Ioan PÂRA - coordonator

Constantin BĂJENARU Adelina GRAURĂ

Elena BĂJENARU Florin-Ioan GRAURĂ

CALBOR,
SATUL CĂLĂTOR
ÎNTRE OLT ŞI ARDEAL

2011

1
Lucrare editată cu sprijinul Primăriei Comunei Beclean

Au colaborat:
Stela Suciu
Ana Brumboiu
Vasile Derlogea
Vasile Brumboiu
Claudia Ludu
Constantin Ludu
Vasile Neagoie
Ioan Paicu
Florin Băluţ

Coperta: Adelina Graură

Tehnoredactare computerizată: Constantin Băjenaru

Editura „Negru Vodă” Făgăraş

Director: Prof. Florentin Olteanu
Tel.: 0268/211193
e-mail: relatii@negruvoda.ro

ISBN 978-606-92115-7-1

2
 INTRODUCERE

Regretatul col. (r) Pâra Ioan, împreună cu un grup de fii ai satului Calbor şi de
specialişti în istorie şi etnografie, muncind cu dragoste şi dăruire, au reuşit să realizeze o
valoroasă lucrare monografică.
Acest grup şi-a propus să scoată la lumină şi au scos comorile ascunse ale vieţii
materiale, sociale, spirituale etc. din trecutul satului. Au cules cu pricepere şi hărnicie o
multitudine de date istorice legate de viaţa satului, de ocupaţiile locuitorilor, de
gospodăriile oamenilor, de portul lor popular, de datini şi obiceiuri, dar şi de instituţiile
fundamentale ale satului – Biserica şi Şcoala. Cartea reprezintă prin aceste date o
adevărată radiografie a vieţii sociale, şcolare, culturale, spirituale şi economice a satului.
Această monografie este o memorie vie prin care Calborenii retrăiesc propria lor
istorie, atât a trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat, cât şi a prezentului. O primă
lectură a cărţii ne transpune în viaţa materială şi spirituală a unui sat încă viu.
Calborenii au muncit pământul cu multă hărnicie şi pricepere, uneori cu rezultate
modeste cauzate de slaba calitate a pământului. Totuşi, au reuşit să-şi construiască case
solide, frumoase, bine îngrijite şi gospodării trainice. Prin iniţiativa şi solidaritatea
obştească au reuşit să se situeze în fruntea satelor făgărăşene, fiind printre primele sate
din Ţara Făgăraşului care au introdus curentul electric, în anul 1958, şi primii care au
introdus gazul metan în satele din zona Făgăraşului, în anul 1994.
În paginile acestei cărţi şi-au dat întâlnire, peste timp, fiii acestor meleaguri de ieri
şi de azi. Scrisă cu înţelepciune şi suflet, această carte ne încălzeşte inimile de dragoste
faţă de moşii şi strămoşii noştri, ca şi faţă de cei rămaşi acasă să continue firul vieţii
satului. Calborenii sunt oameni credincioşi, harnici, cinstiţi, răbdători, îngăduitori şi
săritori la nevoie.
Cei plecaţi din sat poartă în inimi nostalgia anilor trăiţi alături de consătenii lor şi
a amintirilor legate de obiceiurile şi tradiţiile atât de frumoase ale satului. Ei trăiesc cu
dorul de casă în inimi, pentru că acasă se simt numai acolo unde s-au născut şi au
copilărit.
Această monografie se adresează nu numai Calborenilor, ci şi cercetătorilor care
se interesează de viaţa satelor şi oferă cititorilor şi cercetătorilor imaginea unui sat
ardelean creator şi păstrător de obiceiuri şi tradiţii deosebit de frumoase.
Rămâne la plăcerea cititorului de a descoperi singur valoarea, frumuseţea, bogăţia
informaţiilor şi sentimentelor ce transmite această monografie.

Învăţător Aurel Drăguş

3
4
 „Veşnicia s-a născut la sat”
( Lucian Blaga)

PREDOSLOVIE

A fost odată un SAT! Că de n-ar fi fost atât de viu, de adevărat şi de binecuvântat,

nu s-ar mai fi povestit.
De ce începem cu o formulă atât de cunoscută, care seamănă a poveste ? Pentru a-
ţi arăta ţie, cititorule, sau ţie, drumeţule, unde să cauţi un sat din Ardeal care are multe de
spus. Dacă vei avea cândva un răgaz de linişte sufletească, opreşte-te asupra acestor
modeste rânduri, ce încearcă să stăvilească nemiloasa curgere a Timpului şi vei
descoperi, cu bucurie şi, poate, cu uimire, că nici un sat nu trebuie uitat. Nici de ai lui şi
nici de străinii ce vor fi poposind, vremelnic, pe uliţele lui, tăcute azi.
Poate te vei fi mirat când ai citit titlul sau ai căzut pe gânduri.
În cuprinsul acestei scrieri despre Calbor vom parcurge împreună o călătorie în
timp şi spaţiu, în încercarea noastră de a da o identittate satului.
Iar tu, călătorule prin Timp, urmează-mă pe un drum minunat, peste deal, de unde
vei descoperi privelişti minunate, ce te fac să exclami, o panoramă vrednică de a fi
filmată alături de cele mai armonioase tablouri de natură ale patriei.
Drumul spre sat începe la ieşirea din municipiul Făgăraş (care este situat în
centrul ţării), deci şi satul nostru, aflându-se pe aproape, poate fi considerat tot în mijlocul
ei. Te vei abate spre stânga de la şoseau dinspre Şoarş, străbătând, cu grijă, cartierul
Galaţi al municipiului, care pare legat mai degrabă de universul satului decât de cel
urban, căci locuitorii de aici, posedând suprafeţe însemnate de terenuri agricole, se
îndeletnicesc cu agricultura.
Aşadar, drumul trece, la ieşirea din acest cartier, pe lângă grădini de zarzavat sau
câmpuri de porumb în care vei zări, negreşit, oameni şi animale lucrând de zor.
Drumul străbate o zonă de deal (povârniş) cu pâlcuri de vegetaţie sau cu livezi,
prin dreptul unei foste garnizoane, apoi şerpuieşte printr-o galerie de copaci care aparţin
pădurii Făget.
În susul pantei, ca o răsplată, se iveşte un peisaj atât de frumos, de vrei să te
opreşti şi să-l contempli. Pe stânga şoselei se deschide o adâncitură, ca o peşteră surpată,
plină de verdeaţă, în care şi-au găsit adăpost câteva stâne, oile şi ciobanii ivindu-se ici şi
colo, iar câinii lor se apropie de drum, lătrând straşnic.
În vale, apare Făgăraşul, aşezat ca-n palma unui uriaş, prin care scurge, darnică, şi
apa Oltului. Clădiri albe sau colorate, mai vechi sau mai noi, turnurile bisericilor de
diferite confesiuni şi, mai departe, clădirile industriale ale Combinatului chimic. Dacă
priveşti cu atenţie, vei zări şoseaua naţională ce leagă Sibiul de Braşov şi delimitează
cartierele oraşului, alături de calea ferată ce o însoţeşte constant.

5
 Apoi, privirea traversează câmpuri nesfârşite pe care se zăresc, nedesluşit, aşezări
compacte, despre care sigur ştii că sunt satele sau comunele ce aparţin zonei Ţării
Făgăraşului de sub munte.
Când ochiul abia mai poate privi, te cuprinde o linişte înălţătoare la vederea
culmilor Munţilor Făgăraşului, care îţi oferă, de fiecare dată, altă imagine, în funcţie de
momentul zilei sau de anotimp: fie cuprinşi de ceţuri, în zori, fie de umbrele înserării, la
apus, sau ca nişte coame împietrite de cai năzdrăvani, pe care se zăresc pete albe.
Cât vezi cu ochii spre dreapta, ca şi spre stânga drumului, e o tihnă şi o frumuseţe
ce merită să fie trăite.
Îţi reiei parcursul fie ca drumeţ, fie cu vreun mijloc de transport, fără a-ţi putea
dezlipi privirea de pe verdele câmpiei de lângă drum, fie de pe dealurile cu livezi şi vii ce
coboară până la Olt şi le ghiceşti abia, în partea stângă, la capătul unui drumeag. În
dreapta drumului călătoreşte cu tine un timp pădurea, ce pare tainică şi răcoroasă. Parcă
te invită să te odihneşti sau să hoinăreşti.
Dar mai sunt şi altele de văzut.
După un timp, drumul devine nerăbdător, o ia la vale şi, deodată, la o cotitură
scurtă, coborând mereu, zăreşti primele case, troiţa şi plăcuţa indicatoare pe care citeşti
numele satului, Calbor, având sonoritate străină.
Drumul printre case e generos, lăsând, pe o parte şi pe alta, în urmă casele,
adunate ca la şezătoare, şcoala, căminul cultural, biserica, câteva magazine şi oamenii ce
încearcă parcă să recupereze un timp pierdut.

Profesor Adelina Graură

6
 AŞEZARE GEOGRAFICĂ

Localitatea Calbor, astăzi sat aparţinător comunei Beclean (judeţul Braşov), este
aşezată în partea sudică a Podişului Transilvaniei, la confluenţa acestuia cu Ţara Oltului,
având următoarele coordonate: 45º52’ latitudine nordică şi 24º54’ longitudine estică.
Situată pe drumul judeţean 104J, care merge dinspre Făgăraş spre satul Boholţ,
localitatea, aflată la 460 m deasupra nivelului mării, se învecinează cu:
- teritoriul comunei Şoarş (N);
- satul Boholţ (NE);
- cartierul Galaţi (SE);
- râul Olt (S);
- satul Cincşor (V);
- satul Rodbav (NV).
Din punct de vedere geomorfologic, aflându-se pe aşa-numitele dealuri de podiş
ale Târnavelor, Calborul este caracterizat printr-un relief accidentat, în general. Forma de
relief care predomină este cea a versanţilor, cu pante care au o înclinaţie între 10-60 º,
dintre care cele mai pronunţate se întâlnesc pe versantul care face trecerea de la lunca
Oltului către podişul propriu-zis.
Se evidenţiază prezenţa în această zonă a formaţiunilor sarmaţiene, constituite din
intercalaţii de argile, nisipuri şi marne, între complexe de straturi mai puţin plastice, în
masa cărora apar temporar infiltraţii de apă, iar terenurile cu pante mai mari de 10 grade
sunt susceptibile de alunecări de teren, prin crearea de planuri de alunecare pe stratul de
argilă.
Înspre râul Olt, datorită proceselor de eroziune, transport şi acumulare ale
acestuia, s-au format de-a lungul timpului oarecari şesturi aluvionare şi terase. În
constituţia litologică a acestei zone intră depozite cuaternare de pietriş cu nisip, în care se
găsesc intercalate, pe alocuri, lentile cu grosimi mici de materiale coezive slab
consolidate şi turbă.

7
8
 CLIMA

Facem menţiunea, că datele climatice ce se vor prezenta, au fost înregistrate la

staţia meteorologică Făgăraş, ce se află pe teritoriul comunei Beclean ,vecină cu satul
Calbor. Redăm mai întâi un table, cu temperatura aerului (º C) în perioada anilor 1896-
1955:

NR. Luna Ian. Febr. Mart. Apr. Mai Iun.

Temperatura
1. Medie - 4,6 - 1,7 3,2 9,0 13,9 16,9
2. Maxima 13,6 19,5 26,7 29,6 32,6 34,4
absolută
3. Minima - 33,8 - 31,0 - 26,0 - 6,6 -1,4 2,2
absolută
4. Amplitudini 47,4 50,5 52,7 36,2 34,0 36,6
maxime lunare

Iul. Aug. Sept. Oct. Noe. Dec. Obs.

18,7 18,0 14,0 9,0 3,2 - 1,6 Media = 8,2

36,4 38,6 38,9 33,0 22,4 16,3 Amplitudine medie
23,3
6,2 2,8 - 3,0 - 9,4 - 20,8 - 31,0
42,6 41,4 41,9 42,4 42,3 47,3

Din tabelul de mai sus reiese că luna iulie este cea mai călduroasă (media lunară
fiind de 18,7º), iar luna cea mai friguroasa este ianuarie (media lunara – 4,6º).
Maxima absolută, totuşi, a fost înregistrată la 9 septembrie 1946 (38,9º), lunile
iunie şi iulie având maximele de doar 36,4º, respectiv 34,4º, iar august de 38,6º.
Minima absolută a fost de – 33,8º, la data de 13 ianuarie 1943, dar şi minimele
absolute ale lunilor decembrie şi februarie, de – 31,0º, arată intensitatea inversiunilor
termice, datorită munţilor Făgăraşului.
Numărul mediu al zilelor cu temperaturi de peste 0º, în perioada 1926–1955, a
fost de 285, prima zi a trecerii temperaturii prin 0º fiind în jurul datei de 25 februarie, iar
ultima zi în jurul datei de 6 decembrie.
S-a constatat că în cursul unei zile temperatura minimă se înregistrează de obicei
înainte de răsăritul soarelui, iar cea maximă în jurul orei 13.00.
Temperaturi maxime în perioada 1980-1982:

9
 Anul Temperaturi Data Temperaturi Data
maxime minime
absolute absolute
1980 33,6 10.06.1980 - 27,0 14.01.1980
1981 31,1 30.06.1980 - 23,1 05.01.1981
1982 32,8 29.06.1982 - 29,0 15.01.1982

Numărul zilelor de îngheţ, cu temperaturi sub 0º, în perioada 1926-1955:

Luna Sept. Oct. Noe. Dec. Ian. Febr. Mart. Apr. Mai Anual
Nr. 1,0 7,1 16,8 26,9 30,1 26,4 22,8 6,5 0,2 137,8
zile
îngheţ

Primul îngheţ poate să apară în a doua decadă a lunii septembrie, iar ultimul poate
surprinde pomii înfloriţi, uneori chiar în a doua jumătate a lunii mai. Bătrînii spun că dacă
nu dă brumă până pe 14 septembrie, atunci nu mai cade până în octombrie.
Brume târzii şi timpurii, între anii 1980-1983:

Anul Brume târzii - data Brume timpurii - data

1980 10,04 –brumă 05.10 -brumă
1981 29.03 –brumă -
1981 09.04 -brumă -
1981 19.04 -ninsoare 15.10 -brumă
1981 21,22,23.04 -brumă -
1982 28.04 -brumă 06.10 -brumă
1983 19,04 -brumă 12.10 -brumă

Numărul zilelor tropicale – cu temperaturi peste 30ºC – în perioada 1926-1955:

Luna Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Anual

Nr. zile 0,1 0,4 1,9 5,7 5,3 0,7 14,1

Menţionăm că adâncimea maximă de îngheţ a pământului, în zona Calbor, este

cuprinsă între 0,8—0,9 m. Din aceasta cauză, se recomandă ca sub această adîncime să
fie fundaţiile la construcţii, precum şi ţevile de alimentare cu apă şi de canalizare.
Temperatura solului condiţionează apariţia şi dezvoltarea culturilor agricole.
Germinaţia plantelor este condiţionată de temperatura solului, care trebuie sa fie pentru:
grâu, de 3º-5º; porumb, de 8º-10º; floarea-soarelui, de 8º-9º; orz, de 3º-4º; in şi cânepă, de
2º-3º; mazăre, de 1º-2º; trifoi şi lucernă, de 1º.

10
 Umiditatea aerului – cantitatea de vapori de apă prezenţi în aer. Acest element
meteorologic prezintă variaţii apreciabile în timpul anului. Umezeala relativă, în perioada
1970-1976, a variat între 69℅ în luna martie 1974 şi 94℅ în decembrie 1970. În lunile de
iarnă s-au înregistrat, în general, valori maxime peste 90℅, iar în lunile de primăvară şi la
începutul verii valori minime între 70℅ şi 80℅. Valorile umidităţii aerului prezintă
oscilaţii zilnice destul de mari.
Nebulozitatea – raportul dintre suprafaţa acoperită de nori şi suprafaţa totală
vizibilă a suprafeţei cereşti. În perioada 1970-1976, valoarea medie a nebulozităţii a fost
de 6,1, valorile medii lunare variind între 8,6 în decembrie 1974 şi 3,1 în august 1972.
Durata de strălucire a soarelui a atins valorile maxime în lunile iulie şi august – 246,8 ore,
respectiv 236,2 ore –, iar valorile medii minime lunare: în decembrie - 57,17 ore, ianuarie
- 92,5 ore şi în noiembrie - 98,8 ore. Numărul mediu de ore de strălucire a soarelui, în
perioada 1970-1976, a fost de 1.930 ore, cu o medie lunară de 160,8 ore, variind între
269,4 ore în iulie 1973 şi 34,1 ore în decembrie 1974.
Regimul pluviometric şi repartiţia precipitaţiilor. Pentru analiza datelor
privind căderea precipitaţiilor, în perioada 1896-1915 şi 1921-1955, din tabelele
următoare se pot trage concluzii importante.
Precipitaţii medii – mm –, între 1896-1915 şi 1921-1955:

Luna Ianuarie Febr. Martie Aprilie Mai Iunie

Cantitatea - 25,4 22,7 37,9 51,8 53,4 104,2
în mm.
Luna Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie
Cantitatea - 111,1 98,5 51,0 44,6 25,3 25,1
în mm

Anual – 691,0 mm.

Media anuală, minima absolută şi maxima absolută:

Media anuală Minima absolută Maxima absolută

Cantitatea în mm. 691,0 370,3 1.166,0

Cantităţi maxime de apă căzute în 24 ore:

Cantităţi în mm Data
92,7 23 iunie 1948
72,8 2 iulie 1975
72,3 6 iulie 1970

11
 Faţă de media anuală a precipitaţiilor, de 691,0 mm, pe aceeaşi perioadă minima
absolută a fost de 370,3 mm, iar maxima absolută de 1.166,0 mm. Cea mai mare cantitate
de precipitaţii, în această perioadă, a căzut în lunile mai, iunie şi iulie, care reprezintă
42,71℅, lunile mai ploioase fiind iunie şi iulie. Maximele lunare de apă căzute în ultimul
deceniu au fost de 230 mm în iulie 1970 şi 219 mm în iunie 1974.
Lunile cu cele mai puţine precipitaţii, în număr de 4, au fost noiembrie,
decembrie, ianuarie şi februarie, care totalizează 98,5 mm, cantitate egală cu media lunii
august şi mai puţin decât în lunile iunie şi iulie. Cele mai scăzute cantităţi, s-au înregistrat
în februarie 1976, de de 0,1 mm, şi în decembrie 1972, de 0,9 mm.
Ploi sub formă de averse se produc de obicei în lunile mai calde de vară – iunie şi
iulie –, când au căzut între 72,3 şi 92,7 mm în 24 de ore. În lunile de vară se înregistreză
şi cele mai dese ploi cu grindină – 1-2, în medie, pe lună.
Stratul de zăpadă acumulat atinge o grosime medie de 55 cm, având grosimea
maximă între 10 ianuarie şi 10 februarie. Durata persistenţei stratului de zăpadă variază
între 51 şi 62 zile. Chiciura este un fenomen destul de frecvent iarna, apărând periodic şi
menţinându-se dimineaţa şi seara zile în şir (5-6 zile).
Presiunea aerului. Valorile presiunii atmosferice determină stările de vreme
caracteristică. În condiţiile de inversiune termică, noaptea ceaţa învăluie depresinea
Oltului şi văile din jur, ceaţa favorizând apariţia manei la vii şi legume. Vara, după o
creştere a presiunii aerului înainte de ora 10, în condiţiile de cer complet senin, încep să
apară norii cumulus în jurul orei 12, iar pe la orele 15-16 se poate urmări cum dispar
aceşti nori.
Vânturile. Regimul eolian este influenţat în primul rând de caracterul,
succesiunea şi frecvenţa sistemelor barice şi a proceselor circulaţiei atmosferei, dar şi de
factorii fizico-geografici. Cele mai frecvente vânturi sunt din nord–vest şi vest, care bat în
toate anotimpurile, dar predomină categoric spre sfârşitul primăverii şi începutul verii,
când aduc mase de aer umed dinspre Atlantic – musonul de vară european. Viteza
vântului a atins cele mai mari valori în noiembrie şi decembrie 1970 – 22 m/s.
Concluzii asupra climei. Clima localităţii Calbor este temperat-continentală,
adică se caracterizează prin nota de tranziţie între clima temperată de tip oceanic şi cea
temperată de tip continental. În ceea ce priveşte temperatura, se constată amplitudini
termice relativ mari, o frecvenţă ridicată a îngheţurilor timpurii toamna şi târzii
primăvara, precum şi brume dese.
În condiţiile vecinătăţii cu Munţii Făgăraşului, variaţia elementelor climatice, în
special temperatura, marchează contraste accentuate faţă de masivul muntos. Media
anuală a temperaturii, sus pe crestele Făgăraşului, este în jur de - 2º C, pe când în jurul
Oltului, deci şi la Calbor, este de + 8º C. Temperaturile din timpul iernii sunt mai puţin
diferenţiate: - 9º C pe culmea Făgăraşului şi media de - 4º C în jur, pe podiş, pentru luna
cea mai rece – ianuarie.

12
 Vara temperatura este relativ coborâtă. În timp ce media lunii iulie la Bucureşti
este de + 23º C, în zona Făgăraşului abia ajunge la + 18º C. Facem menţiunea că
temperatura medie anuală din zona Făgăraş, deci şi din Calbor, este de + 8,2 º C,
apropiată de media pe ţară, de + 9,5º C.
Regimul pluviometric este continental. Precipitaţiile sunt destul de abundente în
zona satului, de aproximativ 691 mm anual.
Regimul eolian – vânturi –, este moderat şi numai în unele cazuri mai rare vântul
are viteze mai mari, bătând în rafale. Deosebit de caracteristic este fenomenul de föehn,
care se simte la începutul primăverii, datorită unor contraste mari de presiune între
maxima din Munţii Făgăraşului şi minima din Podişul Transilvaniei. Se manifestă sub
forma uni vânt cald şi uscat ce coboară pe versanţii de nord ai munţilor. Este numit şi
Föehnul Carpaţilor. Locuitorii îl numesc Vântul Mare; el grăbeşte topirea zăpezilor,
zvântă pământul şi produce un fel de secetă timpurie. Este denumit şi Mâncătorul de
zăpadă, deoarece pe măsură ce coboară din munţi se încălzeşte cu 1º C la fiecare 100 m,
ceea ce face să ajungând jos cu o temperatură ridicată, să topească zăpezile.
Este de a observa că în zona satului Calbor clima nu este prea caldă, iar ploile sunt
suficiente. Nu au existat ani secetoşi decât foarte rar.
Influenţa condiţiilor climatice asupra culturilor agricole. În urma analizei
asupra variaţiilor elementelor meteorologice, rezultă că există condiţii normale,
favorabile, pentru cultură. În condiţiile de microclimat de luncă – unghiurile Oltului şi
luncile văilor –, şi de deal din zona satului, cu umiditate destul de bună, cu temperaturi în
limitele normale zonei, se pot cultiva mai multe plante cum sunt:
- cereale, ca grâu, orz, ovăz şi secară;
- prăşitoare, ca porumb (cucuruz), cartofi (picioici), sfeclă furajeră (napi), sfeclă
de zahăr, fasole pentru boabe, floarea-soarelui, dovleci (lobeniţe);
- legume: roşii (şpărădăici), castraveţi, fasole pentru păstăi, ridichii, varză, ardei,
vinete, morcov, pătrunjel, păstârnac, ceapă roşie, ceapă albă etc.;
- plante tehnice – cânepă şi in;
- plante aromatice – tarhon, mărar şi cimbru.
În ultimul timp, se mai cultivă şi alte plante, dar în cantităţi mici, necesare numai
pentru gospodăriile proprii.

13
14
 RELIEFUL ŞI HIDROLOGIA

RELIEFUL. Din punct de vedere geografic, se încadrează în sectorul Podişului

Târnavelor, care este format dintr-o succesiune de interfluvii şi văi, al cărui relief
structural este condiţionat de înclinarea monoclinală a straturilor (rocilor). În general,
cuprinde următoarele forme de relief:
- culmi late (suprafeţe de nivelare), cu argiluvisoluri;
- culmi înguste, cu regosoluri;
- versanţi uniformi, slab-moderat înclinaţi, cu argiluvisoluri;
- versanţi neuniformi, moderat-puternic înclinaţi, cu soluri clinohidromorfe,
regosoluri, erodisoluri, brune argiloiluviale şi cu mai puţine brune luvice;
- versanţi puternic înclinaţi, cu regosoluri şi erodisoluri;
- suprafeţe slab înclinate, cu soluri aluviale şi hidromorfe.

HIDROLOGIA. Teritoriul satului este străbătut de Pârâul Calbor, iar în hotare

mai există câteva ape mai mici, fără mare importanţă. Nivelul apei subterane (pânzei
freatice) se întâlneşte la adâncimi variabile, care pot merge de la 3-4 m în sus, zona fiind
caracterizată de prezenţa infiltraţiilor de pantă la diferite niveluri, provenite din
precipitaţii.

Relieful zonei

15
Reţeaua hidrografică a zonei

Drumurile de acces

16
Calbor – vedere de ansamblu

Oltul, cu Ţara Făgăraşului

17
 Înserare

Satul iarna – ipostaze

18
 FLORA ŞI FAUNA DIN HOTARUL CALBORULUI 1

În privinţa florei şi faunei sălbatice existente pe raza hotarului satului Calbor, se

pot face câteva precizări, fără a putea semnala ceva ieşit din comun, acestea încadrându-
se în caracteristicile generale de floră şi faună de podiş. Pădurile existente sunt formate
din arbori de foioase ca stejarul, carpenul, arinul. Sunt păduri, ca Dumbrăviţa, care a fost
formată în exclusivitate din stejar, sau Dosul, formată în mare majoritate din arini,
completată cu specii sălbatice de măr, păr, cireş, păducel şi smeuriş.
Primăvara, până nu se deschidea păşunatul în Dos, o parte din locuitori mergeau
cu vitele la păscut în păşunatul comunal; Castravete Ioan de la nr. 102 – Tetea lu’
Castravete –, mergea cu vitele, dar lua şi mlădiţe de măr şi păr pentru altoit, iar cât stătea
cu vitele altoia diferite crengi de măr şi păr pentru a avea fructe cei care păşteau vitele. În
urma tăierii în totalitate a Dumbrăviţei şi a replantării cu diferite specii de arbori, nu mai
există stejari în această pădure.
Coniferele sunt slab reprezentate, existând numai o plantaţie veche pe feţele dintre
Pârâul lui David şi Pârâul Purcăreţului. Golurile din acele pâlcuri de plantaţie au tot fost
replantate, cel puţin prin anii 1950, dar fără succese deosebite. Au mai fost brazi pe
Pârâul cu Brazi, dar i-a tăiat Colectivul şi a făcut scândură din ei; păcat, pentru că erau
foarte frumoşi, dar atât au putut gândi conducătorii de atunci.
Arinul se găseşte pe cursul pâraielor de pe Valea Lupului, Pârâul cu Carpini şi în
Valea Cincşorului. Dintre arborii cu talie mare, slab reprezentat este fagul – sunt câteva
pâlcuri sub Făget, aproape de Chiscul Cremenişului. Salcâmul/acăţul este răspândit
neuniform în mai multe părţi, fără să fie bine delimitat ca areal, el fiind plantat pentru a
proteja malurile pâraielor. Mai răspândit este pe Valea Cincului, Pârâul Surdului, Pârâul
Cătuşii; mai este printre vii şi chiar prin sat. Ulmul este foarte slab reprezentat, apărând
prin vii şi prin ţarină. Carpenul ocupă suprafeţe semnificative, fiind găsit în pădurile de
stejar din Cărpiniş şi Făget. Frasinul este răspândit pe Valea Cincului şi în Moini; face
legătura între păşunea din Moini şi Grochilă. Sumedenia de arborete – ca sângerul,
păducelul, alunul, măceşul, porumbarul şi socul –, sunt prezente, dar nu ocupă suprafeţe
întinse sau compacte.
Privitor la flora spontană, trebuie amintite numeroasele specii de plante
medicinale, unele dintre ele fiind frecvent folosite de localnici pentru tămăduirea
diferitelor afecţiuni. Fiind plante medicinale, erau şi locuitori care se ocupau cu adunarea
acestora şi tratau vecinii sau alţi consăteni când erau bolnavi. Amintim aici pe Gheorghe
Pâra (nr. 138), care aduna plante sub formă de buchet şi le usca la umbră, prinse de poarta
şurii sau în gârliciul chemniţii. Aduna plante cum sunt menta, sunătoarea, coada calului,
coada şoricelului, rostopască, închegătoare, foaie de tăietură, crengi de tei, crengi de acăţ
înflorite, flori de soc şi altele. Veneau vecinii la nea Gheorghe şi spuneau ce îi doare,

1
Capitol întocmit de dr. Derlogea Vasile (nr. 242), care în prezent locuieşte în Alba-Iulia.

19
după care primeau plante din care să fiarbă ceai pentru băut sau spălat răni, după caz. Era
şi o localnică ce cunoştea toate plantele de leac, scoarţa de copaci şi punea ventuze –
Leana lu Castravete sau Castravete Elena (de la nr. 102) –, care pe mulţi locuitori i-a
vindecat de multe boli.
Enumerăm mai jos principalele plante medicinale folosite:
- menta de cultură sau sălbatică, folosită la ceaiuri în afecţiuni digestive;
- florile de tei, folosite la prepararea diferitelor ceaiuri necesare în viroze
respiratorii şi pe post de calmante;
- muşeţelul, ale cărui flori se folosesc, de regulă, la preparaea ceaiurilor pentru
tămăduirea diferitelor infecţii ale pieli, mucoaselor, plăgilor, în arsuri şi drept calmant;
- sunătoarea – florile şi părţile superioare ale plantei se folosesc, de regulă, pentru
ceaiuri cu acţiune asupra aparatului digestiv, asupra glandelor anexe ale acestuia, în
afecţiuni gingivale şi la plăgi;
- porumbelul/porumbarul, de la care se folosesc florile şi fructele coapte
(porumbelele) sub formă de ceaiuri, vizând afecţiuni digestive şi renale, dar şi drept
calmant;
- măceşul, de la care se recoltează fructele (măceşele), înainte de îngheţul de
toamnă, care se folosesc după fierbere pentru vitaminizare şi creşterea rezistenţei
organismului – tonic general. Din pulpa măceşelor se prepară cu ustensile speciale gemul
de măceşe, foarte apreciat la consum;
- chimenul – i se folosesc seminţele, după uscare, din care se prepară ceaiuri
pentru afecţiuni digestive, creşterea poftei de mâncare etc.;
- coada şoricelului, este folosită ca ceaiuri în afecţiuni digestive, antiparazitar
intern, la arsuri şi plăgi infectate;
- pătlagina/limba oii – era mai frecvent folosită în tratarea afecţiunilor chirurgicale
ca flegmoane, abcese, plăgi, folosindu-se frunzele ca atare;
- rostopasca era folosită mai frecvent în tratamentul negilor la om sau animale; se
folosea sucul proaspăt realizat după ruperea ramurilor plantei. Planta are şi alte veleităţi
curative în boli digestive şi hepatice, fiind folosită însă mai rar pentru aşa ceva;
- scoarţa de stejar, recoltată de pe ramuri tinere de câţiva ani, era folosită, prin
fierbere, la tratarea animalelor mari când aveau diaree sau sângerări;
- spânzul era folosit la tratarea unor afecţiuni la animale – răceli la cai, boli
respiratorii sau infecţioase la porci –, folosindu-se rădăcina acestei plante; trebuia mare
atenţie la folosirea spânzului, deoarece este toxic în cantităţi mari.
În flora spontană sau cultivată se mai găsesc o sumedenie de alte plante
medicinale, unele cunoscute, altele mai puţin cunoscute şi întrebuinţate mai rar. Amintim
usturoiul, scoarţa de salcie, florile şi fructele de păducel, florile de nalbă mare, florile de
soc, păstăile de fasole, scaiul vânăt, seminţele de dovleac, mătasea de porumb, cozile de
cireşe, vâscul de pe măr, prun şi mesteacăn, dar nu şi de pe plop, salcie, tei.

20
 Fauna sălbatică este specifică zonei de podiş, fiind reprezentată de relativ puţine
specii de mamifere, speciile de păsări fiind mai numeroase, dar nu toate cunoscute;
reptilele şi batracienii sunt relativ puţine, în schimb insectele sunt în nenumărate specii.
Peştii sunt slab reprezentaţi, vieţuind în special pe Valea Boholţului – Valea lui Belei pe
hărţi –, iar uneori urcă şi pe Valea Mare.
Lupul, precum şi vulpea, au fost pemanent prezente în hotarele satului, fără a
produce pagube extrem de mari în efectivele de animale sau păsări. Au fost ani în care
numărul lor a crescut funcţie de resursele de hrană ale acestora; astfel, se înmulţeau
atacurile lupilor mai ales în perioada de iarnă cu zăpadă mai abundentă sau primăvara
când turmele de oi erau la păscut şi mieii erau mici. Lupii au o procedură inteligentă:
când atacă turmele de oi un lup sau doi vin în partea din faţă a turmei şi atrag câinii după
ei, iar alţi doi vin în partea opusă a turmei şi răpesc un miel sau o oaie. Mielul din gura
lupului nu mai scapă, dar oaia sau capra mai poate fi salvată. Dacă un lup intră într-un
coteţ unde sunt oi, el omoară cât mai multe şi apoi mănâncă.
Vulpile atacau în unii ani gospodăriile situate la marginea satului, producând
pagube în efectivele de păsări. Gospodarii se protejau prin montarea unor capcane sau
legau câini de pază, dar rezultatele erau inconstante; aceste măsuri au fost completate şi
cu adăposturi mai sigure pentru păsări.
Efectivele acestor două specii reglau oarecum şi mărimea efectivelor de căprioare,
iepuri de câmp, potârnichi, în asociere cu alţi răpitori înaripaţi cum sunt uliul, coţofana,
cioara. Erau ţinute sub control şi efectivele de rozătoare, ca şoarecele de câmp şi de
pădure, şobolanul de apă şi şobolanul de casă, cu ajutorul pisicilor şi cu ajutorul câinilor
cu aptitudini în această direcţie.
Dihorul, stabilit pe lângă gospodării, producea şi produce mari pagube, mai ales la
puii de găină, dar consumă şi şoareci şi şobolani. Se spune că dihorul nu atacă puii în
gospodăria unde are adăpostul – culcuşul. Locuitorul Cândea Moise, de la nr. 91, a
constatat într-o dimineaţă că dihorul i-a omorât toţi puii de la o cloşcă. A urmărit şi a
văzut unde avea cuibul familia de dihori şi a zis: lasă că îmi plătiţi voi puii cu pieile
voastre ! Iarna a pus capcane şi a prins trei dihori de la care a luat pielea şi pieile au fost
vândute la cojocari; a luat pentru piei de putea să-şi cumpere toate găinile din ogradă.
Pisica sălbatică este o prezenţă rară, fiind zărită mai ales în zona cu arboret unde
poate vâna rozătoare şi păsări.
Mistreţul, cu efective modeste, a fost prezent permanent pe hotar, mai ales în
zonele unde se putea ascunde şi găsea surse de hrană în diferitele culturi agricole de
porumb, cartofi, sfeclă, sau în pădure, unde se găsea ghindă şi jir. În unii ani, în unele
locuri mistreţii făceau mari stricăciuni la culturile de porumb, obligându-i pe locuitori să
meargă noaptea să păzească culturile de atacul lor. Uneori, la aceste stricăciuni sau în alte
locuri participau şi viezuri.
Cârtiţa/sobolul este prezentă în grădini, păşuni şi fâneţe, pe care le deteriorează
prin muşuroaiele pe care le scoate.

21
 Hârciogul este slab reprezentat pe terenurile agricole, unii locuitori spunându-i
căţelul pământului, deoarece devine agresiv când este surprins afară din vizuină.
Ariciul era semnalat pe lângă câte o gospodărie, fără să producă stricăciuni, dar
ajuta la ţinerea sub control a populaţiei de şoareci; mai prinde şobolani, şerpi, şopârle şi
diferite insecte.
Mai rar, prin păduri se întâlnesc şi veveriţe.
În ultimii ani au apărut în hotarul Calborului urşi de talie mică.
De multe ori, în ziarele care apăreau în oraşul Făgăraş, atât înainte de primul
război mondial cât şi după, era publicat de către Primăria Calborului anunţul că, împreună
cu Boholţul, scoteau la licitaţie dreptul de vânătoare în pădurile celor două comunităţi.
Fauna este completată de existenţa unor păsări cum sunt vrăbiile, ciorile,
coţofenele, cucii, pupezele, cucuvelele, bufniţele, prepeliţele, ciocănitorile, piţigoii ş.a. Pe
coastele viilor şi nu numai, se pot admira familii de fazani colonizaţi în urmă cu 20 – 25
de ani, care s-au adaptat foarte bine, dar care sunt totuşi foarte puţini, deoarece sunt ţinta
numeroşilor braconieri. În sat se găseşte un singur cuib de berze, iar aproape la fiecare
casă sunt familii de rândunici.
Dintre reptilele prezente în sat sau pe câmp, semnalăm şarpele de casă, şarpele
orb, şopârle şi guşteri. Unii locuitori spun că au văzut vipere prin vii, dar au fost cazuri
când anumite vaci în lactaţie au fost muşcate de uger şi-i spun muşcătura de şarpe. Tot
pentru aceste afecţiuni mamare erau bănuite ca fiind autoare şi nevăstuicile – nu prea erau
argumente frecvente în acest sens, dar nu pot fi excluse.
Amintim şi batracieni existenţi pe hotarul Calborului – cum sunt broasca de lac,
brotăcelul şi broasca râioasă –, care se găsesc de regulă în mediul umed: bălţi, pâraie şi
terenuri cu izvoare.
Dintre multitudinea de specii de insecte sunt amintite cele mai cunoscute:
Cărăbuşul/gândacul de mai – prezent în grădini şi vii, uneori producând pagube
însemnate prin distrugerea lăstarilor tineri şi a frunzelor, iar larvele de cărăbuş atacând şi
rădăcinile din sol.
Rădaşca – mai mult în pădurile de stejar.
Musca/musca domestica – cea obişnuită şi care creează disconfort pentru oameni
şi animale, purtătoare a o sumedenie de microbi, paraziţi, viruşi, cu implicaţii uneori
serioase pentru sănătatea omului sau a animalelor. Hibernează în crăpăturile zidurilor, iar
prin luna februarie, dacă este o zi însorită şi mai cald, iese la soare; locuitorii spun că
dacă iese în februarie la soare stă în martie, deci luna martie va fi o lună friguroasă.
Musca columbacă – prin înţepăturile ei la animale sau la om inoculează o toxină
deranjantă pentru subiectul atacat.
Musca calului – care frecventează şi deranjează în special cabalinele.
Musca de carne – care atacă alimentele, în special carnea, unde depune ouă din
care eclozează o sumedenie de larve.

22
 Musca albastră a cadavrelor şi musca verde – care depun ouăle pe cadavre,
alimente şi cărnuri, unde apar larve.
Musca beţivă – care îşi depune ouăle în mustul de struguri sau fructe, contribuind
la fermentarea alcoolică a acestora.
Musca verzei – a căror larve distrug răsadul de varză şi varza.
Viespi de diferite mărimi, care prin toxina inoculată cu ajutorul acului cu care
înţeapă omul sau animalele produc un disconfort serios acestora, uneori mergând până la
şoc toxic.

Păduri şi flori de câmp

23
Dealurile satului

24
 FILE DIN ISTORIA SATULUI

Calborul este una dintre cele mai vechi localităţi aflate în zona de confluenţă a
Târnavelor cu Ţara Oltului, săpăturile arheologice din ultima jumătate de veac dovedind
că aici au existat aşezări – nu pe vatra actuală a satului – încă din perioadele eneoliticului
şi neoliticului – adică cu circa 5.500 de ani în urmă. Condiţiile favorabile existente pe
aceste amplasamente, chiar din timpuri imemoriale, au condus la dezvoltarea unor aşezări
cu caracter permanent, timp de mii de ani.
Astfel, o serie de săpături arheologice în punctul Dealul Calborului (înspre
localitatea Galaţi), au scos la iveală existenţa unei aşezări civile din perioada eneolitică –
aparţinătoare culturii Petreşti –, care s-a continuat şi în prima parioadă a fierului –
Hallstastt (1.200-300 î.Chr.). Tot de aici, au provenit şi unele fragmente ceramice şi
unelte de piatră care par să dateze tot din partea finală a epocii pietrei, iar din punctul
Pepinieră au fost scoase la iveală fragmente ceramice de tip Coţofeni 2.
Tot o aşezare umană veche, a fost descoperită în punctul Piscul Cremenişului
(cca. 3,5 km NV depărtare de râul Olt) – pe o suprafaţă de aproximativ 1,5 ha –, a cărei
locuire s-a continuat din epoca neolitică până în perioada dacică (Latène) – 300 î.Chr.-
106 d.Chr. Reputatul arheolog braşovean Florea Costea, afirma că s-a descoperit, într-un
loc neprecizat, ceramică dacică modelată cu mâna (fragmente de borcane mici şi mijlocii
şi un fragment de la o ceaşcă opaiţ), databile în secolul II şi în prima jumătate a secolului
I î.Chr. 3, despre care credem că pot fi puse pe seama aşezării amintite aici.
Într-un alt loc – Făgetul Calborului (cca. 3 km NV de râul Olt) –, săpăturile
arheologice din campaniile anilor 1955 şi 1956 au scos la iveală o aşezare locuită în
epoca bronzului (2.200-1.200 î.Chr.) şi o necropolă tumulară de incineraţie (pe aprox. 2
ha) din perioada romană, databilă în a doua jumătate a secolului II d.Chr. 4. „Dacă avem
în vedere mărimea necropolei (...), aşezarea corespunzătoare, încă neidentificată pe
teren, trebuie să fi fost destul de extinsă” 5. Unii arheologi au pus necropola pe seama
unor colonişti norico-panonici aduşi de romani 6, pe când alţii afirmă că atribuirea ei
numai pe seama autohtonilor sau pe a coloniştilor amintiţi nu este unanim acceptată 7;
probabil că cercetările ulterioare ale specialiştilor vor elucida în mod definitiv acest
aspect.
Din cei 50 de tumuli (morminte) au fost săpaţi/cercetaţi numai 8, toţi prezentând
aceleaşi caracteristici: morminte individuale, numai de incineraţie, cu un inventar funerar
nu foarte bogat şi destul de rău păstrat, constatându-se „de cele mai multe ori o deranjare
2
Florea Costea, Repertoriul arheologic al judeţului Braşov, Editura C2 design, Braşov, 2004, p. 19.
3
Ibidem, p. 97.
4
Ibidem, p. 131.
5
Ioan Glodariu, Aspecte ale politicii demografice romane în zona de sud a Transilvaniei, în “Acta Musei
Napocensis”, XIV, Cluj-Napoca, 1977, p. 103.
6
Ibidem.
7
Fl. Costea, op. cit., p. 131.

