trosnesc în timp ce ei urcă spre ea, ochii lui Nancy.
Nancy urmă rind lumina lanternei ce-și caută ținta („A spus: «O, nu! O, nu! O,
nu! Vă rog! Nu! Nu! Nu! Nu! Vă rog! O, vă rog, nu! Vă rog». I-am dat pușca lui
Dick. I-am spus că eu am fă cut tot ce-am putut. A ochit, iar ea a întors capul
spre perete.”); holul întunecat, criminalii îndreptâ ndu-se gră biți spre ultima
ușă . Poate că după tot ce auzise, Bonnie a primit fericită manevrele lor
rapide.
— Ultimul cartuș a fost foarte greu de gă sit, Dick s-a vâ râ t sub pat ca
să -l scoată de acolo. Apoi am închis ușa camerei doamnei Clutter și-am
207
coborâ t la parter, în birou. Am așteptat acolo, ca atunci câ nd am intrat prima
dată . Ne-am uitat prin jaluzele ca să vedem dacă nu dă dea tâ rcoale argatul
sau poate altcineva care a auzit împușcă turile.
Dar nu era nimic, niciun zgomot. Doar vâ ntul și Dick gâ fâ ind de parcă l-
ar fi urmă rit lupii. Chiar atunci, în acele câ teva secunde înainte de a fugi la
mașină și de a pleca de acolo, atunci m-am hotă râ t că n-ar strica să -l împușc
pe Dick. Tot îmi vâ râ se el în cap ideea: „Fă ră niciun martor”. Ș i mi-am zis: El
e un martor. Nu știu ce m-a oprit. Dumnezeu știe, ar fi trebuit s-o fac. Să -l fi
împușcat. Apoi să mă sui în mașină și să conduc fă ră oprire pâ nă mă
pierdeam în Mexic.
Tă cere. Pe ultimii două zeci de kilometri nimeni nu scoate un cuvâ nt.
În tă cerea lui Dewey stă ruie o tristețe și o adâ ncă oboseală . Avusese
ambiția să afle „exact ce se petrecuse în casă în noaptea aceea”. I se spusese
acum de două ori și cele două versiuni erau foarte asemă nă toare, singurele
nepotriviri grave constâ nd în faptul că Hickock atribuia toate cele patru
crime lui Smith, în timp ce Smith pretindea că Hickock omorâ se cele două
femei. Mă rturisirile însă , deși lă mureau cum și de ce fuseseră să vâ rșite
asasinatele, nu reușeau să -l convingă că a fost vorba de un plan premeditat.
Crima se înfă țișase ca un accident psihologic, în fond un act aproape
impersonal.
Victimele ar fi putut fi la fel de bine ucise de tră snet. Cu o singură
excepție: tră iseră o groază prelungită , suferiseră . Ș i Dewey nu putea uita
suferințele lor. Cu toate acestea i se pă ru cu putință să -l privească pe omul
de ală turi fă ră mâ nie, ci mai degrabă cu un fel de simpatie, că ci viața lui
Perry Smith nu fusese lapte și miere, ci o înaintare jalnică , urâ tă și
singuratică câ nd spre un miraj, câ nd spre altul. Totuși, simpatia lui Dewey
nu era destul de adâ ncă pentru a îngă dui iertarea sau mila. Spera să -l vadă
pe Perry și pe complicele lui spâ nzurați, spâ nzurați spate în spate.
— În total, câ ți bani ați luat de la familia Clutter? îl treabă Duntz pe
Smith.
— Între patruzeci și cincizeci de dolari.
Printre animalele din Garden City se află doi cotoi cenușii, nedespă rțiți,
vagabonzi, slabi, murdari, cu apucă turi ciudate și inteligente. Activitatea lor
cea mai importantă pe timpul zilei are loc în amurg. Mai întâ i parcurg Main
Street, oprindu-se să scruteze gratiile de la motoarele mașinilor parcate, în
special ale acelora din fața celor două hoteluri, Windsor și Warren, că ci
aceste mașini, de obicei proprietatea unor că lă tori veniți de departe, le oferă
vâ natul că utat de aceste creaturi jigă rite, dar metodice: pă să ri mă celă rite –
ciori, pițigoi și vră bii destul de proaste ca să fi zburat în calea șoferilor ce
208
veneau spre ele. Folosindu-se de gheare ca de niște instrumente
chirurgicale, pisicile extrag dintre grilaje orice fă râ mă de pasă re. După ce-au
parcurs Main Street, cotesc invariabil la Grant colț cu Main, apoi o apucă
spre piața tribunalului, un alt teren de vâ nă toare, și încă unul foarte
promiță tor în după -amiaza aceea de miercuri, 6 ianuarie, că ci cartierul era
ticsit de automobile din ținutul Finney care au adus în oraș o parte din
mulțimea ce umplea piața.
Masa de oameni a început să se strâ ngă la ora patru, ora la care
procurorul anunțase că vor sosi probabil Hickock și Smith. Odată cu vestea
mă rturiei lui Hickock duminică seară , tot felul de ziariști se adunaseră în
Garden City: reprezentanți ai celor mai importante agenții de știri, fotografi,
reporteri de știri și de pe la televiziuni, reporteri din Missouri, Nebraska,
Oklahoma, Texas, și, firește, de la toate ziarele mari din Kansas, în total
două zeci sau două zeci și cinci de oameni. Mulți dintre ei așteptau de trei
zile, fă ră să prea aibă ce face, în afară de interviuri luate bă iatului de la
benzină rie, James Spor, care, după ce vă zuse fotografiile din ziare ale
criminalilor acuzați, îi identificase ca fiind clienții că rora le vâ nduse benzină
de trei dolari și șase cenți în noaptea tragediei de la Holcomb.
Acești spectatori profesioniști veniseră să consemneze întoarcerea lui
Hickock și a lui Smith, iar că pitanul Gerald Murray, din poliția rutieră , le
rezervase un spațiu larg pe trotuarul din fața treptelor tribunalului, treptele
pe care prizonierii trebuiau să le urce în drumul lor spre închisoarea
regională , o instituție ce ocupă ultimul etaj al unei clă diri de piatră cu trei
etaje. Richard Parr, un reporter de la ziarul Star din Kansas City, fă cuse rost
de un exemplar al ediției de luni a ziarului Sun din Las Vegas. Titlul principal
al ziarului stâ rnise hohote de râ s: EXISTĂ TEMERI CĂ O MULȚ IME
AȘ TEAPTĂ ÎNTOARCEREA ASASINILOR PREZUMTIVI PENTRU A-I LINȘ A.
Că pitanul Murray remarcă :
— N-am impresia că e o mulțime hotă râ tă să le agațe ștreangurile de
gâ t.
Într-adevă r, cei adunați în piață ar fi putut să aștepte trecerea unei
pară zi sau să participe la un miting politic. Elevi de liceu, printre care foști
colegi de-ai lui Nancy și Kenyon Clutter, câ ntau sloganuri sportive, mestecau
gumă , înfulecau hotdogi și beau suc. Mamele linișteau pruncii care urlau.
Bă rbații se fâ țâ iau ducâ nd în câ rcă copii mici. Cercetașii erau și ei prezenți, o
grupă întreagă . Iar membrele de vâ rstă mijlocie ale unui club feminin de
bridge sosiră în grup compact.
Domnul J.P. (Jap) Adams, președintele asociației locale a veteranilor,
apă ru îmbră cat într-un pardesiu de tweed așa de bizar croit, încâ t un
209
prieten îi strigă : „Hei, Jap! Ce faci îmbră cat în haine de damă ?, că ci domnul
Adams, în graba de-a ajunge mai repede la fața locului, pusese pe el fă ră să -
și dea seama pardesiul secretarei sale. Un reporter de la radio, agitâ ndu-se
de colo-colo, le lua la întâ mplare interviuri unor cetă țeni, întrebâ ndu-i care
ar fi, după ei, pedeapsa cuvenită unor „oameni care au înfă ptuit acte atâ t de
lașe”, și în timp ce majoritatea celor solicitați ră spundeau „Doamne, iartă -
mă ” sau „mă iculiță ”, un elev ră spunse: „Cred c-ar trebui închiși în aceeași
celulă pentru tot restul vieții. Să nu li se îngă duie să primească vizite.
Să stea doar și să se uite unul la altul pâ nă mor”. Iar un omuleț înfipt și
nemilos zise: „Eu cred în aplicarea pedepsei capitale. Ca în Biblie – ochi
pentru ochi. Ș i chiar și așa lipsesc două perechi de ochi!”.
Câ t a fost soare, ziua fusese uscată și caldă , o vreme ca în octombrie.
Dar câ nd a apus, câ nd umbrele copacilor uriași din piață s-au unit și s-
au amestecat, atâ t frigul, câ t și întunericul au amorțit mulțimea. Au amorțit-
o și au ră rit-o. Pe la ora șase, ră mă seseră mai puțin de trei sute de persoane.
Ziariștii, blestemâ nd întâ rzierea neprevă zută , tropă iau să -și dezghețe
picioarele și-și frecau urechile înghețate cu mâ ini neînmă nunșate, înțepenite
de ger. Deodată , se iscă un murmur în partea de sud a pieței. Veneau
mașinile.
Deși niciunul dintre ziariști nu prevă zuse scene de violență , mai mulți
anunțaseră că vor fi strigă te și înjură turi. Dar câ nd mulțimea a ză rit
criminalii escortați de polițiști rutieri în uniforme albastre, se cufundă în
tă cere, uimită parcă să vadă că au o înfă țișare umană . Oamenii cu că tușe la
mâ ini, albi la față și clipind orbiți, stră luceau în lumina blițurilor și a
reflectoarelor. Operatorii de televiziune, urmă rindu-i pe arestați și pe
polițiști în clă direa tribunalului și apoi urcâ nd cu ei trei etaje, au filmat cum
se trâ ntește și se încuie ușa închisorii districtuale.
Nimeni n-a mai ră mas, nici grupul de ziariști și nici localnicii. Îi
rechemau camerele și cina calde și, în vreme ce se îndepă rtau gră biți,
abandonâ nd piața înghețată celor două pisici cenușii, odată cu ei a plecat și
acea toamnă miraculoasă . A început să cadă prima ză padă a anului.

210
 IV.
LA COLȚ
Un aer de austeritate profesională și intimitate domestică veselă
coexistă la etajul trei al tribunalului din ținutul Finney. Prezența închisorii
regionale explică prima caracteristică , în vreme ce așa-numita reședință a
șerifului, un apartament plă cut, despă rțit de închisoarea propriu-zisă prin
uși de oțel și printr-un scurt coridor, o justifică pe cea din urmă .
În ianuarie 1960, reședința șerifului nu era, de fapt, ocupată de Earl
Robinson, ci de ajutorul lui și de soția acestuia: Wendl și Josephine („Josie”)
Meier. Cei doi Meieri, că să toriți de mai bine de două zeci de ani, semă nau
foarte mult: înalți, cu destulă energie și greutate de dat și la alții, mâ ini și
fețe late, calme și binevoitoare, ultimul adjectiv aplicâ ndu-se mai ales
doamnei Meier, o femeie hotă râ tă și practică , ce pă rea iluminată de o
senină tate mistică . Ca soție a ajutorului de șerif, are mult de muncă . De la
cinci dimineața, câ nd își începe ziua cu un capitol din Biblie, și pâ nă la zece
seara, ora de culcare, gă tește și coase pentru deținuți, le câ rpește ciorapii, le
spală rufele, se îngrijește excepțional de soțul ei și de apartamentul compus
din cinci camere, cu o atmosferă gemütlich6 plin de perne îndesate, de fotolii
moi și de perdele de dantelă crem.
Soții Meier au o fiică , singurul lor copil, că să torită și stabilită la Kansas
City, astfel încâ t stau singuri sau, cum spune mai exact doamna Meier:
— Singuri, cu excepția cui se întâ mplă să fie în celula pentru femei.
Închisoarea are șase celule. A șasea, cea rezervată femeilor, e o celulă
izolată situată chiar în apartamentul șerifului, că ci se mă rginește de fapt cu
bucă tă ria familiei Meier.
— Dar, cum spune Josie Meier, vecină tatea nu mă supă ră . Îmi place să
am companie. Să am cu cine vorbi în timp ce gă tesc la bucă tă rie.
Ț i se face milă de cele mai multe dintre femeile astea. Au intrat în tot
felul de încurcă turi. Firește, Hickock și Smith erau cu totul altceva. Din câ te
știu eu, Perry Smith a fost primul bă rbat care a ocupat celula femeilor.
Fiindcă șeriful a voit să -l țină despă rțit de Hickock pâ nă după proces. În

6
Confortabilă (germ.) (n. t.).

211
după -amiaza câ nd au fost aduși, în vreme ce urmă ream ce se petrece jos în
piață , am copt șase plă cinte cu mere și niște pâ ine.
Fereastra de la bucă tă rie dă în piață . Nici nu se poate vedere mai bună .
Nu mă pricep să numă r câ rdurile de oameni, dar cred că erau câ teva sute de
persoane care așteptau să -i vadă pe bă ieții care-au omorâ t familia Clutter.
N-am cunoscut pe niciunul din membrii familiei Clutter, dar, din ce-am auzit
despre ei, trebuie să fi fost oameni foarte cumsecade. E greu să ierți ce li s-a
întâ mplat și știu că Wendle era neliniștit de cum o să reacționeze mulțimea
câ nd o să -i vadă pe Hickock și pe Smith. Se temea să nu încerce cineva să -i
atace. Așa c-am stat cu sufletul la gură câ nd am vă zut că vin mașinile, câ nd
am vă zut reporterii și pe toți ziariștii ce alergau și se îmbulzeau. Dar între
timp se întunecase, era trecut de șase, se lă sase un ger crunt și mai mult de
jumă tate din oameni renunțaseră și plecaseră acasă . Cei ră mași n-au huiduit.
S-au mulțumit să privească .
Mai tâ rziu, câ nd cei doi bă rbați au fost aduși sus, l-am vă zut mai întâ i
pe Hickock. Era îmbră cat în niște pantaloni subțiri, de vară , și doar o că mașă
veche de pâ nză . Mă mir că n-a fă cut pneumonie, pe frigul ă la.
Ară ta însă destul de bolnav și așa. Alb la față ca o fantomă . Ei bine,
trebuie să fi trecut printr-o experiență îngrozitoare – să se zgâ iască la tine o
hoardă de stră ini, să trebuiască să treci printre ei și ei să știe cine ești și ce-
ai fă cut. Apoi l-au adus sus pe Smith. Pregă tisem cina ca să le-o duc în celule
– supă fierbinte, cafea, niște sendvișuri și plă cintă . De obicei, nu li se servesc
decâ t două mese pe zi. Micul dejun la șapte și jumă tate, iar la patru și
jumă tate masa principală . Dar n-am vrut să se culce cu stomacul gol, mi se
pă rea că le e și așa destul de ră u. Dar câ nd i-am dus lui Smith cina pe o tavă ,
mi-a spus că nu-i e foame. Se uita pe fereastra celulei femeilor. Stă tea cu
spatele la mine. Fereastra are aceeași perspectivă ca aceea de la bucă tă rie:
copaci, piața și acoperișurile caselor. I-am spus: „Gustă mă car supa, e de
legume, nu-i din conserve. Eu am pregă tit-o. Ca și plă cinta”. Cam peste o oră
m-am întors să iau tava, dar el nici nu se atinsese de mâ ncare. Era încă la
fereastră . Ca și cum nici nu s-ar fi mișcat. Ningea și țin minte că i-am spus că -
i prima ză pada a anului și că pâ nă atunci avusesem parte de o toamnă lungă
și frumoasă . Iar acum începuse să ningă . L-am întrebat apoi dacă vrea să -i
gă tesc vreun fel anume. Dacă dorea, puteam să i-l pregă tesc a doua zi. S-a
întors și s-a uitat la mine. Bă nuitor, de parcă mi-aș fi bă tut joc de el.
Apoi a zis ceva despre un film, avea un fel foarte liniștit de a vorbi,
aproape în șoaptă . Dorea să știe dacă vă zusem un anume film. Nu țin minte
titlul și, oricum, nu-l vă zusem. Niciodată nu m-am omorâ t după filme. Mi-a
spus că acțiunea filmului ă stuia se petrecea în vremurile biblice și că avea o
212
scenă în care un om era aruncat dintr-un balcon, aruncat unei gloate de
bă rbați și de femei care îl rup în bucă ți. Ș i mi-a mă rturisit că la asta se
gâ ndise câ nd vă zuse mulțimea din piață . La omul ă la sfâ șiat. Ș i că poate o să -
i facă și lui la fel. Spunea că se speriase așa de tare încâ t îl mai durea încă
stomacul. Iată de ce nu reușea să mă nâ nce. Se înșela, firește, iar eu i-am spus
că nimeni n-o să -i facă niciun ră u, indiferent ce fă cuse. Că oamenii de pe aici
nu sunt așa.
Am vorbit o vreme, era foarte timid, dar mai încolo a zis: „O mâ ncare
care îmi place cu adevă rat e pilaful spaniol”. Atunci i-am promis c-o să -i fac
și parcă mi-a zâ mbit și-am ajuns la convingerea că , la urma urmei, nu era cel
mai ră u om din câ ți întâ lnisem. În seara aceea, după ce m-am dus la culcare,
i-am împă rtă șit soțului pă rerea mea. Wendle însă a bombă nit disprețuitor.
Wendle a fost printre primii care s-au aflat la fața locului câ nd s-a descoperit
crima. Mi-a spus c-ar fi vrut să fiu și eu în casa Clutter câ nd au gă sit
cadavrele. Atunci aș fi judecat ce om blâ nd era domnul Smith. El și prietenul
lui, Hickock. Mi-a spus că sunt în stare să -ți scoată și inima din piept fă ră
mă car să clipească .
N-aveam cum să neg – mai ales că era vorba de patru persoane
omorâ te. Am ră mas trează în pat, întrebâ ndu-mă dacă îl chinuie cumva pe
vreunul din cei doi gâ ndul la cele patru morminte.
A trecut o lună , apoi alta, și a nins mai tot timpul, aproape în fiecare zi.
Ză pada a înă lbit ținutul acoperit de miriști roșietice, a troienit stră zile
orașului și le-a cufundat în tă cere.
Cră cile de sus ale unui ulm încă rcat de ză padă se frecau de geamul
ferestrei de la celula femeilor. În copac se aflau veverițe și, după ce
să ptă mâ ni de-a râ ndul le momi cu resturile ră mase de la micul dejun, Perry
o convinse pe una să sară de pe cracă pe pervazul ferestrei, apoi să treacă
printre gratii. Era un veverițoi cu blana castanie. Îl numi Red, iar în curâ nd
Red se stabili în celulă , pă râ nd mulțumit să împartă captivitatea prietenului
să u. Perry îl învă ță mai multe șmecherii: să se joace cu un ghemotoc de
hâ rtie, să stea în două labe, să i se cocoațe pe umă r. Cu asemenea
îndeletniciri își trecea timpul, deși ră mâ neau destule ore lungi pe care
deținutul trebuia să le petreacă singur. Nu i se îngă duia să citească ziarele,
iar revistele pe care i le împrumuta doamna Meier îl plictiseau: numere
vechi din Good Housekeeping și McCall. Dar gă si ce să facă : își pilea unghiile
cu șmirghel, le lustruia pâ nă că pă tau o stră lucire trandafirie și netedă ; își
pieptă na neîncetat pă rul îmbibat și parfumat cu loțiune; se spă la pe dinți de
trei sau patru ori pe zi; se bă rbierea și fă cea duș cam tot atâ t de des. Ș i își
ținea celula, în care se aflau un closet, un duș, un pat pliant, un scaun și o
213
masă , la fel de curată ca și trupul. Se simțea mâ ndru de un compliment pe
care i-l fă cuse doamna Meier. „Uite!”, spusese ea ară tâ ndu-i patul. „Uită -te la
pă tura aia! Dacă arunci o monedă de zece cenți pe ea, sare!”. Dar cea mai
mare parte a vieții, câ nd nu dormea, și-o petrecea la masă : acolo mâ nca, tot
acolo ședea câ nd fă cea portretul lui Red, câ nd desena flori, fața lui Iisus sau
fețele și sâ nii unor femei imaginare. Ș i, în fine, tot acolo, pe hâ rtie ieftină și
liniată , nota sub forma unui jurnal întâ mplă rile zilnice.
Joi, 7 ianuarie. A venit Dewey. A adus un cartuș de țigări. De asemenea,
copii dactilografiate ale Declarației mele, la semnat.
Am refuzat.
„Declarația”, un document de șaptezeci și opt de pagini, dictat de el
stenografului de la tribunalul din Finney Country, cuprindea mă rturiile
fă cute lui Alvin Dewey și Clarence Duntz. Dewey, istorisind întâ lnirea lui cu
Perry Smith din ziua aceea, își reamintea câ t fusese de surprins că Perry
refuzase să semneze declarația.
— Nu era important. Puteam oricâ nd să depun mă rturie la tribunal
asupra declarației orale fă cute de el în fața lui Duntz și a mea. Firește,
Hickock ne dă duse deja o declarație semnată câ nd ne aflam încă în Las
Vegas – cea în care îl acuza pe Smith de a fi comis toate cele patru crime. Dar
eram curios. L-am întrebat pe Perry de ce s-a ră zgâ ndit. Mi-a spus: „Totul e
exact în declarația mea, cu excepția a două amă nunte. Dacă îmi îngă duiți să
le corectez, atunci semnez”. Ei bine, cred că știu care erau acele amă nunte.
Fiindcă singura deosebire dintre relatarea lui și cea a lui Hickock consta în
faptul că el nega că ucisese familia Clutter de unul singur. Pâ nă acum jurase
că Hickock le omorâ se pe Nancy și pe mama ei.
Câ tă dreptate am avut! Tocmai asta și voia: să recunoască faptul că
Hickock spusese adevă rul și că el, Perry Smith, împușcase și omorâ se
întreaga familie. A zis că mințise pentru că , și îi citez propriile cuvinte: „Am
vrut să -l vâ r la apă pe Dick pentru că a fost atâ t de laș.
Că turnase fă ră să stea pe gâ nduri”. Iar motivul pentru care se hotă râ se
să îndrepte declarația nu se datora vreunui sentiment brusc de prietenie
față de Hickock. După cum mi-a mă rturisit, o fă cea doar din considerație
pentru pă rinții lui Hickock – spunea că -i pare ră u de mama lui Dick. A zis: „E
o persoană foarte cumsecade. Ar consola-o, poate, să știe că Dick n-a apă sat
niciodată pe tră gaci. Tot ce s-a întâ mplat a fost doar din vina lui, era
oarecum greșeala lui, dar adevă rul e că eu i-am ucis”. Nu știam dacă să cred
sau nu. Nu eram destul de sigur încâ t să -l las să -și schimbe declarația. După
cum spuneam, noi nu ne bizuiam pe o mă rturie oficială din partea lui Smith

214
ca să dovedim vreun element al acestei afaceri. Cu sau fă ră ea, dețineam
destule date ca să -i spâ nzură m pe amâ ndoi de zece ori.
Printre elementele care au contribuit la încrederea lui Dewey se
numă ra și gă sirea aparatului de radio și binoclului furate de asasini din casa
Clutter și vâ ndute apoi la Mexico City. (Agentul Biroului de Investigații din
Kansas, Harold Nye, care plecase acolo cu avionul în acest scop, le depistase
la o casă de amanet.) În plus, în timp ce-și dictase declarația Smith
dezvă luise existența altor dovezi importante.
— Am ajuns la șosea și-am luat-o cu mașina spre est, declarase el pe
câ nd descria ce fă cuse împreună cu Hickock după fuga de la locul crimei. Am
condus nebunește, Dick la volan. Cred că eram foarte nervoși. Eu cel puțin.
Foarte nervoși și în același timp foarte ușurați.
Nu ne mai puteam opri niciunul din râ s. Deodată , totul ni se pă rea
foarte comic, nu știu de ce, dar așa ni s-a pă rut. Dar de pe armă picura sâ nge,
iar hainele mi se pă taseră . Aveam sâ nge pâ nă și în pă r.
Așa c-am apucat-o pe un drum de țară și-am mers poate vreo
doisprezece kilometri pâ nă am ajuns departe, în prerie. Se auzeau coioții.
Am fumat câ te o țigară , iar Dick a continuat să glumească despre cele
întâ mplate. M-am dat jos din mașină , am scos niște apă din rezervor și-am
spă lat sâ ngele de pe țeava armei. Pe urmă , am să pat o groapă cu cuțitul de
vâ nă toare al lui Dick, cu care l-am ucis pe domnul Clutter, și-am îngropat
cartușele folosite și restul din frâ nghia de nailon și din leucoplast.
Apoi am condus pâ nă am ajuns la drumul național 83 și ne-am
îndreptat spre est, spre Kansas City și Olathe. Spre zori, Dick a oprit la unul
din locurile de luat masa la iarbă verde, unde se pot aprinde focuri în aer
liber. Am fă cut focul și-am ars diverse lucruri: mă nușile purtate de noi și
că mașa mea. Dick a zis c-ar fi vrut să aibă un bou să -l pună la frigare. A zis că
niciodată nu se mai simțise atâ t de flă mâ nd.
Se fă cuse aproape amiază câ nd am ajuns la Olathe. Dick m-a lă sat la
hotel, iar el a plecat acasă să ia masa duminica împreună cu familia.
Da, a luat cuțitul cu el. Ș i arma.
Agenții Biroului de Investigații din Kansas trimiși acasă la Hickock au
gă sit cuțitul vâ râ t într-o cutie pentru unelte de pescuit, iar pușca proptită
încă neglijent de peretele din bucă tă rie. (Tată l lui Hickock, care refuza să
creadă că „bă iatul” lui a putut să ia parte la o „crimă atâ t de oribilă ”, a
insistat că pușca nu pă ră sise casa după prima să ptă mâ nă a lui noiembrie și,
în consecință , nu putea constitui arma crimei.) Câ t privește cartușele goale,
frâ nghia și leucoplastul, au fost gă site cu ajutorul lui Virgil Pietz, un
funcționar la serviciul rutier din ținut, care a ră scolit cu un escavator terenul
215
indicat pe hartă de Perry Smith, dâ nd pă mâ ntul la o parte centimetru cu
centimetru, pâ nă au apă rut obiectele ascunse. Astfel au fost puse la punct
ultimele amă nunte neclare. Biroul de Investigații din Kansas adunase acum
dovezi de nezdruncinat, testele stabilind că toate cartușele fuseseră trase cu
arma lui Hickock, iar resturile de frâ nghie și leucoplast proveneau din
aceeași bucată cu care victimele fuseseră legate la mâ ini și li se astupase
gura.
Luni, 11 ianuarie. Am un avocat. Pe domnul Fleming. Un bătrân cu
cravată roșie.
Informat că acuzații nu dispuneau de bani spre a-și angaja consilieri
legali, tribunalul, prin persoana judecă torului Roland H. Tate, le-a desemnat
ca apă ră tori din oficiu doi avocați din localitate, pe domnul Arthur Fleming
și pe domnul Harrison Smith. Fleming, în vâ rstă de șaizeci și unu de ani, fost
primar la Garden City, un om scund, care își înviora aspectul banal purtâ nd
cravate cam bă tă toare la ochi, a refuzat însă rcinarea. „N-am deloc dorința să
le fiu de ajutor”, i-a declarat el judecă torului. „Dacă tribunalul gă sește însă
de cuviință să mă numească , n-am ce face”. Avocatul lui Hickock, Harrison
Smith, în vâ rstă de patruzeci și cinci de ani și înalt de un metru optzeci,
jucă tor de golf și membru entuziast în Ordinul Elanului, a acceptat
însă rcinarea cu o bună voință resemnată . „Trebuie s-o facă cineva. Am să
depun toate eforturile. Deși mă îndoiesc că astfel îmi voi atrage
simpatizanți”.
Vineri, 15 ianuarie. Doamna Meier a dat drumul radioului în bucătărie și
am auzit pe cineva spunând că procurorul ținutului va cere Pedeapsa cu
Moartea. „Bogătașii nu sunt niciodată spânzurați. Doar cei săraci și fără
prieteni.”
Procurorul ținutului, Duane West, un tâ nă r ambițios și corpolent de
două zeci și opt de ani, care arată de patruzeci și uneori chiar de cincizeci, le-
a declarat ziariștilor:
— Dacă afacerea ajunge în fața tribunalului, am să le cer juraților,
dacă -i vor gă si vinovați, să -i condamne la pedeapsa cu moartea. Dacă
acuzații renunță să fie judecați de jurați și se declară vinovați în fața
judecă torului, am să -i cer judecă torului să aplice pedeapsa cu moartea.
Aceasta e o chestiune asupra că reia am știut că mi se va cere să hotă ră sc, iar
hotă râ rea n-am luat-o pripit. Dată fiind violența crimei și lipsa totală de milă
față de victime, cred că singurul fel în care oamenii pot fi apă rați cu
siguranță absolută este să se ceară pedeapsa cu moartea pentru acuzați.
Aceasta e cu atâ t mai adevă rat, cu câ t în Kansas nu există închisoare pe

