1.1.

Generarea distribuită
Sistemul energetic este un sistem tehnic cuprinzând ansamblul instalaţiilor de
extracţie, prelucrare, conversie, transport şi distribuţie a energiei. Energia utilă, folosită în
procesele industriale sub diferitele ei forme (termică, mecanică, electrică, chimică etc.)
fiind rezultatul unor transformări energetice succesive, începând de la sursa de energie
primară.
În procesele tehnologice, cea mai utilizată formă de energie este energia electrică,
energie ce poate fi convertită, în funcţie de necesitate, în energie termică, mecanică,
magnetică, luminoasă etc. Datorită posibilităţii ei de intercalare în toate lanţurile
transformărilor energetice, cât şi datorită proprietăților ei deosebite în ceea ce privește
condiţiile de transformare, transport şi distribuţie, energia electrică ocupă o poziţie cheie
în lanţul transformărilor energetice, în care energia electrică reprezintă numai ca o formă
intermediară de energie.
Sistemul electroenergetic reprezintă totalitatea instalaţiilor de producere, transport şi
distribuţie a energiei electrice (şi a căldurii produse prin termoficare), interconectate într-
un anumit mod şi cu un regim comun şi continuu de producere şi consum de energie
electrică, având drept componente centralele electrice, liniile de transport şi
interconexiune, staţiile şi posturile electrice de transformare, precum şi instalaţiile
electrice de utilizare a energiei electrice. Sistemele electroenergetice sunt realizate prin
interconectarea sistemelor regionale dezvoltate în jurul centralelor electrice amplasate în
diferite zone geografice. Energia electrică produsă în centralele electrice suferă mai multe
transformări ale tensiunii pe traseul producător-consumator. Necesitatea transformării
tensiunii şi curentului în sistemul electroenergetic este legată direct de necesitatea de a
corela tensiunea surselor cu tensiunea de transport şi cea de utilizare, minimizarea
pierderilor de putere şi energie, optimizarea dimensionării secţiunilor liniilor de transport
şi distribuţie, a înfăşurărilor transformatoarelor, respectiv a izolaţiei echipamentelor.
În cadrul sistemului electroenergetic, producerea energiei electrice
reprezintă procesul de transformare a diferitelor forme de energie primară (fig.1) în
energie electrică, în cadrul unor instalaţii specializate de complexitate mare, denumite
centrale electrice. Evoluţia consumului de energie electrică a făcut ca acestea să fie tot
mai mari, puterile lor instalate fiind limitate de restricţii tehnologice, economice, de
mediu sau de securitate.
 Aşa cum se ştie, stocurile de energie primară şi centrele importante de consum a
energiei se găsesc în zone diferite, necesitând transportul energiei între zona în care există
stocată în stare naturală şi centrele de consum.
Se pot evidenţia la limită, două concepţii opuse de producere a energiei:
- producerea centralizată, bazată pe centrale electrice de mare putere, care
utilizează surse primare cu “concentrare energetică mare” (combustibili fosili sau
nucleari). Puterea acestor centrale este de regulă superioară consumului local, implicând
existenţa unui sistem de transport şi distribuţie a energiei electrice. Ansamblul centralelor
şi al reţelelor electrice de transport, exploatate şi conduse într-o concepţie unitară,
constituie un sistem electroenergetic.
- producerea distribuită, cu surse mici, amplasate lângă consumatori. Se bazează în
general pe utilizarea unor surse primare “uşoare”, cu concentrare energetică redusă
(solară, eoliană etc.). În general, sursele sunt destinate acoperirii consumului local,
eliminându-se necesitatea de a transporta energia electrică la distanţă. În prezent
concepţia centralizată are încă o pondere mult mai mare, rolul producerii distribuite
crescând însă odată cu accesul tot mai dificil la sursele primare cu concentrare energetică
ridicată, pe de-o parte, şi a restricţiilor tot mai severe impuse în vederea protecției
mediului, pe de altă parte. Dezvoltarea unei concepţii sau a alteia depinde de modul în
