Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
RECEPTAREA ARTISTICĂ
Receptarea – totalitatea factorilor care contribuie la înţelegerea, perceperea şi interpretarea
operei de artă.
În receptarea artistică sunt două chestiuni care se iau în consideraţie:
- factori estetici şi extraestetici;
- factori extrinseci şi intrinseci – care intervin în receptare.
Factorii estetici sunt acei factori care sunt determinaţi de caracterul inedit şi expresiv al
operei de artă.
După T. Vianu aceşti factori sunt:
- percepţia estetică;
- intuiţia original estetică;
- virtutea de a decela ce este original;
- interesul şi motivaţia pentru artă;
- sentimentele estetice.
Factorii extrinseci sunt acei factori care intervin în receptarea artistică, dar nu numai (T.
Vianu):
- o anumită reactivitate vegetativă;
- unele reprezentări asociative;
- unele stări afective (emoţii).
Factorii extrinseci – cei care provoacă din afară o anumită reacţie (estetică sau neestetică)
legat de obiectul artistic, de natura subiectului tratat, de limbajul specific artei peste aceştia se
suprapun.
Factorii intrinseci – construiţi din sistemele de valori psihice pe care orice receptor îl
investeşte în actul de comunicare artistică.
Problema studiului relaţiei dintre componenta stimulativă (din afară) în actul receptării şi
reacţia internă pe care o prezintă receptorul (fie că este o relaţie estetică sau extraestetică) de unde şi
ideea interacţiunii factorilor extrinseci şi intrinseci pe de o parte şi estetici şi extraestetici pe de altă
parte.
1. Specificitatea artei (pentru că există arte care implică dezvoltarea unei succesiuni de
secvenţe cum ar fi: arta cinematografică, teatrul, muzica, literatura).
Se caracterizează prin simultaneitate, prin comprimarea acţiunii într-o unitate de timp şi de
loc (ex.: pictura, sculptura).
În timp ce prima categorie de arte se bazează în mai mare măsură pe o percepţie rapidă în
care spectatorul trebuie să sesizeze instantaneu conţinutul esenţial (o secvenţă), pentru ca imediat să
poată trece la o altă secvenţă, fiecare secvenţă constituind elemente particulare ale unui întreg.
Cea de a doua categorie invită la o contemplare mai îndelungată în vederea pătrunderii
sensului care este reprezentat, beneficiind de capacitatea privirii.
2. Conţinutul artistic
Există opere de artă care trăiesc mai ales prin mesaj şi opere de artă care pot căpăta
semnificaţii.
3. Efectul de autoritate
4. Proprietăţile constituiente ale formei sau ale structurii estetice
Din această perspectivă sunt cnoscute cercetările canadianului Berlyne, care vorbeşte despre
prop. colative ale stilului estetic.
Se referă la 3 categorii:
- noutatea, familiaritatea;
- complexitatea, simplitatea;
- ambiguitatea, claritatea.
Modalităţile prea noi sunt apreciate ca prea confuze sau deconcentrate, iar cele familiare
sunt condamnate ca fiind insipide.
Ambiguitatea, claritatea:
- implică o trimitere la forme noi de receptare prin care publicul este chemat spre un
efort creator, efort de imaginaţie.
După filozofia francezului Wallon contemplarea unui spectacol nu înseamnă o stare pasivă
ci reprezintă o imobilitate aparentă, plină de tensiuni.
A. Michelle constată că relaţiile dintre actor şi spectator sunt de diferite tipuri:
a. – ele se pot lipsi atunci când emoţiile manifestate de erou sunt net diferite de acelea pe care
situaţia le provoacă spectatorului;
b. – ele pot exista ca un simplu paralelism, cu condiţia ca spectatorul să se regăsească în
personaj;
c. – atunci când spectatorul percepe pe figura actorului expresia sentimentelor pe care el le
încearcă;
d. – atunci când se produce o totală identificare între spectator şi actor.
Orice personalitate umană este până la urmă un unicat, un mod de adaptare la original şi la
realitatea artistică în special.