25
a mormintelor şi chiar jefuirea lor” 8. Totuşi, s-au găsit două vase de ofrandă, o urnă, un
castron cu trei picioare – toate modelate la roată –, dar şi fibule de bronz, cuie şi scoabe
de fier, mărgele, silexuri etc.
Deşi pentru secolele următoare nu mai există descoperiri arheologice, credem
totuşi că vechii localnici ai Calborului au continuat să vieţuiască în acest areal, chiar şi
după ce au trebuit să îndure, ca şi în cazul celorlalte localităţi din zonă, trecerile succesive
sau aşezările definitive ale unor populaţii migratoare: goţii (sec. III-IV), hunii (sec. IV-
V), gepizii (sec. V-VI), avarii (sec.VI), slavii (sec. VI-VIII), pecenegii şi cumanii (sec.
XI-XII). Ca şi în alte cazuri, aceste migraţii i-au determinat deseori pe locuitorii vechilor
aşezări calborene să se refugieze în păduri şi să se întoarcă de fiecare dată când condiţiile
le erau din nou prielnice. Probabil în acest context, dar şi ulterior, în cel determinat de
colonizarea saşilor în zonă de către Regalitatea maghiară, a avut loc şi stabilirea
definitivă a actualei vetre a satului. Dintre amintitele populaţii migratoare, slavii,
pecenegii şi cumanii au lăsat cele mai vizibile urme în limba, trăsăturile fizice şi
organizarea socială a locuitorilor zonei, aceşti migratori fiind de altfel, cu timpul,
asimilaţi complet.
Este aproape unanim acceptat că maghiarii au ajuns cu expansiunea pe linia
Oltului în jurul anului 1150 şi că pe măsură ce înaintau îi colonizau în aceste teritorii de
graniţă, din raţiuni de ordin militar, pe secui. Însă, regele Géza al II-lea (1141-1162) a
luat iniţiativa de a-i coloniza pe saşi în locul secuilor, raţiunile sale fiind cele militare ca
şi în cazul celor din urmă (de apărare a graniţei), dar la care s-au adăugat acum şi cele
economice; astfel, secuii vor fi mutaţi, treptat-treptat, de pe malul drept al Oltului în zona
de sud-est a Transilvaniei (la izvoarele Oltului şi Mureşului) 9.
Un prim val de colonişti germani pătrund imediat după jumătatea secolului al XII-
lea, una dintre destinaţii fiind apropiata localitate Cincu – viitorul sediu al Scaunului
săsesc Cincu Mare (Grosschenk), de care va depinde o bună perioadă de timp şi Calborul.
Un al doilea val de colonizare a avut loc în jurul anului 1200, din acesta făcând parte şi
Calborul, alături de Agnita, Bărcut, Boholţ, Bruiu, Cincşor, Felmer, Şoarş ş.a. 10.
Este acceptată, în general, ideea că această colonizare nu s-a realizat în locuri
nepopulate şi nici că s-a întâmplat „exterminarea sau izgonirea populaţiei autohtone” 11.
Saşii „nu s-au stabilit la întâmplare, oriunde, ci au mers numai spre acele meleaguri
unde (...) noii veniţi puteau colabora într-un mod susţinut cu populaţia locală (...)” 12.
Prin urmare, putem considera că şi în cazul Calborului coloniştii saşi au întâlnit o
populaţie autohtonă veche, rezultanta contopirii daco-romanilor cu amintitele populaţii
migratoare, cu care au început să colaboreze pentru o perioadă de doar câteva veacuri.

8
Mihai Macrea, E. Dobroiu, Nicolae Lupu, Şantierul arheologic Caşolţ-Calbor( r. Sibiu şi Făgăraş, reg.
Stalin), în „Materiale şi cercetări arheologice”, V, Bucureşti, 1958, p. 414.
9
Thomas Nägler, Românii şi saşii până la 1848, Editura Thausib, Sibiu, 1997, p. 39.
10
Friedrich Teutsch, Besiedlung des „alten Landes”, vol. 24, 1901, p. 107.
11
Apud Th. Nägler, op. cit., p. 49.
12
Ibidem, p. 55.

26
 Dintr-o însemnare anonimă, se pare că o primă atestare documentară apare în anul
1317, într-un act emis de preotul sas Herbert, referitor la strângerea plăţilor (dărilor),
pentru ca doi ani mai târziu – în 1319 –, localitatea să fie menţionată din nou, într-un
document în care presbiterul Hebord „rector ecclesia de Bochaltz et Kaltbrunn” efectua o
plată ocazională de încasare a unui impozit papal; tot în acest act, mai este amintit şi un
„Henricus de Kaltrbrunn”.
Aşa cum aminteam mai înainte, convieţiuirea saşilor cu românii din Calbor –
asemenea şi în cazul localităţilor Boholţ şi Şona –, a durat doar două secole şi jumătate,
deoarece către 1450 se va produce fenomenul invers – de migrare a foştilor colonişti, care
se pare că s-au stabilit în localitatea Roşia, lângă Sibiu 13 –, doar câteva zeci de familii
mai rămânând aici şi care, cu timpul, s-au contopit în masa de populaţie românească. Ce
să-i fi determinat să plece în masă ? Se poate ca şi calitatea pământului să-i fi nemulţumit,
dar nu credem că într-atât încât să apuce calea exodului, căci cei din satele apropiate
beneficiau de aceleaşi condiţii. Se poate ca şi foarte desele incursiuni de prădare ale
turcilor şi tătarilor în sudul Transilvaniei să fi contribuit la plecare, aceştia neputând
beneficia de un sistem de apărare cu biserici fortificate ca în cazul fraţilor lor din satele
vecine sau mai depărtate – Cincu, Cincşor ş.a. Sau poate că amândouă aceste cauze,
cumulate şi cu altele despre care nu ştim nimic în acest moment, să fi condus la acest
fenomen ireversibil.
Cert este că în anul 1454 însăşi biserica săsească de aici era în curs de ruinare,
deoarece conducerea bisericească a saşilor ardeleni cerea informaţii asupra inventarelor
bisericeşti din lăcaşurile de cult ruinate, pentru ca în 1526 Calborul, alături de Boholţ şi
Şona, să nu mai apară în Registrul parohial al Scaunului Cincu Mare.
Alte atestări documentare despre Calbor datează din secolul al XVII-lea: una din
anul 1625, în care se arată că localitatea Calbor, alături de Boholţ, nu mai sunt atestate ca
sate capitulare 14, şi o alta din 1657, în care se arată că românii calboreni trebuiau să
plătească un impozit Scaunului Cincu.
Nu cunoaştem câte familii săseşti se aşezaseră iniţial în sat, însă conform datelor
prezente pentru localităţile învecinate şi nu numai, credem că numărul acestora s-a redus
la 10-15 familii, după care a urmat un proces de creştere demografică relativă, datorat în
special numeroaselor incursiuni turco-tătare şi epidemiilor frecvente – în special ciuma.
Cea mai veche denumire a satului era Villa fantis Frigidi (Valea Fântânii Reci),
pentru ca după venirea saşilor să fie numit Kaltbrannen, Kaltbrunnen sau Kaltenbrunnen,
adică Fântâna Rece; preluând denumirea, maghiarii i-au spus Kálbor, pentru ca românii
să-l numească aproape identic – Calbor.
Aşa cum aminteam, saşii rămaşi au fost absorbiţi în masa românească, preluând
chiar şi religia ortodoxă, tradiţia locală amintind că la nr. 35 (La Chirilă) a fost cimitirul

13
Constantin Stan, Şcoala poporană din Făgăraş şi depe Târnave, Sibiu, 1928, p. 180.
14
Capitlu – organizaţie teritorială a bisericii catolice, apoi evanghelice săseşti; sat capitular – sat aparţinător
unui capitlu.

27
săsesc, iar pe locul unde s-a presupus a fi poarta cimitirului, locuitorii, îndrumaţi de
preotul Moise Ionaşcu, au ridicat o troiţă. Tot legat de existenţa saşilor, C-tin Stan afirma
următoarele: „(...) înaintea răboiului mondial (1914-1918 – n.n.), în anul 1912, a descins
în comună o comisiune de profesori arhiologi din Germania, cari cercetând inscripţiile
depe diferite rămăşituri aflătoare în comună, ca ziduri, pietre, au dovedit că `ntradevăr
locuitorii vechi ai comunei au fost colonişti saşi” 15.
În secolul al XVII-lea, localitatea era frecvent vizitată sau tranzitată de către
principii Transilvaniei, aşa cum reiese în special din Jurnalul lui Mihail Apaffy I, din ale
cărui însemnări – unele nominalizând Calborul, din altele doar deducând că se afla în
calea sa de dus sau de întoarcere de la Cincu, Movile, Agnita ş.a. –, amintim câteva: 26
noiembrie 1666 16, 16 februarie 1668 („la amiază în Calbor”) 17, 22 noiembrie 1668 18,
13 martie 1669 19, 26 ianuarie 1673 („La masă în Calbor”) 20, 18 ianuarie 1675 21 etc.
Din punct de vedere teritorial- administrativ, cum afirmam şi mai sus, Calborul a
aparţinut în toată perioada medievală, până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, de
Scaunul săsesc al Cincului. În 13 iulie 1784, împăratul Iosif II procedează la o
reorganizare, desfiinţând teritoriile autonome, fără a mai ţine seama de vechile entităţi şi
de privilegiile saşilor, ungurilor şi secuilor. Se înfiinţau astfel 11 comitate, printre care şi
cel al Făgăraşului, însă cu capitala la Cincu Mare şi nu la Făgăraş ca până atunci; la acest
comitat va fi arondat şi Calborul 22.
Această situaţie nu a durat decât până în anul 1790, căci stările privilegiate
ardelene l-au silit până la urmă pe împărat să anuleze decizia, revenindu-se astfel la
organizarea de dinainte. Abia după revoluţia de la 1848-1849 s-a realizat o nouă împărţire
administrativă, Transilvania fiind organizată în districte militare, iar Calborul având
următoarea subordonare: aparţinea de Cercul Cincşor, care la rândul lui era înglobat în
Circumscripţia Cincu, iar aceasta aparţinea de Districtul Militar Sibiu 23.
Au urmat alte proiecte, aproape anual, pentru ca în 1857 să se pună în practică o
nouă rearondare, prin care Calborul aparţinea de Plasa Cincu a Districtului Sibiu 24.
Totuşi, prin Diploma imperială din 20 octombrie 1860, se reda tuturor ţărilor din Imperiu
vechea autonomie politică, ceea ce a însemnat reîntoarcerea la sistemul teritorial al celor
trei naţiuni privilegiate.

15
C. Stan, op. cit., p. 180.
16
Jurnalul lui Mihail Apaffy I, copie mss. la Biblioteca–Fond documentar a Muzeului Ţării
Făgăraşului”Valer Literat”, p. 8.
17
Ibidem, p. 9.
18
Ibidem.
19
Ibidem, p. 10.
20
Ibidem, p. 11.
21
Ibidem, p. 12.
22
Ioan Silviu Nistor, Comuna şi judeţul. Evoluţia istorică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 94.
23
Traian Rotariu coord., Recensământul din 1850. Transilvania, Editura Staff, Cluj-Napoca, 1996, pp. 351-
352
24
Idem, Recensământul din 1857. Transilvania, Ediţia a II-a, Editura Staff, Cluj-Napoca, 1997, p. 541.

28
 În anul 1876, structura administrativ-teritorială a Transilvaniei a fost schimbată
din nou, în urma căreia Târnava a fost împărţită în două: Târnava Mare (cu capitala la
Sighişoara) şi Târnava Mică. Celei dintâi i-a fost arondată şi localitatea noastră (prin
intermediul Districtului Cincu), situaţie în care s-a aflat până după Marea Unire din 1
decembrie 1918.
În octombrie 1925, era publicat decretul de reorganizare administrativă a
României Mari, prin care treceau de la Târnava Mare la judeţul Făgăraş următoarele
localităţi: Calbor, Galaţi, Hălmeag, Felmer, Şona, Şoarş, Boholţ, Rodbav, Cincşor,
Cincu, Cobor, Toarcla, Bruiu, Şomartin şi Gherdeal. Calborul urma să facă parte din
plasa Beclean, alături de cele două Berivoaie, Boholţ, Cobor, Copăcel, Dejani, Felmer,
Hârseni, Hurez, Iaşi, Ileni, Luţa, Mărgineni, Râuşor, Recea ( aida şi Teleki), Săsciori,
Săvăstreni, Sebeş şi Şoarş 25.
După al doilea război mondial, localitatea a mai făcut parte din:
- Raionul Făgăraş al Regiunii Sibiu – începând cu anul 1950;
- Raionul Făgăraş al Regiunii Stalin (Braşov) – din 1952;
- Raionul Făgăraş al Regiunii Braşov – din 1960;
- Comuna Beclean, judeţul Braşov – din 1968.
Dată fiind includerea satului în Scaunul săsesc al Cincului, care avea un alt statut
politico-social, au existat aproape în majoritate numai ţărani liberi (proprietari de
pământ), care aveau în principiu numai obligaţia de a se achita de sarcinile ce le reveneau
faţă de stat – fie el Regatul maghiar, Principatul Transilvaniei sau Imperiul austriac –,
sarcini pe care le duceau la îndeplinire prin Obştea satului, condusă la început de un
greav sas, apoi de un primar (jude) român. Cu toate acestea, situaţia socială a românilor
calboreni – şi numai a lor –, era cu mult mai grea decât a vecinilor saşi, trebuind să îndure
tot felul de taxe şi corvoade speciale, care efectiv îi împovărau, deşi, să o recunoaştem, nu
atât de mult ca pe iobagii români de pe Ţara Oltului. Totuşi, unii iobagi din Calbor, ca şi
alţii zona înconjurătoare – fie de dincolo, fie de dincoace de Olt –, îşi „întregeau
veniturile băneşti, lucrând pământurile orăşenilor” din Făgăraş 26.
Abia după revoluţia de la 1848-1849, în urma Patentelor (decretelor) imperiale
din anii 1853 şi 1854, a fost desfiinţată iobăgia, astfel că toţii ţăranii au devenit oameni
liberi, proprietari de pământuri, pe care şi le cultivau aşa cum credeau de cuviinţă, fără a
mai fi obligaţi de către cineva. Douăzeci de ani mai târziu, în 1873, au început a fi
introduse cărţile funduare în Transilvania, din acest punct de vedere, pentru definitivarea
lor pe cale juridică, Calborul fiind arondat Judecătoriei cercuale din Făgăraş 27.
Amintita diferenţiere politică şi socială între localităţile Ţării Făgăraşului şi cele
de pe Pământul Crăiesc (Fundus Regius), care a condus şi la ironii aruncate unii altora

25
Glasul Oltului, nr. 206( 15 octombrie 1925), p. 1
26
Liviu Botezan, Aspecte ale vânzării forţei de muncă de către iobagii transilvăneni la începutul veacului
al XIX-lea oglindite în conscripţia czirakyană(I), în „Acta Musei Napocensis”, XVI, Cluj-Napoca, 1979, p.
348
27
Gazeta Transilvaniei, nr. 92/1873, p. 4

29
peste râul Olt, a fost zugrăvită de către marele istoric Nicolae Iorga în modul următor:
„Dincolo de Olt era în acel timp bogăţia funduşului, pământul regal dat pe mâna saşilor,
cu holdele şi pădurile lui de pe dealuri (...). Mult mai mult decât Făgăraşul, unde doar
privirile lacome urmăresc întinderea moşiilor erariului (Statului), (...) mult mai mult
decât acolo, Ardealul acesta cu pământul negru, plin şi astăzi, ceva mai departe de Olt,
până în Târnave şi Mureş, de sate săseşti bogate, e pământul de ură al neamului nostru.
Ardeleanul râde de sărăcia ţarinii de peste apă, când cântă:
Ţara Oltului,
Ţară de săcară,
Pământ de ocară.
Iar olteanul boier răspunde luându-şi valea, în care:
Câte lunci, atâtea cruci,
sau zugrăvindu-şi astfel pe acel vecin iobag sau haiduc:
Ardelean cu ţundra sură,
Ziua bea şi noaptea fură” 28.
Date documentare despre implicarea calborenilor în evenimentele majore ale
veacului al XIX-lea – revoluţia de la 1848-1849 sau războiul pentru independenţa
României din anii 1877-1878 –, nu am avut la dispoziţie, însă putem presupune că şi ei,
ca şi ceilalţi români din sudul Transilvaniei, şi-au adus aportul la desfăşurarea lor.
Vara anului 1914 a adus cu sine izbucnirea primului război mondial, care a
însemnat şi pentru calboreni înrolarea obligatorie în armatele austro-ungare şi trimiterea
lor pe fronturile din Galiţia, Serbia sau Italia. Mulţi dintre calboreni au fost mobilizaţi în
serviciul activ (printre care şi epitropul bisericii, Alexandru Vulcan – 1916), alţii (tineri şi
bătrâni) la „lucrul de pământ pentru oaste” 29, ceea ce a adus unora – destul de mulţi –
moartea eroică, altora răni trupeşti şi sufleteşti sau alte suferinţe; câţiva, printre care şi
învăţătorul Ioan Paicu (ianuarie 1915), erau duşi la miliţie (mobilizaţi intern).
Pe lângă aceştia, cei rămaşi acasă au trebuit să facă alte multe eforturi pentru
spijinirea unui război care nu era al lor. Au fost trimise de mai multe ori ordine
guvernamentale, iar în urma acestora circulare bisericeşti prin care cei de acasă erau
îndemnaţi să adune şi recoltele celor plecaţi la oaste. Eforturi mari a necesitat şi ordinul/
ordinele ca localnicii să subscrie la împrumuturile de război ale statului (opt), preotul
fiind acela care trebuia să-i îndemne permanent la a contribui cu diverse sume de bani.
De asemenea, în ianuarie 1915, se cerea populaţiei Ardealului, implicit şi
calborenilor, să facă economie la grâu şi secară în special, pentru că armata avea
prioritate; celor rămaşi acasă li se punea la dispoziţie făină compusă din: 1/3 făină de orz,
1/3 făină de porumb şi 1/3 făină de cartofi.
Un gest nobil au făcut calborenii de mai multe ori – anume, efectuarea unor
colecte printre elevii satului, pentru strângerea de daruri care să fie trimise de Crăciun

28
Nicolae Iorga, Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, Bucureşti, 1939, pp. 69-70.
29
Arhiva Bisericii, Registru. 1915, fila 11.

30
soldaţilor de pe front (prima în noiembrie 1914 30); altădată au colectat pânză, tot pentru
necesităţile armatei (octombrie 1917) 31.
Tot elevii erau supuşi, în septembrie 1914, unui ordin prin care le revenea sarcina
de a strânge frunze de mur pentru ceaiul soldaţilor şi, de asemenea, a gogoşilor de pe
frunzele de stejar 32. Peste un an, în noiembrie 1915, un alt ordin îi îndemna pe copii să
strângă, de data aceasta, urzici pentru făcutul bumbacului 33.
Mai târziu, în martie 1916, era emis un ordin prin care, la 1 mai, copiii trebuiau să
realizeze o serbare şcolară cu colectă, banii adunaţi urmând a fi folosiţi pentru
reconstruirea satelor distruse de ruşi în Galiţia; serbarea a fost făcută, însă nu cunoaştem
suma strânsă cu acest prilej.
În vara anului 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, ceea ce a condus
la intrarea imediată a armatelor sale în Transilvania, provocând un mare entuziasm
printre românii de aici. Deşi autorităţile maghiare se aşteptau la acest eveniment – luând
măsuri din vreme pentru evacuarea teritoriului dintre Carpaţi şi Mureş –, totuşi
repeziciunea declarării războiului şi a înaintării armatei române le-a surprins în toiul
acţiunii.
În noaptea de 14-15 septembrie 1916, trupele Diviziei a III-a, din Armata a II-a
română, aşezate pe 3 coloane, au început să treacă Oltul. Această operaţiune, în care a
fost cuprins şi Calborul (ca unul dintre punctele strategice pentru bunul mers al luptelor
din zona Făgăraşului 34), este redată astfel: „Coloana din stânga, operând în regiunea
Făgăraşului, a ocupat oraşul dimineaţa, trecând apoi Oltul pe la Galaţi. După lupte vii,
a gonit pe duşmanul instalat pe înălţimile de la Calbor, ocupându-le. La stânga Diviziei,
Brigada a doua de călăraşi, atacată de trupe din Divizia I de cavalerie austro-ungară, n-
a putut trece Oltul pe la Voila şi a rămas pe malul de sud.
În seara zilei de 15 septembrie, toată Divizia a III-a era pe malul drept al Oltului
(...).
(...) A doua zi, 16 septembrie, Divizia a 4-a se pune în marş spre Făgăraş, spre a
constitui extrema aripă stângă a Armatei a II-a. Auzind tunul la nord, spre Calbor,
divizia opreşte marşul şi trimite 2 coloane în ajutorul Diviziei a 3-a, angajată cu
inamicul la Calbor. Coloana stângă e oprită de tirul artileriei grele inamice de la
Cincşor, pe când trecea Oltul pe la Beclean, şi reuşeşte să treacă Oltul în ziua
următoare, la 17 septembrie.

30
Arh. Bis., Registru intrări-ieşiri. 1912-1923.
31
Ibidem.
32
La sfârşitul lunii octombrie se strânseseră 10 kg de frunze (cf. Ibidem).
33
Ibidem.
34
România în anii primului război mondial, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p. 295.

31
 Ţelul urmărit de comandantul Armatei a II-a era atins; armata primeşte ordinul
să se oprească în defensivă, întărindu-se pe poziţiile ocupate pe malul de nord al
Oltului”35.
Ofensiva armatei române a fost reluată în 27 septembrie 1916, Divizia a 4-
urmând să lupte în zona aceasta de front: „Trupele Diviziei a 4-a înaintează pe 2 coloane.
Una la nord de Olt respinge la Calbor 4 escadroane inamice, atacă din nou pe duşman la
Cincşor, de unde-l goneşte şi în seara de 28 septembrie ocupă Rucărul pe Olt (...).
La centru Armatei a II-a, Divizia a 3-a loveşte cu putere pe duşmanul care ocupă
Rodbav cu cavalerie descălecată, infanterie şi 8 tunuri, îl înfrânge, ăi capturează 200 de
prizonieri şi-l urmăreşte până dincolo de Cincu Mare, pe care-l ocupă în noaptea de 28-
29 septembrie” 36.
Cu toate aceste lupte, soldate cu victorii pentru armata română, ajutorul dat de
către Germania trupelor austro-ungare, a determinat-o pe prima să se retragă, iniţial, pe
linia Oltului, pentru ca ulterior să fie obligată a se retrage peste Carpaţi. Soldaţii români
morţi în luptele din zonă au fost înmormântaţi noaptea de către calboreni, în următoarele
locaţii: la nr. 39 au fost îngropaţi 8 soldaţi (în şură), iar la nr. 76 au fost îngropaţi mai
mulţi – se pare că 22 37.
De asemenea, tot de aceste momente grele este legată şi Crucea lui Nicodin, aflată
pe drumul ce iese din Făget către Calbor, pe partea dreaptă – aici sunt înmormântaţi 4
soldaţi dintr-o patrulă românească, împuşcaţi de către o patrulă ungurească: tată, fiu şi doi
gineri.
Pe o carte bisericească – Psaltirea lui David (1847) –, aflată acum în colecţiile
Muzeului Ţării Făgăraşului „Valer Literat”, învăţătorul pensionar Ioan Ramba nota destul
de succint evenimentele care au avut loc aici în toamna anului 1916, cu ocazia intrării
armatelor române în Transilvania şi a luptelor cu armatele austro-ungare:
Fila 10 a.: „Chronologia resbelului.
În 20 Iulie st. v. La Sft. Ilie 1914 s-a mobilisat între[a]ga ţiară pentru resbelul
Europe[a]n fiind apro[a]pe to[a]te ţiările în foc. În 15 Maiu st. n. a ruculuit (?) fiul Ion
năs[cut] în an[ul] 1895 Oct. 20 la Reg[i]m[en]t[ul] honvezi Braşov şi în 1 aug[ust] a mers
pe câmpul de luptă şi în 31/XII s[e]ara a fost rănit de un granat în piciorul stâng sus şi în
12/III a murit în Muncacs.
În 1_ma Sept[embrie] st.v. 1916 fiind Rumânia resculată în contra no[a]stră, pe
satul nostru a fost o luptă teribilă. România a intrat pănă în Comună, morţ[i] a[u] picat
şi dintre ei şi dintre ai noştri; câţ[i], nu ştim. Maşinile de puşcat le-a[u] suit în turnu[l]
bisericii. Eu din întâmplare n-am fost de faţă, fiindcă-am fost în Cinc[u]
f. 10 r.: cu răniţi[i]. Pe cel dintâiu care a picat rănit l-am dus eu; după aceea,
când să viu acasă, pe drum am întâlnit un căpitan şi pe acela l-am dus; pănă l-am dus şi

35
Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pp. 251-252.
36
Ibidem, p. 277.
37
Informaţii, colonel Ioan Pâra.

32
pe acela s-a retras duşmanu[l] (România – n.n.) şi aşia s-a domolit focu[l] şi m-am putut
înto[a]rce acasă.
Vineri în 2 Sept. St.v. iar bubuitură teribilă de tunuri.
Duminecă Mo. (?? – n.n.) iar cu retragerea armatei ungare pănă în Dumbravă,
România, în sat, a stat pe loc. După am[i]eaz[ă] linişte. Câte tunuri or ajuns în comună
n-a[u] făcut pagubă deşi a mai nimerit câte unul şi în căşi; dară oameni[i] toţi au stat tot
ascunşi prin pivniţe ferite şi mai ascunse. Între[a]gă săptămâna n-am [i]eşit în câmp; din
când în când tunuri ungare e[e]ră duminecă în 11/14 Sept. [1]916. Temere mare între
o[a]meni. România în to[a]tă săptămâna n-a dat cu tunu[l] decât afară cu puşca. Luni în
12/25 dimine[a]ţa a brumat aşia de tare de a îngheţiat apa nu numai în goluci, ci şi în
căldare, pe scândură în trepte, şi cu câteva zile mai înainte a mai brumat, dar nu aşia
tare ca Luni dimine[a]ţa. Marţi se[a]ra în 13/26 Sept[embrie] Spre Înălţa[rea] Sf. Cruci
pănă miercuri dimine[a]ţa armata română într-una a dat foc cu puştile pentru a delătura
dujmanu[l] ca să nu intre în sat. Ziua linişte. Atăta mulţime de cară rom[âneşti] câte au
fost nu să po[a]te spune.
2 săptămâni a stat România în com[ună]. Luni s[e]ara no[a]ptea în 2 oct[ombrie]
a început a să retrage România pănă Marţi la am[i]ezi într-una, căte 3 şi 4 rânduri de
cară pe stradă.
Joi în 5 Oct[ombrie] am [i]eşit la sămănat. În 4 săptămâni, 2 cu unguri, 2 cu
rumâni, chiar din 11 Sept[embrie] Luni pănă în 5 oct[ombrie] nice un om n-a [i]eşit în
câmp la lucru (23 zile tot sărbători)”.
Acelaşi învăţător Ioan Ramba, două file mai jos, îi consemna cu pioşenie, pentru
nemurire, şi pe eroii Calborului din acel război mondial, pe care îi redăm mai jos:

Nr. Nume, prenume, poreclă etc. Nr. casă

crt.
1. MOISE CÂNDEA 1
2. GHEORGHE POP (al Costii) 3
3. IOAN RAMBA 15
4. IOAN MIHU (al Dascălului) 18
5. ALEXANDRU VULCAN (din Ungher) 27
6. IOAN PAICU (Păulitu) 50
7. MOISE MIHAIU (Oni Bucure) 54
8. IONA ȘONER (al Şoneriului) 58
9. IOAN VULCAN (al Zariu lu' Şandru) 68
10. AUREL CÂRSTEA (al Răchierului) 69
11. GHEORGHE CRISTEA (al lui Moise) 76
12. VASILE NEAGOE (al Pârî) 78
13. MOISE CÂRSTEA (al lui Maniu) 80
14. IOAN CÂNDEA (al lui Drăgan) 91

33
 15. VASILE STÂNGU (a lui Gheore Cătana) 105
16. MIRON VÂJA (al Nitrii) 109
17. IOAN NEAGOE (a lui Stan Rotariu) 115
18. IOAN PRESCURE (al Horii Ghicî) 116
19. IOAN BRUMBOIU 122
20. VASILE BRUMBOIU 122
21. SANDU HETRII – mort acasă 124
22. IOAN VLAD (a lui Lazăru Ili) 128
23. IOAN BRUMBOIU (al Virchii) 129
24. IOAN LUD (a lui Lud) 132
25. IOAN CĂLOIU (a lui Căloiu) 147
26. VASILE HETREA (a Visi lui Gheore) – din 152
America, mort în Franţa
27. VASILE BRUMBEA (a lui Băloş) 178
28. IOAN CÂRSTEA (a lui Bucurenciu) 179
29. VASILE IOANEȘ (a lui Iecobariu) 200
30. VASILE CÂRSTEA (a lui Hetri, la Părău) 209
31. IOAN PAICU (a lui Nistor lui Vişa) 212
32. MOISE NEAGOE (al Cârstii) 216
33. MOISE CĂLOIU (al Rachirii) 233
34. IOAN BUCURENCIU (a lui Ştefan) 220
35. IOAN BĂLUȚIU (din Bălţi) 223
36. VASILE DÂRLOGEA (al Brumbii) 242
37. VASILE GUȚIA (al Oprii Guţii) 257
38. GHEORGHE CRĂCIUN (de la Foarkes) 260
39. IOAN NISTREA (al Grecului) –mort acasă 41
40. MOISE IOANEȘ (a lui Băluţu din Crâng,
dus cu caru în România –bătrân) 157

În toamna anului 1918 (noiembrie), s-au declanşat acţiuni pentru înlăturarea

vechilor autorităţi maghiare şi organizarea puterii politice şi militare româneşti în fiecare
localitate în care aceştia erau majoritari. Prin urmare, au luat fiinţă gărzi naţionale
formate din cetăţeni între 18-60 ani care aveau efectuat serviciul militar şi se ofereau
voluntari, şi, de asemenea, sfaturi săteşti, conduse în special de preoţi sau învăţători. Toţi
membrii depuneau un jurământ în biserică, prin care îşi luau angajamentul de a veghea la
siguranţa localităţii şi a cetăţenilor acesteia. Este evident că şi în Calbor au fost organizate
Sfatul sătesc şi Garda naţională, care s-au îngrijit şi de strângerea de adeziuni pe aşa-
numitele Credenţionale, cu care cei mai de seamă reprezentanţi ai localităţii sau zonei
urmau să meargă la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918,
spre a le prezenta în vederea proclamării unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat.

34
 Din păcate, nu cunoaştem numele semnatarilor Credenţionalului Calborului, în
arhivele Muzeului Unirii din Alba-Iulia neexistând vreun document referitor la acest
document; nu este un caz singular însă, deoarece şi în privinţa mai multor localităţi
apropiate se întâlneşte aceeaşi lipsă de informaţii.
După aceste evenimente majore, în iulie 1919 mai precis, era trimisă pe cale
oficială, Oficiului primpretorial al comitatului Târnava Mare, o listă cu nu mai puţin de
131 declaraţii ale calborenilor pentru conscrierea (înscrierea) lor între cei care au suferit
pagube de război; ce s-a întâmplat mai departe, însă, nu cunoaştem.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, calborenii, trăitori acum în
România Mare, au început să aibă o viaţă mai bună decât înainte, mai aşezată, mai tihnită.
Gospodăriile erau din ce în ce mai închegate, mai înstărite, nefiind vorba numai de cele
ale locuitorilor plecaţi în America, de unde se întorceau cu bani.
Tihna aceasta de aproape 20 de ani s-a curmat brusc, pentru că o nouă urgie avea
să se abată asupra lor – începerea celui de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939.
Chiar din anul 1939 au început concentrări succesive, până în 22 iunie 1941, când
România a intrat şi ea în război, ca aliată a Germaniei lui Hitler. În acest răstimp, au avut
loc mai multe mobilizări parţiale ale bărbaţilor de până la 50 de ani, după care erau
trimişi acasă, apoi rechemaţi. Tot din toamna 1939 au început şi rechiziţiile de cai, căruţe
şi harnaşament, cu care se mergea la Comisia militară din Făgăraş; ordinele de rechiziţie
erau obligatorii pentru capul comunităţii (primar), care trebuia să le pună în aplicare,
altfel fiind ameninţat cu concentrarea.
Imediat după 22 iunie 1941 a fost făcută mobilizarea generală, cei chemaţi la
oaste trebuind să se prezinte încă de a doua zi la unităţile lor militare desemnate dinainte.
Cei mai mulţi bărbaţi din Calbor au trebuit, astfel, să plece pe fronturile de luptă pentru
eliberarea Basarabiei şi apoi mai departe, către Stalingrad (Sankt-Petersburg).
Lista eroilor calboreni căzuţi în luptele din acest al doilea război mondial este
destul de lungă, însă vom aminti doar câteva amănunte ce decurg din documentele
existente în Arhiva Bisericii, consemnate de preotul Gheorghe Şolca. Din aceste
menţiuni, au reieşit următoarele nume:
- Stoia/STROIA/Stoica IOAN (nr. casă 81; născut 1914) – soldat; mort pe
câmpul de luptă în decembrie 1941; făcea parte din Compania I a Batalionului 3 Vânători
de Munte;
- NEAGOE VASILE (nr. 210; 28 ani) – caporal; căsătorit, cu un copil; făcea
parte din Batalionul 7 Vânători de Munte;
- ROTARU IOAN (nr. 262) – mort pe frontul din Rusia.
Cert este că nu s-au înregistrat calboreni decedaţi în perioadele următoare:
ianuarie, februarie, aprilie, iunie, august, octombrie–decembrie 1942; ianuarie–aprilie,
iulie–decembrie 1943; ianuarie 1944.
Aşa cum reiese din tabloul existent pe Monumentul Eroilor din curtea bisericii Sf.
Nicolae, au mai căzut pe fronturile de luptă următorii: NOVAC IOAN (nr. 3), PAICU

35
MOISE (nr. 71), BENȚEA VIOREL (nr. 57), CĂLOIU VASILE (nr. 124), PAICU
VASILE (nr. 122) şi BRUMBOIU ALEXANDRU (nr. 120).
În final, redăm o scrisoare emoţionantă a caporalului Moise Castravete (nr. 102),
aflat pe fronturile de luptă din Munţii Tatra (în 1945), către sora sa:

Scrisoare din Munţii Tatra

Dragă soră,
E noapte afară şi târziu
Acuma pe genunchi îţi scriu.
Frumos scrisu’ n-are să-ţi pară,
Că sunt de santinelă afară.
Vântul suflă neîncetat
Inima o simt ca săgetată.
S-a terminat şi ultima nădejde
De a te vedea soro dragă.
Departe peste munţi şi văi
E casa noastră mică.
Tu soro mergi în şezători,
Iar mama toarce în pridvor
Din caier cu al meu dor.
Afară e frumos şi cald
Zăpada se topeşte
Pe laiţă afară-i Pelivan (câinele-n.n.)
La soare să ’ncălzeşte.
În grajd stă Guida neadăpată (iapa-n.n.)
Că al ei stăpân e dus departe.
Dar acum vine primăvara,
Dă, Doamne, să-mi văd iară ţara.
Dă, Doamne, să mai văd o dată
Pe a mea surioară, mamă,
Bunica şi pe bătrânul tată.
Calborenii şi-au făcut datoria faţă de ţară până la sfârşitul războiului, dar niciodată
nu şi-au uitat satul unde s-au născut. Castravete Moise a fost rănit şi după recuperare a
fost trimis din nou pe front, unde a luptat până la terminarea războiului.
Instaurarea regimului comunist, începând – în mod oficial –, cu 30 decembrie
1947, a adus cu sine o serie întreagă de urgisiri, de samavolnicii, care s-au abătut şi
asupra Calborului, zdruncinând din temelii viaţa oamenilor, mulţi dintre locuitorii săi
având de suferit prin exproprieri de pământuri şi bunuri, condamnări la închisoare etc.

36
 În iulie 1949, a avut loc o reformă administrativă, cunoscută sub numele de
raionare, prin care vechile judeţe şi plase erau desfiinţate, înfiinţându-se în locul lor
regiunile şi raioanele. Pe lângă aceasta, au dispărut şi primăriile, în accepţiunea
termenului, fiind înlocuite cu comitete executive provizorii (ulterior folosindu-se
termenul de sfat popular), conduse de preşedinţi şi nu de primari.
Pe de altă parte, cu câteva luni mai devreme, în martie 1949, a fost declanşat
procesul de cooperativizare a agriculturii – după modelul sovietic –, prin exproprieri
forţate de pământuri şi bunuri, dându-se astfel cea mai grea lovitură satului românesc
tradiţional. Se urmărea, astfel, distrugerea proprietăţii private asupra pământului şi
instalarea controlului de stat asupra proprietăţii şi producţiei agricole şi, de asemenea,
distrugerea tradiţiilor satului românesc şi a mentalităţii sănătoase ţărăneşti, bazate pe
cuvântul proprietate.
De asemenea, au fost introduse cotele obligatorii, pentru ca România comunistă
să-şi poată achita datoria de război faţă de Uniunea Sovietică, în funcţie de mărimea
terenului deţinut de fiecare ţăran. Iniţial, aceştia au fost împărţiţi în trei categorii:
- chiaburii: de la 10 ha în sus;
- înstăriţii: între 5-10 ha;
- mijlocaşii: până la 5 ha.
Pe lângă cotele mari ce trebuiau date statului după suprafaţa terenului, le mai erau
impuse şi cotele din carne, legume, fructe ş.a. Spre exemplu, chiaburii erau obligaţi la
predarea, anual, a unei vite de aproximativ 300 kg, a unui porc de circa 100 kg, a 1.500
litri de lapte, 500 kg porumb, cânepă etc. Indiferent dacă producea sau nu ceva pe terenul
său, ţăranul era obligat să predea la baza de colectare cantităţile acestea, care erau
prevăzute într-o notă ce-i era înmânată la începutul fiecărui sezon agricol. De multe ori,
din diverse motive (neputinţa fizică, secetă, inundaţii ş.a.), producţia nu acoperea cotele
prevăzute, ţăranii fiind astfel forţaţi să-şi vândă alte lucruri din curte sau casă spre a-şi
procura produsele pentru achitarea cotelor.
Pentru aceste cote statul îi despăgubea cu sume extrem de mici, fiind stabilit, în
schimb, un impozit agricol foarte mare, pe care ţăranii să nu-l poată plăti; pentru
neachitarea cotelor s-au făcut continuu presiuni extraordinare şi ilegale.
Toate acestea s-au întâmplat cu un singur scop – forţarea ţăranilor (istoviţi de cote
şi impozite) de a intra în întovărăşirile agricole, iar dacă nici acum nu voiau erau
declaraţi reacţionari, agitatori, instigatori, contrarevoluţionari etc. şi erau aruncaţi în
închisorile din Gulagul comunist, de care n-au scăpat nici unii dintre calboreni.
Printre calborenii condamnaţi, în arhivele C.N.S.A.S., făcute publice până acum,
îi regăsim pe următorii, fără ca lista să fie completă 38:

38
Datele următoare, ca şi cele referitoare la chiaburi, ne-au fost furnizate de către istoricul Ioan Ciupea din
Cluj-Napoca, căruia îi mulţumim şi pe această cale.

