10.3.

Coborârea nivelului freatic sau drenarea terenurilor

10.3.1. Necesitatea si tehnica drenajului

Ridicarea nivelului freatic în stratul activ de sol, ca urmare a unor infiltraţii verticale de apă, sau a
unui aflux exterior, are consecinţe negative pentru sol şi pentru vegetaţia de cultură. Pentru sol, excesul
freatic conduce la gleizare şi deci la alterarea proprietăţilor de ordin pedologic, iar pentru plantele de
cultură acest exces conduce la limitarea stratului activ şi la asfixierea rădăcinilor arborilor, urmate de
debilitarea şi uscarea treptată a acestora. Ca urmare, este necesar să se coboare în mod artificial nivelul
freatic, astfel încât durata de stagnare a apelor în stratul activ de sol să nu depăşească o durată de cel
mult 5 zile în sezonul de vegetaţie şi de până la circa 10 zile în restul anului.

Acţiunea de coborâre a nivelului freatic şi de evacuare a excesului de apă din stratul activ de sol
poartă denumirea de drenare sau drenaj şi reprezintă una din formele luptei cu înmlăştinarea.
Adâncimea cu care trebuie coborât nivelul freatic, astfel încât plantele de cultură să vegeteze normal
poartă denumirea de adâncime de drenaj sau normă de desecare. Această adâncime se notează de
regulă cu litera "z" şi valoarea ei minimă este de circa 0,30 m.

Sub raport tehnic, coborârea nivelului freatic se realizează printr-o reţea de canale deschise sau
închise denumite drenuri. După modul lor de construcţie se disting trei tipuri de drenuri şi anume:

- drenuri deschise;

- drenuri tubulare;

- drenuri filtrante.

Drenurile deschise reprezintă canale de pământ cu secţiunea trapezoidală similară celor folosite
la eliminarea apelor de băltire. Construcţia acestor drenuri nu ridică probleme speciale.

Drenurile tubulare, denumite şi drenuri închise cu secţiune liberă, reprezintă tranşee

trapezoidale pe fundul cărora se aşează tuburi de ceramică, beton, PVC etc. Tuburile se fixează şi se
acoperă cu un strat de pietriş sau balast, peste care se pune un strat izolator şi apoi un strat de pământ
cu grosimea de cel puţin 30 cm (fig.46).
 Drenurile filtrante sunt tot drenuri închise sau subterane şi reprezintă tranşee pe fundul cărora
se aşterne un strat filtrant format din bolovani de râu, piatră spartă sau fascine. Peste materialele
filtrante se aşează un strat izolator, iar apoi pământ (fig.47).

Reţeaua de drenuri cuprinde drenuri active de regularizare-absorbţie şi drenuri ±pasive de

colectare si evacuare a apelor freatice şi, în raport cu tipurile de dren care o alcătuiesc, aceasta poate fi
deschisă, închisă sau mixtă. În toate cazurile, indiferent de felul drenurilor, excesul de apă este absorbit
din sol, iar apoi colectat şi evacuat într-un receptor, printr-o gură de descărcare, care constă dintr-un
prag deversor, sau dintr-un tub de beton armat sprijinit pe un suport oarecare.

De regulă, în sectorul forestier pentru îndepărtarea excesului freatic din pădure şi din terenurile
destinate împăduririi se foloseşte o reţea de canale deschise sau o reţea mixtă, formată din drenuri
închise de absorbţie şi canale deschise de colectare-evacuare. Folosirea limitată a drenurilor închise,
reprezentate prin conducte subterane cu secţiune liberă, sau tranşee umplute parţial cu material
filtrant, se datoreşte faptului că acestea sunt lucrări scumpe, prezintă riscuri de înfundare, reclamă
pante mai mari şi impun amenajări atente în punctele de racordare şi de descărcare.