care la nivelul unei ţări sau comunităţi există o strategie globală, prioritară faţă de cea de
la nivel de grup, companie sau societate
 1.2. Definirea noțiunii de generare distribuită:
În ultimele decenii, sistemele electroenergetice centralizate din întreaga lume sunt
supuse unor profunde transformări tehnice, economice și organizatorice. Aceste
transformări reprezintă necesitatea adaptării continue a sistemelor electroenergetice
tradiționale la problemele actuale referitoare la epuizarea treptată a resurselor de
combustibili fosili, eficiența scăzută a conversiei energetice și, nu în ultimul rând, la
restricțiile privind poluarea mediului.
Referitor la limitarea rezervelor de combustibil fosil, se estimează că rezervele
actuale de petrol se vor epuiza în circa 40 de ani. Alți experți estimează că în funcție de
creșterea consumului actual și de descoperirea de alte rezerve, epuizarea petrolului se va
face într-o periodă cuprinsă între 20 și 80 de ani. Rezervele de gaze naturale, luând în
calcul consumul actual, se estimează a se epuiza în 60 de ani, însă în perspectiva
înlocuirii petrolului și a cărbunelui cu gaze naturale, rezervele actuale se estimează a se
consuma în maxim 17 ani. Cărbunele este combustibilul fosil cu rezervele cele mai
importante, estimându-se a fi suficiente pentru încă cel puțin 200 de ani.
O soluție a acestor probleme, de comun acceptată, este aceea a procesului de
liberalizare al tuturor sectoarelor implicate în procesele de producţie, distribuţie şi
utilizare a energiei electrice. Procesul de liberalizare are ca obiectiv posibilitatea
gestionării mult mai eficiente a sistemelor energetice şi crearea unui cadru competiţional
la nivelul operatorilor de pe piaţa energiei. Aceasta stimulează deţinătorii de licenţe
pentru creşterea investiţiilor în eficienţă energetică, cu beneficii atât în ceea ce priveşte
reducerea costurilor cât şi a diminuării nivelului de poluare. Liberalizarea sectorului de
producție a energiei electrice a condus la dezvoltarea unei noi tendințe în generarea
energiei electrice, și anume generarea energiei la nivel local, prin utilizarea surselor
neconvenționale/regenerabile de energie. Această tendință a generării energiei electrice
este denumită generare distribuită (GD), iar sursele de energie sunt denumite surse
(unități) de energie distribuită [Std - IEEE 1547 (2003)].
Termenul de generare distribuită a fost conceput pentru a diferenția acest concept
de generarea convențională centralizată. Generarea distribuită a energiei este o nouă
abordare a producţiei de energie, astfel, în literatura de specialitate, nu există o definiţie
general valabilă, unanim acceptată.
În plus, în scopul de a ilustra noţiunea de generare distribuită, sunt folosiţi o serie
de termeni diferiţi, cum ar fi termenii de generare locală (embedded generation) - termen
folosit în special în Anglia şi partea centrală a Americii, termenul de generare dispersată
(dispersed generation) - întâlnit în zonele Americii de Nord, sau termenul de generare
descentralizată (descentralized generation) - termen folosit în Europa şi o parte a Asiei.
Literatura de specialitate indică diferite abordări asociate noțiunii de generare
distribuită, definiții specifice diferitelor țări, dar care prezintă unele puncte comune
referitoare la următoarele aspecte:
1. rolul unităţilor de generare distribuită;
2. punctul de racord al unităţilor GD în cadrul SEE (de obicei, unitățile GD sunt
conectate la rețeaua de electrică de distribuție sau de utilizare);
 3. nivelul puterii generate de GD (puterea nominală este în mod normal mai mică
de 50 MW);
4. aria deservită de unităţile GD;
5. tehnologia ce stă la baza unităţilor GD;
6. impactul asupra mediului;
7. modul de operare al unităţilor GD (unitățile GD nu sunt dispecerizate
centralizat și/sau fără impunere de participare pe piața de energie);
8. regimul privind proprietatea unităţilor GD (în cele mai multe cazuri, unitățile
GD sunt instalate şi operate de către producători independenţi sau chiar de către
consumatori);
9. nivelul factorului de penetrare al unităţilor GD

