TEORIE PENTRU CURS (PRELEGERE)

TEMA 2

ULTRASTRUCTURA CELULEI BACTERIENE

Unitatea morfofuncţională a bacteriilor este celula procariotă, un complex organizat de

molecule organice care este capabil să-şi regleze în mod autonom funcţiile vitale.
În structura celulei bacteriene se disting elemente de structură obligatorii (structuri
esenţiale pentru multiplicarea bacteriilor) şi elemente de structură facultative, prezente doar la
anumite specii bacteriene (nu sînt esenţiale pentru multiplicarea bacteriilor, dar conferă
bacteriilor unele proprietăţi importante pentru patogenitatea şi supraveţuirea lor în natură) (fig.
2).
Elementele de structură obligatorii: peretele celular, membrana citoplasmatică,
citoplasma, mezozomii, materialul nuclear şi ribozomii.
Elementele de structură facultative: capsula, sporul, flagelii, pilii, incluziunele celulare.

Figura 2. Elementele de structură a celulei bacteriene

PERETELE CELULAR

Peretele celular este o structură bacteriană definitorie, prin compoziţie chimică, structură
primară, secundară şi terţiară, prezent la toate bacteriile, cu excepţia bacteriilor din genul
Mycoplasma. Este o structură bine definită, rigidă, cu o grosime medie de 15-35 nm, care
înconjoară celula bacteriană, acoperă membrana plasmatică şi poate fi străbătut de flageli, la
bacteriile mobile.
Deşi sistemul actual de clasificare filogenetică se bazează pe criterii oferite de biologia
moleculară (Bergey's Manual of  Determinative Bacteriology), o schemă generală de clasificare
fenotipică a bacteriilor utilizează drept criteriu structura peretelui celular.
În fucţie de prezenţa, structura şi gradul de dezvoltare al peretelui celular, bacteriile se
împart în 4 diviziuni:
1. FIRMICUTES (lat. firmus ˗ tare, cutes ˗ înveliş), bacteriile Gram pozitive;
 Firmibacteria – bacterii cu peretele celular gros, rigid, prin conţinutul mare de
mureină;
 Thallobacteria – bacterii filamentoase (Actinobacteria).
 2. GRACILICUTES (lat. gracilis – fragil), bacteriile Gram negative;
 Scotobacteria (gr. scotos – întuneric), bacterii care se pot dezvolta în absenţa
luminii;
 Photobacteria:
Subclasa: Oxyphotobacteria, respectiv Cyanobacteria;
 Subclasa: Anoxyphotobacteria – bacteriile sulfuroase roşii (Chromatiaceae);
– bacteriile sulfuroase verzi (Chlorobacteriaceae);
– bacteriile nesulfuroase roşii (Rhodospirillaceae).
3. TENERICUTES (lat. teneri ˗ moale), bacteriile fără perete celular.
 Mollicutes (lat. molli ˗ moale, pliabil), genul reprezentativ fiind Mycoplasma; sînt
cele mai mici bacterii cunoscute capabile de creştere pe medii acelulare;
membrana plasmatică a micoplasmelor are un caracter unic printre bacterii, în
sensul că aceasta conţine steroli care protejează celula de şocul osmotic şi îi
conferă un polimorfizm accentuat.
4. MENDOSICUTES (lat. mendosus ˗ fals, greşit), care cuprinde microorganismele
încadrate în domeniul Archaea, respectiv microorganismele cu organizare celulară de tip
procariot, dar care la nivel molecular sînt mai asemănătoare cu eucariotele decît cu
procariotele, reprezentînd o direcţie de evoluţie aparte. Astfel archaeele prezintă un
perete celular „fals”, în compoziţia căruia întră pseudomureina sau o mureină
neconvenţională (lipsită de acidul N–acetilmuramic), lipidele membranare sînt diferite,
glicerolul fiind înlocuit cu acidul N–acetil-talosaminuronic; alte deosebiri: structura
particulară a moleculelor de ARNt, a ARNr 16S, sensibilitatea diferită la antibiotice.

Peretele celular este format dintr-un strat bazal sau peptidoglican, asemănator la toate
bacteriile şi un strat al structurilor superficiale, foarte diferenţiat, în funcţie de care bacteriile
manifestă caractere tinctoriale diferite: bacterii Gram pozitive, Gram negative şi acido-
alcoolorezistente (fig. 4).