Indiferent dacă sunt canale deschise sau închise, drenurile de regularizare-absorbţie primesc apa
din părţile lor laterale şi o conduc cu viteză sporită în canalele de colectare evacuare de unde aceasta
ajunge în receptor. Ca urmare, de-o parte şi de alta a acestor drenuri are loc o coborâre a nivelului
freatic după o curbă particulară denumită curbă de depresiune (fig.48). Această curbă este de tip
parabolic cu concavitatea în jos şi expresia ei matematică este următoarea:
2 2
y =a× x+ b
 Evident, între două drenuri alăturate, dacă ele nu sunt prea departe unul de altul, curbele de
depresiune se racordează între ele, rezultând o curbă unică de depresiune, cu ordonata maximă la
mijlocul distanţei dintre drenuri, care marchează nivelul piezometric al pânzei freatice. Această curbă
are un caracter fluctuant, ea coborând şi urcând succesiv în funcţie de mersul vremii. La un moment dat,
dacă se ţine seama de tasarea solului în urma drenajului şi de nivelul pe care-l are apa în drenuri, atunci
se poate scrie următoarea relaţie corelativă între caracteristicile curbei şi elementele de aşezare ale
drenurilor, respectiv relaţia adâncimii de execuţie a drenurilor, aşa cum rezultă din figura alăturată
(fig.49):

H=β × H + z +h+ a+h0 =β × H + z +0,5 × D× I 0 + a+h0

în care:

H este adâncimea de execuţie a drenurilor, în m;

P - coeficientul de tasare a pământului;

z - adâncimea minimă de drenaj, în m;

h - supraînălţarea apei în teren faţă de capetele curbei, în m;

a - înălţimea de pătrundere a apei în drenuri, egală cu pierderea de sarcină datorită faptului că apa
circulă, în m;

h0 - adâncimea apei în dren la un moment dat, care într-o poziţie medie a curbei este egală cu H/10;

D - distanţa între două drenuri alăturate, în m;

I0 - tangenta unghiului de înclinare a curbei de depresiune faţă de orizontală (panta piezometrică).

Formula anterioară poate îmbrăca şi următoarea formă mai explicită:

z +0,5 × D × I 0 +a+h 0
H=
1−β

Pentru aplicarea acestei formule pot fi luate în considerare valorile coeficientului de tasare şi ale
pantei piezometrice date în tabelul alăturat (tab. nr.17).

Viteza de circulaţie a apei în sol şi în drenuri depinde de natura acestora. În legătură cu aceasta,
se deosebesc trei cazuri şi anume:

- cazul terenurilor formate din material fin şi omogen;

- cazul terenurilor formate din materiale grosiere şi neomogene şi al drenurilor filtrante;

- cazul drenurilor deschise şi al celor tubulare.

În primul caz, scurgerea este laminară, iar viteza de scurgere, v, în m/zi se calculează cu relaţia
lui Darcy:

v = KI

în care:

K este coeficientul de filtraţie, în m/zi;

I - panta piezometrică.

În cazul al doilea, scurgerea este cvasilaminară, iar viteza de scurgere se calculează cu relaţia
Chezy-Krasnopolski:
 v = KI0,5

În sfârşit, în cazul al treilea, scurgerea este turbulentă iar viteza acesteia poate fi determinată cu
cunoscuta relaţie a lui Chezy.

Referitor la problemele de bază ridicate de drenarea terenurilor, menţionăm că, acestea sunt
analoage cu cele ridicate de eliminarea apelor de băltire şi ele vor fi prezentate în continuare.

10.3.2. Amplasarea şi racordarea drenurilor

Pentru buna funcţionare a reţelei de drenaj este necesar ca elementele componente ale
acesteia să fie amplasate şi racordate cu grijă.

Referitor la amplasarea drenurilor, menţionăm că, drenurile active de regularizare-absorbţie se

dispun pe teren sub formă de şiruri mai mult sau mai puţin paralele şi echidistante, orientate pe cât
posibil în lungul curbelor de nivel. Acestea au, de regulă, o adâncime cuprinsă între 1 şi 2 m, o lungime
de cel mult 500 m în cazul drenurilor deschise şi de maximum 200 m în cazul drenurilor închise, iar panta
lor minimă este de 0,05% la drenurile deschise, de 0,1% la cele tubulare şi de 0,2% la cele filtrante. La
rândul lor, drenurile de colectare evacuare se amplasează în funcţie de topografia terenului şi de
parcelarul U.P., urmărind pe cât este posibil traseele depresionare din lungul pantei; acestea au o
adâncime ceva mai mare decât drenurile active, lungimea lor maximă este de cel mult 800 m, dacă sunt
închise, dar poate depăşi 1 km, dacă sunt deschise, iar panta lor minimă este identică cu cea a drenurilor
de regularizare.

