Anton Lupan răsuflă adînc.

Acum nu mai putea fi nici o îndoială, Pierre trăia… Dar ce taină ascundea cu
el? Şi, mai ales, cum îl putea regăsi?
— Nu ştii unde a plecat?… Să nu ţi se pară ciudat că te întreb atâtea, dar mi-e prieten bun şi de ani de zile îl
credeam pierdut.
— Nu ştiu, răspunse portarul, însă cred că n-a părăsit Turcia. După câte am auzit, are lucrări în mai multe
locuri, mai cu seamă peste Bosfor, în Anatolia, şi mai tot timpul e plecat. Aici vine de câteva ori pe an,
probabil pentru treburi la minister.
— Nu ştii cum i-am putea da de urmă? Nu are prieteni, cunoscuţi, nu-ţi aminteşti de cineva care venea să-l
vadă aci?
Portarul clătină din cap:
— Nu, domnule; cred că l-am văzut totdeauna singur şi nu-mi amintesc să-l fi căutat cineva.
Anton Lupan mulţumi, se îndepărtă câţiva paşi şi se aşeză într-un fotoliu. Mai întâi trebuia să se liniştească şi
să cugete nepripit. De vreme ce Pierre trăia, într-un fel sau altul avea să-i găsească urma. Trebuia să-şi facă un
plan…
Deocamdată nu mai putea îi vorba să plece azi. Coborî în port, să-şi vestească oamenii; probabil că venise
şi Agop din Bazar, cu care avea să fie mai greu, dat fiind că acesta se grăbea.
Pe drum, străbătând străzile Galatei, mintea i se limpezi şi îşi simţi sufletul mai senin. Îl stăpânea o fericire calmă
şi adâncă, pe care n-o întuneca decât gândul că, dacă ar fi avut mai mult noroc, dacă şi-ar fi ridicat o clipă mai
devreme ochii din ziar, acum poate ar fi fost împreună cu Pierre Vaillant. Ce fericire, să-l ducă pe puntea
Speranţei, să-i arate… Aici îl cuprindea din nou neliniştea… Ce se întâmplase cu el, atunci, după atacul piraţilor,
cine-l salvase, unde dispăruse atâta vreme, de nu-i putuse găsi urma?
Dacă ar fi ridicat ochii o clipă mai devreme!… Deodată simţi că i se face lumină în cap. Unde s-ar fi putut
duce un călător care plecase de la hotel, luându-şi bagajul, dacă nu la gară sau în port?… Trebuia să se grăbească
şi, cine ştie, poate dădea de el.
Ultima parte a drumului o făcu în fugă; peste cîteva minute era pe bord, abia trăgându-şi răsuflarea.
Oamenii stăteau la taifas, aşezaţi pe bocaport, împărtăşindu-şi impresiile după raita dată prin oraş.
— Băieţi, li se adresă Anton Lupan, înfrigurat, cred că n-o să mai plecăm noaptea asta. Aşteptaţi-l pe armean
şi dacă nu-i convine să-şi amâne plecarea, spuneţi-i că peste o oră mă întorc şi-i dau banii înapoi.
— Ba nu-i dăm nimic! răspunse Gherasim, ursuz. Să aştepte; corabia nu-i vapor, să plece după ceas.
— Bine, despre asta vorbeşte tu cu el. Dar acum, în primul rând, ia-ţi picioarele la spinare, du-te până în
capătul cheiului, vezi ce vapor pleacă şi cercetează printre pasageri, poate găseşti un francez, Pierre Vaillant…
— Pierre Vaillant, domnule? întrebă cârmaciul, făcînd ochii mari, ca şi restul echipajului.
— Da; pare-se că n-a pierit, ci e viu şi sănătos. Dacă-l găseşti, adă-l încoace pe sus, dar hai, pleacă repede,
nu mai pierde vremea. Voi, ceilalţi, staţi aici, până mă întorc.
După ce făcu un pas pe chei, Anton Lupan se opri:
— Ieremie, vino şi tu!
— Să-mi iau puşca, domnule?
— Ia-ţi ce vrei, numai vino fuga!
Străbătură amândoi în goană podul de vase peste Cornul de Aur, lăsară în dreapta clădirea vămii noi şi
curând după aceea se aflau pe peronul gării de la Caic-hané. Pleca un tren peste o jumătate de ceas, dar călătorii
musulmani, care vin la gară cu zece ore mai devreme, se aflau de mult în vagoane, privind răbdători pe geam;
unii îşi făceau rugăciunea, îngenuncheaţi pe coridoare sau în spaţiul dintre bănci; ceilalţi se simţeau datori să nu-
i tulbure, şi dacă doi asemenea credincioşi se aflau la rugăciune, la un capăt şi la altul al coridorului, nimeni nu
mai putea urca sau coborî din vagon.