Predica la Duminica 21 Pilda semănătorului

Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără

număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrânsa e trecătoare
ca o poveste pe care o auzi si se termină. Dar sâmburele de duh
ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc
numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi
duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei
nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu
se satură cu acestea, foamea nu-i dă odihnă.

Omul se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile

de marea înţelepciunii lui Dumnezeu, care i se arată în
pilde. Dar de se uită numai cu ochii nu vede altceva decât
valurile, straiul de spumă al mării.
Se uită şi vede haina firii, dar nu inima ei.
Asculta si aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul; în auz i
se rostogolesc voci care nu spun nimic.
Săracă si tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e grabă şi
trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea va cădea si va plânge
de durere si de ruşine. Dar în această aşezare se află comoara
de învăţături a pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi se
foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va ruşina.
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume
— lucruri şi întâmplări — ca să-i înveţe mai uşor pe oameni. Şi
nu o dată scotea învăţătură din lucruri de rând, tocmai ca să
arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci
se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută un rost în lucruri
neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari
sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întâmplărilor de zi cu zi.
Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit vreodată pe acest
pământ, Domnul, a luat anume cele mai de rând lucruri din
viaţa aceasta ca să arate oamenilor tainele vieţii veşnice.
Ce-i mai de rând ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi
crinii sălbatici, grâul si neghina, piatra si nisipul ?
Cine, avându-le zi de zi în faţa ochilor, s-ar gândi să caute în ele
tainele împărăţiei lui Dumnezeu ?
1
leşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Ce simplu început!
Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în
urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a si trecut
plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul
iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa;
nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru:
semănătorul e Hristos iar sămânţa e învăţătura Evangheliei.
Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi
suferinţe, peregrinări si năzuinţe, să primească dumnezeiasca
sămânţă a învăţăturii mântuitoare;
profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o
primăvară după iarna cea îngheţată si ca un Semănător a
ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au
semănat si proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci
din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să
semene propria Sa sămânţă, înainte de Hristos au ieşit învăţători
mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume
ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat
sămânţa Sa. leşit-a semănătorul. Cum, de unde ? Fiul lui
Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi
de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor
ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi
de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi
de rădăcină. Sufletele oamenilor sunt ţarina sa, si El iese în
ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (loan l, 10) si El a venit în lume,
a ieşit în câmpia Sa.

Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum

sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvântul din inima lor, ca
nu cumva, crezând, să se mântuiască. Către popor zice: Unele
seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat
(Matei 13, 4), iar ucenicilor: vine diavolul şi ia cuvântul din inima
lor. Amândouă spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea
celeilalte. Cum calcă oamenii în picioare sămânţa de lângă drum si
cum o ciugulesc păsările, aşa calcă şi apucă diavolul sămânţa lui
Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor.
2
Gospodarul înţelept îngrădeşte aşadar ogorul si închide drumul
prin el, iar omul înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul
prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească
şi să piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă
cărare, o şi deschidem năvalei de oameni şi demoni. Atunci şi
sămânţa dumnezeiască se distruge, iar cohorta năvăitorilor nu
doar o calcă in picioare, ci seamănă în urmă sămânţa ei cea rea. O
astfel de inimă deschisă din toate părţile trecătorilor e ca o femeie
desfrânată, înşelătoare de bărbat, si se face maidan plin de
miasme si drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped
păsările de pradă — diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai
mult decât un suflet gata să-i primească pe ei.
Pe pământ pietros sau în mărăcinis sămânţa are totuşi un început,
dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colţ pentru că e călcată
în picioare de trecători si spulberată de demoni. Dumnezeiasca
sămânţă prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e
drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o
pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea altei pilde, atunci pilda sămânţei
de lângă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii
păcătoase.
De ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor ? O spune
Domnul: Ca nu cumva, crezând, sa se mântuiască. Se vede
preabine de aici că credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul si
rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui
Dumnezeu — si nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în
inima sa, nu poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de
cuvântul lui Dumnezeu stă la pânda diavolul, ca să fure. Fericit cel
ce păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel
mai de preţ, ne-lăsând nici oameni nici demoni să calce în picioare
şi să fure sfânta semănătură.
Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu
bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la
vreme de încercare se leapădă. Mai întâi primesc cu bucurie, cred
până la o vreme, dar până la urmă cad, din frică, asemenea unui
sclav întemniţat ani de-a rândul care vede deodată deschizându-se
uşa închisorii si spunându-i-se: „Eşti slobod !” Se bucură omul si
3
dă să plece, dar când îşi dă seama că îl aşteaptă o viaţă cu care
nu e obişnuit, dă înapoi, mai-mai ar rămâne acolo unde se află, cu
porţile închise înainte-i.
O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică,
iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu
creste mai drept in mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe
înălţimi. Dar vanturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar
dacă a primit cuvantul cu bucurie, acum se teme si-l leapada, ca
sa se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă
ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă
aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pe
nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu ? Cum să dau
cioara din mâna mea ? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu si crede
pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa,
neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvântul lui
Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la Semănător.
Mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi. Credinţa înverzeste
la suprafaţa inimii lor, dar stratul e subţire si dedesubt e piatră.
Când soarele adevărului lui Dumnezeu străluceşte asupra lor, în
marea lui lumină văd că cuvântul lui Dumnezeu caută sol adânc ca
să-si întindă rădăcina până în adâncul inimii, al sufletului si al
minţii, şi se înspăimântă. I-ar da bucuros lui Dumnezeu sălile de la
intrare, dacă si-ar putea păstra pentru dânşii odăile celelalte. Dar
în strălucirea cea mare a soarelui lui Dumnezeu, când văd că nici o
încăpere nu poate rămânea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un
astfel de om e lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvântu lui
Dumnezeu — dacă ajunge în vânt si furtună — nu întârzie să dea
înapoi. Nestatornicia în credinţă înseamnă să te făgăduiesti unui
stăpân şi să slujeşti altuia.
Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu şi slujesc diavolului. Cum
să creadă Dumnezeu făgăduinţele lor, când ei n-au crezut
făgăduinţelor cuprinse în cuvântul Lui ?
Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu
grijile si cu bogăţia si cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.
Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată si bună,
aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare.
4
Grijile sunt spini, ca si iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade
cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi încolţeste, dar nu
ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvântul lui
Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creste numai acolo unde
precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămân în
umbra lui.
Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin bogăţii, pe cele
dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti, trecătoare şi stricăcioase.
Iată bălăriile printre care nu cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele
gingaşe si curate. Apostolul Petru spune: Lăsaţi-l Lui toată grija
voastră, căci El are grijă de voi (I Petru 5, 7).
Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai grija
de suflet, de mântuirea noastră. Aceasta este grija grijilor, si ,
purtand-o pe aceasta, toate celelalte se dezleaga de la sine.

Grijile mărunte inabusa samanta acestei singure mari griji care ne

trebuie, iar fără ea toate celelalte pe care ni le facem rămân să ne
apese chiar de-ar fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe pământ.
Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură
şi de la oameni. Cine se încrede în bogăţia lui, se vestejeşte (Pilde
11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar si nemulţumit, şi va
veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale, ca un cerşetor.
Dar plăcerile vieţii ? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvântul lui
Dumnezeu ? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred
cei ce tânjesc după ele ? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat
din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre
sine: Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit
inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat… Apoi
m-am uitat… şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi
fără nici un folos sub soare (Ecclesiastul 2,10-11). Şi iată ce spune
părintele lui Solomon, încă mai înţelept decât el: Judecăţile
Domnului sunt drepte, veselesc inima (Psalm 18, 9); Moştenit-am
mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele (Psalm
118,111); Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat
comoară mare (Psalm 118,162). Adevărata plăcere, adevărata
bucurie, si bogăţie, si veselie, stă aşadar în cuvântul lui
5
Dumnezeu. Toate încântările lumii acesteia sunt numai o
închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui Dumnezeu.
Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună,
aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare. Pământ bun
sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămânde de iubire. Cum
aleargă cerbul la apă (Psalm 41,1), aşa trec aceste suflete prin
desertul ars al lumii, căutând să-si stâmpere setea şi foamea cu
adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea netrecătoare. Când rouă si
mana din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor
suflete, ele se scaldă în bucurie si cresc înalte, aducând roadă
nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe
care merge Hristos. Pentru toţi ceilalţi trecători drumul este închis.
Nu se află în ele nici bolovani şi nici ciulini, ci numai pământ curat
si bun, pe care o singura sămânţă creste: cea semănată de
Domnul. Ea se păstrează în inimă curată şi bună. Oamenii buni nu
ţin cuvântul lui Hristos scris pe hartie, pentru ca hartia este in
afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-1 ţin, pentru ca
mintea  se afla la suprafaţa fiinţei, si poate uita.
Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curata si bună, unde nu
se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca aluatul si
dă în spic ca grâul, veselindu-1 pe om ca vinul şi mângâindu-i
viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.
Ce rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun ? Unul o sută,
altul şaizeci, altul treizeci (Matei 13, 23), a spus Domnul în marea
sa dragoste şi milostivire fată de oameni. El nu cere de la toţi la
fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa încât să se
mântuiască cât mai mulţi, cât mai mulţi să moştenească împărăţia
lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de o sută, arătând
prin aceasta mărimea recoltei de pe pământ bun, pe când Matei şi
Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci si de
felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpân. Înţelegem aici acelaşi
lucru ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpânul laudă la fel şi pe sluga
cu zece talanţi, si pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiaşi răsplată:
Bine, sluga bună si credincioasă… intră întru bucuria Domnului tău
(Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte de slavă şi putere,