Problema principală legată de amplasarea drenurilor este stabilirea distanţei dintre drenurile
active. În principiu această distanţă trebuie stabilită în aşa fel încât să se realizeze o anumită adâncime
de drenaj "z".

Din relaţia anterioară, referitoare la adâncimea de execuţie a drenurilor, rezultă că z = f (H,D),

care arată că o anumită adâncime de drenaj poate fi realizată cu mai multe perechi de valori H şi D,
respectiv cu drenuri adânci şi depărtate, sau drenuri mai puţin adânci, dar mai apropiate (fig.50).
Problema nefiind determinată, pentru determinarea ei se impune H în limitele 1-2 m, iar D se determină
într-un mod oarecare.
 Determinarea distanţei dintre drenurile active se poate face după trei metode şi anume:

- metoda silvotehnică bazată pe observaţii de teren;

- metoda experimentală;

- metoda bazată pe relaţii de calcul.

Metoda silvotehnică denumită şi metoda Pisarikov este o metodă directă de determinare a

distanţei dintre drenuri pe baza unor observaţii efectuate pe terenurile cu exces de apă freatică.

Aceasta constă în observaţii şi măsurători asupra modului în care se dezvoltă arborii pe malurile
unui pârâu, ale unui canal oarecare sau ale unui loc depresionar cu rol drenant. Pe baza observaţiilor
efectuate, se stabileşte distanţa "d" de la care arborii arata semne evidente de debilitare (fig.51).
 Evident, dublarea distanţei stabilite prin măsurători conduce Ia stabilirea distanţei dintre
drenuri, D, în metri, conform relaţiei:

D=2•d

Metoda prezentată este simplă şi expeditivă şi ea poate fi folosită cu succes, atât în cercetare,
cât şi în proiectare.

Metoda experimentală denumită şi metoda Herve-Magnon este o metodă de lucru folosită cu

precădere în activitatea de cercetare desfăşurată pe terenurile cu exces de apă, respectiv pe mlaştini şi
terenuri mlăştinoase freatic hidromorfe. Aceasta constă în săparea unei tranşei cu adâncimea de 1 -2 m
care se racordează la un receptor natural, iar pe flancurile acesteia a unor puţuri de observaţie,
amplasate alternativ la diverse distanţe cuprinse între 5 şi 30 m (fig.52).

Urmărind nivelul apei în puţuri, se poate stabili, relativ uşor, distanţa maximă la care se
realizează adâncimea necesară de drenaj. Evident, ca şi în cazul primei metode, dublarea distanţei
stabilite conduce la distanţa căutată.

Metoda bazată pe relaţii de calcul este metoda de lucru folosită uzual în activitatea de
proiectare a lucrărilor de drenaj. Aceasta foloseşte relaţii de calcul cu caracter raţional sau empiric
stabilite de-a lungul timpului.

Dintre relaţiile raţionale cea mai simplă este relaţia, dedusă din formula corelativă, care leagă
caracteristicile curbei de depresiune cu elementele de aşezare ale drenurilor. Din formula respectivă,
prezentată anterior, considerând grosimea lamei de apă în drenuri practic neglijabilă (h 0=0), rezultă
următoarea relaţie de calcul pentru distanţa "D" dintre drenuri:

H ( 1−β )−z
D=
0,5× I 0
în care toţi termenii au semnificaţia cunoscută.

Formula în cauză poate fi aplicată fără nici un fel de dificultate şi ea dă rezultate rezonabile. Ca
urmare, se recomandă pentru activitatea de proiectare.

Dintre formulele empirice, pentru determinarea cu aproximaţie a distanţei dintre drenuri,

menţionăm următoarea relaţie, cunoscută, de regulă, sub denumirea de relaţie a amelioratorilor
francezi:

D=α × H

în care H este adâncimea drenurilor, în metri iar α - un coeficient multiplicator, dependent de natura
solurilor, egal cu 40-60 pe solurile uşoare, 20-30 pe solurile mijlocii (lutoase) şi 10-15 pe solurile grele
textural.

