Seria de literatură universală a BIBLIOTECII POLIROM este

coordonată de Denisa Comănescu.

Daniel Pennac, Le dictateur et le hamac © Lditions Gallimard, 2003

© 2005 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, B-dul I.C.
Brătianu nr. 6, et. 7, ap. 33, O.P. 37;
P.O. BOX l-728, 030174

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: PENNAC,

DANIEL
Dictatorul şi hamacul/Daniel Pennac; trad. de Daniel
Nicolescu. - Iaşi: Polirom, 2005

ISBN: 973-681-724-5
I. Nicolescu, Daniel (trad.)
821.133.1-31=135.1

Printed in ROMANIA
 Daniel Pennac

Dictatorul şi
hamacul
Traducere de Daniel Nicolescu

POLIROM
2005
Unul dintre ce mai iubiţi scriitori francezi ai ultimului deceniu, Daniel
Pennac s-a născut în 1944 în Maroc, într-o familie de militari. Şi-a
petrecut copilăria în Africa şi în Asia de Sud-Est, în preajma
garnizoanelor în care era mutat tatăl său. îşi ia licenţa în Litere la Nisa şi,
aşa cum el însuşi declară, „de vreme ce nu voiam să mă fac ziarist, am
devenit profesor de franceză”. Debutează în 1973 cu un... pamflet,
intitulat Cui serveşte serviciul militar? în 1979 scrie împreună cu
românul Tudor Eliad două romane politice burleşti în maniera lui Ilf şi
Petrov: Copiii Yaltei şi Moş Crăciun. Se remarcă prin cărţile pentru
copii: Marele Rex (1980), Ochi de lup (1984), Kamo şi eu (1992) etc. în
1985, după o călătorie în Brazilia şi în urma unui pariu, publică la
prestigioasa editură Gallimard romanul La căpcăunii veseli, actul de
naştere al lui Benjamin Malaussenne, nefericitul „frate de familie" care
le poartă de grijă nenumăraţilor săi fraţi şi surori făcuţi de mama sa cu
mai mulţi taţi succesivi şi abandonaţi tot succesiv în seama sa, împreună
cu epilepticul căţel Julius. îi vor urma Zîna carabină (1987), Micuţa
vînzătoare de proză (1989), Domnul Malaussene (1995), Fructele
pasiunii (1999), ale căror tiraje depăşesc un milion de exemplare.
Domnilor copii, apărut în 1997, este ecranizat în acelaşi an. Pennac este,
de asemenea, autorul unui eseu extrem de hazliu intitulat Ca un roman
(1992), în care le aminteşte celor care poate au uitat faptul că lectura,
asemenea iubirii, prelungeşte viaţa. în 1990 a primit premiul Livre Inter
pentru Micuţa vînzătoare de proză, iar în iunie 2002 i-a fost decernat
Premiul Internaţional Grinzane Cavour ca o recompensă pentru cele mai
bine de două decenii petrecute în slujba literaturii.
JJictatorul şi hamacul e o poveste borgesiană despre efemerul
puterii: într-o dictatură bananieră din America de Sud, tiranul Manuel
Pereira da Ponte Martins, conducătorul statului, pe care o vrăjitoare îl
avertizează cu privire la felul în care va muri, angajează o sosie pentru a
scăpa de mîna destinului. El pleacă în Europa, lăsîndu-i dublurii sale
instrucţiuni precise despre felul în care trebuie să se poarte. Anii trec şi
sosia se satură de rolul său: şi astfel angajează o copie a copiei. Noua
dublură îşi asumă funcţia de conducător, în timp ce cea veche fuge.
Nebunia începe în momentul în care prima dintre sosii descoperă
că acela pe care-l crezuse a fi adevăratul conducător nu e la rîndul său
decît o dublură. Ce e puterea? Ispită şi iluzie. Un vis al picii care cade pe
uscăciunea imuabilă a peisajului din sertăo, unde picăturile explodează
cu zgomot, precum ambiţiile, în momentul în care ating solul care arde.
Acolo, pămîntul e sosia soarelui." (Le nouvel Observateur)
 Fratelui meu Bernard, un tovarăş atît de apropiat. Memoriei lui
Thierry, ctitorul nostru.

t
 '

- ' iJ

Aceasta ar fi povestea unui dictator suferind de

agorafobie. Nu contează ţara. E îndeajuns să ne O cîtime
imaginăm una dintre acele republici bananiere cu
zăcăminte suficient de bogate pentru a te face să-ţi
doreşti s-o conduci şi cu un sol suficient de secetos ca să
fie rodnic în revoluţii. Să zicem că numele capitalei este
Teresina, ca şi acela al capitalei regiunii Piauî, din
Brazilia. Piaui este un stat prea sărac că să slujească
drept cadru pentru o fabulă ' despre putere, însă Teresina
este un nume acceptabil pentru o capitală.
Iar Manuel Pereira da Ponte Martins ar fi un nume
plauzibil pentru un dictator.
Ar fi deci vorba despre povestea lui Manuel Pereira .

da Ponte Martins, un dictator agorafob. Pereira şi

Martins sînt patronimele cele mai folosite în ţara sa. De
aici şi vocaţia lui de dictator; cînd te numeşti de două ori
ca toată lumea, puterea ţi se cuvine de drept. Şi-a tot
spus asta de îndată ce a fost în stare să gîndească.
Mai tîrziu i se va zice pur şi simplu Pereira, după
■

numele tatălui său. La fel de bine i s-ar fi putut spune

Martins, după numele mamei, dar taică-său este acel
Pereira din Ponte (Ponte se află la trei zile călare de
Teresina), vlăstar al celei mai mari familii de latifundiari
din ţară.

9
Cînd ai pămînturi, un nume şi bani, vei avea puterea - iată
una dintre cele dinţii idei ale lui Pereira, dacă nu chiar
prima. O idee tainică şi arzătoare, un foc ascuns într-un
copil tăcut. Desigur, e nevoie de ceva educaţie. Trebuie
să vorbeşti engleza, franceza, germana. Trebuie să ştii să
socoteşti, trebuie să ai noţiuni de geografie. Trebuie să fii
iniţiat în utopii, ca să înfrunţi orice ameninţare. Trebuie
să fii priceput la arme, la dans, la serviciile de informaţii
şi la protocol. Ca să înveţe toate astea, Pereira părăseşte
Ponte la opt ani şi creşte, pînă la cincisprezece, la iezuiţii
din Teresina (elev strălucit şi enigmatic, nemilos jucător
de şah), apoi îşi desăvîrşeşte studiile în străinătate - în
Europa -, întorcîndu-se la douăzeci şi doi de ani ca să
intre la Academia Militară. Are în continuare poftă de
putere, dar a deprins şi gustul străinătăţii. Ce bine e în
Europa! Italia, de pildă. Sau chiar pintenul acela stîncos
care e Monaco, unde cazinoul te întîmpină cu braţele
deschise şi unde prinţesa - crede el - îţi face cu ochiul.

Aceasta ar fi deci povestea unui dictator ago- rafob

care ar vrea, în acelaşi timp, şi una şi alta: şi puterea, dar
şi să fie altundeva. A început ca aghiotant al Generalului
Preşedinte şi apoi i-a luat locul. Generalul Preşedinte a
neglijat educaţia. Prin saloanele din Teresina circulă
următoarea glumă: ,A avut loc un atentat împotriva
Generalului Preşedinte; i-a fost aruncat în faţă un
dicţionar". Asta-i gluma. Hohote discrete îndărătul
evantaielor. Generalul Preşedinte nu se supără. Multe
dintre frazele lui încep cu:
— Pereira, tu care ştii să citeşti...

10
 Generalul Preşedinte nu prea face caz de cultură. In
ochii lui, asta e o „distracţie pentru cei fără boaşe".
— Eu am învăţat să cunosc oamenii, zice el.
Şi îi place să adauge:
— De-aia prefer caii.
Generalul Preşedinte s-a remarcat în războiul
împotriva Paraguayului, apoi prin masacrarea ţăranilor din
Nord. Aceştia începuseră să emită pretenţii. Iniţial
avuseseră nişte rugăminţi, dar ele nu fuseseră ascultate,
apoi trecuseră la cereri timide, însă nici ele nu fuseseră
luate în seamă. Imploraseră, dar în zadar. Aşa au ajuns să
emită pretenţii. Conduşi de preoţii lor, ţăranii din Nord o
porniseră spre Teresina. Capitala urma să fie luată cu
asalt. Generalul Preşedinte apelase la cadeţii Academiei
Militare. Cavalerie, săbii, mitraliere, apoi artileria grea,
care să bată asupra satelor din Nord în care ţăranii se
repliaseră. Cu binecuvîntarea episcopului, Generalul
Preşedinte ordonase ca preoţii să fie împuşcaţi.
Tatăl lui Pereira, bătrînul da Ponte, a dezaprobat
masacrul. Da Ponte, tatăl, practica mila creştină. îi hrănea
gratuit la bucătărie pe ţăranii pe care îi înfometa cu
inocenţă pe pămînturile sale. Doctor fiind, îi îngrijea în
propriul spital pe cei deshidrataţi la cîmpie şi pe cei atinşi
de furunculoză în munţii săi. îi asculta pe înfometaţi, pe
însetaţi, pe bolnavi şi pe rudele bolnavilor. Bătrînul da
Ponte spunea:
— Nu poţi să-i ceri nimic unui om care ascultă.