Figura 3. Structura peretelui celular []

Peptidoglicanul sau mureina este structura chimică responsabilă de rigiditatea peretelui

celular şi care asigură forma şi rezistenţa mecanică a bacteriei. Prezent la toate bacteriile, el
constă dintr-un schelet, format din molecule lungi paralele polizaharidice de N-acetil-
glucozamină şi acid N-acetil-muramic. Moleculele de acid N-acetil-muramic din lanţurile vecine
sînt legate între ele prin punţi polipeptidice, transversale (fig. 4).
 Figura 4. Structura peptidoglicanului

La bacteriile Gram pozitive, peptidoglicanul are o grosime de 15-30 nm şi conţine pînă la

200 de lanţuri paralele de mureină. Stratul structurilor speciale este redus şi alcătuit din polimeri
hidrosolubili care sânt acizii theicoici. Ei reprezintă antigenele de supafaşă ale bacteriilor Gram
pozitive.
Peretele celular al bacteriilor Gram pozitive este sensibil la actiunea lizozimului care rupe
legaturile dintre acidul N-acetil muramic şi N-acetilglucozamina.
La bacteriile Gram negative, peptidoglicanul are o grosime de 4-5nm. Stratul superficial
este însă mult mai complex decît la bacteriile Gram pozitive fiind alcătuit dintr-o membrană
externă, lipoproteine şi lipopolizaharidul de perete.
Membrana externă este formată dintr-un strat dublu fosfolipoproteic ce cuprinde o
cantitate foarte mare de molecule proteice. Membrana externă se leagă de protoplast prin
intermediul unei lipoproteine din membrana externă.
Deasupra membranei externe a bacililor Gram negative se află lipopolizaharidul de perete
(LPZ) sau endotoxina. Aceasta este alcatuită din:
 lipidul A care are o structură particulară, fiind format din unităti dizaharidice de
glucozamină, legate de beta-hidroxiacizi graşi cu 10-16 atomi de carbon fixaţi direct de
membrana externă;
 miezul sau "core", numit şi antigenul R, comun tuturor bacteriilor Gram negative;
 unităţi monozaharidice repetitive (15-40) care sînt specifice de specie şi tip şi constituie
antigenul O al bacteriilor Gram negative.
LPZ este o toxină termolabilă, care se eliberează în mediul înconjurător de către bacteriile
gram-negative numai după liza lor şi foarte reactivă în organismul gazdă. Astfel, lipidul A
produce febră, activează mecanismele apărării antiinfecţioase şi în exces produce şocul
endotoxic cu evoluţie gravă, chiar fatală.
Spaţiul periplasmic. Sistemul structural dublu al peretelui celular la bacteriile gram-
negative creează un compartiment ce se întinde de la membrana celulară pînă la membrana
externă, numit spaţiu periplasmic. El conţine peptidoglicanul şi un gel care favorizează nutriţia
bacteriei prin conţinutul în enzime degradative ca, de exemplu, fosfataze, nucleaze, proteaze etc.
Tot aici sînt prezente enzimele de inactivare ale unor antibiotice cum sînt beta-lactamazele şi
cefalosporinazele.
Bacteriile acido-alcoolorezistente de interes medical sânt micobacteriile (ex. M. tuberculosis,
M. leprae). Peretele celular se aseamănă cu cel al bacteriilor gram-pozitive, dar structurile
speciale conţin acid micolic şi o ceară, ce conferă acestor bacterii caractere tinctoriale deosebite
şi rezistenţă crescută la factorii de mediu. Ele se colorează la cald prin tehnica Ziehl-Neelsen.
Bacteriile cu perete defectiv sau formele L sânt bacterii cu stratul bazal alterat sub acţiunea
unor factori de mediu (ex. lizozimul, penicilina), care lizează, respectiv împiedică sinteza
peptidoglicanului.
 Bacteriile lipsite total de perete celular se numesc protoplaşti şi provin din rîndul
bacteriilor gram-pozitive, iar cele cu perete parţial lezat, sferoplaşti şi provin din rîndul
bacteriilor gram-negative, care îşi pierd mai greu peretele.
Formele L de bacterii sânt foarte sensibile la variaţiile osmotice, putând supraveţui numai
în condiţii speciale de osmolaritate, dar sânt foarte rezistente la antibioticele beta-lactamice. La
înlăturarea factorilor nocivi din mediu, formele L de bacterii pot trece la forma iniţială prin
resinteza peretelui celular.
Funcţiile peretelui celular:
 asigură forma, rezistenţa mecanică şi osmotică a bacteriei;
 reglează traficul molecular de perete în ambele sensuri;
 este sediul antigenelor de suprafaţă;
 este sediul unor factori de patogenitate;
 are rol în creşterea şi diviziunea bacteriană (s-a constatat că protoplaştii şi sferoplaştii fără
perete celular nu se divid) şi în procesul de sporulare;
 este ţinta de acţiune pentru unele antibiotice, enzime (lizozim) şi dezinfectante (fenoli,
detergenţi, săpun, antiseptice cationice);
 deţine receptori pentru bacteriofagi;
 responsabil de aderenţa specifică la substrate;
 la bacteriile gram-negative are funcţia de activare a unui sistem nespecific de apărare, numit
sistemul complement.

