Universitatea din Pitesti

Facultatea de stiinte economice si drept

Comunicare si negociere in afaceri

PROIECT: Simbioza, implicarea si pasivitatea

Student: Elena Andreea Florea

Simbioza este un concept care ne ajută să explicăm un anumit tip de
relație. Termenul provine  din limba greacă (“syn” = împreună și ”bios” = viață)
și a fost folosit în biologie pentru a descrie două organisme care lucrează
împreună pentru beneficii reciproce și, în acest proces, acționează ca unul
singur. 
Cum se întâmplă mai exact acest lucru?
Simbioza este o relație strânsă între două ființe din specii diferite sau din aceeași
specie. În majoritatea cazurilor, de această relație beneficiază cel puțin una din
cele două specii / organisme, în timp ce, pentru cealaltă specie, legătura poate
avea un efect pozitiv, negativ sau poate fi neutră. Există trei tipuri de bază de
simbioză: mutualismul – cele două organisme diferite trăiesc împreună şi
beneficiază de pe urma acestei asocieri pe termen lung și sunt obligatoriu
dependente una față de cealaltă; comensalismul – formă de relație în care un
organism folosește protecția sau resturile de hrană ale celuilalt care îi oferă
adăpost; parazitismul – relația în care unul dintre organisme câștigă, iar celălalt
moare.
În psihologie, folosim cuvântul “simbioză” într-un mod similar pentru a descrie
o relație în care două persoane funcționează ca una. Spre deosebire de termenul
biologic, psihologia utilizează acest termen pentru a se referi mai degrabă la un
model de relație nesănătos, care se asociază cu relațiile de codependență.
Modelul simbiotic are ca rezultat configurarea clasică a unui salvator sau
îngrijitor și a unui partener nevoiaș și dependent într-o relație.
Rolurile în simbioză sunt învățate încă în copilărie, deoarece atunci nevoile
simbiotice prevalează categoric și depind mult de ceilalți pentru a fi satisfăcute
necondiționat. O dezvoltare umană sănătoasă reprezintă o recunoaștere și
îngrijire potrivită a nevoilor simbiotice și a celor de autonomie, deoarece suntem
ființe relaționale și avem nevoie de contact social la fel de mult ca de hrana,
somn, căldură, protecție. 
Să luăm exemplul unui cuplu – unde tipul de relaționare simbiotic nu le permite
flexibilitatea sau egalitatea să se manifeste și îi limitează pe ambii parteneri în
libertatea lor de a fi ei înșiși. În ciuda disconfortului și a suferinței resimțite în
relație, deoarece este extrem de epuizant și frustrant să renunți la tine și
nevoile tale constant, ambii parteneri, din cauza propriilor dificultăți
relaționale, nu renunță să investească în continuitatea codependeței.
Relațiile simbiotice pot fi extrem de stabile și se simt ca fiind foarte strânse,
pentru că nu permit diferențierea – ne plac aceleași lucruri, gândim la fel, facem
totul împreună, nu putem sta unul fără celălalt, suntem suflete pereche. Rolurile
sunt foarte previzibile și, prin urmare, partenerii se pot simți în siguranță.
Ambii parteneri știu ce se așteaptă de la ei. Să zicem că persoana A a început
să fie o îngrijitoare emoțională pentru părinții săi, încă de când era un copil mic,
poate chiar de când era un bebeluș. Aducând acest rol și în viața de adult,
aceasta păstrează vie în interior complicația simbiotică care i-a asigurat
supraviețuirea și sentimentul că doar așa poate fi în siguranță. Același lucru este
valabil și pentru persoana B. El sau ea a învățat că este mai în siguranță să
rămână mic, să se izoleze, să nu-și arate emoțiile, dorințele, gândurile și astfel să
nu-și asume responsabilitatea pentru propriile nevoi și propria viața. Să rămână
în cadrul acestui rol într-o relație de adulți înseamnă că nu mai e nevoie să se
uite la propria persoană, nu mai e nevoie să se confrunte cu trăirile, dificultățile,
anxietățile reprimate, dar și cu cele din prezent.
Fiecare persoană are investiția ei în a menține această dinamică. Dacă te
regăsești în descrierea persoanei care se simte responsabilă pentru celălalt și
pentru relație – persoana A, merită să te întrebi:
Mai e nevoie să controlezi exteriorul pentru a te simți în siguranță în
interior? Ce te împiedică acum, adult fiind, să fii tu însuți?