6
iar cei mântuiţi nu sunt toţi deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi
strălucire.
Cine are urechi de auzit să audă! Cu aceste cuvinte încheie
Domnul tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăşi după
ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus
aceleaşi cuvinte, si de amândouă ori a strigat. Strigă. De ce ? Ca
să deştepţi auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin veacuri de-
viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate neamurile până la
sfârşitul lumii.
Cine are urechi de auzit să audă! strigă Prietenul omenirii,
Prietenul tuturor celor asupra cărora se reped negrele răpitoare
ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie.
Strigă ca să arate singura, strâmta cale de scăpare din
stricăciunea şi vâlvătaia lumii. Strigă ca să se vadă că aici nu sunt
în joc haine, pământuri sau case, ci însăşi viaţa.
Nu strigă de mânie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care îşi
vede copiii încolţiţi de şerpi. Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar
mama îi vede. Iar când copiii văd şerpii, nici nu ştiu încotro s-o
apuce, ci mama ştie. Si strigă la copii. Si Hristos strigă la oameni,
până la sfârşitul veacurilor: Cine are urechi de auzit să audă!
Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-dătător,
Mântuitorul lisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt,
Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.

 Vorbirea profetică – în pilde – pentru a trezi curiozitatea ,

interesul unor interlocutori plictisiţi, neatenţi, distraţi, copleşiţi
de grijile trupeşti şi îndepărtaţi de Dumnezeu cu inima şi cu
mintea şi cu faptele.
 Cuvântul dacă nu ajunge în pământ bun – în inima curăţită de
patimi- nu rodeşte.
 Sămânţa căzută pe cale – cuvântul ajuns în urechi dacă nu este
înţeles, dacă nu păstrat în inimă( Maica Domnului), dacă nu este
cugetat, meditat, cultivat – se pierde , nu rodeşte.

7
 Inima împietrită -
 Inima înăbuşită de spinii urii şi ai altor păcate,de gânduri rele

Iubiţi credincioşi

Ieşit-a semănătorul, --( Sf. I. G. A. „ De unde a ieşit Cel care este

de faţă pretutindeni şi toate le plineşte? Sau Cum a ieşit? N-a ieşit
din vreun loc oarecare ! A ieşit în raport cu noi şi din iconomia Sa
faţă de noi, ajungând mai aproape de noi prin întruparea Sa.”
Pentru că noi eram închişi ca de un zid din cauza păcatelor
noastre şi nu puteam ieşi spre Dumnezeu , a venit El la noi,
intrând ca să zicem aşa prin uşile încuiate, şi ne-a deschis o cale
nouă spre cer , zdrobind cu Crucea SA încuietorile morţii,
încuietorile păcatului, încuietorile diavolului.
Şi mergând El înainte, cu curaj, a biruit moartea, a sfărâmat
porţile iadului, şi înviind s-a înălţat la cer, după ce a semănat ăn
inimile noastre prin cuvânt, învăţătura Sa despre Împărăţia
Cerurilor.
Şi ne-a chemat să-L urmăm zicând :”Cel ce vrea, lăsându-ne
libertatea de a alege, să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi
ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie”
Dar nu numai că ne-a învăţat ,cu cuvântul şi cu pilda vieţii
Sale, dar şi după ce S-a înălţat la ceruri, ne-a trimis un alt
Mângâietor, pe Duhul Sfânt, ca să ne reamintească învăţăturile
sale, să ne renască din apă şi din duh, să ne cureţe din nou dacă
ne vom întina prin păcate, dăruind-ne cele şapte porţi-pridvoare
de taină, tainele Bisericii, ne-a lăsat povăţuitori apostolii,
episcopii, preoţii , ne-a lăsat icoane vii, vieţile sfinţilor, ale
mucenicilor.
Dumnezeu Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu Ce S-a născut din Tatăl
mai înainte de veci şi la plinirea vremii a răsărit din pântecele
Fecioarei Maria, ca un Soare şi a luminat ogorul acestei lumi, care
după păcatul primilor oameni, a ajuns să rodească numai spini şi
pălămidă: ( crima lui Cain, neascultarea fiilor lui Dumnezeu care
lăsând calea credinţei se însoţeau cu fiicele oamenilor ).

