IGIENA RADIAŢIILOR

 Radiaţiile reprezintă forme de propagare a energiei (sunt

factori fizici ai aerului) de provenienţă predominant
naturală, care influenţează mediul de viaţă şi sănătatea
oamenilor prin efectele asupra organismului şi mediului
înconjurător.
 Modificările induse în substratul iradiat sunt de ordin
fizic, chimic şi biologic.
 Se consideră că radiaţiile au un rol esenţial în existenţa şi
perpetuarea vieţii pe pământ (prin energia pe care o
transportă), asigurând condiţiile de bază pentru
supravieţuirea majorităţii speciilor.
 Iradierea excesivă a organismelor vii are efecte
nefavorabile asupra sănătăţii acestora.
 Clasificarea radiaţiilor (după International
Standard Organization)

 Radiaţii ionizante, care au capacitate de ionizare a

materiei vii (formarea de ioni pozitivi şi negativi) şi care nu
sunt catalogate ca având un efect benefic asupra
sănătăţii.

 Radiaţii neionizante, care sunt unde electromagnetice ce

nu determină ionizare în ţesuturile cu care vin în contact
şi care, în anumite doze, au influenţă pozitivă asupra
sănătăţii umane.
 Clasificarea şi proprietăţi fizice ale radiaţiilor

Radiaţii Lungimea de undă Frecvenţa

Unde infralungi 6-100 km 103Hz

Unde radio:
Unde lungi 1 - 20 km 105-104Hz
Unde medii 100-1000 m 106-105Hz
Unde scurte 10-100 m 10B-107Hz
Unde ultrascurte 1-10m 1010 -108 Hz

Unde radar
0,1 -1 m 1010Hz
(decimetru)
Radiaţii infraroşii 800 - 3000 mµ 1015-1012Hz
Lumină vizibilă 400 - 800 mµ 1015Hz
Radiaţii ultraviolete 10-400 mµ 1016-1015Hz

Radiaţii rontgen 0,1-180 A 1019-10?6Hz

Radiaţii gamma 0,001 - 0,1 A 1023-1016Hz
Radiaţii ultragamma sub 0,001 A Peste 1023 Hz
 RADIAŢIILE IONIZANTE
 Sunt fenomene fizice ondulatorii transportatoare de energie
care, atunci când vin în contact cu materia, determină
dislocarea electronilor din structura atomilor, cu formarea de
ioni pozitivi şi negativi. Radiaţiile ionizante sunt produse de
substanţe radioactive ( inclusiv reziduuri radioactive), obiecte
cu temperaturi extrem de crescute (soarele), fenomene de
fuziune şi fisiune nucleară, acceleratoare de particule.
Clasificarea radiaţiilor ionizante se poate face după mai multe
criterii:
 după originea lor: radiaţii nucleare şi radiaţii extranucleare;

 după modul de propagare: radiaţii corpusculare şi radiaţii

ondulatorii;
 după acţiunea lor (clasificarea medicală): radiaţii cu acţiune
internă şi radiaţii cu acţiune externă.
  Radiaţiile ondulatorii (unde sau fotoni)

 Sunt reprezentate de radiaţiile (razele) X sau Roentgen,

produse de aparate generatoare de raze X şi radiaţiile
gamma, emise de substanţe radioactive.

 Radiaţiile X sunt produse discontinuu, doar în timpul

funcţionării aparatului, prin bombardarea cu electroni a
unei ţinte metalice în vid, iar radiaţiile gamma sunt emise
în mod continuu de materialele radioactive, păstrate în
recipiente închise sau expuse contactului cu mediul în
timpul utilizării.
  Radiaţiile corpusculare (particule)