216
viață , condamnații putâ nd fi eliberați condiționat. Cei condamnați pe viață
ispă șesc de fapt, în medie, o pedeapsă mai mică de cincisprezece ani.
Miercuri, 20 ianuarie. Mi s-a cerut să trec proba detectorului de minciuni
în legătură cu afacerea Walker.
Un caz asemă nă tor cu cazul Clutter, o crimă de aceeași amploare, a
stâ rnit interesul juriștilor de pretutindeni, mai ales al anchetatorilor care se
confruntă cu crime similare, dar nerezolvate, că ci e întotdeauna posibil ca
soluționarea unui mister să aducă și soluționarea altuia. Printre nenumă rații
ofițeri de poliție intrigați de evenimentele de la Garden City, se numă ra și
șeriful ținutului Sarasota, statul Florida, care cuprinde și Osprey, o așezare
pescă rească nu departe de Tampa, unde la aproape o lună de la tragedia
Clutter, a avut loc, la o fermă de vite izolată , crima cvadruplă despre care
citise Smith de Cră ciun în ziarul din Miami. Victimele erau tot patru membri
ai unei familii: un tâ nă r cuplu, domnul și doamna Clifford Walker, și cei doi
copii ai lor, un bă iat și o fată , toți împușcați în cap cu o pușcă de vâ nă toare.
Întrucâ t asasinii familiei Clutter își petrecuseră noaptea de 19 decembrie,
data crimei, într-un hotel din Tallahassee, șeriful din Osprey, lipsit complet
de alte indicii, era, firește, neră bdă tor ca cei doi suspecți să fie interogați și
supuși unui detector de minciuni. Hickock a consimțit să se supună testului,
ca și Smith de altfel, care a declarat autorită ților din Kansas:
— I-am atras atenția pe vremea aceea, i-am spus lui Dick: „Sunt sigur
că fă ptașul trebuie să fi citit în ziare despre ce s-a petrecut aici în Kansas. Un
țicnit”. Rezultatele testului, spre dezamă girea șerifului din Osprey, ca și a lui
Alvin Dewey, care nu credea în coincidențe extraordinare, au fost hotă râ t
negative. Asasinii familiei Walker au ră mas neidentificați.
Duminică, 31 ianuarie. A venit tatăl lui Dick să-l vadă. I-am dat bună
ziua când l-am văzut trecând [pe lângă ușa celulei mele], dar și-a văzut de
drum. Poate că nu m-a auzit. Am înțeles de la doamna M. [Meier] că doamna
H. [Hickock] n-a venit fiindcă s-a simțit prea rău. Ninge groaznic. Azi-noapte
am visat că eram în Alaska cu tata. M-am trezit într-o baltă de urină rece!!!
Domnul Hickock și-a petrecut trei ore cu fiul să u. După aceea, a mers
pe jos prin ză padă pâ nă la gara din Garden City – un bă trâ n zdrobit de
muncă , încovoiat și uscat de cancerul care avea să -l doboare peste câ teva
luni. În gară , în timp ce aștepta trenul ce urma să -l ducă acasă , i-a declarat
unui reporter:
— Mda, l-am vă zut pe Dick. Am avut o lungă discuție cu el. Ș i pot să vă
încredințez că nu e așa cum spun oamenii. Sau cum scrie în ziare.
Bă ieții ă știa n-au intrat în casa aceea cu gâ ndul să înfă ptuiască
violențe. Bă iatul meu n-a să vâ rșit niciuna. Poate că are unele apucă turi rele,
217
dar nu-i nici pe departe atâ t de tică los. Capul ră ută ților e Smith. Dick mi-a
spus că el nici mă car n-a știut câ nd l-a atacat [pe domnul Clutter] și i-a tă iat
beregata. Dick nici n-a fost în aceeași cameră . A intrat doar în goană câ nd i-a
auzit luptâ ndu-se. Dick ținea arma și uite cum mi-a descris scena: „Smitty
mi-a luat pușca și i-a zburat creierii omului”. Ș i a mai zis: „Tată , ar fi trebuit
să -i smulg arma și să -l împușc pe Smitty. Să -l ucid înainte să omoare restul
familiei.
Dacă aș fi fă cut-o acum mi-ar fi mai bine”. Ș i eu cred. Așa cum stau
lucrurile și ținâ nd seama de sentimentele oamenilor, n-are nicio șansă . O să -
i spâ nzure pe amâ ndoi. Ș i, adă ugă el cu ochii stinși de oboseală și de
înfrâ ngere, câ nd îți spâ nzură copilul, câ nd știi că va fi executat, e cel mai
îngrozitor lucru din lume.
Nici tată l lui Perry Smith și nici sora lui nu i-au scris și nici n-au venit
să -l vadă . Se bă nuia că Tex John Smith prospectează aur undeva prin Alaska,
deși avocații, cu toate că au fă cut toate eforturile, au fost incapabili să -l
descopere. Sora lui le-a declarat anchetatorilor că se teme de fratele ei și i-a
rugat insistent să nu-i comunice adresa ei prezentă . (Câ nd a fost informat,
Smith a zâ mbit ușor și a zis: „Aș vrea să fi fost și ea în casă în seara aia. Ce
scenă strașnică !”.) Cu excepția veveriței, a soților Meier și a unei consultă ri
ocazionale cu avocatul să u, domnul Fleming, Perry era foarte singur. Îi
simțea lipsa lui Dick. „Mă gâ ndesc mult la Dick”, scrise el într-o zi în jurnalul
lui temporar. De la arestare nu li se mai îngă duise să comunice și, în afara
libertă ții, dorința lui cea mai vie era să discute cu Dick, să fie din nou
împreună . Dick nu era „o stâ ncă de neclintit”, cum își închipuise el odinioară :
„pragmatic”, „viril”, „un bă iat de fier”. Se dovedise o ființă „foarte slabă și
superficială ”, „un laș”. Ș i totuși, dintre toți oamenii de pe lume, el era
persoana de care se simțea cel mai legat în clipa aceea, că ci, cel puțin, fă ceau
parte din aceeași specie, frați din stirpea lui Cain. Despă rțit de el, Perry se
simțea „cu totul singur. Ca un om plin de bube cu puroi. Cu care n-ar fi vrut
să aibă de-a face decâ t un țicnit”.
Apoi într-o dimineață de la jumă tatea lui februarie, Perry a primit o
scrisoare. Era expediată din Reading, Massachusetts, și avea urmă torul
conținut:
Dragă Perry,
Îmi pare ră u să aflu de necazul în care ai intrat și m-am hotă râ t să -ți
scriu și să -ți spun că -mi amintesc de tine și c-aș vrea să te ajut pe câ t îmi stă
în putință . În cazul câ nd nu mă mai ții minte, eu sunt Don Cullivan și-am pus
în scrisoare o fotografie de pe vremea câ nd ne-am întâ lnit. Câ nd am citit
prima dată despre tine în ziare, de curâ nd, am fost surprins și-am început să
218
mă gâ ndesc la zilele câ nd te-am cunoscut. Deși n-am fost niciodată prieteni
prea apropiați, îmi amintesc de tine mult mai limpede decâ t de majoritatea
celor pe care i-am întâ lnit în armată . Trebuie să fi fost prin toamna lui 1951,
câ nd erai detașat la Compania 761 de geniu la Fort Lewis, statul
Washington. Erai scund (nici eu nu sunt mult mai înalt), bine-fă cut, brunet,
cu o claie de pă r negru și aproape tot timpul cu zâ mbetul pe față . Întrucâ t
locuiseși în Alaska, unii dintre bă ieți aveau obiceiul să -ți spună
„Eschimosul”. Una din primele mele amintiri despre tine e legată de o
inspecție a companiei, câ nd s-au deschis la control toate dulă pioarele cu
încă lță minte. Din câ te țin eu minte, toate dulă pioarele erau în ordine, pâ nă și
al tă u, atâ t că pe partea dină untru a capacului dulă piorului tă u erau prinse
fotografii cu fete frumoase. Noi, ceilalți, am fost siguri c-ai să dai de dracu’.
Dar ofițerul de control a trecut mai departe și câ nd totul s-a terminat și n-a
fă cut caz, cred că ne-am dat seama cu toții că ai tupeu. Ț in minte că jucai
destul de bine biliard și te revă d foarte limpede în camera de zi a companiei,
la masa de biliard. Erai unul dintre cei mai buni șoferi de camion din unitate.
Ț ii minte manevrele de teren la care am participat? Una dintre deplasă ri a
avut loc iarna și țin minte că fiecare conducea un camion în timpul
manevrei. În unitatea noastră , camioanele militare n-aveau încă lzire și se
fă cea foarte frig în mașinile alea. Ț in minte cum ai tă iat o gaură în
dușumeaua camionului ca să intre că ldura de la motor. Îmi amintesc toate
astea atâ t de bine din pricina impresiei pe care mi-ai lă sat-o, că ci „mutilarea”
unui obiect aparținâ nd armatei constituia un delict pentru care puteai fi
pedepsit sever.
Firește, eu eram boboc și probabil mă temeam să nu încalc cumva
regulamentul, dar îmi amintesc cum ai râ njit din această cauză (stâ nd la
că ldură ) în timp ce eu îmi fă ceam griji (și înghețam). Ț in minte că ți-ai
cumpă rat o motocicletă și-mi amintesc vag că ai avut niște încurcă turi cu ea
– te-a urmă rit poliția? Te-ai accidentat?
Indiferent ce s-a întâ mplat atunci, mi-am dat seama pentru prima oară
că în tine există ceva să lbatic. Unele din amintirile mele sunt, poate, greșite.
Lucrurile astea s-au petrecut acum mai bine de opt ani și nu te-am cunoscut
decâ t opt luni. Din câ te mi-aduc aminte, ne-am înțeles totuși foarte bine și-
am ținut la tine. Pă reai întotdeauna vesel și obraznic, te pricepeai la
instrucție, deși nu prea te plâ ngeai de nimic. Firește, erai tare nestă pâ nit,
dar n-am știut niciodată prea multe despre asta. Dar acum ai intrat într-o
încurcă tură serioasă . Încerc să -mi închipui cum ară ți. La ce te gâ ndești. Câ nd
am citit prima dată despre tine în ziar, am fost uluit.

219
 Ză u așa. Apoi am pus ziarul jos și m-am apucat de altceva. Dar gâ ndul
îmi revenea la tine. Nu mă mulțumeam să te dau uită rii. Eu sunt, sau încerc
să fiu, destul de credincios [catolic]. N-am fost la fel întotdeauna. Pe vremuri
tră iam la întâ mplare, fă ră să -mi bat mult capul cu singurul lucru important
pe lume. Nu m-a preocupat niciodată moartea sau posibilitatea vieții de
apoi. Tră iam prea intens: mașina, universitatea, întâ lniri cu fetele etc.
Fratele meu mai mic a murit de leucemie câ nd avea doar șaptesprezece ani.
Ș tia că moare și după aceea m-am întrebat la ce s-o fi gâ ndit.
Acum mă gâ ndesc la tine și mă întreb la ce te gâ ndești tu. N-am știut ce
să -i spun fratelui meu în ultimele lui să ptă mâ ni de viață .
Dar știu ce i-aș spune acum. Ș i din cauza asta îți scriu: fiindcă
Dumnezeu te-a fă cut ca și pe mine și te iubește cum mă iubește și pe mine și,
din puținul pe care îl cunoaștem despre voința Domnului, ceea ce ți s-a
întâ mplat ție putea să mi se întâ mple la fel de bine și mie.
Prietenul tă u,
Don Cullivan
Numele nu-i spunea nimic lui Perry, dar recunoscu imediat din
fotografie fața unui tâ nă r soldat cu pă rul tuns scurt și cu ochi rotunzi și
foarte serioși. Citi scrisoarea de mai multe ori și deși gă si că aluziile
religioase nu-l pot convinge („Am încercat să cred, dar nu am reușit, nu pot,
n-are sens să mă prefac”), scrisoarea îl fascina. Iată cineva care se oferea să -l
ajute, un om echilibrat și demn de respect, care îl cunoscuse odinioară și
ținuse la el, un om care semna singur „un prieten”. Plin de recunoștință , își
începu în mare grabă scrisoarea de ră spuns: „Dragă Don, îmi amintesc într-
adevă r de un Don Cullivan…”
Celula lui Hickock nu avea fereastră . Dick putea să vadă doar un
coridor larg și gratiile altor celule. Dar nu era izolat, avea oameni cu care să
vorbească , o gră madă de bețivani, de falsificatori de bani, de escroci, de tipi
care-și bă tuseră nevestele și de vagabonzi mexicani.
Iar Dick, cu tră ncă neala lui veselă de om care vrea să inspire încredere,
cu anecdotele lui porcoase și cu glumele lui triviale, câ știgase simpatia
deținuților (deși printre ei se afla unul care nu-l aprecia deloc, un bă trâ n ce-i
spusese printre dinți: „Asasinule! Asasinule!” și care odată aruncase asupra
lui o gă leată cu zoaiele strâ nse de pe dușumea).
La exterior, Hickock li se pă rea tuturor un tâ nă r neobișnuit de calm.
Câ nd nu ducea discuții sau dormea, ză cea pe patul lui pliant, fuma,
mesteca gumă și citea reviste sportive și romane polițiste în ediții ieftine.
Deseori, stă tea lungit și fluiera vechi melodii preferate („Cred că ai fost o
copilă frumoasă ”, „Cară -te la Buffalo”) sau se zgâ ia la becul fă ră abajur care
220
ardea zi și noapte în tavanul celulei. Ura supravegherea monotonă a becului.
Îi deranja somnul și, mai clar, punea în primejdie reușita unui plan personal
– evadarea. Că ci deținutul nu era așa de calm sau de resemnat cum pă rea.
Intenționa să ia toate mă surile cu putință pentru a evita „să atâ rne în
ștreang”.
Convins că o astfel de ceremonie va fi rezultatul orică rei judecă ți –
desigur, a orică rei judecă ți ținute în statul Kansas –, se hotă râ se „s-o întindă
din închisoare. Să fure o mașină și s-o șteargă câ t mai iute”.
Dar mai întâ i trebuia să -și procure o armă . Câ teva să ptă mâ ni lucrase la
una: un șiș, un instrument foarte asemă nă tor unui drug de spart gheața, o
armă care s-ar fi înfipt frumos și mortal între umerii domnului Meier,
ajutorul șerifului. Componentele armei, o bucată de lemn și niște sâ rmă tare,
au fă cut inițial parte dintr-o perie de sâ rmă pentru closet pe care o luase, o
desfă cuse și o ascunsese sub saltea.
Noaptea tâ rziu, câ nd nu se mai auzeau decâ t sforă ituri, tuse sau
fluieratul trist al trenurilor spre Santa Fe, ce treceau huruind prin orașul
cufundat în beznă , Dick pilea sâ rma de podeaua de ciment a celulei. Ș i, câ t
lucra, fă cea planuri.
Odinioară , în prima iarnă după terminarea liceului, Hickock că lă torise
cu autostopul prin Kansas și Colorado.
— Asta era pe vremea câ nd că utam o slujbă . Ei bine, mergeam întrun
camion, iar șoferul, fă ră niciun motiv, s-a luat la ceartă cu mine și m-a bă tut
mă r. M-a aruncat jos din camion. M-a lă sat pur și simplu pe drum. Undeva
sus, la dracu-n praznic, prin Munții Stâ ncoși. Că dea mă ză riche, iar eu am
mers o groază de kilometri pe jos și-mi curgea sâ nge din nas câ t din cinșpe
porci.
Pe urmă , am ajuns la un grup de cabane de pe o pantă împă durită .
Cabane de vară , încuiate și goale pe vremea aia. Am intrat cu forța într-
una. Am gă sit înă untru lemne de foc, conserve și chiar puțin whisky. Am
ră mas acolo mai bine de o să ptă mâ nă și-a fost una din cele mai frumoase
perioade din viața mea. Deși mă durea foarte tare nasul, iar ochii mi se
învinețiseră . Câ nd a încetat să mai ningă , a ieșit soarele. Un cer cum nu s-a
mai vă zut. Ca în Mexic. Dacă Mexicul s-ar fi aflat într-un ținut cu climă rece.
Am ră scolit și prin celelalte cabane și-am dat de niște șuncă afumată , de un
radio și de o pușcă . A fost grozav. Eram toată ziua plecat la vâ nă toare cu
pușca. Cu soarele în față . Doamne, ce grozav m-am simțit. Ca Tarzan. Ș i în
fiecare noapte mâ ncam fasole și șuncă friptă , mă înfă șuram într-o pă tură și
adormeam ascultâ nd muzică la radio. Nimeni nu s-a apropiat de cabană .
Sunt sigur că aș fi putut să stau pâ nă în primă vară .
221
 Dacă reușea să evadeze, iată planul la care se oprise Dick: să pornească
spre munții din Colorado și să gă sească acolo o cabană unde să se poată
ascunde pâ nă în primă vară (singur, evident. Viitorul lui Perry nu-l interesa).
Imaginea unui provizorat atâ t de idilic, contopită cu felul furiș și inspirat în
care își ascuțea sâ rma, produse un pumnal cu mâ ner de lemn și cu o lamă
foarte fină .
Joi, 10 martie. Șeriful a venit în control. A percheziționat toate celulele și
a găsit un șiș ascuns sub salteaua lui D. Mă întreb ce plănuia (am zâmbit).
Lui Perry nu i se pă rea deloc ceva de râ s, că ci Dick, înarmat cu un
obiect primejdios, ar fi putut juca un rol decisiv în planurile pe care le nutrea
și el. Pe mă sură ce treceau să ptă mâ nile, se familiariza tot mai mult cu viața
din piața tribunalului, cu obișnuiții ei și obiceiurile lor.
Pisicile, de pildă : doi motani slabi și cenușii care apă reau zilnic, odată
cu asfințitul, și se plimbau prin piață , oprindu-se să cerceteze mașinile
parcate la margine, o purtare care îl intrigă , pâ nă câ nd doamna Meier îl
lă muri că cele două pisici că utau pă să rile moarte prinse în grilajul
motoarelor. După aceea fă cea ră u urmă rindu-le manevrele: „Fiindcă mai
toată viața mea am fă cut ce fac ele acum. Cam același lucru”.
Mai exista un om de care Perry devenise deosebit de conștient, un
domn robust și țeapă n, cu pă rul ca o tichie gri cu argintiu. Fața lui plină , cu
bă rbia lată , avea, în momentele de destindere, o expresie oarecum
ră ută cioasă , cu buzele arcuite în jos, cu ochii lă sați ca într-o reverie tristă –
un tablou al severită ții nemiloase. Ș i totuși, impresia era, cel puțin parțial,
falsă , că ci uneori, deținutul îl ză rea oprindu-se să discute cu alți bă rbați, să
glumească cu ei și să râ dă , și atunci pă rea fă ră nicio grijă , jovial și generos.
„Genul de om care ar putea să vadă și latura umană ” – un atribut important,
că ci bă rbatul era Ronald H. Tate, judecă torul celui de-al 32-lea district
juridic și cel care avea să prezideze procesul pe care statul Kansas li-l
intenta lui Smith și Hickock. Tate, așa cum a aflat în curâ nd Perry, era un
nume vechi și foarte respectat în vestul Kansasului. Judecă torul era bogat,
creștea cai, avea mult pă mâ nt, iar despre soția lui se spunea că e foarte
frumoasă . Avusese a doi bă ieți, dar cel mai mic din ei murise, o tragedie care
îi îndurerase mult pe pă rinți și îi determinase să adopte un bă iețaș care
apă ruse în fața tribunalului – un copil pă ră sit și fă ră adă post. „Mi se pare că
are o inimă bună ”, i-a spus Perry odată doamnei Meier. „Poate că ne lasă o
portiță de scă pare.”
Perry nu credea de fapt acest lucru. Credea ce îi scrisese lui Don
Cullivan, cu care intrase acum într-un schimb regulat de corespondență :
crima lui era de „neiertat” și se aștepta „să urce cele treisprezece trepte”. Cu
222
toate acestea, nu renunțase la orice speranță , că ci și el plă nuia o evadare.
Depindea de doi tineri pe care îi observase deseori că -l urmă resc la
fereastră . Unul era brunet, celă lalt roșcovan. Uneori, câ nd stă teau în piață
sub copacul ce atingea fereastra celulei, îi zâ mbeau și-i fă ceau semne sau așa
își închipuia el. N-au spus niciodată nimic și întotdeauna, cam după un
minut, plecau. Prizonierul era însă convins că tinerii, probabil din dorința de
aventură , voiau să -l ajute să evadeze. În consecință , desenă o hartă a pieței,
indicâ nd cele mai avantajoase puncte unde putea aștepta „mașina de
evadare”. Sub hartă scrise: Am nevoie de o lamă de bomfaier numărul 5. De
nimic altceva. Vă dați însă seama de consecințe dacă veți fi prinși (clătinați
din cap dacă vă dați seama)? S-ar putea să vă aștepte o lungă osândă la
închisoare. Sau ați putea fi omorâți. Doar pentru un necunoscut. MAI BINE
REFLECTAȚI!!
Vorbesc serios! În afară de asta, de unde să știu dacă pot să am încredere
în voi? De unde să știu eu că nu-i decât o șmecherie ca să mă scoateți și să mă
împușcați? Ce se întâmplă cu Hickock? Toate pregătirile trebuie să-l includă și
pe el.
Perry își ținea documentul pe birou, împă turit, gata să -l arunce pe
fereastră de îndată ce apă reau din nou tinerii. Dar ei n-au mai apă rut.
Nu i-a mai vă zut niciodată , în cele din urmă , se întrebă dacă nu cumva
îi inventase (ideea că „ar putea să fie anormal, poate chiar nebun” îl
tulburase „și câ nd eram mic și surorile mele râ deau de mine fiindcă îmi
plă cea lumina lunii. Mă ascundeam în umbră și urmă ream luna”). Fie că erau
sau nu plă smuiri, Perry încetă să se mai gâ ndească la cei doi tineri. Un alt
mod de evadare, sinuciderea, îi luă locul în reflecțiile lui. Ș i, în ciuda
precauțiilor paznicului (fă ră oglindă , curea, șireturi sau cravată ), inventă o
cale de a-și duce planul la îndeplinire. Că ci și în celula lui ardea permanent
un bec în tavan, dar, spre deosebire de Hickock, el avea la îndemâ nă o
mă tură și, apă sâ nd cu mă tura pe bec, îl putea deșuruba. Într-o noapte visă că
îl deșurubase, îl spă rsese și-și tă iase cu cioburile încheieturile de la mâ ini și
de la glezne
— Am simțit cum mă pă ră sește toată suflarea și lumina! a spus el,
descriindu-și mai tâ rziu senzațiile. Pereții celulei s-au pră bușit, cerul a
coborâ t, și-am vă zut pasă rea mare și galbenă .
În toată viața lui – copil să rac și chinuit, tâ nă r fă ră că pă tâ i, deținut –
pasă rea galbenă , imensă și cu cap de papagal îi bâ ntuise visurile, asemenea
unui înger ră zbună tor care îi masacra dușmanii ori, ca acum, îl salva din
primejdii de moarte.

223
 — M-a ridicat de parcă aș fi fost ușor ca un șoarece, ne-am înă lțat sus
de tot, vedeam piața de dedesubt, oameni alergâ nd, urlâ nd, șeriful tră gâ nd
cu pușca după noi, toți groaznic de furioși că eram liber, că zburam, că mă
înă lță m deasupra tuturor.
Judecata fusese fixată la 22 martie 1960. În să ptă mâ nile
premergă toare, avocații apă ră rii se consultaseră adeseori cu acuzații.
Se discutase și oportunitatea de a cere o schimbare a orașului în care
avea să aibă loc procesul, dar, așa cum își preveni bă trâ nul domn Fleming
clientul: „Nu contează unde se va ține judecata în Kansas.
Opiniile sunt aceleași în tot statul. Ne-ar conveni poate la Garden City.
E o comunitate religioasă . Are o populație de unsprezece mii de
locuitori și două zeci și două de biserici. Iar cei mai mulți preoți se opun
pedepsei cu moartea, spun că e imorală , necreștinească . Pâ nă și reverendul
Cowan, preotul familiei Clutter și un bun prieten al lor, predică împotriva
pedepsei cu moartea chiar și în acest caz. Ț ine minte, nu putem spera decâ t
să scă pați cu viață . Cred că aici avem aceleași șanse ca oriunde”.
Curâ nd, după trimiterea oficială în fața tribunalului a lui Smith și
Hickock, avocații lor au compă rut înaintea judecă torului Tate, cerâ nd printr-
o moțiune o examinare amă nunțită a acuzaților din punct de vedere
psihiatric. Cu alte cuvinte, s-a cerut curții să solicite permisiunea ca spitalul
de stat din Larned, statul Kansas, o instituție pentru boli nervoase, dotată cu
cele mai sigure mijloace de pază , să ia prizonierii în primire cu scopul de a
certifica dacă vreunul din ei, sau amâ ndoi, sunt „nebuni, imbecili sau idioți,
incapabili să -și înțeleagă situația și să se ajute în apă rarea lor”.
Larned se gă sește la o sută șaizeci de kilometri est de Garden City.
Avocatul lui Hickock, Harrison Smith, a informat curtea că în ziua
precedentă fusese cu mașina la Larned și se consultase cu mai mulți dintre
medicii spitalului:
— Nu avem psihiatri calificați în comunitatea noastră . De fapt, Larned
e singura localitate pe o rază de trei sute șaizeci de kilometri unde veți gă si
astfel de oameni – doctori pregă tiți să întreprindă cercetă ri psihiatrice
serioase. Dar asta cere timp. De la patru la opt să ptă mâ ni.
Medicii cu care am discutat chestiunea au spus însă că sunt dispuși să
înceapă de îndată . Ș i, firește, fiind un spital de stat, n-o să coste ținutul
niciun sfanț.
Proiectului i s-a opus ajutorul special al procurorului, Logan Green,
care, fiind sigur că „nebunia de moment” reprezenta apă rarea pe care
adversarii lui aveau să încerce s-o susțină la procesul ce se apropia, se temea
că rezultatul final al propunerii va fi, așa cum a prezis într-o conversație
224
particulară , apariția la bara martorilor a unui „câ rd de doctori de cap”
favorabili acuzaților. („Tipii ă știa îi plâ ng întotdeauna pe criminali. Niciodată
nu se gâ ndesc la victime.”) Scund, bă tă ios, nă scut în Kentucky, Green a
început prin a ară ta curții că în ce privește starea mintală , Kansasul aderă la
Legea M’Naghten, veche dispoziție legală preluată din Anglia care susține că
dacă acuzatul e conștient de natura actului să u și își dă seama că a greșit,
atunci e să nă tos din punct de vedere mintal și ră spunde de faptele lui. În
afară de asta, a spus Green, nu există nimic în legislația din Kansas care să
prevadă că doctorii aleși să cerceteze starea mintală a unui acuzat trebuie să
aibă o calificare anume:
— Doctori obișnuiți. Doctori care practică medicina generală . Atâ t cere
legea. Avem consulturi medicale anuale în acest ținut pentru internarea
oamenilor în instituția aceea. Nu apelă m niciodată la cineva de la Larned sau
de la o altă instituție psihiatrică . Cade în sarcina doctorilor noștri din
localitate. Nu-i mare scofală să -ți dai seama dacă un om e nebun, idiot sau
imbecil… E complet inutil, ar fi o pierdere de timp să trimitem acuzații la
Larned.
În replica sa, avocatul Smith a sugerat că prezenta situație era „mult
mai gravă decâ t un simplu consult medical pentru a stabili starea mintală a
unui acuzat în fața unui tribunal. Se află în joc două vieți.
Indiferent de crima să vâ rșită de ei, acești oameni au dreptul să fie
examinați de persoane calificate și cu experiență . Psihiatria”, a adă ugat el
adresâ ndu-se direct judecă torului, „a progresat cu pași rapizi în ultimii
două zeci de ani. Tribunalele federale încep să se mențină la zi cu această
știință câ nd e vorba de oameni acuzați de delicte criminale. Mi se pare pur și
simplu că avem un prilej extraordinar să ne familiariză m cu noile concepții
din acest domeniu.”
Era un prilej pe care judecă torul prefera să -l evite, că ci așa cum a
remarcat odată un coleg jurist: „Tate e un fel de jurist tipicar, care se ține
strict de litera legii, nu încearcă niciodată noi experiențe”. Dar același critic
mai spusese despre el: „Dacă aș fi nevinovat, e primul om pe care l-aș dori ca
judecă tor. Dacă aș fi vinovat, ar fi ultimul”.
Judecă torul Tate nu a respins în întregime moțiunea avocaților. Mai
degrabă , a procedat exact așa cum cerea legea, numind o comisie compusă
din trei doctori din Garden City, că rora le-a cerut să se pronunțe asupra
capacită ților mintale ale deținuților. (La vremea cuvenită , trioul medical i-a
vizitat pe acuzați și cam după o oră de investigații psihologice, după ce a
discutat cu criminalii, a declarat că niciunul din ei nu suferă de vreo