37
Nr. crt. Numele Fişa personală
1. Băluţ I. Ioan Născut în 15 noiembrie 1923, la Calbor,
Făgăraş, fiul lui Ioan şi Lucreţia; domiciliat în
Calbor; tehnician electro-mecanic; fără avere/
chiaburi; 2 ani de Politehnică; căsătorit; nu a făcut
politică; din 21 I 1953, internat pentru 60 de luni,
Decr. 512/1953; după 23 august (1944) a fost
încadrat în armata lui Horia Sima; închis la Capul
Midia, Oneşti 0665 (27 VIII 1953), ordin de
predare MSS (17 V 1954), Reg. MAI Stalin (23
VII 1954[FJ]); a fost deţinut 2-3 luni în Cetatea
Făgăraş (informaţii Ioan Bălan–Făgăraş).
2. Cocoradă V. Gheorghe Născut în 13 noiembrie 1911, la Boholţ,
Făgăraş, fiul lui Vasile şi Bucura; domiciliat în
Calbor; funcţionar; 1,55 ha/chiaburi; 4 clase de
liceu; căsătorit; legionar; arestat în 18/19 VII 1952,
Penitenciar Făgăraş, internat pentru 60 de luni
UM, cf. PV 15/19 VII 1952; Valea Neagră/matr.
17574, Borzeşti (29 VIII 1953), Oneşti 0665 (13
III 1954); eliberat în 8 V 1954[FJ].
3. Cristea M. Ioan Născut în 1 august 1930, la Calbor, Făgăraş,
fiul lui Moise şi Ludovica; domiciliat în Calbor,
nr. 213; agricultor; 7 ha/mijl. (13 ha); 7 clase;
căsătorit cu Viorica Căloiu; UTM-ist; arestat
preventiv în 29 VII 1958, pentru agitaţie împotriva
înfiinţării întovărăşirii agricole; penitenciar
Făgăraş ?, Codlea ( 19 IX 1958); eliberat în 14 IV
1959, achitat Trib. Mil. Sibiu[FJ].
4. Cristea I. Vasile Născut în 3 februarie 1914, la Calbor,
Făgăraş, fiul lui Ioan şi Ana; domiciliat în Calbor,
nr. 12; plugar cu gospodărie proprie, 2,70 ha, soţia
6 ha; părinţii chiaburi – 6 ha(12,5 ha); 3 clase de
liceu; căsătorit cu Elena Pop, 2 copii; arestat în 4 I
1952, Pen. Făgăraş ?, Pen. Sibiu (28 III 1952);
condamnat de Tribunalul Militar Sibiu (488/26 VII
1952) la 5 ani pentru uneltire/omisiune denunţ:
Jilava (16 VIII 1952), Peninsula (19 VIII 1952),
Gherla (20 VII 1953), Codlea (20 III 1954, afaceri
judiciare); condamnat de Trib. Mil. Stalin (158/27
IV 1954) la 6 ani pentru că a găzduit pe fugarul

38
 Novac Petru – Dej (8 XII 1954), Gherla (4 VIII
1955); eliberat în 3 IX 1957, D. 72/1950, cu DO
(domiciliu obligatoriu) la Lăteşti[FJ]. [ACNSAS],
[Gavrilă-Baki, p. 224, fost primar, gazdă a
partizanilor]. Lot de 16 condamnaţi.
5. Farcaş G. Romul Născut în 16 decembrie 1919, la Calbor,
Făgăraş, fiul lui Grigore şi Ivana; agricultor;
condamnat de Trib. Mil. Sibiu (438/19 V 1949),
pentru deţinere publicaţii ilicite [ACNSAS,
Braşov 167].
6. Farcaş G. Victor Născut în 16 noiembrie 1911, la Calbor,
Făgăraş, fiul lui Grigore şi Ivana; mecanic;
condamnat de Trib. Mil. Sibiu (438/19 V 1949)
pentru deţinere publicaţii ilicite [ACNSAS,
Braşov 166].
7. Ioaneş M. Vasile Născut în 17 octombrie 1923 la Calbor,
Făgăraş, fiul lui Moise şi Maria; domiciliat în
Făgăraş, str. Livezii 5; tâmplar; fără avere;
căsătorit cu Eugenia Pop, 1 copil; UTM-ist; arestat
în 3 X 1957, Pen. Făgăraş ?, Pen. Sibiu (15 XI
1957), prev. de UM 0198 Stalin, pentru instigaţie
în public; condamnat de TM Sibiu (836/29 XI
1957) la 5 ani pentru uneltire prin agitaţie –Gherla
(9 II 1958); eliberat în 1 X 1962[FJ] [ACNSAS,
F.P.].
8. Malene V. Ioan Născut în 24 februarie 1903 la Calbor,
Făgăraş, fiul lui Vasile şi Floarea; agricultor;
condamnat de TM Sibiu (95/ 18 II 1958) pentru
uneltire prin agitaţie contrarevoluţionară
[ACNSAS, Braşov 1747]. În 3 II 1955, Grup
Securitatea Statului Făgăraş ordona acţionarea
informativă asupra lui [Gavrilă, IV, p. 220].

Din alte surse, mai aflăm ca fiind calborean şi Ioan Pandele, plugar; arestat în anul
1951, în cadrul represiunii desfăşurate împotriva mişcării de rezistenţă din Munţii
Făgăraşului şi condamnat; detenţie a făcut la Braşov, Codlea ş.a. 39.
În privinţa calborenilor care au fost declaraţi chiaburi de către comunişti, din
documente reiese tabloul următor:

39
www.procesulcomunismului.com/marturii

39
Nr. crt. Numele Fişa personală
1. Căloiu Moise, nr. 258 1952, chiabur, căsătorit, 3 copii, 1 casă/4
camere, 7,80 ha, cu angajaţi şi zilieri, 1 batoză, ¼
tractor, 1 selector, motor de tăiat lemne. A
exploatat muncă salariată. A făcut politică
ţărănistă. Scos din categorie prin 556/1959.
2. Pop Ioan, nr. 100 1952, chiabur, căsătorit, 2 copii, 1
casă/4camere, 15,07 ha, cu angajaţi şi zilieri, 1
cazan ţuică. A exploatat muncă salariată. Fost
primar, a făcut politică legionară.
3. Neagoie Ioan, nr. 115 1952, chiabur, căsătorit, 2 copii, 1 casă/3
camere, 13,28 ha, cu angajaţi şi dijmă, 1 cazan
ţuică. A exploatat muncă salariată. A făcut politică
legionară; acţiuni duşmănoase faţă de regim. Scos
556/1959.
4. Ludu Ludovica, nr. 54 1952, chiabur, văduvă, 2 copii, 1 casă/3
camere, 18,04 ha, cu angajaţi şi dijmă, 1 cazan
ţuică. Exploatează muncă salariată. Soţul a fost
liberal. Scos 556/1959.
5. Brumbea Moise, nr. 17 1952, chiabur, căsătorit, 3 copii, 1 casă/3
camere, 16,68 ha, cu familia. A avut cârciumă şi
moară în arendă. Fost naţional-ţărănist. Scos
556/1959.
6. Heia Ana, nr. 53 1952, chiabur, văduvă, 1 casă/2 camere,
4,97 ha, cu familia; ¼ din 2 maşini de treier. Scos
556/1959.
7. Cristea Ioan, nr. 127 1952, chiabur, căsătorit, 1 servitor, 1 casă/2
camere, 16,85 ha, cu angajaţi, 1 cazan ţuică. A
exploatat muncă salariată. Scos 556/1959.
8. Hetrea Moise, nr. 134 1952, chiabur, văduv, 1 copil, 1 casă/3
camere, 11,98 ha, singur, 1 cazan ţuică.
Exploatează cu cazanul de fiert rachiu. Scos
556/1959.
9. Verdea Ioan, nr. 244 1952, chiabur, căsătorit, 1 copil, 3 case/5
camere, 12,32 ha, cu angajaţi, 1 cazan ţuică. A
exploatat muncă salariată. Fost primar, a făcut
politică liberală. Scos din categoria chiaburilor cf.
Dec. 556/1959.
10. Farcaş Romul, nr. 93 1952, chiabur, căsătorit, 2 copii, 1 casă/3
camere, 13,02 ha, cu angajaţi şi zilieri.

40
 Exploatează muncă salariată, comerţ ambulant;
acţiuni duşmănoase faţă de regim. Scos 556/1959.
11. Farcaş Victor, nr. 93 1952, chiabur, 2,20 ha, cu angajaţi şi zilieri,
1 garnitură de treier. Are angajaţi la [50] oi. A
făcut politică liberală; acţiuni duşmănoase contra
regimului; fost condamnat pentru deţinere de armă.
12. Neagoie Moise, nr. 261 1952, chiabur, căsătorit, 3 copii, 1 casă/4
camere, 16,45 ha, cu familia, 1/3 şi ¼ maşină de
treier cu motor. A exploatat cu maşinile de treier şi
cazanul de fiert ţuică. Fost liberal. Scos 556/1959.
13. Timofte Ioan, nr. 248 1952, chiabur, căsătorit, 2 copii, 2 case/6
camere, 16,94 ha, cu familia. Tatăl său a avut
măcelărie şi cazan de fiert ţuica, fost negustor de
carne. El cum a exploatat ? Rămâne. Scos
556/1959.
14. Vereş Irina, nr. 40 1952, chiabur, căsătorită, 5 copii, 1 casă/4
camere, 0,35 ha, cu angajaţii de la moară, ¼
batoză, 1 moară, 1 darac. A exploatat muncă
salariată. Rămâne. Scoasă 556/1959.
15. Brumbea Romul, nr. 16 1952, chiabur, căsătorit, 2 case/5 camere,
14,38 ha, cu familia. Maior deblocat; a exploatat
muncă salariată; acţiuni duşmănoase faţă de regim;
fost ţărănist. Scos din categoria chiaburilor cf.
Dec. Nr. 735/1958 a Com. Ex. Reg. Stalin.
16. Neagoie Alexandru, nr. 1952, chiabur, căsătorit, 2 copii, 1 casă/2
13 camere, 22,05 ha, dijmă, ¼ maşină de treier, 1
cazan de fiert ţuică. A exploatat muncă salariată.
Scos 556/1959.

După ce au câştigat „războiul cu chiaburii”, comuniştii au trecut la înfiinţarea

C.A.P.-ului, trimiţând de la Raion echipe formate din 4-5 membri de partid spre a-i
lămuri prin orice mijloace pe săteni să se înscrie în acesta. După ceva vreme de la
înfiinţare, prin anii 1960 C.A.P.-ul de aici a fuzionat cu cel din Boholţ, ultimul rămânând
doar secţie. Din acest motiv, al neregăsirii în această formă de asociaţie care nu-i
reprezenta, tineretul a început să plece spre oraşe (în special Făgăraş), unde să-şi găsească
cu totul alte servicii, ceea ce a condus în cele din urmă la o depopulare importantă a
localităţii, ale cărei repercursiuni se întâlnesc şi astăzi.
Despre cotele obligatorii ale calborenilor, vom reda în continuare spusele a doi
localnici 40:

40
Ioan Pâra (nr. 138) şi Neagoie Vasile (nr. 97)

41
 „Până a se ajunge la cotele obligatorii au fost mai multe etape, statul comunist
urmărind metodic distrugerea ţărănimii, considerată clasă reacţionară deoarece avea şi
era stăpână pe mijloacele de producţie. Prin urmare, au început să atace unde era
punctul sensibil – hrana familiei –, cu sloganul <<dă cote să aibă muncitorul ce
mânca>>, de parcă muncitorul nu cumpăra mâncarea, urmărind prin aceasta şi
învrăjbirea celor două categorii sociale.
Au început cu delegaţi la batoze, când se treiera grâul, orzul şi ovăzul, aceştia
înregistrând producţia obţinută şi calculând cât se dă la cotă. La început, delegatul era
însoţit de un soldat înarmat, dar cu toate acestea se mai făceau anumite aranjamente ca
să înregistreze mai puţină producţie obţinută, deci cotă mai mică.
A urmat înfiinţarea <<ariilor>>, unde era dusă toată producţia de grâu, făcută
stoguri, şi aşteptau treieratul; batoza trecea pe la fiecare stog şi treiera, iar delegatul
înregistra şi spunea câtă cotă să ducă la baza de recepţie. Era greu mai ales când ploua,
căci trebuia uscat grâul din stog; era greu şi cu transportul paielor acasă, dar cu toate
acestea locuitorii se întovărăşeau şi treierau grâul. Constatând că nu obţinea cât grâu
aveau planificat, conducerea comunistă a emis decretul nr. 64 şi H.C.M. nr. 4172 din
1957, privitoare la predarea cotelor obligatorii de produse vegetale la preţ de colectare.
Ca urmare, ţăranul trebuia să-şi ducă singur cota la bază, dar banii primiţi pe grâul
predat îi ajungeau să bea două beri.
În cele ce urmează, analizăm situaţia unui locuitor din Calbor, Pâra Gheorghe
(nr. 138), care avea o suprafaţă totală de 7,63 ha , iar arabilul impus la cotă a fost de
5,75 ha. Din <<Obligaţia de Predare>> reiese că trebuia să predea la cotă următoarele:
Carne de vită ...................................128 kg
Carne de porc.....................................72 kg
Lapte de vacă şi bivoliţă..................228 kg
Lapte de oaie....................................... 7 litri
Grâu..................................................555 kg
Porumb.............................................. 220 kg
Ovăz...................................................453 kg
Orz........................................................29 kg
Fân .....................................................281 kg
Cartofi.................................................528 kg
Lână.................................................1.700 kg.
Dacă ţinem cont de capitolul Lucrul Câmpului, o gospodărie semăna 1 ha cu
grâu şi restul cu orz şi ovăz, obţinând o producţie, în anii buni, de cca. 3.500 kg boabe,
adică 3.000 kg grâu şi 500 kg orz şi ovăz. Din aceste 500 kg orz şi ovăz, 482 kg erau cote
obligatorii, mai rămânând astfel 18 kg, cantitate care nu ajungea nici pentru semănat,
darămite să mai aibă şi pentru animale, fiind astfel obligat să cumpere, dar de unde
bani!

42
 Din cele 3.000 kg grâu producţie, rămâneau pentru consum 902,5 kg, dar cota
fiind de 555 kg îi rămâneau practic 347,5 kg, din care putea face 139 pâini/pite de câte
2,5 kg, astfel încât nici jumătate an nu-i ajungeau lui şi familiei sale.
Din 800 kg boabe porumb/cucuruz, 100 kg erau pentru îngrăşat porc/porci, 220
kg reprezentau cota, mai rămânându-i, prin urmare, 480 kg. Dacă pentru o mămăligă se
consumau 300 grame mălai, rezultă că pentru 5 persoane se consumau 1,5 kg zilnic, iar
în 350 zile erau necesare 525 kg mălai, reiese că o lună de zile familia nu prea avea
mămăligă. În aceste condiţii, nu mai putea îngrăşa un porc pentru cote, nici viţel, însă
cotele trebuiau predate, deoarece se instaurase şi o frică teribilă – noaptea veneau
maşini cu securişti în sat, iar sătenii de frică dormeau prin Dumbrăviţă ca să nu fie
arestaţi.
Locuitorii au început, în cele din urmă, să-şi vândă animalele pentru a scăpa de
datorii. Legea a fost aplicată fără să se ţină cont de faptul că terenul arabil era împărţit
în trei hotare, iar pământul dădea o producţie slabă. Dacă nu predai 3 kg de carne,
veneau şi te executau, luând animalul din curte chiar dacă era gestant şi îl duceau la
tăiere. A fost un caz când au luat o bivoliţă iarna de la Pop Ioan (nr. 1), iar în Făget
bivoliţa a scăpat şi a fugit în pădure; proprietarul a îngrijit animalul iarna, în pădure,
aproape o lună. Se spunea că <<pământul trebuie să producă lapte şi carne>>. Nu mai
spunem despre cei care colectau cotele, căci aceştia se comportau ca nişte călăi.
Erau impozitele împărţite pe trimestre – plăteai primul trimestru, dar cei care le
adunau îşi luau angajamentul că adună pe tot anul impozitul şi porneau „cruciada”:
veneau mai ales duminica câte 5 gealaţi şi sfătuiţi de „cozile de topor” din sat luau
maşini de cusut, dulapuri de haine, slănini, fără a întocmi vreun proces-verbal amănunţit
cu ce au luat, aşa că obiectele respective dispăreau sau se descompletau, iar ţăranul,
chiar dacă plătea ulterior, primea obiectele, dar nu se mai putea folosi de ele. Au apărut
şi câteva incidente: un elev în clasa 5-a, Pâra Ioan (nr.138), când au venit cei cu
impozitul să ia slănina a pus mâna pe un topor şi a sărit la executori; aceştia au plecat,
dar au ameninţat că va fi exmatriculat din şcoală. În cele din urmă, nu a fost nici
exmatriculat, nici condamnat, deoarece era minor.
Astfel, ţăranul din Calbor a fost sărăcit şi convins să se înscrie în G.A.C., mai
apoi C.A.P., cu tot ce avea – deci a pierdut proprietatea asupra mijloacelor de producţie
şi putea fi manevrat după cum dorea partidul. La început, au format G.A.C.–ul 16 familii
– unii ca simpatizanţi ai Partidului Comunist, iar alţii prin ameninţarea cu „Canalul”,
cum a fost cazul lui Mihu Vasile (nr. 106). După doi ani, s-a înfiinţat o Asociaţie
agricolă, dar în 1962 au fost obligaţi toţi să intre în C.A.P.
Din acest moment a început depopularea masivă a satului, deoarece mulţi
locuitori au intrat la muncă în fabricile din Făgăraş, unde s-au stabilit şi cu domiciliul.
Cei rămaşi în agricultură erau obligaţi să ia pentru cultivat o anumită suprafaţă de
teren, să presteze un anumit număr de zile la C.A.P., altfel neprimind pâine de la
Cooperativă; preşedintele C.A.P.-ului dispunea dacă ţăranul mânca sau nu pâine –

43
„cântecul pâinii amare, cel care o produce nu o are”.
Deşi aveau numai câte o vacă, trebuiau să contracteze lapte, să ţină un porc
pentru contract, din cei 30 de ari pe care îi avea, să contracteze lână la fel ca la cote, dar
nu mai aveau pământ şi se plăteau mai bine produsele predate. Contractul era încheiat
cu statul, iar dacă ţăranul nu-l respecta era dat în judecată, pe când statul nu putea fi
chemat în instanţă, chiar dacă nu-şi respecta partea lui de înţelegere, adică să dea
porumbul prevăzut şi avansul necesar”.
Una dintre necesităţile importante s-a rezolvat totuşi în această perioadă – anume
electrificarea satului –, care a început în anul 1958, Calborul fiind una dintre primele
localităţi care au beneficiat de introducerea iluminatului electric; linia de înaltă tensiune a
fost adusă din satul vecin, Rodbav. Locuitorii satului au fost cei care au realizat întreaga
muncă necalificată, transportul stâlpilor şi a cablurilor electrice, ca de altfel şi săpatul
gropilor şi introducerea stâlpilor de lemn; tot aceştia au contribuit şi cu o sumă de bani
(400 mii lei) în scopul electrificării.
Un merit deosebit în electrificarea satelor Calbor şi Boholţ l-au avut primarul
Moise Bărbuţ şi învăţătorul Aurel Drăguş, care împreună au făcut toate demersurile
necesare şi au obţinut aprobările legale, pe diferite căi, de la organele statului şi de la
Întreprinderea de electricitate.
Electrificarea a creat şi ovictimă, şi anume primarul Moise Bărbuţ. În timpul unui
control pe şantierul de plantare a stâlpilor de înaltă tensiune, venind călare de la Băile-
Rodbv spre Calbor, la coborârea unui deal calul s-a împiedicat şi a căzut peste primar,
care a decedat pe loc.
O a doua necesitate vitală pentru sat – introducerea gazului metan –, a fost
împlinită în anii imediat următori după decembrie 1989 41. În anul 1991, după apariţia
Legii nr. 18, a venit prefectul de atunci al judeţului Braşov la şedinţa Consiliului local al
comunei Beclean, din care face parte şi satul nostru; din parta Calborului era consilier
Paicu Ioan (nr. 93), care a participat la şedinţa respectivă unde a ridicat două probleme
foarte importante pentru localitate:
1. în urma regularizării râului Olt de către Hidroelectrica, a fost inundată o
suprafaţă de aproximativ 100 ha, pentru care Hidroelectrica a plătit despăgubiri
Calborului, dar banii erau de negăsit;
2. prin hotarul satului trec 5 magistrale de gaz metan şi cu toate acestea aici nu
este gazul introdus.
Ca răspuns, prefectul a dat dispoziţie primarului să facă demersurile necesare
introducerii gazului metan în toată comuna Beclean – prin urmare, inclusiv în Calbor.
Primăria a întocmit şi înaintat documentaţia necesară la Bucureşti, de unde a obţinut
aprobarea necesară; în urma aprobării, s-a organizat în sat un comitet de iniţiativă, format
din mai mulţi localnici, însă unii dintre ei au renunţat, nemaicrezând că se va introduce

41
Informaţiile despre acest aspect ne-au fost furnizate de către Paicu Ioan (nr. 93) şi Băluţ Florin (nr. 206).

44
gazul în Calbor. Amintim aici principalii membri ai Comitetului de iniţiativă, care au dus
greul până la sfârşit:
1. preot Goga Silviu – preşedinte,
2. Paicu Viorel (nr. 53) – contabil,
3. Baştea Vasile (nr. 144) – casier şi magazionier,
4. Băluţ Florin (nr. 206) – membru,
5. Paicu Ioan (nr. 93) – membru.
S-a trecut mai întâi la procurarea materialelor, la aprobarea cotei de gaz pentru
fiecare familie şi la obţinerea proiectelor necesare introducerii gazului. Locuitorii au
contribuit cu suma de 160.000 lei de familie – destul de puţin pentru perioada respectivă,
alte localităţi plătind mult mai mult.
Pentru aprobarea cotei de gaz a fost nevoie să meargă o delegaţie la Mediaș –
trebuiau aprobate două focuri pentru fiecare familie, adica 0,6 mc. gaze. La Regionala de
gaze de acolo au mers primarul de atunci al comunei, Leancu Ioan, Paicu Ioan şi Vegheş
Gheorghe din satul Boholţ. S-a aprobat cota, dar se lua gazul din conducta ce mergea la
Combinatul chimic din Făgăraş şi trebuia aprobarea conducerii acestuia, care în cele din
urmă a fost obţinută de către Paicu Ioan. Proiectul pentru introducerea gazului s-a făcut la
Braşov, după care s-au obţinut toate aprobările de la Electrica, fostul P.T.T.R. şi serviciile
de apă şi canal, tot de către Paicu Ioan. Ţevile s-au cumpărat de unde s-a putut – o parte
de la U.P.R.U.C. -Făgăraş (procurate de Baştea Vasile), iar o parte de la Regia de gaz din
Bucureşti. Staţia de reglare a fost cumpărată de la Gaz cu numai 7 milioane lei, o staţie
nouă costând atunci 18 milioane lei.
În septembrie 1992 au început săpăturile pentru introducerea gazului şi s-au
terminat pe 5 decembrie 1994, când s-a inaugurat oficial.
Au fost şi greutăţi, poate inerente unei asemenea activităţi, astfel încât din toţi cei
care au debutat acţiunea au mai rămas patru: Paicu Ioan, Paicu Viorel (nr. 53), Băluţ
Florin (nr. 206) şi Baştea Vasile (nr. 144).
O parte din ţeavă s-a furat chiar de deasupra şanţurilor, astfel încât a fost
cumpărată alta pentru a se putea continua lucrarea. Mai mult, o parte dintre cei care s-au
ocupat cu introducerea gazului au fost chemaţi la Poliţie, fiind reclamaţi de unii locuitori
că şi-au însuşit bani din această activitate, însă toate s-au demonstrat a fi în regulă,
datorită actelor ţinute în ordine de către regretatul Viorel Paicu.
Mai specificăm, în final, că Primăria comunei Beclean nu a ajutat cu nimic, din
acest punct de vedere, satele Calbor şi Boholţ, sprijinind în schimb Becleanul şi Luţa.
În ultimii ani, cu sprijinul Consiliului judeţean Braşov, prin preşedintele său,
Aristotel Căncescu, dar la iniţiativa primarului comunei Beclean, Ioan Maican, în
perioada 2004-2008, s-au început şi finalizat următoarele obiective în Calbor:
- Căminul Cultural, care funcţionează în localul fostei şcoli primare şi care a
primit acest statut în anul 1948, an din care au început a fi proiectate filme săptămânal, de
către Secăreanu Emil. Domnul Brumboiu Vasile a avut iniţiativa de a se construi mese şi

45
bănci aici şi a unit toate societăţile de într-ajutorare din sat, cu toată vesela, pentru a se
putea desfăşura nunţi, botezuri (uneori) şi parastase. Astfel, în anii 2006-2007, Căminul
s-a modernizat, prin schimbarea acoperişului, compartimentarea sa, montarea a două
centrale termice şi dotarea unei bucătării, aşa încât să poată intra aproximativ 200 de
persoane, în condiţii civilizate. În plus, locuitorii satului, la iniţiativa doamnelor
Brumboiu Ana (nr. 122) şi Cristea Victoria (nr. 69), au contribuit la cumpărarea de
veselă, perdele, feţe de masă etc.;
- Şcoala, situată pe str. Principală (nr. 22) – fosta Primărie de până la 1948 –, a
fost reabilitată şi modernizată, dotată cu mobilier nou şi calculatoare. În prezent,
funcţionează ca şcoală generală şi grădiniţă, însă urmează a se desfiinţa din cauza lipsei
de copii. Cauzele dispariţiei unor generaţii mari de copii au început încă din perioada
comunistă, când locuitorii au fost determinaţi să-şi construiască/cumpere locuinţe în alte
localităţi: în Făgăraş 54 case şi 78 apartamente, iar în altele 32 de locuinţe. După 1989, au
început deplasările temporare sau definitive ale populaţiei satului (în Italia, Spania,
Germania, Canada, S.U.A.), împreună cu copiii – alt fenomen care a condus la
depopularea populaţiei şcolare.
Mai este un aspect foarte important de amintit şi anume acela că înainte de
regimul comunist Calborul a fost comună de-sine-stătătoare, cu administraţie proprie, ba
mai mult, în anumite perioade a avut în subordine satul Boholţ, cu care dealtfel construia
o primărie impunătoare în anii 1900-1901, cheltuielile fiind suportate pe jumătate.
Dacă în perioada medievală greavii sau juzii nu aveau clădiri proprii ale
administraţiei satului, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea comunităţile au fost
obligate de către stat să-şi ridice localuri proprii pentru primării şi să-şi diversifice
aparatul administrativ. Prin urmare, şi atunci şi după 1918, conducerea localităţii era
constituită din primar, ajutor de primar (viceprimar) – ambele funcţii fiind onorifice, fără
plată –, consiliu comunal, casier (perceptor) şi notar; ulterior lui 1918, a fost introdusă şi
funcţia de agent agricol, acesta trebuind să îndrume agricultura pe plan local.
Printre atribuţiile de bază ale primarului se numărau: întreţinerea drumurilor
comunale şi a celor de hotar; întreţinerea păşunilor; valorificarea lemnelor din pădurea
comunală; ofiţer al stării civile; angajarea paznicilor (de noapte, de câmp şi de vii), a
păstorilor şi a ciobanilor etc.
Ajutorul de primar îl ajuta pe primar în exercitarea tuturor atribuţiilor şi îl
suplinea când era plecat din localitate.
Consiliul comunal era format, în principiu, din 5-7 membri care aveau ca atribuţii
luarea unor decizii (mai mult propuneri şi sfaturi) privitoare la bunul mers al comunităţii.
Perceptorul gestiona partea financiară a Primăriei şi încasa toate dările şi amenzile
de la locuitori.
Notarul, ca funcţionar tehnic în Primărie, era numit de forurile de conducere ale
comitatului Târnava Mare, ulterior ale judeţului Făgăraş. Acesta avea atribuţii în
administrarea fondului funciar, în problemele de fiscalitate, în lucrările de construcţie, dar

46
şi în evidenţa populaţiei şi starea civilă. În anumite perioade de după 1900, Calborul a
fost sediu de notariat cercual, având în subordine câteva dintre localităţile învecinate.
Din cauza informaţiilor sporadice pentru perioada de dinainte de 1900, vom
încerca să enumerăm mai ales câţiva dintre primarii şi ceilalţi funcţionari comunali din
prima jumătate a secolului al XX-lea, aşa cum apar ei, cu intermitenţe, în arhiva Şcolii
Primare, în cea a Bisericii sau în câteva gazete din Făgăraş ale acestui interval de timp.
Primul nume de primar ce l-am putut identifica este Gheorghe Mihu, în anul 1807
(cu titulatura de jude) 42, iar cel de-al doilea, în 1823 – Achim Hetrea. După câteva
decenii bune găsim consemnat numele lui Vasile Cristea (1901) 43, iar prin anii 1912-
1913 figurează numele lui Moise Neagoe, pentru ca după primul război mondial, în 1920,
să apară ca primar Alexandru Cristea 44. Din anul 1922, este consemnat numele lui Ioan
Verdea, până în 1927 45; peste doi ani cel al lui Vasile Ludu 46, iar anul imediat următor
(1930) Gheorghe Mihu, care va fi schimbat în decembrie 1933 cu primarul interimar
Victor Cristea.
Primul notar cercual care apare în scriptele localităţii este Moise Fărcaş, în anul
1845 , pentru ca peste o jumătate de secol să-l aflăm pe Ioan Prescure (nr. 22), mai
47

precis între anii 1899-1906 48. În martie 1912 apărea numele notarului cercual George
Nicoară, care dona 10 coroane la Fondul de zidire a unei biserici noi în Galaţi 49, pentru
ca o lună mai târziu primarul Moise Neagoe şi colectorul (casierul) Ioan Cristea să apară
ca donând bani pentru Biblioteca parohială tot din Galaţi 50. Pe Moise Neagoe şi George
Nicoară îi găsim în aceleaşi funcţii şi în august 1913, atunci când semnau anunţul pentru
scoaterea la licitaţie (arendă) a pământului comunal din Unghiu Cătuşii, aflat în stânga
Oltului (cca. 16 jugăre); pe George Nicoară îl regăsim şi în anul 1923 51. În 1935, apărea
numele Brumbea, fără specificaţia numelui mic.

PRIMARI AI SATULUI:

Numele şi prenumele An/Ani/Perioadă

1. MIHU Gheorghe –jude 1807
2. HETREA Achim –jude 1823
3. CRISTEA Vasile 1901

42
Arh. Bis., Protocoalele Botezaţilor, fila 54.
43
Ibidem, Dosar III.
44
Oltul, nr. 5/ 30 ianuarie 1920, p. 4.
45
Arhiva Şcolii, Dos. nr. 1/Arhiva –Protocolul şedinţelor Sfatului şcolar pe anii 1922-1935, pp. 1-79.
46
Ibidem, p. 96.
47
Arh. Bis., Protocoalele Botezaţilor, fila 45.
48
Arh. Şcolii, Dos. nr. 2/Arhiva –Protocol de clasificaţiuni şi absenţii pentru clasele IV, V, VI şi cursurile
de repetiţie, anul şcolar 1905/1906.
49
Olteanul, nr. 9/ 1(14) martie 1912, p. 5.
50
Ibidem, nr. 14/ 5(18) aprilie 1912, p. 6.
51
Arh. Şcolii, Dos. nr. 61/Arhiva –Matricula şcolară pe anul 1921-1922-1923.

47
 4. CRISTEA Ioan 1902
5. CÂRSTEA Ioan ante 1911
6. NEAGOE Moise 1912-1914
7. CRISTEA Alexandru 1920
8 VERDEA Ioan 1922-1927
9. LUDU Vasile 1929
10. MIHU Gheorghe 1930-1933
11. CRISTEA Victor – interimar 1933-1934
12. MOISE Neagoe 1942
13. BĂRBUŢ Moise 1958, 1959.

NOTARII identificați:

Numele şi prenumele An/Ani/Perioadă

1. FĂRCAŞ Moise 1845
2. PRESCURE Ioan, nr. 22 prin anii 1899-1906;
notar cercual
3. NICOARĂ Gheorghe prin 1912 - 1923
4. BRUMBEA 1935.

48
Vase de ofrandă din necropolă Kaltbrunnen – Fântâna Rece

Calborul în cuprinsul Scaunului săsesc al Cincului

49
Vatra satului şi împrejurimile în Harta iosefină (1769-1773)

Planul cadastral din anul 1900

50
 Ştampila Primăriei – 1912 Anunţ de licitaţie al Primăriei –1912

Soldat Andrei Zamfir – 1917 Soldat calborean în armata S.U.A.

51
Scrisoare de pe frontul din Galiţia expediată de Moise Graură – 1917

Ioan Pop cu camarazii pe frontul din Crimeea – 1941

52
Fruntaş Moise Castravete – 1941/1942 Caporal Moise Castravete în convalescenţă

Militari calboreni (1940-1945) Calboreni căzuţi pe fronturile din Rusia

53
Caporal calborean (1944-1945) Calboreni lângă Monumentul Eroilor

Monumentul Eroilor din ambele Carnet de cultivator –anii 1950

războaie mondiale

54
 DEMOGRAFIA

De date foarte timpurii referitoare la populaţia Calborului nu am dispus, însă

începând cu secolul al XVIII-lea apar, periodic, cifre consemnate în conscripţiile laice
sau confesionale, ulterior în recensăminte, care ne-au putut conduce uneori la aflarea unor
cifre generale, iar alteori la cele reale. Este binecunoscut că până la mijlocul secolului al
XIX-lea recenzarea populaţiei se făcea numai după capii de familie (bărbaţi) şi nu după
toţi membrii, excepţie făcând văduvele, însă pentru aflarea numărului aproximativ al
locuitorilor specialiştii în domeniu au căzut de acord ca numărul capilor de familie să fie
înmulţit cu cifra 5 (membri/familie).
O primă conscripţie care prezintă date şi despre Calbor este cea ordonată de
episcopul greco-catolic Ioan Inocenţiu Micu Klein în anul 1733, în care apare cifra de
166 capi de familie 52, adică 830 locuitori, ceea ce înseamnă că era una dintre localităţile
destul de populate ale zonei dintre Târnave şi Ţara Oltului.
În anul 1750 s-a efectuat o nouă conscripţie confesională greco-catolică, din
iniţiativa vicarului Petru Pavel Aron, însă numai cu specificarea populaţiei unite; astfel,
conform datelor oficiale, în sat existau 500 de suflete 53, la care mai putem adăuga şi
ortodocşii necuprinşi în conscripţie.
Între anii 1760-1762, în Ardeal s-a făcut o conscripţie (statistică) oficială din care
trebuia să rezulte situaţia reală a numărului ortodocşilor şi greco-catolicilor. Comisia de
recenzare a românilor ardeleni era compusă din vestitul distrugător de mănăstiri
româneşti şi cel care a reglementat şi cu forţa acordarea bisericilor comunităţilor uneia
sau alteia dintre confesiuni, baronul Adolf Buccow (comandantul trupelor austriece din
Transilvania), baronul L.B. de Möringer (consilier tezaurarial şi secretar al comisiei) şi
baronul Fr. L. Dietrich (tot consilier tezaurarial). Titlul oficial al conscripţiei purta
numele: „Tabellae Dismembrationis Templorum Unitorum et non Unitorum in Principati
Transilvaniae existentium (...)” 54. În urma strângerii datelor, a rezultat că în localitatea
noastră vieţuiau 20 de familii unite cu 4 preoţi şi 181 ortodoxe, fără preot 55, din care ar
rezulta o cifră totală de 1.025 locuitori.
În anul 1766, s-a efectuat o altă conscripţie cu caracter confesional, de această
dată numai pentru românii ortodocşi, însă fiind recenzate numai localităţile majoritar sau
integral ortodoxe. În urma acesteia, a rezultat că în Calbor trăiau 648 ortodocşi, dintre
care 318 erau bărbaţi şi 330 femei 56. Cifra reprezintă o scădere de populaţie faţă de cei 4-
5 ani trecuţi de la precedenta conscripţie, care se datorează fie trecerii unei părţi a

52
Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein( 1728-1751), Blaj, 1900, p. 412.
53
D.G.A.S., Izvoare de demografie istorică. Transilvania, vol. I, Bucureşti, 1986, p. 258.
54
Virgil Ciobanu, Statistica românilor ardeleni din anii 1760-1762, în „Anuarul Institutului de Istorie
Naţională”, III (1922-1925), Cluj, 1926, p. 3.
55
Ibidem, p. 85.
56
D.G.A.S., op. cit., p. 409.

55
calborenilor la greco-catolicism, fie recenzării greşite a populaţiei în acest an sau la 1760-
1762.
Tot o conscripţie ortodoxă a fost realizată de către autorităţi şi în anul 1805, în
urma ei reieşind că în sat locuiau 254 de familii 57, ceea ce ar reprezenta o cifră
impresionantă pentru acea vreme – 1.270 locuitori.
Aproape jumătate de veac mai târziu, în 1850, în urma unui recensământ mai
complet, reieşeau următoarele cifre: 251 case, 302 familii, 1.080 locuitori populaţie de
drept, 31 locuitori plecaţi, 4 străini, 1.053 locuitori prezenţi, 564 bărbaţi (264 necăsătoriţi,
270 căsătoriţi, 30 văduvi; 60 între 17-26 ani încorporaţi în armată), 516 femei (193
necăsătorite, 270 căsătorite, 53 văduve); din întreaga populaţie de drept, 1.045 erau
români şi 35 ţigani. Ca animale mari, reieşea existenţa a 377 cai şi 718 bovine 58.
În 1857, un nou recensământ ne prezintă următoarele date: 270 case, 367 familii,
1.067 locuitori populaţie prezentă, 24 locuitori plecaţi, 8 străini, 1075 locuitori populaţia
prezentă, 546 bărbaţi prezenţi – 21 plecaţi, 521 femei prezente – 3 plecate, 1091 total
populaţie localnică, 287 bărbaţi necăsătoriţi, 254 bărbaţi căsătoriţi, 26 văduvi, 216 femei
necăsătorite, 256 femei căsătorite, 52 văduve, 67 băieţi între 0-5 ani, 106 băieţi între 6-13
ani, 111 bărbaţi între 14-23 ani, 120 bărbaţi între 24-39 ani, 111 bărbaţi între 40-59 ani,
52 bărbaţi peste 59 ani, 68 fete între 0-5 ani, 104 fete între 6-13 ani, 61 femei între 14-23
ani, 148 femei între 24-39 ani, 103 femei între 40-59 ani, 40 femei peste 59 ani, 3 preoţi,
2 artişti, 279 proprietari de pământ, 166 muncitori necalificaţi în agricultură, 22 zilieri,
619 femei şi copii sub 14 ani 59.
O altă situaţie demografică, mai scurtă de această dată, ne este oferită cu ocazia
recensământului din anul 1869: 251 case, 236 familii, 481 bărbaţi, 512 femei, 993
locuitori populaţie totală 60; aproape şase decenii mai târziu, la 1928, existau 180 capi de
familie, 711 locuitori, dintre care 697 erau români, 12 unguri şi 2 evrei 61.
Fenomenul emigraţiei. Din cauza situaţiei materiale grele a mai tuturor
românilor din zona Făgăraşului, a chemării tinerilor la armată pe o perioadă lungă şi grea,
dar şi din alte motive întemeiate, către sfârşitul secolului al XIX-lea debutează un amplu
proces de emigrare în America, care nu va lua sfârşit decât forţat, odată cu instaurarea
regimului comunist. Ca şi în cazul multora din această zonă, unii dintre calboreni au luat
şi ei drumul continentului nord-american, fiind atraşi de ţara libertăţilor şi a tuturor
posibilităţilor, chiar dacă până şi preoţii erau îndemnaţi de superiorii lor să încerce a-i
împiedica de la acest gest, iar dacă n-ar fi izbândit erau obligaţi să păstreze legătura cu
parohienii plecaţi peste Atlantic.

57
Eugen Gagyi, Conscripţiunea bisericii ortodoxe române din Ardeal de la anul 1805, Sibiu, 1928, p. 110.
58
Traian Rotariu coord., Recensământul din 1850. Transilvania, Ed. Staff, Cluj-Napoca, 1996, pp. 82-83.
59
Idem, Recensământul din 1857. Transilvania, Ed. a II-a, Ed. Staff, Cluj-Napoca, 1997, pp. 120-123.
60
Idem, Recensământul din 1869. Transilvania, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2008, pp.
100-101.
61
C. Stan, op. cit., p. 180.

56
 Nu suntem în situaţia de a cunoaşte foarte multe nume de astfel de „calboreni
americani” care au emigrat printre primii, însă printre documentele existente am aflat
informații despre un calborean care a trecut la cele veşnice chiar în S.U.A., în aprilie
1915 – Ioan Pâra (45 ani), decedat în localitatea Erie din statul Pennsylvania, pe care-l
vom aminti şi mai jos –, dar şi despre alţi doi care făceau colecte acolo pentru sprijinirea
bisericii ortodoxe din Calbor:
- în iunie 1912, amintitul I. Pâra trimitea 200 cor. (echivalentul dolarilor strânşi),
sumă pe care Comitetul parohial voia să o capitalizeze pentru o perioadă de 10 ani 62;
- o lună mai târziu, Vasile Rădoiu expedia şi el în Calbor o colectă de 120 cor. 63;
- în noiembrie 1912, Moise Brumbea (nr. 215), fost emigrant în America (Ohio), a
făcut şi el o colectă pe seama bisericii, de 223 cor. 50 fileri, Comitetul hotărând ca aceşti
bani, împreună cu cei de la colectele de mai sus, să formeze Fondul cultural Vasile
Stroescu 64 al bisericii.
Dintr-o informaţie lapidară, aflăm că numai în anul 1928 erau plecaţi în America
36 de români calboreni 65.
Începând cu primul deceniu la secolului al XX-lea, cum aminteam, calborenii au
emigrat în America pentru a munci cu scopul de a aduna bani ca să-şi îmbunătăţească
situaţia materială – gospodăria din sat. Au muncit din greu, în special la construcţia de căi
ferate, fiind foarte apreciaţi de patronii americani. Cei mai mulţi dintre ei s-au întors, au
cumpărat pământ şi animale de lucru, au construit case, însă unii (puţini la număr) au
rămas acolo. Vom reda mai jos un tablou aproximativ complet cu numele calborenilor
emigraţi peste Oceanul Atlantic 66 până la anul 1940:

Nr. Numele şi prenumele Nr. casă Diferite situaţii Observaţii

crt.
1. Paicu Gheorghe 6 Nu s-a mai întors
2. Prescure Ioan 148
3. Ramba Emil 15 Nu s-a mai întors
4. Ludu Rozalia 47
5. Neagoie Ioan 58
6. Luca Ioan 115
7. Aroneasa ? 119
8. Hetrea I. 134 Decedat în S.U.A.
9. Şoneriu Moise 143
10. Creţu - Azi grădină
11. Brumbea Moise 179

62
Arh. Bis., Protocoale Comitet parohial. 1909-1920, fila 83.
63
Ibidem, fila 87.
64
Vasile Stroescu – mare filantrop român.
65
C. Stan, op. cit., p. 180.
66
Informatori Suciu Stela şi Brumboiu Vasile (nr. casă 122).