1. rolul unităţilor GD

În ceea ce priveşte rolul unităţilor GD se pare că există un consens între majoritatea surselor
bibliografice, rolul unităţilor GD fiind acela de a furniza doar putere activă în cadrul SEE. Unităţile GD
sunt surse de energie de mică putere, care pot fi folosite pentru a acoperi necesarul de sarcină de la
nivel local. În acord cu această abordare, unitățile GD nu sunt obligate să asigure o sursă de putere
reactivă în cadrul sistemului.

2. Punctul de racord al unităţilor GD

În ceea ce priveşte punctul de racord al unităţilor GD, în literatura de specialitate
există păreri împărţite. Unele surse bibliografice folosesc definiția bazată pe nivelul de
tensiune in timp ce altele consideră poziţiei punctului de racord al unităţilor GD în cadrul
sistemului electroenergetic.
Mulţi autori definesc unităţile GD ca fiind acele surse racordate la reţeaua de
distribuţie, alţi autori includ unităţile GD în reţeaua consumatorului, în timp ce alţi autori
consideră că unităţile GD pot fi racordate şi la nivelul reţelelor de transport. Astfel, este
necesară stabilirea clară a poziţiei punctului de racord al unităţilor GD în cadrul
sistemului electroenergetic.
Prin urmare, din punct de vedere al punctului de racord, unităţile GD sunt definite
ca unităţi de producţie a energiei electrice racordate direct la reţeaua de distribuţie sau
conectată la reţeaua de utilizare a consumatorului, în aval de punctul de măsură.
Având definite unităţile GD ca fiind acele unităţi racordate în reţeaua de distribuţie
sau în reţeaua consumatorului, este necesară delimitarea clară a reţelei de distribuţie faţă
de reţeaua de transport. Este cunoscut faptul că, în Romania, nivelele de tensiune mai
mari de 220 kV (inclusiv) aparţin companiei de transport (C.N. Transelectrica S.A.), iar
reţelele cu o tensiune până la 110 kV aparţin companiilor de distribuţie. Cu toate acestea
există situaţii în care compania de transport deservește şi unele linii de 110 kV. Astfel,
nivelul de tensiune nu poate constitui un criteriu general valabil în ceea ce priveşte
delimitarea strictă dintre sistemele transport şi cele de distribuţie.

3.nivelul puterii generate de GD

În practică, generarea distribuită (GD) cuprinde unităţi de generare relativ mici
(tipic mai mici de 50 MW), deşi unele surse bibliografice consideră anumite sisteme de
până la 300 MW, aflate pe sau lângă amplasamentul consumatorului, ca făcând parte din
cadrul GD. O primă încadrare a surselor în cadrul GD a avut în vedere puterea unităţilor
de generare, astfel diferite organizaţii au stabilit diferite intervale de apartenenţă a
puterilor unităţilor GD, astfel Electric Power Reserch Institute defineşte unităţile GD ca
fiind acele unităţi cu o putere de la câţiva kW până la 50 MW, Gas Reserch Institute
defineşte GD ca fiind acele unităţi cu o putere între 500 kW şi 1 MW, în timp ce CIGRE
încadrează unitățile GD în gama de puteri cuprinsă între 50 și 100 MW.
În general, valoarea maximă a puterii generate de unităţile GD a fost des utilizată
în definirea acestor unităţi. Cu toate acestea, nivelul maxim de putere nu reprezintă un
criteriu în definirea generării distribuite.
Valoarea maximă a puterii unei unităţi GD ce poate fi racordată la nivelul reţelei
de distribuţie depinde de capacitatea de transport a reţelei, capacitate ce este corelată cu
nivelul de tensiune al reţelei. Fiecare sistem de distribuţie are propria arhitectură, astfel
nu poate fi stabilit un nivel maxim al capacităţii unităţilor GD care să poată fi conectate la
nivelul reţelelor de distribuţie.
În acord cu literatura de specialitate, unităţile cu o putere mai mare de 100- 150
MW nu pot fi racordate la nivelul de 110 kV din cauza limitărilor tehnice. Nivelul
puterilor unităţilor GD poate aduce în discuţie doar o clasificare a unităţilor GD în:
 micro-unităţi de generare distribuită: cu o putere între 1W şi 5 kW;
 unităţi de generare distribuită de mică putere: 5 kW - 5 MW;
 unităţi de generare distribuită de putere medie: 5 MW - 50 MW;
 unităţi de generare distribuită de putere mare: 50 MW - 150 MW

