UNIVERSITATEA DE STIINTE

GRICOLE SI MEDICINA VETERINRA

A BANATULUI “REGELE MIHAI I AL
ROMANIEI” TIMISOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURA
PROGRAMUL DE STUDIU :
AGRICULTURA

PROIECT DISCIPLINA PEDOLOGIE

CADRU DIDACTIC : PROF.DR. NITA LUCIAN

STUDENT : URS IONUT-PETRICA

 UNIVERSITATEA DE STIINTE
GRICOLE SI MEDICINA VETERINRA
A BANATULUI “REGELE MIHAI I AL
ROMANIEI” TIMISOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURA
PROGRAMUL DE STUDIU :
AGRICULTURA
REFERAT MINERALE SI ROCI

CADRU DIDACTIC : PROF.DR. NITA LUCIAN

STUDENT : URS IONUT-PETRICA

CUPRINS Pag.
CAPITOLUL I ..............................................................................................
I.1. MINERAL BLENDA ( CLASA SULFURILOR ).................................
I.2. MINERAL FLUORIT ( MINERAL HALOGENAT )...........................
I.3. MINERAL PIROLUZIT ( OXIZI )........................................................
I.4. MINERAL URANINIT ( HIDROXIZI )................................................
I.5. MINERAL NITRONATRIT ( CLASA SARURILOR OXIGENATE )..
I.6. MINERAL NITROKALIT ( CLASA SARURILOR OXIGENATE )....

CAPITOLUL II...............................................................................................
II.1. ROCA MAGMATICA GRANIT............................................................
II.2. ROCA SEDIMENTARA ALABASTRU................................................
II.3. ROCA DE PRECIPITARE CALCARUL ...............................................

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................
 CAPITOLUL I
BLENDA
Blenda este un mineral răspândit, din clasa sulfurilor, cu formula chimică ZnS și cu un raport
metal/sulf de 1:1. Cristalizează în sistemul cubic, cu cristale tetraedrice și dodecaedrice, și mai poate apare
sub formă de agregate fibroase masive de diferite culori.
Din punct de vedere chimic este o sare a acidului sulfhidric [H2S] cu zincul.
Mineralul poate fi ușor confundat cu magnetitul, rutilul, care au la fel o duritate mică (3,5 - 4); din această
cauză varietățile nu se folosesc ca pietre prețioase.
Formula chimică ZnS
Clasa mineralului sulfura, (Raport sulf/metal,(seleniu,telur) = 1:1 )
Sistem de cristalizare cubic,
Clasa cristalului cristale cubice dese, densitate
Culoare incolor până la brun-negru
Urma galbenă până la brun-închis, niciodată negru
Duritate 3,5 - 4
Masa specifică 3,9 - 4,2 g/cm3
Luciu diamantin
Transparență opac spre translucid
Spărtura neregulată, sfărmicioasă
Clivaj perfect
Habitus cristale tetraedrice
Suprafața cristalului
Cristale gemene
Punct de topire ---
Propriețăți optice
Indice de refrație n=2,396 (pur) ; n=2,47 (la un conținut de 30% sulfit de
plumb)
Birefrigență izotrop, uneori o refracție dublă redusă
Deviația optică ---
Unghiul de dispersie unghiul/dispersiei axei optice 2vz ~
Alte caracteristici
Reactivitatea chimică se dizolvă în acid clorhidric concentrat
Minerale asemănătoare rutil
Radioactivitate inexistentă
Magnetism inexistent
Caracterstici deosebite ---
 Blenda este varianta obținută la temperaturi joase a sulfurii de zinc, la temperaturi înalte
formându-se varianta wurtzit (vurțit) sau β-ZnS.
Varietățile blendei după culoare sunt:
 Cleiophan, verde, galben sau portocaliu
 Marmatit, negru
 Honigblende, galben clar
 Rubinblende, brun până la roșu
 Varietatea albă este foarte rară.
Datorită procentului de ca. 67% în zinc și un procent relativ ridicat în cadmiu, blenda este
unul din minereurile cele mai importante pentru obținerea zincului și cadmiului.
Zăcăminte mai importante sunt în China, Australia și Canada
 BLEND
A

