CALEA PENTOZ-FOSFAŢILOR

Calea pentoz-fosfaților (numită și șuntul hexoz-monofosfaților) este o cale de

metabolizare a glucozei care constituie o alternativă la degradarea acestui compus prin glicoliză.
În majoritatea ţesuturilor, soarta principală a glucozo-6-fosfatului este degradarea prin glicoliză
la piruvat, urmată de degradarea în continuare a acestuia, cu generare de ATP. În unele ţesuturi,
are o importanţă particulară metabolizarea glucozei pe calea pentoz-fosfaţilor, care are roluri
complet diferite de cele ale glicolizei.
Acest proces are loc în citoplasmă şi cuprinde 2 faze:
 faza oxidativă (ireversibilă)
 faza neoxidativă (reversibilă).

I. Faza oxidativă (transformarea hexoz-P în pentoz-P)

Începe cu o reacţie de dehidrogenare a glucozo-6-fosfatului în prezenţă de NADP+, cu

formare de 6-fosfo-gluconolactonă şi NADPH + H+, sub acţiunea catalitică a glucozo-6-fosfat
dehidrogenazei. Glucono-lactonaza catalizează apoi hidroliza lactonei, cu formare de acid 6-
fosfo-gluconic.

Urmează o nouă dehidrogenare NADP+-dependentă urmată imediat de decarboxilare,

într-o reacție catalizată de 6-P-gluconat dehidrogenaza, cu generarea unei noi molecule de
NADPH + H+ şi a unei pentoze: ribuloză-5-fosfat.
 Ribulozo-5-P se poate transforma în alte două pentoze prin două reacţii de izomerizare:
(#3)
- prin epimerizare sub acțiunea fosfopentoz-epimeraze se transformă în xiluloză-5-P (care
conţine o inversiune la C3);
- printr-o izomerizare cetoză-aldoză sub acțiunea fosfopentoz-izomerazei se tranformă în
riboză-5-P.

 Ecuaţia globală a primei etape a căii pentoz-fosfaţilor este:

Glucoză-6-P + 2 NADP+ + H2O Riboză-5-P + CO2 + 2 NADPH + 2 H+

II. Faza neoxidativă (transformarea pentoz-P în hexoz-P) (#4,5)

În această fază au loc o serie de rearanjări ale scheletelor de C ale pentozelor fosforilate
formate în prima etapă, care vor realiza reciclarea pentoz-fosfaţilor la hexoz-fosfaţi, permiţând
astfel oxidarea continuă a glucozo-6-P.

Mai întâi, transcetolaza catalizează transferul unui fragment cu 2 C de la un donor

cetozic (xiluloză-5-P) la un acceptor aldozic (riboză-5-P), cu formare de sedoheptuloză-7-P şi
gliceraldehidă-3-P. Enzima necesită participarea tiamin pirofosfatului (forma activă a vitaminei
B1) în calitate de coenzimă: TPP joacă rolul de transportor al fragmentului de 2 C între cele două
pentoze fosforilate.
Apoi, transaldolaza catalizează transferul unui fragment de 3 C de la sedoheptuloză-7-P
la gliceraldehidă-3-P, formându-se fructoză-6-P şi eritroză-4-P (o aldo-tetroză).
Urmează o nouă intervenţie a transcetolazei, care catalizează transferul unui fragment de
2 C de la o nouă moleculă de xiluloză-5-P la eritroză-4-P, cu formare de fructoză-6-P şi
gliceraldehidă-3-P.

Produşii fazei neoxidative a şuntului pentoz-fosfaţilor, fructozo-6-P şi gliceraldehida-3-

P, pot urma în continuare două căi:
 - prin parcurgerea câtorva etape din gluconeogeneză, se pot transforma în glucoză-6-P,
aceasta putându-se angaja din nou în faza oxidativă a căii pentoz-P;
- prin angajare în procesul glicolizei, cei doi compuşi sunt degradaţi la piruvat sau
lactat.

 Bilanţul global al celor două faze ale căii pentoz-fosfaţilor constă în degradarea a 3
molecule de glucoză-6-P la două molecule de fructoză-6-P şi o moleculă de gliceraldehidă-3-P.
Multiplicând cu 2, se ajunge la următoarea ecuaţie globală (având în vedere că una din
cele două molecule de gliceraldehidă-3-P se poate izomeriza la dihidroxiaceton-P, iar cele două
trioze formează împreună o moleculă de fructoză-1,6-P2, care apoi se transformă în fructoză-6-
P):
6 G-6-P + 12 NADP+ + 7 H2O 5 F-6-P + 6 CO2 + 12 NADPH + 12 H+ + Pi

5 G-6-P
Bilanţul net constă, deci, în oxidarea totală a unei molecule de glucoză-6-P la 6 CO2:
Glucoză-6-P + 12 NADP+ + 7 H2O 6 CO2 + 12 NADPH + 12 H+ + Pi
 IMPORTANŢA CĂII PENTOZ-FOSFAŢILOR

Calea pentoz-fosfaților nu prezintă importanță din punct de vedere energetic, ci rolurile

sale constau în producerea a doi compuși cu roluri esențiale în celule: NADPH și riboză-5-fosfat.