Cînd Pereira s-a întors din străinătate, căptuşit cu

diplome, Generalul Preşedinte era la putere de patru ani.

11
 L-a omorît în zorii celui de-al cincilea. A fost ca o
pornire interioară. Simţise că a sosit clipa. S-a înfăţişat
Consiliului şi a spus:
— L-am ucis pe imbecil.
A adăugat:
— Iată-mă în faţa voastră, vinovat sau preşedinte,
cum v-o fi voia.
Ţinea în mină pistolul Parabellum din care încă mai
ieşea fum, era un Pereira da Ponte, l-au făcut preşedinte.
Episcopului, care îl ţinuse cîndva pe ghizdurile
cristelniţei, Pereira i-a cerut:
— Binecuvîntează-mă, naşule!
Oligarhiei i-a declarat:
— Nu vom schimba absolut nimic. Voi adăuga doar
un strop de inteligenţă.
Pe ţărani i-a anunţat:
— L-am ucis pe călăul din Nord.
Iar poporului întreg i-a spus:
— Voi fi urechea voastră.
Era o frază sibilinică - o ureche ascultă, dar la fel de
bine spionează -, însă nimeni nu şi-a dat seama, într-atît
aveau cu toţii nevoie să fie ascultaţi.
Ar fi deci povestea lui Manuel Pereira da Ponte
Martins, dictator agorafob, care preia puterea dintr-o
pornire intuitivă, într-o dimineaţă, iaca-aşa, pentru că ăsta
era visul său de copil tăcut.
Bun, dar de ce agorafob?

12
 2

înainte să ia puterea, Pereira nu era agorafob. Tăcut,

da, misterios, da, dar nu agorafob. Nu îi era teamă nici de
pieţe goale, nici de străzi pustii, nici de bulevarde largi şi
încă şi mai puţin de mulţimile care le umpleau. Nu că i-ar
fi plăcut mulţimile în mod special, dar era obişnuit cu ele.
Mulţimile de sărăcani din copilăria sa, la Ponte, în faţa
cuhniilor tatălui său ori pe coridoarele spitalului,
mulţimile de credincioşi din timpul Naşterii de Crăciun şi
al crucificării din Vinerea Mare, mulţimile de ţărani de la
toate sărbătorile votive la care familia da Ponte îşi făcea o
datorie să asiste, mulţimile de la căsătorii şi cele de la
înmormîntări, mulţimile din pieţe şi tîrguri, mulţimile
alcoolizate de la marile sabaturi nocturne, cînd focurile
bengale luminau măştile printre detunături, nu, nu i-a fost
niciodată teamă de mulţime. Ba chiar, dacă stăm să ne
gîndim bine, cu excepţia meselor în familie, a partidelor
de şah şi a orelor de lectură singuratică, Pereira a trăit
mereu în mulţime, dacă putem spune aşa: la Teresina, la
iezuiţi, mulţimea de copii din timpul recreaţiei, în Europa,
mulţimile îmbrăcate în mătăsuri de la marile baluri,
mulţimile înfrigurate de la ieşirea din teatre, mulţimile
clandestine din cartierele cu femei uşoare, mulţimile
încordate la cursele de cai şi chiar, la Paris,

13
mulţimile de muncitori în grevă... Cîtă lume, de fapt...
Pereira ar fi fost în stare să-şi numere orele de singurătate.
Chiar aşa, nu i-a fost niciodată teamă de mulţime. Nici de
marile spaţii pustii.
Şi atunci, de ce agorafob?
Din pricina unei fraze pronunţate de către un alt
Manuel: Manuel Callado Crespo, şeful interpreţilor, un
om deschis şi un intelectual subţire. Manuel Callado
Crespo a declarat în legătură cu defunctul General
Preşedinte:
— Dobitocul ăsta a murit de mîna cui trebuia.
— Ce-nseamnă asta ? întrebă Pereira, care trecea pe
acolo şi care n-ar fi trebuit să audă vreodată aceste
cuvinte.
— Asta-nseamnă că dobitocul fusese avertizat,
domnule Preşedinte.
— De către cine, mă rog, cînd eu însumi nu ştiam că
o să-l omor, cu două secunde înainte să apăs pe trăgaci?
— De către Măe Branca, răspunse Callado. Dar
dobitocul nu ştia nici să citească, nici să asculte.
— Ce-o să spui despre mine, după ce voi muri,
Callado? a întrebat Pereira într-o doară.
— Exact ce mi-a inspirat viaţa dumneavoastră,
domnule Preşedinte, şi aţi face la fel dacă aţi veni la
înmormîntarea mea. Nu e o bîrfă. Generalul era... I-aţi
văzut uniforma? Zău, era un dobitoc, acesta e rezumatul
vieţii sale; o spun aproape cu tandreţe.
Măe Branca (Maica Alba) era o vrăjitoare braziliană,
venită din Ceară. O vrăjitoare albă, prin opoziţie cu
vrăjitoarele negre. Nu e o problemă de piele, ci de
vrăjitorie. Vrăjitoarea neagră (care poate să aibă pielea
albă) face farmece. Vrăjitoarea albă (care poate să fie
negresă) se
mulţumeşte să ghicească viitorul şi să alunge deochiul.
Toată lumea o consultă pe Măe Branca: de dragoste, de
familie, de sănătate, bani sau carieră... Ba chiar există
cazul unui celebru profesor care a cerut sfatul unei
vrăjitoare albe ca să afle dacă va primi catedra de
antropologie religioasă de la Universitatea din Teresina şi
dacă va ţine colocvii în străinătate. Acelaşi profesor s-a
dus apoi la o vrăjitoare neagră ca să-şi elimine
concurenţii. Fapt este că toţi confraţii i-au cedat, în mod
misterios, locul şi că el a rămas şi astăzi, la adînci
bătrîneţi, singurul specialist recunoscut în domeniu. (Dar
asta-i altă poveste.)
în ajunul unei lovituri de stat, ucenicii dictatori o
consultă, desigur, pe Măe Branca. O fac, şi în democraţii,
candidaţii la preşedinţie, înainte de alegeri. Pereira şi-a
dat seama că el n-o făcuse, în Europa, îl citise pe Auguste
Comte şi nu mai credea în asemenea năzbîtii. Dar, aidoma
tuturor acelora care nu credeau în ele, Pereira s-a dus
totuşi s-o întîlnească pe sfîntă, din curiozitate. Era o
femeie micuţă (albă), slabă şi şchioapă, care îşi avea
prăvălia într-o mahala din Teresina. Pereira s-a dus
singur, tiptil, la vreme de noapte, fără să spună cuiva,
încins cu pistolul Parabellum, de care nu se despărţea
niciodată. A aruncat cu pietricele în obloanele sfintei. A
plătit-o, mai întîi, după care a întrebat-o două lucruri: unu
- ce-i spusese ea Generalului Preşedinte?
— I-am spus că, dacă n-o să citească Lorenzaccio, o
să sfîrşească precum ducele Alexandru.
(Era o pură proorocire. Nici ea nu ştia să citească şi
habar n-avea de această piesă de teatru.)
— Dar eu, eu cum o s-o sfîrşesc?