MEMBRANA CITOPLASMATICĂ
Este o membrană fină (6,5-7nm), elastică, lipsită de rezistenţă mecanică ce mărgineşte la
exterior citoplazma bacteriilor şi o separă de peretele celular. Pe secţiune apare trilaminată, fiind
alcatuită din două straturi fosfolipidice dispuse cu părţile hidrofobe faţă în faţă. Printre
moleculele fosfolipidice se găsesc molecule proteice, situate fie la nivelul unuia dintre cele două
straturi fosfolipidice, fie le traversează fiind expuse la ambele feţe ale membranei (fig. 5).

Figura 5. Structura membranei citoplasmatice

Funcţiile membranei citoplasmatice:

 este o membrană cu permeabilitate selectivă, îndeplinind funcţia de barieră osmotică ce
reglează schimburile celulei bacteriene, în ambele sensuri cu mediul inconjurator.
Permiabilitatea selectivă a membranei citoplasmatice permite realizarea în interiorul celulei,
pentru unele substanţe, concentraţii de 105 ori mai mari decît în afara celulei;
 secretă enzime hidrolitice în mediul înconjurător unde scindează substratul nutritiv în unităţi
absorbabile;
 unele proteine legate de membrana citoplasmatică joacă rolul de chemoreceptori;
 îndeplineşte rolul mitocondriilor de la celulele eucariote, fiind centrul energogenezei
celulare;
 este sediul sintezei acizilor graşi, a fosfolipidelor;
 este implicată în sinteza peretelui celular, al polizaharidelor capsulare, participînd activ la
creşterea şi diviziunea celulei bacteriene şi la formarea sporului bacterian;
 constituie o posibilă ţintă de atac pentru unele antibiotice (ex. polimexinele).

CITOPLASMA
Citoplasma este un sistem coloidal alcătuit din 80% apă, în care se găseşte o cantitate
mare de molecule organice, ioni anorganici, enzime, ARN, vacuole şi incluziuni. Este lipsită de
organitele celulare prezente la celulele eucariote cum sînt reticulul endoplasmatic, aparatul
Golgi, mitocondriile, ergastoplasma. La bacterii nu există cloroplaste, dar există bacterii cu
capacitate fotosintetizantă, la care există un sistem lamelar submembranar, în care este depozitat
pigmentul fotosintetic. La unele bacterii aceste lamele se pot asocia în formaţiuni ovalare, sferice
numite cromatofori. Citoplasma are aspect granular, datorită numărului mare de ribozomi.

MEZOZOMII
Mezozomii bacterieni sînt structuri membranare care se formează prin invaginarea
membranei citoplasmatice sub formă de buzunar sau în deget de mănuşă. Ei nu formează în
citoplazmă cavităţi inerte, ci deschise spre spaţiul periplasmatic (spaţiul dintre membrana
citoplasmatică şi peretele celular) şi sânt în contact direct cu materialul nuclear.
După morfologia lor, mezozomii sânt lamelari, veziculari şi tubulari, iar dispoziţia lor în
celula bacteriană poate fi septată, periferică şi nucleară.
Funcţiile mezozomilor:
 participă la replicarea cromozomului bacterian şi diviziunea celulară;
 participă la reacţiile de fosforilare oxidativă şi oxidoreducere, dar în măsură mai mică decît
membrana celulară;
 sediul unor enzime hidrolitice care îndeplinesc rolul enzimelor lizozomale de la celulele
eucariote;
 sinteza şi secreţia unor exoenzime, ca de exemplu penicilinaza sau cefalosporinaza
 sinteza peretelui celular şi formarea sporului bacterian.