 Sunt emise de substanţe radioactive şi sunt reprezentate de

radiaţiile alfa, beta, electroni (particule încărcate negativ, în
acceleratori de particule), protoni (particule încărcate electric
pozitiv) şi neutroni (elemente neutre electric).
 Capacitatea de ionizare este invers proporţională cu puterea de
penetrare, cu cât radiaţiile au o penetrabilitate mai mare, cu
atât efectul ionizant este mai slab.
 Ionizarea produsă este diferită pentru radiaţiile ionizante; astfel,
în cazul radiaţiilor alfa, beta, protoni, efectul este puternic
ionizant; radiaţiile X şi gamma, cu mare putere de penetrare în
ţesuturi produc o ionizare slabă; neutronii, cu capacitate de
pătrundere crescută, produc o ionizare indirectă (prin
producere de atomi radioactivi artificiali şi transformare
spontană în protoni şi electroni).
 Radiaţiile cu acţiune internă (radiaţii alfa, radiaţii beta) sunt
radiaţii ce-şi exercită efectul după pătrunderea în organism, pe
cale inhalatorie sau prin ingestie, rareori prin administrare
parenterală. Ele au o mică putere de pătrundere în ţesuturi, dar
sunt mai periculoase pentru organism decât cele cu acţiune
externă, deoarece eliberează toată energia conţinută în stratul
superficial în care se reţine (radiaţia alfa în stratul cornos, radiaţia
beta în ţesutul cutanat).

 Radiaţiile cu acţiune externă (radiaţiile X şi gamma) pot afecta

organismul (în totalitate sau doar segmente) chiar şi de la
distanţă, au o mare capacitate de pătrundere în ţesuturi în funcţie
de densitatea acestora, dar produc o ionizare mai puţin
importantă, proprietate ce permite utilizarea lor în
radiodiagnostic şi radioterapie.
 Mărimi şi unităţi dozimetrice

SISTEM VECHI SISTEM RELAŢII DE

MĂRIME INTERNAŢIONAL TRANSFORMARE

Nume Nume
Radioctivitate Curie (Ci) Becquerel 1 Bq = 27.03 x 1012 Ci
(radionuclizi) ( Bq)
Expunere (radiaţii Rontgen (R) - 1 C/kg = 3876 R
X si γ)
Debitul expunerii Rontgen / sec. - 1 A/kg = 3876 R/S
Doză absorbită Rad Gray (Gy) 1 Gy=100 rad
Debitul dozei Rad /sec. Gray / sec. 1 Gy/S = 100 Rad/s
absorbite
Echivalentul Rem Sievert (Sv) 1 Sv= 100 rem
dozei
Debitul Rem/S Sievert / sec. 1 Sv/S= 100 rem/S
echivalentului
dozei
 Mecanismul de acţiune al radiaţiilor ionizante

 Teoria ţintei susţine că doar ţesuturile şi organele ce vin în

contact nemijlocit (direct) cu radiaţiile ionizante sunt afectate de
către acestea; se consideră că leziunile interesează acizii nucleici
(ADN) şi sunt mai evidente în timpul înmulţirii mitotice a
celulelor, un rol important revenind dozei şi naturii radiaţiei.

 Teoria radicalilor liberi consideră că radiaţiile ionizante afectează

indirect ţesuturile umane; iniţial acţionează asupra apei din
organism, pe care o descompune, cu formare de radicali oxidanţi
instabili (HO-hidroxil, HO2-hidroperoxid), acţionând prin
intermediul acestora asupra altor celule, care nu vin în contact
direct cu radiaţiile ionizante.
Factorii de care depinde acţiunea radiaţiilor
asupra organismului :

 tipul de radiaţie
 doza de radiaţie şi timpul de acţiune,
 timpul de înjumătăţire fizic, reprezentând timpul necesar scăderii
la jumătate a numărului de atomi, ce diferă cu tipul de radiaţie
 timpul de înjumătăţire biologic, reprezentând timpul de
metabolizare a radionuclidului în organism,
 organul critic, faţă de care radionuclidul are cea mai mare
afinitate, în care se poate acumula. Sensibilitatea la acţiunea
radiaţiilor ionizante scade în următoarea ordine: ţesutul
hematopoetic, ţesutul germinal (reproductiv), ţesutul limfoid,
ţesutul epitelial, ţesutul endotelial, ţesutul conjunctiv, ţesutul
muscular, ţesutul nervos, adică dinspre ţesuturile cu rată înaltă
de multiplicare spre cele cu rată mai redusă de diviziune.
 sensibilitatea individuală, genetică, diferită de la un individ la
altul.
 SURSELE DE RADIAŢII IONIZANTE