225
tulburare mintală . Câ nd a fost înștiințat de diagnostic, Perry Smith a
declarat:
— De unde știu ei? N-au vrut decâ t să se distreze. Să audă toate
amă nuntele morbide chiar de pe buzele înfricoșă toare ale criminalilor.
O, cum le mai sticleau ochii.
Avocatul lui Hickock s-a înfuriat și el. S-a deplasat din nou pâ nă la
Spitalul de Stat din Larned, unde a apelat la serviciile neretribuite ale unui
psihiatru amator, care să vină la Garden City și să discute cu acuzații. Cel
care s-a oferit voluntar, doctorul W. Mitchell Jones, avea o competență
excepțională . Deși nu împlinise încă treizeci de ani, era un specialist rafinat
în psihologia criminală , lucrase și studiase în Europa și în Statele Unite și
acceptă să -i examineze pe Smith și pe Hickock, iar dacă va fi cazul, să depună
mă rturie la tribunal.
În dimineața de 14 martie, avocații lor au compă rut din nou în fața
judecă torului Tate, pentru a pleda de astă dată în vederea unei amâ nă ri a
judecă ții, care urma să aibă loc peste opt zile. Din două motive invocate,
primul era că „un martor foarte important”, tată l lui Hickock, era prea
bolnav în momentul acela pentru a depune mă rturie. Al doilea motiv era de
o natură mai subtilă . În ultima să ptă mâ nă începuse să apară prin vitrinele
orașului, în bă nci, restaurante și la gară , un anunț scris cu litere mari. Iată
cuprinsul lui: SE VA VINDE LA LICITAȚ IE DOMENIUL H.W. CLUTTER, LA 21
MARTIE 1960, ÎN CASA CLUTTER.
— Ei bine, spuse Harrison Smith, adresâ ndu-se curții, știu că -i aproape
cu neputință să dovedești că -i vorba de un gest premeditat care să
prejudicieze clientului meu. Dar această scoatere la licitație a domeniului
victimelor are loc de azi într-o să ptă mâ nă , cu alte cuvinte, chiar în ajunul
judecă ții. Nu afirm că asta va prejudicia acuzaților. Dar aceste afișe,
împreună cu anunțurile din ziare și cele de la radio, vor constitui un
memento pentru fiecare cetă țean din comunitate, dintre care o sută și
cincizeci au fost chemați pentru ca dintre ei să fie aleși jurații.
Judecă torul Tate nu s-a lă sat impresionat. A respins propunerea fă ră
niciun comentariu.
În același an, ceva mai înainte, vecinul japonez al domnului Clutter,
Hideo Ashida, își vâ nduse la licitație echipamentul agricol și plecase în
Nebraska. Licitația Ashida, considerată un succes, a atras cam o sută de
clienți. La licitația Clutter au participat ceva mai mult de cinci mii de oameni.
Cetă țenii din Holcomb se așteptau la un public uriaș – Cercul Enoriașelor din
Holcomb transformase unul din hambarele de pe domeniul Clutter în
restaurant, aprovizionat cu două sute de plă cinte preparate acasă , o sută
226
două zeci și cinci de kilograme de carne pentru câ rnați și treizeci de
kilograme de felii de șuncă – nimeni însă nu se pregă tise pentru cea mai
largă participare la o licitație ținută vreodată în Kansasul de vest. Spre
Holcomb s-au îndreptat mașini din jumă tate din ținuturile statului, precum
și din Oklahoma, Colorado, Texas și Nebraska. Au înaintat în masă pe aleea
ce ducea la ferma River Valley.
Pentru prima oară de la descoperirea crimelor s-a îngă duit publicului
să viziteze casa Clutter, împrejurare care a explicat prezența a cel puțin o
treime din imensa adunare – vizitatorii veniți din curiozitate.
Firește, a contribuit și vremea la această participare, că ci pe la
jumă tatea lui martie, nă meții se topiseră , iar pă mâ ntul, complet dezghețat,
s-a acoperit pe mari suprafețe cu un noroi adâ nc pâ nă la glezne. Pâ nă nu se
usucă suprafața, fermierii nu prea au ce face.
— Pă mâ ntul e atâ t de umed și de urâ t, a declarat doamna Bill Ramsey,
soția unui fermier. N-avem cum să -l lucră m. Ne-am gâ ndit c-o să putem
merge și noi cu mașina la licitație.
Într-adevă r, a fost o zi splendidă . Primă vară . Deși înotau în noroi,
soarele, atâ ta timp ascuns de ninsoare și de noroi, pă rea nou-nouț, iar
copacii – livada domnului Clutter cu meri și peri, câ t și ulmii ce stră juiau
aleea – se învă luiseră discret într-o aură de verde pur.
Pajiștea superbă din jurul casei Clutter că pă tase și ea nuanțe de verde
proaspă t, iar cei ce că lcau pe iarbă , femei curioase să privească mai de
aproape casa nelocuită , se strecurau și tră geau cu ochiul pe geamuri,
sperâ nd, dar și temâ ndu-se să nu ză rească , în bezna din dosul frumoaselor
perdele din creton înflorat, apariții înspă imâ ntă toare.
Conducă torul licitației lă uda în gura mare mă rfurile – tractoare,
camioane, roabe, butoaie cu cuie, baroase, cherestea nefolosită , gă leți de
lapte, drugi de însemnat vitele, cai, potcoave – tot ce era necesar pentru a
conduce o fermă de vite – de la frâ nghii și harnașamente pâ nă la
dezinfectant pentru ovine și vase de tinichea pentru rufe. Perspectiva de a
cumpă ra mă rfurile la prețuri de ocazie atră sese cea mai mare parte din
mulțime. Dar mâ inile ofertanților se ridicau cu ezitare, mâ ini înă sprite de
muncă ce se despă rțeau timid de banii câ știgați din greu. Ș i totuși, n-a ră mas
nimic nevâ ndut, s-a gă sit pâ nă și un pasionat după o legă tură de chei
ruginite, iar un cowboy tâ nă r, cu cizme galbene, a achiziționat „camioneta-
coiot” a lui Kenyon, vehiculul rablagit cu care bă iatul acum mort avusese
obiceiul să sperie coioții și să -i vâ neze în nopțile cu lună . Ajutoarele, cei care
transportau obiectele mai mici pe podium și apoi le luau de acolo, erau Paul
Helm, Vic Irsik și Alfred Stoecklein; toți fuseseră angajați ai ră posatului
227
Herbert W. Clutter, pe care-l slujiseră cu credință . Ajutâ nd la desfacerea
obiectelor sale, își fă ceau datoria de pe urmă ; astă zi era ultima lor zi la
ferma River Valley. Proprietatea fusese dată în arendă unui fermier din
Oklahoma și de acum înainte aici aveau să locuiască și să lucreze stră ini. În
timp ce licitația continua și bunurile pă mâ ntești ale domnului Clutter se
ră reau și dispă reau treptat, Paul Helm, amintindu-și de înmormâ ntarea
familiei asasinate, a spus: „Parcă -i a doua înmormâ ntare”.
Ultimele bunuri care s-au vâ ndut au fost vitele din țarc, mai ales caii,
printre care și iapa lui Nancy, Babe cea mare și dolofană , trecută de mult de
prima tinerețe. Se fă cuse tâ rziu după -amiază , școala se terminase și printre
spectatori se aflau mai mulți colegi de-ai lui Nancy câ nd a început licitația
iepei. Susan Kidwell era și ea acolo. Sue, care îl adoptase pe unul dintre
preferații lui Nancy, acum orfani, o pisică , ar fi dorit s-o poată lua pe Babe
acasă , că ci ținea la bă trâ na iapă și știa câ t de mult o iubise Nancy. Cele două
fete că lă riseră deseori împreună pe spinarea lată a lui Babe, tropă ind pe
ogoare, în serile fierbinți de vară , pentru ca, ajunse la râ u, să intre în apă și
iapa să se bă lă cească în contra curentului, pâ nă câ nd, așa cum spusese Sue
odată , „ne ră coream toate trei ca niște pești”. Dar Sue n-avea unde să țină
iapa.
— Se oferă cincizeci… șaizeci și cinci… șaptezeci…
Licitația mergea șchiopă tâ nd, nimeni nu pă rea amator s-o ia pe Babe,
iar cel că ruia i-a revenit, un fermier din Mennonite care a zis c-o poate folosi
la plug, a plă tit șaptezeci și cinci de dolari. În timp ce-o scotea din țarc, Sue
Kidwell a fugit ca să -i iasă în cale și a ridicat mâ na ca și cum ar fi vrut să -și ia
ră mas-bun de la ea, dar a renunțat și și-a dus mâ na la gură .
Ziarul Telegram din Garden City a publicat în ajunul procesului
urmă torul articol de fond: „Unii își închipuie, poate, că ochii întregii națiunii
sunt ațintiți asupra Garden City-ului în timpul procesului acestei crime
senzaționale. Dar nu este adevă rat. Chiar la o sută cincizeci de kilometri vest
de aici, în Colorado, puțini au aflat despre caz – alții își amintesc doar vag că
mai mulți membri ai unei familii de vază au fost asasinați. E un trist
comentariu asupra stadiului crimei în țara noastră . De câ nd au fost uciși cei
patru membri ai familiei Clutter toamna trecută , au mai avut loc multe crime
multiple în diferite pă rți ale ță rii. Chiar cu câ teva zile înaintea acestui
proces, știri despre cel puțin alte trei asasinate în masă au fost publicate în
pagina întâ i a ziarelor. În consecință , această crimă , câ t și procesul sunt unul
din numeroasele cazuri asemă nă toare despre care oamenii citesc și uită …”
Deși ochii națiunii nu erau ațintiți asupra lor, în dimineața deschiderii
primelor dezbateri, comportarea principalilor participanți la această
228
întâ mplare, de la grefierul tribunalului și pâ nă la judecă tor, tră da evident
faptul că erau conștienți de rolul ce le revenea. Toți cei patru avocați se
îmbră caseră în costume noi. Pantofii noi din picioarele imense ale
procurorului districtual scâ rțâ iau și trosneau la fiecare pas.
Ș i Hickock era îmbră cat elegant, în haine trimise de pă rinții lui:
pantaloni de serj albastru, bine croiți, o că mașă albă , o cravată bleumarin
îngustă . Doar Perry Smith, care nu avea nici haine și nici cravată , nu se
potrivea deloc acolo. Îmbră cat cu o că mașă deschisă la gâ t (împrumutată de
la domnul Meier) și blugi suflecați jos, pă rea la fel de stingher și de nelalocul
lui ca un pescă ruș într-un lan de grâ u.
Sala de judecată , o încă pere nepretențioasă , situată la etajul doi al
tribunalului din ținutul Finney, are pereții zugră viți într-un alb trist și un
mobilier de lemn dat cu baiț închis. Pe bă ncile publicului pot lua loc vreo
sută șaizeci de persoane. În dimineața de marți, 22 martie, bă ncile fuseseră
ocupate în întregime de cei aduși prin mandat judecă toresc, bă rbați
domiciliați în ținutul Finney, dintre ei urmâ nd să fie aleși jurații. Puțini
dintre cetă țenii chemați ardeau de neră bdare să fie aleși (un potențial jurat
i-a declarat unui coleg: „Nu se pot folosi de mine. N-aud destul de bine”. La
care prietenul să u, după un scurt moment de gâ ndire, i-a ră spuns viclean:
„Dacă stau să mă gâ ndesc, nici eu nu aud prea bine”). Se bă nuia, în general,
că alegerea juraților o să țină mai multe zile. De fapt însă n-au trebuit decâ t
patru ore. Pe de altă parte, jurații, avâ nd și doi membri alternativi printre ei,
au fost selecționați dintre primii cincizeci și patru de candidați. Ș apte au fost
respinși pe baza unor motive invocate imediat de apă rare, iar trei au fost
înlă turați la cererea procurorului. Alți două zeci au fost înlă turați fie pentru
că se opuneau pedepsei capitale, fie pentru că recunoscuseră că și-au format
între timp o pă rere fermă în privința vinovă ției acuzaților.
Cei paisprezece bă rbați aleși în cele din urmă erau șase fermieri, un
farmacist, un director de creșă , un funcționar la aeroport, un să pă tor de
puțuri, doi vâ nză tori, un mașinist și administratorul galeriei de popice Ray.
Toți familiști (unii cu câ te cinci copii sau chiar mai mulți) și afiliați uneia sau
alteia din bisericile din localitate. În timpul examină rii, patru dintre jurați au
declarat curții că l-au cunoscut personal, deși nu intim, pe domnul Clutter.
Chestionați mai amă nunțit, au declarat că nu cred că acest lucru le va
influența capacitatea de a da un verdict imparțial. Funcționarul de la
aeroport, un om de vâ rstă mijlocie pe nume N.L. Dunnan, a declarat câ nd i s-
a cerut pă rerea asupra pedepsei capitale: „De obicei, sunt împotriva ei. Dar
în acest caz nu sunt…”, o afirmație care a pă rut să indice limpede unora o
prejudecată față de acuzați. Cu toate acestea, Dunnan a fost acceptat în juriu.
229
 Acuzații nu urmă reau cu atenție examinarea juraților. Cu o zi mai
înainte, doctorul Jones, psihiatrul care se oferise să -i examineze, discutase
cu ei separat, aproximativ două ore. La sfâ rșitul discuțiilor, le propusese să -
și scrie fiecare câ te o autobiografie, iar această operație a ocupat timpul
acuzaților în orele de constituire a juriului.
Așezați la capetele opuse ale mesei avocaților, Hickock a scris cu un
stilou, iar Smith cu un creion.
Iată ce a scris Smith:
M-am nă scut cu numele de Perry Edward Smith la 27 octombrie 1928,
la Huntington, ținutul Elko, statul Nevada, un oră șel așezat, ca să zic așa, la
dracu-n praznic. Ț in minte că în 1929, familia noastră s-a aventurat la
Juneau, statul Alaska. Familia îi cuprindea pe fratele meu, Tex junior (mai
tâ rziu și-a schimbat numele în James din cauza ridicolului nume „Tex” și
pentru că -l ura pe tata de mic – era opera mamei), pe sora mea Fern (și ea
și-a schimbat numele în Joy), pe sora mea Barbara și pe mine. La Juneau, tata
distila ilegal alcool. Cred că pe atunci a început mama să se familiarizeze cu
alcoolul. Tata și mama au început să se certe. Ț in minte că mama îi „distra”
pe unii marinari în lipsa tatei. La întoarcerea lui izbucneau bă tă i, iar tata,
după o luptă violentă , arunca marinarii afară din casă și o bă tea pe mama.
Eu eram îngrozitor de speriat, de fapt, toți copiii eram înspă imâ ntați.
Plâ ngeam. Mă temeam să nu mă bată și pe mine dacă o bă tea pe mama.
Nu înțelegeam deloc de ce-o bă tea, dar îmi dă deam seama că trebuie să fi
fă cut ceva groaznic.
…Mai departe îmi aduc vag aminte c-am locuit la Fort Bragg, statul
California. Fratele meu primise în dar un pistol cu alice cu care a împușcat
un colibri, dar după ce l-a împușcat i-a pă rut ră u. L-am rugat să mă lase și pe
mine să trag cu pistolul. M-a îmbrâ ncit, spunâ nd că sunt un țâ nc. M-am
înfuriat așa de tare c-am început să plâ ng. După ce-am terminat cu plâ nsul,
furia mi-a crescut din nou și seara, câ nd pistolul se afla în spatele scaunului
pe care ședea fratele meu, l-am luat, i-am dus țeava la ureche și-am strigat:
„Poc!”. Tata (sau mama) m-a bă tut și m-a obligat să -i cer iertare. Fratele meu
avea obiceiul să tragă într-un cal mare și alb, că lă rit de un vecin care trecea
pe lâ ngă casa noastră în drum spre oraș. Vecinul ne-a prins pe fratele meu și
pe mine, ascunși într-un tufiș, și ne-a dus la tata, unde am mâ ncat bă taie, iar
fratelui meu i-a luat pistolul și eu am fost fericit că i l-a luat! Asta-i tot ce-mi
amintesc de pe vremea câ nd locuiam la Fort Bragg. (A, noi, copiii, să ream de
pe o claie de fâ n pe un maldă r de fâ n jos, ținâ nd în mâ nă o umbrelă
deschisă .) Amintirea urmă toare e de peste câ țiva ani, câ nd locuiam în Calif.?
Nevada? Ț in minte o întâ mplare foarte urâ tă dintre mama și un negru. Noi,
230
copiii, dormeam vara pe o verandă . Unul din paturi se afla chiar sub camera
tatei și a mamei.
Ne-am uitat cu toții printre perdelele trase pe jumă tate și-am vă zut ce
se petrece înă untru. Tata angajase un negru (Sam) pentru treburile de la
fermă , în timp ce el lucra undeva mai departe pe șosea. Se întorcea de obicei
acasă seara tâ rziu cu camioneta. Nu țin minte desfă șurarea evenimentelor,
dar presupun că tata a știut sau a bă nuit ce se întâ mplă . S-a încheiat cu
despă rțirea dintre tata și mama, iar mama ne-a luat pe noi, copiii, la San
Francisco.
Mama a fugit cu camioneta tatei și cu numeroasele amintiri aduse de el
din Alaska. Cred că asta s-a întâ mplat prin 1935 (?)… La San Francisco am
intrat în tot felul de încurcă turi. Începusem să mă înhait cu o bandă în care
toți erau mai mari ca mine. Mama era veșnic beată , nu mai reușea să se
îngrijească de noi. Zburdam pe unde voiam, ca un coiot. Nu știam de reguli
sau disciplină , nu era nimeni care să -mi arate diferența dintre ră u și bine.
Am tră it de capul meu – pâ n-am intrat prima oară în bucluc. Am fost trimis
deseori la Că minul de Delincvenți Minori fiindcă fugeam de acasă și furam.
Îmi amintesc un loc unde am fost trimis. Aveam rinichii slabi și fă ceam pipi
în pat în fiecare noapte. Era foarte umilitor pentru mine, dar nu mă puteam
stă pâ ni. Am fost bă tut crunt de supraveghetoare, care m-a înjurat și-a râ s de
mine în fața bă ieților.
Avea obiceiul să vină la orice oră din noapte să vadă dac-am udat patul.
Tră gea cuverturile de pe mine și mă lovea furioasă cu o curea mare de piele
neagră , mă smucea din pat, ținâ ndu-mă de pă r, mă tâ ra pâ nă la baie, mă
zvâ rlea în cadă , dă dea drumul la apă rece și-mi spunea să mă spă l singur și
să spă l și cearceafurile. Fiecare noapte era un coșmar. Mai încolo, i-a venit
ideea că ar fi foarte nostim să -mi ungă penisul cu o alifie. O durere aproape
insuportabilă . Mă ardea îngrozitor. Mai tâ rziu a fost dată afară . Dar asta nu
mi-a schimbat pă rerea despre ea și despre ce-aș fi dorit să -i fac atâ t ei, câ t și
tuturor celor care și-au bă tut joc de mine.
Apoi, deoarece doctorul Jones i-a spus că trebuie să -și termine
declarația chiar în acea după -amiază , Smith a să rit la adolescență și la anii
câ nd a tră it împreună cu tată l să u, hoină rind prin Vest și Vestul îndepă rtat,
prospectâ nd, vâ nâ nd și muncind pe apucate.
L-am iubit pe tata, dar au fost unele momente câ nd dragostea și
afecțiunea mi s-au scurs din inimă ca apa care prisosește. Ș i asta se întâ mpla
ori de câ te ori refuza să -mi înțeleagă problemele. Să -mi acorde puțină
considerație, libertate de exprimare și să -mi insufle sentimentul
ră spunderii. A trebuit să -l pă ră sesc. La șaisprezece ani m-am înrolat în
231
Marina Comercială . În 1948 m-am încorporat în armată . Ofițerul de la
recrutare m-a lă sat în pace și mi-a dat calificative mari. De atunci am început
să -mi dau seama de importanța educației. Asta n-a fă cut decâ t să -mi
sporească ura și amă ră ciunea față de alții. Am început să mă iau la bă taie.
Am aruncat de pe un pod în apă un polițist japonez. Am fost trimis în fața
Curții Marțiale fiindcă am distrus o cafenea japoneză . Am fost trimis iară și în
fața Curții Marțiale la Kyoto, în Japonia, deoarece am furat un taxi japonez.
Am ră mas în armată aproape patru ani.
Am avut multe ieșiri în timpul stagiului din Japonia și Coreea. Am
ră mas în Coreea cincisprezece luni, apoi mi-a venit râ ndul și m-au trimis
înapoi în Statele Unite, unde mi s-a fă cut o primire specială , fiind primul
veteran din Coreea care se întorcea în Alaska. Articole grozave în ziare, cu
fotografia mea, drumul gratuit cu avionul pâ nă în Alaska, toate onorurile…
Mi-am terminat serviciul militar la Fort Lewis, statul Washington.
Creionul lui Smith alerga pe hâ rtie aproape indescifrabil, gră bindu-se
să ajungă la evenimentele mai recente: accidentul de motocicletă care îl
schilodise și spargerea din Phillipsburg, statul Kansas, de pe urma că reia
fusese condamnat pentru prima oară la închisoare.
…Am fost condamnat de la cinci la zece ani pentru spargere, jaf și
evadare. Am avut sentimentul că mi s-a fă cut o foarte mare nedreptate. Câ t
am stat la închisoare m-am amă râ t mult. La eliberare se așteptau să plec în
Alaska, împreună cu tata, ceea ce n-am fă cut, am lucrat o vreme în Nevada și
Idaho, m-am dus la Las Vegas, apoi în Kansas, unde am intrat în buclucul
ă sta. N-o să mai am timp să relatez altele.
Se semnă și adă ugă un post-scriptum:

Aș vrea să vorbesc din nou. Sunt multe lucruri pe care nu le-am spus și
care v-ar putea interesa. M-am bucurat întotdeauna imens să mă aflu printre
oameni cu un scop în viață și cu simțul jertfei pentru îndeplinirea acelui
scop. Am simțit acest lucru și despre dumneavoastră câ nd v-am întâ lnit.
Hickock nu a scris cu intensitatea complicelui să u. S-a oprit deseori să
asculte întrebă rile puse vreunui jurat sau să se zgâ iască la fețele din jurul
lui, în special și cu vă dită antipatie la figura musculoasă a procurorului
districtual, Duane West, de aceeași vâ rstă cu el, două zeci și opt de ani. Dar
declarația lui, scrisă cu litere stilizate, semă nâ nd cu ploaia ce cade pieziș, s-a
încheiat mai înainte ca tribunalul să -și întrerupă lucră rile în ziua aceea.
Am să încerc să vă povestesc tot ce știu despre mine, deși cea mai mare
parte a copilă riei, cam pâ nă la vâ rstă de zece ani, mi-e neclară . Anii de școală
s-au scurs la fel ca ai celor mai mulți bă ieți de vâ rstă mea. Am avut partea
232
mea de bă tă i, întâ lniri cu fete și alte lucruri obișnuite pentru un bă iat în
creștere. Viața acasă s-a scurs de asemenea normal, dar după cum v-am mai
spus, rar mi se îngă duia să ies din curte și să -mi vă d tovară șii de joacă . Tată l
meu era foarte strict cu noi, bă ieții [cu fratele lui și cu el], în această privință .
Trebuia să -l ajut pe tata la multe din treburile casei… Nu-mi amintesc decâ t
o singură ceartă mai importantă între tata și mama. Nu mai știu despre ce s-
au certat… Tata mi-a cumpă rat o bicicletă și cred c-am fost cel mai mâ ndru
bă iat din oraș. Era o bicicletă de fată și-a schimbat-o cu una de bă iat. A
vopsit-o toată și-ară ta ca nouă . Câ nd eram mic am avut o groază de jucă rii
dacă ținem seama de posibilită țile bă nești ale familiei mele. Am fost
întotdeauna, cum s-ar zice, pe jumă tate să raci.
Niciodată ruinați, dar de multe ori în pragul să ră ciei. Tata muncea din
greu și-a fă cut tot ce-a putut ca să avem ce ne trebuie. Ș i mama muncea din
greu. Casa era întotdeauna curată , iar noi aveam o mulțime de haine curate.
Ț in minte că tata obișnuia să poarte șepci din acelea turtite și demodate și
mă silea și pe mine să le port, deși nu-mi plă ceau… La liceu am învă țat într-
adevă r bine, în primul sau în primii doi ani am luat note peste medie. Pe
urmă însă am început să mă cam las pe tâ njală . Aveam o prietenă . Era o fată
dră guță și doar o să rutam, nu încercam s-o pipă i. Mă mulțumeam să -i fac
curte… La liceu am practicat toate sporturile și-am primit în total nouă
titluri onorifice. La baschet, fotbal, alergă ri și baseball. Cel mai bun an al meu
a fost ultimul an de școală . N-avusesem niciodată o relație serioasă , ci doar
aventuri. Atunci am avut prima mea legă tură . Firește, le-am spus bă ieților c-
am cunoscut o groază de fete… Am primit oferte de la două universită ți să
joc pentru ele, dar nu m-am dus la niciuna.
După ce-am terminat liceul m-am angajat la Că ile Ferate Santa Fe și-
am ră mas acolo pâ nă în iarna urmă toare, câ nd am fost concediat. În
primă vară am gă si o slujbă la Compania Auto Roark.
Am lucrat acolo cam vreo patru luni, câ nd am suferit un accident grav
cu o mașină a companiei. Am stat în spital mai multe zile, cu numeroase ră ni
la cap. În această stare, n-am putut să -mi gă sesc altă slujbă , așa că mai toată
iarna am șomat. Între timp, am cunoscut o fată și m-am îndră gostit de ea.
Tată l ei era predicator baptist și se împotrivea legă turii noastre. În iulie ne-
am că să torit.
Tată l ei a fă cut un scandal groaznic pâ nă câ nd a aflat că e însă rcinată .
Nu mi-a dorit totuși noroc, iar norocul m-a ocolit întotdeauna. După ce ne-
am că să torit, am lucrat la o benzină rie de lâ ngă Kansas City. Munceam de la
opt seara la opt dimineața.

233
 Uneori, nevastă -mea stă tea cu mine toată noaptea, se temea că n-o să
pot ră mâ ne treaz, așa că venea să mă ajute. Pe urmă am primit o ofertă să
mă angajez la Perry Pontiac, pe care am acceptat-o cu bucurie. Eram foarte
mulțumit de slujba mea, deși nu câ știgam prea mulți bani – șaptezeci și cinci
de dolari pe să ptă mâ nă . Mă înțelegeam bine cu ceilalți angajați și patronul
ținea la mine. Am lucrat acolo cinci ani… în timpul ă sta am început să fac
unele din cele mai josnice lucruri din viața mea…
Hickock își dezvă luie aici tendințele pedofile și după ce descrie câ teva
experiențe, continuă :
Ș tiu că e ră u. Dar pe atunci nu mă gâ ndeam dacă e bine sau ră u.
Ca și furatul. Mi se pă rea o simplă pornire. Iată un amă nunt pe care nu
vi l-am spus niciodată despre afacerea Clutter: înainte de-a mă duce la ei
acasă , știam c-o să fie o fată acolo. Cred că motivul principal pentru care m-
am dus n-a fost jaful, ci violul, la care m-am gâ ndit îndelung. E unul din
motivele pentru care n-am vrut să renunț câ nd am pornit amâ ndoi… Chiar
câ nd am vă zut că nu-i niciun seif. I-am fă cut unele avansuri tinerei Clutter
câ nd eram în casă . Dar Perry nu m-a slă bit o clipă . Sper că n-o să afle nimeni
cu excepția dumneavoastră , fiindcă nu i-am spus nici mă car avocatului meu.
Mai sunt și alte lucruri pe care ar fi trebuit să vi le spun, dar mă tem că o să
le afle familia mea. Fiindcă mă rușinez mai mult de ele (de lucrurile pe care
le-am să vâ rșit) decâ t de spâ nzură toare. Am fost bolnav. Cred că din cauza
accidentului de mașină . Crize de leșin, iar uneori îmi curgea sâ nge din nas și
din urechea stâ ngă . Am avut o astfel de criză în casa unor oameni numiți
Crist – locuiesc mai la sud de pă rinții mei. Nu de mult mi-am scos din cap un
ciob de sticlă . Îmi ieșea prin colțul ochiului. M-a ajutat tata să -l scot…
Bă nuiesc c-ar trebui să vă povestesc ce anume a contribuit la divorțul meu și
cum am ajuns la închisoare.
A început în primă vara anului 1957. Soția mea și cu mine locuiam într-
un apartament la Kansas City. Am renunțat la slujba de la compania auto și-
am deschis un garaj. Am închiriat garajul de la o femeie cu o noră pe nume
Margaret. Am întâ lnit-o pe fată într-o zi pe câ nd lucram și ne-am dus să bem
o cafea. Soțul ei era concentrat la Corpul de Infanterie. Pe scurt, am început
să ne vedem. Nevastă -mea a cerut divorțul. Am început să mă gâ ndesc că nu-
mi iubisem, în fond, niciodată soția. Pentru că , dac-aș fi iubit-o, n-aș fi fă cut
toate lucrurile pe care le-am fă cut. Așa că nu m-am opus divorțului. Am
început să beau și-am fost beat aproape o lună . Mi-am neglijat treburile, am
cheltuit mai mult decâ t câ știgam, am plasat cecuri false și pâ nă la urmă m-
am fă cut hoț.

234
 Din acest ultim motiv am fost trimis la penitenciar… Avocatul meu mi-
a spus c-ar trebui să fiu sincer cu dumneavoastră , fiindcă mă puteți ajuta. Ș i,
cum știți, am nevoie de ajutor.
A doua zi, miercuri, s-a deschis în fine procesul. Pentru prima dată au
fost admiși în sală și spectatorii obișnuiți – o încă pere destul de mică , unde
nu încă peau decâ t un numă r modest dintre cei ce solicitaseră la ușă să intre.
Locurile cele mai bune fuseseră rezervate celor două zeci de membri ai
presei, ca și unor persoane deosebite, cum ar fi pă rinții lui Hickock și ai lui
Donald Cullivan (care, la cererea avocatului lui Perry Smith, venise din
Massachusetts să depună mă rturie în favoarea fostului să u prieten din
armată ). Se zvonise că cele două supraviețuitoare din familia Clutter au să
fie și ele prezente. Nu au venit și nici n-au luat parte la vreuna din ședințele
urmă toare. Familia a fost reprezentată de fratele mai mic al domnului
Clutter, Arthur, care parcursese o sută șaizeci de kilometri cu mașina. El a
declarat ziariștilor: „Vreau doar să mă uit bine la ei [la Smith și la Hickock].
Vreau să vă d ce fel de animale sunt. Dac-ar fi după mine, i-aș rupe în
bucă ți”. A luat loc chiar în spatele acuzaților și i-a fixat cu o intensitate unică ,
de parcă ar fi voit să le zugră vească portretele din memorie. În curâ nd, de
parcă Arthur Clutter l-ar fi forțat cu voința lui, Perry Smith s-a întors și l-a
privit și a recunoscut o figură foarte asemă nă toare celui pe care îl ucisese:
aceiași ochi blâ nzi, aceleași buze subțiri și bă rbie fermă . Perry, care mesteca
gumă , s-a oprit din mestecat. Ș i-a coborâ t privirea – a trecut un minut – apoi,
încet, fă lcile și-au reluat mișcarea.
Cu excepția acestui moment, Smith și Hickock au adoptat la tribunal o
atitudine dezinteresată și indiferentă . Câ nd judecă torul l-a chemat pe primul
martor, au continuat să mestece gumă și au bă tut din picioare cu o
neră bdare indolentă .
Nancy Ewalt. Iar după Nancy, Susan Kidwell. Tinerele au descris ce-au
vă zut în ziua de duminică , 15 noiembrie, câ nd au intrat în casa Clutter:
odă ile liniștite, poșeta goală de pe dușumeaua din bucă tă rie, lumina soarelui
într-un dormitor și colega lor Nancy Clutter, într-o baltă de sâ nge. Apă ră torii
au renunțat la contrainterogatoriu, procedâ nd aplicat și față de urmă torii
trei martori (tată l lui Nancy Ewalt, Clarence, șeriful Earl Robinson și
procurorul districtual, dr. Robert Fenton), fiecare adă ugâ nd câ te ceva
despre evenimentele din acea dimineață însorită de noiembrie:
descoperirea, în cele din urmă , a celor patru victime și descrierea felului
cum ară tau, iar din partea doctorului Fenton un diagnostic clinic al cauzelor:
„Traume serioase la creier și deformă ri vitale ale craniului, produse de
gloanțe”.
235
 Apoi a venit la bară Richard G. Rohleder.
Rohleder e anchetator-șef în poliția din Garden City. Are mania
fotografiilor și se pricepe bine. Rohleder a scos fotografiile, care, odată
developate, au dezvă luit urma tă lpii pră fuite a lui Hickock în pivnița casei
Clutter, urme pe care aparatul le-a detectat, deși erau invizibile ochiului
omenesc. Tot el fotografiase cadavrele, surprinsese imaginile acelor scene
ale morții, asupra că rora meditase necontenit Alvin Dewey pe vremea câ nd
crimele nu se lă muriseră încă . Mă rturia lui Rohleder intenționa să
stabilească faptul că el fă cuse fotografiile pe care procurorul voia să le
folosească în fața tribunalului. Dar avocatul lui Hickock se opuse:
— Singurul motiv pentru care au fost aduse fotografiile e de a crea
prejudecă ți în mintea juraților.
Judecă torul Tate înlă tură obiecția și admise fotografiile ca dovezi, ceea
ce însemna că trebuiau prezentate juraților.
În timp ce erau ară tate, tată l lui Hickock se adresă unui ziarist din
preajma sa:
— Judecă torul ă la! N-am vă zut în viața mea om mai ră uvoitor. N-are
niciun sens să se judece procesul. Locul lui nu e acolo. Pă i, omul ă sta a fost
unul din cei care au dus pe umeri sicriul la înmormâ ntare. (De fapt, Tate nu
cunoștea decâ t vag victimele și nu asistase la înmormâ ntarea lor.)
Dar domnul Hickock a fost singurul care și-a ridicat vocea în fața
instanței de judecată , în sala cufundată în cea mai adâ ncă liniște. În total
erau șaptesprezece fotografii și în timp ce treceau din mâ nă în mâ nă ,
expresia juraților reflecta efectul puternic lă sat de fotografii: obrajii unuia se
înroșiră , ca și cum ar fi fost pă lmuit, iar câ țiva, după ce aruncară o singură
privire îngrozită , ară tau limpede că sarcina nu-i încâ nta. Se pă rea că
fotografiile le deschiseseră violent ochii, silindu-i să vadă în sfâ rșit clar ce
lucru adevă rat și jalnic li se întâ mplase unui vecin, soției și copiilor lui. Îi
uimi, îi înfurie, iar cei mai mulți dintre ei, printre care și farmacistul și
administratorul galeriei de popice, se holbară la acuzați cu un dispreț total.
Bă trâ nul domn Hickock clă tina trist din cap, murmurâ nd necontenit:
— N-are sens. N-are absolut niciun sens să -i judece.
Ultimul martor al zilei a fost acel „om misterios” pe care-l anunțase
acuzarea. Insul care dă duse informația ce dusese la arestarea acuzaților:
Floyd Wells, fostul tovară ș de celulă al lui Hickock.
Deoarece ispă șea încă o condamnare la Penitenciarul de Stat din
Kansas și se afla de aceea în pericol să devină ținta ră zbună rii celorlalți
deținuți, Wells nu fusese niciodată declarat informator. Acum, pentru a
putea depune în siguranță mă rturie la judecată , fusese scos din închisoare și
236
ținut într-o mică temniță dintr-un ținut ală turat. Cu toate acestea, trecerea
lui Wells prin sala de judecată spre bara martorilor avu loc cu mișcă ri ciudat
de furișe, ca și cum s-ar fi așteptat să întâ lnească un asasin pe drum, iar câ nd
trecu de Hickock, acesta strâ mbă din buze strecurâ ndu-i câ teva cuvinte
urâ te. Wells se prefă cu că nu bagă de seamă . Dar, întocmai ca un cal care
aude șuieratul șarpelui cu clopoței, se feri de apropierea otră vită a omului
tră dat.
Așezâ ndu-se la bară , se uită fix înainte – tipul pă lmașului de fermă ,
scund și cu bă rbia cam teșită , îmbră cat într-un costum albastru închis, foarte
decent, cumpă rat pentru această ocazie de statul Kansas, interesat ca cel mai
important martor al lui să arate respectabil și, în consecință , demn de
crezare.
Mă rturia lui Wells, pusă la punct prin repetiții înainte de proces, era la
fel de decentă ca și exteriorul lui. Susținut de încurajă rile pline de simpatie
ale lui Logan Green, martorul recunoscu pe loc că mai demult lucrase cam
un an ca muncitor la ferma River Valley. Continuă prin a spune că zece ani
mai tâ rziu, ispă șindu-și o condamnare pentru jaf, se împrietenise cu un alt
spă rgă tor condamnat, Richard Hickock, că ruia îi descrisese familia și ferma
Clutter.
— Ascultă , întrebă Green, în timpul discuțiilor dumitale cu domnul
Hickock s-a pomenit între voi ceva despre domnul Clutter?
— Da, am vorbit destul de mult despre domnul Clutter. Hickock mi-a
spus c-o să fie în curâ nd eliberat condiționat și c-o să plece în Vest să caute o
slujbă . Că s-ar opri din drum să vadă dacă domnul Clutter nu-l putea angaja.
I-am spus câ t de bogat era domnul Clutter.
— Asta a pă rut să -l intereseze pe domnul Hickock?
— Da, dorea să știe dacă domnul Clutter n-avea un seif pe-acolo.
— Domnule Wells, credeai pe atunci că există un seif casa Clutter?
— Ei bine, e atâ t de mult de câ nd am lucrat la el. Am crezut că au un
seif. Ș tiam că exista un fel de dulă pior… M-am pomenit după aceea că
[Hickock] spune că are de gâ nd să -l jefuiască pe domnul Clutter.
— Ț i-a spus ceva despre modul cum avea să comită jaful?
— Mi-a spus că dacă o să dea lovitura, n-o să lase martori.
— A declarat într-adevă r ce avea de gâ nd să le facă martorilor?
— Da, mi-a spus că probabil o să -i lege, o să -i jefuiască și o să -i ucidă .
După ce stabili vă dita premeditare de gradul întâ i, Green lă să martorul
pe seama apă ră rii. Bă trâ nul domn Fleming, un avocat clasic de țară , mai
familiarizat cu procesele de terenuri decâ t cu actele criminale, deschise
contrainterogatoriul. Scopul întrebă rilor lui, așa cum reieși în curâ nd, era de
237
a introduce un subiect evitat pâ nă atunci cu prudență de acuzare: rolul jucat
de Wells în planul asasinatului, ca și propria lui responsabilitate morală .
— Nu i-ai spus nimic, îi spuse Fleming, gră bit să ajungă la fondul
problemei, domnului Hickock pentru a-l descuraja să vină aici, să -i jefuiască
și să -i ucidă pe cei din familia Clutter?
— Nu. Toți de-acolo [de la Penitenciarul de Stat din Kansas] tră ncă nesc
verzi și uscate, nu le dai nicio atenție, pentru că -ți închipui că -s doar vorbe
goale.
— Vrei să spui c-ați tră ncă nit doar și că n-ați vorbit serios? Nu i-ai dat
dumneata [lui Hickock] ideea că domnul Clutter avea un seif? Ai vrut ca
domnul Hickock să te creadă , nu?
În felul să u calm, Fleming își chinuia martorul. Wells se apucă de
cravată , ca și cum brusc nodul ar fi fost prea strâ ns.
— Ș i-ai vrut să -l convingi pe domnul Hickock că domnul Clutter are o
groază de bani, nu?
— Da, i-am spus că domnul Clutter avea o groază de bani.
Fleming ceru să i se povestească de-a fir a pă r, încă o dată , cum îl
informase Hickock pe Wells de planurile lui violente în privința familiei
Clutter. Apoi, cuprins parcă de o durere, avocatul spuse trist:
— Ș i nici atunci n-ai încercat să -l descurajezi?
— N-am crezut că vorbește serios.
— Nu l-ai crezut. Atunci de ce, câ nd ai auzit c-a avut loc crima aceea, de
ce-ai crezut că el e vinovatul?
— Fiindcă fusese să vâ rșită exact cum spusese el, replică Wells țanțoș.
Harrison Smith, cel mai tâ nă r din cei doi avocați ai apă ră rii, porni
ofensiva. Luâ nd un aer agresiv și batjocoritor ce pă rea forțat, că ci era, de
fapt, un om blâ nd și binevoitor, îl întrebă pe martor dacă n-are vreo poreclă .
— Nu. Mi se spune doar „Floyd”.
— Nu ți se spune „Turnă torul”? îi ră spunse disprețuitor avocatul.
„Juristul?”
— Mi se spune doar „Floyd”, repetă el cam mâ hnit.
— De câ te ori ai fost la închisoare?
— Cam de trei ori.
— Ai fost condamnat și pentru sperjur, nu?
Martorul negă și spuse că prima dată fusese condamnat fiindcă ar fi
condus o mașină fă ră să aibă permis, că o spargere constituise motivul celei
de a doua condamnă ri, iar a treia, nouă zeci de zile la penitenciarul militar, se
datorase unei întâ mplă ri de pe vremea câ nd era soldat.