MATERIALUL NUCLEAR
Este un nucleoid cu o structură primitivă în comparaţie cu nucleul celulelor eucariote.
Nucleoidul este format dintr-o moleculă circulară de ADN, organizată sub forma unui cromozom
haploid care este în contact direct cu citoplasma datorită lipsei membranei nucleare. Molecula de
ADN dublu spiralat este la rîndul ei suprahelicată în jurul unui miez de ARN, dispoziţie necesară
funcţionalităţii materialului nuclear. La bacterii există un contact direct între ADN şi ARN,
aspect important pentru transcrierea şi traducerea informaţiei genetice.
Într-o celulă restantă există un singur nucleoid dar într-o celulă în diviziune pot exista 2,
4 nucleoizi, deoarece diviziunea ADN precede diviziunea celulei bacteriene.
Nucleoidul reprezintă 10% din greutatea uscată a bacteriei.
Este greu de evidenţiat datorită bazofiliei citoplasmei. Poate fi pus în evidenţă prin
coloraţii speciale: coloraţia Feulgen, acridin orange; în microscopia cu contrast de fază (aspect
de litera Y), în microscopia electronică (aspect fibrilar).
Funcţia nucleului bacterian constă în depozitarea informaţiei genetice necesară
autoreplicării, organizării structurale şi funcţionale a celulei bacteriene, deci a caracterelor ce
definesc specia.

RIBOZOMII
Se apreciază că o celulă bacteriană are 20.000 de ribozomi ce conţin 80-90% din ARN-ul
citoplasmatic. Ribozomii reprezintă sediul sintezelor proteice din celulă.
 Ribozomii bacterieni au constanta de sedimentare 70S şi sînt formaţi din ARN (60-70%)
şi proteine (30-40%). În ambianţa ionilor de Mg2+ se desfac în două subunităţi cu constanta de
sedimentare 50S şi 30S.
Ribozomii pot fi independenţi în citoplasmă sau pot fi asociaţi în poliribozomi (polisomi).
Poliribozomii sînt liberi în citoplasmă (intervin în sinteza proteinelor solubile) sau pot fi ataşaţi
de membrana citoplasmatică şi sînt implicaţi în sinteza proteinelor membranare şi a proteinelor
de eflux.
Funcţiile ribozomilor:
 sînt sediul sintezei proteice;
 sînt ţintă de acţiune a unor antibiotice, care se leagă fie de subunitatea 50S, fie de subunitatea
30S şi inhibă sinteza proteinelor (ex. Aminozide (streptomicina), Macrolide (eritromicina)
Tetracicline, Cloramfenicol).

SPORII
Unele bacterii se transformă în spori, care sînt forme primitive de diferenţiere celulară, cu
rezistenţă crescută la factorii de mediu şi care apar endocelular în condiţii nefavorabile de viaţă.
Ei au un inveliş rezistent, format din mai multe straturi datorită căruia rezistă în mediul extern
zeci de ani. Sporogeneza se întalneşte numai la 3 genuri de bacterii gram-pozitive de interes
medical, Clostridium şi Bacillus care sînt bacili şi Sporosarcina care sînt coci.
Sporii nu sânt forme de înmulţire ale bacteriilor. Dintr-o bacterie vegetativă se formează
un singur spor, care în condiţii favorabile de viaţă germinează şi va da naştere unei singure celule
bacteriene.
Sporii pot fi de formă rotundă sau ovală. Diametrul sporilor este mai mic la bacilii
sporulaţi aerobi, nedepăşind diametrul celulei bacteriene (ex. genul Bacillus), pe cînd la genul
anaerob Clostridium, diametrul sporului depăşeşte dimensiunile celulei bacteriene, producînd
deformarea acesteia.
Poziţia sporului bacterian constituie un caracter taxonomic. Sporul poate fi amplasat
central (ex. Bacillus anthracis), subterminal (ex. Clostridium botulinum) sau terminal (ex.
Clostridium tetani) (fig. 6).