Sau poate îți este dor să fii copil, unul iubit, dorit și îngrijit, și în loc să te
confrunți cu durerea pentru copilăria pierdută și nevoile neîndeplinite, ai
devenit un partener dependent precum e persoana B?
Cert e că cei doi ratează capacitățile lor înnăscute, dar blocate la vârste
timpurii. Persoana A are nevoie să-și crească abilitatea de a se îngriji pe sine și
de a alege ceea ce este bine pentru ea, iar persoana B să-și asume propria putere,
competență și impactul său asupra celorlalți și asupra lumii înconjurătoare, să
ocupe din ce în mai mult spațiu în propria viață.
Cele două tipare relaționale își au rădăcina în contactul slab cu propriul Eu
autentic, iar calea de ieșire din simbioză începe atunci când te uiți la tine așa
cum ești, renunțând la iluziile de iubire și mecanismele de supraviețuire. Primul
pas este recunoașterea dificultăților și a suferinței care a creat acest fel de a fi în
relație. Obținem claritate numai când putem privi de-adevăratelea în interiorul
nostru, necesitatea acestui proces fiind pusă în cuvinte de către Carl Jung:
“Nu atingi iluminarea dacă îți imaginezi jocuri de lumini, ci doar dacă poți
conștientiza întunericul”.
Implicarea este cheia implementării schimbării şi a creşterii
devotamentului.
„Implicarea reprezintă o stare mentală pozitivă, de împlinire care apare în
contextul muncii și care este caracterizată prin vigoare, dedicare și absorbire.
Aceasta este o stare afectivă și cognitivă persistentă și omniprezentă și nu una de
moment, legată de un anumit obiect, eveniment, individ sau comportament”
(Schaufeli, 2004, pp. 4-5).
Implicarea civica are ca semnificatie centrala voluntariatul, actiunile de caritate
si ajutorare pentru categoriile sociale defavorizate sau cu handicap, precum si
alte comportamente sociale dezirabile (respectarea legilor si a libertatilor
celuilalt). Implicarea civică e un drept, dar și o responsabilitate. Ca cetățeni care
trăim în sânul unei comunități și care beneficiem de tot ce presupune acest lucru:
educație, servicii de sănătate, infrastructură, locuință, servicii sociale etc, a
participa activ și a ne aduce contribuția personală la construirea unei societăți cât
mai sănătoase ne aduce beneficii care trec de pragul personal, cu impact asupra
întregii societăți.
Motivatii ale implicarii
Tin de dezvoltarea personala, dezvoltarea unor abilitati de comunicare, de
interactiune, dezvoltare sociala si integrare in mediul social. • Motivatia de a
genera o schimbare ca urmare a implicarii si implicarea vazuta ca o componenta
a scolii vietii sunt alte nuante precizate in discursurile participantilor. Alti
respondenti au declarat ca se implica pentru a nu sta pe margine, pentru a arata
ca le pasa de ceilalti si de ce se intampla in jurul lor, pentru simpla trecere de la
pasivitate la activitate