FLUORIT ( FLUORINA )
Fiind cunoscută și sub denumirea de fluorit, fluorina este un mineral din clasa
halogenidelor, cu formula chimică CaF2.
Este o fluorină de calciu, care cristalizează în sistemul cubic, fiecare ion de calciu fiind
legat de 2 ioni de fluor. Fluorina are duritatea 4 pe scara de duritate Mohs, cu o varietate de
culori mare, mai frecvent verde și violet. Culoarea mai închisă a cristalului provine din
zăcămintele de uraniu, care determină și caracterul fluorescent la lumina ultravioletă.
 Fluorina se formează prin răcirea rocilor magmatice, asociate frecvent cu mineralele:
Baritină, Cuarț, Topaz, Calcit, Galenă și Blendă. Mineralul apare în cantități mai mari ca
parte componentă a rocilor vulcanice, granite, pegmatite. Cea mai mare mină de fluorit se
află în rocile vulcanice din Las Cuevas, Mexic, urmată de China, India, Africa de Sud și
SUA. „Blue John” este o mină de fluorit din Marea Britanie, locuri mai puțin însemnate se
găsesc în Franța, Germania.
Utilizare :
 În industrie la producerea fluorului.
 În industria optică la producerea lentilelor, cristalele mai mari sunt produse artificial.
 Este o piatră prețioasă apreciată.

Formula chimică CaF2

Clasa cristalului halogenidelor
Culoare în stare pură incolor, cu impurități, verde, violet, galben,
negricios
Urma albă
Duritate 4
Masa specifică 3,18
Transparență transparent, translucid
Clivaj
Habitus cristale cubice frecvent bine dezvoltate
Suprafața cristalului
Cristale gemene transversale în cruce
Propriețăți optice
Birefrigență -
Deviația optică ___
Alte caracteristici
Minerale asemănătoare ___
Radioactivitate uneori pot conține urme de minereu de uraniu
Magnetism inexistent

FLUORIT
PIROLUZIT
Piroluzitul este un mineral din grupa oxizilor, fiind din punct de vedere chimic dioxid
de mangan (MnO2). Reprezintă cel mai important minereu de mangan. Numele său provine
din limba greacă, prin combinarea cuvintelor pentru "foc" și "a spăla", pentru că era folosit
pentru eliminarea din sticlă a nuanțelor de verde sau de maro date de prezența fierului.
Este un mineral moale, închis la culoare, cu aspect amorf, deseori prezentând o structură
granulară, fibroasă sau columnară, uneori formând cruste reniforme la suprafața unor roci.
Pentru varietatea cu cristalite prismatice închise la culoare, mai rar întâlnită, se folosea
termenul de polianit. Are un luciu metalic, urma neagră, iar greutatea specifică obișnuită
este.în jur de 4,8. Duritatea sa crește atunci când este încălzit.
Piroluzitul se găsește deseori în amestec cu alte minerale manganoase în mase
pământoase, granulare, denumite în engleză "wad". El apare ca masă sedimentară, și ca
urmare se întâlnește în depozite lacustre, palustre sau de mare puțin adâncă. De asemenea,
piroluzitul se formează și în zonele de oxidare ale altor minereuri de mangan.
 Zăcăminte mai importante de piroluzit se găsesc în Georgia, Ucraina, India, Brazilia și
Africa de Sud.
Piroluzitul și rodocrozitul sunt cele mai răspândite minereuri de mangan. Metalul se
obține prin reducerea oxidului cu sodiu, magneziu sau aluminiu, sau prin electroliză.
Piroluzitul este utilizat la obținerea fontei cenușii oglindă (spiegeleisen), a feromanganului și
a diverse aliaje, ca de exemplu bronzul cu mangan. Ca oxidant se folosește la obținerea
clorului și a permanganatului de potasiu (folosit ca dezinfectant) și pentru decolorarea sticlei.
În combinație cu sticla topită, el oxidează fierul și elimină nuanțele verzi și maronii din
aceasta. Ca pigment, el se folosește la vopsirea sticlei, ceramicii și cărămizilor în nuanțe de
violet, ocru și negru și pentru prepararea de vopsele verzi și violete.