1. Producerea de NADPH - utilizat ca donor de echivalenţi reducători pentru

următoarele scopuri:
 Procesele de biosinteză reductivă: biosinteza de acizi graşi, colesterol, hormoni steroizi;
astfel, şuntul este activ în ţesuturile în care au loc asemenea procese: ficat, ţesut adipos, glanda
mamară în lactaţie, glandele corticosuprarenale şi gonade.
 Detoxifierea xenobioticelor (substanțe străine organismului: medicamente sau substanțe
toxice) la nivel hepatic. Acest proces presupune, într-o primă etapă, hidroxilarea compușilor
respectivi sub acțiunea unui sistem monooxigenazic, cu participarea oxigenului molecular, a
NADPH și a citocomului P450:
R−H + O2 + NADPH + H+ → R−OH + NADP+ + H2O
  Reducerea glutationului oxidat, cu menţinerea în celulă a unor rezerve adecvate de
glutation redus (GSH, un tripeptid: -glutamil-cisteinil-glicina); reacţia este catalizată de
glutation reductază. La rândul său, GSH este implicat în descompunerea peroxidului de
hidrogen sub acţiunea glutation peroxidazei (enzimă ce necesită seleniu în calitate de cofactor).
H2O2 este un agent oxidant puternic, care poate ataca membranele celulare, ducând la lezarea
acestora. Contracarând acţiunea peroxidului de hidrogen, GSH este unul din componentele
importante ale echipamentului de apărare anti-oxidantă al celulelor, având efect protector asupra
membranelor celulare.


 Calea pentoz-P are o importanţă particulară în eritrocit, unde reprezintă singura sursă de
NADPH (în alte ţesuturi mai există alte două posibilităţi de sinteză a NADPH: reacţia malic-
enzimei şi reacţia izocitrat dehidrogenazei NADP+-dependente).
 În cazul unui deficit genetic al glucozo-6-P dehidrogenazei, scade generarea de NADPH
în eritrocit, ceea ce afectează negativ activitatea glutation reductazei și duce la scăderea
rezervelor de glutation redus. Ca urmare, scade capacitatea de descompunere a peroxidului de
hidrogen, iar acumularea acestuia determină lezarea oxidativă a membranei plasmatice a
eritrocitului (hemoliză); reducerea duratei de viaţă a hematiilor se manifestă sub forma anemiei
hemolitice.

2. Sinteza de riboză-5-P - precursor utilizat în biosinteza de nucletide. Acestea, la rândul

lor, reprezintă unităţile structurale ale acizilor nucleici, intră în componenţa unor coenzime
(NAD+, FAD, coenzima A) şi a nucleotidelor macroergice implicate în stocarea şi transferul
energiei libere (ATP, GTP, UTP, CTP).

 Reglarea activităţii căii pentoz-fosfaţilor:

1. Glucozo-6-P dehidrogenaza este inhibată de NADPH, produs al reacției.
2. Insulina determină inducţia celor două dehidrogenaze NADP +-dependente care
acţionează în faza oxidativă a şuntului.

Glucozo-6-P are două posibilități de metabolizare: glicoliza și calea pentoz-fosfaților.

Alegerea uneia sau a alteia din cele două căi, la un moment dat, depinde de necesitățile de ATP,
respectiv NADPH în acel țesut:
- Atunci când ţesutul foloseşte activ NADPH în procesele de biosinteză reductivă, se
menţine o concentraţie ridicată a NADP+ în celulă → aceasta permite funcționarea optimă a G-6-
P dehidrogenazei; pe de altă parte, scăderea concentrației NADPH duce la eliberarea G-6-P
dehidrogenazei de sub acțiunea sa inhibitorie. Ca urmare, va crește viteza de desfăşurare a
şuntului.
- Atunci când NADPH se formează mai rapid decât este utilizat, va creşte în celulă
concentraţia NADPH → acesta inhibă G-6-P dehidrogenaza, ceea ce va duce la scăderea vitezei
de desfăşurare a şuntului. În aceste condiții, glucozo-6-fosfatul se va angaja preponderent în
procesul glicolizei.

 Modul în care se desfășoară calea pentoz-fosfaților în diverse țesuturi depinde de

necesităţile relative de NADPH şi riboză-5-P în ţesutul respectiv. Astfel, sunt posibile trei situaţii
distincte:
 În ţesuturile în care necesarul de NADPH şi cel de riboză-5-P sunt relativ egale (cum
este ficatul) → şuntul se poate opri la finalul fazei oxidative, izomeraza transformând ribulozo-
5-P în riboză-5-P, iar faza neoxidativă nu se mai desfășoară.
 Dacă necesarul de NADPH este mai mare decât necesarul de riboză-5-P (cum se
întâmplă, de exemplu, în ţesutul adipos) → faza oxidativă este activă și produce NADPH în cele
două reacții de dehidrogenare, iar ribozo-5-P este îndepărtat prin angajare în faza a doua a
şuntului. Fructozo-6-P şi gliceraldehida-3-P formate la finalul acestei faze sunt transformate în
glucoză-6-P, care intră din nou în faza oxidativă, generând cantități suplimentare de NADPH;
alternativ, produșii fazei neoxidative se pot angaja în glicoliză în vederea degradării. Deci într-
un asemenea ţesut sunt active ambele faze ale căii pentoz-P.
 Dacă necesarul de riboză-5-P este mai mare decât cel de NADPH (într-un ţesut precum
muşchiul) → deşi faza I a şuntului are activitate foarte redusă, este posibilă, totuşi, sinteza de
riboză-5-P pornind de la fructoză-6-P şi gliceraldehidă-3-P (care sunt obținuți din glicoliză),
prin parcurgerea în sens invers a fazei neoxidative a şuntului (care are caracter reversibil). Ca
urmare, nu este necesar să existe o cale a pentoz-fosfaţilor complet funcţională pentru ca un
ţesut să poată sintetiza riboză-5-P.