Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Palomar
Traducere și postfață Geo Vasile
POLIROM
2004
Cuprins
2.1.1 De pe terasă
Într-o epocă şi într-o ţară în care toţi se dau peste cap să-şi
proclame opiniile şi judecăţile, domnul Palomar s-a deprins să-
şi muşte limba de trei ori înainte de a face vreo afirmaţie. Dacă
la al treilea muşcat de limbă mai e totuşi convins de lucrul pe
care avea de gând să-l spună, îl spune; dacă nu, tace. De fapt,
petrece săptămâni şi luni întregi în tăcere.
Bune ocazii de a tăcea nu lipsesc niciodată, dar există şi
cazuri, rare ce-i drept, în care domnul Palomar să regrete că n-a
spus ceea ce ar fi putut să spună într-un anumit moment. Îşi
dă seama că faptele au adeverit ceea ce el gândise, iar dacă şi-ar
fi exprimat gândul atunci, ar fi avut poate o oarecare înrâurire
pozitivă, fie ea cât de mică, asupra a ceea ce s-a întâmplat. În
aceste cazuri sufletul îi este dezbinat între satisfacţia de a fi
gândit just şi un sentiment de vină pentru excesiva lui
reticenţă. Sentimente, amândouă atât de puternice, încât
încearcă să le exprime în cuvinte; dar după ce şi-a muşcat
limba de trei ori, ba chiar de şase, se încredinţează că n-are
vreun motiv nici de mândrie şi nici de remuşcare.
Faptul că a gândit just nu e un merit: statistic, e aproape
inevitabil ca între multele idei nesăbuite, confuze sau banale ce-
i trec prin cap, măcar una să fie mai isteaţă sau de-a dreptul
genială; şi aşa cum i-a venit lui, cu siguranţă că i-ar fi venit şi
altcuiva.
Mai discutabil e faptul că nu şi-a exprimat opinia. În vremuri
de tăcere generală, a te conforma tăcerii majorității este desigur
o vină. În vremuri în care toţi vorbesc prea mult, important nu e
atât să spui lucrul just, care oricum s-ar pierde în inflaţia
verbală, cât să-l spui plecând de la premise şi anticipând
urmări care să dea lucrului spus cea mai mare valoare. Dar
dacă valoarea fiecărei afirmaţii constă în continuitatea şi
coerenţa discursului ce-o găzduieşte, alegerea posibilă e doar
între a vorbi fără încetare şi a nu vorbi niciodată. În primul caz,
domnul Palomar ar da la iveală că gândirea lui nu avansează în
linie dreaptă, ci în zigzag, printre oscilaţii, dezminţiri, corectări,
în toiul cărora justeţea afirmaţiei lui s-ar pierde. Cât priveşte
alternativa, ea implică o artă a tăcerii mai dificilă chiar decât
arta vorbirii.
De fapt, chiar şi tăcerea poate fi considerată un discurs,
calificând refuzul de a face uz de cuvinte de care ceilalţi
abuzează; dar sensul acestei tăceri-vorbiri constă în
întreruperea ei, adică în ceea ce, când şi când, se spune şi care
dă un înţeles celor trecute sub tăcere.
Sau şi mai bine: o tăcere poate sluji în a elimina anumite
cuvinte sau în a le ţine la păstrare, spre a fi folosite într-o ocazie
mai bună. Aşa cum un cuvânt spus acum poate evita o sută
mâine sau poate duce la sporirea lor cu încă o mie. „Ori de câte
ori îmi muşc limba – conchide în mintea lui domnul Palomar –,
trebuie să mă gândesc nu numai la ceea ce am de gând să spun
sau să nu spun, ci la tot ceea ce, dacă spun sau nu, va fi spus
sau nu de mine sau de ceilalţi.” Odată formulat acest gând, îşi
muşcă limba şi tace.
3.2.2 Despre supărarea pe tineri