Formula chimică MnO2

Clasa mineralului oxizi
Sistem de cristalizare tetragonal
Culoare diferite tonuri de gri până la negru, uneori albăstruie
Urma neagră
Duritate 6 - 6,5
Masa specifică 4,4 – 5,06 g/cm³
Luciu metalic
Transparență opac
Clivaj perfect
Habitus grăunțos, masiv, dendritic sau reniform
Punct de topire ___
Propriețăți optice
Alte caracteristici
Minerale asemănătoare psilomelan
Radioactivitate inexistentă
Magnetism nemagnetic
PIROLUZIT

URANINIT
Uraninitul este un mineral oxidic de uraniu cu formula chimică idealizată UO2. Este un
minereu uranifer major, reprezentând sursa principală de uraniu. În trecut a fost cunoscut sub
denumirea de pehblendă; termenul „pehblendă” mai este utilizat în prezent pentru specimene
metamicte de uraninit.
Uraninitul apare sub formă granulară, în pegmatitele granitice, asociat cu minerale
secundare de uraniu, monazit, turmalină și zircon. Radioactivitatea și tendința de oxidare (cu
formare de minerale secundare de culoare galbenă) sunt cele două proprietăți majore care
evidențiază prezența uraninitului într-un depozit.
Distribuția sa este relativ omogenă pe glob, cu depozite importante în Kazakhstan,
Australia, Canada, care sunt responsabile cu mineritul a circa 70% din cantitatea mondială de
uraniu). Alături de Nigeria, Rusia, Namibia, Uzbekistan, China, SUA și Ucraina, aceste 10
țări sunt responsabile cu producția a 94% din cantitatea mondială de uraniu.
 Cristalele de uraninit sunt extrem de rare. Acestea sunt cubice, octaedrice sau pot avea
diverse forme asociate. Grupul de cristalizare este Fm-3m (227), parametrul de celulă
elementară a = 5,4682 Å și volumul celulei 163,51 ų. Aceste valori corespund unei
stoechiometrii UO2,03 (UO2,00 ar avea un parametru de celulă elementară de a = 5,4712 Å).
Este izostructural cu fluoritul, fiecare atom de uraniu fiind înconjurat de opt atomi de oxigen
într-un aranjament cubic.
Greutatea sa specifică este foarte ridicată, specimenele nealterate putând avea și 11 g/cm 3.
Prin metamictizare, această valoare poate scădea până la 6,5 g/cm3.
Ideal, uraninitul are formula chimică UO 2,00; în realitate însă, compoziția chimică variază
în funcție de gradele de oxidare și metamictizare. Compoziția chimică a uraninitului este
relativ complicată, în special din cauza prezenței produșilor de dezintegrare din seria
uraniului (radiu, poloniu, plumb, bismut etc.). Marie și Pierre Curie au descoperit elementele
radiu și poloniu în analizând specimene de uraninit. Franciul este și el prezent în urme, fiind
produs ca urmare a procesului de dezintegrare a actiniului.
În plus, heliul apare în cantități însemnate, din cauza acumulării sale în urma proceselor de
dezintegrare alfa. Heliul a fost separat pentru prima dată dintr-un specimen de cleveit[6] (o
variație de uraninit ce conține și thoriu), confirmând descoperirea acestuia – în baza tehnicior
spectrofotometrice – în compoziția Soarelui.[6]
De asemenea, elementele radioactive technețiu și promețiu pot fi detectate în mineralul
uraninit în urme, prezența lor fiind datorată procesului de fisiune spontană suferit de către
izotopul 238U. Urme de neptuniu și plutoniu (produși de activare ai uraniului) sunt – la rândul
lor – detectabile în uraninit.
La fel ca și în cazul compoziției chimice, gradul de oxidare al mineralului este mult mai
complicat decăt sugerează formula ideală a dioxidului de uraniu complet stoechiometric
(UO2,00): uraninitul este întotdeauna nestoechiometric, UO2+x. În dioxidul de uraniu complet