15
 Aşa a sunat cea de-a doua întrebare a lui Pereira. Mâe
Branca ghicea folosindu-se de parfum. îşi scufunda mîna
într-un flacon pîntecos de vetivar şi stropea încăperea de
jur împrejur. Parfumul i se suia la cap, iar ea începea să
mormăie învîrtindu-se în loc, din ce în ce mai repede, pînă
ajungea un adevărat titirez. Deodată, se imobiliza şi ochii îi
ieşeau din orbite. De-abia atunci începea să-i invoce pe
sfinţii locului. Trecea ceva vreme, pentru că divinităţile
astea braziliene sînt numeroase şi încă mai numeroşi sînt
strămoşii lor din Guineea şi plozii lor din Caraibe. Cu
flaconul golit în mînă, Mae Branca tremura din toate
încheieturile.
Pereira s-a plictisit ca la liturghie. Vetivarul îi amintea
de copilărie cînd, la ceasul înserării, mama sa îl pulveriza
prin camere ca să alunge ţînţarii.
în cele din urmă, Mâe Branca, în apogeul transei, a dat
drumul informaţiei:
— O să sfîrşeşti sfîşiat de mulţime.
— Ce soi de mulţime ?
— Soiul ţărănesc.
Pereira a ucis-o dintr-o lovitură, cu minerul pistolului,
şi s-a întors la palat.
Lumea a crezut că Măe Branca s-a împiedicat şi a
căzut. O plătise îndeajuns cît să i se facă nişte funeralii
decente. Sicriul era urmat de o mulţime uriaşă. Orăşeni, dar
şi mulţi ţărani, veniţi din toate colţurile ţării. Pereira, în
ţinută de gală, s-a amestecat şi el printre oameni, ca să le
dovedească tuturor că împărtăşea credinţele poporului, iar
lui însuşi, că magia nu exista. Bineînţeles, s-a întors viu de
la înmormîntare. Viu şi respectat.
Şi atunci, de ce agorafob?
16
3
Pentru că după înmormîntare s-a lăsat noaptea. Şi
pentru că în noaptea aceea Pereira s-a întrebat de ce o
omorîse pe sfîntă. Nu era vorba de un acces de remuşcare,
ci de un exces de logică. Dacă nu credea în prezicerile ei,
atunci de ce o omorîse? Şi dacă nu avea intenţia să creadă
în ele, de ce o căutase? îi pusese capăt zilelor la fel de
spontan ca Generalului Preşedinte. A fost o clipă de
panică chibzuită, dacă putem spune aşa. La fel de sigur ca
atunci cînd simţise că a venit ora puterii, şi-a dat acum
seama că femeia îi anunţase sfîrşitul. O ucisese din
instinct, ca să se apere, ca să înlăture un blestem în care,
pînă la această crimă, nu crezuse. S-a botezat pe sine întru
superstiţie.
Aceste gînduri, care au dospit tainic într-un cap
deasupra mormîntului sfintei, au ieşit la iveală acum, chiar
în patul lui Pereira. Ar fi preferat să o ucidă din plăcere
sau din datorie, aşa cum ucidea Generalul Preşedinte, care
iubea crima şi dreptatea. Pereira nu era însă un ucigaş. Cu
totul, nu a omorît în viaţa lui, cu propria-i mînă, decît trei
persoane. Pentru vremea respectivă^ şi pentru un băiat de
condiţia lui, era puţin. în plus, le-a omorît ca o fiară. Pe
Generalul Preşedinte cu poftă, iar pe celelalte două (una
fiind sfînta) pentru că se simţise încolţit. în
17
 Pereiracele
toate şi, deodată, i s-a trezitcucheful
trei rînduri, de viaţă.cu
instinctul, Darinocenţa
norodul
îl înhăţase,
animalului... iar groaza, în sfîrşit, a pus stăpînire pe el. Şi
totuşi, mîinile, picioarele, privirile,
— Prin urmare, cred în prostiile astea. gurile ştirbe, strigătele,
mîrîiturile,
A adormitdamfurile,
cu acest gînd. ciomegele,
Aşa a venitpuştile, coşmarul. macetele,
Pereira
era masacrat de o mulţime de ţărani. „Evident." Era deplin
primele lovituri, primele răni nu puteau explica pe un vis
acea groază a lui. Nu, era4altceva, ceva mult mai rău. Era
aşteptat, pe care îl contempla la rece. Nu îi era frică de
vorba de ură... Acei bărbaţi şi acele femei care îl făceau
moarte. Şi-o imaginase adesea printr-un singur glonţ bine
bucăţi (îl trăgeau de mîini, de picioare, de cap; ciomegele
ţintit, sau chiar prin douăsprezece gloanţe, trase în inimă de
îi zdrobeau oasele, macetele îl mărunţeau cu precizie) erau,
Aceasta
plutonul ar fi, deci,
de execuţie al unui povestea
rival. Dar, lui laManuel Pereiradeda
urma urmei, ce
cu toţii, nişte Pereira şi nişte Martins.
Ponte
n-ar fiMartins, dictatorSe
fost şi linşat? agorafob,
născusecare ar vrea
şi trăise pe şiununa şi altaal
pămînt
S-a trezit zbierînd.
(şi puterea în Orice
revoluţiilor. Teresina s-arşizice,
călătoriile
era o în Europa)
moarte maişipuţin
care, degra-
sortit
Apoi bătăile inimii i-au intrat în normal.
linşării, s-ar strădui
dantă decît aînunui
aceea Slavă zadar să-şicare
bătrîn păcălească
se agaţă destinul.
de ultimul său
Domnului, n-a fost decît un coşmar!
Singura
aşternut. în soluţie
vis, ieşeala care
dintr-un s-a gîndit
hotel -
aşezat
Odată venită dimineaţa, a trebuit să-şi calce pe inimă o soluţie
ca un tipică
cub în
pentru
mijlocul un dictator!
unei pieţe— a fost
pustii. să
S-a angajeze
auzit
ca să înfrunte piaţa rotundă din faţa palatului prezidenţial. o sosie.
chemat peSosia
nume: îi
semăna
„Pereira!“din Şi
Tot pustiul toate
i-a punctele
acela văzut pe de
care ameninţa vedere,
ţărani săieşind atîtdeodată
se umple cît i poate
s-adin
pusun caom
caseleun
să-i
care semene
înconjurau
nod în gît. altuia, evident,,
piaţa. Căsuţe la
din diferenţă
chirpici, de
fără o cîtime.
etaj, care
Nimeni —n-a
descriau unbăgat
Rahat,cerc de
amlarg seamă
împrejurul
devenit cîtimea
agorafob. aceea. Ca
hotelului, şi osămulţime
fie sigur, de
după ce
necuprins şi-a pus
care îlla curent
acoperea. sosia
E-n cu viaţa
regulă,
în noaptea următoare, acelaşi coşmar i-a confirmat şi
şi-a afacerile
spus, sale
golindu-şi şi
după ce a antrenat-o
încărcătorul
fobia. asupra în materie şi
mulţimii de amimetism
caselor cu careo precizie
vomitau
necruţătoare,
poporul înfometat,Pereira amor trimis-o
din să punăunei
cauza o întrebare fiecăruia
crize alegorice.
dintre
Trăgea Asta e. Povestea
apropiaţii
fără s-ar
dar putea
lui. Tuturor,
încetare, aceeaşi
cercul opri aici,
seîntrebare: fiindcă
strîngea Pereira a
„inexorabil"
murit
— exact
(iubea Cineca
acest în eu?
sînt
cuvînt visul
atuncisău.cîndDoar că, aidoma
îl întîlnea prinoricărui bărbat
cărţi). Trăgea
demn
mai de o poveste,
Bătrînului
degrabă el a încercat
dindaprincipiu
Ponte nu să-şi
decîti-aanimatplăcut păcălească
speranţădestinul.
de întrebarea. - nu L-ate
Iar istoria
măsurat
laşi cu lui
omorît fărăPereira
severitate, este
din istoria
să te aperi. cap acestei
pînă-n
Ultimul strădanii.
picioare,
lucru pe carepel-atînărul
văzut,
care
pînăi-oAsta-i povesteade
să adresase:
fie înşfăcat ceprimele
ar meritabraţe,spusă. a fost imaginea a doi
— Puterea
bărbaţi aflaţi înnucapătul
trebuiepieţei.să teStăteau
facă săîn uiţi cine lîngă
picioare eşti,
Manuel.
singurul EştifelinarManuelde-acolo,Pereira da Ponte
cu spatele Martins,scenă,
la întreaga fala
sîngelui
sprijiniţimeu. Să nu uiţi
cu coatele pe-o niciodată.
bicicletă, şi priveau în jos, rîzînd
Sosia a sărutat
pe înfundate, mîna tatălui
spre o licărire palidă, ca şi un a fel
plecat
de foc să-icu pună
limbi
întrebarea
albe. Umerii colonelului Eduardo de
le erau zguduiţi Rist,
rîs.directorul
„Acolo e Academiei
viaţa", şi-a
Militare,
spus comandantul armatelor, prietenul din copilărie al
lui Pereira. (învăţaseră

20
18 19
împreună pe băncile iezuiţilor şi îşi petrecuseră nopţile în
tăcere, jucînd şah.)
— Sînteţi Manuel Pereira da Ponte Martins,
preşedintele nostru eliberator, iar atunci cînd i-aţi zburat
creierii generalului, aţi făcut mişcarea cîştigătoare.
— E drept, dar vremea şahului a trecut, Eduardo, a
răspuns sosia, care nu ştia o iotă despre acest joc. Că tot
veni vorba, cînd sîntem numai noi, poţi continua să-mi
spui tu.
Cînd sosia i-a pus întrebarea episcopului (care-l
scufundase pe Pereira în cristelniţă, îi dăduse prima
împărtăşanie şi-l plesnise, simbolic, cu două degete în
ziua confirmării), prelatul l-a privit în adîncul ochilor:
— Cum adică cine eşti ? Ce-ai păţit, Manuel ? Te
crezi Lorenzaccio? Doar nu te chinuie moartea tîmpitului
ăluia? (Făcea aluzie la defunctul General Preşedinte.) Te-
am binecuvîntat deja, dar, dacă te linişteşte, pot să te şi
dezleg de păcate. Uite, gata, te-am dezlegat: tu eşti cel pe
care Domnul ni l-a trimis ca să ne scape de bestia aia
carnivoră. Amin. Hai, du-te în pace!
Pe stradă, sosia, în veşmînt ţărănesc, punea întrebarea
la nimereală. De fiecare dată primea acelaşi răspuns:
Sînteţi Pereira al nostru.
Cu cîteva variante:
— ...iar eu sînt un alt Pereira.
Sau:
— Sînteţi acel Pereira da Ponte, iar mama
dumneavoastră este o Martins, ca şi a mea.
Sau:
— Sînteţi urechea noastră.
Sau, cum a spus vînzătoarea aia de şerpi, în piaţa
Teresinei:

21
 — Pereira, te-aş recunoaşte şi dacă te-ai deghiza în
mangustă. Eşti inima care-mi bate în piept.
Sosia era coaptă. Pereira a pus-o să rostească discursul
de Anul Nou pe care-l pregătise pentru cancelariile străine.
Era un discurs ale cărui erudiţie politică şi ton măsurat
contrastau net cu rîgîielile voioase ale defunctului General
Preşedinte. Diplomaţii i-au apreciat cu atît mai mult
„muzicalitatea europeană" (expresia îi aparţine lui sir
Anthony Calvin Cook, ambasadorul Marii Britanii), cu cît,
mai ales, noul preşedinte le garanta tuturor permanenţa
unor „relaţii privilegiate" -jefuirea zăcămintelor subsolului
- în liniştea unei „păci civile durabile" - adică supunerea de
la suprafaţă.
Cu o cupă de şampanie în mînă, sosia a primit
felicitările destinate lui Pereira, care, în cabinetul său
particular, a negociat, un pic mai tîrziu, noile procente
pentru aur, nichel, petrol şi akma- don. Fie vorba-ntre noi,
Pereira pretindea mai mult decît răposatul General
Preşedinte, dar a ştiut să se facă iertat deschizînd un cont în
fiecare dintre băncile conduse de vreun apropiat al
interlocutorului său.
— Luaţi-o ca pe un omagiu personal adus familiei
dumneavoastră, domnule ambasador.
Şi, ca să înfrîngă ultimele reticenţe, adăuga:
— E un omagiu din care vă revine, de drept, un
comision.
Cu sir Calvin Cook şi-a permis chiar o glumă.
— Prietenii noştri marxişti au dreptate : familia este
celula de bază a capitalismului, mai ales dacă este
constituită în consiliu de administraţie.

Asta e. Avînd garantată puterea internă, căptuşit cu

conturi doldora în băncile străine,

22
Pereira a putut să-şi trateze agorafobia locală dăruindu-se
celei de-a doua pasiuni: lumea de-aiurea.
înainte s-o şteargă (fiindcă nu putea să-şi ascundă
faptul că era vorba de-o fugă), şi-a convocat sosia. A
anunţat-o că pleacă într-o călătorie şi că-i lasă acolo, în
secreter, „masa aia cu tambur, pricepi ?“, discursurile pe
care trebuie să le rostească în lipsa lui. Exista cîte unul
pentru fiece împrejurare. Sosia nu avea cum să le încurce,
erau stivuite şi aşezate în ordine cronologică.
— Vreau să le înveţi pe dinafară. Vreau ca, în faţa
mulţimilor, cuvintele mele să-ţi ţîşnească din gură ca
dintr-un izvor al adevărului. Eu nu sînt ca prăpădiţii ăia de
politicieni europeni care-şi citesc tema în public, eu sînt
un preşedinte profet : cînd vorbesc, prin gura mea grăieşte
poporul, sălbăticia din mine! Totul ţine de ton, pricepi?
Sosia a dat semn că pricepe.
— în rest, taci. înainte de orice, sînt un preşedinte
tăcut.
Sosia a făcut legămîntul tăcerii.
— Şi încă ceva, nu uita de unde vii: să nu te-atingi de
vreo femeie din tagma mea, că ţi le tai. Hai să zicem că
sînt un preşedinte cast; cîtă vreme sînt căsătorit cu
poporul meu, n-am timp pentru muieri.
Sosia a făcut jurămîntul neprihănirii.
— Nu te-atingi de femei decît ca să deschizi balul, în
zilele de sărbătoare.
Pereira îşi învăţase sosia să danseze tangou.
— Pe continentul nostru, un preşedinte demn de
acest nume trebuie să danseze tangou ca nimeni altul.
Sosia devenise un tanguista fără seamăn.
— Bun. încă un amănunt.

23
 Pereira i-a explicat pe-ndelete sosiei că, acum, după
ce s-a pătruns de imaginea lui, dacă îi va trece cumva prin
cap, lui, sosiei, să-i ia locul lui, dictatorului, ei bine, atunci
sosia va muri năprasnic, ca şi cum ar fi ronţăit o pastilă de
cianură.
— încearcă şi-o să vezi. Hai, aici în faţa mea,
încearcă, o clipită doar, să te crezi Pereira cel adevărat.
Hai. Fă un efort! Tu eşti preşedintele ? Tu eşti fiul tatălui
meu? Fă-te că mi-ai luat locul; aştept. Aştept!
Sosia nu doar că nu s-a putut închipui preşedinte în
locul preşedintelui ori fiu al lui Pereira da Ponte, ori fin al
episcopului, ori doar tovarăş al lui Eduardo Rist, ori
deţinător al celui mai mic drept asupra vânzătoarei de
şerpi din Teresina, ba, mai mult, a fost atît de înspăimîntat
de o asemenea încercare, încît era pe jumătate mort cînd a
bîiguit:
— Nu pot. Dumneavoastră sînteţi dumneavoastră...
iar eu sînt eu.
Ai dreptate, s-a gîndit Pereira, nu-mi semeni deloc.
Trupul e-un rahat în ploaie.
S-a mulţumit însă să spună:
— Să nu uiţi asta.

24
 5

Ce a făcut Pereira în Europa, numărul de ani petrecuţi

acolo, ţările pe care le-a vizitat, oraşele unde a locuit,
femeile pe care le-a iubit sînt un capitol alb. Cu toate
acestea, şi-a lăsat, neîndoios, amprenta pretutindeni pe
unde a trecut. O dovedesc martingala* zisă „Pereira", care
a făcut furori în cazinourile de pe Rivieră la cîteva luni
după sosirea sa la Monaco, sau, printre jucătorii de şah,
acea „deschidere da Ponte" prin care, la Amsterdam, în
timpul campionatului celor două Flandre, indianul Mir l-a
sufocat încet, încet pe marele maestru Turati. (A te
întreba cum a auzit Mir de „deschiderea da Ponte" e
totuna cu a desluşi ce anume îl lega pe Pereira de
Kathleen Lockeridge - dansatoarea -, muza campionului
indian.)
Asupra acestui aspect, mărturia colonelului Eduardo
Rist nu ar fi lipsită de interes:
— Deschiderea nebunului negru cu pionul îi asigura
lui Pereira victoria, dar făcea partida interminabilă. La
internat, petreceam astfel nopţi întregi. Lui Manuel îi
plăcea genul ăsta de eternitate, în care puterile
adversarului erau stoarse.

* Procedeu de a ponta la jocurile de noroc, constînd în

dublarea mizei după o rundă pierdută (n. red.).

25
Nu am văzut nicicînd un om atît de impulsiv şi de răbduriu
totodată. La şah, în politică, în dragoste şi în tăcere, era ca
o anacondă. Manuel i-a destăinuit deschiderea marelui
maestru Mir ca să-şi ofere, probabil, un cadou galant:
timpul pe care indianul şi-l irosea ca să cîştige, graţie
noului său prieten, nişte partide ce nu se mai terminau,
Manuel şi dansatoarea şi-l petreceau în pat. Bag mîna-n
foc.

Cît despre capitolul ăsta alb, cu cît te apleci mai mult

asupra lui, cu atît îţi spui că n-ar ajunge volume întregi ca
să contabilizezi urmele lăsate de Pereira de-a lungul şederii
sale în Europa. îi întîlneşti iscălitura în domenii deşarte şi
diverse precum jocurile, dansul (numele său e purtat de un
pas de tangou, lateral şi glisant), moda vestimentară,
numismatica, tauromahia, arta cocteilurilor (cocteilurile,
Doamne, diversitatea asta atît de monotonă... cînd de fapt
nimereşti mereu acelaşi gust coclit) şi intrigile amoroase -
amantlîcuri, răpiri, urmăriri, dueluri, părăsiri, melancolie,
sinucideri... - care, situîndu-l pe Pereira în postura de ultim
neoromantic, l-au făcut (potrivit lui Kathleen Lockeridge)
modelul lui Rudolph Valentino, starul care domnea peste
cinema-ul acestei epoci frivole, şi care (tot după spusele lui
Kathleen Lockeridge) semăna cu Pereira „ca două picături
de apă tulbure într-un pahar de Murano“.

Ca să rămînem la nişte exemple exacte, iată bunăoară

uniforma pe care o purta, în anii aceia, portarul de la
hotelul Negresco, din Nisa. Nici o îndoială: cineva l-a
împopoţonat ca pe defunctul
General Preşedinte. De fapt, nu, nu ca pe, priviţi pozele
cu băgare de seamă: era gătit chiar cu uniforma
neghioabă a răposatului; chiar aceea pe care o purta
dictatorul cînd a fost doborît de Pereira.
— Nu mă miră că Pereira i-a băgat pe gît slugii ăleia
de lux uniforma prostovanului, ar fi spus Manuel Callado
Crespo, şef al interpreţilor şi biograf al lui Pereira.
Probabil că-i plăcea să vadă cum erau întîmpinaţi pe
Promenade des Anglais capetele încoronate, ambasadorii,
miniştrii, marii bogătaşi ai lumii, de către un portar
înveşmîntat ca un clovn mort. E inevitabila latură de
anarhist a micilor tirani care-şi închipuie că s-au
„construit" ei înşişi. Ca să nu mai vorbim de faptul că
Pereira era un tip din Ponte; or, acolo sus, nu-i ierţi pe cei
pe care-i ucizi.