57
 12. Brumbea Loghin 142
13. Cristea Ioan 206
14. Baştea Elena 204
15. Vâja Vasile 243
16. Pâra Ioan 245 Decedat în S.U.A (1945)
17. Bălaş Gheorghe 116
18. Timoftă Ioan -
19. Cândea Moise 91
20. Cândea Ioan 91 Fiul celui de mai sus
21. Ioaneş Ioan 39
22. Băluţ I. 86
23. Derlogea V. 56
24. Rotaru V. 262
25. Guţea I. 113
26. Ludu Ana 254

În anii 1930, Valeriu Literat spunea despre scăderea populaţiei localităţii, pe lângă
fenomenul emigraţiei pe continentul nord-american, următoarele: „(...) cele vreo 600 de
suflete (ortodoxe–n.n.) câte au mai rămas în sat. Căci acest sat e ros de cariul unui
obicei mai nou, de a avea în familie un copil, sau deloc, fapt care a influenţat evoluţia
demografică a aşezării, încât de la vreo 850 de suflete câte avea acum 30-40 de ani, a
rămas azi numai la 650, şi nu-i nici măcar nădejde că se vor opri cel puţin la numărul de
azi (...). Şi această scădere e şi la uniţi, nu e numai tristul privilegiu al ortodocşilor!” 67.
Celelalte date demografice de care am dispus, nemaifiind atât de complete, au fost
redate în tabelul rezumativ de mai jos, mai mult cu intenţia de a arăta regresul demografic
al localității în perioada de după anul 1900, însă în mod special în timpul regimului
comunist şi imediat după aceea.

TABEL REZUMATIV CU POPULAŢIA CALBORULUI ÎNTRE

SECOLELE XVIII-XX:

Anul Total Români Maghiari Germani Evrei Ţigani Slovaci Neclari 68

1733 830 69 830 - - - - - -
1750 500 70 500 - - - - - -
1760/ 1.025 1.025 - - - - - -
62

67
Valeriu Literat, Biserici vechi româneşti din Ţara Oltului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 203.
68
Numai atunci când nu se specifica etnia.
69
Doar greco-catolici.
70
Doar greco-catolici.

58
 1766 500 71 - - - - - -
1805 1.270 1.270 72 - - - - - -
1850 1.080 1.045 - - - 35 - -
1857 1.091 1.091 73 - - - - - -
1869 993 991 74 - 2 - - - -
1880 861 855 - - - - - 6
1890 940 931 5 3 - - 1 -
1900 939 890 3 8 - - - 38
1910 830 813 2 8 - - - 7
1920 680 670 6 - 4 - - -
1928 711 697 12 - 2
1930 672 648 17 1 1 - - 5
1941 733 702 19 4 - - - 8
1956 701 - - - - - - -
1966 631 610 14 - - 7 - -
1977 435 427 8 - - - - -
1992 270 260 2 - - 8 - -

De-a lungul timpului, conform documentelor pe care le-am avut la dispoziţie,

reiese un fapt, general de altfel, şi anume acela al existenţei continue a majorităţii
numelor de familie (onomasticii) pe vatra localităţii, pe de o parte, iar pe de alta dispariţia
unor nume de familie şi apariţia altora noi. Pentru exemplificare, am ales datele din
Protocoalele botezaţilor ortodocşi, care acoperă o perioadă de aproape 20 de ani (1794-
1812), din care vom aminti doar numele de familie ce nu mai apar unele nici peste 100 de
ani (la anul 1900), iar altele astăzi: BECA, BOATĂ, BOHOLŢEAN, BONTOIU
(BENTOIU), BORTA (BOITA), CAPRĂ, CIOACĂ, COCOŞ, COMŞA,
FILIP/HILIP 75, FLEŞARIU, FRĂGAR, GÂNGĂ, LUNETA (?), PÂRCĂLAB,
PRECUP, RAD/RADUL, RĂDOIU, ROMAN, STANCIU, STROILĂ, ŞANDRU,
ŢIGAN/ŢIGANU.
Stingerea unor nume de familie din peisajul onomastic al localității este datorată,
ca şi în alte cazuri, ori dispariţiei pe cale naturală a familiei respective (moartea ultimului
descendent pe linie bărbătească sau pierderea numelui prin căsătoria fetelor), ori prin
mutarea (voită sau forţată) în alte localităţi din zonă sau mai îndepărtate.
Pentru a oferi o idee generală asupra familiilor existente la anul 1900, vom reda,
sub formă de tabel, numerele de casă şi numele proprietarilor de atunci, cu specificarea că
acolo unde apar pauze, acestea se pot datora faptului că la acele numere au locuit

71
Doar ortodocşi.
72
Numai ortodocşi.
73
Împreună cu ţiganii, nespecificaţi în recensământ.
74
Împreună cu ţiganii, nespecificaţi.
75
În funcţie de grafia folosită în filele Protocoalelor.

59
calborenii de rit greco-catolic, datele pe care le prezentăm fiind luate din Arhiva bisericii
„Sf. Nicolae”, în care nu sunt cuprinşi şi cei amintiţi.

Numere de casă și nume de familii la anul 1900

Nr. casă Nume proprietar

1. Guţea Vasile
6. Paicu Vasile
7. Cândea Ioana
8. Popenciu George
9. Popenciu Alexandru
13. Neagoe Alexandru
14. Graură Alexandru
15. Ramba Vasile
16. Brumbea Moise
17. Cristea Vasile
18. Mihu Lazăr
19. Cârstea Vasile
20. Timofte Maria
21. Brumbea Vasile
22. Prescure Ioan
24. Brumbea Pavel
25. Mihu Ioan
26. Vulcan Vasile
27. Vulcan Alexandru
28. Tojga George
29. Vuja Ioan
30. Hetrea Ioan
31. Băluţ Ioan
32. Precup Vasile
33. Brumboiu Moise
34. Foarcăş Grigore
35. Neagoe Moise
37. Stroilă Ioan
38. Neagoe Ioan
39. Ioanăş George
40. Cândea Moise
45. Cârstea Ioan
46. Mihu Vasile
47. Păra Elena
48. Neagoe Lazăr
49. Păra Iosif
50. Vegheş Vasile
50 bis Munteanu Ioan

60
 51. Mihu Ioan
52. Mihu Ioan
53. Paicu Petru
54. Mihaiu Moise
55. Prescure Moise
56. Suciu Ioan
57. Graură Ioan
58. Şoneriu Ioan
60. Neagoe Vasile
62. Paicu Elena
64. Neagoe Vasile
65. Stroilă Elena
66. Ioanăş Vasile
68. Vulcan Elena
69. Cârstea Alexandru
70. Mihu Maria
71. Paicu Vasile
72. Vuja Candit
74. Cristea Alexandru
75. Graură Moise
76. Cârstea Ioan
77. Rafailă Lazăr
78. Neagoe Vasile
79. Brumboiu Vasile
80. Cârstea Ioan
81. Giurgiu George
83. Voileanu Bucur
85. Mihaiu Ioan
86. Băluţ Vasile
87. Stângu Alexandru
88. Băluţ Moise
89. Lud Ioan
90. Derlogea Vasile
91. Cândea Moise
92. Brumbea Pavel
94. Bucurenciu Vasile
95. Cocoradă Nicolae
96. Căloiu Zosim
97. Neagoe Maria
98. Ciocănelea Vasile
99. Rotariu Ana
100. Cârstea Ioan
101. Căloiu Vasile
104. Popenciu Maria
105. Stângu Ioan

61
106. Stângu Elena
107. Mihu Ioan
108. Stângu Moise
109. Vuja Maria
110. Chirmoş Ioan
111. Mihaiu Vasile
114. Vulcan Moise
115. Neagoe Moise
116. Prescure Floarea
117. Bălaş Vasile
119. Bucurenciu Ioan
120. Bărbuţ Vasile
121. Vulcan Nicolae
122. Brumboiu Alexandru
124. Căloiu George
125. Hetrea Alexandru
127. Cârstea Moise
128. Vlad Lazăr şi Luca Bucur
129. Stângu Lazăr
130. Derlogea Ioan
131. Comşa Vasile
132. Lud Maria
133. Ioanăş Ioan
134. Hetrea Ioan
135. Folea Bucur
136. Cârstea Lazăr
138. Băluş Vasile
139. Raita Moise
140. Paicu Moise
141. Grecu Vasile
142. Brumbea Elena
143. Şoneriu Maria
144. Căloiu Ioan
145. Brumbea George
146. Neagoe Vasile
147. Bălaş Ioan
148. Prescure Ioan
149. Bălaş Vasile
151. Rădoiu Nicolae
152. Timoftă Pantilimon
154. Hetrea Vasile
156. Gângă George
157. Mihu Ioan
158. Ioanăş Moise
159. Băluţ Ioan

62
160. Cândea Ioan
161. Cândea Vasile
162. Pop Ioan
163. Precup Ioan
164. Crastavete Ioan
167. Ioanăş Bucura
168. Păra Moise
170. Uncheşel Irimie
171. Băluţ Vasile
173. Cârstea Elena
174. Creţ George
176. Cristea Vasile
177. Cârstea Ioan
178. Brumbea Lazăr
179. Bucurenciu Vasile
180. Derlogea Vasile
193. Perea Zosim
194. Chirmoş Lazăr
196. Brumboiu Zosim
198. Brumbea Ioan
199. Căloiu Ioana
200. Lud Ioan
202. Băluţ Vasile
203. Baştea George
205. Lud Ioan
206. Guţea Vasile
207. Cârstea Vasile
209. Cârstea Nicolae
211. Brumbea Ioan
212. Paicu Vasile
213. Căloiu George
215. Verdea Moise
216. Cârstea Vasile
217. Brumbea Rosanda
218. Nistrea Moise
220. Bucurenciu Moise
230. Folea Grigore
231. Voileanu Lazăr
232. Băluţiu Vasile
232 bis Rotariu Moise
233. Căloiu Vasile
234. Moise Alexandru
236. Căloiu Vasile
237. Chirmoş Moise
237 bis Verdea Lazăr

63
 238. Ramba Ioan
239. Bucurenciu Lazăr
241. Verdea Vasile
242. Derlogea Ioan
243. Vuja Maria
244. Verdea Ioan
245. Păra Ioan
247. Timofta Lazăr
248. Lud Vasile
249. Brumbea Ioan
253. Perea Ioan
254. Guţea Ioan
256. Naftanailă George
257. Guţea Moise
258. Căloiu Vasile
260. Rotariu Ioan
261. Căloiu Ioan
262. Paicu Candit
264. Trifu Ioan
265. Aldea Ioan

64
Familia Ioan Aldea (nr. 265) – anii 1880 Strămoş al familiei Pop – cca. 1900

Familia Grecu – perioada 1900 - 1910

65
Învăţătorul Mihail Cârje cu soţia şi săteni lângă Biserică şi Şcoală – 1925

Familie cu mai multe generaţii

66
 Biserica şi Şcoala

Bună dimineaţa, creştine ! Te ridică din aşternutul cald şi dă zor !

De e zi de lucru, trebăluieşte !
De e sărbătoare ori Sfânta Duminică, te găteşte frumos, te primeneşte şi te du la
Sfânta Biserică !
Apoi vino acasă, la masa de praznic şi te hodineşte „o ţâră, că-i fi trudit !”.
Începe săptămâna, cu picioruşele harnice ale copiilor mai mici ori mai mari ce
aleargă spre şcoală, de pe toate uliţele satului.
Şcoala e mare şi frumoasă. Stă, precum o împărăteasă pe tronul ei, chiar pe uliţa
de intrare în sat, primind parcă cu mulţumire cum vin degrabă copilaşii, dornici de
învăţătură la ea.
În trăistuţe, mamele bune au rânduit o bucăţică de pâne ori de mămăligă şi o
poamă, să-şi mai îngăduie puiul foamea, în cele câteva ceasuri de scris şi citit.
Clasele sunt mari şi luminoase, aşa cum e bine, iar copiii sunt rânduiţi pe vârste
diferite, fie pe câte două clase, fie pe câte patru deodată, în clase simultane.
Învăţătorii sunt vrednici şi nu-i îngăduie pe şcolarii leneşi, căci dintre ei se vor
alege oamenii harnici şi de nădejde ai satului, care e bine să cunoască şi să citească din
cartea de rugăciuni şi vreo „hârtie” de la Primărie. Ori e „musai” să-şi numere oile, ori să-
şi socotească câte vedre de vin sau de rachiu va negustori.
Apoi, dintre micuţii aceştia ce scriu aplecaţi cu încordare pe tăbliţe ori pe caiete,
se vor desprinde de sat şi-şi vor lua zborul spre învăţăturile cele înalte de la oraş cei mai
ageri şi mai iuţi la minte !
Aşa azi, aşa mâine, aşa poimâine, până când roata timpului se va „roţi” către
Duminică.
Şi-apoi va veni dimineaţa zilei sfinte lăsate de Bunul Dumnezeu spre odihnă
fiecărei fiinţe.
Oamenii se vor trezi tot devreme, dar în tihnă şi, după rânduielile dimineţii, se vor
pregăti cu straiele de sărbătoare pentru Sfânta Liturghie.
Dinspre inima satului, bătăile clopotului cel mare de la Biserică vor copleşi
văzduhurile.
Şi-atunci, în inimile tuturor va răsări ca o lumină binecuvântată gândul de
mulţumire către Dumnezeu, către Domnul Iisus Hristos, către Maica Domnului şi către
Sfânta Treime şi oricine îşi va face Sfânta Cruce, cu faţa către răsărit.
Şi iarăşi vor curge, ca nişte pârâiaşe de bucurie, dinspre case, oameni frumoşi, cu
sufletele bucuroase, gata să primească binecuvântarea de la preotul lor şi să-i asculte
povaţa spre Biserică. Bună rânduială strămoşească, mare binecuvântare credinţa !

67
68
 BISERICA

Din păcate, urme despre viaţa spirituală a Calborului mai devreme de sfârşitul
secolului al XVII-lea nu avem în acest moment, astfel că vom porni demersul de la anul
1682.
Este absolut evident că în acea perioadă toţi românii calboreni erau ortodocşi,
însă, ca mai toţi cei din zona Ţării Făgăraşului, erau supuşi unui fenomen mai îndelungat
promovat de către principii ardeleni protestanţi – anume acela de calvinizare a românilor.
Prima atestare despre preoţii din Calbor este legată tocmai de această acţiune a
calvinilor, care nu-l mai doreau ca mitropolit ortodox în scaunul de la Sibiu pe Ioasaf,
deoarece acesta le zădărnicea orice propagandă de prozelitism. Prin urmare a fost
convocat un Sinod la Alba-Iulia, în 12 iulie 1682, care să hotărască în problema
mitropolitului Ioasaf, în acest sens fiind ascultaţi 16 martori, care au trebuit să răspundă
la 8 întrebări, care nu s-au mai păstrat, însă sunt cunoscute răspunsurile acestora.
Mitropolitul a fost acuzat că n-a fost investit în funcţia de episcop-mitropolit de către
preoţii ardeleni, chiar dacă acesta le-a făcut promisiuni în bani. Probabil intimidat, preotul
Popa Moisiu (de circa 60 de ani) din Calbor a răspuns pe pofta calvinilor, afirmând că „de
la nimeni dintre noi n-are oficiul de episcop” 76; pe lângă Popa Moisiu, mai este amintit
ca fiind prezent la amintitul Sinod şi popa Lupu (de circa 40 de ani), tot de aici 77. Cu
toate aceste acuze, Ioasaf a mai rămas în funcţie câtăva vreme.
Următoarele informaţii provin din acea perioadă tulbure, de la sfârşitul aceluiaşi
secol, în care românii erau îmbiaţi atât de către catolici, cât şi de către calvini, să se
unească cu una dintre aceste confesiuni pentru a putea obţine drepturi politice ca şi
celelalte naţiuni ardelene. Acţiunea aceasta de atragere s-a făcut, în general, la nivelul
mitropoliţilor şi a protopopilor, şi nicidecum la marea masă a clerului românesc. Din
acest motiv s-au întâlnit cazuri bizare de sate româneşti ai căror enoriaşi nici pe la anul
1750 şi chiar mai târziu nu ştiau că ei fuseseră declaraţi greco-catolici, motivul principal
fiind acela că, deşi slujea un preot greco-catolic, ritualul slujbei era în mare parte acelaşi
cu cel săvârşit de un preot ortodox.
În vremea respectivă, Calborul era sediul unui protopopiat ortodox, care avea în
cuprinsul său 35 de parohii. Se vede treaba că, iniţial, protopopul Vasilie nu participase în
numele clerului său la lucrările sinoadelor pentru unirea cu biserica Romei, deoarece în
unele scrieri istorice se spune că numai cu ocazia Sinodului Unirii, început la 4
septembrie 1700, amintitul protopop lua parte întâia dată la semnarea actelor de unire
religioasă, pe care o şi face în numele celor 35 de preoţi 78 (după o listă a episcopului I. I.

76
Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, ed. a II-a,
vol. I, Sibiu, 1935, p. 309.
77
Ibidem, p. 311.
78
Gheorghe Şincai, Hronica Românilor, ediţie Florea Fugariu, vol. III, Bucureşti, 1969, p. 253; Nicolae
Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, ed. a III-a, vol. 2, Editura Grammar, Bucureşti, 1995, p. 26; Zenovie
Pâclişanu, Istoria bisericii române unite, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006, p. 116.

69
Clain, protopopul de Calbor avea 38 de preoţi 79). Prin urmare, vechiul protopopiat
ortodox al Calborului devine unul greco-catolic; după Statutul clerului din 1701, eparhia
unită avea 52 de protopopiate, printre care şi cel cu sediul aici 80.
În timpul sedisvacanţei episcopale, când erau mai multe propuneri pentru
ocuparea scaunului episcopal, la 12 octombrie 1714, în Șona Făgărașului s-a ţinut o mare
adunare preoţească sub conducerea vicarului episcopiei şi protopop al Veneţiei de Jos,
Ionaşcu Monea, la care au luat parte preoţii din scaunele Cincu (inclusiv din Calbor),
Rupea, Odorhei şi o parte a comitatului Alba de Sus. Adunarea a redactat o petiţie
semnată şi întărită cu sigiliile a 160 de arhierei, care cereau să li se dea vlădică (episcop)
de neamul românesc şi anume pe Ioan Patachi, care va fi de altfel numit abia şapte ani
mai târziu (1721) 81.
Conform conscripţiei confesionale din anul 1733, cerute de episcopul Inochentie
Micu Clain, Calborul nu mai apare ca sediu de protopopiat greco-catolic – după cum nu
mai apărea nici în anul 1750 82 –, ci doar ca simplă parohie aparţinătoare de districtul
Veneţiei de Jos. Cu trei ani mai devreme, în 1730 (după alte surse în 1732 83), era ridicată
o biserică de cărămidă şi piatră, de certă influenţă artistică brâncovenească, cu hramul Sf.
Arhangheli, ca ctitorie a protopopului greco-catolic Ionaşcu Monea din Veneţia de Jos 84,
care la anul 1741 îi mai dăruieşte şi un clopot 85. Din punct de vedere arhitectonic, un
istoric de artă afirma despre biserică următoarele: „Tipul de absidă semicirculară în
interior şi poligonală în exterior – specific Ţării Româneşti –, se întâlneşte doar la
biserica Sfinţii Arhangheli din Calbor, care prezintă o muchie în ax, însă numărul de 6
laturi ale absidei o înrudeşte cu Viştea de Jos, nemaiputând fi considerată în categoria
absidelor cu 4 laturi, de factură gotică” 86.
În privinţa modului de aşezare a pridvorului, amintita autoare spunea: „Un caz de
excepţie îl constituie aşezarea pridvorului pe latura de sud ... (...) această dispoziţie
constituie un unicat în Ţara Făgăraşului şi un exemplar rar în arhitectura românească
de zid din Transilvania, întâlnit până în prezent doar la biserica din Ampoiţa, judeţul
Alba” 87. Intrând în şi mai multe amănunte de specialitate, Ioana Cristache-Panait
continua astfel: „De la Făgăraş se reiau pilele octogonale cu capitelul specific Ţării
Româneşti, arhivoltele retrase, dominate de brâul cu ciubuc şi dinţi de fierăstrău, precum
şi registrul masiv de zidărie de peste arcade. Dispunerea acestor elemente în cadrul unui
pridvor cu o singură arcadă pe fiecare latură, care are în plus şi o aşezare singulară în

79
Z. Pâclişanu, op. cit., p. 116.
80
Ibidem, p. 144.
81
Ibidem, p. 170.
82
Ibidem, p. 108.
83
Şematismul venerabilului cler arhidiecesan greco-catolic la 1900, Blaş, 1900, p. 602.
84
Ioana Cristache-Panait, Cu privire la unele monumente din Ţara Făgăraşului în lumina relaţiilor cu Ţara
Românească, în „Buletinul Monumentelor Istorice” (B.M.I.), nr. 2/1970, p. 31.
85
Valeriu Literat, op. cit, p. 29.
86
Eugenia Greceanu, Ţara Făgăraşului, zonă de radiaţie a arhitecturii de la sud de Carpaţi, în “B.M.I.”,
nr. 2/1970, p. 44.
87
Ibidem, p. 45.

70
plan, conferă monumentului o certă originalitate, accentuată şi de foişorul de lemn
actual” 88.
Aceeaşi, afirma că bolta absidei a fost modificată ulterior şi astfel nu se poate
emite o părere cu privire la aspectul iniţial: „Boltirea absidei (...) nu poate fi reconstituită
fără cercetare de parament, întrucât bolţile au fost înlocuite cu tavan drept, în 1881” 89;
modificări aparente ar fi suferit brâul de pe faţadele de sud şi est, în schimb la nord şi vest
acesta a suferit mutilări parţiale 90.
Biserica aceasta, care-şi va obţine Matricula la anul 1800, n-a fost însă completată
şi cu casă parohială – cum nu va exista nici la anul 1900 –, dar deţinea o proprietate
constătătoare din fânaţ de 6 care de fân 91.
În anii 1920-1930, conform neobositului preot, profesor şi istoric Valeriu Literat,
biserica Sf. Arhangheli se prezenta astfel: „(...) Întocmirea generală a planului bisericii
din Calbor se aseamănă cu aceea a bisericii ortodoxe din Feldioara.
Aici la biserica unită din Calbor, atât sub straşina navei şi a altarului, cât şi sub
a clopotniţei sunt două rânduri de podoabe, făcute din colţuri de cărămidă. Cele două
rânduri de cărămizi sunt despărţite printr-un brâu rotunjit.
În interior biserica e spoită cu var, bolţile au fost înlocuite cu un tavan plat, de
scânduri, care nici nu s-au mai spoit. Oamenii, mai vârstnici de 50 de ani, spun că aşa au
pomenit acest plafon.
Singurele lucruri care mai interesează la această clădire, sunt piatra
comemorativă din peretele pronaosului şi clopotul din turn (...)” 92.
În timpul conscripţiei de la 1733, erau consemnaţi ca preoţi activi următorii: popa
Vasilie (greco-catolic; nu ştim dacă este acelaşi Vasilie de la 1700 sau altul), popa
Zaharie şi popa Moise, care erau ortodocşi 93; cei doi din urmă cu siguranţă că aveau
enoriaşi suficienţi, fiind deserviţi probabil de o mică biserică din lemn, aşa cum existau în
majoritatea localităţilor româneşti din zonă.
Următoarele ştiri despre viaţa religioasă a localităţii survin la 18 februarie 1751,
atunci când cu ocazia mişcării antiunioniste vicarul greco-catolic Petru Aron raporta
Guvernului ardelean că din Scaunul Cohalmului (Rupea) – de care aparţinea în acel
moment –, doar ortodocşii calboreni încă mai rezistau în faţa presiunilor oficiale 94. După
mişcarea religioasă antiunionistă a lui Sofronie a fost realizată o nouă arondare a
protopopiatelor greco-catolice – prin creşterea numărului acestora de la 47 la 49 –, în
urma căreia s-a reînfiinţat cel al Calborului, pe care-l vom regăsi şi ulterior 95.

88
Ibidem, p. 49.
89
Ibidem, p. 46.
90
Ibidem, p. 50.
91
Şematismul ... la 1900, p. 602.
92
V. Literat, op. cit., p. 209.
93
Şematismul ... la 1900, p. 602.
94
Z. Pâclişanu, op. cit., p. 334.
95
Ibidem, p. 409.

71
 Astfel, în anul 1761, când comisia imperială condusă de generalul Adolf Buccow,
care trebuia să rezolve situaţia bisericilor din fiecare comunitate românească din
Transilvania (în privinţa atribuirii lor confesiunii celei mai numeroase), în protopopiatul
(arhidiaconatul) Calborului se întâlnea următoarea situaţie 96:

Localitate Nr. Nr. Nr. preoţi Nr. Situaţia Cui i-a fost
preoţi familii ortodocşi familii bisericii acordată
uniţi unite ortodoxe
1. Galaţi 1 3 1 70 ocupată cu ortodocşilor
forţa de
ortodocşi la
24
decembrie
1760
2. Văleni 2 0 2 119 ocupată cu ortodocşilor
forţa de
ortodocşi în
1760
3. Grânari 2 32 1 138 ocupată cu uniţilor
forţa de
ortodocşi la
30 martie
1760
4. Retiş 2 2 0 124 ocupată cu ortodocşilor
forţa de
ortodocşi la
15 martie
1761
5. Paloş 4 16 1 200 ocupată cu ortodocşilor
forţa de
ortodocşi la
22 martie
1761
6. Petecu 1 11 0 28 ocupată cu -
forţa de
ortodocşi la
24 martie
1761
7. Dăişoara 2 4 1 88 ocupată cu ortodocşilor
forţa de
ortodocşi în
1760
8. Crihalma 2 2 1 89 ocupată cu ortodocşilor
forţa de
ortodocşi în

96
Remus Câmpeanu, Anca Câmpian -coord., În spiritul Europei moderne. Administraţia şi confesiunile din
Transilvania în perioada reformismului terezian şi iosefin (1740-1790), Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2009, pp. 283-286; nu au fost cuprinse decât localităţile în care a existat această problemă.

72
 1759
9. Fântâna 0 0 3 46 - -
10. Hoghiz 0 0 0 14 - ortodocşilor
11. Bogata 0 0 1 26 - -
12. Dobca 0 0 0 12 - ortodocşilor
13. Mateiaş 0 0 2 53 - -
14. Racoşu de 0 0 0 12 - ortodocşilor
Jos
15. Augustin 0 0 0 47 - -
16. Racoşu de - - - 14 - -
Sus
17. Ormeniş - - - 28 - -

Conform conscripţiei oficiale realizate între anii 1760-1762, pentru Calbor au

reieşit următoarele date confesionale: 4 preoţi greco-catolici, 20 familii greco-catolice,
niciun preot ortodox, 181 familii ortodoxe; exista o singură biserică – cea unită, cu
hramul Sf. Arhangheli 97.
Câţiva ani mai târziu, în 1767, din actele unei noi conscripţii confesionale, au
reieşit pentru protopopiatul greco-catolic al Calborului următoarele date:

Eparhia greco-catolică Calbor (1767)

Greco-catolici Ortodocşi
Nr. crt. Localitatea 98 Biserici Preoţi uniţi Nr. Nr. Nr. Nr.
unite familii membri familii membri
1. Boholţ 1 Ioan Clonţ 4 19 210 980
David
Gheorghie
2. Merghindeal - Ioan - - 34 120
3. Hurdubeahiu 99 - Irimie - - 30 140
4. Calbor 1 Moisi 16 80 120 506
Moisi altul
Nuţul
5. Cincu Mare - - 90 450 - -
6. Cincşor - - 34 160 - -
7. Şona 1 Ioanăş 13 100 169 1.000
Matei
8. Felmer - - 32 190 - -
9. Hălmeag - - 8 42 30 134
10. Ticuşu 1 Zaharie 20 60 90 500
Românesc Simion
11. Cohalm - - 72 404 - -

97
Matei Voileanu, Biserica românească din Transilvania în secolul al XVIII-lea, Sibiu, 1926, p. 90.
98
Localităţile 1-6 făceau parte din Scaunul Cincu Mare, 7-12 şi 34-40 din Scaunul Cohalm (Rupea), 13-14
din Scaunul Udvarhei, iar 15-33 din Comitatul Alba de Sus.
99
Movile, com. Iacobeni, jud. Sibiu.

73
 (Rupea)
12. Ticuşu Săsesc - - 30 120 - -
13. Udvarhei 1 Gheorghie 80 350 70 250
(Odorhei)
14. Abaşfalău 1 Stan 70 300 42 150
15. Galaţi 1 Radu 2 4 70 500
16. Cobor - - 30 120 - -
17. Retişdorf 1 Stancul - - 90 500
Toma
18. Hendorf - - 60 300 - -
19. Noiştat - - - - - -
20. Mucundorf 1 Gheorghie 24 100 80 400
Şolomon
21. Jibert - - 40 200 - -
22. Meşendorf - - 20 90 - -
23. Viscri - - 20 80 - -
24. Văleni 1 Samoil - - 80 200
25. Lovnic - - 30 110 - -
26. Crihalma 1 Gheorghie - - 30 430
27. Dăişoara 1 Stan 2 8 65 230
28. Stena - - 40 170 - -
29. Paloş 1 Comşa 14 40 280 1.015
David
Bucur
Ioan
30. Caţa - - 40 180 - -
31. Feosul(?) - - 30 150 - -
32. Fişer - - 25 110 - -
33. Beia - - 25 110 - -
34. Petca - - 8 40 30 120
35. Ungra - - - - 50 300
36. Homorod - - - - 40 220
37. Merchiaşa - - - - 35 230
38. Jimbor - - - - 20 90
39. Rodbav - - 20 70 - -
40. Şoarş - - 16 60 - -
TOTAL 13 26 935 4.217 1.665 8.015

Date documentare ulterioare acestei conscripţii nu am mai avut la dispoziţie,

astfel încât nu putem preciza momentul în care acest protopopiat greco-catolic a fost
desfiinţat, cert fiind doar faptul că pe la 1842 nu mai exista, atunci fiind amintit ca preot
unit Moise Fărcaş.
În privinţa ortodocşilor calboreni, documentele sunt destul de puţine pentru
secolul al XVIII-lea şi numai de pe la sfârşitul acestui secol şi începutul celui următor –
din amintitele Protocoale ale botezaţilor –, aflăm numele a patru preoţi care slujeau în sat

74
– Matei Lup (numai în 1794; probabil ultimul an al sacerdoţiei sale), Zaharie Paicu (din
1794 până în 1815), Moise Paicu (dinainte de 1794, până în 1800), iar în locul acestuia, la
1800 venea Ioan Mihu, pe care-l găsim slujind cel puţin până la 1816, la rîndul său
avându-l coleg pe Vasile Vâja începând cu anul 1816 100.
Din acelaşi registru aflat în arhiva bisericii Sf. Nicolae aflăm că aceşti preoţi
săvârşeau botezul nu numai pentru copiii localităţii, ci şi pentru unii nou-născuţi din sate
mai apropiate sau mai depărtate – Cincşor, Rodbav şi Hurdubechiu (actualul sat Movile,
comuna Iacobeni, jud. Sibiu).
Biserica ortodoxă de zid a fost ridicată de către comunitate numai la anul 1802 101,
dată certă, chiar dacă Valeriu Literat propunea cu circa 80 de ani urmă zidirea sa numai în
1808. Cu toate acestea, îi vom reda aproape în întregime cuvintele scrise de el, fiind cea
mai completă zugrăvire a construcţiei, a picturii şi a dotării de atunci:
„Biserica ortodoxă, cu ziduri de cărămidă, e aşezată în mijlocul satului. Pe din
afară e o clădire impozantă, în interior e largă şi prea încăpătoare pentru cele vreo 600
de suflete (...).
Biserica trebuie să fie zidită pe la 1808, care an e însemnat pe toaca de fier, cu
care credincioşii vor fi înzestrat noua biserică. La 1810, i s-a dăruit un clopot, cum
spune inscripţia de pe el: S-au făcut acest clopot la biserica Calborului, cu cheltuiela
popii Vasilie (Zaharie apare în Protocoale şi nu Vasilie – n.n.) Paicu, Ion Nistor (corect
Nistrea!) şi Stan Rotaru 1810 per JoH. Baumgae(rtner).
Lăcaşul a fost decorat cu picturi la 1813, de Sava Zugravul de la Făgăraş, după
cum spune frumoasa inscripţie făcută de el, pe zidul care desparte naosul de pronaos:
Slavă unuia D(u)mnezău în Troiţa care ne-au ajutat de la începutu pănă la sfârşitu de
amu făcutu acestu sfântu lucru de mână de ţărână la anul 1813 Sava zugravul.
Absida altarului are cinci laturi, o adâncime de 4,15 m pe o lărgime de 6 m. Zidul
altarului măsoară în grosime 60 cm. Nu e legat organic de zidurile pronaosului, deşi
acoperişul acestuia se prelungeşte şi deasupra altarului. Ferestrele absidei poligonale
sunt mai scunde decât ale naosului, ajungând cam la înălţimea de 1/3 a acelora.
Naosul măsoară în lungime 9 m, pronaosul 8,50 m, amândouă având lărgimea de
9,50 m. Grosimea zidurilor acestora e de 1 m. Ferestrele, câte patru la naos şi la
pronaos, sunt înalte de 3 m şi au lăţimea de 1 m. Tavanul e plat, realizat din stucatură pe
grinzi de brad. De la podine la tavan e o înălţime de 7 m.
Fruntariul dintre altar şi naos e din zid de cărămizi, deasupra uşilor e masiv.
Între naos şi pronaos apare un zid despărţitor prevăzut cu ambrazuri largi, atât la uşa de
mijloc, cât şi la ferestrele de alături. Există şi al doilea rând de goluri, la etajul acestui
zid, aşa că slujbele şi cântările se pot asculta lesne şi din pronaos.
Intrarea principală a bisericii e cea din mijlocul peretelui de vest. De fapt, acum,
aceasta e mai mult închisă, iar comunicaţia se face mai mult prin uşa laterală de miazăzi,

100
V. Literat, op. cit., p. 209.
101
Ioana Cristache-Panait, op. cit., p. 32.

75
care iese tot sub turn. În partea corespunzătoare dinspre nord, se află scara în formă de
spirală, care conduce în turnul lăcaşului, la clopote, şi care n-are legătură directă cu
biserica. E natural, că s-a făcut această dispoziţie, pentru că turnul, în partea dinspre
parter şi etajul clopotelor, formează un fel de cămară – obişnuită în zona bisericilor
fortificate din sudul Transilvaniei –, pentru păstrarea slăninilor satului, spaţiu prin care
nu s-ar fi putut circula în biserică.
Turnul apare masiv. Învelitoarea coifului e din tinichea, care a fost pusă mai
târziu, după clădirea lui. Şarpanta bisericii are o învelitoare de ţiglă. Cele două pante
ale acoperişului se prelungesc şi deasupra altarului.
În interior, biserica e zugrăvită în naos şi în altar. În pronaos e zugrăvit numai
peretele dinspre naos. Zugravul Sava pare a fi întrebuinţat culori nu prea trainice, dar
desenul lui e de o exactitate neobişnuită, când redă cu fidelitate atitudini, feţe, mâini,
picioare. Mulţi sfinţi au chipurile rotunjite, buze cărnoase, care nu prea cadrează cu
tradiţia picturii bizantine (...).
În centrul plafonului de la naos, locul Pantocratorului e ţinut de Sfânta Troiţă, de
fapt veşnic predilecta Încoronare a Mariei (de inspiraţie apuseană) în repertoriul tematic
al zugravului Sava. La cele patru unghiuri ale tavanului, evangheliştii plutesc pe nori
decorativi, cu simbolurile lângă ei (...). În jurul pătratului de plafon pictat, se înşiră o
ghirlandă de flori diferite, mai ales trandafiri stilizaţi, ca florile zugrăvite de meşterii
săcui pe lăzile cumpărate de ţăranii români din Valea Oltului.
Pe faţa catapetesmei( către naos) sunt trei rânduri de picturi. În registru de sus
apar proorocii, câte doi în fiecare medalion, cu filacterii în mâini. În registrul de mijloc,
se înşiră apostolii, în colonadă, câte doi în fiecare spaţiu dintre coloane (...).
Testamentul vechi oferă multe subiecte, citate de zugravul Sava cu cartea,
capitolul şi stihul, de exemplu „De la Cartea Eşirii cap. 32, stih 17 şi 18”.
(...) Din Testamentul Nou sunt zugrăvite numai scenele Patimilor şi a Învierii –
fără vreo ordine cronologică, ori motivare psihologică –, precum şi două scene
premergătoare Patimilor: Alungarea negustorilor şi Cina cea de Taină (...).
Pe intradosurile arcurilor de la peretele dintre naos şi pronaos: mucenici (...).
Partea dinspre pronaos a acestui perete a fost acoperită cu o pictură de calitate foarte
slabă, realizată desigur mai târziu de un zugrav nepriceput.
Icoanele împărăteşti sunt vechi, dar fără o valoare artistică notabilă. Foarte
frumoasă e Buna-Vestire, de pe uşile împărăteşti. Două sfeşnice înaintea uşilor
împărăteşti, foarte vechi, dar cioplite şi vopsite fără gust.
În altar zugrăveala e cu totul inferioară celei din naos. Deasupra uşii împărăteşti
e scris: „Petru (zu)grav” (...).
În Matricule, iscălesc, în 1794, popa Mateiu (o dată) şi Moise Paicu (acesta până
la 1799), Zaharia Paicu, de la 1795 până la 1815. De la 1800, popa Ioan Mihul, care are
tovarăş pe popa Vasile Vâja, începând cu 1816” 102.

102
V. Literat, op. cit., pp. 203-209.

76
 În timpul acesta, mai precis în anul 1805, populaţia ortodoxă a satului număra 254
familii (cca. 1.270 credincioşi), fără a cunoaşte însă şi numărul credincioşilor uniţi. Abia
la jumătatea secolului, din două recensăminte complete aflăm o situaţie reală a numărului
calborenilor, după fiecare confesiune.
Astfel, la 1850 recenzorii indicau prezenţa a 1.043 ortodocşi şi 37 greco-catolici,
pentru ca şapte ani mai târziu (1857) să fie indicaţi 1.063 ortodocşi şi 28 greco-catolici.
Se observă, că numărul credincioşilor de confesiune greco-catolică era destul de mic în
comparaţie cu ortodocşii, menţinându-se la acelaşi nivel şi în anii următori:
-1869: 965 ortodocşi, 26 greco-catolici, 2 evanghelici;
-1890: 916 ortodocşi, 14 greco-catolici, 3 romano-catolici, 2 evanghelici, 3
izraeliţi;
-1930: 626 ortodocşi, 20 uniţi, 6 romano-catolici, 5 reformaţi etc.
Preoţii satului (sfârșitul secolului al XIX-lea – prezent). Puţinele date
documentare existente pentru secolul al XIX-lea ne îndreaptă atenţia către finele acestui
veac, când din nou avem la dispoziţie mai multe acte din arhiva bisericii ortodoxe. Ştim
că acum preot ortodox era Ioan Aldea (nu cunoaştem însă momentul când ocupă parohia),
lângă care apare prin februarie 1898 şi Ioan Mihu, iar preot greco-catolic era Moise
Cândea, care va trece la cele veşnice în anul 1901. Se pare că în locul acestui preot nu a
mai venit un altul, ci parohia greco-catolică a fost administrată – din cauza numărului mic
de credincioşi –, de către preoţi din satele apropiate, aşa cum se întâmpla în 1912 când
paroh administrator era Ioan Novac din Boholţ sau în anul 1915 când îl găsim pe preotul
din Cincu, Radu Miron.
Din aceeaşi perioadă de sfârşit de secol, un act ne informează că preotul unit îl
înştiinţa pe Ioan Aldea despre faptul că parohianul său Ioan Brumbea (nr. 208) a trecut la
greco-catolici, primul făcându-şi prin aceasta datoria de onoare faţă de colegul ortodox103.
Astfel de defecţionări – cum li se spunea –, s-au mai întâmplat şi ulterior, după cum
aflăm dintr-un document din februarie 1912 în care era anunţată trecerea la greco-catolici
a calborenilor Gheorghe Giurgiu, Rafailă Lazăr, Lazăr Voileanu şi Ioan Mihu 104; au
existat, însă, şi treceri în sens invers – de exemplu, în 1936 Maria Varga (născută Precup)
trecea de la greco-catolici la ortodocşi 105.
Prin noiembrie 1902, într-un act se arăta că preotul Ioan Mihu era decedat 106,
văduva sa, preoteasa Maria Mihu, urmând a primi anual o subvenţie în bani care să-i
poată susţine traiul zilnic.
Celălalt preot amintit, Ioan Aldea, murea şi el peste aproape şapte ani – în
februarie 1909 fiind amintit ca trecut la cele veşnice 107. În locul său, până la alegerea
unui preot plin, a îndeplinit misia de sacerdot – ca administrator parohial –, Ioan Conora,

103
Arh. Bis., Dosar nr. II.
104
Arh. Bis., Registru intrări-ieşiri 1912-1923.
105
Arh. Bis., Dos. nr. 13.
106
Arh. Bis., Dosar nr. V.
107
Arh. Bis., Dos. nr. 12 –Protocoalele Comitetului parohial. 1909-1920, f. 2.