stoechiometric, uraniul se află exclusiv în starea de oxidare UIV. În prezența oxigenului, o
parte din uraniu este oxidat la stări superioare, U V și UVI, ceea ce conduce la creșterea
gradului de oxidare x.
 Produșii săi primari de alterare sunt diverși oxizi sau oxohidroxizi. Odată oxidat, uraniul
devine mult mai reactiv, solubil și mobil, formând minerale secundare prin combinarea cu
anioni prezenți în fluidele înconjurătoare (silicat, fosfat etc.). Fenomenul de radioliză joacă –
la rândul său – un rol important în interacția uraninitului cu mediul înconjurător.
Având în vedere conținutul crescut de radioizotopi, acest mineral trebuie manipulat cu
grijă, evitându-se pe cât posibil încorporarea. Probleme majore pot apărea în cazul cazul
mineritului de adâncime apare problema inhalării radonului de către lucrători (expunere
internă). Produșii de dezintegrare radioactivi ionizează materialul genetic, provocând mutații
care uneori pot deveni canceroase.[7] Practic, cancerul pulmonar a fost semnalat pentru prima
dată, fără a fi bine individualizat, de către Agricola și Paracelsus ca „male metallorum” la
minerii din Schneeberg (1531) si Jáchymov (1556).
Formula chimică UO2 (ideal); în practică, diferă de la un specimen la altul
Clasa mineralului 4.DL.05
Sistem de cristalizare cubic
Clasa cristalului m3m
simbol H-M: (4/m 3 2/m)
Culoare negru-oțel la negru-catifea, maroniu-negricios până la gri
deschis
Urma maronie-negricioasă, gri, verde-măslină
Duritate 5,5
Masa specifică 10,63-10,95, scade cu gradul de oxidare și/sau
metamictizare
Luciu submetalic
Transparență translucid până la opac
Clivaj distinct după {100} și slab după {010}
Habitus masiv, granular. Rareori cristale octaedrice
Punct de topire 1900-2100 oC
Propriețăți optice
Indice de refrație izotrop
Alte caracteristici
Reactivitatea chimică reactiv
Radioactivitate 70-150 kBq/g
Magnetism paramagnetic
Observații metamictic
URANINIT
NITRONATRIT
Nitronatritul ( Glocker , 1847), formula chimică a Na 3 ( nitrat de sodiu ) , este un arc
mineral . Denumirea este derivată din compoziția chimică - nitrat = nitrat, sodiu = sodiu.
Sinonimele sunt: nitrat și salpetru chilian .
Categorie Mineral
Formula chimica NaNO 3
Identificare
Culoare incolor, alb...
Aspectul cristalului romb
Sistem arc
Duritate 1½ - 2
Luciu sticloasă până la mată
Clivaj perfect
n ω = 1.330 - 1.336
Indicele de refracție
n ε = 1.580 - 1.587
Vryp alb
Densitate 2,24 - 2,29 g ⋅ cm −3
Solubilitate in apa
Alte gust dulce
NITROKALIT
Nitrocalit (nitrit, nitru, salpetru indian , azotat de potasiu) - un mineral din grupa
nitraților.
Denumirea se referă la compoziția chimică a mineralului; se toarnă. azot = azot , kalium =
potasiu ; termenul de salpetru provine din latină. sal petrae = rock salt.
Creează ciorchini aciculari sau fibroși . Apare sub formă de cruste, raiduri și erupții. Foarte
rar produce cristale mici, asemănătoare tabletelor, asemănătoare aragonitului . Este
transparent, se dizolva usor in apa, este sarat, se simte rece la atingere. Nu este higroscopic.
Apare adesea sub formă de eflorescență și înflorește pe care le formează pe suprafețele roci
bogate în potasiu. Cel mai adesea, poate fi găsit în peșteri, de exemplu dintr-o peșteră din
New Mexico, SUA, doar aproximativ 100 de tone de azotat de potasiu au fost extrase dintr-
una dintre peșteri.
Un mineral tipic al rocilor sedimentare. Se formează în climă deșertică. Coexistă cu nitronatrit (nitrat de
sodiu), halit , mirabilite , anhidrit , gips .