O altă pistă lesne de urmărit este cea a datoriilor pe

care le lăsa îndărătul său Pereira. Datorii la joc, note de
plată pentru apartamentele din hoteluri de lux şi prînzuri
alese, facturi la croitori, bijutieri, armurieri, florari,
pantofari, la societăţile feroviare şi maritime - ploua cu
reclamaţii la Teresina. Sosia sa avea drept misiune să le
răspundă punînd la poştă scrisorile redactate de însuşi
Pereira. Tînărul preşedinte deplora faptul că cineva îi
uzurpa personalitatea în Europa şi că ducea o viaţă cu
mult mai distractivă decît a sa, de aici, din Teresina,
„sacrificată pentru a gestiona un stat şi pentru a avea grijă
de un popor". Mai spunea că ar fi onorat cu plăcere
datoriile acestei mîrşave sosii dacă, zicea el, „nu m-ar fi
împiedicat un vinovat sentiment de invidie".

27
 — Măiestrie iezuită, ar fi comentat episcopul, naş al
lui Pereira, dacă i s-ar fi povestit întîm- plarea.

într-o seară, la Paris, Pereira apare într-o companie

galantă la restaurantul Laperouse. Fizionomistul locului îl
recunoaşte şi vrea să-i interzică intrarea. în loc să-l omoare
imediat, potrivit unei porniri de moment (fizionomistul nu
va şti niciodată că a fost pe cale să devină a treia victimă a
lui Manuel Pereira da Ponte Martins, dictator agorafob şi
mînat de instinct), Pereira îl trage spre el şi îi spune direct
la ureche: Nu, el nu este sosia preşedintelui Pereira da
Ponte, este preşedintele Pereira da Ponte în persoană, venit
în Europa tocmai ca să pună capăt stricăciunilor acestei
sosii. Doreşte oare fizionomistul să lucreze pentru el? Va fi
plătit gras - şi răsplătit cu vîrf şi îndesat — dacă pune mîna
pe nemernic.
(în arhivele Teresinei, documentul cel mai grăitor
asupra şederii în Europa a lui Pereira este, fără îndoială,
scrisoarea în care fizionomistul îşi cere respectuos simbria,
ignorînd, evident, faptul că numele său se va adăuga
creditorilor a căror listă exhaustivă o anexase depeşei
pentru a-şi dovedi temeinicia muncii, adică îndreptăţirea
reclamaţiei. Pe fizionomistul acela îl chema Felicien
Ponce.)

Pe scurt, Pereira se distra.

Cam sumbre, totuşi, distracţiile astea...
Suferea oare din pricina exilului, a intraductibilului
saudade? Blestema oare aceste coşmaruri de agorafob
care-l împiedicau să se întoarcă la Teresina ? Dezmeticit
după dragoste, descoperea el oare că, pînă la urmă, Europa
„nu era

28
genul lui“? Sau, mai degrabă, o ura precum un nord-
american, cu o ură posesivă? în orice caz, rîdea strîmb,
ceea ce nu vesteşte niciodată ceva bun.

Poate că glumele astea serbezi ţineau de tem-

perament.
Ne putem face o idee destul de exactă asupra
numitului temperament studiind îndeaproape originile
acelui bacalhau do menino („codul puştiului"), un fel de
mîncare pe care încă mai poţi să-l comanzi, în zilele
noastre, la cele mai alese localuri din Estoril: un strat de
ardei iute, un strat de fasole neagră, un strat de orez, un
strat de gălbenuş de ou, un strat de ceapă roşie, un strat de
peşte, şi tot aşa de şapte ori, ardei, fasole, orez, ou, ceapă,
cod sărat, totul presărat cu făină de manioc, după care
amestecul se vîră sub jar (astăzi, mai degrabă într-un
cuptor), pînă ce capătă vîrtoşenia descurajantă a unei
cărămizi. Legenda ar fi dorit ca aceasta să fie „mînca- rea
de pomană" a lui Pereira, scornită de el însuşi încă din
copilărie, ca să hrănească nevoiaşii, gătită zilnic de
maică-sa şi servită de bătrînul da Ponte şirurilor de
înfometaţi care se strîngeau zi de zi în faţa bucătăriilor
familiei etc.
Dacă e să luăm lucrurile la bani mărunţi, aşa e.
în materie de bucătărie, însă, e ca atunci cînd vorbeşti
despre opere de artă: nu ştii nimic despre o mîncare cîtă
vreme ignori intenţia celui care a conceput-o. Ca să
descoperi gîndurile ascunse din bacalhau do menino,
trebuie să treci peste flecărelile bucătarilor („mîncare de
pomană", „hai, las-o baltă, cît ai dat pe ea, dragă?") şi să-i
asculţi pe cei care l-au cunoscut pe Pereira cu

29
adevărat, în profunzime: femeile, de pildă — mari
făuritoare de mitologie în vremuri fericite, dar neobosite
căutătoare de adevăr de îndată ce bolta se întunecă —, şi,
ca să nu ne referim decît la una, Kathleen Lockeridge,
dansatoarea scoţiană. Dacă veţi citi cele aproape patru mii
de pagini manuscrise ale Memoriilor sale de negăsit, veţi
da peste relatarea unui prînz, chiar la Estoril, cînd i s-a
servit bacalhau do menino, sub privirile iscoditoare ale
lui Pereira.

— Ce zici? întrebă el, înainte ca ea să-şi fi înghiţit

prima îmbucătură.
— Delicios, a răspuns ea.
— Delicios, susură el ca un ecou.
N-a mai adăugat nimic. Ea şi-a golit prima farfurie şi
pe următoarele două. Noaptea tîrziu, cum tot era trează
din pricina indigestiei, el i-a repetat:
— Delicios...
Pereira îi zîmbea.
— E reţeta mea.
A adăugat:
— Un amestec de ruşine, de duşmănie, de silă, de
dispreţ şi de neant.
încă mai surîdea, cînd a înşirat:
— Ardeiul iute e preşul sub care se ascunde gunoiul,
ruşinea bucătăriei noastre. Fasolea are pieliţa neagră, e ca
tainul unui sclav, orezul abia dacă e o substanţă, pap de
lipit hîrtii; gălbenuşul pute ca pîrţul unui căcăcios, ca
lăuntrul unui făţarnic; ceapa ? Crudă - e ca lacrimile unei
fete, călită - precum nişte fîşii de piele moartă; cît despre
cod... (se ridicase, privea marea pe fereastra deschisă)... e
măsura prostiei portugheze: să pleci atît de departe de
ţărmurile tale doar ca să pescuieşti cel mai scîrbos peşte
din lume!
 S-a întors:
— Şi dumneata, cu buzele ca o inimioară: „Delicios".
— Ai uitat faina de manioc, constată ea, înţepată.
— Iată neantul! Maniocul nu înseamnă nimic. Nu tu
culoare, nu tu savoare, nu tu consistenţă.
A trecut o vreme. Nu mai surîdea.
— Nu înseamnă nimic, dar e tot ce avem; un şiretlic
ca să ne facem neantul mai dens: maniocul.
Cum ea era pe cale să se înduioşeze, a aşezat-o pe
marginea patului şi, aplecîndu-se asupră-i:
— Copil fiind, am ticluit această grozăvenie pentru
ca săracii să nu se simtă ispitiţi să o ceară din nou. Odată
ajuns preşedinte, am facut-o mîncarea noastră naţională.
E lesne de imaginat tăcerea dinaintea răspunsului,
şovăitor, al lui Kathleen Lockeridge:
— Ei bine, eu am mai cerut!
— Pentru că eşti bogată, europeană, pustie şi
sentimentală. îţi faci o datorie din a iubi ceea ce nu te
ameninţă... Cauţi „autenticul". Peste două sute de ani,
dacă săracii de la voi n-or să vă halească pînă atunci,
obrăznicăturile din casta ta vor continua să ofteze...
„Delicios".
Acestea fiind zise, s-a apucat să danseze prin cameră,
însăilînd un poem nazal şi metalic în stilul „duetiştilor",
chitariştii ce se duelau în strofe prin pieţele din Teresina:

Na Franga, Henrique quatro Rei

queridinho do povo Inventau a
„pulopo“
Nosso Pereira criou O mata-
fome supremo O Bacalhau
do Menino!

31
 Henric patru din ţinutul frîncilor,
Rege drag poporului, închipui fiertura de
găină,
Al nost’ Pereira născoci
Ăl mai tare înlocuitor de mîncare,
Codul Puştiului.

Ţopăia cîntînd, cu un soi de ferocitate hazlie, precum

un copil care se răzbuna pe alţi copii.