77
pe care-l regăsim de-a lungul întregului an 1909 şi chiar mai departe, până în luna mai
1910.
Administrarea parohiei de către Ioan Conora pe o perioadă atât de lungă, s-a
datorat în special împotrivirii Comitetului parohial (încă din noiembrie 1909) la
candidatura lui Gheorghe Şolca pentru postul de preot. Nu cunoaştem cauzele acestei
opoziţii, însă ştim că acest candidat se trăgea dintr-o familie (dinastie) de preoţi ortodocşi
din Felmer, a căror păstorire în acea localitate s-a întins pe o perioadă de 151 ani.
Cu toate aceste mici neînţelegeri, după ce în 23 aprilie 1910 a fost hirotonit preot
(ca presbiter), în ziua de 22 mai, acelaşi an, Gheorghe Şolca, cel care va fi duhovnicul
localităţii timp de 40 de ani (cu o scurtă întrerupere), era introdus în parohie „pentru
luoarea în samă a actelor, matriculei şi a tuturor celor ce aparţin oficiului parochial din
Calbor, sub conducerea P.O.D. protopresbiter Nicolae Borzea”, primind toate acestea de
la fostul administrator parohial Ioan Conora 108.
Nu au mai fost nemulţumiri la adresa noului paroh, însă acesta în toamna anului
1916 a fost nevoit să se retragă mai întâi la Hârseni, apoi peste munţi împreună cu
armatele române, pribegie din care se va întoarce abia la începutul anului 1919. Lipsind
date documentare tocmai din această perioadă, nu cunoaştem existenţa altui preot până la
25 martie 1917, când prin ordinul 212/1917 era numit ca „noul paroh administrator”
Petru Caţaveiu, preotul din Rodbav 109, pe care îl regăsim şi în toamna anului următor,
deşi în unele acte se aminteşte că în această perioadă de lipsă a preotului titular ar fi
efectuat serviciul religios 3 sau 5 administratori.
Prin septembrie 1918 era propus ca administrator stabil al bisericii fostul notar
cercual George Popa din Lisa, care era absolvent al Gimnaziului greco-ortodox din
Braşov, însă numai „după ce-şi va fi făcut pregătirea necesară şi va fi sfinţit” 110. Până la
urmă, se pare că această variantă n-a avut nici o finalizare, deoarece în noiembrie 1918
Petru Caţaveiu era suspendat, iar administrator devenea preotul din Cincu, Gheorghe
Conta 111, acesta continuându-şi activitatea până la reîntoarcerea lui Gheorghe Şolca –
unele documente menţionează ianuarie, iar altele martie 1919.
Acesta se pare că se refugiase şi cu nişte obligaţiuni (certificate de depunere la
bănci) ale bisericii, ca să nu fie pierdute în acele vremuri grele, pe care în august 1919
Comitetul parohial le voia înapoi: „în toamna an(ului) 1916, când s-a refugiat (în)
Rumania, având la sine oblig(aţiunile) bis(ericii), spre a nu se pierde, la plecarea din
Herseni a uitat acolo oblig(aţiunile), în archiv(a) paroch(ială). După un timp, epit(ropul)
de acolo a adus la Of(iciul) protop(opesc) 8 oblig(aţiuni), iar 3 a(u) rămas acolo, pe care
acum pr(eotul) G. Şolca, luându-le de acolo, le predă epitropiei” 112.

108
Ibidem, f. 35.
109
Ibidem, f. 153.
110
Ibidem, f. 173.
111
Ibidem, f. 174.
112
Ibidem, ff. 179-180.

78
 În toamna anului 1917 (2 septembrie), în urma ordinului de predare a clopotelor
pentru trebuinţele armatei (turnarea de tunuri) 113, Comitetul parohial se ruga să nu fie
luat nici un clopot de la biserica ortodoxă, ci numai cel de la biserica unită, motivaţia
fiind aceea că enoriaşii de acolo nu aveau preot şi, deci, nici trebuinţă de el (clopot). Însă
le-a fost luat şi ortodocşilor un clopot de 32 kg, la sfârşitul războiului fiind trecut la
pagube de război, alături de altele pe care statul trebuia să le plătească.
Ca o paranteză, trebuie precizat aspectul că biserica ortodoxă avea în acel moment
două clopote: unul din anul 1781, celălalt din anul 1810. Primul clopot figura ca fiind
donat de Vasile Paicu, Ioan Nistor şi Stan Rotariu, iar cel de-al doilea de către Stan Suciu
şi Ioan Suciu 114.
Prin urmare, acelaşi Comitet hotăra în august 1919 aducerea unui expert care să ia
tonul de la clopotul existent, pentru turnarea unuia nou, în locul celui rechiziţionat. De
aici încolo a urmat o serie întreagă de peripeţii până ca un nou clopot să fie aşezat în
turnul bisericii. Probabil că acest expert a fost adus destul de târziu, deoarece abia în
lunile februarie-martie 1920 se apela la firme din Bucureşti pentru turnarea clopotului,
pentru ca în aprilie 1920 să se hotărască achiziţionarea acestuia de la firma Novotny din
Timişoara 115.
În cele din urmă, către sfârşitul aceluiaşi an, Consistoriul arhidiecezan din Sibiu
aproba turnarea clopotului de către firma D. Popescu din Bucureşti. Toate bune, numai că
în ianuarie 1921 Oficiul parohial se declara total nemulţumit de calitatea noului clopot –
în loc să cântărească 30-35 kg, cât se stabilise în contract, acesta era cu 8 kg mai greu, iar
pe lângă acest inconvenient nici nu avea sunet.
Peripeţiile nu erau încheiate, căci peste trei luni clopotul s-a spart, urmând a fi
retrimis firmei bucureştene, însă nici prin luna august aceasta nu-l preluase. Abia în
octombrie anul următor (1922) era din nou gata, refăcut de aceeaşi firmă, dar de data
aceasta creând alte nemulţumiri – era cu 3 kg mai uşor, motiv pentru care Comitetul
parohial cerea banii înapoi pentru diferenţa de greutate 116.
Aşa cum am amintit, Gh. Şolca a păstorit credincioşii calboreni timp de patru
decenii, până în 1950, când în urma unei decizii din 1 aprilie a fost numit ca preot titular
Spiridon Cosma (nu cunoaștem, însă, motivele înlocuirii); predarea-primirea gestiunii
parohiei s-a făcut în lipsa fostului preot 117, dar în prezenţa protopopului Leon Moldovan.
Păstorirea noului preot n-a durat prea mult, în 9 martie 1952 Spiridon Cosma
demisionând și motivând că-şi avea casa şi familia în Făgăraş 118.

113
De fapt, cererea aceasta se făcuse iniţial încă din noiembrie 1915, urmată de alta în aprilie 1916, dar din
diferite motive s-a tergiversat cu punerea ei în aplicare.
114
Arh. Bis., Registru 1915, f. 151.
115
Arh. Bis., Dosar nr. 12 –Protocoalele Comitetului parohial. 1909-1920, f. 185.
116
Arh. Bis., Registru intrări-ieşiri 1912-1923.
117
Gheorghe Şolca mai fusese şi paroh administrator al Boholţului, în două rânduri – o dată timp de un an,
între 1928-1929; a doua oară, aproximativ trei luni, între 1949-1950 –, iar al Rodbavului o dată (din
ianuarie 1944).
118
Arh. Bis., Registru procese-verbale 1927-1952.

79
 În anul 1948 parohia greco-catolică era girată de preotul Gheorghe Motoc din
Săvăstreni şi avea 53 de credincioşi; toţi au fost obligaţi să revină la ortodoxie.
Din anul 1952, preot în Calbor era Moise Ionaşcu, fost greco-catolic, care
funcţionase un timp şi ca profesor la Şcoala generală din Ileni; mai târziu, după anul
1961, a fost luat ca secretar la protopopiat şi apoi ales protopop al Făgăraşului, în locul
lui Moise Brumboiu. După acesta, până astăzi, au mai funcţionat trei preoţi de mare
calitate spirituală: Gheorghe Barbazea, Silviu Goga şi Dragoş Fulea.

Preoţi ortodocşi:

Nr. Numele şi prenumele Titular; A funcţionat

crt. administrator
1. Popa Moisi 1682
2. Popa Lupu 1682
3. Vasilie protopop 1700 şi înainte
4. Zaharie 1733
5. Moise 1733
6. Matei Lup titular 1794 şi înainte
7. Moise Paicu titular ante 1794 - 1800
8. Zaharie Paicu titular 1794-1815; în locul lui Lup
9. Ioan Mihu titular 1800-cel puţin 1816
10. Vasile Vâja titular din 1816
11. Ioan Aldea titular ante 1889 - 1909
12. Ioan Mihu titular 2 1898 - 1902
13. Ioan Conora administrator 1901 - 1910
14. Gheorghe Şolca titular 1910 - 1916; 1919 - 1950
15. Petru Caţaveiu (Rodbav) administrator martie 1917 - noe. 1918
16. Gheorghe Conta (Cincu) administrator noe. 1918 - martie 1919
17. Spiridon Cosma titular 1950 - 1952
18. Moise Ionaşcu titular 1952 - 1961
19. Gheorghe Barbazea titular 1961 - 1992
20. Silviu Goga titular 1992 - 2007
21. Dragoş Fulea titular 2007 - 2013

Preoţi greco-catolici:

Nr. Numele şi prenumele Titular; A funcţionat

crt. administrator
1. Vasilie protopop 1700 şi după
2. Vasilie titular 1733; cel de la 1700 ?
3. Moisi 1767
4. Moisi – altul 1767
5. Nuţu 1767
6. Moise Fărcaş titular 1842

80
 7. Moise Cândea titular până în 1901
8. Ioan Novac (Boholţ) administrator prin 1912
9. Radu Miron (Cincu) administrator prin 1915

Conducerea; administraţia. Pe la anul 1889, când Calborul, alături de Rodbav,

făcea parte din Cercul electoral XIV al Tractului greco-ortodox Agnita 119 şi era
subordonat ierarhic Protopresbiteriatului Făgăraş, biserica era condusă de un Comitet
parohial (care avea şi funcţiunea de Senat şcolar, dată fiind existenţa şcolii cu statutul de
şcoală confesională), Comitet care era ales odată la trei ani de către Adunarea parohială –
dintre cei mai de vază şi înţelepţi parohieni –, pentru ca de pe la sfârşitul anilor 1920 să
fie ales la 6 ani odată.
În iulie 1910, Comitetul era format din următorii: Gheorghe Şolca – preşedinte,
Ioan Cârstea, Ioan Stângu, Gheorghe Creţu, Moise Neagoe, Vasile Neagoe, Vasile
Ramba, Ioan Paicu şi Ioan Precup 120. În ianuarie 1912, era ales un nou Comitet, care
avea următoarea componenţă:
- preotul Gheorghe Şolca şi învăţătorul Ioan Paicu – membri de drept;
- Ioan Vâja (nr. 243), Alexandru Vulcan (nr. 27), Vasile Brumbea (nr. 21), Ioan
Cândea (nr. 40), Ioan Precup (nr. 89), Ioan Bălaş (nr. 144), Vasile Paicu (nr. 156), Ioan
Cârstea (nr. 127), Ioan Mihu (nr. 107), Ioan Cârstea (nr. 179) – membri ordinari;
- Vasile Paicu (nr. 71), Ioan Ioanăş (nr. 66), Vasile Neagoe (nr. 61), Ioan Grecu
(nr. 141) şi Miron Vâja (nr. 109) – membri supleanţi 121.
În anul 1938, membrii săi prestau jurământul următor: „În numele Sf. Treimi, eu
..., ales în demnitatea de membru al consiliului parohial din Calbor, jur înaintea lui
Dumnezeu şi pe conştiinţa mea, că voiu îndeplini obligaţiunile mele de consilier parohial
cu cea mai deplină conştienţiositate, respectând toate legile şi regulamentele bisericeşti
din Biserica Română. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !” 122.
Epitropul/epitropii, care erau aleşi (în luna ianuarie) pentru o perioadă de 3 ani,
iar mai târziu pe 4 ani, se ocupau (la începutul secolului al XX-lea) şi cu aprovizionarea
şcolii cu lemnele necesare pentru încălzitul pe timp de iarnă. Ca drepturi şi obligaţii
principale, figurau următoarele:
- epitropul I (prim-epitropul) „e dator a încasa salariul învăţătoresc, pe lângă o
recompensă de 2%”;
- epitropul II „are a încasa interesele bisericii, banii din disc, lumânări şi alte
venite bisericeşti, pre lângă aceiaşi remuneraţie (2% - n.n.). Asemenea, să fie scutiţi de
lucrul comunal, după usul vechiu” 123.

119
În 1921, de Cercul XX electoral al Tractului Agnita, pentru alegerile sinodale.
120
Arh. Bis., Protocoale ...1909-1920, f. 36.
121
Ibidem, f. 66.
122
Arh. Bis., Registru 1927-1952.
123
Idem, Protocoale ...1909-1920, f. 67.

81
 În anul 1932, epitropii aleşi prestau următorul jurământ: „În numele Sf. Treimi, eu
..., ales în demnitatea de epitrop în parohia Calbor, declar prin aceasta că mă oblig a
administra cu cea mai desăvârşită cinste averea mişcătoare şi nemişcătoare a parohiei şi
a lucra cu toată râvna pentru păstrarea şi sporirea ei, respectând toate legile şi
regulamentele bisericeşti şi toate ordinele şi dispoziţiunile autorităţilor superioare
bisericeşti. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !” 124.
Cantorii erau aleşi câte doi pe o perioadă de 3 ani şi trebuiau să slujească, cu
rândul, câte o săptămână, săptămâna de serviciu începând sâmbăta seara. În anul 1927,
dar şi mai înainte, ambii cantori primeau spre folosinţă câte un jugăr de pământ, pentru
care plăteau arendă anual (în 1927, primeau în Unghiul Mialului); „mai premeau spre
folosinţă un pământ comunal în Unghiu Mialului” 125. Cantorul I era „scutit şi de lucrul
comunal, după cum a fost usul până acum” 126.
Pe lângă aceştia, mai apăreau funcţiile de gociman, de crâsnic şi aceea de pedel-
clopotar.
Gocimanul, ales pe 3 ani, trebuia să dea bisericii 30 de cor. anual pentru a avea
grijă de slăninile din turnul bisericii, cu dreptul „de a lua după fiecare slănină” 20 de
fileri. În funcţia de gociman (gojman) am regăsit şi câteva nume: Pavel Brumbea (nr. 92),
care în 1909 era reales pentru încă trei ani, şi Ioan Verdea (1912-1915).
Crâsnicul era persoana care făcea curăţenie în biserică, în curte şi în grădina
bisericii; prin 1934, tot el trăgea clopotele duminica, în sărbătorile religioase şi naţionale,
şi mai avea grijă şi de slăninile din turn sau de fructele grădinii.
Dintre crâsnicii, aleşi şi ei pe o perioadă de 3 ani, pe care i-a avut localitatea de-a
lungul vremii, am regăsit numele următoare: Ioan Ludu (1918; 1927; 1934), Ioan Băluţ
(1934-1937) şi Ioan Brumbea (nr. 211; din 1937).
Pedelul-clopotar (îngrijitor sau îngrijitoare) era ales de Comitetul parohial pe o
perioadă de un an, având atribuţiile pe care le întâlnim aproape nemodificate timp de zeci
de ani; la anul 1920, acestea erau:
„1. În fiecare sară, după dimiterea (plecarea – n.n.) şcolarilor, să măture sala de
învăţământ, antişambra (holul/antecamera – n.n.) şi treptele, stropindu-le.
2. Dis-de-dimineaţă, adecă la 6 ore, să facă foc în sala de învăţământ, ca să fie
cald pe cându vin copiii la şcoală.
3. În fiecare lună să frece o dată podinile cu leşie şi să şteargă păreţii şi
recvizitele de pravu (praf – n.n.).
Tot asemenea, înaintea unei eventuale serbări şcolare.
Înainte de începerea anului şcolariu, să dea ajutor la văruitul şcoalei şi să frece
şi cureţe podinile şi mobilele.
4. Dacă s-ar întâmpla să nu fie lemne tăiate să taie el.

124
Idem, Registru …1927-1952.
125
Ibidem.
126
Arh. Bis., Protocoale ...1909-1920, f. 73.

82
 5. În ajunul unei furtuni sau vremi grele, să tragă clopotile din bună vreme.
6. La cazu că nu-şi înplineşte datorinţele de mai sus, Comitetul are drept a-l
destitui din post, fără a-i da plată.
7. Pentru serviciu, va primi de la fiecare familie câte o corfă de cucuruzu, după
obiceiu” 127, pe care îl va aduna în capul satului.
Printre pedeli, am întâlnit următoarele nume: Vasilie Căloiu (1909; nr. 259),
Vasile Ciocănelea (1910, 1912), Ana Cândea (1913), Ioan Ludu (1920), George Maican
şi Ioan Voilean (1928), Ioan Voilean (1951).

Epitropi ai bisericii ortodoxe

Nr. crt. Numele şi prenumele An/Ani/Perioadă

1. Farcaş/iu Vasile ante 1895-1897
2. Paicu Vasile 1897-1900
3. Ludu Ioan 1897-1903
4. Ciocănelea Vasile 1900-1903
5. Brumbea Lazăr 1903-1909
6. Timoftă Moise 1906-1909
7. Neagoe Moise (nr. 13) – epitrop I 1909-1912
8. Ramba Vasile – epitrop II 1909-1912
9. Neagoe Vasile (nr. 261) – epitrop I 1912-1915
10. Căloiu Moise (nr. 233) – epitrop II 1912-1915
11. Vulcan Alexandru – epitrop I 1915-1916
12. Graură Alexandru – epitrop II 1915-1917;
demisionează
13. Ramba Vasile – epitrop I 1918-1920
14. Mihu Ioan – epitrop II; din 1920 – I 1918-1923
15. Brumbea Pavel 1923-1926
16. Ludu Vasile 1927-1931
17. Şoneriu Moise 1927-1931
18. Ioanăş Moise 1927-1931
19. Pop Moise 1932-1934; 1938-1943
20. Vulcan Ioan 1932-1938
21. Neagoe Moise 1932-1938
22. Brumbea Loghin (nr. 142) 1938-1947; demisiona
în acest ultim an
23. Cândea Moise (nr. 91) 1938-1945
24. Derlogea Victor 1947
25. Brumbea Moise (nr. 250) 1949-
26. Paicu Vasile (nr. 174) 1949-
27. Ludu Costel în prezent

127
Ibidem, ff. 182-183.

83
 Cantori din vechime

Nr. crt. Numele şi prenumele An/Ani/Perioadă

1. Rotariu Ioan din 1881-1918
2. Ciocănelea Vasile 1898
3. Ramba Vasile prin 1909
4. Stroilă Moise din 1911
5. Verdea Ioan – cantor I 1927
6. Cocoradă Nicolae – cantor II 1927; 1942
7. Verdea Nicolae 128 1942; 1949

Proprietate; fonduri ş.a. Despre proprietăţi efective ale bisericii nu avem prea
multe ştiri până la Reforma agrară de după primul război mondial, deşi apare semnalat că
oamenii încă făceau ziua de clacă preotului. Nu ştim decât că biserica deţinea un loc în
Valea Rodbavului care era arendat în 1912 şi că grădina bisericii era arendată, în mai
1919, lui Ioan Voilean.
În martie 1920, conform Reformei agrare, se cereau pentru biserică 5 jugăre, iar
pentru şcoală alte 5, care să fie folosite ca gospodărie-model şcolară. În final au fost
obţinute şase, biserica primind terenul în Unghiul Cătuşii (4 jug. pe malul stâng al
Oltului, lângă fabrica de cărămidă Stoff), alte două urmând a fi folosite de către preot şi
cantor (câte unul de fiecare).
Terenul din Unghiu Cătuşii a fost totdeauna dat în arendă, printre cei care l-au
arendat numărându-se, timp de mai mulţi ani, Fanfara din Galaţi (1925-1928, prin 1932-
1937), Gheorghe Candit din Făgăraş (1937-1939), Adolf Welther din Făgăraş (1941-1946
?), Ştefan Cosgarea din Făgăraş (1947-1949).
În anii 1949-1950, în ceea ce priveşte proprietăţile, exista următoarea situaţie:
- august 1949 – pământurile „fostei” biserici greco-catolice – din Fundătură şi
Unghişor –, erau folosite de cea ortodoxă prin vânzarea ierbii, iar pământul din Paştia
Popii era folosit de parohul ortodox;
- tot acum, proprietăţile preotului Gheorghe Şolca erau constituite din 5.755 m.p.
teren arabil în Unghişor, 4.878 m.p. arabil la Unghiu Mealului şi un fânaţ în Unghişor;
preotul a afirmat că nu le mai poate lucra singur (din cauza cotelor impuse de comunişti),
astfel încât Consiliul parohial hotărăşte să le preia, obligându-se „să le lucreze conform
planului de cultură, să respecte dispoziţiunile în vigoare, să predea cotele cerute şi să
plătească impozitul agricol pentru aceste terenuri pentru anul 1949/1950 (...)” 129;
- martie 1950 – se hotăra ca pământul din Unghiu Cătuşii să nu mai fie arendat, ci
să se lucreze în regie proprie, iar fânaţele din hotar să se vândă la licitaţie.

128
Absolvent al Şcolii de cântăreţi din Sibiu (1937-1940).
129
Arh. Bis., Registru ...1927-1952.

84
 În ceea ce priveşte fondurile bisericii, care în cea mai mare parte erau comune cu
ale şcolii confesionale, fonduri provenite din taxa bisericească (sidoxia) şi cea şcolară –
prima fiind plătită de fiecare familie, iar a doua de cele cu copii de şcoală –, din licitarea
anuală a stranelor, din arenzi, dar şi din donaţii şi alte venituri periodice. Din aceşti bani
se plăteau salariile preoţilor, ale învăţătorilor, reparaţiile şi construcţiile, diferitele
achiziţii, cărăuşiile diverse, avocaţi ş.a.
În anul 1909, taxele plătite de locuitori pentru darea de cult şi salariul
învăţătorului erau următoarele: sidoxia – 30 fileri/familie, darea de cult – 3 cor./familie şi
pentru fiecare copil de şcoală 80 fileri/familie.
Doi ani mai târziu, Comitetul parohial hotăra ca darea (repartiţia) de 25
cor./familie, pentru biserică şi şcoală, să fie adunată de către doi bărbaţi din fiecare
vecinătate (zecie) existentă în localitate, prin anunţarea familiilor de către zecişul propriu
(mai-marele zeciei):
- zecia I (Uliţa Mare);
- zecia II (Ţigănia);
- zecia III (Crâng);
- zecia IV (În Cerneală).
Împărţirea aceasta în zecii se făcuse cu multă vreme în urmă, pentru o mai bună
administrare a comunităţii, cuprinzând fiecare aproximativ un număr egal de familii. Prin
aceste forme de organizare internă, se desfăşurau majoritatea activităţilor comunale de pe
teritoriul lor – de la amenajarea şi întreţinerea drumurilor, a căilor de acces la câmp, la
întreţinerea fântânilor de pe hotar, a păşunilor etc.
Din documentele anilor 1900-1901, reiese că o parte din banii Fondului bisericesc
şi scolastic era depozitată spre fructificare la bănci din Făgăraş şi Cincu – Furnica
(românească), Fogarasi Takarékpénztár Részvénytársaság (evreiască) şi Gross-Schenker
Spar-und Vorschuss Verein (săsească) –, pentru ca înainte de primul război mondial şi în
timpul acestuia să aibă acţiuni şi depuneri la băncile Lumina (Sibiu), Armonia (Cincu) şi
Voileana (Voila).
În anul 1917, biserica ortodoxă deţinea următoarele: 8 obligaţiuni de stat în
valoare de 800 coroane; un libel (libret) la banca Armonia, în valoare de 60 cor.; un alt
libret la banca Lumina, de 40 cor., la care se adăuga dobânda restantă din 1904, pe
numele Tinerimei şcolare; unul la Voileana şi alte 11 obligaţiuni la diverşi datornici din
localitate sau din altă parte 130.
După 1918, apar depuneri la o serie de bănci noi, venite din Vechiul Regat, cum
au fost la Banca Românească – Făgăraş şi la Banca Comercială – Făgăraş (ambele în
anul 1924). Trei ani mai târziu, în 1927, biserica avea livrete de depunere pentru
următoarele fonduri: „libelul pomenirilor”; pentru ajutorarea celor bolnavi; pentru zidirea
bisericii şi altul pentru înfrumuseţarea acesteia.

130
Arh. Bis., Protocoale ... 1909-1920, f. 157.

85
 În afară de arenda pentru terenul din stânga Oltului, biserica obţinea bani şi din
„arânda oilor” – în 1938, se cerea repetat Prefecturii Făgăraş să oblige Primăria Calbor
să dea cei 13.000 lei votaţi de Consiliul comunal pentru aceasta.
Au existat şi câteva cazuri de donaţii ale unor binefăcători pentru biserică, dintre
care o amintim pe cea din iunie 1912, când marele filantrop Vasile Stroescu dăruia 400
cor., bani cu care Comitetul dorea să pună bazele unei fundaţiuni culturale pentru
biserică.
Din sumele mai totdeauna neîndestulătoare ale fondului bisericesc-şcolar,
Comitetul parohial găsea câteodată şi câţiva bani pe care să-i trimită, sub formă de
donaţie, în diverse locuri şi diverse scopuri, aşa cum am întâlnit următoarele situaţii: un
ajutor de 2 cor. pentru biserica din Ilia Mureşană (august 1909); colectă pentru sinistraţii
din Banat, în urma inundaţiilor (1912); colecte pentru construirea noului Seminar din
Sibiu (1913-1914); colectă pentru ridicarea Bisericii Neamului la Mărăşeşti (noiembrie-
decembrie 1920).
Problemele curente apăreau permanent şi ele trebuiau rezolvate pe loc sau cât
mai curând posibil, spre a fi stopate eventualele stricăciuni ireparabile. Trecuse un veac
de la construcţia bisericii şi se simţea nevoia remedierii anumitor lucruri care nu mai erau
la fel ca la început; până şi clopotele au avut nevoie, în mai 1902, de reparaţii. Reparaţiile
şi lucrările mai importante făcute la biserică, le prezentăm în continuare:
- mai 1915 – se începea repararea bisericii prin schimbarea acoperişului, lucrare
realizată de zidarul Verok Mihály din Făgăraş;
- decembrie 1927 – neaprobându-se un nou teren pentru cimitir, de către
Comisiunea de împroprietărire, se hotăra rămânerea tot acolo, până când va mai voi
biserica unită;
- ianuarie 1934 – se cerea de la Consistoriul Arhidiecezan dreptul de colectă,
pentru a strânge bani din toată ţara, care să fie folosiţi la repararea capitală a bisericii;
necesarul era de peste 150 mii lei, conform unui deviz înaintat de zidarul Gheorghe Duca
din Boholţ;
- vara şi toamna 1934 – era acoperit din nou turnul cu tablă, punându-se o cruce
nouă şi un paratrăznet (adus de la Braşov);
- martie 1935 – o parte din libretele (acţiunile) depuse la Banca Furnica erau
lichidate, cu banii obţinuţi urmând a se podi din nou biserica; în vară, scândura era
cumpărată de la un anume Adolf Daibel din Voila, iar în noiembrie lucrarea era gata;
- septembrie 1936 - ianuarie 1937 – se făceau reparaţii importante la tavane, zidul
altarului ş.a., de către zidarul Gheorghe Duca din Boholţ;
- octombrie 1937 – erau propuse alte reparaţii, inclusiv refacerea picturii, pentru
care urma să fie adus un expert de la Comisiunea Monumentelor Istorice;
- iulie 1938 – biserica a fost declarată monument istoric;

86
 - octombrie 1938 – se încheia contract cu meşterul Gheorghe Nagy din Calbor
pentru dublarea prin exterior, cu piatră, a zidului bisericii, pentru a nu se mai infiltra apa:
la sud - 2 m lăţime, altar şi nord - 1,5 m lăţime, vest - 2m; lucrarea era gata în noiembrie;
- din noiembrie 1938 biserica era pardosită cu piatră şi se încerca din nou
schimbarea acoperişului;
- mai 1939 – era tencuit şi zugrăvit exteriorul;
- mai 1941 – Consiliul parohial cerea bani Primăriei pentru repararea bisericii,
avariată de cutremurul din 10 noiembrie 1940; în iulie, era încheiat un contract de
reparaţii;
- august 1950 – era luat, ca împrumut, clopotul de la biserica greco-catolică.

*
* *

Populaţia Calborului după confesiune 131:

An Ortodocşi Greco- Romano- Reformaţi Evanghelici Unitarieni Israeliţi Alţii

catolici catolici
1850 1.043 37 - - - - - -
1857 1.063 28 - - - - - -
1869 965 26 - - 2 - - -
1880 861
1890 916 14 3 - 2 - 5 -
1900 859 31 40 2 1 - 6 -
1910 779 41 - - 4 2 4 -
1930 626 20 6 5 - 8 1 6
1992 269 - - 1 - - - -

Carte veche şi carte modernă bisericească

Dintr-un inventar realizat în anii 1867-1868, rezulta că în Calbor – fără a fi
specificată biserica –, existau următoarele cărţi de cult:
1. Chiriacodromion, Alba-Iulia, 1699 132;
2. Liturghier, Bucureşti, 1747 133;
3. Octoih, Râmnic (Vâlcea), 1750 134;
4. Antologhion, Râmnic (Vâlcea), 1752 135;

131
Până la anul 1850, situaţia a fost prezentată la capitolul Demografia.
132
Ioan Mircea, Prezenţa cărţii româneşti vechi pe meleaguri transilvane relevată în documente din anii
1867-1868, în „SARGETIA”, XXI-XXIV, Deva, 1991, p. 308.
133
Ibidem, p. 313.
134
Ibidem, p. 314.
135
Ibidem.

87
 5. Penticostar, Blaj, 1768 136;
6. Triodion, Blaj, 1771 137;
7. Evanghelie, Blaj, 1776 138.
La începutul secolului al XX-lea, când marele istoric Nicolae Iorga cerceta
aşezările româneşti din Transilvania, în depistarea unor documente şi înscrisuri, specifica
existenţa în biserica Sf. Nicolae a următoarelor cărţi de cult:
Apostol (1743) 139;
Cazanie (Bucureşti, 1768) 140;
Octoihul amintit şi mai sus (Râmnic, 1750) 141;
Triodion, cu următoarea însemnare: „Aceasta să să ştie [că acest] Triod iaste
cumpărat de robul lui D[umne]zău Coman Grecu din ..., cu roaba lui D[umne]zău
Măriia, cu bani drepţi 15 florinţi, dat de pomeană sfintei beserici cei din Calbor, ca să nu
să înstreineză.
Mărica, iar purtător de grijă să fie popa Ilie, iar în vreamea slujbii neoprită să fie
tuturor, şi cât preoţi să vor afla în Calbor, păn va trăi această carte să facă pomenire...
Anul 7262( 1753), luna lui No[e]mvrie 20.
Şi am scris eu popa Ilie ot Calubor” 142.
În biserica greco-catolică, N. Iorga afla următoarele cărţi:
1. Antologhion (Râmnic, 1752), amintit şi în secolul trecut, pe care era scris:
„Protopop Ionaşcu Mone dinu Veneţia-de-gios, Av[gu]st 22 zile. Aciastă beserică o a
făcut protopop Iona[ş]cu din Vineţie-de-gios, cu cheltuiala cu toată, iară cu agiutorul
satului, fiind domno în Cincul-Mare Suriş Marton şi sfatul lui, Ion Grecuţu, de în zilele
Înalţatului Împărat Carolos VI; să pomenească în veci părinţii noştri: Iuon, Ana,
Isăil[ă], Ion, Anca, Ana i ced moi[ copiii miei] Manea, Iuon, Marica, Mara, Ancă,
Salomie, Ana, Iona, Samoil, Ion; 1737, die 7 8-bris. Rarionces Nicolae ... est” 143;
2. Apostol (1766);
3. Ceaslov (Sibiu, 1807);
4. Chiriacodromionul de la 1699; însemnări:
a) „Vreme frîmoasă şi caldă ca în dricu veri(i)”, 1859;
b) „ ... trei nume sara şi dimineaţa, şi la amiazi. Anul Mântuirii Noastre 1691,
Septembre 15, de la Adam 7200[1691]” 144;

136
Ibidem, p. 318.
137
Ibidem, p. 319.
138
Ibidem, p. 320.
139
V. Literat, op. cit., p. 207.
140
Ibidem.
141
Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene. Vol. II. Inscripţii şi însemnări, Bucureşti,
1906, p. 73.
142
Ibidem.
143
Ibidem.
144
Ibidem.

88
 5. Evanghelia din 1776, pe care apare iscălit Moise popa – 1809 145 (probabil
fostul preot – până la anul 1800 –, Moise Paicu);
6. Evhologhion (1764);
7. Liturghierul de la 1747, pe care scria: „S-au încăsătorit la anul 1809” 146;
8. Octoih (1750; altul): „Prin D[u]mnezeesc ajutoriu mă aflu aceştii cărţi
legătoriu,
Precum mai în jos să va arăta,
Şi numele mieu îl voi însemna.
Iară cine din streini să va ispiti
Aciastă carte a o primi,
O am legat eu dascalul
Simion de la Mitropolia Făgăraşului.
Iar oricine s-ar afla, mi cărţi
Mai da, bucuros le-aş lega.
S-au legat ano 1800, Martie 21 zile” 147;
9. Penticostar (1768);
10. Triodion (1726): a) „[ În 1838] au zdrobit piatră pe la Calbor foarte tare,
holdele pe Dudet şi După deal, şi vearzele, şi în sat, şi cucuruzile pe Rimături, cu Coasta
dinpreună, şi viile pe supt Meal[?] şi toate legumile le-au zdrobit ..., gânşte s-au prăpădit
de potop, garduri s-au rupt de ghiaţă şi de ape multe. Al lui Samuil iermonah
par[a]cli[s]iarul ot Mitr[opolie] ” 148;
b) „Aciastă sfăntă carte o am cumpărat eu Ion grămătic de la părintele Samoil în
talere doao pl., 1754; şi au fost martor părintele Afuftasie şi părintele Bogoslov, şi au zis
să aibă –învăluială acest fecior anume Ion ... Samoil, iermonah al sfintii Mitropolii, ca să
să ştie; leat 1754 149;
c) „Anul 1858 au fost foarte rodos, şi stupi încă au roit bine, dară de la Sâmpetru
n-au mai căst nice o picătură de miere, de s-au prăpădit de foame. De abia aduna de s-or
fi băgat a 10 parte în tot Ardial... Toomna au fost foorte secetoasă, de numai pe la
Simiedriu, 3 zile, au putut plugari sămăna grâu cel de toamnă, şi apoi îndată au căst
zăpadă” 150;
11. Triodion (1774).
La începutul anilor 1930, Valeriu Literat, cercetând şi el biserica, regăsea unele
dintre cărţile amintite, dar adăuga şi altele nespecificate până atunci. Le vom reda în
întregime, mai ales datorită însemnărilor importante existente pe unele dintre acestea:
1. Apostol.

145
Ibidem, p. 74.
146
Ibidem.
147
Ibidem.
148
Ibidem.
149
Ibidem.
150
Ibidem.

89
 2. Cazanie.
„3. Ceaslov (din Sibiu), fără foaia de titlu (pashalia îi începe cu anul 1807).
4. Evanghelie, Buda, 1813.
5. Toate Mineile de la Buda, 1804 şi 1805, cu multe însemnări; pe al lui Ianuarie:
„Scris-am eu Iacob Paicu, neunit, Calbor, să să ştie că în anul 1812, în luna lui Maiu 5
zile s-au cutremurat pământul nu prea tare şi să vedem fi-va de bine au de rău”.
La sfârşitul mineiului pe Februarie: „Să să ştie aceasta de când ne-au scris
domnii scaonului Cincului Mare în tot scaonul şi aşa ne-au scris întâiu omul de câţi ani
iaste şi ficiori câţi are de câţi ani sunt, iară de partea muerească n-au fost întrebare.
Fevruarie 14 anul 1809 Vasilie Vîja dascăl neunit”.
Pe Mineiul lui Mai, la început: „Acest Mineiu l-au cumpărat robii lui D(u)mnezeu
Moise Filip şi muerea Ana şi au dat pentru el 7 zloţi şi 20 cră(i)ţari şi-l ci(n)stesc
biserici(i) Calborului să le fie pomenirea sufletelor lor: Moisi, Ana”.
Altă însemnare: Să să ştie că în anul acesta 1805, vara au fost tot ploi mari de s-
au rupt viile unde niceodată s-au fost mai rupt pământurile în hotaru şi dealuri întregi şi
în satu slatină pe toate uliţele, neputând a umbla carăşe în uliţa Păsatului(.) prin grădini
au umblat carăle şi oameni, iară toamna la culesu viilor mare nevoe, fiindcă au fost dat o
iarnă şi un viscol cât au fost să pie( piară) oameni cu fămei şi cu copii şi dobitoace şi au
stat carăle acolo o săptămână, căzile pline cu zăpadă, îngheţate, şi numai pe supt vii au
mers carăle cătră Blejoare, puind ţăranii prin gloduri adecă corduri 151 şi nice aşa n-au
mai putut, fără în deal cu boturile 152 au scos prin tină până la genunchie, pe une(le)
locuri o mare pedeapsă carea nu s-au mai fost ştiut de nime şi viile au rămas neîngropate
toate şi apoi vara s-au făcut vin puţin, dară foarte bun cât n-au mai fost vreodată aşa(.)
Au ajuns v(a)dra 8 du(t)ce şi mai bine. Pe cât am putut am şi scris. Anul mai sus
Noemvrie 29 Vasilie Vâja dascăl din Calbor”.
La sfârşitul cărţii, o notă a aceluiaşi dascăl: Să să ştie că în anul 1808 de la
începutul lunii lui Fevruarie au fost tot vânt rece în toate zilele, iară după ce au intrat
luna lui Martie au bătut aşa de rece câtă nice pănă în Făgăraş nu era putinţă de-a
merge. Iară carele au şi mers au căpătat beteşug şi junghiuri dintr-aceea şi miei(i pe)
care au vrut să-i ducă la Făgăraş au murit în braţele omului(!). În toată luna tot aşa, cât
să spăriese oamenii că pier de frig, şi în Dumineca floriilor au nins o zăpadă mare şi să
să ştie şi aceasta că în pustul( postul – n.n.) Păresimilor întreg nimic în câm(p) n-au
lucrat omul, măcar să împrânte un par de vie. Martie 29 în Dumineca Stâlpărilor. Am
scris eu dascăl Vasilie Vâja.
Mineiul pe luna Aprilie, cu însemnarea că e dăruit de Stan Rotariu, cu fumeea sa
Sora.

151
N.a. – Lemne groase, aşezate de-a curmezişul drumului drumului ca să nu se scufunde carul.
152
N.a. – Vase de lemn, de purtat în spinare.