238
 — Eram de pază la un tren. Ne-am cam îmbă tat în tren și-am tras cu
arma în niște ferestre și în niște becuri.
A râ s toată lumea. Toată lumea, mai puțin acuzații (Hickock a scuipat
pe jos) și Harrison Smith, care îl întrebă pe Wells de ce așteptase câ teva
să ptă mâ ni după ce aflase de tragedia de la Holcomb pâ nă să anunțe
autorită țile.
— Nu așteptai, zise el, să apară cumva ceva? De pildă , o recompensă ?
— Nu.
— N-ai auzit nimic de-o ră splată ?
Avocatul se referea la recompensa de o mie de dolari oferită de ziarul
News Hutchinson pentru informații ce-ar fi dus la arestarea și condamnarea
asasinilor familiei Clutter.
— Am citit despre ea în ziare.
— Asta s-a întâ mplat înainte de-a te duce la autorită ți, nu?
Iar câ nd martorul recunoscu, Smith continuă triumfă tor:
— Ce fel de imunitate ți-a oferit procurorul ținutului să vii aici și să
depui mă rturie?
Logan Green protestă :
— Obiecție la formularea întrebă rii, onorată instanță . Nu există nicio
dovadă despre o imunitate oferită cuiva.
Obiecția a fost admisă și martorul a fost scutit de alte întrebă ri. În timp
ce pă ră sea bara, Hickock îi anunță pe cei din jur:
— Tică losul. Dacă cineva ar trebui spâ nzurat, el e ă la. Uitați-vă la el. O
să plece de-aici, o să -și ia ră splata și n-o să pă țească nimic.
Prevederea lui se dovedi corectă , că ci nu mult după aceea, Floyd
obținu atâ t eliberarea condiționată , câ t și recompensa. Dar norocul nu l-a
ținut mult. A intrat din nou în încurcă turi și în anii urmă tori a trecut prin
mari necazuri. În prezent e clientul închisorii de Stat din Parchman, statul
Mississippi, unde ispă șește o condamnare de treizeci de ani pentru spargeri
cu mâ na armată .
Vineri, câ nd curtea și-a întrerupt dezbaterile pentru weekend,
parchetul își completase probele, folosindu-se de patru agenți speciali ai
Biroului Federal de Investigații din Washington. Aceștia, tehnicieni de
laborator, specializați în diverse categorii de detectare științifică a crimei,
studiaseră dovezile fizice ce stabileau o legă tură între acuzați și asasinate
(analiza sâ ngelui, urmele pașilor, cartușele goale, frâ nghia și leucoplastul) și
fiecare certificase valabilitatea probelor. În cele din urmă , cei patru agenți ai
Biroului de Investigații din Kansas au pus la dispoziție relată ri ale
interviurilor cu prizonierii și ale mă rturiilor fă cute de ei la sfâ rșit.
239
 În contrainterogatoriul luat agenților de la Biroul de Investigații din
Kansas, avocații apă ră rii, prinși la strâ mtoare, au susținut că recunoașterea
vinovă ției fusese obținută prin că i inadmisibile – interogarea brutală în
camere închise, luminate violent și strâ mte ca un dulap. Afirmația, lipsită de
adevă r, i-a iritat pe detectivi, care au dezvă luit amă nunte convingă toare.
(Mai tâ rziu, ră spunzâ nd unui reporter care l-a întrebat de ce a folosit atâ t de
insistent aceste metode false, avocatul lui Hickock a ră spuns sec: „Ce v-ați fi
așteptat să fac? Ce dracu’, n-aveam niciun atu. Doar nu puteam să stau cu
mâ inile în sâ n. Trebuia să mă vâ r și eu pe fir din câ nd în câ nd”.) Martorul
acuză rii a că rui declarație a fost cea mai dezastruoasă pentru acuzați s-a
dovedit Alvin Dewey. Mă rturia lui, prima relatare publică a evenimentelor
descrise amă nunțit în mă rturisirea lui Perry Smith, a apă rut cu titluri mari
în ziare (DEZVĂ LUIREA ORORII UNEI CRIME MAI PRESUS DE CUVINTE – S-
AU POVESTIT FAPTE CRUDE Ș I ÎNFRICOȘ Ă TOARE) și i-a uluit pe ascultă tori,
deși pe niciunul atâ t de mult ca pe Richard Hickock, care a tresă rit, devenind
atent și supă râ ndu-se câ nd, în decursul explicațiilor, Dewey a spus:
— Există o întâ mplare pe care mi-a relatat-o Smith și de care n-am
pomenit încă . Ș i anume că după ce membrii familiei Clutter au fost legați,
Hickock i-a spus că Nancy Clutter i s-a pă rut o fată bine și c-avea de gâ nd s-o
violeze. Smith i-a ră spuns lui Hickock că se va împotrivi. Smith mi-a declarat
că n-are nici cel mai mic respect pentru un om care nu-și poate stă pâ ni
pornirile sexuale și c-ar fi fost gata să se lupte cu Hickock înainte ca acesta s-
o siluiască pe Nancy Clutter.
Pâ nă atunci, Hickock nu știuse că partenerul lui informase poliția
asupra violului plă nuit. Nu știa, pe de altă parte, nici că Perry, într-o
dispoziție mai amicală , schimbase declarația originală , pretinzâ nd că
împușcase singur cele patru victime – fapt dezvă luit de Dewey pe câ nd se
apropia de sfâ rșitul relată rii sale:
— Perry Smith mi-a comunicat că dorește să schimbe două lucruri din
declarația pe care mi-a dat-o. A spus că tot restul faptelor sunt adevă rate și
corecte. Cu excepția a două amă nunte: și anume, a vrut să -mi spună că tot el
le-a ucis pe doamna Clutter și pe Nancy Clutter, și nu Hickock. Mi-a spus că
Hickock… că nu voia să moară cu gâ ndul că mama lui Dick îl crede pe fiul ei
responsabil pentru uciderea vreunui membru al familiei Clutter. Ș i a mai
spus că soții Hickock sunt oameni cumsecade. Așa că de ce să n-o
recunoască .
La aceste cuvinte, doamna Hickock a început să plâ ngă . Tot timpul
procesului stă tuse tă cută lâ ngă soțul ei, mototolind în mâ ini o batistă .

240
 Încerca să surprindă de câ te ori putea privirea fiului ei, îi fă cea semn
cu capul și schița un zâ mbet, care, deși superficial, îl asigura de loialitatea ei.
Era limpede însă că nu se mai putea stă pâ ni. Izbucni în lacrimi. Câ țiva
spectatori se uitară la ea și își mutară jenați privirea.
Ceilalți ră maseră nepă să tori la bocetele ce însoțeau lunga relatare a lui
Dewey. Pâ nă și soțul ei, poate tocmai fiindcă plâ nsul nu i se pă rea un fapt
bă rbă tesc, ră mase oarecum nepă să tor. În cele din urmă , o reporteră , singura
prezentă , o scoase pe doamna Hickock din sala de judecată și o duse la
toaleta doamnelor.
Câ nd durerea i se mai potoli, doamna Hickock simți nevoia să i se
destă inuie:
— Nu prea am cu cine să vorbesc, îi spuse ea însoțitoarei. Nu vreau să
spun că oamenii n-au fost binevoitori, vecinii și toți ceilalți. Pâ nă și stră inii,
stră ini care mi-au trimis scrisori, spunâ ndu-mi că -și dau seama ce greu
trebuie să -mi fie și că le pare ră u. Nimeni nu mi-a spus un cuvâ nt urâ t, nici
mie, nici lui Walter. Nici chiar aici, unde te-ai fi putut aștepta să se întâ mple
așa ceva. Au fă cut tot posibilul ca să fie prietenoși. Chelnerița de la localul
unde mâ ncă m pune înghețată pe plă cinte și nu o trece în nota de plată . Îi
spun să n-o facă , nu pot s-o mă nâ nc. Eram obișnuită să mă nâ nc orice, doar
să nu fiu eu mâ ncată mai întâ i. Dar ea pune înghețata ca să fie dră guță cu
noi. Sheila, așa o cheamă , zice că n-avem nicio vină pentru ce s-a întâ mplat.
Dar mie mi se pare că oamenii se uită urâ t la mine și ră mâ n pe gâ nduri. Își
spun în sinea lor că eu trebuie să fiu într-un fel vinovată . Că nu l-am crescut
cum trebuie pe Dick. Poate c-am greșit. Numai că nu-mi dau seama unde am
greșit. Mă apucă durerea de cap câ nd încerc să -mi amintesc. Suntem oameni
simpli, de la țară , și ne vedem de-ale noastre ca toată lumea. Petreceam
câ teodată acasă . L-am învă țat pe Dick să danseze foxtrot. Mi-a plă cut
întotdeauna să dansez, era idealul meu în copilă rie. Cunoșteam un bă iat,
Dumnezeule, dansa nemaipomenit, am câ știgat o cupă de argint valsâ nd
împreună . Mult timp ne-am gâ ndit să fugim de acasă și să ne facem actori de
vodevil.
A fost doar un vis. Un vis de copii. Bă iatul a plecat din oraș, iar eu m-
am că să torit într-o bună zi cu Walter, iar Walter Hickock nu era în stare să
facă un pas de dans. Zicea că dacă voiam să tropă i cu cineva, trebuia să mă fi
mă ritat cu un cal. Nimeni n-a mai dansat cu mine pâ nă l-am învă țat pe Dick,
dar el nu prea avea talent, era însă dră guț, Dick era un copilaș cu suflet bun,
un copilaș cu sentimente alese.
Doamna Hickock își scoase ochelarii, cură ță lentilele murdare și îi
așeză la loc pe fața ei simpatică și plinuță .
241
 — Dick mai are multe calită ți decâ t s-a spus aici în sala de judecată .
Avocații turuie mereu ce îngrozitor e Dick, că nu-i bun de nimic. Nu-i
pot gă si nicio scuză pentru ce-a fă cut, pentru rolul jucat. Nu uit familia aia.
Mă rog pentru ei în fiecare noapte. Dar mă rog și pentru Dick. Ș i pentru
bă iatul ă sta, Perry. Am greșit câ nd l-am urâ t. Mi-e doar milă de el. Ș i să știți,
cred că și doamnei Clutter i-ar fi fost milă , dacă era o femeie precum se
spune.
Curtea se ridicase. Pe coridor, dincolo de ușa toaletei, ră suna tropă iala
spectatorilor care pă ră seau sala. Doamna Hickock spuse că trebuie să plece
să -l vadă pe soțul ei.
— E pe moarte. Cred că nu-i mai pasă lui așa de mult!
Mulți observatori ai procesului au fost nedumeriți de Donald Cullivan,
vizitatorul din Boston. Nu puteau înțelege prea bine de ce acest tâ nă r catolic
cumpă tat, un inginer talentat, absolvent al Universită ții Harvard, că să torit și
tată a trei copii, a ales prietenia unui asasin needucat, a unei corcituri cu
apucă turi criminale, pe care nu-l cunoștea decâ t vag și pe care nu-l vă zuse
de nouă ani. Cullivan a declarat chiar el:
— Nici soția mea nu înțelege. Venirea mea aici a fost un lucru pe care
nu mi-l puteam permite, să -mi pierd, cu alte cuvinte, o să ptă mâ nă din
concediu și să cheltuiesc bani de care aveam de fapt nevoie pentru altele. Ș i
totuși, nu puteam să nu vin. Avocatul lui Perry mi-a scris și m-a întrebat
dacă nu doream să fiu martor al apă ră rii. În clipa câ nd am citit scrisoarea am
înțeles că n-aveam de ales. Fiindcă i-am oferit prietenia mea. Ș i fiindcă … ei
bine, fiindcă eu cred în viața veșnică .
Toate sufletele se pot mâ ntui întru Domnul.
Mâ ntuirea unui suflet, și anume cel al lui Perry Smith, era o încercare
la care doreau foarte mult să ia parte și ajutorul de șerif împreună cu soția
lui, catolici înfocați, deși Perry o refuzase categoric pe doamna Meier câ nd
ea îi sugerase o întrevedere cu pă rintele Goubeaux, un preot din localitate.
(Perry spusese: „Popii și că lugă rițele au avut ocazia să -mi mâ ntuie sufletul.
Mai am încă cicatricele de-atunci”.) Astfel că în weekend, soții Meier l-au
invitat pe Cullivan să ia masa de duminică cu prizonierul, în celula lui.
Ocazia oferită , de a-l pofti la masă pe amic, adică de a face pe gazda, îl
încâ ntă pe Perry, iar alcă tuirea meniului – gâ scă să lbatică umplută , cu
garnitură de sos, cartofi piure, fasole țucă ră , salată în aspic, biscuiți calzi,
lapte rece, tartă cu vișine, proaspă t coaptă , brâ nză și cafea – pă rea să -l
preocupe mai mult decâ t rezultatul procesului, pe care, fă ră îndoială , nu-l
considera o problemă îndoielnică :

242
 — Jurații ă știa din prerie o să voteze câ t ai spune pește să fim
spâ nzurați. Uitați-vă la ochii lor. Să fiu al dracului dacă sunt eu singurul
criminal din sala de judecată .
Toată dimineața de duminică a fă cut pregă tiri pentru primirea
oaspetelui. Era o zi caldă , cu nițel vâ nt și umbrele frunzelor, ca niște spectre
emanate de crengile ce se frecau de fereastra cu gratii a celulei, au stâ rnit
interesul veveriței îmblâ nzite de Perry. Red fugă rea umbrele mișcă toare, în
vreme ce stă pâ nul lui mă tura și ștergea praful, freca podeaua, ștergea
closetul și aduna de pe pupitru paginile strâ nse între timp. Pupitrul urma să
slujească de masă , iar câ nd Perry termină cu aranjatul, ară ta foarte primitor,
că ci doamna Meier îi pusese la dispoziție o față de masă de olandă , șervete
apretate, cele mai bune tacâ muri de argint și farfuriile ei de porțelan.
Cullivan a fost impresionat și a fluierat admirativ câ nd cina, servită pe
tă vi, a fost așezată pe masă și mai înainte de a lua loc, a cerut voie gazdei să
spună o rugă ciune. Gazda, fă ră să -și plece capul, și-a trosnit degetele în timp
ce Cullivan, cu fruntea aplecată și cu palmele strâ nse, a intonat:
— Binecuvâ ntează -ne, Doamne, ca și aceste daruri ale Tale pe care le
vom primi datorită mă rinimiei Tale, prin mila lui Hristos, Domnul nostru.
Amin.
Perry a remarcat în șoaptă că tot meritul aparținea doamnei Meier.
— Ea a fă cut toată treaba. Mă bucur că te vă d, Don, zise el umplâ nd
farfuria oaspetelui. Ară ți exact la fel. Nu te-ai schimbat deloc.
Cullivan, cu aerul lui de funcționar de bancă prudent, cu pă rul ră rit și
cu o figură greu de reținut, a recunoscut că exterior nu se schimbase prea
mult. Dar sufletul să u, ființa invizibilă , era altă problemă .
— Mergeam pe ală turi. N-am știut că Dumnezeu e singura realitate.
Din clipa câ nd înțelegi asta, totul capă tă sens. Viața înseamnă ceva… ca
și moartea. Bă iete, întotdeauna mă nâ nci așa?
— Doamna Meier e o bucă tă reasă formidabilă , spuse el râ zâ nd. Ar
trebui să guști din orezul gă tit de ea. De câ nd am venit aici, am pus șapte kile
pe mine. Sigur, eram cam slab. Am pierdut mult din greutate câ nd
că lă toream cu Dick pe șosea ca nebunii, fă ră să apucă m vreodată să mâ ncă m
ca lumea, morți de foame aproape tot timpul. De obicei tră iam ca animalele.
Dick fura mereu conserve din magazine.
Fasole fiartă și spaghete la conservă . Le deschideam în mașină și le
înfulecam reci. Ca animalele. Lui Dick îi plă cea să fure. La el e o apucă tură , o
boală . Ș i eu sunt hoț, dar numai câ nd n-am bani. Dick chiar dacă -ar avea o
sută de dolari în buzunar tot fură un baton de gumă de mestecat.
Mai tâ rziu, la țigă ri și cafea, Perry a revenit la subiectul hoțiilor.
243
 — Prietenul meu Willie-Jay discuta des despre furturi. Repeta că toate
crimele sunt „variante ale furtului”. Inclusiv omorul. Câ nd omori un om, îi
furi viața. Cred că sunt așadar un hoț în stil mare. Ascultă , Don… eu i-am
omorâ t. Acolo, la tribunal, bă trâ nul Dewey a fă cut să pară ca și cum aș fi
mințit din cauza mamei lui Dick. Ei bine, n-am mințit. Dick m-a ajutat, el a
ținut lanterna și a cules de pe jos cartușele goale. Asta a fost tot ideea lui.
Dar nu i-a împușcat Dick, n-ar fi fost niciodată în stare, deși e al dracului de
îndemâ natic câ nd e vorba să calce cu mașina un biet câ ine. M-am întrebat de
ce-am fă cut-o.
Se strâ mbă , de parcă problema era ceva nou pentru el, o piatră recent
dezgropată , cu o culoare surprinză toare și necunoscută .
— Nu știu de ce, zise el, ca și cum ar fi ținut piatra la lumină , mișcâ nd-o
într-o parte și într-alta. Am fost supă rat pe Dick. Un bă iat înfipt și obraznic.
Dar nu depindea de el. Sau de teama de-a fi identificat.
Eram gata să -mi asum riscurile. Ș i nu din cauza familiei Clutter. Nu mi-
au fă cut vreun ră u. Ca alții. Cum m-au maltratat unii oameni toată viața. Atâ t
doar că cei din familia Clutter au trebuit să plă tească .
Cullivan a tatonat terenul, încercâ nd să -și dea seama de adâ ncimea
presupusei că ințe a lui Perry. Îl chinuiau, fă ră îndoială oare, remușcă ri
destul de profunde pentru a stâ rni în el dorința de-a cere mila și iertarea
Domnului? Perry i-a ră spuns:
— Dacă -mi pare ră u? Dacă la asta te referi, ei bine, nu-mi pare ră u.
N-am niciun fel de remușcă ri. Aș vrea să am. Dar fapta mea nu mă
chinuie deloc. La o jumă tate de oră după crimă , Dick glumea și eu râ deam de
glumele lui. Poate că nu suntem ființe umane. Sunt însă destul de uman ca
să -mi pară ră u de mine. Regret că nu pot să ies de aici odată cu tine. Atâ ta
tot.
Cullivan a tolerat cu greu o atitudine atâ t de detașată . Perry era amețit,
greșea, nu era cu putință ca un om să fie atâ t de lipsit de conștiință și de
milă . Perry a spus:
— De ce? Soldații nu-și pierd somnul. Omoară și sunt decorați.
Oamenii buni din Kansas vor să mă asasineze și un că lă u oarecare o să
fie încâ ntat să -mi atâ rne ștreangul de gâ t. E ușor să ucizi, mult mai ușor
decâ t să semnezi un cec fals. Amintește-ți doar: îi cunoșteam pe cei din
familia Clutter abia de vreo oră . Dacă i-aș fi cunoscut bine, cred c-aș avea
alte sentimente. Nu cred c-aș putea tră i împă cat cu mine. Dar așa cum s-au
petrecut lucrurile, parc-aș fi tras la țintă într-o sală .
Cullivan a tă cut, iar tă cerea lui l-a tulburat pe Perry, care pă ru s-o ia
drept dezaprobare.
244
 — Ce dracu’, Don, nu mă sili să fac pe ipocritul cu tine. Să -ți spun
prostii, că -mi pare ră u sau că acum îmi vine să mă tâ ră sc în genunchi și să
mă rog la Dumnezeu. Aiurelile astea nu-s de mine. Nu pot să recunosc peste
noapte ce-am negat întotdeauna. De fapt, tu ai fă cut mai multe pentru mine
decâ t a fă cut vreodată Dumnezeu ă sta de care zici tu. Sau o să facă vreodată .
Mi-ai scris și ai semnat „un prieten”.
Atunci câ nd n-aveam niciun prieten. În afară de Joe James.
Joe James, i-a explicat el lui Cullivan, era un tâ nă r tă ietor de lemne, un
indian cu care locuise împreună odinioară , într-o pă dure de lâ ngă
Bellingham, statul Washington. Departe de Garden City. La mai bine de trei
mii de kilometri.
— I-am trimis vorbă lui Joe de încurcă turile în care am intrat. Joe e un
tip să rac, are de hră nit șapte copii, dar mi-a promis c-o să vină aici, chiar de-
ar fi să facă drumul pe jos. N-a apă rut încă și poate că n-o să apară , deși eu
cred c-o s-o facă . Joe a ținut întotdeauna la mine. Tu ții la mine, Don?
— Da, țin la tine.
Ră spunsul de o blâ ndețe emfatică al lui Cullivan l-a încâ ntat și mă gulit
pe Perry. I-a zâ mbit și i-a spus:
— Atunci trebuie să fii într-o ureche.
S-a ridicat brusc, a traversat celula și a luat de jos o mă tură .
— Nu știu de ce trebuie să mor printre stră ini. Să las haita asta de
vagabonzi de prin prerie să stea în jurul meu și să urmă rească cum mă
spâ nzură . Ce porcă rie. Mai bine m-aș omorî cu mâ na mea.
Înă lță mă tura și apă să cu firele ei becul aprins din tavan.
— Ajunge să -l deșurubez, să -l sparg și să -mi tai venele de la mâ nă .
Asta ar trebui să fac. Câ t timp ești tu aici. Câ t timp mai e cineva care
ține la mine câ t de puțin.

Procesul a reînceput luni dimineața la ora zece. După nouă zeci de

minute curtea s-a retras, pledoariile apă ră rii terminâ ndu-se în această
scurtă perioadă . Acuzații au refuzat să se apere și, prin urmare, nu s-a mai
ridicat problema dacă Hickock sau Smith i-au asasinat cu adevă rat pe
membrii familiei Clutter.
Dintre cei cinci martori, primul a fost domnul Hickock, cu o privire
înspă imâ ntată . Deși a vorbit cu o claritate plină de demnitate și cu tristețe, el
n-a adus decâ t un singur element care ar fi îndreptă țit o contestație, și
anume că fiul să u ar fi acționat pradă unei nebunii de moment. Dick, a spus
el, suferise ră ni la cap într-un accident de mașină în luna iulie 1950. Înainte