32
 6

Aceasta ar fi deci povestea lui Manuel Pereira da

Ponte Martins, un dictator agorafob şi nomad care nu a
lăsat nici o urmă stăruitoare în memoria ţărilor pe care le-
a străbătut.
Da, dar cu sosia ce s-a-ntîmplat ?
Cum se descurcă, de fapt, sosia în Teresina?

Se descurcă urmînd consemnele întocmai şi la timp. E

sosia unui om care e-n stare să ucidă un General
Preşedinte, fără să-i tremure sufletul mai mult decît dacă
ar doborî o vită într-un abator. înainte să plece, Pereira a
lăsat să planeze o ameninţare înfiorătoare: „N-o să fiu
niciodată departe". Sosia evită să se gîndească. A gîndi, în
poziţia lui, e o operaţiune complexă. Are ordin să treacă
drept altul, fără să se creadă celălalt (dacă nu, îl păştea
cianura, reţinuse lecţia), în ciuda onorurilor cu care e
tratat, a reverenţelor care-l însoţesc, a respectului ce i se
arată, a spaimei pe care o inspiră şi a iubirii cu care e
copleşit. Chiar dacă portretul lui Pereira, afişat
pretutindeni, nu este al său, se recunoaşte peste tot într-
însul. Sosia nu este nimic altceva decît el însuşi, dar acest
neant s-a furişat într-o majusculă. De îndată ce se gîndeşte
la asta, îl apucă ameţeala. Minţindu-i pe toţi, se îndoieşte
de fiecare. E oare cu putinţă să fiu crezut ? Chiar

33
sînt luat drept Pereira ? Poporul, mă rog, poporul crede în
tot ce i se arată de la distanţă, poporul nu slăveşte şi nu
ucide decît nişte imagini, dar ce te faci cu Eduardo Rist,
prietenul din copilărie, sau cu episcopul, sau cu taică-său,
ce văd ei în mine ? E oare posibil ca un tată - un da Ponte,
pe deasupra! - să-i spună cuiva care nu îi e fiu: „Eşti fala
sîngelui meu“? Cum se poate aşa ceva ? Cit de mare ar fi
asemănarea... Nu, nu, ăştia trei sînt la curent, Pereira e-
ntipărit în ochiul tatălui, al prietenului, al naşului, poate
chiar şi-n ochiul negustoresei de şerpi, Pereira nu-i departe,
Pereira e peste tot, poate şi-n adîncul meu, ascuns şi
pîndindu-mi primul pas greşit! La asta se gîndeşte sosia, de
îndată ce începe să se gîndească. De aici vine şi hotărîrea
sa de a nu mai gîndi şi de a se mărgini să-şi îndeplinească
rolul, pentru ca spectatorii să nu iasă din al lor.
—Politica, îi spusese Pereira, este paradoxul
spectatorului.
Sosia nu era sigură că a priceput cum se cuvine, dar a
simţit că în acea frază zăcea un adevăr de care îi depindea
viaţa.
Prin urmare, îşi joacă perfect rolul.
E un rol cu text, dar încărcat de tăcere. Dacă sosia nu
este preocupată să înveţe nenumăratele discursuri ale lui
Pereira înseamnă că tocmai le pronunţă, iar dacă nu se
adresează poporului înseamnă că tocmai se sileşte să-l
asculte.
în fiece seară, la ora cînd soarele cade precum un
verdict, sosia, aşezată la poalele unui arbore-fla- cără,
copac încărcat cu flori roşii, îşi apleacă urechea la păsurile
nevoiaşilor.
—Fă precum taică-meu, îi poruncise Pereira, ascultă-i
la o anumită oră; adună-ţi în privire omenia cuvenită şi
taci. Ca să arăţi că întrevederea
a luat sfîrşit, mulţumeşte-te să rosteşti: „Te-am auzit" şi
treci la următorul.
— Asta-i tot? a întrebat sosia.
— Da, şi e o adevărată revoluţie, a încuviinţat
Pereira. Nimeni n-a stat vreodată să-i asculte, aşa că au
nevoie de încă vreo trei generaţii ca să pretindă mai mult.
Pînă atunci, nici eu, nici tu nu vom mai fi în măsură să
ascultăm ceva pe lumea asta.

Pe cît de mult îi place sosiei să arunce spre mulţime

discursurile lui Pereira şi să vadă aprin- zîndu-se privirile
sub jarul sincerităţii sale, pe atît urăşte şedinţele de
văicăreli vesperale. E greu să pari că asculţi, cînd de fapt
n-o faci. Să n-adormi, să nu dai semne de nerăbdare, să nu
socoteşti numărul celor rămaşi la coadă, să nu te pleci
ispitei de-a bea o berică de banane, să te împotriveşti
nurilor femeieşti - „sînt un preşedinte cast" -, să nu te
scarpini, să-ţi stăpîneşti băşica udului, să dai sentimentul
că eşti chiar acolo cînd de fapt ţi-ar plăcea să fii... Unde,
la urma urmei ? Unde i-ar fi plăcut mai mult să fie decît
aici? Mai presus de orice, să nu-ţi pui o asemenea
întrebare, să asculţi, să-l asculţi pe fiecare ca şi cum acela
ar fi singurul care se plînge - Sfîntă Fecioară, cîţi or mai fi
la porcăria asta de coadă ? — şi să asculţi de parcă ai fi
unica ureche de pe lume, mai ureche decît pîntecele
mamei sau decît Tatăl ceresc la ceasul cel de pe urmă.

— Hai, ascultă-mă ca şi cum n-aş avea decît urechea

ta pe lume!
Pereira îşi antrenase îndelung sosia să asculte cum se
cuvine, iar lui îi revenea, pe rînd, rolul

35
ţăranului cel mîrşav, al negustorului frămîntat de griji, al
văduvei flămînde, al copilului de familie bună fiert la foc
molcom - a profitat şi el, Manuel cel ursuz, care nu se
destăinuise vreodată cuiva, ca să încredinţeze acestei
urechi mercenare nesfîrşita lehamite a copilăriei sale,
severitatea făţarnică a tatălui, prostia bleagă a mamei,
veneraţia idioată a ţăranilor, resemnarea lor lipsită de
vlagă şi tîmpele lor eresuri; ba chiar i-a mărturisit şi
teroarea pe care i-o insufla casa da Ponte, cu tăcerea şi
umbrele ei, cu singurătatea ei profundă în întinderea fără
capăt a pămînturilor familiei. De fiecare dată cînd atenţia
sosiei slăbea, Pereira îi vîra în coaste ţeava pistolului:
— Antrenament cu gloanţe adevărate, preciza el:
mulţi rîvnesc să fie sosie! Iar o sosie poate fi înlocuită! E
îndeajuns să crezi în asemănare.

(Ce ciudat evoluează lucrurile! Tot ce a urmat, pînă la

tragicul deznodămînt, stă închis în această singură frază.)

Sosia a învăţat, deci, să asculte. Oricît de nesuferite i-

ar fi fost tenebrele confesorului, a izbutit să-şi afle în ele
adevărata natură de actor: ascultă bine. Cu graţia unei
păsări care cîrmeşte din vîrful aripii, desluşeşte acest lucru
în ochii bărbatului sau femeii care îl părăsesc împăcaţi, cu
capul plecat.
— Te-am auzit.
Se gîndeşte: „Următorul, hai, următorul!...“, dar nu îi
dă nici unuia dintre ei impresia că îl aşteaptă pe cel ce
urmează. E încîntat că şi-a descoperit talentul: nu mai este
o sosie improvizată, ci un actor de geniu. Puse în gura lui,

36
toate discursurile lui Pereira cîştigă forţă şi sinceritate. în
toată ţara, lumea îşi spune că Pereira vorbeşte atît de bine
tocmai pentru că se pricepe să asculte. Iar dacă ştie să
ajungă la inima fiecăruia dintre noi, asta e pentru că fie-
care dintre noi are un loc în inima sa. Imaginea
dictatorului e din ce în ce mai plină de cucernicie ;
portretul său străluceşte, în fiece cămin, alături de cel al
lui Hristos Pantocrator cu şuviţe blonde. Sosia joacă rolul
unui tînăr monarh care se împărtăşeşte din trupul şi
sîngele „poporului", sfînta cuminecătură a tiranilor. Ba
chiar a ajuns să desluşească un soi de respect în ochii
tatălui, ai episcopului şi ai prietenului, în care, pînă acum,
credea că nu poate citi decît o şăgalnică preţuire.
Cu toate astea, sosia nu se va îmbăta, nici măcar o
dată, de propriul rol. Păstrîndu-şi mintea limpede, tăcerile
grăitoare şi textele bine strunite, nu se va lăsa niciodată
ademenit să se creadă Manuel Pereira da Ponte Martins,
dictatorul sanctificat. De data asta însă, nu din teamă, ci
din certitudinea geniului personal.

37
viaţa", că, pe dată, se şi trezea, convins că o să moară.
Şi-atnnci? Necesitate romanescă? Cu siguranţă, era
nevoie ca Pereira să se întoarcă pentru ca destinul să i se
împlinească, aşa cum a spus autorul la sfîrşitul capitolului
trei. Nu este, însă, o raţiune suficientă, îi lipseşte acea felie
de libertate care face ca, dacă bunul Dumnezeu ne fixează
o întîlnire, tot el să-şi rîdă de drumurile pe7care le-am ales 8
şi de motivele pentru care am facut-o.