Pasivitatea
Este destul de frustrant a constata că după numeroase ore de muncă, emoții, timp
și resurse se dovedește că propunerile noastre - educative, culturale și sociale -
nu atrag atenția destinatarilor și că răspunsurile la multe invitații sunt reduse.
Riscăm, atunci, să ne plângem de pasivitatea adulților. Deoarece ofertele sunt, la
urma urmei, numeroase, interesante, pregătite de profesioniști. Uneori, nu există
candidați.
Pentru a susține activitatea adulților, este util să cunoaștem mecanismele și
tipurile de pasivitate. Activitatea este un comportament natural. Ea rezultă din
interese, nevoi, aspirații. Pasivitatea este retragerea, demisia, stagnarea. Cu toate
acestea, există situații în care este mai „profitabil” pentru adulți să nu acționeze
decât să facă eforturi și uneori chiar să aibă probleme sau să-și asume riscul de a
fi activi. Nu pentru toți cei care nu acționează sau cooperează într-un grup și
care nu sunt asociați din punct de vedere pozitiv. În acest caz, vreau să
menționez câteva tipuri de pasivitate, care ar putea fi utile pentru interpretarea
lipsei sau limitării activității adulților.
 Pasivitatea datorată supraîncărcării este o situație în care avem prea
multe oferte la dispoziția noastră. Uneori facilitatorii locali oferă atât de
multe întâlniri, activități și ateliere, încât, la un moment dat, apare
oboseala și epuizarea. Starea de hiperactivitate presupune inexistența
timpului necesar pentru a ne gândi, a ne bucura de eveniment sau pur și
simplu pentru a ne odihni. Acțiunea în timp, compromite o acțiune care
are loc după o altă acțiune, ceea ce implică necesitatea încetinirii,
distanțării și a odihnei. Dacă există timp pentru activitate, este nevoie de
spațiu pentru a nu face nimic, pentru a consuma impresii, senzații și
emoții. Pasivitatea excesului poate fi observată și în situațiile de
instruire. Unele grupuri profesionale sunt „educate”. Ele sunt în mod
constant obligate să-și îmbunătățească calificările și competențele. La un
moment dat, chiar și ofertele educaționale cele mai profesioniste și mai
atractive încetinesc bucuria. Prea multe oferte pot face alegerea dificilă.
Nu este ușor să estimăm ce propunere este într-adevăr atractivă și utilă,
deoarece trebuie să luăm în considerare prea multe opțiuni.
 Pasivitatea subordonaților. Un subordonat depinde de mediu – de
oameni, de organizarea instituțiilor. De asemenea, este important ca
comportamentul fiecăruia să fie „controlat” de diferite tipuri de sancțiuni
și de recompense. Oamenii acționează atunci când cineva îi motivează.
Și nu contează dacă este un băț sau un morcov. Cel mai important lucru
este că vorbim despre un factor extern. Persoanele controlate din exterior
nu desfășoară activități din proprie inițiativă. Cineva ar trebui să-i
încurajeze, să le spună beneficiile sau consecințele rele dacă nu iau
măsuri.
  Pasivitatea ca rezultat al formării sociale. Comportamentul pasiv și docil
poate fi rezultatul unei formări sociale. Urmăm această formare în
contextul socializării sau al educației. Uneori, mesajele sunt foarte
directe aici: nu este pentru tine, nu are un profil scăzut, nu insistă, este
mai bine să rămâi liniștit ... Uneori, formarea se referă la anumite locuri
sau situații: mergi la teatru, la bibliotecă, la operă, în ateliere sau alte
tipuri de activități. Am auzit atunci: nu este pentru mine, mă simt rău în
astfel de locuri, pragurile sunt prea mari ... Antidotul față de acest tip de
credință (uneori perpetuat de ani de zile) constă în experiențe noi și
pozitive. Singura problemă este cum să-i încurajăm pe acești oameni să
facă primul pas ...
 Pasivitatea ca valoare. Pentru unii, pasivitatea, a nu lua o inițiativă, a nu
acționa, poate avea de asemenea o valoare. Poate fi o „filozofie
individuală a vieții”, dar este, de asemenea, posibil să existe grupuri în
care comportamente precum conformismul, supunerea și ascultarea sunt
percepute ca valori, recompensate și întărite. Acțiunile sunt apoi
întreprinse atunci când suntem invitați, numiți, încurajați. Persoanele
care percep pasivitatea și controlul de sine ca valoare nu pot acționa din
proprie inițiativă. În acest grup puteți auzi afirmații despre „pacea
sacră” ...
 Pasivitatea ca o consecință a neputinței dobândite. Acesta este un
mecanism cunoscut, descris de Martin Seligman. Dacă cineva a constatat
că activitățile anterioare nu au avut efecte benefice sau, mai rău, au făcut
lucrurile mai dificile, nu ar exista niciun motiv pentru a continua
acțiunile sau pentru a căuta noi soluții. La baza acestei atitudini poate fi
și o convingere despre lipsa de influență sau control asupra situației.
Experiențele trecute joacă un rol important în formarea acestui tip de
pasivitate.
Acesta nu este un catalog închis de posibile tipuri de pasivitate. Cei interesați de
acest fenomen s-au referit la textul foarte inspirat al lui Wojciech Poznaniak „Cu
privire la unele cauze și mecanisme de inactivitate socială”. Înțelegerea
mecanismelor de abandon poate fi o bază bună pentru pregătirea proiectelor
incluzive. Un diagnostic fiabil crește întotdeauna șansele de acuratețe a ofertelor
propuse. Înțelegerea pasivității oferă, de asemenea, o perspectivă a distanței
pentru a evalua succesul sau eșecul inițiativelor noastre. Totul nu depinde numai
de noi. Uneori oamenii pur și simplu nu doresc, nu pot, nu se pot implica.