 Surse naturale de iradiere

Sunt reprezentate de: -surse terestre ce pot afecta organismul
uman pe cale externă sau pe cale internă
-surse exterioare (extraterestre), constituite
din radiaţia cosmică ce pătrunde în atmosfera pământului, până
la nivelul solului.
 Sursele terestre sunt reprezentate de radiaţiile gamma cu
acţiune externă şi radiaţiile produse de radionuclizi prezenţi în
elementele mediului, ce ajung în organism odată cu aerul, apa,
alimentele şi induc o iradiere internă (radioizotopi naturali cu
viaţă lungă: K40, Th 232, U238 şi radioizotopi cu durată de viaţă
mai scurtă: Ra226, Ra228, alături de produşii de dezintegrare ai
acestora.
 Odată cu elemente din mediu (aer inspirat, apă de băut,
alimente ingerate), pătrund în organism radionuclizi ca K40,
Po210, Pb220, unii acumulându-se în ţesuturi, preferențial (Ra şi
Th în oase, produşii lor de dezintegrare, radonul şi thoronul, în
plămâni, umori, ţesut adipos, U238 în organe interne, muşchi,
sânge).
 Se poate aprecia că iradierea din surse naturale a organismului
se datorează fondului natural radioactiv terestru la care
organismul uman este adaptat şi reprezintă acţiunea însumată a
iradierii externe şi interne, cu o valoare de 1-2,4 mSv/an,
diferită de la o zonă geografică la alta(fără iradierea profesională
şi iradierea medicală în scop radiodiagnostic sau/şi
radioterapeutic.
 Iradierea naturală modificată tehnologic: aspect
particular al iradierii naturale, ce se datorează intervenţiei
umane asupra unor materiale naturale de construcţii conţinând
substanţe radioactive (ex:Radonul), care le măreşte
radioactivitatea.
Radonul, înafara materialelor de construcţii, mai este prezent şi în
gazele naturale utilizate în locuinţe pentru încălzit şi gătit, apa
geotermală.
 Sursele exterioare de iradiere sunt consecinţa radiaţiilor cosmice
primare şi secundare. Radiaţiile cosmice primare sunt de origine
primordial solară şi secundar galactică, fiind constituite din
particule încărcate electric: protoni, radiaţii alfa, carbon, azot,
oxigen, precum şi neutroni .
 Aceste radiaţii sunt absorbite în straturile înalte atmosferice,
unde, prin ciocnire cu atomii atmosferici, urmate de reacţii în
cascadă, generează radiaţiile cosmice secundare, din care doar o
mică parte ajung la nivelul solului, fiind mai intense la altitudini şi
latitudini mari (mai intense la poli decât la ecuator).
 Surse artificialele de iradiere:

Iradierea artificială reprezintă suma iradierilor pe care le suferă

organismul, ca rezultat al acţiunii tuturor surselor de iradiere,
produsă de diverse instalaţii.
Clasificare:
o Surse care nu contaminează mediul ambiant, cum ar fi
aparatura medicală, aparate radiologice, ceasuri cu cadrane
luminescente, aparate de bord ale autovehiculelor, televizoare
neprotejate.
o Surse care contaminează mediul ambiant: depozite de reziduuri
radioactive, accidente nuceare, explozia armelor nucleare în aer
şi pe uscat, experimente nucleare.
Populaţia poate fi expusă la radiaţii ionizante în cursul activităţii
profesionale, pe de o parte şi pe diverse alte căi în timpul vieţii
cotidiene, obişnuite, pe de altă parte.
 Expunerea profesională afectează persoanele ce vin în contact cu
radiaţiile ionizante la locul de muncă.
Din această categorie fac parte: personalul din serviciile de
radiologie, respectiv radiodiagnostic şi radioterapie, personalul din
serviciile de medicină nucleară, persoanele implicate în
producerea combustibilului nuclear, personalul din centralele
nucleare, lucrătorii la extragerea şi prelucrarea minereurilor
radioactive, muncitorii de la reactoarele nucleare, personalul din
cercetarea ştiinţifică şi din unele sectoare industriale ce utilizează
radioizotopi.
 Expunerea neprofesională se referă la populaţia afectată înafara
procesului de muncă şi se datorează poluării radioactive a
mediului prin utilizarea radiaţiilor ionizante în diverse scopuri.
Sursele cele mai importante ce afectează mediul sunt reprezentate
de experimentarea armelor nucleare, industria nucleară,
folosirea izotopilor radioactivi în alte tipuri de industrii, în
medicină, în special cea nucleară, cercetare ştiinţifică, tehnică,
agricultură.
 Iradierea medicală a populaţiei rămâne cea mai
importantă sursă artificială de iradiere, ce se realizează cu
ocazia investigaţiilor radiologice (radioscopii şi
radiografii), precum şi prin utilizarea radioizotopilor
pentru stabilirea diagnosticului şi tratamentul unor
boli.
 Riscul pentru sănătate legat de radioexpunere diagnostică
depinde de zona iradiată, cele mai sensibile fiind gonadele
şi măduva hematogenă, dar un rol important au şi alţi
factori, cum ar fi starea fiziologică şi vârsta persoanei
iradiate, copiii şi femeile însărcinate prezentând riscul cel
mai mare.
 Dintre cele două variante diagnostice, doza de radiaţii
primită în cursul unei radioscopii este mai crescută
decât cea primită în timpul radiografiei, datorită timpului
de expunere mai mare; doza de iradiere mai depinde de
energia utilizată, dar şi de suprafaţa câmpului expus.
 În ceea ce priveşte radioterapia, indicaţiile de utilizare se
restrâng la paleta afecţiunilor maligne, unde beneficiul
este net superior riscului de iradiere.
 În mod obişnuit, populaţia foloseşte unele surse ce pot
produce o iradiere slabă, cum ar fi: ceasurile cu cadran
luminiscent, televizoarele, aparate de bord ce conţin
vopsele luminiscente, etc. În plus populaţia este afectată de
radioizotopii emişi din unele materiale de construcţii,
radonul fiind astăzi unul dintre poluanţii interiori cei mai
răspândiţi.
 Experimentarea armelor nucleare în toate elementele
mediului înconjurător contribuie la poluarea radioactivă
globală prin radionuclizi cu durată lungă de viaţă, cum ar fi
Sr90 şi Cs137; depozitarea deşeurilor radioactive
determină o creştere decelabilă a radioactivităţii mediului
timp îndelungat, creştere ce devine maximă odată cu
producerea unor accidente nucleare prin grave erori sau
omisiuni umane.
 Comisia Internaţională de Protecţie Radiologică estimează că
la ora actuală expunerea medie a populaţiei la radiaţii
ionizante este de aproximativ 2,10 mSv/an, din care aproape
65% este din surse naturale, iar restul de 35%, din surse
artificiale.
 EFECTELE RADIAŢIILOR IONIZANTE ASUPRA
ORGANISMULUI UMAN

 Radiaţiile ionizante pot avea două tipuri de efecte

asupra organismului: somatice şi genetice.

 Celulele cu multiplicare frecventă prezintă

radiosensibilitate crescută comparativ cu celulele mai
bine diferenţiate (miocitele, neuronii). Astfel, înafara
celulelor limfo-mieloide şi epiteliale, celulele
reproducătoare (spermatozoidul şi ovulul) sunt
extrem de sensibile la acţiunea radiaţiilor, cu posibile
efecte de distrucţie celulară.
 EFECTE SOMATICE

 Apar la persoanele expuse profesional sau accidental la

radiaţii ionizante şi se datorează unor alterări
semnificative ale celulelor somatice, precum şi unor
modificări genetice ale acestor celule, cu apariţia unor
celule atipice, tumorale.
Efectele acute:
- se instalează imediat după expunerea la doze crescute
(peste 1 Gy) de radiaţii, primite în doză unică sau doze
repetitive şi diferă în funcţie de suprafaţa corporală
expusă.
Boala de iradiere acută apare la iradierea
întregului organism cu doză mare de radiaţii, în
mod accidental şi în situaţii rarisime.
 BOALA DE IRADIERE ACUTĂ

 Evoluează în 4 faze, după cum urmează:

 Faza prodromală – reprezintă debutul bolii,
caracterizat prin greţuri şi vărsături, ce se
instalează la câteva ore de la iradierea masivă şi
durează 1-2 zile.
 Faza de latenţă - în care starea clinică se
normalizează aparent
 Faza de stare – începe din săptămâna 3-5 de
evoluţie, caracterizată prin debut brusc cu
tulburări gastro-intestinale, hemoragii, infecţii,
alopecie.
 Faza de refacere – poate dura un timp variabil,
săptămâni sau luni, dar poate fi urmată şi de
decesul victimei.
 SINDROAME ÎN BOALA DE IRADIERE ACUTĂ
 Sindromul nervos - poate varia de la o stare de excitaţie
iniţială, până la starea de inhibiţie, cu adinamie,
obnubilare, stare generală alterată, instalarea şocului şi a
comei profunde.
 Sindromul hemoragipar, cu creşterea reactivă la debut
şi pentru foarte scurt timp a numărului de hematii şi
leucocite, urmată la câteva ore de instalarea limfopeniei,
trombocitopenie sau agranulocitoză, la doze mari.
Cea mai utilă şi rapidă metodă de evaluare a gradului de
expunere la radiaţii este reprezentată de numărătoarea
repetată serial a numărului de limfocite totale. Ca
rezultat al acestei depresii a elementelor figurate ale
sângelui apar diverse fenomene cum ar fi peteşii,
purpură, hemoragii. Variaţia granulocitelor indusă de
iradiere nu reflectă fidel severitatea leziunilor, numărul
lor fiind influenţat şi de alţi factori (stress, infecţii).
 SINDROAME ÎN BOALA DE IRADIERE ACUTĂ

 Sindromul digestiv – cu anorexie, greţuri, vărsături,

diaree. Manifestările clinice cele mai importante sunt
infecţiile sistemice severe cu enterobacterii, tulburări
hidroelectrolitice prin deshidratare şi şoc hipovolemic.
Diareea persistentă şi profuză poate deveni
sanguinolentă şi poate conduce la pierderea
peristaltismului intestinal, distensie abdominală,
deshidratare, colaps circulator şi moarte.
 Sindromul infecţios poate evolua singur, dar, de cele
mai multe ori, însoţeşte celelalte sindroame, datorită
supresiei imunitare a organismului, cu febră, stare de
curbatură, mialgii, artralgii.
 EFECTELE RADIOEXPUNERII ACUTE ÎN FUNCŢIE DE
DOZĂ
FORMA DOZA ABSORBITĂ SIMPTOMATOLOGIE
Reacţie inaparentă clinic Sub 1 Gy Fără simptome la majoritatea
indivizilor
Reacţie generală 1-2 Gy Astenie, stare de rău, greţuri, după
uşoară 3-6 ore de la expunere; remisiune
completă după 24 h
Reacţie medulară 2-4 Gy Afectare medulară (limfopenie,
uşoară leucopenie, trombopenie, anemie),
maxime la 3 săptămâni de la
expunere, remisiune după 4-6 luni

Reacţie medulară gravă 4 - 6 Gy Afectare medulară severă

Reacţie digestivă 6-7 Gy Diaree, vărsături, hemoragii

Reacţie pulmonară 8-10 Gy Hemoptizii, pneumonie de iradiere,

insuficienţă respiratorie acută
Reacţie nervoasă Peste 10 Gy Convulsii, comă şi deces în 14-36 h
centrală
Efectele cronice
 apar în timp, după expuneri repetate la doze mai mici de
radiaţii decât cele care determină efectele acute, ce
produc stocarea radionuclizilor în ţesuturile umane. Ele
se traduc prin apariţia bolii de iradiere cronică, prin
scăderea longevităţii şi inducerea cancerului.
 Boala de iradiere cronică se referă la instalarea unor
fenomene patologice ca radiodermita cronică, cu atrofie
cutanată, sterilitate, cataractă, alopecie.
Scăderea speranţei de viaţă a persoanelor expuse la
radiaţii ionizante este rezultatul imunodepresiei induse
şi a creşterii, în consecinţă, a vulnerabilităţii în faţa
noxelor din mediu, în special la agenţi biologici. Această
realitate a fost relevată în cazul expunerii profesionale
din serviciile de radiologie
 Efectul de inducere a cancerului a fost observat
iniţial la persoane ce manipulau surse de radiaţii la locul
de muncă: medici radiologi, mineri, lucrători cu
vopsele luminescente, la care s-a găsit o incidenţă
crescută a unor tipuri de cancere: cutanate,
pulmonare, osoase, leucemii şi alte hemopatii
maligne, cancere tiroidiene. Chiar dacă acestea sunt
cele mai frecvente localizări ale cancerelor induse de
radiaţii, degenerarea tumorală a celulelor somatice este
posibilă în orice ţesut afectat prin eliberarea unor mari
cantităţi de energie.