8
Cel ce s-a pogorât din cer , Fiul Omului, a venit să semene în
ogorul inimilor noastre sămânţa de muştar a credinţei celei noi,
sămânţa învăţăturii despre Împărăţia Cerurilor.

Ioan 8,26,38: „Multe am de spus despre voi şi de judecat.

Dar Cel ce M-a trimis pe Mine adevărat este, şi cele ce am auzit
de la El, Eu acestea le grăiesc în lume. Eu vorbesc ceea ce
am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl
vostru.”

Sinodul VII ecumenic

- Pilda cu neghina din ţarină – ( Sf. I.G.A – în pilda

aceasta ne vorbeşte despre eretici): „ Altă pildă le-a pus
lor înainte, zicând: Asemenea este împărăţia cerurilor omului care a
semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar pe când oamenii
dormeau, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi s-a
dus. Iar dacă a crescut paiul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi
neghina. Venind slugile stăpânului casei, i-au zis: Doamne, n-ai
semănat tu, oare, sămânţă bună în ţarina ta? De unde dar are
neghină? Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Slugile i-
au zis: Voieşti deci să ne ducem şi s-o plivim? El însă a zis: Nu, ca nu
cumva, plivind neghina, să smulgeţi odată cu ea şi grâul. Lăsaţi să
crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş, şi la vremea
secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi
ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea.”

- „ căci şi acesta este un vicleşug al diavolului ca să strecoare în

învăţătura adevărată învăţături greşite, colorînd-o ca să
semene cu adevărulspre a înşela cu uşurinţă pe cei lesne de
însşelat. De aceea Hristos nu o numeşte sămânţă ci neghină,
sămânţa diavolului.”
- Pe când dormeau oamenii : somnul voinţei –
- păstrează-te în învăţăturile Bisericii, ale Sf. Părinţi

9
 - Nu primii învăţăturile străine oricât ţi s-ar părea de
atrăgătoare, logice(înţelepciune omenească), inovatoare, faţă
de cele tradiţionale pe care le arată învechite.
- Nu sta de vorbă, nu-i primi în casa ta, nu sta la masă cu
ei, după prima şi a doua înfruntare să-ţi fie ca nişte
vameşi.
- La început îşi ascund erezia, o camuflează prin cuvinte,
(şi neghina la început se arata ca paiul de grâu) dar
după ce creşte se vădeşte că este neghină.
- Sf. ap. Pavel. - Toate să le încercaţi , ţineţi ce este bine.
Cercetaţi duhurile
- Îi împiedică pe ucenici să smulgă neghina - îi opreşte de
la ucidere căci multe neghine se pot preface în grâu.
- Sf. Ioan Gură de Aur :„Deci Hristos nu ne împiedică să le
închidem gura ereticilor, să le oprim îndrăzneala, să risipim
adunările şi asociaţiile lor, ci ne opreşte să-i ucidem să-i
junghiem”

- cinstim pe Sfinţii Părinţi de la sinodul 7

Aşadar, temeiul icoanei și al cinstirii acesteia este Însuşi

Dumnezeu Fiul, după cum mărturiseşte Sfântul Ioan
Damaschin: „Icoana vie, naturală şi întru totul asemenea
Dumnezeului nevăzut este Fiul, Care poartă în El însuşi pe Tatăl în
întregime, fiind asemenea în totul cu El, deosebindu-Se, însă, în
aceea că este cauzat”(Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate
contra iconoclaştilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 45.), adică
născut din Tatăl.