Figura 6. Amplasarea sporului

În coloraţiile obişnuite sporul apare ca o zonă incoloră. El se evidenţiază prin coloraţii

speciale, la cald, care permeabilizează învelişurile sporului pentru coloranţi (Aujeszky, Möller).
Pe preparatele native între lamă şi lamelă efectuate din culturi, sporii apar ca nişte formaţiuni
rotunde, refringente.
Ultrastructura sporilor poate fi evidenţiată în microscopie electronică.
Sporii prezintă din interior spre exterior:
 Protoplastul sporal sau core: reprezintă 50-70% din greutatea uscată a bacteriei şi este
format din nucleoid, citoplasmă şi membrană citoplasmatică. Nucleoidul deţine gene
necesare pentru starea vegetală dar şi gene responsabile de sporularea bacteriilor.
 Peretele sporal sau cortexul intern: este un strat de peptidoglican, situat deasupra
protoplastului, care va da naştere peretelui celular al celulei vegetative.
 Cortexul sporal sau membrana externă: este un strat mai transparent în microscopie
electronică, format dintr-un peptidoglican mai lax, foarte sensibil la lizozim. Autoliza acestui
strat este momentul cheie în transformarea sporului în formă vegetativă.
 Tunica proteică: este formată din proteine chitinoase cu numeroase legături disulfidice. Ea
este impermeabilă, fiind responsabilă de rezistenţa sporilor la unele dezinfectante.
 Exosporiumul: este un sac membranos prezent la unii spori şi conţine lipoproteine şi
zaharide.
Sporularea sau sporogeneza
Sporularea este un proces complex, guvernat de aproximativ 200 de gene din celula
bacteriană, gene care sînt activate în condiţii nefavorabile de mediu, altfel aceste gene sînt
represate. Sporularea presupune formarea unor structuri noi şi dispariţia altor structuri
caracteristice formei vegetative ale bacteriei.
Din punct de vedere morfologic, sporularea începe prin migrarea cromozomului intr-o
zonă a celulei (de regulă, polară). Urmează invaginarea membranei citoplasmatice cu inglobarea
cromozomului (ADN) într-un înveliş dublu („prespor”). Se sintetizează apoi peptidoglicanul
(reţea subţire) pe partea interioară a stratului intern, urmată de sinteza de peptidoglican (reţea
groasă) între cele două straturi. Stratul extern se îngroaşe şi el (conţine o proteină “keratin-like”).
Continuă cu deshidratare, creşterea concentraţiei de Ca++ şi liza restului formei vegetative.
Germinarea sporului
În condiţii de mediu favorabile (umiditate, Mg++, temperatura 35-40C), sporul
germinează şi va da naştere unei bacterii vegetative identice cu aceea în care s-a format.
Germinarea are loc în trei etape: activarea sporului, iniţierea şi dezvoltarea sporului.
Activarea sporului se produce cînd acesta întîlneşte condiţii favorabile de viaţă, dar şi un
factor mecanic sau chimic care să lezeze învelişul sporal (lizozimul). Iniţierea este declanşată de
un mediu nutritiv bogat. Pentru unii spori triggerul este L-alanina, iar pentru alţii adenozina,
glucoza. Acesta duce la activarea unei enzime autolitice care degradează cortexul sporal. Are loc
absorbţia de apă, eliberarea dipicolinatului de calciu şi degradarea unor compuşi sporali.
Dezvoltarea sporului: protoplastul sporal se transformă în bacterie vegetativă, care trece
printr-o perioadă metabolic activă de refacere a constituenţilor celulari normali şi a
echipamentului enzimatic complet.