245
de accident, Dick fusese „un bă iat fă ră griji”, învă țase bine la școală , se
dovedise prietenos cu colegii și respectuos față de pă rinți.
— N-a dat nimă nui nicio bă taie de cap.
Harrison Smith, conducâ nd cu blâ ndețe declarațiile martorului, a spus:
— Am să te întreb dacă după luna iulie 1950 ați observat vreo
schimbare în personalitatea, obiceiurile și faptele fiului dumitale, Richard.
— Nu s-a mai comportat ca înainte.
— Ce schimbă ri ați observat?
Ș ovă itor, îngâ ndurat, domnul Hickock a enumerat câ teva schimbă ri:
Dick devenise morocă nos și agitat, se înhă itase cu oameni mai în vâ rstă ,
începuse să bea și să joace jocuri de noroc.
— Pur și simplu, nu mai era același om.
Ultima afirmație a fost imediat combă tută de Logan Green, care a
condus contrainterogatoriul.
— Domnule Hickock, ați declarat că n-ați avut niciun fel de necazuri cu
fiul dumneavoastră decâ t după 1950?
— …Cred c-a fost arestat prin 1949.
Un zâ mbet sarcastic strâ mbă buzele subțiri ale lui Green.
— Vă amintiți de ce-a fost arestat?
— A fost acuzat c-a intrat prin efracție într-un magazin.
— Acuzat? El n-a recunoscut c-a intrat prin efracție?
— Ba da, a recunoscut.
— Asta s-a întâ mplat în 1949. Ș i totuși ne spuneți acum că schimbă rile
în atitudinea și purtarea fiului dumneavoastră s-au petrecut după 1950?
— Da, cam așa.
— Vreți să spuneți că după 1950 s-a fă cut om de treabă ?
Bă trâ nul fu scuturat de un acces puternic de tuse. Scuipă în batistă .
— Nu, spuse el, uitâ ndu-se la ce scuipase. N-aș spune asta.
— Atunci ce fel de schimbare a avut loc?
— Ei bine, e destul de greu de explicat. Pur și simplu nu s-a mai
comportat ca înainte.
— Vreți să spuneți că și-a pierdut apucă turile criminale?
Spiritul avocatului stâ rni chicote, o rumoare printre jurați în sala
judecă ții, repede înă bușită de privirea severă a judecă torului Tate.
Domnul Hickock, scă pat de interogatoriu, a cedat locul la bară
doctorului W. Mitchell Jones.
Doctorul Jones s-a recomandat curții ca „medic specializat în
psihiatrie” și a adă ugat în sprijinul califică rii sale că a îngrijit peste o mie
cinci sute de pacienți din anul câ nd s-a angajat la secția de psihiatrie a
246
Spitalului de Stat din Topeka, statul Kansas. În ultimii doi ani, lucrase la
Spitalul de Stat din Larned, unde avea în ră spundere pavilionul Dillon, o
secție rezervată demenților cu porniri criminale.
Harrison Smith l-a întrebat pe martor:
— Aproximativ cu câ ți criminali ați avut de-a face?
— Cu vreo două zeci și cinci.
— Domnule doctor, aș vrea să vă întreb dacă -l cunoașteți pe clientul
meu, Richard Eugene Hickock.
— Da, îl cunosc.
— Ați avut prilejul să -l examinați din punct de vedere profesional?
— Da, domnule… Am fă cut o analiză psihiatrică a domnului Hickock.
— Pe baza analizei dumneavoastră , ați ajuns cumva la o opinie dacă
Richard Eugene Hickock putea să deosebească binele de ră u la vremea câ nd
a înfă ptuit crimele?
Martorul, un om gră sun de două zeci și opt de ani, cu o față rotundă ,
dar inteligentă , și de o delicatețe subtilă , a respirat adâ nc, ca și câ nd s-ar fi
pregă tit să dea un ră spuns, lucru pe care judecă torul l-a prevenit să nu-l
facă .
— Puteți să ră spundeți la această întrebare prin da sau nu, domnule
doctor. Limitați-vă ră spunsul la da sau nu.
— Da.
— Ș i care e pă rerea dumneavoastră ?
— Cred că în cadrul definițiilor obișnuite, domnul Hickock putea să
deosebească într-adevă r binele de ră u.
Silit de legea M’Naghten („a definițiilor obișnuite”), o formulă complet
opacă la gradațiile dintre alb și negru, doctorul Jones a fost incapabil să
ră spundă altfel. Ră spunsul lui a constituit firește o decepție pentru avocatul
lui Hickock care, în disperare de cauză , l-a întrebat:
— Puteți să ne explicați ră spunsul dumneavoastră ?
Era inutil, că ci, deși doctorul Jones a acceptat să dea explicații,
procurorul avea dreptul să se opună , ceea ce a și fă cut, citind faptul că la o
întrebare justificată legea din Kansas nu îngă duia decâ t un ră spuns limitat la
da sau nu. Obiecția a fost admisă și martorul a plecat. Dacă doctorului Jones i
s-ar fi îngă duit, totuși, să continue să vorbească , iată ce-ar fi declarat:
„Richard Hickock are o inteligență peste medie, înțelege ușor ideile noi și
posedă un fond larg de informații. E atent la ce se petrece în jur și nu
tră dează niciun semn de confuzie sau de dezorientare mintală . Are o gâ ndire
bine organizată , logică și aparent cu priză la realitate. Deși n-am gă sit
urmele obișnuite ale unor leziuni organice la creier – pierderea memoriei,
247
formarea unor idei fixe, deteriorarea intelectului –, accidentul nu poate fi
scos cu totul din discuție. A suferit ră ni serioase la cap, care au provocat un
șoc cerebral și pierderea cunoștinței timp de mai multe ore în 1950, fapt
constatat de mine prin verificarea registrelor spitalului. Afirmă că a avut
crize de pierdere a cunoștinței, perioade de amnezie și migrene, iar o mare
parte din atitudinea lui antisocială s-a manifestat de atunci.
N-a fost supus niciodată vreunor analize medicale care să confirme sau
să infirme sigur existența unor resturi de leziuni pe creier. Sunt indicate
analize medicale clare mai înainte de a se putea afirma că există o apreciere
completă … Hickock dă dea într-adevă r semne de anomalie afectivă . Faptul că
știa ce face, și totuși a continuat reprezintă probabil cea mai limpede
demonstrație a acestei anomalii.
E o persoană impulsivă în acțiuni, capabilă să să vâ rșească lucruri fă ră
să se gâ ndească la consecințele sau neplă cerile viitoare pentru el sau alții.
Nu pare în stare să învețe din experiență și vă dește o alternanță neobișnuită
de perioade de activitate productivă și acțiuni complet iresponsabile. Nu
suportă sentimentele de frustrare ca o persoană normală și nu reușește să
se lepede de aceste sentimente decâ t printr-o continuă activitate
antisocială … Are o pă rere foarte proastă despre sine și în secret se simte
inferior altora și deficient din punct de vedere sexual.
Aceste sentimente par compensate din plin de himerele de a fi bogat și
puternic, de tendința de-a se lă uda cu faptele lui, de-a cheltui banii, câ nd îi
are, pe petreceri, ca și de nemulțumirea că la serviciu a avansat, desigur,
lent, nu cum se aștepta… Îl jenează relațiile cu alte persoane, dovedind o
incapacitate patologică de a forma și menține legă turi de prietenie mai
statornice. Deși susține că respectă normele morale curente, pare evident
neinfluențat de ele în acțiunile lui. Pe scurt, denotă caracteristicile destul de
tipice a ceea ce din punct de vedere psihiatric se numește un dezechilibru
grav de caracter. E important să se ia mă suri pentru a se înlă tura
posibilitatea unor leziuni organice pe creier, că ci, dacă ele există , ar fi putut
influența în mare mă sură purtarea lui în timpul ultimilor ani și la momentul
crimei”.
Dar, în afara pledoariei oficiale în fața juriului, care nu avea să aibă loc
decâ t a doua zi, declarația psihiatrului a pus capă t planului de apă rare în
favoarea lui Hickock. Venea acum râ ndul lui Arthur Fleming, avocatul mai în
vâ rstă al lui Smith. El a prezentat patru martori: pe reverendul James E.
Post, duhovnicul protestant al închisorii de Stat din Kansas, pe Joe James,
prietenul indian al lui Perry, care reușise să sosească în acea dimineață cu
autobuzul, după ce că lă torise o zi și două nopți de la că minul lui din pustiul
248
din nord-vestul îndepă rtat; pe Donald Cullivan și din nou pe doctorul Jones.
Cu excepția ultimului, restul veneau ca „martori în ce privea caracterul
acuzatului”, persoane de la care se aștepta să -i atribuie acestuia câ teva
virtuți omenești. Dar n-au spus cine știe ce, deși fiecare a apucat să
formuleze observații vag favorabile, mai înainte să se opună procurorul,
susținâ nd că astfel de aprecieri personale erau „incompetente, lipsite de
interes și nefondate”, reducâ ndu-i astfel la tă cere.
Joe James, de pildă , cu pă rul lui negru și cu pielea și mai întunecată ca a
lui Perry, o siluetă agilă , într-o că mașă de vâ nă toare decolorată și încă lțat în
mocasini, pă rea să fi apă rut chiar atunci în mod misterios din umbrele
pă durilor. El a declarat tribunalului că acuzatul a locuit la el din câ nd în
câ nd, mai mult de doi ani.
— Perry era un bă iat de treabă , toți vecinii țineau la el, din câ te știu eu,
n-a fă cut niciodată ceva urâ t.
Procurorul l-a oprit imediat. Ș i l-a oprit și pe Cullivan câ nd a declarat:
„Câ nd l-am cunoscut eu pe Perry în armată , era un tip foarte de
treabă ”.
Reverendul Post a rezistat mai mult, că ci n-a încercat să facă
complimente directe acuzatului, ci a descris cu afecțiune o întâ lnire cu el la
închisoarea din Lansing.
— L-am cunoscut pe Perry Smith câ nd a venit la biroul meu de lâ ngă
capela închisorii cu un tablou pictat de el, un portret în pastel al lui Iisus
Hristos. Dorea să mi-l dea să -l atâ rn în capelă . A ră mas de atunci atâ rnat pe
peretele din biroul meu.
— Aveți o fotografie a acestui tablou? întrebă Fleming.
Preotul avea un plic de fotografii. Dar atunci câ nd le scoase, evident cu
intenția de-a le împă rți printre jurați, Logan Green, ieșindu-și din fire, să ri în
picioare:
— Dacă domnul președinte îmi îngă duie, e cu totul exagerat…
Domnul președinte se îngriji ca lucrurile să se oprească aici.
Fu rechemat doctorul Jones și după formalită țile prin care trebuie și la
prima înfă țișare, Fleming îi puse întrebarea crucială :
— Din conversația și cercetarea lui Perry Edward Smith, v-ați format o
pă rere dacă deosebea binele de ră u în momentul câ nd a avut loc crima care
se judecă în acest proces?
Din nou, tribunalul atrase atenția martorului:
— Ră spundeți prin da sau nu dacă v-ați format o pă rere.
— Nu.
În mijlocul murmurelor de surprindere, Fleming, mirat și el, spuse:
249
 — Puteți declara juriului de ce n-aveți nicio pă rere?
— Acest om n-are nicio pă rere, asta-i tot, spuse Green.
Ș i, din punct de vedere legal, aici s-a oprit totul.
Dar dacă i s-ar fi îngă duit doctorului Jones să discute motivele ezită rii
sale, iată ce-ar fi declarat: „Perry Smith denotă tră să turi ferme ale mai
multor boli mintale grave. Copilă ria lui, așa cum mi-a fost povestită și am
verificat-o prin fragmente din registrele închisorii, a fost marcată de
brutalitate și de lipsa de interes a ambilor pă rinți. Se pare că a crescut fă ră
nicio îndrumare, lipsit de dragoste și fă ră să fi absorbit vreun sens exact al
valorilor morale… E interesat și extrem de atent la ce se petrece în jur și nu
arată niciun semn de confuzie. Are o inteligență peste medie și posedă
informații bogate, dacă ținem seama de educația lui rudimentară … Dintre
tră să turile structurale ale personalită ții sale, două se detașează ca fiind în
mod deosebit patologice. Prima o constituie orientarea lui «paranoică » în
fața lumii.
E bă nuitor și neîncreză tor în ceilalți, are tendința să creadă că se
acționează împotriva lui și se simte tratat nedrept și neînțeles. E exagerat de
sensibil la criticile altora și nu suportă să râ dă cineva de el. Simte imediat
disprețul sau insultele în vorbele altora și e deseori în stare să interpreteze
greșit sfaturile bine intenționate. Simte că are mare nevoie de prietenie și
înțelegere, dar refuză să se încredințeze cuiva, iar câ nd o face, se așteaptă să
fie greșit înțeles sau chiar tră dat. În evaluarea intențiilor și sentimentelor
altora, capacitatea lui de a deosebi situația reală de proiecțiile propriei minți
e foarte slabă .
Grupează în mod obișnuit toți oamenii la un loc, ca fiind ipocriți, ostili
lui și meritâ nd să sufere tot ce ar fi în stare să le facă . Asemă nă toare cu
prima tră să tură este și o a doua, o furie mereu prezentă , slab controlată ,
ușor declanșabilă dacă apare cel mai mic sentiment că e înșelat, disprețuit
sau considerat inferior de că tre alții. În cea mai mare parte, furiile lui din
trecut s-au îndreptat spre persoane ce reprezentau o autoritate – tată l,
fratele lui, un sergent din armată , funcționarul de care depindea eliberarea
lui – și l-au condus de mai multe ori la o purtare foarte agresivă .
Atâ t el, câ t și cunoscuții lui erau conștienți de aceste accese de furie,
care, cu cuvintele lui, «se stâ rnesc în el», ca și de slabul control pe care-l are
asupra lor. Câ nd furia era îndreptată împotriva lui însuși, ea îi provoacă idei
de sinucidere. Forța deplasată a furiei sale, ca și lipsa capacită ții de a o ține
în frâ u sau de a o dirija reflectă o slă biciune fundamentală în structura
personalită ții sale… În afara acestor tră să turi, pacientul tră dează semne
ușoare și premature de dezordine în procesul de gâ ndire. Dispune de slabe
250
posibilită ți de a-și organiza gâ ndirea, pare incapabil să -și supravegheze sau
să -și rezume modul de-a gâ ndi, încurcâ ndu-se și uneori pierzâ ndu-se în
amă nunte, iar unele din gâ ndurile lui reflectă o calitate «magică », un fel de
dispreț față de realitate… A avut puține legă turi emotive cu alte persoane,
iar aceste relații se destră mau la cea mai mică criză . Nu-i prea pasă de
ceilalți, în afara unui foarte mic cerc de prieteni, și acordă o valoare redusă
vieții omenești. Această detașare emoțională și blâ ndețea lui în unele
prilejuri reprezintă o altă dovadă evidentă a anomaliilor lui mintale. Pentru
a formula un diagnostic psihiatric mai exact ar fi necesar să se întreprindă o
cercetare mai largă , dar structura actuală a personalită ții sale e foarte
apropiată de cea a unei reacții paranoic-schizofrenice.”
E semnificativ faptul că un veteran foarte respectat în domeniul
psihiatriei legale, doctorul Joseph Satten, de la clinica Menninger din
Topeka, statul Kansas, s-a consultat cu doctorul Jones și a confirmat
aprecierile acestuia asupra lui Hickock și Smith. Doctorul Satten, care a
acordat apoi cazului o deosebită atenție, sugerează că , deși crima nu ar fi
avut loc fă ră un oarecare conflict între fă ptași, ea a reprezentat în esență un
act al lui Perry Smith care, după pă rerea doctorului, constituie tipul
criminalului descris de el într-un articol: „Crima fă ră un motiv aparent. O
cercetare asupra destră mă rii personalită ții”.
Articolul, publicat în The American Journal of Psychiatry (iulie 1960) și
scris în colaborare cu trei colegi, Karl Menninger, Irwin Rosen și Martin
Mayman, își declară obiectivul de la bun început: „În încercă rile de a stabili
ră spunderea penală a criminalilor, legea încearcă să -i împartă (așa cum
împarte toți delincvenții) în două grupe, cei «cu mintea limpede” și cei «cu
mintea ră tă cită ». Se crede că asasinul cu «mintea limpede» a acționat din
motive raționale ce pot fi înțelese, deși sunt condamnabile, iar că cei «cu
mintea ră tă cită » au fost conduși de motive iraționale și fă ră sens. Câ nd
motivele raționale sunt evidente (de pildă , un om omoară pentru un câ știg)
sau câ nd motivele iraționale sunt întovă ră șite de concepții false și
halucinații (de pildă , un pacient paranoic îl ucide pe cel care își închipuie el
că -l persecută ), situația prezintă puține probleme pentru un psihiatru.
Dar asasinii care par raționali, coerenți și stă pâ ni pe ei și ale că ror acte
criminale au totuși un caracter bizar și aparent fă ră sens ridică o problemă
dificilă dacă se ține seama de faptul că tribunalul nu cade de acord, iar
rapoartele despre acuzat sunt evident contradictorii. Teza noastră susține
că psihopatologia unor astfel de criminali dă naștere cel puțin unui sindrom
specific, pe care îl vom descrie. În general, acești indivizi sunt predispuși să -
și piardă aproape complet autocontrolul, ceea ce face posibilă exprimarea
251
deschisă a unei violențe primitive, nă scută din șocuri traumatice anterioare
și devenite acum inconștiente”.
Autorii, în cadrul unui proces de recurs, examinaseră patru oameni
condamnați pentru crime aparent nemotivate. Toți fuseseră examinați
înaintea procesului lor și diagnosticați: „fă ră psihoze” și „cu mintea
limpede”. Trei dintre ei așteptau să fie executați, în timp ce al patrulea
ispă șea o condamnare pe viață . În fiecare din aceste cazuri, se ceruse o
examinare psihiatrică suplimentară , fiindcă cineva – fie avocatul, fie o rudă
sau un prieten – fusese nemulțumit de explicațiile psihiatrice date mai
înainte și ridicase urmă toarea întrebare: „Cum e cu putință ca o persoană cu
o minte atâ t de limpede cum pare acest om să comită un act atâ t de dement
ca acela pentru care a fost judecat?”.
După ce i-au descris pe cei patru criminali și crimele lor (un soldat
negru care a mutilat și tă iat în bucă ți o prostituată , un muncitor care a
strangulat un bă iat de paisprezece ani câ nd acesta i-a refuzat avansurile
sexuale, un caporal care a omorâ t cu lovituri de bâ tă un alt bă iat,
închipuindu-și că victima își bate joc de el, și un funcționar de la un spital
care a înecat o fetiță de nouă ani, ținâ ndu-i capul sub apă ), autorii au
cercetat aspectele asemă nă toare. Bă rbații au fost ei înșiși, au scris autorii,
uimiți de motivele pentru care au ucis victimele, persoane relativ
necunoscute lor, iar în fiecare caz criminalul pare să se fi scufundat într-o
transă disociativă , asemă nă toare visului, din care s-a trezit „avâ nd brusc
revelația” că își atacă victima. „Descoperirea cea mai uniformă și poate cea
mai semnificativă a constituit-o o lungă perioadă de pierdere a controlului
asupra impulsurilor agresive. De pildă , trei dintre oameni, în cursul vieții
lor, luaseră deseori parte la bă tă i care nu fuseseră simple certuri și care s-ar
fi transformat în atacuri criminale dacă n-ar fi fost împiedicați de alții”. Iată ,
pe scurt, alte câ teva observații cuprinse în studiu: „În ciuda violenței din
viața lor, toți oamenii își creaseră imagini de sine în rolul unor ființe
inferioare, slabe și dezadaptate. Trecutul lor a dezvă luit în cazul fiecă ruia un
înalt grad de inhibiție sexuală . Pentru ei toți, femeile adulte reprezintă
creaturi amenință toare, iar în două cazuri, s-au manifestat chiar perversiuni
sexuale evidente. Toți au avut de asemenea sentimentul, în anii de tinerețe,
că erau considerați «fă tă lă i», decrepiți din punct de vedere fizic sau
bolnă vicioși… În toate patru cazurile, a existat o dovadă în trecut a unor
stă ri anormale de conștiință , legate deseori de izbucniri de violență . Doi
dintre bă rbați au declarat că au avut stă ri grave de disociere, de tipul
transelor, în timpul că rora s-a observat o purtare violentă și bizară , în timp

252
ce ceilalți doi au declarat crize de amnezie mai puțin grave și poate mai
puțin organizate.
În timpul momentelor de violență reală , s-au simțit deseori izolați de ei
înșiși, ca și cum ar fi privit totul din exterior… S-a remarcat totodată , în
perspectiva trecută a tuturor cazurilor, apariția unor violențe extreme din
partea pă rinților în timpul copilă riei… Un om a declarat: «Mă biciuia de câ te
ori mă întorceam cu spatele». Un altul a suferit multe bă tă i violente pentru a
fi «vindecat» de bâ lbâ iala și de «crizele» lui, ca și pentru a-l pedepsi pentru
purtarea lui presupus «rea»… Actele de violență extremă, fie și fantasmatică ,
observată în realitate sau tră ită cu adevă rat de copil se integrează în ipoteza
psihanalitică după care expunerea copilului la stimuli excesiv de puternici
înainte ca el să -i poată domina e strâ ns legată de defectele timpurii în
formarea imaginii de sine și de gravele tulbură ri interioare în controlul
impulsurilor. În toate aceste cazuri a existat dovada unor frustră ri în etapa
timpurie a vieții. Frustrarea e posibil să fi implicat o absență prelungită sau
repetată a unuia sau ambilor pă rinți, o viață de familie haotică , în care
pă rinții erau necunoscuți, sau o respingere fă țișă a copilului de că tre unul
sau ambii pă rinți, astfel încâ t copilul a fost crescut de alții… S-a remarcat
prezența tulbură rilor în organizarea afectelor. E foarte semnificativ că acești
oameni manifestau tendința să simtă ură sau mâ nie în legă tură cu acțiuni
violente. Niciunul nu a mă rturisit vreun sentiment de furie în legă tură cu
crima și nici n-a manifestat o mâ nie puternică sau pronunțată , deși fiecare
era capabil de agresiuni enorme și brutale… Legă turile lor cu ceilalți erau de
natură superficială și reci, ceea ce le dă dea acestor bă rbați o notă de
singură tate și izolare. Pentru ei, oamenii nu aveau o existență reală , astfel că
reacțiile lor erau lipsite de că ldură ori de alte manifestă ri pozitive (fie chiar
și de mâ nie)… Cei trei condamnați la moarte resimțeau emoții foarte slabe
în privința sorții lor și a victimelor.
Vinovă ția, deznă dejdea și că ința lipseau în mod izbitor… Astfel de
indivizi pot fi considerați predispuși la asasinate, în sensul că fie posedă o
energie agresivă exagerată , fie au un sistem instabil de autoapă rare care
permite izbucniri periodice ale acestei energii în forma sa pură și arhaică .
Potențialul criminal poate fi activat mai ales dacă există între timp un
dezechilibru, atunci câ nd viitoarea victimă e intuită inconștient ca fiind o
personalitate cheie într-o viziune traumatică din trecut. Comportamentul
sau chiar simpla prezență a acestei personalită ți înclină balanța instabilă a
forțelor, rezultâ nd într-o descă rcare subită și extrem de violentă ,
asemă nă toare exploziei care are loc câ nd dispozitivul de aprindere
declanșează o încă rcă tură de dinamită … Ipoteza unei motivă ri inconștiente
253
explică de ce asasinii vedeau victimele nevinovate și relativ necunoscute lor
ca pe niște ținte de tip provocator și deci meritâ nd agresiunea lor. Dar de ce
să ucidă ?
Din fericire, cei mai mulți oameni nu manifestă impulsuri criminale
nici la cele mai extreme provocă ri. Pe de altă parte, cazurile descrise erau
predispuse la mari lacune în contactul cu realitatea și la o slă biciune
extremă a controlului impulsurilor în perioadele de dezorganizare și
încordare sporită . În astfel de momente, o persoană întâ lnită întâ mplă tor
sau chiar un stră in putea să -și piardă cu ușurință caracterul «real», asumâ nd
o altă identitate în configurația traumatică inconștientă . «Vechiul» conflict
se reactiva, iar instinctul agresiv lua rapid proporții criminale… Câ nd au loc
astfel de crime nemotivate, ele par rezultatul unei perioade de încordare și
de dezorganizare crescâ nde în inima criminalului, declanșate înainte de a
intra în contact cu victima, care, antrenată în conflictele inconștiente ale
asasinului, pune în mișcare fă ră să vrea potențialul lui ucigaș.”
Din cauza numeroaselor paralele dintre trecutul și personalitatea lui
Perry Smith și subiecții studiului să u, doctorul Satten se crede îndreptă țit
să -l plaseze în râ ndurile lor. Mai mult încă , împrejură rile în care a fost
comisă crima par să se încadreze perfect în concepția lui despre „o crimă
aparent fă ră motiv”. Evident, trei dintre crimele comise de Smith au fost
motivate din punct de vedere logic – Nancy, Kenyon și mama lor au trebuit
să fie uciși deoarece fusese ucis domnul Clutter. Dar doctorul Satten susține
că doar prima crimă are importanță din punct de vedere psihologic; câ nd l-a
atacat pe domnul Clutter, Smith se afla într-o eclipsă mintală , era adâ nc
cufundat într-o beznă schizofrenică ; „nu realizase din senin că distruge” un
om în carne și oase, ci o „figură cheie, aparținâ nd unei configurații
traumatice din trecut”. Tată l lui? Că lugă rițele de la orfelinat care îl
ridiculizaseră și-l bă tuseră ? Sergentul din armată pe care îl ura?
Funcționarul că ruia îi datora eliberarea și care îi ordonase „să nu mai
calce prin Kansas”? Unul dintre ei sau toți la un loc.
În mă rturisirea lui, Smith a declarat: „N-am vrut să -i fac niciun ră u
acelui om. Mi-am închipuit că -i un domn foarte de treabă . Cu o voce blâ ndă .
Mi-am închipuit așa pâ nă în clipa câ nd i-am tă iat beregata”. În timpul
discuțiilor cu Donald Cullivan, Smith a spus: „Ei [familia Clutter] nu mi-au
fă cut niciun ră u. Cum mi-au fă cut atâ ția alții. Atâ t doar că membrii familiei
Clutter au trebuit să plă tească ”.
Ar reieși astfel că atâ t psihiatrul profesionist, câ t și cel amator au
ajuns, pe că i deosebite, la concluzii similare.

254
 Aristocrația din ținutul Finney a ignorat procesul. „Nu se cade”, a
declarat soția unui bogat fermier, „să te ară ți curios față de așa ceva”.
Cu toate acestea, ultima ședință a procesului a adus o bună parte din
lumea înstă rită pe bă ncile tribunalului, ală turi de cetă țeni mai simpli.
Prezența lor avea semnificația unui gest de respect față de judecă torul
Tate și față de Logan Green, considerați membri ai cercului lor. Mai multe
bă nci se umpluseră cu un apreciabil numă r de avocați stră ini, majoritatea
veniți de la distanțe mari. Mai exact, se deplasaseră ca să asculte
rechizitoriul final al lui Green înaintea curții. Green, un septuagenar de o
duritate suavă , se bucură de o reputație considerabilă printre egalii să i, care
îi admiră arta scenică – un repertoriu de calită ți actoricești, inclusiv simțul
acut al momentului oportun, exact ca un comediant pe scena unui club de
noapte. Avâ nd multă experiență în domeniul criminalistic, de obicei prelua
rolul de apă ră tor, însă în acest caz statul îl desemnase ca ajutor special al lui
Duane West, deoarece se bă nuia că tâ nă rul avocat districtual era prea
neexperimentat ca să joace rolul procurorului în acest proces fă ră
susținerea unui om cu experiență .
Asemenea performanței unei vedete, intervenția lui Green a figurat pe
program ultima. L-au precedat recomandă rile cumpă tate fă cute juraților de
judecă torul Tate, ca și pledoaria procurorului districtual:
— Mai poate exista vreo îndoială în mințile dumneavoastră în privința
vinovă ției acestor acuzați? Nu! Indiferent cine a apă sat pe tră gaciul puștii lui
Richard Eugene Hickock, ambii sunt la fel de vinovați. Există o singură cale
de a ne asigura că acești oameni nu vor mai umbla liberi prin orașele mici și
mari ale acestei ță ri. Cerem pedeapsa maximă – moartea. Cererea nu e
fă cută în spiritul ră zbună rii, ci al unei depline umilințe…
Au trebuit să asculte apoi expunerea apă ră rii. Pledoaria lui Fleming,
descrisă de un ziarist ca „moale”, s-a rezumat la o predică blâ ndă :
— Omul nu e un simplu animal. Are nu numai trup, ci și suflet
nemuritor. Nu cred că omul are dreptul să distrugă această casă , templul,
lă cașul sufletului.
Harrison Smith, deși a fă cut de asemenea apel la sentimentele
presupus creștine ale juraților, a luat ca temă principală ră ul produs de
pedeapsa cu moartea.
— E o ră mă șiță a barbariei cu chip uman. Legea ne învață că e ră u să
luă m viața cuiva. Apoi legea își continuă acțiunea și dă un exemplu.
Care e aproape la fel de mâ rșav ca și crima pe care o pedepsește.
Statul n-are dreptul să aplice pedeapsa cu moartea. Nu duce la niciun
rezultat. Nu împiedică nicio crimă , ci doar degradează sensul vieții omenești
255
și provoacă alte crime. Nu cerem decâ t milă . Desigur, acordarea
condamnă rii pe viață e un gest minim de milă …
Nu îl asculta toată lumea. Unul dintre jurați, contaminat parcă de
numeroasele că scaturi ce pluteau în aer datorită asteniei de primă vară ,
stă tea cu ochii adormiți și cu fă lcile atâ t de că scate, încâ t ar fi putut să -i intre
și să -i iasă din gură o albină ce bâ zâ ie.
Green îi trezi:
— Domnilor, spuse el, vorbind fă ră note, ați ascultat două pledoarii
energice cerâ nd să vă fie milă de acuzați. Este o întâ mplare fericită că acești
admirabili avocați, domnul Fleming și domnul Smith, n-au fost în casa
Clutter în acea noapte fatidică , o întâ mplare foarte fericită că n-au fost
prezenți ca să implore mila pentru familia condamnată de soartă . Dacă ar fi
fost acolo, ei bine, a doua zi dimineața am fi avut de numă rat mai mult de
patru cadavre.
În copilă ria petrecută în statul să u natal, Kentucky, Green fusese
poreclit „Rozaliul” din cauza tenului să u pistruiat. Acum, în timp ce pă șea
solemn în fața juriului, ardoarea cu care-și îndeplinea misiunea îi încinse
fața și i-o acoperi cu pete trandafirii.
— Nu intenționez să mă angajez într-o dezbatere teologică . Dar am
prevă zut că apă rarea va folosi Biblia ca argument împotriva pedepsei cu
moartea. Ați auzit citate din Biblie. Dar și eu pot să citez din ea.
Deschise cu o mișcare bruscă un exemplar din Vechiul Testament.
Iată câ teva lucruri pe care ni le spune Biblia asupra acestui subiect. În
Ieșirea, capitolul 20, versetul 13, avem una din cele zece porunci: „Să nu
ucizi”. Asta se referă la uciderea ilegală . Firește, fiindcă în capitolul urmă tor,
versetul 12, iată care e pedeapsa pentru încă lcarea acestei porunci: „De va
lovi cineva un om și acela va muri, să fie dat morții”.
Domnul Fleming însă ar vrea să vă facă să credeți că toate acestea s-au
schimbat odată cu venirea lui Iisus Hristos. Nu-i așa. Că ci Iisus spune: „Să nu
socotiți c-am venit să stric legea și prorocii; n-am venit să stric, ci să
împlinesc”. Iar în sfâ rșit… Green se împotmoli, pă râ nd să închidă fă ră să
vrea Biblia, la care demnitarii veniți în vizită începură să mustă cească și să -
și dea coate, că ci aceasta era o manevră învechită în fața tribunalului –
avocatul care în timp ce citește din Sfâ nta Scriptură se preface că pierde
șirul și apoi remarcă , așa cum a fă cut Green acum: Nu contează . Cred că pot
să citez din memorie: Facerea, capitolul 9, versetul 6: „De va vă rsa cineva
sâ nge omenesc, sâ ngele aceluia de mâ nă de om se va vă rsa…” Dar, continuă
Green, nu vă d la ce folosește să discută m în contradictoriu pe marginea

256
Bibliei. Statul nostru prevede că pedeapsa pentru crimă de gradul întâ i
închisoarea pe viață sau moartea prin spâ nzură toare.
Aceasta e legea. Dumneavoastră , domnilor, sunteți aici pentru a o pune
în aplicare. Ș i dacă a existat vreodată un caz în care pedeapsa maximă să fie
justificată , acesta e. Avem de-a face cu niște crime neobișnuit de feroce.
Patru dintre concetă țenii voștri au fost mă celă riți ca porcii la abator. Ș i de
ce? Nu din ră zbunare sau ură . Ci pentru bani. Bani. A fost o faptă rece și
calculată , atâ tea grame de argint pentru atâ tea grame de sâ nge. Ș i ce ieftin
au fost cumpă rate aceste vieți! Pentru un jaf în valoare de patruzeci de
dolari! Zece dolari o viață de om! Se ră suci brusc și-și plimbă degetul
ară tă tor între Hickock și Smith. S-au dus înarmați cu o pușcă și cu un
pumnal. S-au dus să jefuiască și să ucidă …
Vocea îi tremură , ezită , se stinse, ca și cum ar fi fost sugrumată de
intensitatea propriei sale un față de acuzații binedispuși, care mestecau
gumă . Se întoarse din nou că tre juriu și întrebă cu o voce ră gușită :
— Ce-aveți de gâ nd să faceți? Ce-aveți de gâ nd să faceți cu acești
indivizi care au legat un om de mâ ini și de picioare, care i-au tă iat beregata
și l-au împușcat în cap? Să le dați pedeapsa minimă ? Da, și ă sta nu-i decâ t
unul din cele patru cazuri. Ce se întâ mplă cu Kenyon Clutter, bă iatul care
avea toată viața înainte, legat și neputincios, asistâ nd la lupta cu moartea a
tată lui să u? Sau cu tâ nă ra Nancy Clutter, care a auzit împușcă turile și știa că -
i vine și ei râ ndul? Nancy, care i-a implorat să -i cruțe viața: „Nu. Vă rog, nu.
Vă rog. Vă rog”. Ce chin! Ce tortură de nedescris! Ș i mai ră mâ ne mama,
legată și cu gura astupată , nevoită să asculte cum îi mor râ nd pe râ nd soțul și
copiii iubiți. Să asculte, pâ nă ce, în sfâ rșit, criminalii, acuzații din fața
dumneavoastră , au intrat în camera ei, i-au pus lanterna în ochi și cu un
glonț de armă au lichidat ultimul membru al familiei.
Green se opri și își pipă i cu grijă un furuncul de pe gâ t, o inflamație
coaptă , ce pă rea, întocmai ca purtă torul ei mâ nios, gata să plesnească .
— Așa că , domnilor, ce-aveți de gâ nd să faceți? Să le dați pedeapsa
minimă ? Să -i trimiteți înapoi la penitenciar și să riscați să vă scape sau să fie
eliberați condiționat? Data viitoare câ nd o să mă celă rească pe altcineva, s-ar
putea să fie chiar familia dumneavoastră . Vă spun, rosti solemn, cu privirea
ațintită asupra juraților, într-un gest care îi cuprindea și îi provoca pe toți,
unele din crimele îngrozitoare din țara noastră au avut loc fiindcă odinioară
un grup de jurați fricoși au refuzat să -și facă datoria. Acum, domnilor, vă las
să reflectați cum vă dictează conștiința.
Se așeză . West îi șopti:
— Ați fost magistral, domnule.
257
 Dar câ țiva dintre auditorii lui Green erau mai puțin entuziasmați și
după ce juriul se retrase ca să delibereze asupra verdictului, unul dintre
sceptici, un tâ nă r reporter din Oklahoma, avu o altercație cu un alt ziarist,
Richard Parr, de la ziarul Star din Kansas City. Jurnalistul din Oklahoma
apreciase cuvâ ntarea lui Green drept un îndemn agitator brutal.
— N-a spus decâ t adevă rul, zise Parr. Adevă rul poate fi brutal. Ca să zic
așa.
— N-ar fi trebuit să lovească atâ t de tare. E nedrept.
— Ce e nedrept?
— Întreg procesul. Tipii ă știa n-au nicio șansă .
— Grozavă șansă i-au mai dat lui Nancy Clutter.
— Perry Smith. Dumnezeule. A avut o viață atâ t de oribilă …
— Mulți îl pot întrece la povești lacrimogene pe tică losul ă sta. Chiar și
eu. Poate că beau eu prea mult, dar te asigur că n-am omorâ t niciodată patru
oameni cu sâ nge rece.
— Mda, și ce se rezolvă dacă îl spâ nzură pe tică los? Ș i ă sta-i un act
să vâ rșit cu al dracului de mult sâ nge rece.
Reverendul Post, care a auzit discuția, și-a spus și el cuvâ ntul.
— Ei bine, zise el, fă câ nd să treacă din mâ nă în mâ nă o fotografie a
tabloului lui Iisus pictat de Perry Smith, omul care a putut să picteze acest
tablou nu poate fi sută la sută ră u. Cu toate acestea, e greu să știi ce-i de
fă cut. Pedeapsa capitală nu e o soluție: nu-i lasă destul timp pă că tosului ca
să se întoarcă la Domnul. Câ teodată mă apucă disperarea.
Un om jovial, cu dinții îmbră cați cu aur și cu o șuviță argintie de pă r pe
frunte, repetă jovial:
— Câ teodată mă apucă disperarea. Câ teodată îmi vine să cred că
bă trâ nul doctor Savage avea dreptate.
Doctorul Savage la care se referea el era un personaj de roman,
popular printre cititorii adolescenți ai revistelor ieftine din generația
trecută .
— Dacă vă amintiți, bă ieți, doctorul Savage era un fel de supraom.
Devenise expert în toate domeniile – medicină , știință , filosofie, artă .
Nu existau multe lucruri pe care bă trâ nul doctor să nu le știe sau să nu
le poată face. Unul din proiectele lui urmă rea să scape lumea de criminali.
Mai întâ i și-a cumpă rat o mare insulă departe pe ocean.
Apoi, împreună cu ajutoarele lui – avea o hoardă de ajutoare calificate
– au ră pit toți criminalii din lume și i-au adus pe insulă . Apoi doctorul
Savage i-a operat pe creier. Le-a extirpat partea care conține gâ nduri rele. Ș i
câ nd pacienții și-au revenit, erau cu toții cetă țeni cumsecade.
258
 Nu mai puteau să comită crime, fiindcă le scosese partea aia a
creierului. Ei bine, mi se pare că o astfel de chirurgie ar putea să constituie
într-adevă r ră spunsul la…
Îl întrerupse un clopoțel, semnalul care vestea înapoierea juraților.
Deliberarea acestora ținuse patruzeci de minute. Mulți spectatori,
anticipâ nd o decizie rapidă , nu-și pă ră siseră nicio clipă locurile.
Judecă torul Tate a trebuit să fie totuși adus de la ferma lui, unde
plecase să dea de mâ ncare cailor. În sfâ rșit, atunci câ nd a sosit, o robă
neagră , îmbră cată în grabă , flutura pe el. A întrebat totuși cu un calm și o
demnitate impresionante:
— Domnilor, ați ajuns la un verdict?
Președintele juriului a ră spuns:
— Da, domnule judecă tor.
Un funcționar al șerifului a înmâ nat apoi tribunalului verdictul sigilat.
În sala de judecată au pă truns fluieră turile trenului, larma ce anunța
apropierea expresului de Santa Fe. Vocea de bas a lui Tate s-a amestecat cu
șuieratul locomotivei în timp ce citea.
— Primul cap de acuzare. Noi, jurații, îl gă sim pe acuzatul Richard
Eugene Hickock vinovat de crimă de gradul întâ i, acordâ ndu-i pedeapsa cu
moartea.
Apoi, pă râ nd interesat de reacția lor, își coborî privirea asupra
deținuților, care stă teau în picioare în fața lui, legați cu că tușe de gardienii
lor. Ș i ei își pironiră impasibili privirea asupra lui, pâ nă câ nd judecă torul își
reluă lectura și citi cele șapte capete de acuzare care urmau: alte trei
condamnă ri pentru Hickock și alte patru pentru Smith.
— …acordâ ndu-i pedeapsa cu moartea.
De fiecare dată câ nd ajungea la această frază , Tate o pronunța cu o
voce goală și sumbră , ce pă rea ecoul fluierului jalnic și tot mai estompat al
trenului. Apoi dizolvă juriul („V-ați fă cut datoria cu mult curaj”), iar
condamnații au fost scoși din sală . Ajuns la ușă , Smith i-a spus lui Hickock:
— Jurații ă știa mă car n-au fă cut pe ei de frică !
Au râ s tare amâ ndoi, iar un fotoreporter i-a fotografiat. Fotografia,
apă rută într-un ziar din Kansas, avea deasupra urmă torul titlu: Cine râde la
urmă?