90
 O însemnare din 1823, scrisă de dascălul Iuon Paicu, consemnează că s-a
ordonat de episcopul Moga ca daniile să se ţină ziua şi că ordinul a fost executat la
Calbor de preoţii Ioan Mihu şi Vasilie Vâja.
La sfârşitul cărţii, Vasilie Vâja, pe când era încă tot dascăl, consemnează un
eveniment astronomic petrecut la 15 ianuarie 1809, când seara s-au întâlnit luceferii pe
cer şi că a însemnat ca să se ştie când se vor mai întâlni.
Altă însemnare: Să să ştie că în anul 1823 au avut creştinii mare lipsă de apă că
au secat toate fântânile, ba şi râurile care curg la mori, de au venit de la ţara Bârs(e)i de
au măcinat la morile Ilenilor cu şederea de o săptămână. Dară năcazul cel mai greu tot
într-acest anu au fost, precum că au crescut darea împărătească de au dat pentru 4 zloţi
10, care cu destulă supărare s-au scos de judele satului Achim Hetrea. Şi aceasta să să
ştie: într-acest an au fost flori ... şi s-au scris prin mine Ioan Paicu, în Joia mare, dascăl
la Calbor.
Mineiul pe Septemvrie a fost dăruit de Onea Nistrea şi soţia sa Bucura. Între alte
însemnări, dascălul Ioan Căloi pomeneşte de un foc, care a ars 50 de gospodării, la 13
iunie 1811, că s-a cutremurat pământul, la 5 mai 1812, şi că a bătut piatra la 12 iunie
1812.
6. Octoih, Râmnic, 1750 (văzut şi de N. Iorga).
De la foaia a doua începând, o însemnare: Să (s)ă ştie că această sfântă şi
dumnezeească carte ce să chiiamă Octoih iaste anume a mea Lazăr grămăticul Siione (?)
Beidorfei (?) Bendorfean (?) ot Mediiaş cumpăratu în bani buni T(aleri) l(eoni) 8 şi cine
s-ar i(s)piti a o (în)streina de la mine au s-ar întâmpla să o pierz şi să o găsească şi nu o
ar aduce unul ca acela, să fie afurisit de acele( sic!) 318 părinţi sfinţi de la Nicheia şi de
săborul al şaptelea şi să s(ă) spânzure (ca) Iuda vânzătorul şi să să verse maţele lui cale
(sic!) (ca ale – n.n.) lui Arii (Arie – n.n.). Şi am scris eu (robul) lui D(u)m(ne)zeu Lazăr în
zilele (lumin)atului Domn a toată Ţara rumânească în domniei dintâi a Ţării Rumâneşti,
Io Scă(r)lat Gligorie Ghica voe(vo)d şi am scris în luna lui av(gust) 17 a 7268, iar cel
mic 1759.
Pe coperta de la sfârşit însemnarea: Să să ştie de când au fost Preosfinţitul în
luna lui Sept. 8 zile, la zio(a) Naşterii Preasfinţitei Născători de D(u)mnezeu, fiind
atuncea prioţi popa Zaharie Paic şi popa Ioan (Nistrea ?) şi dascăl Văsi Vâja. Moliftă le-
au făcut la tot satul în biserică şi au botezat în curtea judelui Vlădica, mari şi mici. Anul
1819. Scris-am eu Va(si)lie Vâja dascăl neunit.
7. Penticostar, Bucureşti, 1783.
8. Prediche de Petru Maior, Buda, 1810” 153.
Astăzi, în fosta biserică greco-catolică nu mai există nici măcar un singur
exemplar de carte veche, pentru ca în cea ortodoxă să nu mai fie decât una singură –
aparent într-o stare de conservare bună –, anume Penticostarul tipărit la Blaj în anul 1768

153
V. Literat, op. cit., pp. 207-208.

91
şi câteva file răzleţe sau coperţi de la unele din cărţile amintite. Totuşi, descifrând
însemnările de pe ele, le vom reda mai jos în întregime:
1. Filă răzleţită I: a) „1843-1798=45.
Să să ştie aceasta că câte zile vei găsi din zioa de Paşti numărând până ajungi la
2 zile de luna lui Maiu, atâtea zile este Postul Sfinţilor Apostoli, totdeuna din câte zile
cad Paştile în Martie sau în Aprilie, de acolo numără că aceasta s-au găsit scris în pr...lu
acest meşteşug.
1825 iunie 21. Vasile Vâja, paroh Calbor”;
b) „Să să ştie că am sămănat locul de pe Iroagă şi ale lui Alexie, cel din jos şi cel
din sus, pe lângă Cale şi pe la Arini tilu (!?) lui au fost începerea. E(a)ra sâmbătă şi lună
nouă. E(a)ra în 5 zile de luna lui Septe(m)b(r)ie. Şi am scris să vedem oare fi-va rău, că
ce am început Sâmbătă întâi la sămănat şi era şi lună noao.
Am însemnat să să ştie. 1836”;
2. Filă II: a) „La anulu 1876, cu 3 zile înaintea Ispasului au bătutu bruma în Ţara
vinului, şi adecă începându de la Cinculu mare, pănă peste Târnava Mică, de n-au
rămasu nimica, iară la noi şi altele comune în patria Oltului n-au stricatu nimica.
10 de Maiu 1876. George Toşga în Calbor”;
b) „La anul 1882 au fostu o Earnă foarte uşoară; numai de 2 ori puţin a ninsu, la
..., dar au pututu ..., foarte caldu în finalul lui februarie am eşitu la plugu, în 10 Martie
am sămănatu cucuru(zu) din ..., în 25 ... şi au începutu vântu rece foarte şi au ninsu în
27/4 în ziua de Paşti. Vara 3 zile ploi, 4-5 vécu plăcutu. Grâu au fostu foarte bunu şi
cucuruzu din de mijlocu, vinu de mijlocu”;
c) „În anulu 1853, la Botezulu Domnului au fostu aşa zioa foarte luminată şi
caldă ...”;
3. Copertă I: a) „D: negustor rem... sau Orghidan amu ...”;
b) „... să să ştie precum pricina Mueri(i) tom... din Cin(c)şor s-au făcut în luna lui
(I)enuar(i)e ... (zi)le anul 1819. Să vedem cumu va fi la vreame ... să va u(m)plea zilele
rânduite”;
c) „În anul 1859 au fostu în zioa ... foarte rău că a ploatu”;
d) „Anul 1832. Anul acesta au fostu foarte (m)ult vin în viile Calborului, uni(i)
oame(ni) au avut încă şi câte 7 Buţi, iară (p)reţu veadră câte 7 du(t)ce şi 8. (I)ară vinul
era fără putere, nebeţiv, (da)ră la beut era bun. Am însemnat să (să) ştie.
...ri în 13, 1832. Vasile Vâja paroc Calbor”;
e) „La anul Domn(ului) 1866 Dechemvrie 21 ne-am învoitu cu Vasil ... pe anu
curgător cu 10 f(lorini ?), cu bobou, cu cisme şi ... şi cu ceste haine...”;
4. Copertă II: „Popu Moise ...”;
5. Penticostar: Coperta I –a) „La anul (1)832 s-au legat de nou acest
Pinticostarion”;
b) „La anul 1942 s-a legat clopotul la Biserica unită din Calbor.
Pop Gheorghe s-a născut la anul 1910 în 12 oct(ombrie);

92
 - Forzaţ: a) „La anul (1)864 au fost iarna foarte tare geroasă, dară primăvara au
fost friguroasă şi plouroasă, că viile numai a 14 săptămână s-au scos din pământ şi au
eşit numai înjumătăţite; cine au zis cine au zis că la Blagoveştenie trăbue un car de fân la
o sută de oi, dară însă le-au trebuit ci 2 cară de fân, că au zăpada au căzt în zioa de
Blagoveştenie, de încât 2 săptămâni oile şi porci(i) n-au put(ut) să iasă la câmp, ci în
zioa de Sf. Gheorghe iară au căzut o zăpadă mare, dară pomi(i) fiind înfloriţi nu au
stricat nimica zăpada.
A 5(-a) zi Iunie (1)864 seara, au început ploi grele cu potop şi au ţinut până în 11
zile ... luna, şi în zioa de Rosale au eşit Oltul şi toate apele din Ardeal s-au vărsat şi
multă pagubă la holde şi la iarbă s-au făcut, şi unde au fost poduri de lemn pe drumuri,
toate le-au dus apele. Calbor a 14 Iunie (1)864. Farcaş Dascăl”;
b) „Moise Cândea preotu îngropatu A 1901”;
c) „N-am mai pomenit potopuri de ape n-am mai pomenit nice de la Părinţi de
părinţi(i) noştri şi tunete înfricoşate ca în (ac)est an, planeta au fost vinerea întru acest
an (1)864 a 15 zi Iunie (1)864 M. Farcăş, D.G.C.
De când s-au făcut podu Făgăraşului nu s-au mai auzit să să fie suit apa Oltului
şi în pod ca în est an.
După călindariul cel veichi este planeta Mercurius pe anul (1)864, şi precum au
spus aşa au şi fost, în Iunie 20 de zile au ţinut vreme frumoasă, apoi pănă în 2 zile August
tot Iulie au plouat, de s-au vărsat apa Oltului mai groaznic ca dintru-ntâi şi au nins o
zăpadă pe munţi de s-au prăpădit oi cu ciobani cu tot şi vite cu coarne, apoi din a 3 zi
August s-au început zile foarte frumoase şi călduroase, şi aceasta să să ştie că de 60 de
ani la Calbor nu s-au mai cărat grâu după Sf. Mărie, dară în est an încă s-au cărat grâu
după Sf. Mărie şi în primăvară s-au arătat holdele foarte rari în tot hotariu, fiind holdele
cătră Olt dară cum le-au sporit. Dară de la vremea secerişului au fost clăile pe locuri
peste una de alta de nu s-a mai pomenit ...”;
- Fila 30: „Ionu Neagoe, N. 7, gociman”;
- Fila 87: „Acest Pintecostariu s-au cumpărat de mine Ion Cornea din Ileani, care
iaste al mieu şi al fraţilor miei. Pentru care şi eu adeverez I. Nicolae B. din Blaj. Anul
1770 Mai în 12 zile”;
- Forzaţ final: a) „Luna lui Iunie (1)864 apa Domboviţa care merge prin mişlocu
Bucureştilor au făcut multă pagubă la Bucureşti, zice că 13 biserici, căsi cu 2 rânduri(
etaje –n.n.) şi alte căsi şi prăvăli(i) au rupt şi le-au surupat apa, şi oameni (s-)au înecat,
încât nu să ştie cu număru. Calbor a 9 Iulie (1)864. M. Fărcaş, Dascăl”;
b) „La anul (1)864 clăi de grâu au fost foarte multe, dară grâu au fost sec,
cucuruzu l-au bătut bruma, nu-i de nice un folos. Struguri(i) iară prin brumă s-au stricat,
de nice o boană n-am putut mânca şi nice un fârtariu de most n-au eşit din struguri. Aşa
că n-am mai pomenit. A 20 ... (1)864. M. Farcaş”;

93
 c) „La Anul (1)864 pănă în Crăciun au fost ... iarna foarte ... plăcută şi ...
sărbători ale Crăciunului încă au fost foarte zile frumoase şi calde. A 27 Dec. (1)864, şi
zăpadă foarte puţinică. Farcaş M., Dascăl”;
d) „Luna lui Genuarie la anul (1)865, pănă în 27 de zile, au fost foarte frumoase
şi calde, apoi s-a început cu vânt şi cu frig, şi luna lui Fauru încă s-au început cu frig şi
cu zăpadă pă(nă) în sfârşit şi mort... pănă la sfărşit au fost frig şi zăpadă.
Din 21 Martie s-au început zile frumoase şi calde pănă în sfârşit şi pr... încă s-au
început, cu zile plăcute”;
e) „Anul (1)862 s-au cules viile la Sân Mihai, ca în anul (1)834, când au fost vinul
cel bun vestit”;
f) „Anul (1)862 şi (1)863. Aceşti 2 ani au fost foarte buni şi roade întru toate
rodurile pământ(ului).
Calbor 8 zile Martie (1)864. M. Farcaş, D.G.C.”;
g) „La anul (1)865, în zioa de Sfântul Ioan, den şura lui Vasi Luca au eşit un
şarpe la soare şi şi-au lua şarpele sfârşitu vieţi(i) pro... Silivestru Farcaş. G.C.Canto(r)”;
h) „Simion bătrânul care au luat pre H.S. în braţe prunc d(e) 40 de zile, au avut
în viaţă an 360 şi să află scris în Mineiul cel de lună în luna lui Faur, la început. În
besereca G. r. A Calb(o)rului, a 15-lea Faur (1)865. Farcaş Dascăl”;
i) „Traian înpărat au fost şpanio(l) şi au înpărăţit 19 ani, 4 luni ş(i) 27 de zile, şi
au răposat în 61 ani, întâi fiind păgân, apoi s-au Creştin(at), după Hristos 117 ani”;
- Coperta II: a) „În anul (1)840, a 18 Ienuarie s-au aflat polbălorit(!?) la poarta
lui Ioan Coman în Râpa Văii”;
b) „Anului 1887/8 23 December a fostu Ecsellenţia Sa Ioan Vancea la Roma şi au fostu
acolo pomii şi a verde ca lu Rusalii”.

94
Biserica Sf. Arhangheli în anii 1920 Pisania bisericii Sf. Arhangheli – 1732

Fosta biserică greco-catolică (în zilele noastre)

95
Iconostasul bisericii Sf. Arhangheli Sigiliul bisericii greco-catolice

Biserica Sf. Nicolae –vedere aeriană

96
Biserica Sf. Nicolae, cu turnul Sigiliile Bisericii şi Oficiului parohial

Pictura bolţii bisericii Sf. Nicolae – detaliu

97
Uşile împărăteşti – în anii 1920 Uşile împărăteşti – 2011

Icoană pe lemn – Iisus învăţător Filă din Protocoalele botezaţilor – 1794

98
 ŞCOALĂ ŞI CULTURĂ

Şcoala. Despre existenţa unui proces de învăţământ organizat în Calbor, ca de

altfel în mai toate localităţile din zonă, nu poate fi vorba până în secolul al XIX-lea. Orele
de şcoală se ţineau mai ales iarna, în casa învăţătorilor, a preoţilor sau chiar în biserici,
nefiind ridicat un local propriu, nici măcar din lemn, până după anul 1850.
Pentru mijlocul secolului al XVIII-lea, deşi nu este specificat clar, putem afirma
că a existat în localitate o şcoală greco-catolică; episcopul Atanasie Rednic, în urma unor
vizitaţiuni canonice (1755), spunea, printre altele, că a găsit activând în protopopiatul
Calborului şase şcoli, înfiinţate încă de pe timpul înaintaşului său, Petru Pavel Aron 154.
Zece ani mai târziu, în 1765, conscripţia confesională greco-catolică amintea cu
certitudine existenţa unei şcoli unite, al cărei învăţător era Stan Bălaş, alături de altele din
protopopiatul amintit: Boholţ (Vasile al Preotesei), Galaţi (Tănase), Şona (Matei Mailat)
şi Ticuşu Românesc (Onea Toma) 155.
Dacă pentru învăţământul confesional unit al secolului al XVIII-lea există aceste
informaţii lapidare, pentru cel ortodox nu am beneficiat de niciuna. Abia la începutul
secolului al XIX-lea a fost prezentată o situaţie a învăţământului ortodox transilvănean,
de către magistrul Martin Hochmeister, în al său Caledarium Novum tipărit la Cluj în
1807, în care, la capitolul Scholae valachicae gr. non unitorum eorumque ludimagistri,
era trecută ca funcţionând şi şcoala confesională ortodoxă din Calbor, al cărei învăţător
era Vasile Viza (Vâja) 156, amintit şi pe la 1809, pentru ca din 1816 să devină preot al
comunităţii.
În lucrarea amintită a lui C. Stan, se pomeneşte că au funcţionat ca învăţători între
1802 şi 1900, fără a fi specificat la ce şcoală confesională şi în ce perioadă, următorii:
Ioan Branişte, Ioan Hetrea, Arsenie Vâja, Nicolae Langa, Petru Muntean şi Vasile Pop 157.
Din Arhiva Bisericii reiese că au mai funcţionat în secolul al XIX-lea, ca învăţători
confesionali ortodocşi, Ioan Căloiu (1811 şi 1812) şi Ioan Paicu (pe la 1823).
Într-una din lucrările privitoare şi la istoria învăţământului din Ardeal, se afirmă,
fără să fie însă confirmată de alte surse, că tot la începutul secolului al XIX-lea ar fi fost
înfiinţate în mai multe localităţi, printre care şi în Calbor, şcoli triviale (gimnaziale)
comunale în care se învăţa şi germana. Pentru susţinerea acestor şcoli şi pentru plata
învăţătorilor s-ar fi instituit în fiecare localitate un fond scolastic comunal, din care se mai
procurau cărţile şi rechizitele necesare şcolarilor 158.
În privinţa cărţilor după care se desfăşura procesul de învăţământ (mai ales cititul
şi scrisul), putem spune că baza au constituit-o până pe la mijlocul secolului amintit mai

154
Istoria învăţământului din România, vol. I, Bucureşti, 1983, p. 274.
155
Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Bucureşti, 1944, p. 198.
156
Idem, Istoria învăţământului românesc din Transilvania între 1800-1867, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 77; vezi şi Istoria învăţământului din România, vol. I, p. 282.
157
C. Stan, op. cit., p. 182.
158
Istoria învăţământului ..., vol. I, p. 296.

99
sus cărţile bisericeşti – Ceasloave, Liturghiere, Molitvelnice, Evanghelii ş.a. –, pentru ca,
încet-încet, de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea să fie introduse şi în învăţământul
sătesc confesional manualele laice – bucoavnele, abecedarele, aritmeticele, ştiinţele etc.–,
fapt care a condus la diversificarea materiilor de predare şi la specializarea lor, proces
care va continua şi după anul 1850.
Date precise despre ridicarea primului local de şcoală nu sunt, însă una dintre
surse indică faptul că acesta s-ar fi construit din lemn, undeva în perioada anilor 1850-
1860 159, prin cheltuiala bisericii ortodoxe şi pe locul unde ulterior s-a ridicat edificiul de
cărămidă şi piatră (actualul Cămin cultural).
Din Conspect general de numele şi pregătirea învăţătorilor din cuprinsul
Diecezei ortodoxe din Ardeal, pe anul şcolar 1858, aflăm că şcoala confesională de aici
aparţinea de Cercul Nocrichului, avându-l ca învăţător pe Moise Cândea, care era
catalogat cu gradul de pregătire „capabil”, iar ca număr de elevi (băieţi şi fete) era
consemnată cifra 137 160; şapte ani mai târziu, în 1865, învăţător era Micu Ioan 161.
În perioada 1873-1874, calboreanul Arsene Vâja era învăţător în Boholţ.
Vechea şcoală ortodoxă din lemn fiind probabil neîncăpătoare, la sfârşitul
deceniului al nouălea s-a luat în discuţie construirea uneia mai mari, din cărămidă şi din
piatră (în 1889 lucrările de construcţie erau deja începute); ridicarea noului edificiu a fost
terminată în anul 1895 162, cu două încăperi pentru ţinerea orelor (clasele I-VI) şi locuinţă
pentru învăţător (compusă din 2 camere, bucătărie, cămară şi pivniţă) 163. Se pare că
localul şcolii, construcţia în sine, a plăcut şi comunităţilor mai apropiate sau mai
depărtate, altfel nu ne putem explica adresa preotului ortodox din Fofeldea către Oficiul
parohial al Calborului, din martie 1901, prin care ruga să-i fie trimise planurile şcolii,
pentru a fi construită una identică şi acolo 164; dacă a avut sau nu finalitate această
rugăminte, documentele nu ne-o mai spun.
În această perioadă de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX (până la 1918),
documentele din arhivă indică existenţa mai multor învăţători, dintre care unii au
funcţionat un număr mai mare de ani, iar alţii mai puţini sau chiar numai câte un an. În
perioadele când şcoala nu beneficia de un învăţător, lecţiile erau predate de către preotul
satului, aşa cum îi găsim pe Ioan Aldea la anul 1902 165 sau pe Gheorghe Şolca mai târziu
(erau şi directorii şcolii).
În continuare, îi vom aminti pe fiecare în parte, cu perioada în care apar
consemnaţi ca activi la şcoala de aici, iar unde au existat informaţii şi câteva date
personale:

159
C. Stan, op. cit., p. 181.
160
N. Albu, op. cit., p. 229.
161
Şerban Polverejan, Contribuţii statistice privind şcolile româneşti din Transilvania în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, în “Cumidava”, II, Braşov, 1968, p. 175.
162
La 23 iunie, acel an, apare ca terminată.
163
În decembrie 1921, a fost luată de către Stat în schimbul sumei de 1.500.000 lei.
164
Arh. Bis., Dosar III.
165
Idem, Dosar V.

100
 - Vasile Ramba (învăţător II), din 1882 până la pensionare (1905), dar şi cu
câteva reactivări temporare în timpul şi după război, atât în Calbor, cât şi în Boholţ. Era
născut în anul 1857 (la nr. 15) şi a urmat, măcar în parte, cursurile Şcolii confesionale din
Beclean, unde îl întâlnim frecventând clasa a IV-a primară 166. Până la revenirea în sat,
mai funcţionase ca învăţător în Ruja, Ilimbav, Săsăuş şi Boholţ (1880-1882; terminase 4
clase gimnaziale la Braşov, iar diploma de învăţător şi-a luat-o la Cristur, vorbind bine
limba germană şi acceptabil pe cea maghiară. „Învăţătorul Ramba era mare cântăreţ şi
bun învăţător. El ţinea mult la frecvenţa regulată a elevilor la şcoală (...)” 167;
- Moise Brumbea, de prin 1889; activ şi în anul şcolar 1905-1906. Născut în anul
1862 (nr. 198), a urmat şi el cursurile Şcolii primare confesionale din Beclean, absolvind
clasa a IV-a în 1874 168;
- Ioan Paicu (învăţător I), din 1903 până în martie 1918, când moare. Acesta se
născuse în anul 1875 în zona Sibiului şi mai funcţionase ca învăţător în Mucundorf
(1896-1898) şi Agnita (1898-1903). După moartea sa, a fost numit provizoriu pensionarul
Vasile Ramba, iar Comitetul parohial în semn de recunoştinţă faţă de meritele deosebite
ale învăţătorului răposat a hotărât înfiinţarea unui fond (fundaţie) care să poarte numele
acestuia – Fundaţiunea Ioan Paicu –, ale cărei statute urmau a fi compuse de preot şi
notar; fondul trebuia să fie strâns din salariul neridicat în totalitate de către defunct, din
Fondul şcolarilor, dintr-o sumă colectată printre calboreni şi o alta de 40 de coroane
făcută în anul 1917 169.
- Ilie Bunea (învăţător II) din Nocrich, între 1898-1899; pleacă şi postul este scos
la concurs;
- Petru Muntean, instituit provizoriu în 1899 la clasa I; nu ştim dacă este acelaşi
cu Ioan Munteanu, care în decembrie 1900 afirma că a primit tot salariul pentru anul
şcolar 1899-1900 (188 fl.) 170;
- Moise Brumboiu, apare între februarie 1902 şi mai 1903;
- Nicolae Stângu, apărea într-un document din aprilie 1903 prin care făcea o
rugăminte către Academia săsească din Sibiu să acorde un ajutor şcolii de aici 171;
- Constantin Bucica (?), ales în iulie 1918.
Activitate. Printr-un Cerculariu al Consistoriului arhidiecezan din Sibiu, din 16
iulie 1898, preoţii erau însărcinaţi a se îngriji de înfiinţarea bibliotecilor şcolare sau de
îngrijirea celor deja existente. Biblioteca de aici nu fusese înfiinţată încă, deoarece în
ianuarie 1913 s-a primit o nouă dispoziţie în acest sens.
Se pare că dascălii satului îşi făceau meseria foarte bine, afirmaţia aceasta fiind
întărită de o însemnare din 13 mai 1909 (învăţători fiind Ioan Paicu şi Vasile Ramba),
166
Arhiva Şcolii Beclean, Protocoale şcolare (începând cu anul școlar 1857-1858).
167
Aurel Drăguş, Boholţ. Sat ardelean al tradiţiei, statorniciei şi speranţei, Editura Negru-Vodă, Făgăraş,
2002, p. 67.
168
Arh. Şcolii Beclean, Ibidem.
169
Arh. Bis., Protocoalele … 1909-1920, f. 169.
170
Idem, Dosar IV.
171
Ibidem.

101
care arată că şcoala fusese vizitată de inspectorul şcolar regal Mihály Benédek, iar acesta
a fost foarte mulţumit de elevii calboreni, catalogându-i cu „foarte bine” pe cei mici şi cu
„bine” pe cei mari 172.
Cu toate acestea, conform noii legi şcolare Appony, în octombrie 1909 postul al
II-lea de învăţător a fost sistat, rămânând ca statul să subvenţioneze parţial numai salariul
unui singur învăţător; cum satul nu avea posibilitatea financiară să susţină deplin nici
măcar un salariu, Vasile Ramba a fost pensionat, învăţător activ rămânând doar Ioan
Paicu.
Datorită politicii cultural-şcolare maghiare de atunci, de a-i constrânge pe români
să renunţe la învăţământul confesional în favoarea celui de stat (care se făcea numai în
limba maghiară), s-a mers din rău în mai rău, deoarece şi ajutorul de stat pentru plata
învăţătorului (275 coroane) a fost sistat în ianuarie 1911, astfel că salariul acestuia trebuia
plătit integral de către comunitate, ceea ce a ridicat probleme deosebite calborenilor în
strângerea sumei respective.
În anii următori s-a încercat de către Comitetul parohial, de mai multe ori,
ridicarea cuantumului taxei (5 coroane) pentru salariul învăţătorului Ioan Paicu, însă cu
urmări practice numai ceva mai târziu. Mai mult, fiind foarte strâmtoraţi, membrii din
Comitet propuneau la 1 martie 1912 ca şi familiile greco-catolice să plătească repartiţia
pentru salariul învăţătorului, deoarece şi copiii lor veneau tot la şcoala confesională
ortodoxă; în caz contrar, copiii acestora nu mai erau primiţi la instrucţia şcolară 173.
Tot la aceeaşi dată, în urma unui ordin ministerial ca toate şcolile din ţară să aibă
un hram, ca şi bisericile, Comitetul parohial hotăra ca hramul şcolii de aici să fie Sf.
Andrei şi în fiecare an, la 30 noiembrie, să se organizeze „o producţiune teatrală” 174.
În toată perioada cât a funcţionat ca şcoală confesională, învăţătorul venit din altă
localitate şi-a avut locuinţa în edificiul şcolii, iar lemnele pentru foc şi alte necesităţi i le
punea la dispoziţie parohia.
În privinţa achiziţionării manualelor şcolare înainte de 1918, din cauza aceleiaşi
politici şcolare maghiare amintite mai sus procedura era destul de complicată –
învăţătorul trimitea o listă cu manualele pe care le dorea către inspectoratul maghiar de
profil spre aprobare, însă de cele mai multe ori acest for nu era de acord şi listele se
refăceau până când, într-un sfârşit, dădea aprobarea. Banii pentru cumpărarea lor
proveneau din fondurile bisericii, însă şi Primăria trebuia să aloce o anumită sumă în
acest scop.
În martie 1918 şcoala confesională urma să fie trecută la stat, în urma unui ordin
al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice maghiar, care preciza că se va întâmpla
acest lucru cu toate şcolile aflate la graniţă, zonă în care era inclus şi Calborul, însă
sfârşitul războiului a împiedicat acest proces 175. Totuşi, ordinul acesta a dat multe bătăi

172
Idem, Protocoalele ... 1909-1920, f. 8.
173
Ibidem, ff. 75-76.
174
Ibidem, f. 76.
175
Ibidem, f. 156.

102
de cap calborenilor – în vara lui 1918 se hotăra scoaterea la concurs a postului de
învăţător, prin publicare în Telegraful Român, în speranţa că salariul va fi plătit de săteni,
dar şi cu întregire (ajutor) de la stat; numai că, în 30 iunie, ajutorul de stat era retras în
totalitate, iar şcoala confesională nemaiputând fi susţinută Comitetul lua hotărârea de a fi
de acord cu înfiinţarea şcolii de stat, iar edificiul şcolii confesionale să fie închiriat 176.
Imediat după terminarea primului război mondial, în urma evaluării pagubelor
produse de acesta în sat, se arăta că din cauza explodării unui proiectil de tun chiar lângă
şcoală s-au stricat pereţi, acoperişul şi s-au spart toate geamurile, fiind necesară o sumă
importantă pentru reparaţiile ce trebuiau efectuate.
În toamna lui 1919 se scotea la concurs unul din cele două posturi de învăţător,
alesul fiind Moise Brumbea, care, din motive necunoscute, se va retrage în decembrie
1921, rămânând ca postul să fie suplinit până la venirea unui nou învăţător de către
preotul Gheorghe Şolca.
Chiar la începutul anului 1920, trebuind a fi înfiinţat în sat un post de jandarmi şi
neavând sediu, Comitetul parohial a hotărât să-i pună la dispoziţie locuinţa învăţătorului,
cu chirie, deoarece nemaifiind locuită s-a dărăpănat, la aceasta mai contribuind şi
cutremurul din 1916, însă Consistoriul arhidiecezan n-a fost de acord; acelaşi cutremur
afectase destul de mult şi şcoala, a cărei reparaţie capitală ar fi costat între 8-10.000
coroane 177.
Doi ani mai târziu, în aprilie 1922, şcoala a fost statificată prin ordin ministerial,
clădirea a fost rechiziţionată tot pentru şcoală, iar Ioan Graură 178 era numit învăţător
(din octombrie 1920 până în 1921, funcţionase la şcoala din Hurez). În toamna aceluiaşi
an, ca învăţător titular (şi director) era numit Mihail Cârje 179, iar Ioan Graură trecea pe
postul de învăţător ajutător; acesta din urmă a demisionat în 1927 şi în locul său a fost
numit, ca suplinitor, normalistul Ioan Avram.
În vara anului 1925 s-a hotărât ca, pe lângă cursurile teoretice, să fie urmate şi nou
înfiinţatele ateliere de meserii:
- unul de rotărit (eventual şi alte meserii), pentru băieţi;
- celălalt de cusut, tors, ţesut şi croit, pentru fete.
Deoarece se dorea construirea unui alt local de şcoală, pentru că cel vechi
aparţinea Bisericii, în anul 1927 Comitetul Agrar acorda pentru acest scop un teren care îi
fusese expropriat în 1923 lui Vasile Fărcaş.
Veniturile şcolii. Aşa cum am amintit la capitolul Biserică, veniturile şcolii erau
aproximativ comune cu ale bisericii, aceasta din urmă fiind cea care susţinea procesul de

176
Ibidem, f. 171.
177
Ibidem, f. 184.
178
Născut în Calbor, la 1896; a terminat trei clase liceale în Făgăraş şi trei cursuri de vară la Institutul
pedagogic greco-catolic din Blaj.
179
Născut în Pocola (jud. Bihor), la 12 mai 1890; a urmat clasele primare la Şcoala evanghelică-reformată
din Beiuş şi cursurile de pedagogie la Institutul de pedagogie ortodox din Arad. Din Arhiva Bisericii reiese
că acesta, în ianuarie 1939, a fost numit preot în localitatea Budureasa (jud. Bihor).

103
învăţământ. Astfel că marea majoritate a banilor necesari pentru salariul învăţătorului şi
întreţinerea şcolii proveneau din taxele plătite de către localnici.
Pe lângă acestea, s-au mai obţinut sume de bani din serbările sau petrecerile
şcolare ţinute cu diverse ocazii, dar şi din unele donaţii sporadice sau anuale. În privinţa
primei categorii, amintim câteva din aceste evenimente cultural-artistice, în urma cărora
publicul asistent dona anumite sume de bani, după cum îl lăsa inima şi starea:
- mai 1911: Ioan Paicu organiza o petrecere de Rusalii, după care a rămas un
venir net de 31,32 coroane;
- ianuarie 1923: serbare soldată cu un venit de cca. 225 lei.
În documentele avute la dispoziţie, apar şi câteva donaţii, unele mai mici, altele
mai importante, pe care şcoala (confesională sau de stat după 1922) le-a primit spre
beneficiul propriu:
- 1913 – Armonia din Cincu ajuta şcoala cu 30 coroane pentru procurarea de
rechizite şcolare;
- mai 1915 – tot Armonia dăruia 50 coroane;
- mai 1916 – aceeaşi bancă, cu aceeaşi sumă;
- februarie 1924 – senatorul Ignatie Mircea dona 500 lei;
- 1924 – deputatul Solomonescu dăruia 1.000 lei;
După război, a fost creat un nou „Fond al şcolii”, ai cărei bani au fost depuşi
aproape în permanenţă la Institutul de credit Armonia din Cincu. De asemenea, conform
unui proces-verbal din 12 martie 1924, reiese că în urma reformei agrare şcoala a fost
împroprietărită cu un teren de 5 jugăre pământ arabil peste Olt, în Unghiu Cătuşii, şi cu o
grădină în sat (la numerele 32 şi 33). Atât terenul arabil, cât şi grădina, au fost arendate
permanent, suma rezultată fiind împărţită între şcoală şi primărie 180; de asemenea, şcoala
se mai susţinea şi din contribuţia de 14% din totalul veniturilor comunei.
În lunile mai sau iunie ale fiecărui an erau ţinute examenele de vară obligatorii
ale şcolii, la care nu de multe ori comisiile de examinare erau conduse de mari
personalităţi bisericeşti ardelene sau făgărăşene, printre care: administrator protopopesc
Ioan Moldovanu (mai 1900), protopop Iuliu Dan (1901), preotul Nicolae Aron din Galaţi
(iunie 1902; comisar al comisiei).
O situaţie permanentă în privinţa frecvenţei şcolare o întâlnim şi înainte, dar şi în
primii ani de după primul război mondial – anume, învoirea pe care Comitetul parohial
(în calitatea de Senat şcolar) o acorda elevilor, primăvara şi toamna, spre a participa la
lucrările agricole de sezon ale familiilor lor, scutire care se putea prelungi şi până la două
săptămâni; de aceasta beneficiau numai şcolarii peste 10 ani, cei mai mici fiind liberi.
Tot referitor la frecvenţa şcolară, mai trebuie spus că întotdeauna s-a menţinut
hotărârea Comitetului ca acei copii săraci care erau servitori în sat sau în altă parte să fie
scutiţi de a merge la şcoală.

180
Arh. Şcolii, Protocolul şedinţelor Sfatului şcolar pe anii 1922-1935, p. 28.

104
 Atunci când, în afara cazurilor enunţate mai sus, copiii lipseau de la şcoală,
absenţele erau anunţate lunar de către învăţător Senatului şcolar, care le consemna şi le
trimitea mai departe Primăriei, aceasta la rândul său luând decizia amendării părinţilor.
Mai târziu, în februarie 1918, s-a luat hotărârea ca părinţii să fie mai întâi citaţi la
Primărie spre a da explicaţii, iar dacă nu se conformau doar atunci puteau fi pedepsiţi.
Numărul elevilor. Din primele surse documentare aflăm că în anul şcolar 1905-
1906, frecventau clasele IV-VI 61 de copii 181, în 1907/1908 – 99 elevi (clasele I-VI; pe
lângă aceştia, 13 erau repetenţi, iar unul abandonase), în 1908/1909 – 100 şcolari (fără 12
repetenţi şi 4 abandonuri) 182, iar în 1909-1910 au frecventat şcoala 105 elevi 183.
După război numărul elevilor care au urmat cursurile şcolare a variat în fiecare an,
motivaţiile fiind multiple – de la scăderea natalităţii, la sărăcie, boală ş.a.. Iată câteva
cifre: 1921/1922 – 81 elevi (clasele I-IV); 1922/1923 – 95 (cls. I-V); 1927/1928 – 79 (41
băieţi-48 fete), în clasele I-VII; 1932/1933 – 71.
Unii dintre copiii calborenilor au urmat şcoala primară în alte localităţi, în special
în Făgăraş şi Beclean. În ceea ce priveşte pe cei care au ales Becleanul, în afara celor doi
învăţători amintiţi, în arhiva de acolo figurează că au urmat cursurile următorii calboreni,
toţi fii de plugari:
- 1866-1867: Ioan Castravete (13 ani) – în cursul anului s-a retras; Ioan Mihaiu
(13 ani), care a avut sporiu bun, sârguinţia mare şi purtarea morală corespunzătoare;
Vasile Hetrea (12 ani) – s-a retras în cursul anului;
- 1867-1868: Ioan Mihaiu (clasa a III-a); Ioan Rotariu (cls. a II-a); Moise
Derlogea (nr. 90, care va termina şcoala în 1872); Ioan Neagoe (cls. a II-a);
- 1872-1873: Vasile Cârstea (născut în 1862; nr. 69), care termina şcoala în 1874;
- 1875-1879: Vasile Popenciu;
- 1877-1878: Ioan Brumbea (cls. I);
- 1878-1879: Ioan Hetrea (cls. a II-a) şi Ioan Brumbea 184.
După terminarea cursurilor primare unii copii mergeau la şcoli gimnaziale din
apropiere, mai ales la Făgăraş, sau urmau calificări în diverse meserii; câţiva au mers la
şcoli şi mai înalte. Din unele surse, se regăsesc câteva nume de calboreni care au urmat
aceste şcoli: în 1881 erau mai mulţi copii din sat care învăţau în Făgăraş 185; în 1899,
Pavel Brumbea (orfan) era ucenic-curelar în Cincu şi cerea de la ASTRA-Sibiu un ajutor
din fondul său 186; Ioan Graură la Gimnaziul din Făgăraş (absolvit în 1910), apoi la

181
Idem, Registru nr. 2.
182
Idem, Registru nr. 3.
183
Idem, Registru nr. 4.
184
Arh. Şcolii Beclean, Protocoale şcolare.
185
Nicolae Aron, Monografia bisericilor, şcoalelor şi reuniunilor române din Făgăraş, Făgăraş, 1913, p.
101. Se pare că aceştia, ca şi mai toţi calborenii de altfel, veneau în Făgăraş pe un alt drum decât cel de pe
Dealul Galaţiului, printr-un vad al Oltului pe unde treceau şi făgărăşenii la viile de pe Dealul Calborului
(probabil undeva în zona Unghiul Cătuşii); vezi Ibidem, p. 180.
186
Arh. Şcolii Calbor, Registru nr. 2.

105
Şcoala normală de învăţători din Blaj (1921); Ioan Ludu la Şcoala normală din Făgăraş
(prin 1912) ş.a.
Constantin Stan, la 1927, indica drept personalităţi şi cărturari ai Calborului pe
următorii: Moise Brumboiu (vicar episcopesc în Făgăraş), Moise Brumbea (fost
învăţător în sat), Nicolae Stângu (învăţător, mort în America în anul 1917), Derlogea
(fost notar în sat), Ioan Paicu (învăţător), Mircea Derlogea (judecător), Ioan Graură
(învăţător), Romul Brumbea (notar), Vasile Cristea (student la Facultatea veterinară din
Bucureşti) şi Vasile Ramba (student la Facultatea de medicină din Cluj); îl mai amintea
şi pe Emil Ramba, ca fiind un foarte bun croitor în America 187.
Dintre toţi aceştia s-a desprins ca figură proeminentă Moise Brumboiu (1871-
1946). Acesta s-a născut în Calbor la anul 1871, a absolvit Seminarul teologic din Blaj şi
Facultatea de ştiinţe juridice din Budapesta. Şi-a continuat activitatea ca preot greco-
catolic în Tohan şi Braşov, între anii 1913-1922, pentru ca apoi să ocupe demnitatea de
vicar foraneu al Făgăraşului, slujind şi ca preot la biserica Sf. Nicolae de acolo, în
cimitirul căreia a şi fost înmormântat.
Înainte de Unirea din decembrie 1918 a fost de mai multe ori în conflict cu
autorităţile austro-ungare din motive politico-naţionale, fiind chiar întemniţat în două
rânduri: în anul 1912 timp de o lună, pentru că a cântat Deşteaptă-te române, iar în 1917
o perioadă de 18 zile, fără vreo acuzaţie anume.
Pe plan politic, a ajuns vicepreşedinte al P.N.Ţ.-Făgăraş şi senator în Parlamentul
României, între anii 1922-1931. A fost decorat cu ordinul Coroana României.
S-a căsătorit cu Eugenia Chişereanu, provenită tot dintr-o familie de preoţi greco-
catolici, cu care a avut patru copii – Aurel (preot), Eugenia, Coriolan (farmacist) şi Traian
(tehnician).
Imediat după al doilea război mondial, în septembrie 1945, îşi începea cariera
didactică în Calbor boholţeanul Gheorghe Cocoradă (născut în 1922), până în anul
următor, dar din 1947 a revenit şi a funcţionat continuu, ca învăţător şi profesor
suplinitor, până în 1956 când s-a transferat la Văleni; în perioada 1951-1956 a îndeplinit
şi funcţia de director şcolar. În locul lui Gh. Cocoradă, în anul şcolar 1946-1947 a
funcţionat Ana Căloiu.
Trei ani mai târziu (1948), devenea profesor suplinitor de matematică un alt
învăţător originar din Boholţ – venerabilul astăzi Aurel Drăguş (născut tot în 1922), care
va funcţiona, cu o întrerupere de un an (1950-1951), până în 1958; mai remarcăm că între
anii 1948-1950 a fost şi director al şcolii de aici.
După reforma comunistă a învăţământului din anul 1948, şcoala din sat primeşte
titulatura de Şcoală generală, cu clasele I-VII (apoi I-VIII), ale cărei cursuri au început să
fie frecventate şi de către boholţeni, deoarece şcoala de acolo a rămas numai cu ciclul I
(clasele I-IV). „În 1948-1950, pe timpul iernii, elevii din Boholţ au locuit la <<gazdă
comună>>.

187
C. Stan, op. cit., p. 183.

106
 După 1950 s-a organizat Internatul şcolar, în noul local de şcoală – fosta
Primărie (...). Internatul cuprindea două dormitoare, sală de mese, bucătărie cu dotările
necesare şi cămară. Întreţinerea internatului cădea în exclusivitate în sarcina
părinţilor”188. Cum am amintit, schimbul s-a făcut pentru că localul Primăriei fusese
construit de ambele comunităţi în anii 1900-1901. Despre schimbul de localuri,
învăţătorul Aurel Drăguş spunea: „După reforma învăţământului din 1948, s-au înfiinţat
şcoli generale de 7 ani, la care pentru clasele V-VII s-a introdus predarea pe obiecte de
către profesori. În această situaţie s-a înfiinţat la Calbor şcoală de 7 ani, unde urmau să
frecventeze cursurile elevi din Calbor, Boholţ, iar mai târziu din Rodbav şi Şoarş. Au
urmat şcoala în Calbor chiar şi o elevă din Beclean – Ţuţurea Maria – şi un elev din
Victoria, pe nume Marinescu Vasile. Ca director, a fost numit înv. Drăguş Aurel, fiind şi
profesor suplinitor la matematică. Ca director al şcolii nou înfiinţate, a încadrat cu
precădere pe boholţeni, cum sunt Gheorghe Cocoradă, prof. suplinitor Pantilimon Vasile
(nr. 22) şi secretar Prescure Vasile (nr. 164). Având alături boholţeni, a început anul
şcolar 1948-1949 cu cadre didactice încadrate la toate obiectele de învăţământ. Elevii de
la Boholţ făceau naveta la şcoală, pe jos, până s-au găsit două gazde pentru băieţi şi fete,
unde elevii rămâneau peste săptămână, naveta iarna fiind foarte grea, aceste gazde fiind:
la Turcu (nr. 199) şi la Văruca (nr. 266) – Maican Gheorghe.
Ca director, m-a preocupat crearea unui internat pentru elevi, unde acestora să li
se pregătească şi o masă caldă. Având multe treburi pe la Primărie, am văzut multe
camere libere sau unele ocupate de notar şi şeful postului de poliţie, şi m-am gândit la
posibilitatea unui schimb de localuri între Şcoală şi Primărie. Nu ştiam cui să abordez
această problemă şi cui să mă adresez, pentru a nu da greş şi cu urmări pentru persoana
mea.
Imediat după vacanţa de iarnă de la începutul anului 1949, pretorul de la Plasa
Cincu a făcut o vizită de inspecţie la Calbor. Din vorbă în vorbă, am ajuns să ne
cunoaştem mai bine şi am aflat că pretorul este unchiul a doi colegi de-ai mei din
Codlea. Pretorul avea studi superioare, era jurist şi nu agrea regimul comunist. Într-o
inspiraţie de moment şi profitând de faptul că eram singuri în birou, i-am făcut
propunerea schimbului celor două localuri. Imediat a fost de acord cu mine şi mi-a dat
îndrumări să mă adresez Prefecturii, printr-o adresă oficială din partea şcolii, şi am
formulat împreună motivarea cererii. Dânsul s-a ocupat apoi de obţinerea aprobării de
la Prefectura judeţului şi de la Inspectoratul şcolar. Peste trei săptămâni, s-a primit
aprobarea scrisă la Şcoală şi Primărie, cu menţiunea ca notarul şi şeful de post să
elibereze spaţiile. Mânia şi ura acestora împotriva mea a fost aproape de nesuportat şi
nu a rămas fără urmări, deoarece toamna am fost scos din direcţiune şi mutat la Şcoala
din Felmer, unde am funcţionat în anul şcolar 1950–1951, făcând naveta pe jos în
Boholţ. În calitate de director, am luat în primire localul Primăriei, construit în anul
1901, local impozant, cu etaj, în care s-au amenajat 5 săli de clasă, două dormitoare

188
Aurel Drăguş, op. cit., p. 44.

107
pentru băieţi şi fete, bucătărie cu sală de mese, magazie, o cameră pentru pedagog şi
cancelaria profesorală. Înainte de a preda direcţiunea, am angajat ca magazioner pe
Octavian Pop din Boholţ şi bucătăreasă pe Bucura Vâja, tot din Boholţ. De la mine, a
luat direcţiunea Şcolii dl. înv. Cocoradă Gheorghe (1951 – 1956).
Internatul era întreţinut de către părinţi, care asigurau hrana şi lemnele
necesare bucătăriei şi dormitoarelor. Alimentele erau aduse de la Făgăraş, pe bază de
“repartiţie pentru internat“, în acea vreme toate alimentele fiind raţionalizate şi
populaţia se aproviziona pe bază de cartele pentru pâine, carne, zahăr, ulei, făină albă
etc. Transporturile erau asigurate de părinţi, care făceau o călătorie săptămânală cu
căruţa, pentru procurarea alimentelor. Internatul a fost o mare realizare şi ca urmare a
dus la ridicarea nesperată a calităţii învăţăturii”.
Tot din localitatea vecină, a provenit un alt dascăl – învăţătoarea Ioana Drăguş
(născută în 1924), care a funcţionat aici între anii 1952 şi 1958.
Mai înaintea acesteia, în perioada 1949-1951, a profesat ca învăţător Gheorghe
Puşdercă (născut în 1925), originar din Şona, după care s-a transferat la Mândra.
Ca profesor de limba română şi câţiva ani director, a funcţionat Gheorghe Oală
(născut în Şoarş, în anul 1914), mai precis între anii 1953-1967.
Dintre profesorii şcolii, originari tot din Boholţ, amintim pe Maria Vâja-Căpâlna
(născută în 1943), care a predat biologia în perioada 1974-1982, dar a fost şi directoare în
tot acest răstimp; în 1982, s-a transferat la şcoala din Copăcel.