Pereira s-a hotărît să se întoarcă la Teresina după o

partidă de Urmarea
A venitlaînsă
bridge vine de la
ziua
poalele cîndsine. O dată
Pereira
masivului s-a cu
întors
Jungfrau, trecerea
laacasă. timpului,
hotelul
sosia
Victoria De
din ce?
s-aInterlaken,
sastisit. NuînsăElveţia.joace comedia,
Tocmai ci se s-o interpreteze la
împărţiseră
şi seLovitură
cărţilenesfîrşit, într-un
făcuseră de stat? pe
teatru
strigările. Dacăcareaşa
Pereira ar fiosă-l
a avea
ajuns stat lucrurile,
considere
mîndreţe cîtă
de prea
vreme
strimt;
suită de averea
pică acelaşi i se înmulţea
text, aceeaşi
şi, ca partener, în băncile
pe postregie, de mînă de-aici’
aceleaşi Pereira
moartă,turnee, un nu s-
în
ar mai fi întors. Dor de ţară? Nici atît; snoava cu bacalhau
peltic.aceleaşi
Cînd auoraşe,etalat cu acelaşi
cărţile, public
mortul, unşiindustriaş
aceleaşi francezovaţii... Mai
arată cîtşi sela poate
tînjeşti alte de binepecăalte
roluri, acelscene,
menino sub putea să se
alte zări...
specialist în „bagaje de lux" (formula era a lui şi o pronunţa
lipsească
Americky, de rădăcini. Cum ar fi putut, de altfel, să se
„bagaze de lus"),normal!
a început Atît săde apropiatafără
ciripească, şi plina
să-i de făgăduinţă
pese de
lipsească
Americă de putere. îl amuzase cucerirea în sine. Iar glonţul
rigorile joculuidedeNord!bridge, care impun tăcerea cîtă vreme
în ceafa Generalului Preşedinte constituise o emoţie scurtă,
sîntCinema-ul,
cărţiledar în mişcare.
intensă.
poate.
Industriaşul
Rolul, în sensul se întorsese
teatral aldin America nu-l
termenului,
Sigur,
Latină,interesa.
unde fusesecinema-ul!
să strîngă provizii de piei rare
Sosia Nu mai era în
a emigrat copilul
Statele care
Unitevisase
ale la asta.- Lui
Americii.
şerpi,Perreira
tatu şopîrle, caimani
i se înainte
părea chiar etc. - şi,
„interesant" pe temeiul
că o acestei
sosie îi „rodniţe
rezolva treaba.
de plecare, şi-a ales o sosie care îi semăna
esperienţe",
(între se pornea
altele, găsea să critice
hazoasă democraţiile
ideea că europene
Manuel şi atît
Callado
cît poate un om să-i semene altuia, evident, la o diferenţă
monarhiile
Crespo, constituţionale.
căpetenia Acolo, „sub
interpreţilor, tropiţe",
i-arcîtimea,
pregăti pro-capovedania
să
de o cîtime. Nimeni n-a observat pentru că noua
meriţi avînd
puterea, trebuie să pui mîna pe ea.
sosie asuburmat ochipe-ndelete
leşul unuieducaţiacu totul pe alt care
individ).„fostul" o primise
— Apar, astfel, nişte dictaturi la năluca
fel de respectabile ca nu-i
de la Pereira: s-a crezut angajat de lui
Şi-apoi, cum am mai spus, Măe Branca
dictatorul însuşi, a
guvernele noastre
dădea pace. de-aiţi.
Coşmarurile Măcar ştii cu ţine ai de-a faţe : cu
îndurat acelaşi îngrozitor lui de ago- rafob
antrenament, şi-anu prea-irolul
susţinut dădeaude
un patron
ghescare,să se mereu,
mai foloseşte
frichi- un limbaz
nească realist:ţărănimea
aţela al
pseudopreşedinte — la început, cupeaceeaşi
lîngă teamă, apoi,din cu
avantazelor
Teresina.
acelaşi materiale
în fiece
entuziasm, cît maipentruzudiţios
noapte, în la
ca, împărţite.
somn,
sfîrşit,piaţa cea mare
să simtă se
aceeaşi
umplea, ţăranii îl împresurau, iar el
lehamite şi să se lase înlocuit de o sosie care, după ce a de-abia avea timp să
întrevadăaceleaşi
străbătut luminastări albă,deacolo,
spirit, alapredat
poalele felinarului, sub
ştafeta...
care ceiEtc.doi bărbaţi rîdeau tăcuţi, sprijiniţi cu coatele de o
bicicletă, şi să-şi zică: „acolo e

40
38 39
 Printre alte capitale şi alţi „patroni", industriaşul
vizitase şi Teresina, unde tratase cu potentatul locului, un
anume Pereira da Ponte.
Adevăratul Pereira, care tocmai îşi etala, fără grabă,
iscusita suită de cărţi de pică, ştia totul despre dosarul în
cauză. Sosia îi telegrafiase conţinutul, iar Pereira i-a
răspuns în procente.
— Niţi vorbă să tratarisesti cu ţine ştie ţe calfa de
conţopist de la Ministerul Comerţului, a continuat
francezul în plină tăcere mustrătoare, ţi, chiar de la
înţeput, cu Preşedintele însusi, foarte bine pus la punct cu
cotele internaţionale si foarte ferm în privinţa proţentelor!
Am dus afaţerea la bun sfîrsit, cu mînă de lucru supusă si
cu scutiri vamale...
Pereira îşi orînduia levatele în pacheţele îngrijite, pe
care apoi le aşeza răsfrînte. Juca incognito, probabil sub
un nume de împrumut, după ce se fripsese în episodul cu
fizionomistul. înfrunta căutătura partenerului, iar acesta i
se adresa de fiecare dată cînd li se întîlneau privirile,
atunci cînd Pereira îşi strîngea cărţile.
— O personalitate ieşită din comun, Pereira ăsta! în
tinereţe, i-a zburat creierii unui nesocotit care nu ştia
nimic despre negoţ, si i-a luat locul, iac-asa! O lovitură de
stat perfectă! Dacă spui că poporul are încredere în
Pereira, abia de-atindzi adevărul: e, pur si simplu, iubit, de
la baza pînă în vîrful scării soţiale, care, de altfel, nu are
decît bază si vîrf. Poate că ar trebui să luăm si asta drept
ezemplu! E mai mult decît preşedinte, e capul familiei, e
venerat ca un sfînt... Un taţiturn, în fond. M-a ascultat, mi-
a zis cîteva ţifre si-apoi a tăcut. Un adevărat caracter! Iar
interpretul lui vorbea o franţeză uluitoare, a