Locuri de apariție: Deșertul Atacama în Chile , Peru , Bolivia - Cochabamba, SUA - Valea râului
Amarogoza, Valea Morții, California, Egipt , Algeria , Iran , Italia , Spania , Ungaria

Se intrebuinteaza in :

 este folosit pentru producerea de praf de pușcă (fum) - ingredientul principal,

 în industria chimică,
 în agricultură - folosit ca îngrășământ natural,

Alte nume nitrit, nitru, salpetru indian, azotat de potasiu

Compoziție chimică azotat de potasiu (KNO 3 ) [1]
Duritatea lui Mohs 2 [1]
Fractură neuniformă
Clivaj perfect
Tăiați cristalul aciculară sau fibroasă
Sistem cristalografic rombic
Densitatea mineralului 1,99 g/cm³
Proprietati optice
Culoare alb, gri deschis, incolor
Zgârietură alb
Luciu sticlos
Un alt transparent
 CAPITOLUL II
GRANIT
Granitul (latină granum = granulat) este o rocă magmatică masivă, cu granulație grosieră
(cristale cu dimensiunea de câțiva milimetri), formată la adâncimi mari (făcând deci parte
dintre plutonite), conținând în principal cuarț, feldspat sau minerale de culoare închisă ca
mica.
Granitele se formează din magma acidă bogată în silicați, care vine din adâncime
(fenomen favorizat de mișcările tectonice) și care în apropierea suprafeței pământului
(adâncime de sub 2 km) se solidifică prin răcire lentă în crăpăturile scoarței având uneori un
diametru de câteva sute de kilometri; granitele cu o granulație mai mare se numesc pegmatite.
Bazaltul în comparație cu granitul provine dintr-o magmă bazică. Caracteristic pentru granit
numit și plutonit sunt adâncimile mari unde se formează, rocile care se formează la adâncimi
mai mici ca 2 km, sunt numite subvulcanite sau "roci de gangă" (steril) în minerit.
În compoziția granitului predomină cuarțul, feldspatul și minerale de culoare închisă ca:
biotit si mai rar amfiboli. Din grupa feldspatilor - predomină feldspatul potasic. Minerale
accesorii sunt: Zirconiu, Apatit, Titanit, de asemenea Magnetit, Rutil, Ilmenit sau alte
minerale de zăcământ (minerale utile).
Granitul este frecvent radioactiv, datorită urmelor de uraniu, rubidiu dar pot fi urme
radioactive și în feldspat sau glimer.
Granitul se poate spune că ar fi roca cea mai răspândită din scoarță, fiind prezent în
zonele tectonice sau sedimentare.
Granitul se exploatează frecvent în cariere de piatră, însă este asociat des cu minerale
utile ca: Pirită (FeS2), Magnetită (Fe3O4).
Granitul și exploatările adiacente de piatră cum ar fi marmura sau travertinul sunt
considerate printre cele mai vechi industrii din lume. Unele cariere datează din perioada
Antică.
Exploatări moderne de anvengură sunt în China, India, Italia, Brazilia, Canada, Germania,
Suedia și Spania.
 Datorită durității și rezistenței la erodare și intemperii, granitul este folosit în construcții,
la finisajele interioare dar și în artă. Cel mai des este utilizat la:
 pavarea străzilor, bordurii trotuarelor
 cale ferată (terasamente)
 acoperirea pereților clădirilor cu plăci de granit, la ferestre și uși
 în grădini la fântâni sau pavaj
 elemente de design interior: blaturi, pardoseli
 sculpturi și memoriale
Granitul este utilizat pe scară largă la realizarea de podele în clădiri comerciale sau instituții
publice.
O altă întrebuințare pentru granit este în jocul sportiv pe echipe curling. Pietrele folosite în
timpul jocului au ca sursă două exploatări de granit: insula Ailsa Craig din Scoția și Cariera
Trefor din Țara Galilor. Datorită rarității acestui tip de granit, unele pietre de curling pot avea
un cost de până la 1.500 de dolari.
ALABASTRU
Alabastrul este o varietate microcristalină a mineralului gips, în care se găsesc, adeseori, vinișoare
subțiri multicolore. Poate fi translucid, de culoare albă, cenușie sau, foarte rar, neagră.

Este întrebuințat la fabricarea unor obiecte ornamentale.