259
 Peste o să ptă mâ nă , doamna Meier ședea în sufrageria ei și vorbea cu o
prietenă :
— Da, acum lumea s-a liniștit. Cred c-ar trebui să fim recunoscă tori că
s-au calmat lucrurile. Eu însă mă simt prost față de cele întâ mplate. N-am
avut niciodată de-a face cu Dick, dar Perry și cu mine am ajuns să ne
cunoaștem într-adevă r bine. În după -amiaza aceea, după ce-au auzit
verdictul și l-au adus înapoi aici sus… m-am închis în bucă tă rie ca să nu fiu
silită să -l vă d. Am stat la fereastra bucă tă riei și-am urmă rit cum pleacă
mulțimea de la tribunal. Domnul Cullivan și-a ridicat privirea, m-a vă zut și
mi-a fă cut cu mâ na. Domnul și doamna Hickock.
Toți plecau. Chiar azi-dimineață am primit o scrisoare frumoasă de la
doamna Hickock. M-a vizitat de câ teva ori în timpul procesului și aș fi vrut s-
o ajut, dar ce poți să -i spui omului într-o astfel de situație? Dar după ce-a
plecat toată lumea și-am început să spă l niște farfurii, l-am auzit plâ ngâ nd.
Am dat drumul la radio. Ca să nu-l aud. Dar l-am auzit. Plâ ngea ca un copil.
Niciodată n-a fost atâ t de distrus, n-a ară tat-o niciodată . Ei bine, m-am dus
să -l vă d. Pâ nă la ușa celulei. Ș i-a întins mâ na, voia să i-o țin și i-am ținut-o, i-
am ținut mâ na și el n-a spus decâ t: „M-a cuprins rușinea”. Am voit să trimit
după pă rintele Goubeaux – i-am spus că mai înainte de orice, mâ ine o să -i
fac pilaf –, dar el s-a mulțumit să -mi țină mâ na și să mi-o strâ ngă și mai tare.
Ș i noaptea aceea, noaptea fatidică , a trebuit să -l lă să m singur.
Wendle și cu mine plecă m foarte rar de acasă , dar eram poftiți de mult
timp și Wendle n-a gă sit de cuviință să ne că lcă m promisiunea. Dar o să -mi
pară întotdeauna ră u că l-am lă sat singur. A doua zi i-am pregă tit pilaful. N-a
vrut să se atingă de el. Abia îmi mai vorbea. Ura pe toată lumea. Dar în
dimineața câ nd au venit oamenii să -l ducă la penitenciar, mi-a mulțumit și
mi-a dat o fotografie de-a lui. O mică fotografie Kodak, fă cută câ nd avea
șaisprezece ani. Mi-a spus că așa voia să -mi amintesc de el, ca de bă iatul din
fotografie. Partea cea mai grea a fost câ nd ne-am luat ră mas-bun. Câ nd știai
unde pleca și ce avea să i se întâ mple. Veverița asta a lui o să -i simtă cu
siguranță lipsa. Vine mereu în celulă și-l caută . Am încercat să -i dau de
mâ ncare, dar nu vrea să aibă de-a face cu mine. Nu i-a plă cut decâ t Perry.

Închisorile joacă un rol important în economia ținutului Leavenworth

din Kansas. Cele două penitenciare de stat, unul pentru fiecare sex, se gă sesc
aici, ca și Leavenworth, cea mai mare închisoare federală , iar la Fort
Leavenworth se află principala închisoare militară a ță rii, tristele bară ci
disciplinare ale armatei și ale Forțelor Aeriene ale Statelor Unite. Dacă ar fi
eliberați toți deținuții din aceste instituții, ar popula un oră șel întreg.
260
 Cea mai veche dintre închisori e Penitenciarul de Stat pentru bă rbați
din Kansas, un palat alb și negru cu turnulețe, care face să se remarce cel
puțin din punct de vedere vizual Lansingul, de altfel un oră șel fă ră
importanță . Construit în timpul Ră zboiului Civil, penitenciarul și-a primit
primul condamnat în 1864. Astă zi, numă rul deținuților se ridică la vreo
două mii. Directorul actual, Sherman H. Grouse, ține o statistică care arată
zilnic totalul deținuților, după rasă (de pildă , albi: 1405, de culoare: 360,
mexicani: 12, indieni: 6).
Indiferent de rasă , fiecare deținut e cetă țeanul unui să tuc de piatră
care se află în incinta abruptă și pă zită de mitraliere a zidurilor închisorii –
două sprezece pogoane cenușii de stră zi cimentate, de blocuri, de celule și de
ateliere.
În sectorul de sud al închisorii se gă sește o clă dire mică și ciudată : o
clă dire cu etaj, în formă de sicriu. Acest stabiliment, denumit oficial Clă direa
Segregației și Izolă rii, constituie închisoarea din sâ nul închisorii. Printre
deținuți, parterul e cunoscut sub numele de Groapa, locul unde sunt închiși
din câ nd în câ nd prizonierii dificili, scandalagii înră iți. La primul etaj se
ajunge urcâ nd o scară de fier în spirală . La capă tul ei se află Coridorul
Condamnaților la Moarte.
Asasinii familiei Clutter au urcat pentru prima oară scara tâ rziu, într-o
după -amiază ploioasă din aprilie. Ajunși la Lansing după un drum de la
Garden City care ținuse opt ore, parcurgâ nd șase sute treizeci de kilometri,
nou-veniții au fost dezbră cați la piele, li s-a fă cut duș, au fost tunși scurt, li s-
a dat o uniformă aspră de doc și tâ rlici moi (în majoritatea închisorilor
americane astfel de tâ rlici sunt încă lță mintea obișnuită a condamnaților).
După aceea, o escortă înarmată i-a condus prin amurgul umed spre edificiul
în formă de coșciug, gră bindu-i să urce scă rile în spirală și să intre în două
din cele două sprezece celule ală turate care constituie la Lansing Coridorul
Condamnaților la Moarte.
Celulele sunt identice. Mă soară doi metri pe trei și drept mobilier au
doar un pat, toaleta, o chiuvetă și un bec din tavan care arde zi și noapte.
Ferestrele celulei sunt foarte strâ mte, cu gratii, și sunt acoperite cu o plasă
de sâ rmă neagră ca un voal de vă duvă . Astfel fețele condamnaților la
spâ nzură toare nu pot fi ză rite decâ t vag de trecă tori. Condamnații însă pot
vedea destul de bine afară .
Spectacolul care li se oferă ochilor e un maidan care slujește vara drept
teren de baseball; dincolo de el se vede o porțiune din zidul închisorii, iar
deasupra o fâ șie de cer.

261
 Zidul e din piatră aspră . În cră pă turile lui și-au fă cut cuiburi
porumbeii.
O ușă de fier ruginită , prinsă în partea din zid vizibilă celor ce ocupă
celulele condamnaților la moarte, trezește porumbeii, de câ te ori se
deschide, fă câ ndu-i să -și ia zborul, că ci balamalele scâ rțâ ie și gem.
Ușa dă într-o magazie cavernoasă , unde pâ nă și în zilele cele mai calde
aerul e umed și rece. Se țin aici bucă ți de metal, folosite de condamnați ca să
facă din ele plă ci de înmatriculare pentru automobile, cherestea, mașini
vechi, un talmeș-balmeș de articole sportive pentru baseball – ca și o
spâ nzură toare din lemn nevopsit, mirosind ușor a pin. Că ci aici e camera de
execuție a statului. Câ nd cineva e adus aici să fie spâ nzurat, prizonierii spun
că „s-a dus la Colț”, sau că „s-a dus în vizită la magazie”.
În conformitate cu sentința tribunalului, Smith și Hickock au fost
programați să viziteze „magazia” la șase să ptă mâ ni de la condamnare: la un
minut după miezul nopții, vineri 13 mai, 1960.
Statul Kansas a abolit pedeapsa cu moartea în 1907. În 1935, datorită
apariției bruște în Vestul Mijlociu a unei serii de criminali de profesie (Alvin
Karpis, „Moșul Criminal”, Charles Floyd „Frumosul”, Clyde Barrow și Bonnie
Parker, iubita lui cu porniri asasine), legiuitorii statului au votat restabilirea
legii. Cu toate acestea, abia în 1944 că lă ului i s-a ivit prilejul să -și exercite
meseria. În urmă torii zece ani i s-au mai oferit alte nouă ocazii. Iar de șase
ani, adică din 1954, că lă ul din Texas n-a primit niciun sfanț pentru
spâ nzurarea cuiva (cu excepția Bară cilor Disciplinare ale Armatei și Forțelor
Aeriene, unde mai exista o spâ nzură toare). George Docking, fostul
guvernator al Kansasului din 1957 și pâ nă în 1960, era ră spunză tor de
această pauză , că ci s-a opus fă țiș pedepsei cu moartea („Pur și simplu nu-mi
place să omor oamenii”).
Acum, în acest aprilie 1960, în închisorile din Statele Unite se aflau o
sută nouă zeci de persoane care așteptau să fie executate de autorită țile
civile. Cinci dintre ei, printre care și asasinii familiei Clutter, se numă rau
printre cei închiși la Lansing.
Uneori, vizitatorii importanți ai închisorii sunt invitați la ceea ce un
înalt funcționar a numit „o scurtă vizită pe Coridorul Condamnaților la
Moarte”. Amatorii sunt conduși de un gardian de-a lungul coridorului de fier
din fața celulelor morții și li se comunică uneori numele condamnaților, pe
un ton comic de oficial.
— Iar acesta, i-a declarat el unui vizitator în e domnul Perry Edward
Smith. Apoi, ală turi, iată -l pe amicul domnului Smith, domnul Richard
Eugene Hickock. Iar aici îl avem pe domnul Earl Wilson. Ș i după domnul
262
Wilson vi-l prezint pe domnul Bobby Joe Spencer. În persoana acestui ultim
domn, sunt convins că l-ați recunoscut pe faimosul Lowell Lee Andrews.
Earl Wilson, un negru voinic, care câ ntă imnuri bisericești, a fost
condamnat la moarte pentru ră pirea, violarea și torturarea unei tinere albe.
Victima, deși a supraviețuit, a ră mas cu grave infirmită ți. Bobby Joe Spencer,
alb, un tâ nă r efeminat, a mă rturisit c-a omorâ t o bă trâ nă din Kansas City,
proprietara pensiunii unde locuia.
Înainte de a-și pă ră si înaltul post, în ianuarie, guvernatorul Docking,
care fusese înfrâ nt în noile alegeri (în mare mă sură din pricina atitudinii lui
în privința pedepsei capitale), a comutat condamnă rile acestor doi oameni
în închisoare pe viață , ceea ce înseamnă că pot să ceară peste șapte ani
eliberarea condiționată .
Cu toate acestea, Bobby Joe Spencer a ucis din nou. A înjunghiat cu un
șiș un alt tâ nă r deținut, rivalul lui la afecțiunea unui condamnat mai în
vâ rstă (sau cum a spus un gardian: „Doi golani ce se ceartă pentru un
tartor”). Această faptă i-a adus lui Spencer o a doua condamnare pe viață .
Dar publicul nu îi cunoștea prea bine nici pe Wilson, nici pe Spencer.
Comparativ cu Smith și Hickock sau cu cel de-al cincilea om de pe Coridorul
Condamnaților la Moarte, Lowell Lee Andrews, presa îi cam ignorase.
Cu doi ani în urmă , Lowell Lee Andrews, un tâ nă r de optsprezece ani
cu o statură enormă și ochelari cu rame de baga, câ ntă rind aproape o sută
treizeci de kilograme, era student în anul doi la Universitatea din Kansas, un
student premiat, specializat în Biologie. Deși era o ființă solitară , retrasă și
rar comunicativă , cunoscuții lui, atâ t la universitate, câ t și în orașul natal,
Wolcott, statul Kansas, îl considerau excepțional de amabil și „bun la suflet”
(mai tâ rziu un ziar din Kansas a publicat un articol despre el intitulat: „Cel
mai bun bă iat din Wolcott”). Dar în acest tâ nă r studios și liniștit exista o a
doua personalitate, nebă nuită , cu sentimente refulate și o minte
dezechilibrată , crudă . Ai lui – pă rinții și o soră mai mare ca vâ rstă , Jennie
Marie – ar fi fost uluiți dac-ar fi știut la ce visa în plină zi Lowell Lee în tot
timpul verii și al toamnei anului 1958. Fiu atâ t de talentat, frate adorat, el
plă nuia să -i otră vească pe toți.
Bă trâ nul Andrews era un fermier prosper. Nu avea mulți bani la bancă ,
dar poseda pă mâ nt în valoare aproximativă de două sute de mii de dolari.
Dorința de a moșteni averea a constituit evident justificarea planului lui
Lowell Lee de a-și distruge familia. Că ci Lowell Lee cel secret, ascuns în
persoana timidului și cucernicului student de la Biologie, se considera un
criminal de mare clasă , cu inima rece ca gheața: dorea să poarte că mă și de
mă tase ca ale gangsterilor și să conducă mașini sport roșii. Dorea să fie
263
recunoscut nu ca un simplu student cu ochelari, amator de lecturi, virgin și
gras.
Deși nu avea nimic împotriva vreunui membru al familiei sale, cel
puțin nu conștient, asasinarea lor i se pă rea calea cea mai rapidă și mai
inteligentă de a-și realiza fanteziile care îl obsedau. Se hotă râ se să
folosească arsenicul. După otră virea victimelor, intenționa să le vâ re în patul
lor și să dea foc la casă , cu speranța că anchetatorii vor crede că -i vorba de-o
moarte accidentală . Cu toate acestea, îl neliniștea un amă nunt: ce se
întâ mpla dacă la autopsie se gă seau urme de arsenic? Ș i să presupunem că
se descoperea că el cumpă rase otrava? Pe la sfâ rșitul verii puse la cale un alt
plan. Își petrecu trei luni definitivâ ndu-l. În cele din urmă , într-o noapte de
noiembrie, la aproape zero grade, a fost gata să treacă la acțiune.
Era înainte de Ziua Recunoștinței și Lowell Lee sosise acasă în vacanță ,
ca și Jennie Marie, o fată inteligentă , dar cam anostă , studentă la un colegiu
din Oklahoma. În seara zilei de 28 noiembrie, în jurul orei șapte, Jennie
Marie stă tea împreună cu pă rinții ei în salon și se uitau la televizor. Lowell
Lee se încuiase în dormitorul lui și citea ultimul capitol din Frații
Karamazov. Câ nd își încheie lectura, se bă rbieri, se îmbră că în hainele lui
cele mai bune și începu să încarce atâ t o pușcă semiautomată , calibrul 22,
câ t și un revolver Ruger, calibrul 22. Vâ rî revolverul în tocul de la șold, luă
pușca pe umă r și coborî tacticos în salonul cufundat în întuneric, cu excepția
imaginilor tremură toare ale televizorului.
Aprinse lumina, ochi cu pușca, apă să pe tră gaci și își nimeri sora între
ochi, omorâ nd-o pe loc. Apoi o împușcă de trei ori pe mama lui, iar pe tată l
lui de două ori. Mama, cu ochii ieșiți din orbite și cu brațele întinse, veni
împleticindu-se spre el. Încercă să vorbească , deschise gura, o închise, dar
Lowell Lee îi spuse „Taci!” Ș i ca să fie sigur că -l ascultă , o mai împușcă de
trei ori. Domnul Andrews ră mă sese totuși în viață . Hohotind, gemâ nd, se tâ rî
pe jos spre bucă tă rie, dar câ nd ajunse în prag, fiul să u scoase revolverul din
teacă și descă rcă toate gloanțele în trupul lui, apoi încă rcă arma la loc și o
descă rcă din nou în tată l să u. În total, acesta a fost împușcat de
șaptesprezece ori.
Potrivit declarației sale, Andrews spusese:
„N-am avut niciun fel de emoții. Bă tuse ceasul și îndeplinisem ce
trebuia îndeplinit. Asta-i tot”.
După ce a terminat cu împușcă turile a ridicat o fereastră din
dormitorul lui, a scos plasa, apoi a dat o raită prin casă , ră scolind sertarele
scrinurilor și împră știindu-le conținutul: avea intenția să pună masacrul pe
seama hoților. După aceea a parcurs la volanul mașinii tată lui să u șaizeci de
264
kilometri pe drumuri alunecoase din cauza ză pezii, pâ nă la Lawrence, orașul
unde se gă sește Universitatea din Kansas. Pe drum, a oprit pe un pod, și-a
demontat armamentul mortal și s-a debarasat de el aruncâ ndu-l bucată cu
bucată în râ ul Kansas.
Firește însă , adevă ratul scop al că lă toriei era să -și aranjeze un alibi.
Mai întâ i, s-a oprit la casa unde locuia, pe terenul din jurul
universită ții.
A discutat cu gazda, i-a spus că a venit să -și ia mașina de scris, și că din
pricina vremii urâ te drumul de la Wolcott la Lawrence ținuse două ore. La
plecare, a intrat la un cinematograf unde, în mod cu totul neobișnuit, a
discutat cu controlorul de bilete de la intrare și cu un vâ nză tor de dulciuri.
La ora unsprezece, câ nd s-a terminat filmul, s-a întors la Wolcott. Câ inele
familiei aștepta pe veranda din față .
Chelă lă ia de foame, așa că Lowell Lee, după ce a pă truns în casă și a
trecut peste cadavrul tată lui să u, i-a pregă tit o farfurie cu lapte cald,
înmuindu-i în el niște fulgi de ovă z. Apoi, în timp ce câ inele lipă ia mâ ncarea,
a telefonat la biroul șerifului și a spus: „Mă numesc Lowell Lee Andrews.
Locuiesc pe Wolcott Drive, la numă rul 6040 și vreau să vă anunț o
spargere…”
Patru polițiști din patrula șerifului din ținutul Wyandotte au ră spuns la
apel. Unul din ei, agentul Meyers, a descris după cum urmează scena:
— Ei bine, se fă cuse unu noaptea câ nd am ajuns acolo. Toate luminile
din casă erau aprinse. Iar bă iatul ă sta mare și brunet, Lowell Lee, stă tea pe
verandă și se juca cu câ inele. Îl mâ ngâ ia pe cap.
Locotenentul Athey l-a întrebat ce s-a întâ mplat, iar el a ară tat
indiferent cu mâ na spre ușă și a spus: „Uitați-vă înă untru”.
După ce s-au uitat, agenții uluiți au chemat procurorul districtului, un
om care a fost și el impresionat de indiferența tâ nă rului Andrews, că ci câ nd
procurorul l-a întrebat ce dispoziții vrea să dea în privința înmormâ ntă rii,
Andrews a ră spuns ridicâ nd indiferent din umeri: „Nu mă interesează ce
faceți cu ei”.
În curâ nd și-au fă cut apariția doi detectivi-șefi care au început să -l
interogheze pe singurul supraviețuitor al familiei. Deși erau convinși că
minte, detectivii i-au ascultat plini de respect relatarea, cum se dusese cu
automobilul la Lawrence să -și ia mașina de scris și cum întorcâ ndu-se acasă
după miezul nopții gă sise dormitoarele ră scolite, iar familia ucisă . S-ar fi
ținut de povestea lui și poate că n-ar fi modificat-o niciodată dacă , după ce l-
au arestat și l-au dus la închisoarea ținutului, autorită țile n-ar fi obținut
ajutorul reverendului Virto C. Dameron.
265
 Reverendul Dameron, un personaj dickensian, orator onctuos,
amenințâ nd voios cu pră pă dul iadului, era pastorul bisericii baptiste
Grandview din Kansas City, statul Kansas, frecventată de familia Andrews.
Trezit din somn de un telefon urgent dat de procurorul districtual,
Dameron a venit la închisoare în jurul orei trei dimineața. Detectivii, care se
chinuiseră zadarnic să interogheze suspectul, s-au retras într-o altă odaie,
lă sâ nd pastorul să discute între patru ochi cu enoriașul să u. Întrevederea s-a
dovedit fatală pentru acesta din urmă , care a relatat-o unui prieten peste
câ teva luni.
— Domnul Dameron a zis: „Ascultă , Lee, te cunosc de-o viață . De câ nd
erai mic. Ș i l-am cunoscut și pe tată l tă u de-o viață , am crescut împreună , am
fost prieteni în copilă rie. De-asta am venit, nu fiindcă sunt pastorul tă u, ci
pentru că te consider un membru al familiei mele.
Ș i fiindcă ai nevoie de un prieten cu care să vorbești și pe care să te
bizui și mă înfior de această întâ mplare îngrozitoare, sunt la fel de
neră bdă tor ca și tine să mă asigur că vinovații sunt prinși și pedepsiți”.
Voia să știe dacă mi-era sete și mi-era, așa că mi-a dat să beau o Coca-
Cola, iar apoi a continuat să vorbească despre vacanța de Ziua Recunoștinței
și să mă întrebe dacă îmi plă cea la universitate și deodată m-a întrebat:
„Ascultă , Lee, se pare că acești oameni au unele îndoieli în privința
nevinovă ției tale. Sunt convins c-o să fii de acord să -ți facă un test cu
poligraful și să -i convingi de nevinovă ția ta, ca să se gră bească să prindă pe
vinovați”. Pe urmă a zis: „Lee, n-ai fă cut tu această faptă îngrozitoare, nu-i
așa? Dacă tu ești fă ptașul, a venit clipa să -ți cureți sufletul”. Apoi m-am
gâ ndit că nu are nicio importanță și i-am spus adevă rul, aproape tot. Clă tina
tot timpul din cap, își rostogolea ochii și-și frâ ngea mâ inile, a zis că -i
îngrozitor și că va trebui să ră spund în fața Atotputernicului, va trebui să -mi
cură ț sufletul, declarâ ndu-le agenților ce i-am spus și lui, nu?
Primind un ră spuns afirmativ printr-o mișcare a capului, duhovnicul
spiritual al arestatului a pă șit în camera ală turată , plină de polițiști ce
așteptau cu încordare, și i-a invitat triumfă tor:
— Poftim, intrați. Bă iatul e gata să dea o declarație.
Cazul Andrews a devenit baza unei cruciade legale și medicale.
Înaintea procesului, la care Andrews s-a declarat nevinovat pe motive
de dezechilibru mintal, personalul psihiatric al clinicii Menninger a
întreprins o examinare exhaustivă a acuzatului. Cercetarea a dat
diagnosticul de „schizofrenie de tip simplu”. Prin „simplu”, cei care au
stabilit diagnosticul înțelegeau că Andrews nu suferea de idei fixe, de
percepții false sau de halucinații, ci de o maladie primară care-l fă cea să
266
separe cu totul gâ ndirea de sentimente. Bă iatul înțelegea natura actelor sale,
că erau nepermise, și că era pasibil de pedeapsă . „Dar”, ca să -l cită m pe
doctorul Joseph Satten, unul din cercetă tori, „Lowell Lee Andrews nu simțea
niciun fel de emoție. Se considera singura persoană importantă și
semnificativă de pe lume. Ș i în lumea lui izolată , i se pă rea că -i totuna să -și
omoare mama, ca și un animal sau o muscă ”.
După pă rerea doctorului Satten și a colegilor să i, crima lui Andrews
constituia exemplul zdrobitor al unei ră spunderi diminuate, așa încâ t cazul
oferea un prilej ideal pentru a ataca legea M’Naghten la tribunalele din
Kansas. Legea M’Naghten, așa cum s-a spus anterior, nu recunoaște nicio
formă de dezechilibru mintal dacă acuzatul are capacitatea să distingă între
bine și ră u – din punct de vedere legal, nu moral. Spre marea nemulțumire a
psihiatrilor și a juriștilor cu concepții liberale, legea are aplicare în
tribunalele din Commonwealth-ul britanic, ca și din Statele Unite, în toate
tribunalele statale, cu excepția a vreo șase și a districtului Columbia, care se
bizuie pe legea Durham – mai indulgentă , dar în ochii unora nepractică ,
întrucâ t prevede doar că un acuzat nu e ră spunză tor din punct de vedere
legal dacă actul lui nelegiuit e urmarea unei boli sau a unei tulbură ri
mintale.
Pe scurt, apă ră torii lui Andrews, o echipă compusă din psihiatri de la
clinica Menninger și din doi avocați de prima mâ nă , au sperat să realizeze o
victorie în jurisprudență . Sarcina esențială consta în a convinge tribunalul să
aplice în locul legii M’Naghten legea Durham.
Dacă reușeau, atunci Andrews, din cauza dovezilor abundente asupra
stă rii sale schizofrenice, nu avea să fie condamnat, desigur, la spâ nzură toare
și nici mă car la închisoare, ci la internarea în Spitalul de Stat pentru
Criminalii Bolnavi Mintal.
Apă rarea nu a ținut totuși seama de duhovnicul acuzatului, neobositul
reverend Dameron, care și-a fă cut apariția la proces ca martor principal al
acuză rii și care, în stilul încă rcat și rococo al unui animator de serbă ri
religioase aproape isteric a relatat curții cum își prevenise deseori fostul
elev de la școala de duminică asupra mâ niei amenință toare a lui Dumnezeu:
— Ț i-am spus că nu există nimic pe lumea aceasta mai de preț decâ t
sufletul tă u, iar tu mi-ai mă rturisit de mai multe ori în discuțiile noastre că ai
o credință firavă , că nu crezi în Domnul. Ș tii că toate pă catele sunt pă cate
împotriva Domnului, iar Domnul e judecă torul tă u din urmă , și Lui îi vei
ră spunde. Iată ce i-am spus, ca să -l fac să simtă oroarea faptei lui, că -i va
ră spunde Atotputernicului pentru crima lui.

267
 Se pare că reverendul Dameron hotă râ se ca tâ nă rul Andrews să
ră spundă nu numai în fața Atotputernicului, dar și a puterilor pă mâ ntești,
că ci depoziția lui, adă ugată mă rturisirilor acuzatului, a pus capă t discuțiilor.
Președintele tribunalului a susținut legea M’Naghten, iar juriul a acordat
procurorului pedeapsa cu moartea cerută de lege.
Vineri, 13 mai, prima dată stabilită pentru executarea lui Perry și Dick
a trecut fă ră nicio primejdie pentru ei, deoarece Curtea Supremă din Kansas
le-a acordat o amâ nare, ca urmare a apelurilor pentru un nou proces
introduse de avocați. În acel moment, Curtea studia verdictul Andrews.
Celula lui Perry era ală turi de a lui Dick. Deși nu se vedeau, puteau
vorbi cu ușurință . Cu toate acestea, Perry i se adresa rareori lui Dick și nu
din cauza unei animozită ți declarate (după ce schimbaseră câ teva reproșuri
fade, relațiile dintre ei că pă taseră aspectul unei îngă duințe reciproce: se
acceptaseră ca niște frați siamezi care nu se suportă , dar n-au ce face).
Motivul era că lui Perry, prudent ca întotdeauna, ascuns și bă nuitor, nu-i
plă cea ca gardienii și ceilalți deținuți să audă „discuțiile lui personale” – mai
ales Andrews or Andy, cum i se spunea pe Coridorul Condamnaților la
Moarte. Accentul elegant al lui Andrews, ca și instrucția lui superioară îl
scoteau din să rite pe Perry care, deși nu trecuse decâ t trei clase primare, se
considera mai instruit decâ t majoritatea cunoștințelor sale, fă câ ndu-i
plă cere să le corecteze îndeosebi gramatica și pronunția. Dar iată că aici se
afla cineva – „doar un puștan!” – care mereu îl corecta pe el.
Mai era de mirare că nu deschidea niciodată gura? Mai bine să și-o țină
închisă decâ t să riște să audă una din observațiile impertinente ale bă iatului
de la colegiu, cum ar fi: „Nu spune dezinteresat câ nd vrei să exprimi faptul
că ești neinteresat”. Andrews avea intenții bune și nu i-o spunea cu ră utate,
dar Perry l-ar fi fiert de viu în ulei, deși nu recunoștea, nu lă sa pe nimeni să
ghicească de ce. În urma unei astfel de întâ mplă ri umilitoare, se așeza într-
un colț, se posomora și nu se mai atingea de mesele care i se aduceau de trei
ori pe zi. La începutul lui iunie, încetă cu desă vâ rșire să mai mă nâ nce și-i
spuse lui Dick:
— Tu poți să aștepți aici să te spâ nzure. Eu nu.
Ș i din clipa aceea refuză să se mai atingă de mâ ncare sau de apă sau să
mai spună cuiva vreun cuvâ nt.
Pâ nă să -l ia directorul închisorii în serios, postul a ținut cinci zile. În a
șasea zi, a dat ordin ca Smith să fie transferat la spitalul închisorii, deși
mă sura nu a slă bit hotă râ rea lui Perry. Câ nd au încercat să -l hră nească cu
forța, s-a opus din ră sputeri, a zvâ rlit din cap și și-a încleștat fă lcile pâ nă au
devenit țepene ca niște potcoave. În sfâ rșit, a trebuit să -l lege de mâ ini și de
268
picioare și să -l hră nească intravenos sau printr-un tub introdus într-o nară .
Chiar și așa, în urmă toarele nouă să ptă mâ ni a slă bit de la șaptezeci și cinci
de kilograme la șaizeci, iar directorul a fost prevenit că hrana dată cu forța
nu era de ajuns să țină în viață pacientul pe termen lung.
Deși impresionat de voința lui Perry, Dick n-a vrut să recunoască deloc
că scopul urmă rit de Perry ar fi fost sinuciderea. Chiar și atunci câ nd i s-a
comunicat că era în comă , Dick i-a spus lui Andrews, cu care se împrietenise,
că fostul să u complice se preface.
— Pur și simplu vrea să creadă toată lumea că -i nebun.
Andrews, foarte lacom la mâ ncare (umpluse un album cu feluri de
mâ ncare, desenate de el, de la pră jituri cu că pșuni pâ nă la friptură de porc la
tavă ), îi spuse:
— Poate chiar e scrâ ntit. Să se înfometeze așa.
— Nu vrea decâ t să scape de aici. Joacă teatru. Ca să -l creadă ță că nit și
să -l ducă la balamuc.
Mai tâ rziu, Dick repeta cu plă cere ră spunsul lui Andrews, că ci i se
pă rea o identificare splendidă a „gâ ndirii lui tră snite”, a placidită ții lui
aeriene.
— Ei bine, se zice c-ar fi ră spuns Andrews, mi se pare o metodă cam
dificilă . Să se înfometeze. Fiindcă mai devreme sau mai tâ rziu o să ieșim cu
toții de aici. Fie pe jos, fie în sicriu. La urma urmei, e totuna.
Mie mi-e indiferent dacă ies pe picioarele mele sau pe sus.
— Nenorocirea cu tine, Andy, e că n-ai niciun fel de respect pentru
viața omenească . Inclusiv propria ta viață , i-a spus Dick.
Andrews a fost de acord.
— Ș i, a spus el, îți mai spun ceva. Dacă ies vreodată de aici în viață ,
vreau să zic, dacă trec de zidurile astea și scap, poate că nimeni n-o să știe
unde s-a dus Andy, dar o să știe sigur unde a tră it Andy.
Toată vara Perry a oscilat între o stare de inconștiență , de semitrezie și
somn nesă nă tos, scă ldat în sudoare. Prin minte îi urlau voci. Una din ele, mai
ales, îl întreba mereu: „Unde-i Iisus? Unde-i? Iar o dată s-a trezit strigâ nd:
„Pasă rea e Iisus. Pasă rea e Iisus!”. Fantezia lui preferată , cea în care se vedea
ca „Perry O’Parsons, Omul-simfonie”, reveni sub forma unui vis ce se tot
repeta. Centrul geografic al visului era un club de noapte din Las Vegas,
unde, îmbră cat într-un smoking alb și cu joben alb pe cap, se plimba trufaș
pe o scenă inundată de reflectoare câ ntâ nd râ nd pe râ nd la muzicuță , la
chitară , la banjo, la tobă și din gură „Ești soarele meu”, executâ nd pași de
step pe o scă riță aurită . Ajuns în vâ rful ei, pe o platformă , fă cea o plecă ciune.