Citim în Sfânta Scriptură că omul a fost creat de

Dumnezeu după chipul Său (cf. Facerea 1, 27), adică Fiul
este chipul lui Dumnezeu, iar omul a fost creat după chipul Său.
Dar, spre deosebire de Fiul lui Dumnezeu, Care este întru totul
asemenea Tatălui, Adam trebuia să dobândeascăasemănarea cu
Dumnezeu, prin permanentă ascultare de Dumnezeu și împlinire a
voii Lui. Întrucât Adam cel vechi a căzut în păcatul neascultării
de Dumnezeu, Izvorul vieții, el a devenit stricăcios și muritor, iar,
10
prin natura umană moștenită de la Adam, tot neamul omenesc a
ajuns păcătos și muritor. Pentru a-l ridica pe Adam din stricăciune
și moarte, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și prin ascultare
desăvârșită de Dumnezeu Tatăl, prin moarte și Înviere, a dăruit
lumii mântuire și viață veșnică. 

Prin Întruparea Sa, care conţine în sine, din veșnicie, şi taina

Jertfei de pe Cruce, întru deplină ascultare, Fiul lui Dumnezeu
reface icoana-chip al lui Dumnezeu din om, și dăruiește
omului harul înfierii și al asemănării lui cu Dumnezeu. Cei ce au
făcut roditor în ei acest har sunt Sfinții Bisericii. De aceea, când
cinstim pe Sfinți cinstim harul lui Dumnezeu lucrător în Sfinții Lui,
potrivit cuvintelor Psalmistului: „Minunat este Dumnezeu întru
sfinții Lui” (Psalmul 67, 36).

Așadar, argumentul principal în favoarea pictării și cinstirii sfintelor

icoane îl constituie însăși Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Celor
care susțin că cinstirea Sfintelor icoane ar fi o încălcare a poruncii
a doua din Decalog, le răspundem că poporul evreu a fost oprit să
facă icoane din cauza înclinării sale frecvente spre idolatrie, dar
mai ales pentru faptul că, până atunci, Fiul lui Dumnezeu nu luase
chip omenesc, adică nu S-a întrupat. Totuși, chiar și în Vechiul
Testament Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să alcătuiască chipuri
de heruvimi, care vor străjui chivotul Legii şi catapeteasma
cortului, necesare desfășurării cultului divin (cf. Ieșirea 25, 18-22;
36, 5; 37, 7-9). 

În lupta noastră pentru mântuire îi avem rugători și mijlocitori pe

Maica Domnului, pe Sfinţii îngeri, pe toți Sfinții prooroci, apostoli,
evangheliști, mucenici, mărturisitori, cuvioși, împărați și domnitori
evlavioși sau simpli credincioși care au trăit în sfințenie. Cinstindu-i
după vrednicie și plecându-ne genunchii înaintea sfintelor lor
icoane, ne întărim în faţa ispitelor care, mai ales în perioada
Postului Mare, vin asupra noastră. În acest sens, îi avem ca
modele şi pe Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei, cinstiţi
11
în această zi (9 martie), care au îndurat chinurile și moartea,
pentru a păstra neîntinată icoana lui Dumnezeu din ei, prin
mărturisirea credinței ortodoxe. De asemenea, îi avem ca exemple
şi pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii
ai săi, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul Ianache, pe care
Biserica Ortodoxă Română îi sărbătorește, anul acesta, în chip
solemn, cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la moartea lor
mucenicească, petrecută la Constantinopol în ziua de 15 august
anul 1714. 

Pentru credincioșii dreptmăritori, în biserică și în casele

lor, sfintele icoane nu constituie doar o mărturie a ceea ce
semnifică arta creștină, ci au, în primul rând, un rol sacru sau
sfânt, de mijlocire sau întărire a credincioșilor în comuniunea lor
de rugăciune cu Dumnezeu și cu Sfinții reprezentați în icoane. 

Suntem datori a cinsti sfintele icoane, pentru că ele ni-L readuc pe

Dumnezeu aproape, în suflet, ne ajută să fim contemporani cu
evenimente importante din istoria mântuirii neamului omenesc, să
refacem legătura spirituală cu Maica Domnului și cu sfinții, prin
care Dumnezeu lucrează în chip minunat (cf. Psalmul 67, 36) și ne
cheamă la împărtășirea cu Sfânta Euharistie ca arvună a ospățului
din Împărăția cerurilor. 