Alabastru , gips masiv cu granulație fină, care a fost folosit de secole pentru statui,
sculpturi și alte ornamente. În mod normal, este alb ca zăpada și translucid, dar poate fi vopsit
artificial; poate fi făcut opac și similar ca aspect cu marmura prin tratament termic . Florența,
Livorno și Milano, în Italia , și Berlinul sunt centre importante ale comerțului cu alabastru.
Alabastrul vechilor era o marmură de onix maro sau galben .
CALCAR
Calcarul este o rocă sedimentară, dominant organogenă, de culoare albă, cenușie sau
galbenă. Roca este compusă în special din mineralele calcit și aragonit ambele având formula
chimică CaCO3 (carbonat de calciu). Calcarele se formează în general din sedimente biogene,
dar mai pot avea o geneză de formare prin reacții chimice sau procese clastice. Calcarele au o
importanță economică deosebită, fiind folosite ca materie primă în industria de construcții,
sunt rezervoare naturale de depozitare a petrolului, gazelor naturale, sau este roca în care au
loc procesele carstice, cu formarea peșterilor acestea fiind locuri de atracție turistică.
Calcarul este o rocă cu foarte multe variante, aceasta se referă nu numai la procesul de
formare a lor, dar și la caracterele rocii, ca aspect, sau utilizare.
Din această cauză există o ramură specială a geologiei Carbonatsedimentologia care se
ocupă numai cu formarea și caracterele tipurilor diferite de calcar.
Termenul de "calcar" este folosit în vorbirea curentă, pe când în limbajul tehnic sau
științific acest termen este utilizat diferențiat.
De exemplu roca masivă compactă va fi numită calcar pe când roca poroasă este numită
cretă în industria de construcții calcarul fiind folosit ca var nestins, sau varianta cu o structură
porfirică este numită marmoră cu toate că marmorele adevărate din punct de vedere geologic
sunt roci metamorfice.
Calcarul este compus în mare parte din două minerale, calcit și aragonit ambele fiind din
punct de vedere chimic un carbonat de calciu. Mineralele care mai pot să fie prezente în
proporții foarte variabile sunt argilele (hidroxilicate metalice sau nemetalice ca aluminiu,
magneziu, fier, calciu, potasiu și sodiu), dolomitul (CaMg(CO3)2), cuarțul, gipsul și alte
minerale.
Calcarul care conține un procent ridicat de argile este numita marna.
Calcarul care are în proporții diferite elemente organice în compoziție este numit calcar
bituminos dacă crește procentul de sulf fiind numit stinkkalk (calcar puturos).
Din punct de vedere al modului de formare, există mai multe tipuri de calcar:
 Calcare biogene (cea mai mare parte a calcarelor) ce s-au format prin depunere
chimică determinată de procesele biologice ale viețuitoarelor.
 Calcare anorganice ce s-au format prin depunere, în urma proceselor chimice, fără
participarea directă a viețuitoarelor, dar care le pot influența aceste procese
 Calcare organogene ce s-au format prin acumularea resturilor de organisme
calcaroase.
O altă posibilitate a formării depozitelor de calcar este aceea când calcarul prin procesele de
eroziune este transportat de exemplu în stare nedizolvată (calcar sau marmoră) fiind depus
într-un alt loc unde se formează roci sau depozite noi de calcar.
 Calcarul are o utilizare largă, diferențiată după caracteristicile rocii. De exemplu
calcarele cu o structură compactă, masivă vor fi folosite ca elemente decorative în construcții.
De asemenea calcarul este folosit în industria ceramicii și industria sticlei.
Roca măcinată mărunt este folosită ca amendamente chimice în agricultură pentru
reducerea acidității solului.
Este de asemenea folosit calcarul ca îngrășământ artificial a terenurilor agricole.
Formele pure de calcar sunt folosite pe scară largă de asemenea în industria chimică.
Calcarul cu o structură poroasă, mai ales calcarul format din fosile, joacă un rol de o
însemnătate economică imensă fiind un rezervor natural pentru zăcămintele de petrol și gaze
naturale.
Zăcămintele cele mai mari de pe glob și anume zăcămintele de petrol din peninsula arabică se
află în straturile poroase a unui calcar coraligen, care a luat naștere în perioada cretacică și
jurasică.
BIBLIOGRAFIE

https://ro.wikipedia.org/wiki/Blend%C4%83

https://ro.wikipedia.org/wiki/Fluorin%C4%83

https://ro.wikipedia.org/wiki/Piroluzit

https://ro.wikipedia.org/wiki/Uraninit

https://cs.wikipedia.org/wiki/Nitronatrit

https://pl.wikipedia.org/wiki/Nitrokalit

https://ro.wikipedia.org/wiki/Granit

https://delphipages.live/ro/stiinta/%C8%99tiin%C8%9Ba-pamantului-timp-geologic-%C8%99i-
fosile/%C8%99tiin%C8%9Be-ale-pamantului/alabaster

https://ro.wikipedia.org/wiki/Calcar