În general, distanţa dintre drenurile active de regularizare-absorbţie se înscrie între 20 şi 80 m,

în funcţie de textura solurilor şi de adâncimea adoptată. Valoarea medie orientativă a acestei distanţe
este egală cu 50 m.

Referitor la racordarea drenurilor, menţionăm că, aceasta trebuie realizată, ca şi în cazul

eliminării apelor de băltire, atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.

Racordarea verticală a drenurilor depinde de natura acestora. Astfel, drenurile deschise şi cele
filtrante se conjugă printr-o adâncire a elementelor din amonte spre aval, iar drenurile tubulare se
conjugă vertical prin orificii suprapuse sau cu ajutorul unor tuburi de racord.

Racordarea orizontală a drenurilor, indiferent de natura acestora se face sub un unghi α, egal cu
45-90°, în funcţie de debitul drenului afluent, ca şi în cazul eliminării apelor de băltire.

10.3.3. Determinarea debitului de drenaj

Debitul de drenaj are aceeaşi semnificaţie şi prezintă aceeaşi importanţă ca şi debitul de

evacuare a apelor de băltire, cu deosebirea că se referă la excesul freatic. Acest debit se notează cu Qd,
se exprimă de regulă în m3/s şi se calculează cu relaţia:

S × qd
Qd =
1000

în care: S este suprafaţa desecabilă aferentă unei secţiuni de dren, în ha;

qd - modulul de drenaj, specific suprafeţei desecabile în cauză, în l/s-ha;

1000 - factor de trecere de la l/s la m 3/s.

 Ca urmare, rezultă că, şi în acest caz, problema determinării debitului de drenaj se reduce de
fapt la determinarea modulului de drenaj.

Raportând excesul de apă la durata de evacuare, se obţine următoatea formulă de calcul pentru
modulul de drenaj, qj, în l/s-ha:

100 ×h × k a ×α h× k a × α
qd= =
T ×86400 T ×864

în care T este durata de evacuare a apei în zile.

În mod obişnuit, modulul de drenaj are valori care se înscriu între 0,5 şi 1,0 l/s-ha. Uneori însă, în
special în cazul terenurilor cu un bogat aflux freatic lateral, modulul în cauză poate atinge şi chiar depăşi
2 l/s-ha.

10.3.4. Dimensionarea drenurilor

A dimensiona un dren înseamnă a-i determina secţiunea transversală, capabilă să conducă, la o

pantă dată, debitul de calcul în limitele unor viteze admisibile. În raport cu natura drenurilor, în
dimensionarea acestora se disting trei cazuri şi anume: cazul drenurilor deschise, cazul drenurilor
tubulare şi cazul drenurilor filtrante.

Drenurile deschise se dimensionează ca şi canalele folosite pentru eliminarea apelor de băltire.

Prin urmare, dimensionarea se poate face analitic, grafic sau grafo-analitic, respectând condiţia de debit,
de pantă şi de viteză. Ecuaţia de bază de la care se porneşte este ecuaţia de egalitate dintre debitul de
drenaj şi debitul de apă care se scurge prin dren şi anume:

qd × S
=A ×C × √ R × I d
1000

în care Id este panta drenului respectiv, iar restul parametrilor au semnificaţia cunoscută.

Drenurile tubulare sau drenurile închise cu secţiune liberă se dimensionează în funcţie de

debitul de calcul (Q d) şi de panta terenului (I t), având grijă ca viteza apei să fie cuprinsă între limitele
admisibile (vmin şi vmax), iar secţiunea tubului să fie cât mai mică.
 Viteza de scurgere a apei în dren depinde de panta acestuia, de forma şi mărimea secţiunii şi de
gradul de umplere şi ea trebuie să se încadreze între astfel de limite, încât apa să nu distrugă drenul dar
nici să-l colmateze şi deci să-l scoată din funcţiune. Vitezele admisibile, v min şi vmax, depind de textura
solurilor şi valorile lor se dau în tabelul alăturat (tab.nr.19).