4.Aria deservită de unităţile GD

Unii autori restrâng aria alimentată din surse GD la nivelul reţelei de distribuţie.
Cu alte cuvinte, întreaga putere generată din sursele GD trebuie să fie utilizată local, în
cadrul reţelei de distribuţie. Cu toate acestea, în anumite situaţii, aria rețelei alimentate
din surse GD nu poate constitui un criteriu în definirea acestor surse. Un exemplu care
vine să contrazică această abordare este acela al unor turbine eoliene racordate la reţeaua
de distribuţie, pentru care producţia de energie electrică din timpul zilei este aproape în
totalitate utilizată în propria reţea de distribuţie dar care, în timpul nopţilor caracterizate
de un consum redus şi viteze ridicate ale vântului, injectează practic energie în reţeaua de
transport. Prin urmare, definirea unităţilor GD luând în calcul aria alimentată din astfel de
surse va descalifica acest proiect din gama proiectelor de generare distribuită. În plus,
orice restricţie privind aria de alimentare din GD implică o analiză complexă a
circulaţiilor de puteri în reţeaua de distribuţie.
Astfel, criteriul privind aria deservită de sursele GD nu reprezintă un criteriu
relevant în ceea ce priveşte definirea unităţilor GD. Termenul de generare locală pare
mult mai potrivit pentru a ilustra ideea că puterea generată din sursele GD este utilizată
doar local.

5.tehnologia ce stă la baza unităţilor GD

Adesea termenul de GD este utilizat în asociere cu o anumită categorie

tehnologică de producţie, şi anume cu tehnologia surselor regenerabile. În primul rând,
multe din tehnologiile actuale utilizează resursele regenerabile, iar în al doilea rând,
construcţia şi instalarea lor pe amplasamentele prestabilite necesită un cost mult mai
redus. Totuşi, în acord cu definiţiile anterioare, tehnologia utilizată în cadrul unităţilor
GD nu este limitată doar la aceste surse. Practica arată că tehnologia disponibilă pentru
GD variază de la caz la caz. Spre exemplu, în tabelul următor sunt indicate principalele
tehnologii folosite în prezent în cazul surselor GD.
 6. Impactul asupra mediului

În foarte multe cazuri, unităţile GD sunt considerate mult mai puţin poluante în
comparaţie cu unităţile centralizate. În plus, reducerea pierderilor pe liniile electrice ca
urmare a generării distribuite a energiei, conduc indirect la un efect favorabil asupra
mediului. Cu toate acestea, criteriul de mediu nu poate sta la baza definirii surselor GD,
având în vedere că analizele privind impactul asupra mediului sunt prea complexe şi nu
pot fi luate în calcul ca un criteriu concret.
Tabelul următor prezintă o vedere de ansamblu asupra emisiilor produse de
diferite tehnologii de producţie a energiei, datele prezentate cuprinzând atât emisiile
directe cât şi pe cele indirecte. Emisiile indirecte sunt emisiile ce apar în timpul
producţiei unităţilor GD, din exploatarea lor, precum şi din transportul resursei primare.
 Se poate observa că emisiile corespunzătoare unităţilor GD sunt semnificativ mai
mici decât în cazul centralelor pe cărbune. Centralele cu cicluri combinate pe gaz şi
unităţile hidro de putere ridicată au emisii de SO2 şi CO2 mult mai mici. Biomasa nu este
indicată în tabel deoarece cantitatea de CO2 emisă în atmosferă prin ardere, se
echivalează cu cantitatea de CO2 absorbită în timpul creşterii masei biologice. Emisiile
de NOx rezultate din arderea biocombustibilului sunt raportate a fi cu 20-40 % mai mici
decât cele rezultate din arderea combustibilului fosil rezultat din aceiași masă vegetală,
iar emisiile de SO2 sunt considerate neglijabile.
Înmagazinarea energiei în baterii, precum şi energia produsă în pilele de
combustie nu au emisii directe. În schimb trebuie să luăm în calcul emisiile indirecte ca
urmare a pregătirii combustibilului necesar producţiei de energie electrică, de exemplu
pentru producerea de H2 pentru pilele de combustie.
Cu toate acestea, există păreri că un număr ridicat de surse GD pot conduce la
limitarea producţiei de energie din unităţile centralizate, forţându-le astfel să opereze sub
valoarea randamentului optim, conducând astfel la o creştere a emisiilor în producţia unui
kWh. Alte aspecte care fac dificilă evaluarea efectului asupra mediului sunt legate de
diferitele percepţii referitoare la riscul nuclear, pe de o parte, sau la impactul vizual, sonor
şi cerinţele de spaţiu al turbinelor eoliene, pe de altă parte.
 7. Modul de operare
Referitor la modul de operare al unităţilor GD, aceste unităţi nu sunt supuse
regulilor de conducere operativă ca unităţile dispecerizare centralizat (programarea
funcţionării într-un sistem dispecerizat sau participarea pe piaţa de energie).Pe de altă
parte, conceptul de centrală electrice virtual, implică coordonarea mai multor unităţi
descentralizate DG și funcţionarea ca o singură unitate. Astfel, modul de operare al GD
nu este relevant în ceea ce priveşte definirea acestor unităţi GD. Această afirmaţie este
susţinută şi de numărul mare de reguli existente pe plan internaţional, referitoare la modul
de operare al sistemelor electrice cu unităţi distribuite. De exemplu, regulile de operare
aplicate în Anglia se referă la tranzacţionarea pe piaţa de energie a producţiei din unităţile
cu o capacitate mai mare de 100 MW, în schimb unităţile cu o putere mai mică de 100
MW nu sunt supuse acestor reguli de operare.