41
 al şaselea, iertaţi-mă, doamnelor, în partea de jos a
adăugat el de parcă ar fi acordat o adeverinţă de civilizaţie.
După ce s-a întors în cameră şi s-a băgatpîntecelui,
în pat, a răspuns Hofweber, oberchel- nerul care pusese
frîntă, un motiv mult mai serios să-şi sfîrşească zilele în
Pereira a recapitulat. Francezul nu pomenise de nicipeoucigaşă.
mîna
ospiciul de la Musingen, acolo unde fusese închisă.
asemănare între el şi sosie. Nici cea mai măruntă aluzie.— Or,Pe ucigaşă? exclamă o altă voce.
— Ştiţi care-i partea ţea mai tare ? Nu-l văzuse
era vorba chiar de importatorul căruia, prin intermediul o tînără cu aer paşnic, care n-a opus nici o
Da,
niţiodată pe ministrul Durnovo. Niţiodată! Niţi măcar o
rezistenţă
sosiei, Pereira îi oferise monopolul pieilor de reptile, în atunci cînd Hofweber a prins-o de mijloc, sub
dată, fie si-n poză!
schimbul unor apreciabile comisioane şi procente. Omulhotelului. Browning-ul îi spîn- zura de arătător, iar
veranda
Pelticul se zgîi la Pereira, cu un soi de uluire
ăsta n-ar fi avut cum să uite chipul unui interlocutor privirea
care,îi rătăcea pe zăpezile de pe vîrful Jungfrau. „Fără
retrospectivă.
potrivit propriei mărturisiri, îl impresionase atît de mult. Şi- vedeţi bine că nu opun rezistenţă şi că nici nu am
violenţă,
— Nu-i văzuse decît caricatura din ziare! atunci? Discreţie? Nici vorbă. Degrabă doritor de gînd
să-şisă fug.“ Pistolul Browning era descărcat; cel de-al
După care industriaşul francez exclamă cu povestească „rodniţele esperienţe", dacă l-ar fi recunoscut şaptelea glonţ nimerise în tăblia mesei.
cea mai candidă sinceritate: pe Pereira, neguţătorul i-ar fi zis pe dată: „Ia te uită!“...— O anume doamnă Stattford, spuse industriaşul
— Aţi putea oare să recunoaşteţi un om căruia nu i-aţi
Ipocrit? Spion în simbria nu ştiu cui? De ce s-ar da înfrancez.
văzut decît caricatural vileag un spion, nerecunoscînd un om căruia îi declara — Dacă-mi
- îngăduiţi, rectifică Hofweber, asta-i
identitatea
verde-n faţă - că îi întîlnise dublura? Ochii lui Pereira pe care şi-a dat-o la recepţie; numele ei adevărat
era
rămaseră deschişi în noapte. El, care se ferea de fiziono- Tatiana Leontiev.
Aceasta ar fi deci povestea lui Manuel Pereira da — Crimă din dragoste? întrebă cineva.
mişti, iată-l că se arăta îngrijorat că nu fusese recunoscut.
Ponte Martins, dictator agorafob şi nomad, care ar fi putut, — Atentat polisic, răspunse industriaşul francez.
Rîse impersonal şi hotărî să se invite, la dejunul de a doua
ca atîţia alţii, să-şi încheie în Europa o existenţă de mărunt
zi, la masa industriaşului, ca să scape de îndoieli.
prădător, dar care s-a repezit să-şi întîlnească destinul, Deşi alte griji îi stăteau pe cap, Pereira s-a lăsat pentru
A doua zi, la prînz, obişnuiţii Hotelului Victoria
bîntuit de certitudinea că acolo, la Teresina, unde lăsase o
celebrau aniversarea unui eveniment dramatic care avusese absorbit de povestea acestei tinere activiste,
o clipă
sosie ce-i semăna din toate punctele de vedere, domnea
loc cu cîţiva ani în urmă, chiar în acea sală şi larusoaica
aceeaşi Tatiana Leontiev, venită aici să-l cureţe pe un
acum propria lui caricatură.
masă la care Pereira şi industriaşul francez tocmai se rentier pe care îl luase drept Piotr Nicolaievici
nefericit
aşezaseră. Durnovo, ministrul de Interne al ţarului Nicolae al II-lea.
—Am fost de faţă, confirmă franţuzul. Mă Rochia rog, amaceea albă străbătînd sala de mese, pistolul acela de
azuns spre sfîrsit. Săracul Miiller era deza mort. damă, ridicat deodată de un braţ înmănuşat, emoţia aceea
zăpăcitoare (un încărcător întreg pentru un singur mort!),
—Mort ? Da’ de ce, Doamne iartă-mă ? întrebă o voce
ultima privire spre piscurile imaculate ale masivului
feminină.
Jungfrau... Pereira regreta că nu fusese acolo ca s-o atragă
— Un glonţ în genunchi, unul în femur, pe unul în
frumoasa neîndemînatică în patul său şi să dea un trup
rărunchi, unul în splină, altul în pancreas şi avîntatului ei idealism. Rentierul ar fi scăpat cu viaţă, iar
dama ar fi rămas cu inima

42 43

44
 9

Taman această caricatură a fost doborîtă de Pereira,

şase săptămîni mai tîrziu, cu un singur glonţ în mijlocul
frunţii. S-a-ntîmplat în piaţa centrală din Teresina - o piaţă
rotundă, înconjurată de case de paiantă şi, în ziua aceea,
plină de ţărani.
Era o zi de sărbătoare. în toată ţara se prăznuia
venirea la putere a sfîntului preşedinte, printr-o distribuire
generală şi gratuită a mîncării naţionale, bacalhau do
menino. La aproximativ treizeci de metri de Pereira, stînd
în picioare pe platforma din faţa palatului prezidenţial, o
siluetă pe jumătate cocoşată, în uniformă de gală (cea pe
care Pereira o purtase la înmormîntarea sfintei), umplea
cu polonice ceremonioase străchinile şi blidele ce i se
întindeau. Pereira n-ar fi putut spune dacă acest om era
ciorna lui grosolană sau, dimpotrivă, portretul său
desăvîrşit, care depăşise punctul de asemănare perfectă şi
eşuase în incontrolabila îmbobocire a tuturor posibilită-
ţilor. Diferenţa sărea cu atît mai tare în ochi, cu cît
impostorul oficia sub un portret uriaş al lui Pereira, cel
original, care strălucea în toată nepieritoarea lui
frumuseţe.
Nu vederea piticaniei l-a surprins însă cel mai tare pe
Pereira (cînd te legeni pe apele ideii de caricatură, te-
aştepţi, cît de cît, la acest soi de

45
apariţie), nici ceremonia în sine (ce urma întocmai ritualul
pe care el însuşi îl pusese la punct), nici entuziasmul
popular (în această privinţă scopul, o, cît de previzibil,
fusese atins), nu, ceea ce i-a strîns inima a fost prezenţa, în
preajma caricaturii, a tatălui său, bătrînul da Ponte, a
naşului său, episcopul, şi a lui Eduardo Rist, prietenul din
copilărie. Doamne Dumnezeule, ce privire aveau!
Dragostea paternă, pioşenia episcopală, prieteneasca
înflăcărare... Aceşti apropiaţi îl coco- leau pe impostor ca
şi cum le-ar fi fost cu adevărat fiu, fin sau prieten! Manuel
Callado Crespo, mai-marele peste interpreţi, stătea puţin
retras faţă de miniştrii şi reprezentanţii delegaţiilor străine,
rotind un ochi care înregistra totul. De jur împrejur,
mulţimea idolatră se îndrepta spre platforma albă din faţa
palatului prezidenţial, devenită altar. Pereira, machiat ca să
se poată strecura incognito, cu o strachină de metal în
mînă, a priceput că, şi fără fard, tot nu l-ar fi recunoscut
nimeni din piaţă. Dacă şi-ar fi coborît ochii în cei ai
vînzătoarei de şerpi, aceasta i-ar fi surîs ca unui străin şi i
l-ar fi arătat cu degetul pe impostor: „Nu-i aşa că-i arătos,
Pereira al nostru?" După care ar fi adăugat, ca o mamă
îngrijorată: „Doamne, ce ostenit e!“ Iar asta ar fi stîrnit o
avalanşă de comentarii: „Negreşit, Urechea noastră
îmbătrîneşte văzînd cu ochii, nu-i aşa uşor să fii
preşedinte!", „O să-şi dea duhul tot dăruindu-se aşa cum se
dăruieşte...", „Nu, un Pereira nu poate să moară de
oboseală!“ Cu siguranţă, Pereira s-a întrebat cine putea fi
acest necunoscut care izbutea atît de bine să se treacă drept
el însuşi în sufletul poporului şi în inima unui tată, fără
măcar să se ostenească să-şi pună la punct asemănarea.

46
 — E o problemă lipsită de importanţă, i-ar fi răspuns
Manuel Callado Crespo dacă Pereira l-ar fi întrebat.
Probabil că mai-marele interpreţilor ar fî adăugat:
— Dacă, în cele din urmă, din diferenţă de-o cîtime
în diferenţă de-o cîtime, s-ar fi ajuns să li se pună pe tavă
drept ultimă sosie o jupîneasă chioară şi păroasă ca o
maimuţă, iar dihania asta şi-ar fi jucat rolul cum se cuvine,
tot aşa ar fi numit-o: urechea mea, fiul meu, prietenul meu
sau finul meu.
— Dar dumneata, Callado (ar fi strigat Pereira,
cuprins în sfîrşit de bănuieli), ai priceput, încă de la prima
sosie, că nu era vorba de mine?
— Oh, eu sînt interpret şi traducător, ar fi răspuns
Manuel Callado Crespo. în cele şapte sau opt limbi prin
care navighez în mod curent, n-am întîlnit niciodată două
cuvinte care să însemne exact acelaşi lucru. Aşa că n-am
nici un merit dacă descopăr sosiile: pentru mine, goana
după nuanţe e un mijloc de subzistenţă.
Această conversaţie nu va avea însă niciodată loc.
Pereira era mult prea grăbit să-l pedepsească pe impostor.
De fapt, impostorul era deja mort. Dictatorul îl luase în
cătare de cum îl văzuse. („Ţinteşte înainte să scoţi pistolul
din teacă, îl învăţase Generalul Preşedinte, şi nu trage
decît ca să fii sigur.") Pereira avea în linia de ochire ceva
din el ce-i era necunoscut şi care trebuia să dispară.
„Frumuseţea asta, a spus o femeie din mulţime, e
frumuseţea Binelui."
Pereira a aruncat strachina şi a tras.

După ce garda palatului a evacuat piaţa tră- gînd în

pămînt şi pe deasupra capetelor, din

47
adevăratul Manuel Pereira da Ponte Martins, dictatorul
căsăpit de mulţime, n-a mai fost de găsit decît un terci
nedesluşit de carne şi oase sfărîmate. A fost zvîrlit în
groapa pentru îngrăşăminte, iar cvasi-sosiei pe care o
împuşcase i s-au făcut funeralii la care poporul, guvernul,
familia şi prietenii au vărsat, cu toţii, lacrimi grele. Epis-
copul a trimis Vaticanului o cerere de sanctificare,
bătrînul da Ponte a murit de părintească durere, în vreme
ce prietenul Eduardo Rist a moştenit puterea rămasă
vacantă.
Iată, asta-i povestea ce ar fi trebuit spusă.

48