Ecuaţia de dimensionare de la care se porneşte este aceeaşi ecuaţie a debitului, care dată fiind
secţiunea circulară, îmbracă următoarea formă particulară:

S × q d π × d2
1000
=
4
×C×
d
4
×Id
√
1 d y
în care d este diametrul tubului, în metri, iar C este coeficientul de viteză egal cu ×( )
n 4

Coeficientul de viteză se poate determina cu una dintre următoarele relaţii:

C = 75,9 d0,13 pentru n = 0,011;

C = 62,5 d0,15 pentru n = 0,013;

C = 52,7 d0,17 pentru n = 0,015;

Menţionăm totuşi că, deoarece apele depun pe pereţii conductelor un strat de crustă,
rugozitatea creşte şi în cazul celor mai netede tuburi. Ca urmare, este indicat să se ia în considerare un
coeficient de rugozitate n = 0,015 şi deci un coeficient de viteză calculat cu ultima relaţie de mai sus.

Pornind de la ecuaţia de dimensionare dată anterior, dimensionarea drenurilor tubulare se

poate face în trei moduri şi anume pe cale analitică, pe cale grafică şi cu ajutorul unor tabele de
dimensionare. Metoda analitică este o metodă de lucru prin încercări repetate, metoda a doua face apel
la nomograme elaborate tot pe baza unor calcule analitice anterioare, iar metoda a treia face uz de
valori calculate, înscrise în tabele, care dau debitul (l/s) şi viteza de scurgere (m/s), în raport cu panta (%)
şi diametrul drenurilor (cm). Ca urmare, rezultă că metoda de cel mai mare interes didactic este prima,
care stă şi la baza celorlalte două metode menţionate.

Dimensionarea analitică a drenurilor tubulare se face ca şi în cazul drenurilor deschise după

două procedee şi anume:

-procedeul verificării pantei;

-procedeul verificării vitezei.

Procedeul verificării pantei este procedeul analitic în care se impune viteza de scurgere a apei în
dren şi se verifică panta drenului în raport cu panta terenului. Filiera de lucru este următoarea:

- se alege o viteză V1, cuprinsă în limitele vitezelor admisibile (preferabil v 1= vmax);

- se împarte debitul de drenaj (Qd) la viteza aleasă (v1) şi se obţine secţiunea tubului (A 1) din care se
scoate diametrul căutat d1;

- în funcţie de d1 se calculează coeficientul de viteză C 1, ştiind că C1= f(d1);

- cu ajutorul lui C1 se determină panta drenului Id1 corespunzătoare vitezei V1, folosind relaţia:
2
4 × v1
I d 1= 2
c1× d1

- se compară Id1 cu panta terenului It şi se concluzionează, respectiv calculul se acceptă sau se reia cu o
altă viteză V2 mai mică decât v1.

Desigur, aşa cum deja se ştie, în cazul în care panta drenului este mai mică decât panta
terenului, se recurge la trepte subterane de racord.

Din formula anterioară a pantei drenului, rezultă legătura strânsă dintre această pantă şi viteză
respectiv diametru. Ca urmare, pentru un dren cu un anumit diametru, se pot stabili pantele limită I d min
şi Id max, folosind următoarele relaţii:
2 2
4 × v min 4 × v max
I d min = 2
şi I d max = 2
C ×d C ×d

Drenurile filtrante reprezintă, aşa cum s-a arătat, canale subterane închise, având secţiunea
umplută parţial cu material filtrant. De regulă, aceste drenuri nu se dimensionează, ci se adoptă
constructiv, având grijă ca secţiunea activă, determinată de grosimea stratului filtrant, să fie
corespunzătoare, iar grosimea stratului de pământ acoperitor să fie de cel puţin 0,30 m.

În general se execută două tipuri de drenuri, în funcţie de poziţia pânzei freatice şi anume:

- tipul I cu adâncimea de până la 1,50 m şi grosimea stratului filtrant de 0,30 - 1,00 m;

- tipul II cu adâncimea de până la 2-3 m şi cu grosimea stratului filtrant de peste 1,00 m;

Pentru a stabili dacă secţiunea filtrantă (activă) este corespunzătoare se procedează la

verificarea acesteia, punând condiţia de debit. Relaţia de verificare este următoarea:

A f × v ≥ Qd

în care Af este secţiunea activă, în m , iar v viteza cu care circulă apa prin materialul filtrant, în m/s.
 Secţiunea activă depinde de caracteristicile geometrice ale tranşeii şi de adâncimea activă h f şi
poate fi stabilită cu relaţia:

A f =hf ×b +h2f m

în care b este lăţimea la bază a drenului, iar m coeficientul de taluz, care dacă nu este impus şi ca urmare
cunoscut, se calculează astfel:

B−b
m=
2 ×h

unde h este adâncimea drenului, iar B lăţimea la gură a acestuia.