ÎNVĂŢĂTORI până la 1945

1765 – Stan Bălaş (greco-catolic)

1802 – Ioan Branişte
1805, 1809 – Vasile Vâja (ortodox); viitor preot din 1816
1811, 1812 – Ioan Căloiu
1823 – Ioan Paicu
? – Ioan Hetrea
? – Arsenie Vâja
? – Nicolae Langa
? – Vasile Pop
1882-1920 (cu întreruperi) – Vasile Ramba
din 1889 – Moise Brumbea (nr. 198); activ şi în 1905-1906
1898-1899 – Ilie Bunea din Nocrich (ca învăţător II)
1899-1900 – Ioan/Petru Munteanu (provizoriu)
1902-1903 – Moise Brumboiu
1902-1903 – Ioan/Nicolae Stângu
1903-1918 – Ioan Paicu
1919-1921 – Moise Brumbea

108
 1922-1938 – Mihail Cârje (ca învăţător-director)
1921-1927 – Ioan Graură (învăţător II)
1927 – Ioan Avram (învăţător suplinitor)
din 1932 – Lucreţia Fărcaş (învăţător II); calboreancă, transferată de la grădiniţa
din Felmer
1933 – apare Ioan Cârje.
Redăm mai jos, prin amabilitatea doamnei învăţătoare Ludu Claudia, prezenţa
directorilor, învăţătorilor şi profesorilor din Calbor de după 1945, aşa cum a reieşit din
Arhiva incompletă a Şcolii, cu menţiunea că unii dintre învăţători au funcţionat şi ca
profesori suplinitori:

DIRECTORI AI ŞCOLII

1868-1902 – preot Ioan Mihu

1902-1909 – preot Ioan Aldea
1910-1922 (cu întreruperi) – preot Gheorghe Şolca
1922-1935 – Mihail Cârje
1948-1950 – Aurel Drăguş
1951-1956 – Gheorghe Cocoradă
1956-1961 – Gheorghe Oală
1974-1982 – Maria Vâja-Căpâlna

ÎNVĂŢĂTORI după 1944

1944-1945 – Lucia Şolca

1944-1951 – Lucreţia Farcaş
1945-1946 şi 1947-1956 – Gheorghe Cocoradă
1946-1947 – Ana Căloiu
1 an – Silvia Antonoievici
1948-1950 şi 1951-1958 – Aurel Drăguş
1949-1951 – Gheorghe Puşdercă
1 an – Maria Ivănescu
1952-1958 – Ioana Drăguş
1956-1965 – Lucia Bârsan
14 ani – Letiţia Oală
3 ani – Aurelia Pârvulescu
2 ani – Lucia Bârsan
2 ani – Viorica Cândea
3 ani – Susana Şchiopu

109
4 ani – Mariana Bărbat
8 ani – Tatiana Cristea
1 an – Maria Peciorean
8 ani – Monica Hetrea
5 ani – Maria-Gabriela Frăţilă
2 ani – Elena Paicu
2 ani – Cristina Renghea
7 ani – Florica Paicu
3 ani – Ramona Bărbat
În prezent – Claudia Ludu

PROFESORI

1944-1945 – Maria Miclea

1951-1952; 1959-1950 – Stela Brumbea
1951-1952 – Maria Bica
1951-1952 – Magdalena Zamfirescu
1951-1953 – Olimpiu Mâzgăreanu
1952-1953 – Viorica Momagean
1952-1953 – Victor Balu
1952-1953 – Victor Gheciu
1953-1967 – Gheorghe Oală
1953-1954 – Doina Ciora
1953-1956 – Stela Popa
1955-1968 – Nicolae Bârsan
1957-1958 – Maria Maican
1957-1960 – Eugenia Munteanu
1958-1963; 1966-1967 – Maria Calodov
1958-1959 – Lucia Maftei
1958-1959 – Ioan Alexandru Opriş
1960-1961; 1966-1967 – Titus Rotaru
1960-1961 – Marţian Ciurilă
1961-1962 – Moise Bărcuţeanu
1961-1962 – Georgeta Oală
1962-1963 – Maria Dumitrescu
1962-1963 – Nicolae Dumitrescu
1963-1965 – Aurelia Avasiloaiei-Eşanu
1963-1964 – Elena Timoftă
1963-1964 – Dumitru Mezdrea

110
1964-1965 – Ovidiu Stoichiţiu
1964-1965 – Ligia Lungociu
1964-1965 – Florica Lungociu
1964-1965 – Doina Bălăceanu
1964-1965 – Ligia Munteanu
1965-1968 – Maria Vornica
1965-1968 – David Pârvulescu
1965-1967 – Horaţiu Vornica
1965-1966 – Maria Sas
1965-1966 – Lucia Iliaş
1965-1966 – Ligia Leabu
1965-1966 – Traian Stiniguţă
1965-1966 – Maria Foghiş
1966-1974 – Stella Culcer
1966-1968 – Rodica Bălaşcă
1966-1967 – Andrei Milea
1966-1967 – Marţian Ciurilă
1967-1980 – Gheorghe Moraru
1967-1968 – Maria Pascu
1968-1982 – Ana Iacob
1968-1971 – Virgil Iacob
1968-1973 – Neonila Mihăilă
1968-1969; 1974-1981 – Mariana Grama
1969-1974 – Ileana Crihălmeanu
1969-1974 – Lucreţia Chirilă
1969-1970 – Viorica Cândea
1970-1982 – Gheorghe Miron
1973-1982 – Comşa Angela
1973-1974 – Otilia Băluţ
1974-1982 – Maria Vâja-Căpâlna
1974-1977 – Doina Mihăiescu
1977-1978 – Otilia Stanislav
1978-1979 – Maria Luca
1979-1982 – Raluca Bolboacă
1979-1980 – Felicia Stânea
1979-1980 – Marioara Stoica
1980-1981 – Lucia Munteanu

x
x x

111
 Cultura. În privinţa unei activităţi culturale organizate, în adevăratul sens al
cuvântului, nu se poate vorbi înainte de 1900, cu toate că unele manifestări şcolare (mai
ales serbări) sporadice s-au ţinut şi până atunci. Singurele acţiuni culturale la care
participau mai ales fruntaşii localităţii, atât înainte de 1900, cât şi ceva vreme după, au
fost cele iniţiate sub egida ASTRA, Calborul aparţinând permanent de Despărţământul
Cincu al acestei asociaţii culturale româneşti. De-a lungul timpului, mai mulţi calboreni
au fost membri ai Despărţământului amintit, dintre care i-am regăsit pe: notarul George
Nicoară (1915) 189, Ioan Brumbea, învăţătorul pensionar Moise Brumboiu, comerciantul
Vasile Fărcaş, proprietarul Moise Neagoe şi învăţătorul pensionar Vasile Ramba (toţi la
1920) 190, preotul Gheorghe Şolca (membru activ în 1921 şi membru pe viaţă în 1935) 191.
Ca reacţie faţă de politica cultural-şcolară maghiară antiromânească de la
începutul secolului al XX-lea, ambele Biserici româneşti au iniţiat înfiinţarea în fiecare
localitate transilvăneană a unor asociaţii şi societăţi culturale care aveau menirea de a
salva însăşi fiinţa românească. Astfel, aderând cu entuziasm la această chemare, cu puţine
luni înainte de izbucnirea primului război mondial, la 27 aprilie 1914, lua fiinţă prima
societate culturală din sat – Societatea tinerilor ortodocşi români din parohia Calbor 192,
care după război şi-a schimbat denumirea în Societatea „Tinerimea română (adultă)
Sfântu Gheorghe”. Conform Statutelor, scopul său era următorul: „(...) de a organisa
întrunirile şi convenirile tinerimei de aşa, ca să progreseze în viaţa morală, pentru binele
său şi al obştei; a respecta pe superiori şi a să purta corect faţă de semenii săi; a să
purta cu buna cuviinţă la toate petrecerile şi producţiunile aranjate de tinerime şi a ocoli
tot ce jigneşte bunul simţ” 193.
În societate intrau, obligatoriu, toţi băieţii şi toate fetele ortodoxe care terminaseră
şcoala, având a plăti la înscriere o taxă stabilită de Comitetul parohial şi ieşeau cei care se
căsătoreau, cei care fuseseră admonestaţi o dată pentru fapte reprobabile şi nu se
îndreptaseră, şi cei ce duceau „o viaţă scandaloasă vădită” 194.
Fondul Societăţii se constituia din banii proveniţi de la colindatul de Crăciun, din
taxe, din pedepse, din veniturile de la diversele manifestări culturale pe care le organiza şi
din eventualele ajutoare benevole. Fondul acesta era proprietatea Societăţii, dar sub
controlul Bisericii ortodoxe. Din banii incurşi fondului se dorea a se construi „un pavilon,
eventual pentru iarnă o casă de joc” şi a se face abonamente la unele ziare şi reviste
pentru tineret, spre a spori biblioteca parohială 195.
În privinţa membrilor, la capitolul III se prevedeau următoarele: „Membru al
societăţii să consideră orice tânăr de 15 ani şi orice tânără care a împlinit 14 ani şi să
189
Transilvania, nr. 7-12, 1915, p. 196.
190
Ibidem, nr. 5-9, 1920, p. XIII-XIV.
191
Colecţia Document a Muzeului Ţării Făgăraşului „Valeriu Literat”, nr. inv. I I 836.
192
Arh. Bis., Registru de intrări-ieşiri. 1912-1923, f. 129.
193
Ibidem, cap. II, paragr. 2.
194
Ibidem, cap. II, paragr. 3.
195
Ibidem, cap. II, paragr. 4.

112
obligă, prin subscriere în o Condică, a observa toate cele cuprinse în paragrafii acestor
statute.
Îndată după examenul şcolar, preotul conscrie elevii ieşiţi din şcoala de repetiţie
în condica societăţii şi aceştia sau părinţii lor plătesc tacsa de 30 fil(eri); pentru cei
săraci sau orfani să poate da dela biserică şi s-au declarat prin subscriere la observarea
statutelor societăţii, având a să bucura de toate drepturile şi a purta toate sarcinile.
Aceia cari nu vor voi a intra în sânul societăţii vor fi escluşi de la petrecerile
tinerilor, în felul că, de va fi fată, nici unui tânăr din societate nu-i va fi permis a o lua la
joc, (iar) de va fi ficior, nici unei fete nu-i va fi permis a juca cu el.
Acela care, deşi la conscrierea făcută la încheierea anului şcolar nu a intrat în
sânul societăţii, totuşi mai târziu, sub influinţa mijlocului constrângător de sub paragr. b,
s-ar vedea nevoit a cere înscrierea sa de membru al societăţii, după consfătuirea
membrilor să fie primit, obligându-să însă că va plăti tacsă de înscriere şi pedeapsă 2
cor.
În sânul societăţii să primesc şi tineri români de alte confesiuni, plătind taxa
statorită de comitetul parohial” 196.
Preotul era preşedinte pe viaţă al Societăţii, pe lângă care Comitetul parohial
alegea, odată la 3 ani, Tatăl feciorilor, care era „cel mai solid şi evlavios membru”.
Excepţie de la această regulă se făcea doar în cazul de deces al conducătorului, în cel de
boală grea sau în caz de reorganizare; tatăl feciorilor putea fi cantorul bisericii, dar numai
dacă îl alegea Comitetul. Pe de altă parte, membrii Societăţii alegeau dintre ei, prin vot
secret, în prima duminică a fiecărui an: un jude, care îndeplinea ordinele preotului şi ale
tatălui feciorilor; un pristav; un stegar; un cârciumar; un casier şi un controlor.
În ceea ce priveşte drepturile membrilor, se arăta în primul rând că aceştia puteau
participa la toate petrecerile tinerimii şi puteau lua din biblioteca parohială cărţi de citit.
La cap. V, paragr. 12, se mai statoreau următoarele:
„Societatea poate forma cor bisericesc şi poate aranja pentru membrii săi, afară
de colindatul obicinuit la Crăciun:
a) Petreceri cu joc în loc deschis. Dumineca şi în sărbători, după serviciul divin,
când privitorii nu vor avea a solvi nici o taxă de intrare.
b) Escursiuni (excursii – n.n.) împreunate cu petreceri. Este obligatoare însă
escursiunea ce să va numi <<maial>>, care să va face în prima duminecă după 1 Maiu,
în care va fi timp frumos, eventual şi în altă duminecă din luna Maiu.
c) Petreceri împreunate cu producţiuni, la cari să va norma o taxă de intrare,
după împrejurări, pentru asistenţii cari nu fac parte din societate. Venitul curat (net –
n.n.) trece în fondul societăţii.
d) În fiecare duminecă de iarnă, sara la 6 oare, să ţin şezători literare, la care
are drept a lua parte oricare membru. Atunci să va ceti din partea celui mai bun cetitor

196
Ibidem, ff. 129-130 (paragr. 5-7).

113
dintre membrii societăţii foi, poesii, novele, poveşti cu conţinut moral, să vor spune
ghicitori şi să vor juca jocuri sociale potrivite şi cuviincioase.
e) membrii societăţii pot umbla şi în şezătorile săteşti, unde însă nu vor avea
dreptul a întârzia după 9 oare seara” 197.
Următoarele paragrafe din Statute prevedeau obligaţiile membrilor:
„Orice petrecere împreunată cu joc nu e permis a să ţinea în vreo zi de post.
Membrii societăţii sunt obligaţi moraliceşte a rămînea în societate. Posiţiunea de
servitor nu dă dreptul nici unuia a ieşi din societate.
Fiecare membru are a să purta cuviincios pe stradă, ziua sau noaptea, a respecta
pe semenii săi şi a asculta de înainte-stătători.
Nici unui membru nu-i e permis a înjura sau a grăi vorbe de hulă împotriva lui
Dzeu, bisericii şi lucrurilor sfinte.
Toţi membrii societăţii sunt obligaţi a cerceta (a merge la – n.n.) biserica regulat
şi a să mărturisi în Păresimi. Cine nu să mărturiseşte, să eschide (exclude – n.n.) pe anul
acela din societate. Despre absenţii va purta grijă Tata feciorilor, căruia vor avea a să
insinua (să-i aducă – n.n.) scuzele, dar încă în dimineaţa acelei Dumineci sau sărbători,
înainte de serviciul divin.
Să scuză cei bolnavi, cei ce din cauză că sunt servitori nu pot veni. Toate acestea
au însă a fi insinuate (anunţate – n.n.) la Tata feciorilor.
Nici unui membru nu-i este permis a umbla prin crâşme sau a umbla beat, făcând
scandal public, cu atât mai puţin îi este permis din orice motiv a să bate sau a causa
ceartă.
Este interzis membrilor a juca cărţi, fie şi numai din trecere de vreme.
A râde în biserică, a conturba serviciul divin prin mişcări nătânge sau a-şi purta
ochii prin biserică fără a fi atent la serviciul divin, să pedepseşte. Orice purtare
necuviincioasă în biserică cade sub pedeapsa circumscrisă în paragr. 24 (între 20-50
fileri – n.n.).
Fiecare membru e obligat a lua parte la şezătorile literare, la petrecerile tinerimii
de orice fel şi a-şi da concursul moral şi material la astfel de ocasiuni şi la învăţarea
cântărilor.
Nu e permis membrilor a colinda sezătorile după 9 oare (seara – n.n.) sau a
hoinări pe stradă.
Fiecare membru e dator a contribui la sporirea bibliotecii parohiale, dându-şi
concursul material, şi după putiinţă a lua cărţi din acea bibliotecă cărţi de cetit.
Orice purtare necuviincioasă, orice transgresiune mai uşoară, ca ascultarea pe la
fereşti sau alte, să interzice.
(...) Cel ce nu să va supune şi cu toate că s-a făcut vinovat de cele circumscrise în
paragrafii 14-23, nu voieşte a să supune amendei, să fie tratat conform celor aflătoare
sub paragraful b al acestor statute” 198.

197
Ibidem, f. 130.

114
 În finalul Statutelor erau trecute şi obligaţiile conducătorilor Societăţii sau ale
Comitetului parohial, dintre care amintim câteva: preotul, ca preşedinte, era dator a
îndruma tinerimea spre drumul bun, a asista la întrunirile lor şi a-i ajuta în toate cele de
trebuinţă; Tatăl feciorilor trebuia să supravegheze buna desfăşurare a activităţilor
Societăţii, să semnaleze preotului eventualele abateri, să consemneze ieşirea cărţilor din
biblioteca parohiei etc.
Din documentele existente în Arhiva Bisericii reiese că de fiecare dată activităţile
Societăţii se desfăşurau, atât înainte de război cât şi după, în sălile de curs ale Şcolii.
Ultimile informaţii din această arhivă arată că în martie 1947, cu câteva luni înainte de
declararea Republicii Populare, această Societate încă mai exista.
O altă asociaţie a reprezentat-o Fondul şcolarilor şi ucenicilor săraci, ale cărei
Statute au fost aprobate de Comitetul parohial în iulie 1918 199; din păcate, statutele sale
s-au pierdut.
În schimb, au rezistat vremurilor Statutele Societăţii de lectură şi cântări din
Calbor, care au fost aprobate la 1 ianuarie 1924. Scopurile Societăţii erau următoarele:
„a) desvoltarea gustului de cetire în sânul poporului, prin cărţi din literatură şi
gazetele zilnice şi între împrejurări favorabile înfiinţarea unui cor.
b) înfiinţarea unei biblioteci populare, care se va susţinea din contribuţia de 20%
din tacsele solvabile de cătră unul fiecare membru cu ocasiunea intrării în societate,
apoi din dăruiri. La susţinerea bibliotecii contribuie şi cooperativa „Calboreana”,
anual, cu suma de 100 lei” 200.
Susţinerea financiară decurgea din cei 80% rămaşi din taxele de intrare în
Societate, din donaţii şi din veniturile rezultate în urma diferitelor petreceri şi producţiuni
teatrale şi muzicale organizate de aceasta.
Membri puteau fi „oricare locuitor din Calbor şi din comunele învecinate, care
este recunoscut de om cinstit şi de omenie. Hotărârea prin care un membru oarecare se
esclude din societate nu e nevoie a se mai motiva” 201. Aceştia erau împărţiţi în trei
categorii:
- fondatori: cei care plăteau, odată pentru totdeauna, suma de 100 lei;
- ordinari: I – cei ce plăteau 4 lei taxa de intrare; II – cei ce plăteau 2 lei;
- ajutători: cei care plăteau, odată pentru totdeauna, 25 lei.
La drepturi şi îndatoriri ale membrilor erau specificate următoarele:
- dreptul de a citi în localul Societăţii ziare şi reviste literare, de a împrumuta cărţi
din biblioteca proprie şi de a lua parte activă în cor;
- cei fondatori şi ordinari aveau drept egal de a vorbi în şedinţe, de a face
propuneri, de a vota şi de a fi aleşi, pe când cei ajutători aveau doar vot consultativ;

198
Ibidem, f. 131 (paragr. 13-25).
199
Idem, Protocoale Comitet parohial. 1909-1920, f. 171.
200
Arhiva familiei Florin Graură, Statutele....
201
Ibidem.

115
 - erau obligaţi a se supune Statutelor, dispoziţiilor interne şi hotărârilor
Consiliului de administraţie;
- din Societate se puteau ieşi de bunăvoie, prin excludere sau în caz de deces.
Ca foruri de conducere aveau Adunarea generală şi Consiliul de administraţie,
acesta din urmă fiind alcătuit din preşedinte, vice-preşedinte, secretar, bibliotecar şi
casier; erau aleşi pe timp de un an şi răspundeau de „averea societăţii”. Tot Consiliului îi
revenea sarcina de a angaja pe cineva cu pregătire care să înfiinţeze corul şi să
supravegheze activitatea acestui cor.
În cazul în care din diverse motive Societatea s-ar desfiinţa, biblioteca şi toată
averea sa urmau să treacă în patrimoniul Şcolii primare.
Din actele Bisericii reiese că au mai existat şi alte societăţi, însă, din păcate,
statutele lor sau alte documente referitoare la acestea nu mai există. Ştim doar că, în
martie 1934, pe lângă cele mai sus-amintite, funcţionau și următoarele societăţi:
Reuniunea femeilor ortodoxe, Casa Culturală şi Oastea Domnului (religioasă).
Am lăsat la final o societate cu totul pitorească şi inedită pe atunci, nu numai în
plan zonal, ci şi în cel naţional, fiind vorba de prima asociaţie a ţiganilor (rromilor) din
România, după care au mai urmat şi altele, pentru ca în aprilie 1933 să se înfiinţeze
Asociaţia generală a ţiganilor din România. Este vorba despre Societatea „Înfrăţirea
Neorustică” a ţiganilor din judeţul Făgăraş, întemeiată în anul 1926 (prin decizia nr.
393/1 mai), de către calboreanul Naftanailă Lazăr, cel care era preşedintele acesteia şi
directorul foaiei/ziarului Neamul Ţigănesc, din care au apărut cel puţin trei numere –
februarie 1934 (nr.1), septembrie 1934 (nr. 2) şi aprilie 1935 (nr. 3); sediul Societăţii se
afla în Calbor, acasă la Lazăr.
Scopul acesteia era de „a se îngriji de desvoltarea vieţei religioase, culturale şi
educaţiei cetăţeneşti a membrilor săi şi la înfrânarea patimei beţiei, prin propagandă
pentru înlăturarea alcoolului” 202.
Într-un apel al lui N. Lazăr către toţi ţiganii din Ardeal, din februarie 1934, acesta
spunea următoarele:
„Primul pas pe care trebue să-l facem noi în societate, dacă vrem să impunem
respect şi stimă, este să nu ne ruşinăm că suntem ţigani! Fiecare dintre noi să rostească
limpede şi curat cuvântul mândru de ţigan, ca un protest şi o prevenire pentru toţi cari au
gustul să glumească cu noi, că nu ni-e ruşine că suntem ţigani, ba mai mult suntem
mândrii. Mândria noastră transformă mentalitatea noastră şi a lumei ce ne înconjoară.
În al doilea rând, trebuie cu tot dinadinsul să împărtăşim o meserie cinstită în
societate, pe care s-o învăţăm cu temei. Să ştergem cuvântul de cârpaciu de lângă
numele nostru şi să adăugăm (...) cuvântul de meşter cinstit şi corect.
În al treilea rând, fiecare dintre noi să caute să pună preţ cât mai mare pe
sănătatea noastră trupească şi sufletească. Să nu mai umblăm murdari şi rupţi. Femeile

202
Apud Vremuri Noui, an II, nr. 6/11 februarie 1932, Făgăraş, p. 2.

116
noastre să înţeleagă odată, că apa e bună şi pentru spălatul trupului, nu numai de băut!
(...).
Ţiganii lăeţi (corturari) să se oprească din pribegia lor şi să înceapă o viaţă de
oameni aşezaţi. Copiii lor să urmeze şcoala şi biserica (...).
(...) Să nu mai bată drumul crâşmelor şi judecăţilor, ci să trăiască liniştiţi şi cu
frica lui Dumnezeu (...)” 203.

203
Neamul Ţigănesc, anul I, nr. 1, februarie 1934, p. 1.

117
118
 Fosta Şcoală confesională (azi Căminul cultural)

Localul Şcolii actuale (fost sediu al Primăriei Calbor)

119
Învăţătorul Mihail Cârje M. Cârje cu soţia şi elevi calboreni – cca. 1930

Sigiliul Şcolii – 1912 File de catalog şcolar – 1905-1906

La Grădiniţă Elevi la ora de sport

120
 În curtea Şcolii Învăţătoarea Bârsan (Salcă) Lucia cu elevii

Înv. Tatiana Cristea cu elevii săi Prof. Graură Maria cu elevi în curtea Şcolii

Sfârşit de an şcolar – cca. 1975-1980

121
Profesor Pascu Maria Director Pârvulescu David Învăţător Oală Letiţia

Absolvenţi ai Şcolii Statut Societatea de lectură

Poezie mss. a Aureliei Cârje Ziarul condus de Năftănăilă Lazăr – 1934

122
 TURISMUL

Localitatea Calbor constituie o zonă turistică de mare interes pentru locuitorii din
zona Făgăraş şi nu numai. În hotarul satului, în partea estică, se întinde frumoasa pădure
Făgetul, iar în partea vestică pădurea Dumbrăviţa, care, fiind foarte aproape de localitate,
îi dau acesteia un aspect pitoresc.
O atracţie deosebită pentru turişti o constituie cele două biserici: Biserica Greco-
Catolică, amplasată pe deal, pe strada Principală (nr. 11) – unde este şi cimitirul –, având
hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, şi Biserica Ortodoxă, aflată în centrul satului, cu
hramul Sf. Nicolae. În curtea Bisericii Ortodoxe se află Monumentele Eroilor, ridicate în
memoria calborenilor care au luptat în primul şi al doilea război mondial, primul dintre
acestea fiind ridicat chiar de către cei rămaşi în viaţă după cel de-al doilea război
mondial. A doua lucrare a început la iniţiativa epitropului Vasile Cristea–Progădeanu (nr.
12) şi a preotului Barbazea, cel care a slujit în acestă localitate peste 30 de ani. La
înălţarea monumentului a contribuit întreaga comunitate, iar lucrarea s-a finalizat sub
îndrumarea preotului Goga Silviu (nr. 12) în data de 7 noiembrie 1993, când a fost
dezvelit.
Tot în Calbor este finalizată şi funcţionează o pensiune agro-turistică de „cinci
margarete”, la nr. 249.

123
124
 ANTROPONIME

ALDEA – hipocoristic de la bulgărescul Aldija (=Aldomir) sau de la numele

german Aldo, Aldus.
BAŞTEA – din ungurescul Bástya (=bastion, fortăreaţă).
BĂLAŞ/BALOŞ – din slavonescul Băl (=alb), variantă a ung. Balász sau din
bulg. Balaš/Baloş (=albicios).
BĂLUŢ/BĂLUŢIU – din adj. Băluţ (=bălai, blond).
BĂRBUŢ – din Barbă + sufixul diminutival –uţ.
BUCURENCIU – din albanezul Bucure + sufixul diminutival –enciu.
CÂNDEA – formă hipocoristică din Candidus sau din bulg. Kănda + sufixul –ea.
CÂRJE – din „băţ tare, având în vârf o bucată, de sprijin”.
CÎRSTEA – din slav. Krsta, Krsto (Christus, crux) + sufixul –ea.
CIOCĂNELEA – diminutiv de la Ciocan.
COCORADĂ – de la Cocor + sufixul –adă.
COMŞA – de la Coman (=cuman) + sufixul –şa sau din rusescul Komša
(=bătăuş).
CRASTAVETE – de la Castravete.
CRISTEA – din slav. Hristo + sufixul –ea, bulg. Hristea sau grecescul
Hristea(s).
DERLOGEA – Dârloagă, dârlogi.
FĂRCAŞ/FOARCĂŞ – din ung. Farkas (=lup).
FLOREA – Floare; Flor + sufixul –ea.
FOLEA – derivat din Foale.
GÂNGĂ – Om gângav.
GIURGIU – din bulg. Džuržo.
GRAURĂ – variantă de la pasărea Graur sau de la figurativul care se spune
despre un cal de culoare cenuşie.
GRECU – nume etnic sau „individ zbătător în negustorie”.
GUŢIA/GUŢEA – din Guţ (=Porumbel) + sufixul –ia, –ea.
IOANĂŞ – Ioan + sufixul –ăş.
JOANTĂ – Jantă (=muiere rea).
LAZĂR – nume biblic, unul din sfinţii Lazăr.
LUCA – nume biblic, după numele Sf. Apostol Luca.
LUDU – din numele german Ludwig, din lud=simplu, naiv sau din ung. Lúd
=gâscă.
MIHAIU – nume biblic sau mai degrabă din ung. Mihály.
MIHU – din bulg. Miho (=Mihail) sau grec. Mihor, Mihu.
MUNTEAN – derivat (cu sufixul –ean) din topicul munte sau om din Muntenia.

125
 NAFTANAILĂ – din numele biblic Natanail.
NEAGOE – din bulgaro-sârbescul Něgoje, Njagoe.
NICOARĂ – de la numele sărbătorii Sân-Nicoară.
NISTREA – de la Nistor/Nestor ?
PAICU – Paic=1. Soldat din garda personală a sultanului sau a domnitorilor
Ţărilor Române; 2. Sol, curier.
PĂRA/PÂRA – derivat din Păr sau Părău ?
POP – după îndeletnicire – popă (slavonescul popă).
POPENCIU – Popenci=popă tânăr, lipsit de experienţă.
PRECUP – după numele Sf. Precup, celebrat la 8 iulie, sau variantă a lui
Procopie.
PRESCURE – de la prescurea folosită la Liturghie.
RAITA – din germanicul Reith, Reither sau din Raită=locuţiunea verbală a da
raită.
RAMBA – din a se râmboi=a se strâmba, râmboiat=desfigurat sau râmbiţă=peşte
mic, fără oase.
RĂDOI/U – din slav. Rad, Rado (=Radu) sau bulg. Radoj.
ROTAR – derivat ( u sufixul –ar) de la roată; meşter rotar.
RUSU – nume etnic Rus, cu sensul de grosolan, nepăsător, hoţ sau om roşu la
faţă şi la păr.
STÂNGĂ/STÂNGU – feminin şi masculin de la Stâng.
STOICA – din bulg. Stojka.
STROILĂ – din bulg. Stroje +sufixul –ilă.
SUCIU – din ung. szőcs (suci)=blănar.
ŞANDRU – formă a ung. Sándor=Alexandru.
ŞONERIU – om venit din Şona: toponimicul Şona +sufixul –eriu.
TIMOFTĂ/TIMOFTE – după numele apostolului Timoteios sau din rus.
Timofej.
TRIFU – derivat al lui Trifan.
UNCHEŞEL – derivat (cu sufixul –el) de la unchiaş=bătrân.
VÂJA/VUJA – femininul de la bulg. Vāžo/Vujo.
VERDEA – derivat (cu sufixul –ea) de la adjectivul verde.
VLAD – de la hipocoristicul slavon Vlad, Vladimir, Vladislav.
VOILEANU – om provenit din Voila sau din bulgărescul Voilo.
VOLGA – neologism de la numele râului Volga.
VULCAN/VÂLCAN – din bulg. Vălca.

126
 TOPONIME ÎN AREALUL SATULUI

1. Aron.
2. Câmp: La Vaduleţ, Peste Deal, Peste deal la Capul ţarinii, Peste Dealul lui
Zăblău, În Câmp, Sub Slăveşti, Sub Slăveşti între părăuă, Între părăuă, Părăul
Făgăraşului.
3. Coasta: La Râpa Oargă, Deasupra Mialului, În Zapodia Mare, Zapodia
Mare, Deasupra Unghişorului, Sub Hule.
4. Dos: În Dos.
5. Dumbrăviţa.
6. După Deal: În capul satului, După grădini, Pe lunca Boholţului, Peste Părăul
Ţiganului, Din sus de Ţarină, La Părăul Ţiganului, În Părăul Ţiganului, În Paştia Popii,
În Costiş din sus de Ţarină, La Popa Niţu, În Costiş, După Deal în sus, Pe dealul Zablau,
Peste dealul Văii Hireanului.
7. Făget: La Părăul cu carpini.
8. Frunte: Râpa Anii Şandru, Sub Calea Colibii, În Sus, La Mătăhui, Groapa cu
arini, Sub Costişu Babii, Cătră Baltă, Sub vii lângă Olt.
9. Groapa lui Beşină: Sub Vii lângă Ostrov, În Rupturi, Gaura bătrână.
10. Iroaga.
11. În Bărc.
12. Între văi: Din sus de Podul mare, În Lunca Cernelii.
13. La Pripon: La Râpa Mialului, Sub Mial.
14. Lunca Cernelii: Sub Dumbrăviţa, La Burugi, La Crucea lui Bădiţ, La Rozorul
lui Man, Gura Văii lupului, În Luncuţă.
15. Măliniş: La Lacul Manii, În Crâng, La Părăul lui Casti, Pe faţa Dumbrăviţei,
La Paștia Popii, În Fundătură, În Măliniş.
16. Părăul Cătuşii: Sub Fântâna Virchii, Din sus de Fântâna Virchii, În Părăul
Cătuşii, În Unghiu Cătuşii.
17. Pe faţă: Sub Purcăreţiu, La Purcăreţiu, În Coada lacului, La Fântâna
Grecului, Sub Faţă.
18. Pe faţă: Din sus de Priloage, În Priloage, Peste Părăul Priloagelor, În fundul
Priloagelor, La Calea roşie, La Gloduri, Sub Hulă, La Moara Ciucului.
19. Poeni: În Părăul Becleanului, Pe Iroagă, În Bălţi, La Crucea Nichii, Din sus
de Poeni, La Matahui, La Lacul Manii.
20. Pomi: În jos de cărare, La Puturoasa, La Poiana Cinghii, La Părăul
Vaduleţului, La Gruiul Stanilor, În Obârşie.
21. Râmături: La Podul Bârcii, Din Sus, În Arinii Tibului, La Fântâna Cianghii,
Din sus de Paste, La Părăul Becleanului, La Piscul Râmăturilor, Din sus lângă Ţarini,
Din sus de Ţarini, În Pastie, La capul Părăului Becleanului, Pe Deal, La Cumpene, Pe
Dealul Coastei.

127
 22. Rozoare: Între Râpi, Rozoare, La Fântâna Rambii, La Capul dosului.
23. Sub Făget: La Văjoaie, În Cremeniş, Sub Fântâna rece, Sub Făget.
24. Şanţ: La Şanţ, La Pastia sătească, Sub Frunte.
25. Unghişor.
26. Unghiu Cătuşii.
27. Unghiu Mialului.
28. Unghiu Milului: În Baltă, Sub Pripon, Sub Mial.
29. Valea Cincului: În Dos, Groapa lui Coman Bălaş, Sub Moini, Pe dealul
Neagoie, Pe Valea Cincului, Pe Faţa Văii Cincului, Pe Sasul Văii Cincului.
30. Valea Lupului: Dealul Miamicului, Lângă Dos, La Poartă, La Putineiu,
Gruiu Dumbrăviţii, Şesul Văii Lupului, În faţa Văii Lupului.
31. Valea Rodbavului: Gruiul Podului, În Valea Rodbavului, Dealul Purcăreţ, Pe
Dealul Boholţului sub Faţă, Pământurile Hulii Negre, În Dudet, În Zapodie, În Râpa
Neacşii, În Şesul Văii, În Şesu.
32. Zapodia carului: Sub Pripon, În Zapodia carului, În Baltă, La Rotăreşti, În
Viile noi.

128
 GRAIUL LOCAL 204

Graiul local prezintă aspecte importante în cunoaşterea satului, a mentalităţii

oamenilor săi, a culturii lor materiale şi spirituale. Selectăm şi noi aici câteva din
particularităţile graiului din Calbor, care evidenţiază fenomene arhaice de limbă,
susţinând vechimea vorbitorilor de pe aceste binecuvântate plaiuri româneşti, dar şi
unitatea de limbă a românilor.
E, precedat de grupul consonatic cr, s-a menţinut în toate formele modurilor şi
timpurilor verbului (a) crepa (crăpa). Fenomenul este răspândit şi în Bihor, Munţii
Apuseni, Oltenia, dar şi la meglenoromâni şi istroromâni.
E, accentuat latin, s-a păstrat după labiale, în cuvinte ca: beşica, beşică, beat,
beutură.
Cuvântul năsâp se găseşte într-o formă apropiată de etimonul slav. A păstrat
forma veche etimologică cu ă (slav, nasupu).
Desculţa – descălţa (lat. disculciare), e o formă veche existentă şi în dialectul
aromân şi istroromân.
În părete (lat. parietem) se păstrează a neaccentuat > ă, neajuns la stadiul e prin
asimilare.
Unele forme ale verbelor (a) înfăşura, (a) măsura, (a) strecura, poartă accentul pe
tulpină ca în limba veche şi nu pe terminaţie ca în limba literară de azi: înfăşur, măsur,
strecur.
Fonetism arhaic prezintă şi cuvântul (a) mulţămi.
Particularitate arhaică este şi păstrarea diftongului ea după labială, în cuvântul
pomenă.
Forme vechi de limbă, unele pe cale de dipariţie, sunt păstrate şi în toponimie.
Toponimul Perii de la Ştefan conţine un fonetism istoric. Păstrează nealterată vocala a
după labială, în poziţie dură, aceasta fiind un stadiu vechi de limbă.
Un fonetism istoric conţin şi toponimele În Gruiul podului, Dealul Văihireanului,
păstrarea lui a la plural şi genitivul singular al unor substantive feminine (văi). Acest
fenomen a existat în daco-română până prin secolul al XVI-lea, apoi a a devenit ă.
Şi în morfologie sunt prezente forme vechi de limbă. Acest fenomen este prezent
în vorbirea oamenilor mai în vârstă, dar foarte evident în toponimie: Piscul Mori
(Chiscul), Părău lu David, Gura Văi Lupului, Părău cu Brazi.
Se observă în unele exemple de mai sus alte două caracteristici ale graiului
calborean: sincopa vocalei u din articolul hotărât euclitic la genitiv: La părău Popi.
În cazul toponimului Între Părauă e prezent pluralul în auă al unui substantiv
neutru considerat autohton – părău. Graiul calborean se încadrează prin această
caracteristică în zona formată din centrul, sudul şi sud-estul Transilvaniei (Alba-Iulia,

204
Apud Aurel Drăguş, op. cit., p. 18.

129
Târnave, Făgăraş, până la Braşov), zonă în care este întâlnită această formă de plural al
unor sustantive neutre.
Principalul fenomen care se pune în discuţie despre verb este existenţa în grai a
verbelor iotacizate, particularitate arhaică dacă ţinem seama că formele iotacizate
constituie evoluţia fonetică normală a formelor verbelor latine, care au în terminaţie
grupurile vocalice eo, io, precedate de t, d, n. Formele deiotacizate sunt astăzi cele
acceptate de limba latină. Formele iotacizate ale verbelor constituie un semn deosebitor al
subdialectului muntean faţă de cel moldovean şi de alte graiuri dacoromâne la care se
întâlneşte acest fenomen (io auz , io râz , io rămâi , io ţâi).
Se întâlnesc însă termeni caracteristici altor subdialecte. Nu lipseşte nici influenţa
germană şi maghiară în vocabular. Pentru femeie se mai utilizează, mai ales de către
bătrâni, termenul de boreasă, de formaţie românească, ce caracterizează o zonă mai
limitată – Ţara Oltului.
Vocalismul
Caracterul dur al consoanelor s, z, ş, j, ţ a determinat trecerea vocalelor din seria
anterioară în seria mediană:
- e > ă: tuşăsc, şădere;
- i > â/î: cuţât, sâlă, şî;
- diftongul ea se monoftonghează: sară, grijască, folosască.
Consonatismul
Palatalizarea labialelor:
- p > (pk’) k’: picior – k’icior;
- b > g‘: bivol – g’ivol;
- apariţia lui h pentru v: hulpe.
Perechi de consoane care apar întotdeauna dure:
- s – z: sâlă, zână;
- ş – j: şână;
- ţ: ţâne.
S-a insistat mai ales pe acele fenomene ce pun în evidenţă vechimea limbii vorbite
de trăitorii pe meleagurile Calborului.

130
 INDUSTRIA CASNICĂ ŢĂRĂNEASCĂ

1. Meserii în Calbor 205

În satul nostru de-a lungul timpului au fost mai mulţi meseriaşi ce asigurau buna
desfăşurare a activităţilor din sat, locuitorii nemaitrebuind să se deplaseze în alte localităţi
pentru rezolvarea problemelor, meseriaşi pe care-i vom aminti în continuare.
Rotari:
- Poparad Ioan, care a venit din Drăguş şi a locuit la nr. 132 (Lud). Nu a stat mult,
însă lucra partea lemnoasă de la căruţe, urmând a fi asamblate de un fierar;
- Neagoie Vasile (nr. 97), singurul cu şcoală de rotari. Lucra căruţele complet şi se
mai pricepea şi la construit acoperişuri de case, şuri şi şopuri.
Tâmplari:
- Ciki Ioan (nr. 132), care făcea coastăne/dulapuri şi pălane/garduri din scândură.
Lemnari:
- Raita Moise (nr. 87). Lucra mai mult la construcţia de acoperişuri de case, şuri şi
şopuri.
Dogari:
- Secăreanu Ioan (nr. 5), bun meseriaş, realizând căzi şi butoaie şi repara pe cele
stricate.
Fierari:
- Volga Ioan (nr. 43), potcovar de cai, care a plecat ulterior în Cobor;
- Voilean Ioan – Bucur (nr. 83), singurul din sat care potcovea boi, uneori şi cai;
ascuţea şi fiarele de plug;
- Stoica Ioan – Nică (nr. 62), potcovea numai cai, lega căruţe şi ascuţea fiarele de
plug;
- Brumboiu Aurel (nr. 122), singurul cu şcoală, care a trecut prin toate treptele:
ucenic-calfă-meşter. Potcovea cai, lega căruţe şi ascuţea fiare de plug; atelier bine dotat.
Cojocari:
- Bărcuţeanu Ioan (nr. 31), care confecţiona cojoace şi lăibărici;
- Bărcuţeanu Cornel (nr. 211), fiul celui de mai sus, confecţiona lăibărici, cojoace
ciobăneşti, pieptare şi căciuli.
Croitori:
- Căloiu Vasile – la Pătru lu Zarie (nr. 124), realiza haine de port popular, în
special recăle din pănură. Mort în cel de-al doilea război mondial, are cruce în Dealul
Cătuşii.