TEMA 3

CAPSULA
Majoritatea bacteriilor patogene şi comensale sânt capabile să sintetizeze in vivo un
înveliş extracelular.
Capsula este un înveliş compact, intim legat de celula bacteriană, vizibilă pe preparatele
uzuale sau în coloraţiile negative sub forma unui halou clar ce înconjoară bacteria. Grosimea
capsulei este de cel puţin 0,2 μm.
Din punct de vedere chimic, capsula tuturor bacteriilor de interes medical este de natură
polizaharidică (Streptococcus pneuomoniae, Klebsiella spp. etc.) cu excepţia capsulei Bacillus
anthracis care este de natură polipeptidică.
Capsula are rol în rezistenţa bacteriilor faţă de fagocitoză, fiind astfel un factor de
virulenţă. Variantele necapsulate ale aceloraşi specii sînt nepatogene. De exemplu, Streptococcus
pneumonie, de tip S, capsulat, produce la şoarecele alb de laborator o septicemie mortală, pe cînd
varinata necapsulată nu este patogenă.
 Capsula este o structură cu proprietăţi antigenice specifice (antigenele K) care permit
diferenţierea unor serotipuri în cadrul speciei.
La unele bacterii s-au evidenţiat şi alte structuri de înveliş, cum sînt:
Microcapsula este o structură cu o grosime sub 0,2µm care nu se evidenţiază la
microscopul optic, ci numai prin metode imunologice sau electronomicroscopice (ex. Neisseria
gonorrhoeae). Ea constituie un factor de virulenţă.
Stratul mucos, glicocalixul este un strat amorf şi vîscos ce înveleşte bacteria. El este
format din lanţuri lungi de polizaharide, cum sînt levanii şi dextranii, cu rol major în adezivitatea
bacteriilor de suprafeţe. Astfel, de exemlu, Streptococcus mutans produce cantităţi mari de
dextran şi levan prin intermediul cărora se ataşează de suprafaţa dinţiilor contribuind la formarea
cariilor şi a plăcii dentare. Un alt exeplu este Pseudomonas aeruginosa, care secretă un strat
mucos dens care îi creşte rezistenţa la antibiotice.
Funcţiile capsulei:
 este un factor de aderenţă şi colonizare a bacteriilor pe suprafeţe;
 protejează bacteriile de diferiţi agenţi antibacterieni din mediu cum sînt: bacteriofagii,
colicinele, complementul, lizozimul sau alte enzime bacteriolitice;
 protejează bacteriile de acţiunea fagocitelor, fiind deci un factor de virulenţă;
 reprezintă sediul antigenelor capsulare, importante în identificarea acestor bacterii.

Evidenţierea capsulei:
1. În preparate microscopice colorate prin:
 Coloraţii negative, care nu colorează capsula, dar capsula este vizibilă ca un halou
translucid în jurul bacteriilor: coloraţia Gram, Burri. În coloraţia Gram, capsula se
evidenţiază doar în frotiuri efectuate di prelevatul patologic (fig.6). Coloraţia Burri
permite evidenţierea capsulei în frotiurile efectuate din culturi bacteriene pure (fig.7).
 Coloraţii pozitive: coloraţia Muir.
2. Prin reacţii antigen-anticorp: reacţia de umflare a capsulei (creşte refrigenţa zonei din
jurul bacteriilor, prin legarea anticorpilor de suprafaţa capsulei).
3. După aspectul coloniilor pe medii de cultură.

Figura 6. Coloraţia Gram (folosind Figura 7. Coloraţia Burri

microscopia cu contrast de fază).

CILII BACTERIENI (FLAGELII)

Sînt extensii filamentoase ale speciilor bacteriene mobile, cu originea în citoplasma
bacteriană, şi servesc ca organe de locomoţie. Ei sînt prezenţi mai ales la bacili
(Enterobacteriaceae), dar şi la unii coci (enterococ). Cilii sînt structuri helicoidale, cu
dimensiuni în general mai mari decît celula bacteriană şi se evidenţiază microscopic prin
coloraţii speciale.
Dispoziţia şi numarul cililor sînt caracteristice speciei. Prezenţa cililor este numită trichie
(trichos – fir de păr). S-au descris bacterii atriche (fără cili), monotriche - cu un cil polar (Vibro
cholerae), lofotriche - cu un smoc de cili situat la unul din polii bacteriei (Pseudomonas
fluorescens), amfitriche - cu cilii situaţi la ambii poli ai bacteriei (genul Spirillum) şi peritriche -
cu cilii dispuşi pe întreaga suprafaţă a bacteriei (Salmonella spp., E. coli, Proteus spp. etc.) (fig.
7).
Structura cililor este tubulară, ei fiind formaţi dintr-o proteină contractilă numită
flagelina, sub formă polimerizată. Cilul se ataşează de bactrie printr-un corpuscul bazal şi un
cîrlig de articulaţie aflate în citoplasma bacteriei. Corpusculul bazal se inseră prin cîrligul de
articulaţie de membrana citoplasmatică şi peretele celular.
Cilii sînt sediul antigenelor flagelare (H), importante în identificarea bacteriilor.