269
 Nu se auzeau aplauze și totuși mii de clienți se îngră mă deau în imensa
sală puternic luminată – un public straniu, compus mai ales din bă rbați și
mai ales din negri, își pironea privirea asupra lor, iar comediantul asudat le
înțelegea în cele din urmă tă cerea, că ci își dă dea seama brusc cine sunt
aceste fantome – spiritele celor uciși de lege, spâ nzurații, gazații,
electrocutații – și în aceeași clipă înțelegea că se afla acolo ca să le îngroașe
râ ndurile, că treptele aurite îl conduseseră la spâ nzură toare, că platforma pe
care stă tea acum se deschidea sub el. Jobenul îi că dea de pe cap. Urinâ nd și
defecâ nd, Perry O’Parsons intra în eternitate.
Într-o după -amiază , evadă dintr-un vis și se trezi cu directorul
închisorii la că pă tâ iul patului. Directorul îi spuse:
— Mi se pare c-ai avut un mic coșmar?
Perry însă nu voi să -i ră spundă , iar directorul, care vizitase spitalul în
mai multe râ nduri și încercase să -l convingă pe deținut să -și înceteze postul,
spuse:
— Am primit ceva. De la tată l tă u. Mi-am închipuit c-o să vrei să vezi.
Perry cu ochii sticlindu-i pe fața aproape fosforescent de palidă , se uita
la tavan. În curâ nd, după ce lă să o carte poștală ilustrată pe noptiera
pacientului, vizitatorul nedorit plecă .
În noaptea aceea, Perry se uită la cartea poștală . Era adresată
directorului și expediată din Blue Lake, statul California. Mesajul, scris pe ea
cu litere stâ ngace, cunoscute lui, spunea: „Stimate domn, am aflat că -l aveți
iar în supravegherea dumneavoastră pe bă iatul meu, Perry. Puteți să -mi
scrieți cu ce a greșit și dacă pot să vin să -l vă d? Eu sunt bine, ceea ce vă
doresc și dumneavoastră . Tex. J. Smithw”.
Perry rupse cartea poștală , dar îi reținu conținutul, că ci cele câ teva
cuvinte banale îi treziseră sensibilitatea, îi reanimaseră dragostea și ura,
reamintindu-i că încă era ceea ce încercase să nu fie – un om în viață .
— Ș i m-am hotă râ t, cum a informat el mai tâ rziu pe un prieten, așa să
și ră mâ n. Oricine îmi voia viața n-avea să primească niciun ajutor de la mine.
Trebuia să se lupte din ră sputeri ca să mi-o ia.
A doua zi dimineață ceru un pahar cu lapte, primul aliment pe care îl
acceptase voluntar de paisprezece să ptă mâ ni. Treptat, bâ nd șodou și suc de
portocale, câ știgă în greutate. Prin octombrie, medicul închisorii, doctorul
Robert Moore, îl socoti destul de voinic pentru a reveni pe Coridorul
Condamnaților la Moarte. Câ nd sosi acolo, Dick râ se și-i spuse:
— Bun venit acasă , scumpule!
Au trecut doi ani.

270
 Plecarea lui Wilson și a lui Spencer i-a lă sat pe Smith, pe Hickock și pe
Andrews singuri pe Coridorul Condamnaților la Moarte, cu luminile veșnic
aprinse și cu ferestrele camuflate. Avantajele acordate deținuților obișnuiți
le erau refuzate: nici radio, nici jocuri de că rți, nici mă car nu puteau să se
plimbe prin curte. De fapt, nu li se îngă duia să -și pă ră sească celulele decâ t
sâ mbă ta, câ nd erau trimiși la duș și li se înmâ nau schimburile, o dată pe
să ptă mâ nă . Nu-și pă ră seau celulele decâ t în rarele vizite ale avocaților sau
rudelor. Doamna Hickock venea o dată pe lună . Soțul ei murise, ea pierduse
ferma și după cum i-a spus lui Dick, locuia acum câ nd la o rudă , câ nd la alta.
Lui Perry i se pă rea că tră iește „pe fundul unei ape” – poate fiindcă
Coridorul Condamnaților la Moarte era de obicei la fel de cenușiu și de
liniștit ca adâ ncurile oceanului, tă cut cu excepția sforă iturilor, tusei,
tâ rșâ itului cipicilor și bă tă ii din aripi a porumbeilor care își fă cuseră cuib în
pereții închisorii. Dar nu întotdeauna. „Câ teodată ”, îi scrise Dick mamei sale,
„nici nu te mai poți auzi gâ ndind. Vâ ră oameni în celulele de jos, în Groapă , și
mulți dintre ei se luptă ca nebunii. Înjură și urlă tot timpul. E insuportabil,
așa că încep toți să țipe: «Gura!». Aș vrea să -mi trimiți niște dopuri de
urechi. Mă tem însă că n-o să mi le dea. Pă că toșii n-au dreptul la liniște, cum
se spune”.
Micuța clă dire avea peste o sută de ani, iar schimbă rile anotimpurilor o
schimbaseră , tră dâ ndu-i vechimea: frigul iernii se îmbibase în încheieturile
de fier și de piatră , iar vara, câ nd temperatura depă șea 40°, bă trâ nele celule
se transformau în etuve ră u-mirositoare. „E așa de cald, că mă înțeapă
pielea”, a scris Dick într-o scrisoare datată 5 iunie 1961. „Încerc să nu mă
mișc. Mă mulțumesc să stau întins pe jos. Patul e prea ud de sudoare ca să
stau în el, iar mirosul mă îngrețoșează , nu ne îmbă iem decâ t o dată pe
să ptă mâ nă și purtă m tot timpul aceleași haine. Niciun fel de aerisire, iar
becurile încă lzesc și mai mult aerul. Pe ziduri urcă mereu ploșnițe.”
Spre deosebire de deținuții obișnuiți, cei condamnați la moarte nu sunt
supuși muncilor zilnice. Pot să dispună cum vor de timpul lor – să doarmă
toată ziua, cum fă cea deseori Perry („Îmi închipui că sunt un copilaș mititel
de tot, care nu-și poate ține ochii deschiși”) sau, cum avea obiceiul Andrews,
să citească toată noaptea. Andrews termina între cincisprezece și două zeci
de că rți pe să ptă mâ nă . Preferințele lui mergeau atâ t spre romane de
consum, câ t și spre literatura înaltă , plă câ ndu-i și poezia, mai ales Robert
Frost, deși îi admira pe Whitman și pe Emily Dickinson, ca și poemele
comice ale lui Ogden Nash.

271
 Datorită setei lui nestinse de lectură , epuiză în curâ nd volumele de pe
rafturile bibliotecii închisorii. Pastorul, ca și alte persoane binevoitoare, îl
aprovizionau cu pachete de că rți de la Biblioteca Publică din Kansas City.
Lui Dick îi plă cea să citească . Interesul lui se restrâ ngea însă la două
teme – sexul, așa cum era reprezentat în romanele lui Harold Robbins și
Irving Wallace (Perry, că ruia Dick i-a împrumutat una din aceste că rți, i-a
înapoiat-o cu o însemnare indignată : „Murdă rii de degenerați, pentru minți
degenerate!”.) și volume de drept. Își petrecea zilnic ore întregi ră sfoind
că rți de drept, adunâ nd material care, spera el, va fi util la anularea
condamnă rii sale. De asemenea, în același scop, dezlă nțui un potop de
scrisori asupra unor organizații ca Uniunea Libertă ților Civile Americane și
Asociația Baroului de Stat din Kansas – scrisori care atacau procesul lui, care
era doar „o parodie de proces”, cerâ nd insistent forurilor solicitate să -l ajute
în cererea lui de rejudecare. Perry a fost și el convins să compună astfel de
pledoarii, dar câ nd Dick i-a sugerat lui Andy să le urmeze exemplul,
trimițâ nd proteste pe contul lui propriu, Andrews i-a ră spuns: „Vezi-ți de
ceafa ta, eu îmi vă d de-a mea”. (De fapt, ceafa lui Dick nu era partea
anatomiei lui care-l neliniștea în acel moment. „Îmi cade pă rul în smocuri”, i-
a mă rturisit el într-o altă scrisoare mamei lui. „Sunt disperat. Din câ te țin
minte, nimeni din familia noastră n-a fost chel și mă înnebunește ideea că o
să ajung chel, bă trâ n și urâ t.” ) Cei doi gardieni de pe Coridorul
Condamnaților la Moarte, veniți la serviciu într-o seară de toamnă a anului
1961, le-au adus știri:
— Ei bine, i-a anunțat unul din ei, mi se pare că voi, bă ieții, vă puteți
aștepta la un tovară ș nou.
Sensul cuvintelor lui era limpede celor care îl ascultau: însemna că doi
tineri soldați judecați pentru omorâ rea unui muncitor feroviar din Kansas
fuseseră condamnați la pedeapsa capitală .
— Da, dom’le, a continuat gardianul, confirmâ ndu-le bă nuiala, au fost
condamnați la moarte.
— Desigur, ră spunse Dick. Asta e ceva foarte obișnuit în Kansas.
Jurații dau sentințele de condamnare la moarte de parcă ar da
bomboane la copii.
Unul din soldați, George Ronald York, avea optsprezece ani.
Tovară șul lui, James Douglas Latham, era cu un an mai mare.
Amâ ndoi erau excepțional de prezentabili, fapt care explică poate de ce
câ rduri de adolescente asistaseră la procesul lor. Deși condamnați pentru o
singură crimă , cuplul asasinase șapte persoane în decursul unei că lă torii
criminale prin țară .
272
 Ronnie York, blond și cu ochii albaștri, se nă scuse și crescuse în
Florida, unde tată l să u era un bine-cunoscut și bine plă tit plonjor la mare
adâ ncime. Familia York ducea o viață plă cută și comodă , iar Ronnie, iubit și
lă udat excesiv de pă rinții lui și de o soră mai tâ nă ră care îl adora, fusese
idolul lor. Trecutul lui Latham se caracteriza prin elemente complet opuse,
fiind în întregime la fel de sumbru ca al lui Perry Smith. Nă scut în Texas, era
fiul cel mai mic al unor pă rinți cu mulți copii, prea fertili, să raci lipiți și
înră iți, care după un timp s-au despă rțit lă sâ ndu-și odraslele de capul lor, să
colinde de colo-colo fă ră că pă tâ i și nedoriți de nimeni, ca un mă nunchi de
scaieți purtat de vâ nt.
Simțind nevoia unui adă post, Latham s-a înrolat la șaptesprezece ani
în armată . Peste doi ani, a fost gă sit vinovat de dezertare și închis la Fort
Wood, statul Texas. Acolo l-a întâ lnit Ronnie York, care ispă șea și el o
condamnare pentru dezertare. Deși nu semă nau deloc, nici mă car fizic, York
fiind înalt și impasibil, în timp ce texanul era un tâ nă r scund, cu ochi că prui
și șireți, ce-i însuflețeau chipul, cu expresia lor hotă râ tă și șmecheră ,
împă rtă șeau cel puțin o pă rere fermă : lumea era dezgustă toare și toți
oamenii meritau să moară .
— E o lume putredă , zise Latham. Nu i se poate ră spunde decâ t cu
ră utate. Numai de-așa ceva știe lumea – de ră utate. Dă foc hambarului cuiva
și o să priceapă . Otră vește-i câ inele. Omoară -l.
Ronnie a declarat că Latham avea „toată dreptatea” și a adă ugat:
— În orice caz, dacă omori pe cineva, îi faci de fapt un serviciu.
Primele persoane că rora s-au hotă râ t să le facă un astfel de serviciu au
fost două femei din Georgia, gospodine cumsecade, care au avut ghinionul
să -i întâ lnească pe York și pe Latham la puțin timp după ce cei doi criminali
au evadat de la închisoarea de la Fort Wood, au furat un camion și au plecat
la Jacksonville, statul Florida, orașul natal al lui York. Locul întâ lnirii a fost o
benzină rie Esso, la periferiile întunecoase ale orașului Jacksonville. Data:
noaptea de 29 mai 1961. La început, cei doi soldați fugari că lă toriseră pâ nă
în acest oraș din Florida cu intenția de a vizita familia lui York.
Odată ajunși acolo, York hotă rî totuși c-ar fi fost necugetat să ia
legă tura cu pă rinții să i, că ci tată l să u se înfuria groaznic uneori.
Discutase împreună cu Latham situația și se îndreptau spre New
Orleans câ nd s-au oprit la benzină ria Esso ca să umple rezervorul.
Ală turi de ei se afla o altă mașină care lua benzină . Înă untru erau două
doamne, viitoarele victime, care după ce petrecuseră o zi la Jacksonville
fă câ nd cumpă ră turi și distrâ ndu-se, se întorceau acasă , într-un oră șel de

273
lâ ngă frontiera dintre Florida și Georgia. Din pă cate, se ră tă ciseră . York,
că ruia îi cerură îndrumă ri, se dovedi foarte amabil:
— Ț ineți-vă după noi. O să vă conducem pe drumul cel bun.
Dar drumul pe care le-a condus el era cu totul greșit: o șosea ce pornea
din drumul principal și se înfunda într-o mlaștină . Cu toate acestea, cele
două doamne îl urmară cu fidelitate pâ nă câ nd mașina din față se opri, iar
ele vă zură la lumina farurilor pe cei doi tineri binevoitori apropiindu-se de
ele pe jos și mai vă zură , dar prea tâ rziu, că fiecare din ei era înarmat cu câ te
un bici negru pentru tauri.
Biciurile aparținuseră proprietarului de drept al camionului, un
crescă tor de vite. Latham avusese ideea să le folosească drept mijloc de
strangulare, lucru pe care, după ce jefuiră femeile, îl și puseră în practică . La
New Orleans, bă ieții cumpă rară un pistol și fă cură două crestă turi pe mâ ner.
În urmă toarele zece zile, au adă ugat alte crestă turi la Tulahoma, statul
Tennessee, unde puseră mâ na pe un Dodge decapotabil, după ce îl
împușcară pe proprietarul ei, un comis-voiajor. Iar în statul Illinois, într-o
suburbie a orașului St. Louis, mai omorâ ră doi oameni. Victima din Kansas
care a urmat celorlalte cinci era un bunic. Se numea Otto Ziegler, avea
șaizeci și doi de ani, un ins robust și prietenos, genul de om care n-ar fi fost
în stare să treacă fă ră să oprească pe lâ ngă doi oameni a că ror mașină se
stricase.
În timp ce înainta pe o șosea din Kansas într-o frumoasă dimineață de
iunie, domnul Ziegler observă o mașină roșie decapotabilă , cu capota
ridicată și doi tineri simpatici moșmondind la motor. Cum putea să știe
domnul Ziegler, cu inima lui bună , că motorul n-avea nimic, că nu era decâ t o
șmecherie ca să -l jefuiască și să -l ucidă pe viitorul samaritean? Ultimele lui
cuvinte au fost: „Pot să vă ajut cu ceva? De la o depă rtare de șapte metri,
York îl împușcă pe bă trâ n în cap, apoi se întoarse spre Latham și spuse:
— N-am tras deloc ră u, așa-i?
Ultima victimă a fost și cea mai jalnică . O fată de numai optsprezece
ani. Lucra ca servitoare la un motel din Colorado, unde violentul duo și-a
petrecut o noapte, în timpul că reia fata le-a îngă duit să facă dragoste cu ea.
Cei doi i-au spus apoi că erau în drum spre California și-au invitat-o să
meargă cu ei.
— Hai, a îmboldit-o Latham, poate ajungem cu toții vedete de cinema.
Atâ t fata, câ t și geamantanul de carton în care își împachetase gră bită
lucrurile au ajuns o epavă însâ ngerată în fundul unei ravine de lâ ngă Craig,
statul Colorado. La câ teva ore după ce o împușcaseră și o aruncaseră acolo,
asasinii ei ajunseseră într-adevă r în fața aparatelor de filmat.
274
 Semnalmentele ocupanților mașinii roșii, oferite de martorii care îi
observaseră dâ nd tâ rcoale în regiunea unde fusese descoperit cadavrul lui
Otto Ziegler, au fost trimise prin statele din Vestul Mijlociu și din Vest. S-au
ridicat bariere rutiere, iar deasupra șoselelor au patrulat elicoptere. Un
baraj din Utah a dus la prinderea lui York și Latham. Mai tâ rziu, la cartierul
general al poliției din Salt Lake City, s-a permis unei companii de televiziune
locale să le ia un interviu.
Rezultatul, dacă e vizionat fă ră sonor, ar pă rea că se referă la doi atleți
veseli, hră niți cu lapte, care discută despre hochei sau baseball, despre orice
mai puțin despre crime sau rolul jucat de ei și recunoscut cu îngâ mfare în
asasinarea a șapte persoane.
— De ce ați fă cut-o? i-a întrebat reporterul.
Iar York, cu un râ njet plin de satisfacție, a ră spuns:
— Urâ m lumea.
Toate cele cinci state care au luptat pentru a obține dreptul de a-i
judeca pe York și pe Latham aplică pedeapsa cu moartea: Florida (scaunul
electric), Tennessee (scaunul electric), Illinois (scaunul electric), Kansas
(spâ nzurare) și Colorado (gazare). Dar fiind că deținea dovezile cele mai
ferme, statul Kansas a ieșit victorios.
Oamenii de pe Coridor i-au cunoscut pentru prima oară pe noii lor
tovară și la 2 noiembrie 1961. Un gardian care i-a escortat pe nou-veniți în
celulele lor i-a prezentat:
— Domnule York, domnule Latham, permiteți-mi să vi-l prezint pe
domnul Smith. Ș i pe domnul Hickock. Ș i pe domnul Lowell Lee Andrews, „cel
mai bun bă iat din Wolcott”!
Câ nd s-a încheiat parada, Hickock l-a auzit pe Andrews chicotind.
— Ce gă sești așa de nostim la tică losul ă sta? l-a întrebat el.
— Nimic, a ră spuns Andrews. Dar mă gâ ndeam: dacă pui la socoteală
cele trei crime ale mele, cele patru ale voastre și cele șapte ale lor, fac în total
paisprezece, iar noi suntem cinci. Dacă facem media, cinci oameni și
paisprezece crime ar fi…
— Patru oameni, îl corectă scurt Hickock. Sunt patru criminali aici și o
victimă a unei erori judiciare. Eu nu sunt criminal, ce dracu’! Nu m-am atins
nici mă car de un fir de pă r din capul cuiva.
Hickock continuă să scrie scrisori, protestâ nd împotriva condamnă rii
sale, iar una dintre ele își atinse, în sfâ rșit, scopul. Destinatarul, Everatt
Steerman, președintele Comitetului de Ajutor Legal al Asociației Baroului de
Stat din Kansas, a fost tulburat de afirmațiile expeditorului, care susținea că
atâ t el, câ t și celă lalt acuzat nu avuseseră un proces echitabil. După Hickock,
275
„atmosfera ostilă ” de la Garden City fă cuse cu neputință alegerea unui juriu
imparțial și, în consecință , ar fi trebuit ca procesul să aibă loc în altă parte.
Câ t privește jurații, cel puțin doi dintre ei își exprimaseră limpede impresia
că cei doi sunt vinovați, încă din timpul cercetă rii competenței și
obiectivită ții lor. („Câ nd i s-a cerut să -și spună pă rerea asupra pedepsei
capitale, unul dintre jurați a declarat că de obicei era împotriva ei, dar nu și
în acest caz”). Din nenorocire, cercetarea competenței și obiectivită ții
juraților nu fusese înregistrată în acte, deoarece legea din Kansas nu o cere
decâ t în cazul unei solicită ri speciale. Mulți dintre jurați erau, în plus,
„cunoștințe bune ale defunctului. Ca și judecă torul. Judecă torul Tate era
prieten intim cu domnul Clutter”.
Dar atacul principal dezlă nțuit de Hickock se îndrepta împotriva celor
doi avocați ai apă ră rii, Arthur Fleming și Harrison Smith, a că ror
„incompetență și incapacitate” reprezentau motivul principal al stă rii
disperate în care se afla expeditorul, întrucâ t aceștia nu pregă tiseră și nici
nu expuseseră înaintea Curții o pledoarie adevă rată , iar lipsa lor de efort,
lă sa Hickock să se înțeleagă , fusese premeditată – un act de complicitate
între apă ră torii lor și procuror.
Erau acuzații grave, punâ nd sub semnul întrebă rii integritatea a doi
avocați respectați și a unui distins judecă tor districtual, acuzații care, chiar
dacă ar fi fost doar în parte adevă rate, însemnau că drepturile
constituționale ale acuzaților fuseseră încă lcate. La îndemnul domnului
Steerman, Asociația Membrilor Baroului întreprinse o acțiune fă ră
precedent în istoria legală a statului Kansas. Numi pe un tâ nă r avocat din
Wichita, Russell Shultz, să ancheteze acuzațiile și în cazul câ nd dovezile
obținute ar cere-o, să conteste validitatea condamnă rii, aducâ nd înaintea
Tribunalului Suprem al Statului Kansas, care cu puțin timp în urmă aprobase
verdictul, acțiuni legale cu privire la dreptul de habeas corpus.7
Se pare că cercetă rile lui Shultz au fost cam unilaterale, întrucâ t ele au
constat doar într-o întrevedere cu Smith și Hickock, de la care avocatul a
ieșit cu fraze mari, destinate jurnaliștilor:
— Iată care e întrebarea: oare acuzații să raci și evident vinovați au
dreptul să fie apă rați cum trebuie? Nu cred că statul Kansas o să sufere grav

7
Drept care garantează libertatea individuală și protejează împotriva arestării arbitrare,
permițând arestatului să ceară prin avocatul său să compară în fața unui magistrat care urmează
să decidă asupra legalității arestării.

276
sau pentru mult timp după moartea acestor solicitanți. Dar nu cred că -și va
reveni vreodată de pe urma morții unui recurs absolut necesar.
Shultz a completat o cerere de habeas corpus, iar Curtea Supremă din
Kansas l-a numit pe unul dintre judecă torii ei ieșiți la pensie, pe judecă torul
Walter G. Thiele, să întreprindă o audiere pe scară mare.
Ș i așa s-a fă cut că la aproape doi ani de la proces, toți cei care au
participat la el s-au strâ ns iar în sala tribunalului din Garden City.
Singurii participanți importanți care lipseau erau cei doi acuzați inițial.
În locul lor, se gă seau de fapt judecă torul Tate, bă trâ nul domn Fleming
și Harrison Smith, ale că ror cariere erau în primejdie, nu atâ t din cauza
afirmațiilor în sine ale acuzatului, câ t din pricina pă rerii proaste pe care, din
câ te se pă rea, o avea despre ei Asociația Membrilor Baroului.
Audierea, care la un moment dat s-a mutat la Lansing, unde
judecă torul Thiele i-a ascultat pe Smith și pe Hickock depunâ nd mă rturie, a
ținut șase zile pentru a fi dusă la bun sfâ rșit. În cele din urmă , fiecare aspect
a fost studiat. Opt dintre membrii completului de judecată au jurat că n-au
cunoscut niciodată pe vreun membru al familiei ucise. Patru au recunoscut
că -l cunoșteau vag pe domnul Clutter, dar fiecare dintre ei, inclusiv N.L.
Dunnan, funcționarul de la aeroport care fă cuse declarația controversată în
timpul cercetă rii competenței și obiectivită ții juriului, a mă rturisit că luase
parte la juriu fă ră nicio prejudecată în minte. Shultz l-a contrazis pe Dunnan:
— Ați dori, domnule, să fiți judecat la un proces de că tre un jurat cu
aceeași concepție ca a dumneavoastră ?
Dunnan a ră spuns că da. Atunci Shultz l-a întrebat:
— Vă amintiți c-ați fost întrebat dacă vă opuneți sau nu pedepsei
capitale?
Martorul a dat din cap afirmativ și a ră spuns:
— Le-am spus că în condiții normale m-aș opune, probabil. Dar că ,
ținâ nd seama de amploarea acestei crime, am să votez probabil în favoarea
aplică rii ei.
Duelul cu Tate a fost mai greu: Shultz a înțeles repede că a apucat un
tigru de coadă . Ră spunzâ nd întrebă rilor cu privire la presupusa lui prietenie
cu domnul Clutter, judecă torul a spus:
— Dâ nsul [Clutter] a fost odinioară într-un litigiu la acest tribunal, un
caz prezidat de mine, o acțiune de despă gubire intentată ca urmare a
pră bușirii unui avion pe proprietatea lui. Cerea despă gubiri, cred că pentru
niște pomi. N-am mai avut alt prilej să intru în legă tură cu el.
Absolut niciun alt prilej. Îl întâ lneam poate o dată sau de două ori pe
an…
277
 Shultz a bă tut în retragere și a schimbat subiectul:
— Cunoașteți, îl întrebă el, care a fost atitudinea oamenilor din această
comunitate după arestarea acuzaților?
— Cred că da, i-a ră spuns judecă torul cu o siguranță ustură toare.
Pă rerea mea e că atitudinea față de ei a fost aceeași ca în cazul orică rui
om acuzat de crimă – să fie judecați cum prevede legea. Dacă sunt vinovați
să fie condamnați. Să fie tratați echitabil, ca oricare altă persoană . Nu a
existat nicio prejudecată împotriva lor fiindcă au fost acuzați de crimă .
— Vreți să spuneți, cu alte cuvinte, a zis Shultz insinuant, că nu ați gă sit
niciun motiv pentru care tribunalul să hotă rască de la sine schimbarea
locului unde se va desfă șura procesul?
Buzele lui Tate se lă sară în jos, iar privirea îi aruncă flă că ri.
— Domnule Shultz, a spus el ca și cum numele ar fi fost un șuierat
prelung, tribunalul nu poate să hotă rască de la sine schimbarea locului unde
să se desfă șoare procesul. Ar fi contrar legilor din Kansas. N-am putut să
acord nicio schimbare câ t timp n-a fost solicitată legal.
Dar de ce nu se efectuase de că tre avocații acuzaților o astfel de
solicitare? Shultz urmă ri acum problema chiar cu avocații, pentru că scopul
principal al audierii era să -i discrediteze și să dovedească faptul că nu-și
apă raseră câ tuși de puțin clienții, din punctul de vedere al avocatului din
Wichita. Fleming și Smith au rezistat atacului câ t se poate de bine, mai ales
Fleming, care avea la gâ t o cravată de un roșu bă tă tor la ochi și zâ mbea tot
timpul. Îl suportă pe Shultz cu o resemnare de gentleman. Explicâ nd de ce
nu ceruse să se judece procesul în altă parte, a declarat:
— Am înțeles că reverendul Cowan de la biserica metodistă și un om
cu greutate aici, un om ce se bucură de o înaltă stimă , se exprimase, ca mulți
alți preoți din localitate, împotriva pedepsei capitale, că exista cel puțin în
această regiune un curent de opinie și deci și alți oameni înclinați probabil
să fie mai blâ nzi în ce privește pedeapsa, decâ t ar fi fost poate în alte pă rți
ale statului. Apoi, am impresia că un frate al doamnei Clutter a fă cut o
declarație apă rută în presă , ară tâ nd că n-ar fi de acord ca acuzații să fie
condamnați la moarte.
Shultz a fă cut o suită de acuzații care implicau toate presiunea
exercitată de comunitate, care îi determinase pe Fleming şi Smith să -și
neglijeze dinadins îndatoririle. Shultz susținea că amâ ndoi își tră daseră
clienții, deoarece nu se consultaseră suficient cu ei (Domnul Fleming i-a
replicat: „M-am dedicat acestui caz cu toate capacită țile mele, sacrificâ nd
pentru el mai mult timp decâ t pentru cele mai multe cazuri ale mele”); că
renunțaseră la dreptul unei audieri preliminare (Smith a ră spuns: „Pe
278
atunci, nici domnul Fleming și nici eu nu fusesem desemnați ca apă ră tori ai
acuzaților”); că au fă cut declarații ziariștilor cu scopul de a aduce prejudicii
acuzaților (Shultz i s-a adresat lui Smith: „Sunteți conștient că un reporter,
Ron Kull, de la ziarul Daily Capital din Topeka, v-a citat în a doua zi a
procesului, zicâ nd că ați declarat că nu există nicio îndoială în privință
vinovă ției domnului Hickock și că nu vă interesa decâ t să obțineți o
condamnare pe viață în locul pedepsei cu moartea?”. Smith i-a ră spuns lui
Shultz:
„Nu, Domnule. Dacă am fost citat declarâ nd așa ceva, atunci e fals”); și
că au omis să pregă tească o apă rare convenabilă .
Pe această ultimă declarație a insistat cel mai mult Shultz. E de aceea
semnificativ să reproducem opinia pe care au emis-o trei judecă tori federali,
în urma întâ mpină rii fă cute la Curtea de Apel a Statelor Unite, în Circuitul
Zece: „Consideră m totuși că cei care judecă situația retrospectiv au pierdut
din vedere problemele care li s-au ridicat avocaților Smith și Fleming atunci
câ nd au preluat apă rarea petiționarilor. Câ nd avocații au acceptat
însă rcinarea, petiționarii fă cuseră mă rturisiri complete și n-au contestat
niciodată în mod serios la Tribunalul de Stat că aceste mă rturii n-au fost
voluntare. A fost gă sit un aparat de radio luat din casa Clutter și vâ ndut de
petiționari în Mexico City, iar avocații aveau cunoștință și de alte dovezi ale
vinovă ției lor, pe atunci în posesia procurorului.
Câ nd au fost chemați să ră spundă acuzațiilor ce li se aduceau, au ră mas
muți și a trebuit ca tribunalul să introducă în numele lor declarația că sunt
nevinovați. Pe vremea aceea nu exista nicio dovadă serioasă și nici n-a
apă rut vreuna de la proces ca să justifice apă rarea lor pe motiv că ar fi
iresponsabili. Încercarea de a stabili iresponsabilitatea ca apă rare, din
pricina gravelor ră ni suferite în accidente cu ani înainte, ca și durerile de cap
și crizele ocazionale de leșin ale lui Hickock, însemna să te agă ți de
proverbialul fir de pai.
Avocații au fost puși în fața unei situații câ nd crime strigă toare la cer,
comise asupra unor persoane nevinovate, fuseseră deja admise. În aceste
împrejură ri ei ar fi gă sit justifică ri să -și sfă tuiască clienții să -și recunoască
vinovă ția și să apeleze doar la mila tribunalului. Singura lor speranță era ca
printr-o întorsă tură a destinului viețile acestor indivizi care au apucat pe că i
greșite să le fie cruțate”.
În raportul înaintat Tribunalului Suprem din Kansas, judecă torul
Thiele a considerat că petiționarii au fost judecați echitabil din punct de
vedere constituțional. În consecință , tribunalul a refuzat actul de anulare a
verdictului și a stabilit o nouă dată pentru execuție – 25 octombrie 1962. S-a
279
întâ mplat ca Lowell Lee Andrews, al că rui caz trecuse de două ori la
Tribunalul Suprem al Statelor Unite, era programat să fie spâ nzurat o lună
mai tâ rziu.
Asasinii familiei Clutter, primind o amâ nare din partea unui judecă tor
federal, au evitat data fatală , Andrews și-a respectat-o.
În executarea pedepsei capitale în Statele Unite, timpul mediu scurs
între sentință și executarea ei e de aproximativ șaptesprezece luni. De
curâ nd, în Texas, un spă rgă tor înarmat a fost executat pe scaunul electric la
o lună de la condamnare. În Louisiana însă , în clipa câ nd scriu aceste
râ nduri, doi violatori așteaptă de un timp record: doisprezece ani. Variațiile
depind oarecum de noroc și în cea mai mare mă sură de capacitatea de a
contesta. Majoritatea avocaților care se ocupă cu astfel de cazuri sunt numiți
de tribunal și muncesc fă ră să primească retribuiții. De cele mai dese ori
însă tribunalele, în scopul de a evita apeluri ulterioare, bazate pe plâ ngeri că
acuzații nu au fost apă rați cum trebuie, numesc avocați de primă mâ nă care-
i apă ră cu o energie lă udabilă . Cu toate acestea, pâ nă și un avocat cu un
talent modest poate amâ na data execuției an după an, că ci sistemul de
apeluri, așa cum există în jurisprudența americană , se reduce la o roată
legală a norocului, la un joc al șansei, uneori aranjat în favoarea criminalului,
jucat la nesfâ rșit de participanți, mai întâ i la tribunalele de stat, apoi la
tribunalele federale, pâ nă ce se ajunge la ultimul tribunal, Curtea Supremă a
Statelor Unite. Dar pâ nă și o înfrâ ngere acolo nu înseamnă că apă ră torul
petiționarului nu poate descoperi sau inventa noi motive de apel. De obicei,
reușesc, iar roata începe din nou să se învâ rtă și se învâ rtește pâ nă câ nd,
poate peste câ țiva ani, prizonierul se întoarce la curtea cea mai înaltă a
nației, probabil doar pentru a începe din nou o luptă înceată și crudă . Uneori
însă roata se oprește ca să anunțe un învingă tor – sau, deși din ce în ce mai
rar, pe unul care a pierdut: avocații lui Andrews au luptat pâ nă în ultima
clipă , dar clientul lor s-a dus la spâ nzură toare vineri, 30 noiembrie 1962.
— A fost o noapte rece, a zis Hickock, adresâ ndu-se unui ziarist cu care
se afla în corespondență și că ruia i se îngă duia periodic să -l viziteze. Rece și
umedă . Plouase îngrozitor și pe terenul de baseball noroiul îți ajungea la
cojones. Așa că , atunci câ nd l-au dus pe Andy la magazie, au trebuit să -l
conducă pe potecă . Îi urmă ream toți de la ferestre – Perry și cu mine, Ronnie
York, Jimmy Latham. Tocmai trecuse de miezul nopții și magazia era
luminată ca un dovleac la Halloween. Ușile erau larg deschise. Vedeam
martorii, o mulțime de paznici, pe doctor și pe director – o groază de
porcă rii, numai spâ nzură toarea n-o vedeam. Era ascunsă într-un colț, dar îi

280
vedeam umbra. O umbră pe zid, ca umbra unui ring de box. Preotul și patru
gardieni îl țineau pe Andy și câ nd au ajuns la ușă , s-au oprit o clipă .
Andy se uita la spâ nzură toare – îți dă deai seama că se uita. Avea
brațele legate în față . Deodată preotul a întins mâ na și i-a scos ochelarii lui
Andy. Ară ta jalnic Andy, fă ră ochelarii lui. L-au dus înă untru și m-am
întrebat dacă avea destulă lumină ca să nimerească treptele. Se lă sase o
liniște adâ ncă , nu se auzea decâ t un câ ine care urla în depă rtare. Un câ ine
din oraș. Apoi am auzit zgomotul și Jimmy Latham a spus: „Ce-i asta?”. I-am
spus că e trapa. Din nou se fă cu o liniște deplină , în afară de câ ine. Amicul
Andy a jucat în aer mult timp.
Cred c-au avut o groază de mizerie de cură țat. De câ teva ori doctorul s-
a apropiat de ușă și a ieșit, ră mâ nâ nd acolo cu stetoscopul în mâ nă .
N-aș spune că sarcina îi fă cea plă cere – respira greu, de parcă abia-și
putea trage ră suflarea și plâ ngea și el. Jimmy a spus: „Uită -te la el, ce
fă tă lă u!”. Cred c-a ieșit ca să nu bage ceilalți de seamă că plâ nge.
Apoi se întorcea din nou să vadă dacă s-a oprit inima lui Andy. Pă rea că
n-o să se mai oprească în veci. De fapt, inima a continuat să -i bată
nouă sprezece minute. Andy era un bă iat ciudat, a zis Hickock zâ mbind
strâ mb și vâ râ ndu-și o țigară între buze. Era cum i-am spus: n-avea nici cel
mai mic respect pentru viața omenească , nici pentru a lui. Exact înainte să -l
spâ nzure, s-a așezat la masă și a mâ ncat doi pui fripți. Iar în ultima după -
amiază , a fumat țigă ri de foi, a bă ut Coca-Cola și a scris versuri. Câ nd au
venit după el și ne-am luat ră mas-bun, i-am spus: Ne vedem în curâ nd, Andy.
Fiindcă sunt sigur că avem cu toții aceeași destinație. Așa că uită -te bine
împrejur și vezi dacă nu gă sești un loc umbrit și ră coros pentru noi. Acolo
jos. A râ s și a spus că nu crede în rai și nici în iad, ci doar în ță râ nă din
ță râ nă . Ș i a mai zis c-au venit să -l vadă un unchi și o mă tușă , care i-au spus c-
au adus un sicriu ca să -l transporte la un mic cimitir din Missouri de Nord. În
același loc unde se aflau îngropate cele trei victime ale sale.
Intenționau să -l așeze pe Andy ală turi. Mi-a spus că de-abia se putuse
abține să nu râ dă câ nd i-a auzit. I-am ră spuns: Ce noroc pe tine să ai un
mormâ nt. Pe mine și pe Perry sigur o să ne dea pe mâ na studenților de la
chirurgie. Am glumit așa pâ nă i-a venit vremea de plecare și tocmai câ nd
ieșea mi-a dat o foaie de hâ rtie cu un poem scris pe ea. Nu știu dacă fusese
compus de el sau copiat dintr-o carte.
Impresia mea e că l-a scris el. Dacă vă interesează pot să vi-l trimit.
L-a trimes mai tâ rziu, iar mesajul de adio al lui Andrews s-a dovedit a fi
strofa a noua a poeziei lui Gray, „Elegie scrisă într-un cimitir de la țară ”.