Viteza cu care se scurge apa în dren depinde de natura materialului filtrant şi de panta drenului,
care se ia egală cu panta terenului I d = It = tgα. Formula empirică de calcul a acestei viteze este:

v=0,35 × I 0,5
d

În cazul în care se recurge la dimensionarea drenurilor filtrante, atunci pentru determinarea

grosimii stratului filtrant, care se aşterne pe fundul tranşeilor, se procedează după cum urmează: se face
raportul dintre debitul de calcul şi viteza de scurgere determinată ca mai sus şi se obţine secţiunea
activă necesară Af, egală cu hf • b + hf2 • m, ajungându-se la următoarea ecuaţie de dimensionare:
2
m× h f +b × hf − Af =0

10.3.5. Lucrări şi instalaţii anexe pe reţeaua de drenuri si execuţia sistemelor de drenaj

Pentru buna funcţionare a sistemelor de drenaj, pe reţeaua de drenuri se execută o serie de

lucrări şi instalaţii cu caracter auxiliar. Astfel, pe reţeaua de drenuri deschise se execută aceleaşi lucrări şi
instalaţii anexe ca şi pe reţeaua pentru eliminarea apelor de băltire şi anume consolidări, trepte, podeţe
şi stăvilare, iar de-a lungul drenurilor închise se realizează căderi, puţuri de control şi cămine de reglare a
scurgerii.

Căderile sunt trepte subterane şi ele sunt impuse de racordarea drenurilor de diverse ordine, de
realizarea unei anumite pante sau viteze şi de adâncirea drenurilor la denivelări. În cazul drenurilor
tubulare, aceste trepte constau din tuburi verticale de racord de mărime corespunzătoare, care asigură
trecerea apei de la o cotă superioară la o cotă inferioară (fig. 53).
 Puţurile de control sunt construcţii speciale, executate din beton sau din zidărie de piatră şi ele
au menirea să permită observaţii asupra modului de funcţionare a drenurilor şi să asigure decantarea
aluviunilor transportate de ape. Acestea au, de regulă, secţiune circulară cu diametrul de circa 1 m, sunt
prevăzute cu capac şi scară de acces şi se dispun la confluenţe (racorduri), înlocuind treptele, la
schimbările de pantă şi pe traseul drenurilor de colectare-evacuare (fig.54).

În sfârşit, căminele de reglare a scurgerii apelor pe reţeaua de drenuri constituie

corespondentul stăvilarelor de pe canalele deschise. Acestea reprezintă, de fapt, tot nişte puţuri de
control prevăzute cu pereţi despărţitori, care permit reglarea scurgerii, asigurând libera circulaţie a apei
sau bararea acesteia.

Execuţia sistemelor de drenaj comportă practic aceeaşi suită de operaţii ca şi execuţia

sistemelor de desecare pentru eliminarea apelor de băltire, tehnologia respectivă cuprinzând
materializarea lucrărilor, curăţirea-nivelarea, executarea gurii de descărcare, executarea canalelor,
executarea lucrărilor şi instalaţiilor anexe şi retuşare-finisare. Evident, în cazul drenurilor tubulare şi
filtrante, executarea săpăturilor pentru aceste lucrări, se completează cu introducerea (pozarea)
tuburilor şi a materialului filtrant, iar apoi cu acoperirea acestora.

Săpăturile se execută manual sau mecanizat, din aval spre amonte, iar introducerea tuburilor şi
a materialului filtrant se realizează, în mod obligatoriu, din amonte spre aval, capătul primului tub
astupându-se atent cu un dop de beton. O atenţie cu totul specială reclamă execuţia drenurilor închise,
deoarece eventualele greşeli nu pot fi remediate decât cu mare greutate.