Figura 7. Numărul şi amplasarea cililor la bacterii

La formele spiralate, mobilitatea nu se datorează prezenţei cililor ci unui aparat

locomotor. La Treponema pallidum, aparatul locomotor este format dintr-un mănunchi de fibre,
care înconjoară corpul spiralat bacterian, fiind dispus între membrana citoplasmatică şi
peptidoglican.
La speciile de Leptospira există un axostil central, în jurul căruia se înfăşoară bacteria.
Bacteriile spiralate desfăşoară mişcări de rotaţie, răsucire, translaţie şi înaintare.
Evidenţierea cililor se poate face:
 în preparate microscopice: este posibilă evidenţierea directă a cililor în frotiuri colorate
prin tehnici de colorare speciale şi în microscopia electronică sau este posibilă
evidenţierea indirectă (mobilitatea bacteriană) în preparate native.
 pe medii de cultură, prin însămânţarea bacteriilor prin înţepare: bacteriile imobile se
dezvoltă doar pe traiectul de înţepare, pe când cele mobile se dezvoltă în tot mediul.
PILII
Numeroase specii bacteriene gram-negative au pe suprafaţa lor nişte apendici filamentoşi,
rigizi, mai scurţi decât flagelii, în numar mare (100-500/celulă) şi cu dispoziţie în general
peritrichă. Ei se evidenţiază numai prin microscopie electronică (fig.8).
Din punct de vedere funcţional, pilii se împart în:
 pili comuni sau pili de aderenţă (fimbrii), în număr mare, codificaţi cromozomial, şi care
servesc bacteriilor la fixarea fermă de mediul de cultură sau de celulele pe care se află. Ei
constituie, deci, un factor important de virulenţă. În afară de aderenţă, pilii comuni mai au şi
proprietăţi antifagocitare;
 pili sexuali codificaţi plasmidic şi care au rol în transferul de material genetic între bacterii.
Sînt prezenţi mai ales la bacteriile gram-negative (Enterobacteriaceae, Pseudomonas).
Uneori pilii sexuali au rol de receptor pentru bacteriofagi.
 Figura 8. Cilii şi pilii Escherichia coli. Electronogramă.

INCLUZIUNELE CELULARE
Sînt formaţiuni structurale inerte care apar în citoplasma bacteriilor la sfîrşitul perioadei
de creştere activă. Sînt structuri legate de activitatea metabolică a celulei, fiind materiale de
rezervă care se acumulează în diferite regiuni ale celulei atunci cînd cultura se dezvoltă lent sau
nu se mai dezvoltă. În funcţie de compoziţia chimică, incluziunile pot fi clasificate astfel:
 polimeri organici – incluziuni de glicogen, amidon, poli-β-hidroxibutirat, cianoficină (în
cazul cianobacteriilor) polimer format din acid aspartic şi arginină;
 polimeri anorganici – incluziuni de polimetafosfat (Granulaţii de volutină);
 incluziuni anorganice simple – granule de CaCO 3, sulf coloidal (în cazul bacteriilor
sulfuroase.
În cazul bacteriei Bacillus thuringiensis s-au evidenţiat incluziuni (care nu au rol de
depozit) proteice parasporale, cu structură cristalină, de tipul endotoxinei.
Vacuolele sînt structuri intracitoplasmatice sferice cu diametru de 0,3-0,5 μm, totalitatea
lor formînd vacuomul. Vacuolele prezintă o membrană lipoproteică monostratificată, conţin apă
şi susbtanţe dizolvate, iar numărul/celulă variază, ele avînd rol în reglarea presiunii osmotice şi
în etapa premergătoare a formării incluziunilor, de depozit a substanţelor de rezervă.
  
GRANULAŢIILE DE VOLUTINĂ Reprezintă polimeri anorganici de polimetafosfat.
Servesc în calitate de rezervă de fosfaţi şi pot interveni în metabolismul energetic. Interesul
medical: la agentul difteriei, Corynebacterium diphtheriae, granulele de volutină se localizează la
extremităţile celulei, iar la corynebacterii nepatogene sunt repartizate neuniform în citoplasmă.
La tratarea cu unii coloranţi bazici granulele de volutină se colorează în altă culoare, de ex. în
roşu- violet la colorarea cu albastru de metilen – fenomenul metacromaziei.
Evidenţierea: metoda Loeffler, metoda Neisser