281
 Fala blazonului și splendoarea puterii
Și tot ce frumusețea, ce bogăția ți-au adus
vreodată
Așteaptă la fel ceasul de neînlăturat:
Căile gloriei duc toate în mormânt.

— Am ținut mult la Andy. Era nebun, nu nebun de legat, cum tot fă ceau
ei gură tot timpul; știți, era doar cam să rit. Zicea mereu cum o să evadeze de
aici și o să -și câ știge existența ca ucigaș plă tit. Îi plă cea să -și închipuie c-o să
bâ ntuie pe la Chicago sau Los Angeles, cu o mitralieră ascunsă într-o cutie de
vioară . Să lichideze tipi. Zicea c-o să ceară o mie de dolari de cadavru.
Hickock râ se, probabil de absurditatea ambițiilor amicului să u, apoi
suspină și clă tină din cap:
— Dar pentru un tâ nă r de vâ rsta lui, era cel mai deștept om pe care l-
am întâ lnit vreodată . O bibliotecă ambulantă . Câ nd bă iatul ă sta citea o carte,
o ținea minte. Sigur, habar n-avea ce înseamnă viața adevărată. Eu, unul,
sunt un ignorant, dar nu câ nd e vorba de viață .
Am vă zut destule lucruri urâ te la viața mea. Am vă zut cum e biciuit un
alb. M-am uitat cum s-au nă scut prunci. Am vă zut o fată , și n-avea mai mult
de paisprezece ani, fă câ nd dragoste cu trei tipi deodată , mulțumindu-i pe
toți. Am că zut mai demult de pe un vapor la opt kilometri de ță rm. Am înotat
opt kilometri și la fiecare aruncă tură de braț îmi treceau prin fața ochilor
scene din viață . Odată am dat mâ na cu președintele Truman în holul
hotelului Muehlebach. Cu Harry S. Truman. Pe vremea câ nd lucram la un
spital și conduceam o ambulanță , am vă zut viața cu tot ce-ți oferă – lucruri
care ar face și un câ ine să -și verse mațele. Andy însă… Nu cunoștea absolut
nimic, nu știa decâ t ce citise în că rți. Era nevinovat ca un copil mic, ca un
copilaș cu o cutie de biscuiți. Nu fă cuse niciodată dragoste cu o femeie. Mi-a
spus chiar el. Poate că asta mi-a plă cut cel mai mult la el. Că nu mințea. Noi,
ceilalți de aici, de pe Coridor, nu suntem decâ t o șleahtă de lă udă roși. Iar eu
sunt unul din cei mai ră i. Ce dracu’, trebuie să vorbești despre ceva. Să te
lauzi. Altfel ești zero barat, un tip care lâ ncezește într-o celulă infernală de
doi pe trei. Andy însă n-a vrut niciodată să ne mintă . Zicea că -i inutil să
povestească întâ mplă ri care nu s-au petrecut cu adevă rat.
Amicului Perry însă , lui nu-i pă rea ră u c-a scă pat de Andy. Andy era tot
ce voia el să fie pe lumea asta – un tip cu educație. Iar Perry nu-l putea ierta
pentru asta. Ș tiți cum îi place lui Perry să se exprime în cuvinte neobișnuite
și complicate, al că ror sens nu-l prea știe nici el.

282
 Parc-ar fi un negrotei de la o universitate. Credeți-mă , era disperat
câ nd Andy îl corecta și-i tă ia prostiile. Sigur, Andy încerca să -i ofere ce voia,
să -l educe. Adevă rul e că nimeni nu se poate înțelege cu Perry. N-are pe-aici
niciun prieten. Cum ar veni, cine dracu’ își închipuie că -i el? Își bate joc de
toți. Le zice că sunt perverși și degenerați. Îl bate la cap că sunt toți să raci cu
duhul. Ce pă cat ca nu putem fi cu toții suflete atâ t de delicate ca tâ nă rul
Perry. Of, Dumnezeule. Ș tiu însă câ țiva duri care s-ar duce bucuroși la Colț
dacă l-ar prinde singur doar un minut la duș. În ce hal îi ia de sus pe York și
pe Latham! Ronnie zice c-ar da orice să pună mâ na pe un bici pentru vite.
Cică i-ar place să -l îmblâ nzească nițel pe Perry. N-am ce să -i reproșez. La
urma urmei, suntem toți în aceeași oală , iar ei sunt bă ieți foarte de treabă .
Hickock chicoti amar, dă du din umeri și spuse:
— Ș tiți despre ce vorbesc. „De treabă ” e un fel de-a spune. Mama lui
Ronnie York a venit aici de mai multe ori ca să -l viziteze. Într-o zi, în camera
de așteptare, s-a întâ lnit cu mama mea, iar acum au ajuns prietene la
cataramă . Doamna York vrea ca mama să vină s-o vadă la ea acasă , în
Florida, poate chiar să locuiască acolo. Dumnezeule, aș dori să se ducă .
Atunci n-ar mai trebui să îndure tot calvarul ă sta. Să vină o dată pe lună
pâ nă aici cu autobuzul să mă vadă . Zâ mbindu-mi și încercâ nd să gă sească
ceva să -mi spună , să mă facă să mă simt bine. Să rmana femeie. Nu știu cum
rezistă . Mă mir că n-a înnebunit.
Ochii strâ mbi ai lui Hickock se îndreptară spre o fereastră din camera
de vizite. Fața lui buhă ită , palidă ca un crin de înmormâ ntare lucea în lumina
slabă a soarelui de iarnă ce se strecura prin geamul cu gratii.
— Să rmana femeie. I-a scris directorului și l-a întrebat dacă poate
vorbi cu Perry câ nd vine aici data viitoare. Dorea să audă chiar din gura lui
cum i-a omorâ t pe oamenii ă ia și că eu n-am tras niciun glonț.
Nu-mi ră mâ ne decâ t să sper că într-o zi o să mi se facă un nou proces,
iar Perry o să mă rturisească și o să spună adevă rul. Dar mă îndoiesc. E
absolut decis, dacă moare el, să mor și eu. Spate în spate. Nu-i drept. Mulți
oameni au comis crime și n-au ajuns niciodată în celula condamnaților la
moarte. Iar eu, unul, n-am omorâ t pe nimeni. Dacă ai cincizeci de mii de
dolari de cheltuială , poți să omori jumă tate din Kansas și să râ zi, ha, ha. Un
râ njet brusc puse capă t indignă rii lui disperate. Vai! Iar încep. Plâ ng ca un
copil mic. Ați putea crede c-am tras unele învă ță minte. Dar, pe cuvâ ntul meu,
am fă cut tot ce-am putut ca să mă înțeleg cu Perry. Numai că -i atâ t de
pretențios.
Om cu două fețe. E invidios pe orice. Pe fiecare scrisoare pe care o
primesc, pe fiecare vizită . Pe el nu vine să -l vadă nimeni în afară de
283
dumneavoastră , zise el dâ nd din cap că tre ziarist, care îl cunoștea pe Smith
la fel de bine ca și pe Hickock. Ș i de avocatul lui. Ț ineți minte câ nd era la
spital? Câ nd se apucase să joace farsa cu greva foamei?
Ș i câ nd tată l lui i-a trimis cartea aia poștală directorului? Ei bine,
directorul i-a scris tată lui lui Perry și i-a spus că e oricâ nd bine-venit aici.
Dar el n-a sosit niciodată . Nu știu de ce. Câ teodată îți pare ră u de Perry.
Trebuie să fie unul din cei mai singuratici oameni de pe lume.
Dar… Dă -l dracului. Totul s-a întâ mplat mai mult din vina lui.
Hickock scoase o altă țigară dintr-un pachet de Pall Mall, strâ mbă din
nas și zise:
— Am încercat să mă las de fumat. Apoi m-am gâ ndit că nu mai are
nicio importanță în situația asta. Cu nițel noroc, poate mă îmbolnă vesc de
cancer și pă că lesc statul care vrea să mă spâ nzure. Un timp am fumat țigă ri
de foi. Pe ale lui Andy. A doua zi dimineață , după ce l-au spâ nzurat, m-am
trezit și l-am strigat: „Andy?” ca de obicei. Atunci mi-am amintit că era în
drum spre Missouri. Cu mă tușa și cu unchiul să u.
M-am uitat pe coridor. I se dereticase prin celulă și se fă cuse un maldă r
din gunoaiele ră mase. Salteaua scoasă de pe pat, papucii și carnetul cu
desene de mâ ncă ruri – îi zicea frigiderul lui. Ș i cutia asta de țigă ri de foi
Macbeth. I-am spus gardianului că Andy voia să le iau eu, că mi le lă sase în
testament. De fapt, nu le-am fumat pe toate.
Poate fiindcă mă gâ ndeam la Andy, dar mie mi-au dat oarecum
indigestie. Ei bine, ce s-ar mai putea spune despre pedeapsa cu moartea? Nu
sunt împotriva ei. Nu-i decâ t o ră zbunare, dar de ce e ră u să te ră zbuni? E un
lucru foarte important. Dacă aș fi rudă cu familia Clutter sau cu vreunul din
cei pe care i-au cură țat York și Latham, n-aș putea să -mi gă sesc liniștea pâ nă
câ nd nu i-aș vedea pe cei ră spunză tori de moartea lor atâ rnâ nd în ștreang.
Oamenii ă știa care trimit scrisori la ziare. Acum câ teva zile erau două într-
un ziar din Topeka, una de la un preot. Spunea, cum ar veni, ce înseamnă
această farsă legală , de ce n-au fost încă spâ nzurați tică loșii de Smith și
Hickock, cum e cu putință ca tică loșii ă ia să mai toace încă banii
contribuabililor? Ei bine, le înțeleg punctul de vedere. Sunt furioși că nu
primesc ceea ce așteaptă – ră zbunarea. Ș i n-o s-o primească dacă am și eu
un cuvâ nt de zis. Cred că e drept să spâ nzuri un criminal.
Numai să nu fiu eu tipul pe care-l spâ nzură .
Dar la urmă tot a atâ rnat în ștreang.
Au trecut alți trei ani, iar în acest timp doi avocați de excepție din
Kansas City, Joseph P. Jenkins și Robert Bingham, au luat locul lui Shultz,
acesta renunțâ nd să se mai ocupe de caz. Numiți de un judecă tor federal și
284
muncind fă ră să primească vreo plată (dar motivați de pă rerea bine
susținută că acuzații au fost victimele unui „proces atâ t de nedrept încâ t e
mai ră u decâ t un coșmar”), Jenkins și Bingham au introdus numeroase
apeluri în cadrul sistemului Tribunalului Federal, reușind în consecință să
amâ ne trei date de execuție: 25 octombrie 1962, 8 august 1963 și 18
februarie 1985. Avocații au afirmat că ambii clienți au fost condamnați pe
nedrept, întrucâ t nu li s-a pus la dispoziție un avocat decâ t după ce-au
mă rturisit și au renunțat la audierile preliminare. Ș i datorită faptului că n-au
fost apă rați cu competență la proces, au fost condamnați pe baza unor
dovezi obținute fă ră mandat de percheziție (pușca și cuțitul au fost luate din
casa familiei Hickock), nu li s-a acordat o stră mutare a procesului, deși
atmosfera era „saturată ” de o publicitate dă ună toare acuzaților.
Cu aceste argumente, Jenkins și Bingham au reușit să aducă acest caz
de trei ori în fața Tribunalului Suprem al Statelor Unite – Mahă rul, cum îl
numeau mulți dintre deținuții ce depun reclamații –, dar de fiecare dată
tribunalul, care niciodată nu își explică deciziile în astfel de cazuri, a respins
apelurile, refuzâ nd să acorde ordinele de certiorari care ar fi dat dreptul
solicitanților să fie audiați amă nunțit de că tre tribunal. În martie 1965, câ nd
Smith și Hickock erau închiși în celulele de pe Coridorul Condamnaților la
Moarte de aproape două mii de zile, Tribunalul Suprem din Kansas a hotă râ t
că viețile lor trebuie să se sfâ rșească între miezul nopții și ora două
dimineața, miercuri, 14 aprilie 1965. În consecință , a fost prezentat un apel
la clemență guvernatorului proaspă t ales al Kansasului, William Avery. Dar
Avery, un fermier bogat, sensibil la opinia publică , a refuzat să intervină –
fiind de pă rere că hotă râ rea sa trebuie să fie în „cel mai înalt grad în
interesul oamenilor din Kansas”. (Două luni mai tâ rziu, Avery a refuzat de
asemenea apelurile la clemență ale lui York și Latham, care au fost
spâ nzurați la 22 iunie 1965.)
Ș i așa s-a întâ mplat că în zorii acelei dimineți de miercuri, Alvin
Dewey, în timp ce-și lua micul dejun la cafeneaua unui hotel din Topeka, a
citit pe prima pagină a ziarului Star din Kansas City un titlu pe care îl aștepta
de mult: AU FOST SPÂ NZURAȚ I PENTRU O CRIMĂ SÂ NGEROASĂ .
Reportajul, scris de un reporter al agenției Associated Press, începea astfel:
„Richard Eugene Hickock și Perry Edward Smith, complici la crimă , au murit
spâ nzurați în închisoarea de stat azi-noapte, ca urmare a uneia dintre cele
mai sâ ngeroase omucideri din analele criminale ale Kansasului. Hickock, în
vâ rstă de 33 de ani, a murit primul, la ora 12:41. Smith, în vâ rstă de 36 de
ani, a murit la ora 1:19…”

285
 Dewey îi privise cum mor, că ci s-a aflat printre cei vreo două zeci de
martori invitați la ceremonie. Nu participase pâ nă atunci niciodată la o
execuție și câ nd, după miezul nopții, a intrat în magazia rece, scena îl
surprinse: se așteptase la un decor care să se ridice la înă lțimea ocaziei, și
nu la această cavernă luminată sinistru, plină de cherestea și de alte resturi.
Spâ nzură toarea însă , cu cele două lațuri palide prinse de o grindă , era destul
de impună toare. La fel de neașteptat se ară ta și că lă ul, care, cocoțat pe
platforma de lemn cu treisprezece trepte, arunca o umbră prelungă . Că lă ul,
un domn necunoscut și uscă țiv, adus din Missouri pentru acest eveniment,
retribuit cu șase sute de dolari, era îmbră cat într-un vechi costum la două
râ nduri, în dungulițe, izbitor de larg pentru trupul mă runțel dină untru –
haina îi atâ rna pâ nă aproape de genunchi și pe cap avea o pă lă rie de
cowboy, care, nouă , fusese probabil de un verde aprins, dar ajunsese o
zdreanță decolorată de intemperii și pă tată de transpirație.
Lui Dewey îi stâ rniseră de asemenea nedumerirea și discuțiile forțat
degajate ale celorlalți martori, în timp ce așteptau începerea a ceea ce unul
dintre ei numise „festivită țile”.
— Am auzit c-o să -i pună să tragă paiul pentru a se stabili care din ei să
fie spâ nzurat primul. Sau să dea cu banul. Smith se întreba de ce nu se
respectă ordinea alfabetică . Asta pentru că S vine după H. Ha, ha!
— Ați citit în ziar, în ziarul de după -masă , ce-au comandat la ultima lor
masă ? Au comandat același meniu. Creveți. Cartofi pai. Pâ ine cu usturoi,
înghețată , că pșuni și frișcă . Am auzit că Smith nu s-a prea atins de mâ ncare.
— Hickock ă sta are simțul umorului. Am auzit că acum vreo oră unul
dintre gardieni i-a zis: „Asta trebuie să fie cea mai lungă noapte din viața ta”.
La care Hickock a râ s și i-a ră spuns: „Nu. Cea mai scurtă ”.
— Ați auzit ce se va întâ mpla cu ochii lui Hickock? I-a lă sat unui
oculist. De cum taie frâ nghia, doctorul o să -i scoată ochii și o să -i pună
altcuiva. N-aș vrea să fiu eu ă la. M-aș simți bizar cu ochii lui în capul meu.
— Dumnezeule! A început să plouă ? Lă sați imediat geamurile!
Chevroletul meu nou! Dumnezeule!
O ploaie stâ rnită dintr-odată ră pă i pe acoperișul înalt al magaziei.
Sunetul ei, asemenea ră pă itului unei tobe de paradă , anunța sosirea lui
Hickock. Întovă ră șit de șase paznici și de un preot care murmura rugă ciuni,
a venit la execuție cu mâ inile încă tușate și un harnașament urâ t de piele,
care îi ținea brațele legate de trup. La poalele spâ nzură torii, directorul
închisorii îi citi ordinul oficial de execuție, un document de două pagini. Ș i, în
timp ce directorul citea, ochii lui Hickock, slă biți de cinci ani de stat într-o
celulă plină de umbre, se plimbară asupra celor prezenți, pâ nă câ nd,
286
negă sind ce că uta, întrebă în șoaptă pe paznicul cel mai apropiat dacă e de
față vreun membru al familiei Clutter. Câ nd i s-a spus că nu, prizonierul a
pă rut dezamă git, ca și cum protocolul datorat acestui ritual al ră zbună rii nu
fusese îndeplinit cum trebuie.
Așa cum e obiceiul, directorul, după ce-a terminat de citit, l-a întrebat
pe condamnat dacă are de fă cut vreo ultimă declarație. Hickock a dat
afirmativ din cap.
— Vreau să spun doar că nu vă port pică . Vouă , celor care mă trimiteți
într-o lume mai bună decâ t a fost asta vreodată .
Apoi, cu intenția parcă de a sublinia cele afirmate, dă du mâ na cu cei
patru oameni ce purtau mai ales ră spunderea prinderii și condamnă rii lui și
care ceruseră permisiunea să asiste la execuție: agenții Biroului de
Investigații din Kansas City: Roy Church, Clarence Duntz, Harold Nye și
Dewey în persoană .
— Îmi pare bine să vă vă d, a spus Hickock, zâ mbindu-le câ t se poate de
încâ ntă tor, ca și cum ar fi salutat invitații la propria lui înmormâ ntare.
Că lă ul tuși – își ridică neră bdă tor pă lă ria de cowboy, o puse la loc pe
cap, un gest care amintea un vultur înfuriat ce-și umflă aripile și își
netezește penele de la gâ t, iar Hickock, împins de un ajutor al că lă ului, urcă
treptele spâ nzură torii.
— „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvâ ntat”,
intonă preotul; în vreme ce zgomotul ploii creștea, lațul era potrivit pe gâ tul
prizonierului, iar o fâ șie neagră și subțire îi era legată la ochi.
Domnul să -ți miluiască sufletul.
Trapa se deschise și Hickock atâ rnă în vă zul tuturor două zeci de
minute încheiate, pâ nă ce doctorul închisorii spuse în cele din urmă :
— Declar acest om mort.
Un dric, cu farurile lui orbitoare umezite de pică turi de ploaie, intră în
magazie, iar trupul, așezat pe o targă și acoperit cu o pă tură , a fost
transportat în dricul care s-a pierdut în noapte.
Uitâ ndu-se lung după dric, Roy Church clă tină din cap:
— N-aș fi crezut în veci c-o să aibă curajul să moară așa. L-am
considerat un laș.
Cel că ruia i se adresa, un alt detectiv, ră spunse:
— Lasă , Roy. Tipul era o secă tură . Un tică los ră u pâ nă în mă duva
oaselor. A meritat-o.
Church, cu o privire gâ nditoare, continua să clatine din cap.
În timp ce aștepta cea de-a doua execuție, un reporter și un paznic
discutau între ei.
287
 — E prima execuție la care asiști? întrebă reporterul.
— L-am vă zut și pe Lee Andrews.
— Pentru mine e prima.
— Mda. Ș i cum te simți?
Reporterul strâ nse din buze.
— Nimeni de la ziar n-a vrut să vină . Nici eu n-am vrut. Dar n-a fost
chiar așa de ră u cum mi-am închipuit. Ca și cum ar să ri de pe o trambulină .
Atâ t doar că are un laț de gâ t.
— Nu simte nimic. Cade, se rupe coloana vertebrală și asta-i totul. Nu
simte nimic.
— Ești sigur? Am stat foarte aproape. L-am auzit cum horcă ia.
— Ah, dar nu a simțit nimic. N-ar fi prea omenos din partea noastră
dacă ar simți.
— Bine. Presupun că le-au dat o groază de pilule calmante.
— La dracu’! Nu-i voie. E împotriva regulamentului. Uite-l pe Smith.
— Ia uite, n-am știut că -i așa un țâ ști-bâ ști.
— Mda. E mic. Dar și tarantula e mică .
În timp ce era adus în magazie, Smith își recunoscu dușmanul de
moarte, pe Dewey. Încetă să mai mestece gumă cu mentă , râ nji dezinvolt și
ră ută cios și îi fă cu semn cu ochiul lui Dewey. Dar după ce directorul îl
întrebă dacă are ceva de spus, expresia lui Smith deveni serioasă . Ochii lui
expresivi priviră grav la fețele din jur, urcară spre că lă ul ascuns în umbră ,
apoi coborâ ră spre mâ inile-i încă tușate. Se uită la degete, murdare de
vopsea și cerneală , că ci își petrecuse ultimii trei ani pe Coridorul
Condamnaților la Moarte pictâ ndu-și autoportretul și portrete de copii, de
obicei ale copiilor deținuților, care îl aprovizionau cu fotografiile odraslelor
rareori vă zute.
— Socotesc, zise el, că -i un lucru îngrozitor să iei astfel viața cuiva.
Nu cred în pedeapsa capitală , nici din punct de vedere legal, nici moral.
Poate că am adus și eu o contribuție, ceva…
Siguranța de sine îl pă ră si, glasul i se topi, stingherit, și coborî la un
nivel abia audibil.
— N-ar avea nici un sens să cer iertare pentru ce-am fă cut. Ar fi
deplasat. Dar o fac totuși. Cer iertare.
Treptele, lanțul, fâ șia legată la ochi. Dar mai înainte de a fi legat,
prizonierul își scuipă guma de mestecat în palma întinsă a preotului.
Dewey închise ochii. Îi ținu astfel pâ nă auzi sunetul înfundat care
anunță că frâ nghia i-a rupt gâ tul. Întocmai ca majoritatea oficialilor
americani care aplică legea, Dewey e convins că pedeapsa capitală exercită
288
un efect preventiv asupra crimelor violente și simțea că niciodată nu fusese
mai meritată ca în cazul de față . Execuția dinainte nu-l tulburase, niciodată
n-avusese o pă rere prea bună despre Hickock, care i se pă ruse „un gă inar
care mersese prea departe, gă unos și neispră vit”. Smith însă , deși el era
adevă ratul criminal, trezea în sufletul lui alte sentimente, că ci Perry avea o
calitate, aura unui animal alungat, o fă ptură ce merge ră nită , tră să turi pe
care detectivul nu le putea ignora. Își amintea prima lui întâ lnire cu Perry în
camera de interogatoriu de la poliția din Las Vegas – piticul, bă rbă țelul,
așezat pe un scaun de metal, fă ră să ajungă la podea cu piciorușele vâ râ te în
ghete. Ș i câ nd Dewey își redeschise acum ochii, iată ce vă zu: aceleași
piciorușe de copil, legă nâ ndu-se, bă lă bă nindu-se.
Dewey își închipuise că odată cu moartea lui Smith și a lui Hickock o să
încerce un sentiment de destindere, de relaxare, de a fi îndeplinit o sarcină
dreaptă . În schimb, se trezi că -și amintește o întâ mplare de aproape un an în
urmă , o întâ lnire accidentală la cimitirul Valley View, eveniment care, în
perspectivă , încheiase pentru el mai mult sau mai puțin cazul Clutter.
Pionierii care au întemeiat Garden City au fost siliți de împrejură ri să
ducă un trai spartan, dar câ nd a venit vremea să înființeze un cimitir mai
mă reț, s-au hotă râ t, în ciuda solului arid și a dificultă ților de a aduce apa, să
creeze un contrast puternic cu stră zile pline de praf și cu câ mpiile austere.
Rezultatul, că ruia i-au dat numele de Valley View, e situat deasupra orașului,
pe un platou, la mică înă lțime. Vă zut astă zi, pare o insulă întunecată , linsă de
valurile mișcă toare ale lanurilor înconjură toare – un refugiu potrivit pentru
o zi caniculară , că ci acolo se află multe că ră ri ră coroase, umbrite neîntrerupt
de copacii să diți cu generații în urmă .
Într-o după -amiază din luna mai trecută , lună câ nd câ mpiile ard de
focul verde-auriu al grâ ului crescut pe jumă tate, Dewey petrecuse mai multe
ore la Valley View, cură țind de buruieni mormâ ntul tată lui să u, o obligație
neglijată de prea mult timp. Dewey avea cincizeci și unu de ani, cu patru ani
mai mult decâ t atunci câ nd începuse anchetarea cazului Clutter. Ră mă sese
însă subțirel la trup și agil și ocupă și azi postul de agent principal al
Biroului de Investigații din Kansasul de vest. Doar cu o să ptă mâ nă mai
înainte prinsese doi hoți de vite. Visul de a se stabili la propria lui fermă nu
se realizase, că ci teama soției sale de-a tră i într-o astfel de izolare nu se
potolise niciodată . În schimb, perechea Dewey își construise o nouă casă în
oraș. Erau mâ ndri de ea și mâ ndri de asemenea de cei doi fii ai lor, că rora li
se îngroșase vocea acum și ajunseseră la fel de înalți ca tată l lor. Bă iatul mai
mare urma să meargă la toamnă la universitate.

289
 După ce termină cu plivitul buruienilor, Dewey o luă agale pe că ră rile
liniștite. Se opri la un mormâ nt marcat cu un nume recent să pat în
marmură : Tate. Judecă torul Tate murise de pneumonie în noiembrie trecut,
iar pe pă mâ ntul proaspă t încă ză ceau coroane, trandafiri ofiliți și panglici
decolorate de ploaie. În apropiere, petale mai proaspete stă teau risipite pe o
ridică tură și mai nouă – mormâ ntul lui Bonnie Jean Ashida, fiica cea mai
mare a perechii Ashida, care murise într-un accident de mașină , în Garden
City. Morți, nașteri, că să torii – mai ieri parcă auzise că prietenul lui Nancy
Clutter, tâ nă rul Bobby Rupp, se că să torise.
Mormintele familiei Clutter, patru morminte adunate sub o singură
piatră cenușie, se aflau într-un colț îndepă rtat al cimitirului, dincolo de
copaci, la soare, aproape de marginea stră lucitoare a lanului. În timp ce
Dewey se apropia de ele, vă zu că acolo se mai gă sea un vizitator: o fată
plă pâ ndă , cu mă nuși albe în mâ nă , cu pă rul lins, de culoarea mierii și cu
picioarele lungi și elegante. Fata îi zâ mbi, iar el se întrebă cine o fi.
— M-ați uitat, domnule Dewey? Sunt Susan Kidwell.
Dewey râ se. Fata râ se și ea.
— Sue Kidwell. Ei dră cie!
N-o mai vă zuse de la proces. Pe atunci fusese doar un copil.
— Ce faci? Ce mai face mama ta?
— Mulțumesc, bine. Predă încă muzică la școala din Holcomb.
— N-am mai fost pe-acolo în ultima vreme. E vreo schimbare?
— O, se vorbește c-o să se paveze stră zile. Dar știți cum e în Holcomb.
De fapt, nu-mi mai petrec mult timp pe acolo. Sunt în primul an la
universitate. Am venit acasă doar pentru câ teva zile.
— E grozav, Sue. Ș i ce studiezi?
— Totul. Mai ales artele. Îmi place. Sunt chiar fericită . Aruncă o privire
lungă peste prerie. Nancy și cu mine plă nuiseră m să mergem împreună la
universitate. Urma să fim colege de cameră . Mă gâ ndesc uneori la asta.
Deodată , câ nd sunt foarte fericită , mă gâ ndesc la toate planurile pe care le-
am fă cut.
Dewey se uită la piatra cenușie gravată cu patru nume și la data morții
lor: 15 noiembrie 1959.
— Vii deseori aici?
— Din câ nd în câ nd. Dumnezeule, ce tare arde soarele. Își puse
ochelarii de soare. Îl țineți minte pe Bobby Rupp? S-a însurat cu o fată
frumoasă .
— Așa am auzit și eu.
— Colleen Whitehurst. E într-adevă r frumoasă . Ș i foarte dră guță .
290
 — Îmi pare bine de Bobby.
Ș i ca s-o necă jească , Dewey adă ugă :
— Tu ce-ai de gâ nd? Trebuie să ai o mulțime de admiratori.
— Nimic serios. Dar bine că mi-am amintit. Ș tiți câ t e ceasul? O! Strigă
ea, câ nd îi spuse că trecuse de patru, trebuie să fug. Mi-a pă rut bine să vă
vă d, domnule Dewey.
— Ș i mie mi-a pă rut bine, Sue. Noroc! strigă el după ea, în timp ce fata
dispă rea pe că rare, o fată dră guță și gră bită , cu pă rul ei lins ră sfirat de vâ nt
și stră lucitor – o fată timidă , exact așa cum ar fi putut fi și Nancy.
Apoi, pornind spre casă , se îndreptă spre copaci și merse la umbra lor,
lă sâ nd în urmă cerul imens și șoaptele lanurilor de grâ u unduite de vâ nt.

SFÂ RȘ IT

291
292