8. Forma de proprietate (regimul de proprietate al unităţilor

GD;)

În general este susţinut faptul că unităţile GD sunt deţinute de producători de

energie independenţi sau chiar de către consumatori, calificaţi ca şi unităţi de producţie
distribuită. Cu toate acestea, forma de proprietate nu poate fi un criteriu relevant în ceea
ce priveşte definirea unităţilor GD, principalul motiv fiind acela al diferitelor forme de
proprietate al acestor unităţi. De exemplu, în Suedia, atât sursele independente cât şi
sursele clasice pot fi incluse în conceptul de GD. Cu toate acestea, în multe ţări s-a
observat că proiectele dezvoltate de companiile locale au mai mult suport financiar decât
proiectele independente, iar companiile mari de producţie a energiei electrice devin din ce
în ce mai interesate de aceste surse distribuite, acestea depăşind astfel limitele
producătorilor independenţi.

9. Gradul de integrare al GD (nivelul factorului de integrare al

unităţilor GD)

Generarea distribuită reprezintă o provocare adresată sistemelor electroenergetice

tradiționale, acestea trebuind pe de o parte să fie capabile să preia producția
descentralizată atunci când aceasta este disponibilă și pe de altă parte să asigure puterea
necesară atunci când producția descentralizată este indisponibilă.
Referitor la nivelul puterii generate din GD, unii autori consideră că unităţile GD
trebuie să acopere necesarul de sarcină de la nivelul reţelei de distribuţie, aceasta
eliminând necesitatea generării centralizate şi respectiv a liniilor de transport. Alţi autori
consideră că GD pot acoperi doar o parte din cererea locală de energie, restul provenind
din sistemul centralizat, cu scopul limitării efectelor ce decurg din reducerea rezervei de
putere din sistem.
Aceste efecte depind de ponderea GD în puterea totală, respectiv de cantitatea de
energie produsă de aceste generatoare; acest procent este denumit factor/grad de
intregrare a generării distribuite şi este calculat cu relaţia:

în care SGD reprezintă puterea totală a generatoarelor distribuite racordate la în

reţeaua de distribuţie, în kVA, iar Smax este puterea maximă vehiculată prin reţeaua de
distribuţie, în kVA. Uneori se ia în considerare numai energia produsă din sursele
regenerabile, în acest caz fiind util să se determine un nivel mediu al gradului de
integrare:

Astfel nivelul de penetrare al unităţilor GD în reţelele de distribuţie nu poate fi

considerat un criteriu relevant pentru definirea unităţilor GD. Motivul are la bază faptul
că definirea gradului de penetrare este o problemă dificilă ce trebuie să ia în calcul aria de
integrare a unităţilor GD (sistem local sau sistem naţional). Definirea acestei arii are o
influenţă importantă asupra gradului de penetrare.