Nu trebuie să uităm, așadar, că în Biserică Îl avem prezent pe

Hristos, Care Se Jertfeşte pentru noi la fiecare Sfântă Liturghie şi
ne aşteaptă să redevenim icoană a Sa, prin primirea Sfintei
Împărtăşanii, prin cunoașterea și împlinirea prin fapte a
învățăturilor Sale, pentru că „oamenii care se împărtăşesc cu
Trupul cel Sfânt al lui Hristos şi beau Sângele Lui participă şi devin
părtaşi firii dumnezeieşti, căci se unesc cu Dumnezeirea după
ipostas, iar cele două firi sunt unite după ipostas, în chip
nedespărţit, în Trupul lui Hristos, cu care ne
împărtăşim”(Ibidem, p. 145.). 

Aceasta, însă, va fi posibil dacă ne pocăim pentru păcatele

noastre, asemenea vameşului din Evanghelie, a cărui pildă ne-a
12
fost prezentată în prima săptămână a Triodului, și dacă ne
îndreptăm, cu smerenie, pașii către Dumnezeu-Părintele
Ceresc, asemenea fiului risipitor, despre care am auzit în
săptămâna a doua a Triodului, întorcându-ne din ţara cea
îndepărtată a păcatului şi a morţii; dacă vom mărturisi înaintea
Tatălui ceresc greşelile noastre, prin Taina Sfintei Spovedanii,
amintindu-ne că păcatul slăbește în om iubirea față de Dumnezeu
și de semeni și împiedică dobândirea mântuirii și a vieții veșnice. 

Și, pentru că anul 2014 este şi Anul omagial euharistic (al

Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii), se cuvine, cu
atât mai mult, să ne apropiem de aceste Sfinte Taine, printr-o
cercetare atentă a conștiinței noastre în fața duhovnicului și
împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, fără de
care nu ne putem bucura deplin de lumina Învierii și de iubirea
Preasfintei Treimi.

Suntem datori a cinsti sfintele icoane, atât prin închinăciune și

sărutarea lor, cât și prin iubirea arătată semenilor noștri, în a căror
ființă stă ascunsă icoana sau chipul lui Hristos. În acest sens,
suntem chemaţi să fim iubitori de oameni prin fapta concretă a
milosteniei, ca expresie a credinței lucrătoare prin iubire (cf.
Galateni 5, 6) şi să ne dedicăm viaţa slujirii semenilor aflați în
suferințe, necazuri și nevoi, așa cum au făcut sfinţii Bisericii
noastre, care au desăvârșit chipul lui Dumnezeu în ei,
ajungând la asemănarea cu Dumnezeu Cel milostiv (cf. Luca 6,
36), prin ajutorarea aproapelui, prin credință și viață curată. 

Aşadar, alături de chipul sau icoana lui Dumnezeu din noi, de

Sfintele icoane în faţa cărora ne închinăm, în biserică și acasă, ne
mai rămâne o icoană de cinstit: icoana din sufletul semenului
nostru. Întipărirea chipului lui Hristos în noi, pentru dobândirea
mântuirii, nu se poate realiza decât prin cuvânt înțelept și faptă
bună. Iar fapta bună, adică punerea în practică a Evangheliei
iubirii milostive, înseamnă a descoperi și recunoaște chipul lui
13
Dumnezeu din semenii noştri, a face pentru ei ceea ce Hristos a
împlinit pentru oamenii bolnavi, săraci și întristați pe care i-a
miluit.

- Suntem datori a cinsti sfintele icoane, atât prin închinăciune și

sărutarea lor, cât și prin iubirea arătată semenilor noștri,
în a căror ființă stă ascunsă icoana sau chipul lui
Hristos. În acest sens, suntem chemaţi să fim iubitori de
oameni prin fapta concretă a milosteniei, ca expresie
a credinței lucrătoare prin iubire (cf. Galateni 5, 6) şi să ne
dedicăm viaţa slujirii semenilor aflați în suferințe, necazuri și
nevoi, așa cum au făcut sfinţii Bisericii noastre, care
au desăvârșit chipul lui Dumnezeu în ei, ajungând la
asemănarea cu Dumnezeu Cel milostiv (cf. Luca 6, 36),
prin ajutorarea aproapelui, prin credință și viață curată.
-

14