205
Informator Brumboiu Vasile (nr. 122).

131
 Cizmari:
- Stoica Gheorghe – Bazna (nr. 121). A venit din localitatea Bazna şi a cumpărat
curtea de la numărul amintit. Repara păpuci/bocanci, cizme şi pantofi pentru toate
vârstele şi mărimile, dar îi şi confecţiona, afirmând că a realizat încălţăminte chiar şi
pentru Regina Maria a României;
- Ciuc Gheorghe (nr. 121), ginerele celui de mai sus, care repara încălţăminte de
toate tipurile, dar şi confecţiona din cele noi;
- Naftanailă Lazăr (nr. 256), care mai mult repara încălţăminte de toate felurile,
dar îi şi plăcea să adune lucruri vechi din fier.
Morari:
- Derlogea Vasile, care a avut moară la nr. 23, unde este azi Ande Dumitru. Moara
avea două pietre – una pentru grâu şi una pentru cucuruz –, dar nu prea i-a adus venit;
având mulţi copii, a vândut moara lui Vulcan Ioan (nr. 25) şi s-a mutat în Făgăraş. Noul
proprietar, lucrând în Primărie, nu a mai folosit-o;
- Vereş Ioan (nr. 4). A venit din Hălmeag în anul 1920 şi a construit moara de la
intersecţia drumurilor ce legau Calborul, Boholţul şi Rodbavul. Moara putea să macine
grâu, porumb şi amestec pentru uruială. Mai deţinea şi instalaţii pentru obţinerea uleiului
presat la rece, din seminţe de floarea-soarelui şi lobeniţă, ca şi un joagăr pentru tăierea
scândurii. Moara era acţionată de un motor în doi timpi, foarte bun; funcţiona toamna, în
sezon, toată ziua, fără întrerupere. Comuniştii au naţionalizat-o, dar a fost condusă tot de
vechiul morar, iar după electrificare motorul vechi a fost schimbat cu unul electric,
primul fiind dus la o moară din Moldova, unde funcţionează şi astăzi.
Cârciumari:
- Kripaly A. (nr. 54), de naţionalitate evreu. A funcţionat un timp, iar mai târziu i-
a vândut lui Onea Bucure şi a plecat la oraş. Acest cârciumar nu dădea pe datorie,
deoarece foarte greu îşi recupera banii şi avea scris pe uşă următoarele:
„Cui dai pe datorie,
Nu-ţi mai intră în prăvălie.
N-ai nici marfă, n-ai nici bani,
Şi-ţi mai faci şi duşmani”;
- Samuel Mayer (nr. 208), evreu. Și astăzi locuitorii spun curţii respective La
jidovu. Venit în sat pe la sfârşitul secolului al XIX-lea a lăsat cârciuma moştenire celor
două fiice ale sale, care au continuat activitatea până la începutul celui de-al doilea război
mondial când au vândut-o şi s-au mutat în Făgăraş. În acele vremuri grele pentru evrei,
surorile şi-au dus lucrurile la familia Băluţ (nr. 206), fiind vecini, pe care le-au primit
înapoi după război. Surorile, mutate acum în Făgăraş, erau frecvent vizitate de către
calboreni;
- Farcaş Ioan (nr. 259) – La Pătru sau La Crâşmaru; a avut cârciuma mult timp.
Dădea pe datorie, însă unii locuitori şi-au pierdut curtea sau alte locuri în contul
datoriilor, aşa cum a păţit Mafteoi. Din venitul de la cârciumă, a putut să-şi dea copiii la

132
şcoală şi facultate – un progres pentru perioada respectivă. Până la urmă i-a luat casa foc,
unii locuitori spunând că focul a fost pus chiar de el, deoarece avea datorii mari în bancă
şi cu asigurarea luată pe casă le putea plăti; nu se ştie adevărul.
Lăptari:
- Timoftă Ioan (nr. 248), a fost cel mai important şi a funcţionat cel mai mult;
până şi pe timpul cotelor obligatorii se aduna şi se prelucra laptele tot la el;
- Băluţ Vasile – La Nistrea (nr. 206), a funcţionat până la introducerea cotelor;
- Brumbea Ioan (nr. 178) – La Bălaş;
- Cocoradă Gheorghe (nr. 201) – La Ghiţă, care a închis din cauza concurenţei.
Măcelari:
- Timoftă Ioan (nr. 248). A activat cel mai mult, tăind de obicei sâmbăta, iar
sătenii cumpărau carne pentru duminica; unii locuitori cumpărau doar un punct (¼ kg),
deoarece nu prea aveau bani;
- Mihu Vasile – La Moise Gheore (nr. 46). A funcţionat un timp, având cameră
separată pentru măcelărie, dar a închis probabil din cauza concurenţei.
Bolţi - Magazine, în care se vindeau de toate, mai puţin băuturi:
- Brumbea Ioan (nr. 178) – La Bălaş;
- Farcaş Victoria (nr. 76).
Trebuie menţionat că aceşti meseriaşi munceau şi pământul pe care îl aveau,
neputând trăi numai din meseria pe care o practicau.

2. Prelucrarea cânepii

Sămânţa pentru cânepă se obţinea toamna, când se culegea porumbul: tăiau

tulpinile de cânepă din porumb şi le duceau acasă, le uscau la soare, iar după aceea le
puneau pe un lepedeu, le băteau şi le frecau cu mâinile, după care le cerneau printr-o sită
pentru a separa pleava de seminţe.
Terenul unde se semăna cânepa era arat de toamna, pe hotarul unde fusese grâu
şi urma porumb. Pământul trebuia să fie bun, pe şes şi lângă sat, suprafaţa semănată fiind
între 0,5 ari şi 2 ari, depinzând de numărul persoanelor din familie. Primăvara, terenul se
ara din nou, se semăna cânepa cu mâna şi se grăpa cu un cal, pentru a nu se călca prea
mult. Nu se mai făceau alte lucrări până la smuls, cânepa crescând deasă şi fără buruiană.
La sfârşitul lunii iulie, când frunzele de jos erau căzute şi mai avea frunze numai
la vârf, cânepa se smulgea cu mâna, se întindea pe pământ sub formă de mănuşi -o
mănuşă cuprindea două mâini bune. Se lăsa pe pământ două zile, după care se întorcea
pentru a se usca bine frunzele care mai erau. Când se usca cânepa, mănuşile se legau în
două locuri, una la rădăcină şi o legătură la vârf, apoi mănuşile se aşezau în capre să se
usuce mai bine la vârfuri. Mănuşile se băteau de pământ pentru a cădea floarea. Dacă
timpul era nefavorabil, se aducea cânepa acasă pentru uscat şi bătut.
După ce cânepa era uscată şi bătută, trebuia dusă la topit. Se lega în sarcini, adică

133
10 mănuşi la un loc -cinci cu rădăcina într-o parte şi cinci cu rădăcina invers-, cu nuiele
de răchită, în două locuri mai la capete. aproape de rădăcini.
Se pregătea carul pentru a duce cânepa la topit la Olt, astfel: dedesubt în car se
puneau paie, pe paie se aşezau sarcinile în ordine şi apoi se legau cu prăjina, deasupra
erau pocimpi -ţăruşi pregătiţi de acasă, lungi de 1,5 m( la trei sarcini un ţăruş)- şi mai de
bătut, plus secure.
În apă, sarcinile erau legate între ele cu o nuia de răchită. Pocimpii se băteau la
trei sarcini intercalat, iar sarcina se lega de pocimp cu răchită să nu poată fi luată de apă.
Deasupra sarcinilor se puneau paie, urmau crengi mai subţiri să ţină paiele, iar pe urmă se
punea pietriş până se lăsau să treacă apa peste ele. Dacă mai mulţi locuitori puneau la
topit cânepa în acelaşi timp, puneau un semn –ciuhă-, între proprietăţi, aceasta constând
dintr-un pociump mai înalt, de care era legată o nuia lungă, iar în vârf avea legate flori, o
cârpă etc.; cu aceasta se vedea şi dacă a crescut Oltul.
Cânepa se punea la topit când apa era caldă şi ploi puţine, între 1-15 august. După
opt zile, se verifica dacă era coaptă, dacă se lua fuiorul de pe tulpină, iar dacă nu se lua
fuiorul, se mai lăsa încă 2-3 zile. Au fost cazuri când nu au mai avut ce scoate din Olt,
deoarece a venit apa mare şi a luat cânepa.
Urma scosul cânepii din Olt, la care participau bărbaţii şi femeile, iar copii mai
mult cu joaca. Bărbaţii trăgeau sarcinile către mal, începând în sens invers curgerii apei,
ca să nu ia sarcinile la vale. Femeile intrau în apă până la genunchi şi spălau cânepa, se
luau mănuşile de la rădăcină, le băteau în apă până rămâneau curate, o uniformizau pe
genunchi ca lungime, o legau la vârf şi o aşezau în picioare pe capră ca să se usuce.
Această operaţie dura până la orele 14.00.
După ce era întinsă, cânepa se scurgea de apă şi se usca, pentru ca să nu fie grea
în car când urca pe calea coastei. Femeile, în acest timp, spălau rufele care s-au murdărit,
după care făceau toţi baie –bărbaţii în izmene, femeile în fuste şi copii în pielea goală.
După ce se scurgea bine, cânepa era dusă acasă şi timp de două zile se întindea
din nou, pentru a se usca foarte bine, iar apoi se depozita într-un loc uscat.
Între 1-15 septembrie, femeile, neavând de lucru în gospodărie, frângeau cânepa
cu frângătoarea, dar în prealabil cânepa se mai usca din nou pentru a putea fi frânta mai
uşor. În urma frângerii cânepii rezulta fuiorul -din fiecare mănuşă trecută prin frângătoare
rezulta un fuior, care se punea pe o sfoară întinsă prin curte, pentru a se usca mai bine şi
pâzdările( partea tare a firului de cânepă) erau zdrobite de frângătoare, căzând sub ea. Se
alegeau bucăţi mai lungi şi mai groase din firul de cânepă, de peste 20 de cm, care se
foloseau pentru aprinderea focului -acestea se numeau foacăle. De multe ori, familia
dormea seara în pâzdări, pentru că erau calde, iar afară era răcoare şi cerul plin de stele.
Dacă se termina în prima zi de frânt cânepa, urma a doua zi meliţatul cânepii, prin
care se obţinea un fuior mult mai fin şi pâzderii mai puţine . Se sucea fuiorul, la mijloc se
puneau 50 de bucăţi şi se lega cu un fuior, această legătură numindu-se cheatră. Aceste

134
chetre de fuioare se puneau la un loc uscat până după 1 octombrie, deoarece până la
această dată era semănatul grâului şi culesului porumbului.
Într-o zi când femeia cocea pâine, după scoaterea pâinii din cuptor acesta se
curăţa bine de jar şi cenuşă, iar pe vatră se puneau lemne şi scânduri, apoi se băga cânepa
învelită în feţe de masă pentru a se prăji; în realitate cânepa se usca. Au fost şi cazuri, mai
rare ce-i drept, când cânepa a luat foc în cuptor, pentru că acesta nu a fost curăţat bine.
Cânepa era scoasă din cuptor, urmând o nouă operaţiune -tragerea prin hechelă.
Aceasta era confecţionată dintr-o scândură de stejar sau fag, lungă de 60-70 de cm şi lată
de 15-20 cm, pe care se fixau circular două grupuri de dinţi metalici, ascuţiţi destul de
des. Un grup avea dinţi mai mari şi rari, celălalt grup având dinţii mici şi deşi. Prima dată,
fuiorul se dădea prin dinţii mari şi apoi prin dinţii mici, rezultând un fuior mai fin, o
parte, însă, rămânând în hechelă. Ce rămânea în hechelă se aduna şi de dădea prin doi
chepteni, aceştia având dinţii metalici ascuţiţi, lungi de aproximativ 20 cm, fixaţi pe o
bucată de scândură de stejar -la un capăt, pe rânduri, scândura avea formă de mâner. Într-
un chepten se punea materialul, iar cu celălalt se trăgea, rezultând astfel stupa, care se
răsucea sub formă de caier. Ce rămânea în chepteni erau câlţii, care se strângeau în caieri
mai mici. Fuiorul, dat prin hechelă, era periat cu o perie cu păr aspru până devenea fin,
pentru că atunci când dădeai cu mâna trebuia să rămână drept; se răsucea la unul din
capete şi se punea pe culame pentru tors. Ce rămânea prin perie se numeau păcişale.
Pentru tors, se luau cinci fuioare, se desfăceau de la capete şi se rupeau în două, se
smulgeau, apoi se prindeau cu o mână de la un capăt şi cu cealaltă mână de la celălalt
capăt, se trăgea, şi astfel fuiorul se împărţea în două. Această operaţiune se aplica la 4-5
fuioare, se aşezau la masă jumătăţile, la aceeaşi lungime. Furca se pregăteau în prealabil,
fiind umezită puţin în jumătatea de sus şi se înfăşura fuiorul strâns pe furcă, obţinând un
caier, iar cu o coală de hârtie albă mai tare se înfăşura caierul, apoi se lega cu aţa de la
furcă.
Urma torsul cu fusul, firul trebuind să fie foarte subţire, apoi se depănau pe
răşchitor aproximativ 20 de fuse. Stupa se torcea separat, era făcută din caier, dar se
torcea mai gros; la fel, se da pe rişchitor. Se torceau şi păcişalele şi câlţii, fiecare separat
şi se dădeau pe rişchitor. Torsul era terminat până la începutul lunii martie a anului
următor.
Înălbitul tortului. Legăturile scoase de pe rişchitoare erau legate în patru locuri,
pentru a nu se încurca firele, ca să se ştie unde era începutul şi sfârşitul firului. Pentru
înălbit se pregătea un ciubăr special, ce avea o pipă pe unde se poate da drumul să curgă
apa. Pe fundul ciubărului se punea un rând de paie de ovăz, apoi legăturile de fuior, de
stupă,de păcişale şi de câlţi. Deasupra se puneau, iarăşi, paie de ovăz şi o faţă de masă de
cânepă. După se era pus în ciubăr, fuiorul devenea tort.
Separat, în ciubăr se prepara leşia pentru înălbit, aproximativ 50-60 de litri. Se
punea peste ciubăr un cenuşar împletit cu nuiele, o faţă de masă peste cenuşar şi 1,5 găleţi
de cenuşă. Apa fierbea într-un cazan, se turna peste cenuşă şi curgea în ciubăr, rezultând

135
leşia. Leşia se punea din nou în cazan, se încălzea mai bine ca laptele şi se turna peste
fuior, unde se lăsa treizeci de minute. Se scurgea leşia din ciubăr şi se punea în cazan
pentru a fi încălzită mai tare, mai fierbinte. Se turna din nou peste tort, până se umplea
ciubărul. Se da drumul la pipă şi leşia se punea din nou în cazan, se fierbea în clocot şi se
da peste tort, iar când ciubărul s-a umplut, se da drumul la pipă şi leşia se punea în cazan
până a doua zi. Se acoperea bine ciubărul cu tort, ca să stea înăbuşit până a doua zi.
A doua zi, se întăreau legăturile la tort şi se repeta aceleaşi operaţiuni cu leşia ca
în prima zi. Tortul stătea înăbuşit şi a doua noapte, iar a treia zi se spălau legăturile de
leşie la vale sau la fântână, până ieşea apa limpede apoi se uscau la soare.
Odată cu fiertul tortului se fierbea şi cucuruz care se mânca când venea de la spălatul
tortului. Cucuruzul - porumbul – se fierbea ca şi cenuşa, până bobul era fiert de jumătate,
atunci se spăla la fântână până se îndepărta cenuşa şi pleava de pe bob. Urma fierberea în
continuare în apă curată până crăpa bobul - înflorea. Rezulta o apă puţin gălbuie şi se
servea ca un compot foarte bun şi dietetic.
În timpul cât tortul se usca, era pregătită mânjală, care consta dintr-un amestec de
miez de lobeniţă, tărâţă de grâu, slănină şi apă ca ..2-3 legături. Acestea se fierbeau într-
un cazan, rezulta mânjala care se răcea. Legăturile de tort s băgau pe rând în mânjală, se
scoteau, apoi erau stoarse bine şi scuturate, după care se puneau pe o capră pentru a fi
depănate pe mosoare. Capra avea un suport de lemn cu trei picioare, în partea de sus un
cui, două şipci în cruce, cu un orificiu în centru pe unde trecea cuiul de la suport. La
capete, şipcile aveau mai multe găuri în care se puneau fuse şi astfel se întindea legătura
pentru a fi depănată. Când se depăna de pe legătură pe mosor, firul se ţinea cu mâna, în
care avea o bucată de pânză pentru a nu se tăia de le degete.
După ce erau umplute două mosoare, se urzeau. Mai întâi se coţeşte, adică se
măsoară de pe un mosor 30 de coţi, iar la cinci coţi se pune un semn, prin legarea unui fir.
Dacă 1 cot avea 75 cm, atunci o pânză avea 22,5 lungime, iar lăţimea 60 de cm. Pe
urzitoare se urzeau două mosoare o dată. Furca pe care stăteau mosoarele care se urzeau,
se numea alergător. Când se terminau mosoarele, se numărau firele de pe urzitoare –30
de fire o păpuşă; 11 păpuşi se luau odată de pe urzitoare de pe un rost, însă erau două
rosturi.
Pânza de pe urzitoare se lua pe mâna stângă, pentru a nu se încurca rosturile, iar
cu mâna dreaptă se înghilţa, prin aceasta scurtându-se pânza pentru a fi manevrată mai
uşor. Pânza se punea la uscat o zi, pentru a se usca mânjala, după care se punea pe război.
Războiul avea două suluri -două lemne lustruite peste care trecea pânza-, iar jos iepele de
lemn, care acţionau iţele. La suluri existau vergele de alun pentru a nu se încurca tortul,
iar pânza să poată fi întinsă bine. Firele se luau mai întâi prin iţe, câte un fir, în funcţie de
model, apoi se punea spata în brâglă şi se dădeau două fire prin spată, apoi firele se legau
de sulul din faţă, care era prevăzut cu aţe pentru legat; printre aţe se băga un băţ numit
nodurar, care făceau ca firele să aibă aceeaşi lungime. Urmau sforile de la iţe, care
trebuiau să fie puse pe iepe şi ţesutul putea începe. Iţele şi iepele puteau fi două sau patru,

136
în funcţie de modelul năvădit. Firele întinse se numeau urzeală, iar cele care se băteau,
bătătură. Bătătura se făcea ţeghe cu sucala şi ţeghea se pune pe suveică. Ţesutul începea
în funcţie de modelul înnăvădit. Fuiorul se urzea, iar stupa se bătea. Putea fi şi pânză
mestecată -un fir de bumbac şi un fir de fuior. Pentru saci, se urzea fuior şi se băteau
păcişale. Câlţii se foloseau, mai rar, la îmbrăcămintea de lână, ca să fie mai groasă, dar şi
la saci.
Prin luna mai, pânzele se fierbeau cu leşie, cum se fierbea tortul, şi apoi se spălau,
fiind bătute cu maiul pe un scaun. După aceea, se întindeau pe pajiştea curată din grădină,
stropindu-le periodic cu apă. Uscarea dura aproximativ două zile, apoi se treceau prin
jăruitor, pentru a se călca, după care se făceau val.
Din aceste pânze femeia cosea cu mâna cioareci, lepedee, străjace, saci, cioareci
de vară cu bumbac, izmene. Cusutul cu mâna se făcea după modelul cheiţă sau puricel;
mai târziu au apărut maşinile de cusut şi toate acestea se coseau cu maşina.

3. Prelucrarea lânii

O mare parte din piesele vestimentare şi de interior ţărănesc erau confecţionate

din lână. Materia primă necesară obţinerii acestor piese au fost firele de lână. Oile se
tundeau la sfârşitul lunii mai, în funcţie de timp, dar dacă ploua şi era rece, se tundeau
mai târziu. După tuns, se ducea lâna acasă şi se depozita în pod, unde nu o mâncau
moliile, deoarece era nespălată. Când era timp, se ducea lâna la spălat la râu, la Voila sau
se spăla acasă, la fântână, în ciubăr.
După spălare, din lâna ţurcană femeile trăgeau părul lung şi rămânea numai lâna
măruntă. Lâna lungă era pusă pe un pieptene pătrat cu colţii mici şi îndoiţi la vârf, iar cu
un alt pieptene se trăgea lâna de pe primul; lâna din al doilea pieptene se scotea cu mâna
şi se punea pe un scaun până se făcea un caier. Torsul caierului se făcea cu fir subţire şi
fin, fusele toate se puneau pe rişchitor obţinând legături care se vopseau în negru. Urmau,
apoi, următoarele operaţii: urzitul, punerea în război( lăţimea de 60 de cm şi lungimea de
20-22 cm) şi ţesutul în diferite modele.
După ce era ţesută, se ducea la piua de apă unde se şi glăţuia. Rezulta un material
fin de culoare neagră, ca stofele de azi. Din acest material erau realizate şorţuri şi cretinţe
brodate. După aceste operaţiuni, rezulta pănura, din care se confecţionau cioareci albi
pentru bărbaţi, recăle negre cu guler de miel pentru bărbaţi şi zeghi pentru femei, din
pănură neagră. Toate acestea se coseau cu mâna de către gospodine, iar mai apoi cu
maşina de cusut.
Din părul extras din lâna ţurcană, se mai confecţionau buboauă (bubouri) şi straie
de pat. Pentru aceasta, caierul respectiv torcea cu druga un fir mai gros, ce se folosea

137
pentru bătaie. Pentru ţesut se foloseau brâgle speciale, în care se punea o spată cu dinţii
mai rari, lată de 80 de cm, iar lungimea ţesăturii era de aproximativ 20-22 de metri. După
ce se ţesea, trebuia dusă la o piuă (chiuă) specială din Lisa sau Berivoi, unde ţesătura se
punea pe două valuri, cel mare având circumferinţa de 9 metri, iar pe el se fixa ţesătura;
un val mai mic avea colţi şi când se învârteau acţionate de apă, cel mic scotea părul din
ţesătură, distanţa dintre ele fiind mai mare decât grosimea ţesăturii. Straiele şi bubourile
se coseau cu mâna de către gospodină.
Lâna care rămânea după ce s-a tras părul, se ducea la hugi (darac), unde se făcea
un caier care era tors de femei sau de hugi.
În fiecare gospodărie din Calbor erau cel puţin 10 oi şi fiecare gospodar reţinea
pentru prăsilă 4-5 miei. Aceşti miei se miţuiau( se tundeau) în luna august, lâna obţinută(
miţele) fiind mai fină şi din ea se obţinea o stofă mai fină. Pentru aceasta, miţele erau
tunse, spălate, uscate, duse la hugi, căierite, toarse mai subţire, ţesute şi duse la dârstrit,
unde se lăsau pentru a se obţine stofă fină. Din miţele albe se obţinea o stofă albă, din
care se confecţionau vizite, purtate de femeile tinere. O vizită era un taior mai scurt,
necăptuşit, care se încheia cu capse; nu se petrecea când se încheia, iar de jur-împrejur, pe
margini şi la mâneci, era cusută catifea neagră, lată de 2 cm, peste care se puteau coase
mărgele de culoare închisă.
Din miţele negre se obţinea o stofă neagră fină, din care se confecţiona o bundă
pentru femeile tinere şi recăle cu guler de astrahan pentru feciori. Bunda, de lungimea
unui palton, era necăptuşită şi se încheia în copci, iar marginile nu se suprapuneau. Pe
margini şi la buzunare se cosea zăgărea, care era o ţesătură neagră, lată de 1,5 cm, cu
model, peste care erau cusute mărgele negre. Recălele erau folosite în special de feciori şi
le îmbrăcau când mergeau la biserică şi la joc. Bundele şi recălele erau cusute de către
croitorese specializate şi nu de gospodine. Din firele de lână albe sau negre se făceau în
casă ciorapi foarte călduroşi, sfetere -jersee, mănuşi, fulare şi broboade. Firele albe de
lână vopsite în diferite culori, erau folosite pentru ţesutul cuverturilor de diferite modele
(se urzea bumbac colorat şi se băteau fire de lână colorată).
După ce a apărut lâna ţigaie, se ţeseau diferite stofe şi se duceau la Braşov sau la
Cisnădie pentru a fi tratate. Puţin îngroşate, din aceste stofe se confecţionau, la croitor,
fuste, taioare, pantaloni şi costume.

138
 CREŞTEREA ANIMALELOR 206

Din vremuri vechi, pământul şi clima i-a obligat pe locuitorii acestor meleaguri
ale Calborului să-şi câştige existenţa folosind resursele naturale. Astfel, oamenii locului
s-au ocupat, pe lângă cultivarea pământului, pentru producerea de cereale, şi cu
producerea trifoiului( mai puţin), a lucernii, borceagului etc.
În afara principalelor produse destinate hranei oamenilor, erau o serie de produse
secundare sau sub-produse care, corelate cu existenţa naturală a întinse suprafeţe( circa
jumătate) de fâneţe şi păşuni, creau condiţii favorabile creşterii animalelor şi păsărilor de
curte.
Pentru muncile agricole, erau folosite atelaje cu boi, cai, mai puţin cu vaci sau
bivoliţe; nu au fost semnalate cazuri de folosire la munci a măgarului sau catârului. Caii,
de ambele sexe, ocupau circa jumătate din animalele folosite la tracţiune, incluzând aici şi
efectivele de înlocuire –iepele, cu tineretul aferent.
Călăria nu era o preocupare a localnicilor, decât ocazionată de nunţi –călăraşii–
sau pur şi simplu pentru deplasări urgente, când era noroi, şi când îi duceau sau aduceau
de la păşune. Probabil, caii autohtoni au fost amelioraţi, prin încrucişări, cu reproducători
din rasa Lipiţană, existentă în depozitul de armăsari al Hergheliei Sâmbăta de Jos. Acest
depozit de armăsari furniza pentru satele din zonă cam 1-2 armăsari, pentru fiecare sezon
de montă, şi astfel caii rezultaţi corespundeau pe deplin nevoilor populaţiei: pentru
tracţiune şi pentru aptitudinile de călărie-sport.
Primăvara, vara şi toamna, caii mergeau la păşune doar în zilele când nu erau
folosiţi la muncă, fiind păziţi de câte trei proprietari, cu rândul; schimbul celor care
păzeau caii în stavă, se făcea seara în jurul orelor 19.00, iar un schimb dura 24 de ore. În
stavă erau aproximativ 250 de cai, din care cam 50 reprezenta tineret până la 3 ani.
Păşunatul cailor se efectua în hotarul unde era ogorul, aceştia rămânând la păşune şi
noaptea, fiind închişi într-un „coşar” construit la margine –era făcut de către proprietari
din nuiele împletite. Proprietarii care nu foloseau caii 1-2 zile, îi duceau în stavă, fiind
astfel eliberaţi de îngrijirea lor acasă, pentru a putea face alte lucrări, iar când aveau
nevoie de ei, mergeau dimineaţa şi îi luau acasă. Permanent rămâneau în stavă doar
tineretul sub trei ani şi iepele cu mânz.
Gospodarii care aveau teren agricol între 15-24 ha, foloseau pentru tracţiune 4 cai,
mai ales la arat şi transport. Deşi îi foloseau des, calborenii îşi iubeau caii, dovadă fiind
felul cum îi îngrijeau, neexistând cai slabi sau murdari de bălegar. În medie, erau câte 2-3
cai la o gospodărie, însă au fost şi proprietari cu mai multe astfel de animale: Verdoi din
Cerneală avea 17 cai, iar Cristea Ioan( nr. 206) 11. Acesta din urmă îşi folosea caii astfel:
4 îi lua la arat, la cărat gunoi de grajd şi la semănat, 2 erau pentru cărat fân şi grâu, cu 2
făcea cărăuşie la Făgăraş, în zilele de târg, iar ceilalţi 3 erau tineret.

206
Capitol realizat de dr. Derlogea Vasile( nr. 242) şi Brumboiu Vasile( nr. 122)

139
 Caii au făcut obiectul preocupărilor armatei până prin anii 1970-1980,
Comisariatele zonale având evidenţa pentru fiecare cal, de la Primării. În timpul celui de-
al doilea război mondial, au fost rechiziţionaţi, în funcţie de aptitudini, pentru tractarea
pieselor de artilerie, a furgoanelor sau pentru călărie, la cavalerie. Mulţi nu s-au mai
întors, dar alţii au scăpat şi au revenit la proprietari.
Într-o perioadă anterioară, până în timpul acestui război, au fost contingente de
calboreni care au făcut armata la cavalerie –călăraşi cu schimbul. Calul şi harnaşamentele
necesare proveneau din gospodăria cătanei respective sau le cumpăra, dacă avea bani. O
perioadă dintre cele două războaie mondiale, caii din sat –aleşi după aptitudini– au fost
înscrişi într-un sindicat; bineînţeles că nu erau acceptate toate gloabele. Nu se ştie care
era rostul acestui sindicat al cailor, dar probabil viza ameliorarea raselor.
La ameliorarea raselor locale cu rasa Lipiţan, a contribuit şi dr. Cristea Vasile( nr.
76), medic veterinar din Calbor, care a fost între anii 1940-1950 în conducerea Hergheliei
de la Sâmbăta de Jos.
Boii erau reprezentaţi, la vremea lor, de aproximativ 95 perechi. Greutatea unui
bou, în regim de lucru, varia între 600-800 kg, acesta făcând faţă la transporturile diferite
şi la muncile agricole curente, cum erau aratul, grăpatul, semănatul. Pentru anumite
construcţii, boii erau de mare folos, deoarece cu ei se transportau lemne, piatră pentru
drumuri şi construcţie. Boii păşteau în „toana de boi”, care era în păşunatul comunal, în
Dos, situată în partea de nord-vest a satului. Aici, boii aveau o „bătătură”, unde stăteau
noaptea şi erau păziţi de câte doi proprietari zilnic, cu schimbul. Cei care aveau nevoie de
boi la lucru, îi luau dimineaţa acasă şi când terminau treaba cu ei, îi aduceau înapoi în
toană.
De la unele munci şi prestaţii, erau scutite numai animalele tinere –sub 2,5 ani–,
cele care fătaseră recent şi cele bolnave. Pentru aceste animale, medicul veterinar elibera
un act scris şi acest lucru era valabil pentru toate speciile; procedura respectivă s-a aplicat
până la colectivizare. Din aceasta se desprinde ideea grijii autorităţilor pentru animale, pe
lângă cea a proprietarilor. Despre acest din urmă aspect, redăm câteva amintiri:
-Gheorghe Pâra( nr. 138) povestea: „Veneam într-o vară de la Unghişor, cu carul
cu cai pe Calea Coastii, a venit o ploaie şi a udat calea; mergeau greu caii pentru că
alunecau. Pe la via lu’ Timoftă l-am ajuns pe Ionu Onii-Graură Ion, nr. 21, care urca şi
el cu carul gol, tras de doi boi ca nişte urşi de mari. El mergea pe lângă boi cu un sac în
spate, iar carul fiind gol l-am întrebat: –De ce mă Ioane mergi pe jos şi cu sacul în
schinare ? Răspunde: -Să nu le fie greu la boi!”. Nu ştiu ce o fi fost asta, prostie sau grija
faţă de boi;
-Neagoie Vasile( nr. 98): „Eram ficior necăsătorit şi mergeam în car pe Calea
Viilor, unde l-am ajuns din urmă pe Pătru lu’ Zarie –Căloi Petre, nr. 124, trăgând singur
pe cale un car gol. L-am întrebat: -Ce faci nene, de ce nu ai prins boii la car ? Pătru a
răspuns: -Încarc la vie nişte fân în car, iar pe seară când se mai răceşte aduc şi boii ca

140
să duc acasă fânul”. De aici vedem grija locuitorilor pentru animale, dar şi faptul că acest
locuitor era puternic, pentru că un car cu osii de lemn este destul de greu;
-Mihu Ioan( nr. 107) povesteşte că bunicul lui de la Man, nr. 80, a adus singur un
car cu fân - 3-4 căpiţe – de pe Faţa Dumbrăviţei până acasă, deşi avea boi în toană, dar n-
a vrut să-i mai aducă numai pentru atât. Şi acest locuitor era un om vânjos, care consuma
o pită de casă pe zi şi aproape 1 kg de slănină.
Vacile şi bivoliţele, erau ţinute de săteni pentru producţia de lapte, care nu era
prea mare în acea perioadă, dar asigura necesarul de consum al familiei şi rămânea şi un
surplus. Surplusul era valorificat la Făgăraş, ca lapte dulce, lapte acru scurs sau brânză
proaspătă, smântână şi unt.
Numărul vacilor era de aproximativ 400, cu tineret cu tot. Este demn de semnalat
faptul că în anii 1940 au fost importate din Germania primele separatoare de lapte, de
mică capacitate, care satisfăceau necesarul de prelucrare din gospodării; se presupune că
în sat au existat 30-40 de asemenea utilaje. Folosirea lor a fost interzisă în câteva rânduri,
din cauza introducerii cotelor obligatorii de lapte. Aceste utilaje au fost adunate la
„Centru” şi s-au sigilat pentru a nu mai putea fi folosite. Proprietarii de vaci şi bivoliţe au
fost obligaţi la o anumită cotă de lapte pe cap de animal, indiferent dacă aceasta avea
lapte sau nu, indiferent dacă animalul era folosit pentru jug sau pentru lapte, indiferent
dacă era sau nu gestant –deci să promită o viitoare producţie de lapte. Cota era stabilită
pentru un animal de rasă furajat şi trebuia dată –dacă nu aveai lapte, trebuia cumpărat şi
predat, în caz contrar fiind considerat reacţionar şi trimis la închisoare. Mulţi locuitori
plăteau laptele la cei cu capre, care îl duceau în locul lor, cum a procedat şi Raita Ioana(
nr. 135). Colectorii spuneau către săteni: „-Dă ţărane cote, să aibă muncitorul ce
mânca”, ţăranii fiind consideraţi o clasă reacţionară.
Vacile existente în sat nu aveau o apartenenţă strictă la o rasă anume, cam toate
fiind bălţate, asemănătoare cu Bălţata românească de astăzi, cu producţii de lapte destul
de modeste –circa 1.800-2.000 litri pe lactaţie. Prin anii 1940, au fost făcute primele
importuri de tauri Simenthal, din Elveţia, care aveau cam aceleaşi caracteristici
morfologice ca şi cei locali, dar proveneau din efective selecţionate, de mare
productivitate, specifice rasei.
Păşunatul vacilor se făcea în hotarul unde era ogor, pe rând sau angajând păstor;
cu vacile mergeau în păşune şi caprele. O parte din vaci, în special cele cu lapte, erau
trimise la păşunat în Dos, unde stăteau zi şi noapte. Toana de vaci era păzită de câte doi
proprietari, cu rândul. Vacile aveau „bătătură” separată de cea a boilor şi uneori se
construia un „coşar” –obor, în care stăteau vacile noaptea, pentru mai multă siguranţă.
Vacile cu lapte erau mulse dimineaţa şi seara de către proprietar –constituia o
navetă destul de anevoioasă, mai ales pe timp urât( ploi, noroi), dar şi plăcută pentru
unele categorii de vârstă. Tinerii( fete şi băieţi) se întâlneau şi vorbeau, aceasta fiind o
ocazie de a se cunoaşte mai bine. Laptele era transportat în bidoane metalice închise.

141
Efectivul mediu de vaci în toană era de 30-50 capete în fiecare zi. Localnicul Graură
Ioan( nr. 21) avea nu mai puţin de 14 vaci, iar viţeii de peste un an îi ţinea în pivniţă.
Pentru boi, în perioada anilor 1940-1950, funcţiona o „Societate” locală care avea
drept scop susţinerea material-financiară a proprietarilor de boi, dacă li se întâmpla vreo
pagubă: moarte, sacrificare forţată, accident sau era afectată de vreo boală. Membrii
Societăţii contribuiau cu bani la ajutorarea celui cu paguba, pentru a-şi putea reface
atelajul. A existat şi în privinţa vacilor o asemenea intenţie, dar nu se ştie dacă a mai fost
materializată.
Bivoliţele, ceva mai reduse ca număr decât vacile( 310 cu tineret cu tot), erau
păscute vara în hotar, având cireadă separată, iar ciurdarul era plătit de proprietari.
Producţia de lapte a bivoliţelor era inferioară celei obţinute de la vaci, dar procentajul(%)
în grăsime era dublu faţă de cel de vaci. Bivoliţele erau crescute pentru că nu erau
pretenţioase la mâncare, atât în perioada de stabulaţie cât şi la păşunat, şi puteau fi
folosite şi la jug, mai ales la transportul greutăţilor. Sătenii le foloseau toamna la căratul
produselor din câmp, unde bivoliţele primeau hrană suplimentară suculentă, astfel
crescând şi producţia de lapte.
Carnea de viţel de bivol –malac– este mult mai bună la gust decât cea din viţel de
vacă, dar carnea de vacă adultă este mai bună decât cea de bivol, viteza de creştere fiind
mai mică la viţeii de bivol decât la cei de vacă. La învăţatul în jug, rezultatele erau mai
greu de obţinut şi uneori nu prea satisfăcătoare. Dacă atelajul de bivoli era condus de o
persoană din afara familiei, îl stăpânea cu dificultate, iar bivoliţele se lăsau mulse numai
de membrii familiei; îşi cunoşteau bine stăpânul, iar cu străinii puteau deveni agresive.
Oile ocupau şi ele un rol important în economia postbelică a satului, fiecare
gospodărie având, în medie, 10 oi. Deşi nu erau foarte multe, raportat la posibilităţile
localnicilor, se strângeau totuşi, vara de regulă, în 2 sau chiar 3 stâni, o stână având în
medie câte 400-500 de oi cu lapte –„mânzări” sau „plecâtori”– şi aproximativ 300 de oi
sterpe, în care intrau şi mieii din anul respectiv, mioare de un an şi berbeci.
Ciobanii nu erau, de regulă, de meserie, ei având şi gospodării, cu activităţi
complexe, ca toşi ceilalţi locuitori ai satului. Pe timpul războiului mondial din urmă,
locuitorii care erau ciobani n-au fost concentraţi în armată. Cei care erau ciobani, poate
aveau o simpatie mai mare pentru oi şi pentru activitatea pe care o făceau. De regulă, se
întovărăşeau 1-2 locuitori şi luau o stână, nu foloseau personal angajat decât 1-2
persoane, şi acestea mai ales la începutul sezonului( lunile mai-iunie). Calborenii aveau
părerea lor despre întovărăşitul la stână, după cum urmează:
La începutul stânii, La sfârşitul stânii,
Se mâncă cânii. Se bat stăpânii.
Mare adevăr în aceste patru versuri: la început câinii nu se cunoşteau, deoarece
fiecare stăpân venea la stână cu proprii câini şi era necesară o perioadă de acomodare. La
sfârşitul sezonului trebuia împărţit câştigul între stăpâni şi de multe ori se certau între ei.

142
 De-abia după colectivizare au apărut ciobanii propriu-zişi, veniţi din părţile
Branului, Jinei şi din Poiana Sibiului. Ulterior, s-au specializat în meseria de cioban şi
unii localnici, care ulterior au prosperat material.
Efectivul de ovine era din rasa ţurcană, pentru ca prin anii 1950 să înceapă
ţigaizarea oilor locale. Oile erau necesare fiecărei gospodării, nefiind niciuna în sat care
să nu aibă cel puţin 8-10 astfel de animale. Laptele, mieii şi lâna rezultate erau foarte
importante pentru o gospodărie. Laptele era prelucrat la fiecare stână, de către unul dintre
cei care deserveau stâna. După apariţia ciobanilor de profesie, a venit cu ei şi
îndeletnicirea de baci-băciţă; unele dintre tinerele venite ca băciţe s-au căsătorit în sat.
Din prelucrarea laptelui, rezulta o gamă restrânsă de produse: caşul şi urda în
principal, dar şi jindiţa –produs secundar la prepararea de urdă, folosită la hrana
ciobanilor şi a eventualilor oaspeţi–, şi zerul, acidulat, folosit în hrana animalelor –porcii
crescuţi la stână şi câinii ciobăneşti.
Proprietarii oilor primeau de la stână o cantitate de 7-9 kg caş şi 1 kg urdă, pentru
fiecare oaie cu lapte –oile fiind mulse de trei ori pe zi. Urda era consumată, de regulă,
proaspătă sau era sărată, prelungindu-i-se astfel perioada de consum. Caşul, după o
perioadă de maturare prin fermentaţi lactice de 5-7 zile, era frământat, sărat după gust şi
pus la păstrare în putină de brad sau oală de pământ; în aceste recipiente trebuia să fie
tasat, pentru a nu rămâne goluri de aer şi păstrat la o temperatură mai joasă, de obicei în
pivniţă. Dacă nu era scurs bine de zer, iar la ambalare rămânea aer, brânza devenea
usturoasă, se îngălbenea şi putea deveni chiar improprie consumului uman. Locuitorii cu
oi la stână, ridicau caşul vara pe rând( de la o oaie-două), nu tot odată, pentru a-l avea
proaspăt, la muncă, permanent, urmând ca prin luna august să-l ia pe tot cel rămas, pentru
a fi păstrat pe iarnă. Cel care ridica brânza, ducea la stână făină de porumb pentru o
mămăligă mare sau o pâine de casă, o bucată de slănină şi o sticlă de rachiu.
Ciobanii, pentru perioada lactaţiei oilor, nu primeau de la proprietari nici un fel de
plată, ei având interesul să obţină producţii cât mai mari de lapte, pentru ca o parte din
aceasta să le rămână ca plată. Uneori, ciobanii se înţelegeau cu stăpânii oilor să primească
o anumită sumă de bani, mai ales pentru cele sterpe.
Mieii, exceptându-i pe cei ţinuţi pentru reproducţie, făceau obiectul sacrificării în
gospodărie cu ocazia sărbătorilor de Paşti sau comercializării pe piaţa din Făgăraş.
De la 1 octombrie( târgul Cincului), când era sistată mulgerea oilor, începea
perioada de montă –se băgau berbecii în turme. Berbecii erau separaţi de oi, începând cu
15 august, şi păşunaţi pe cele mai bune păşuni, pentru a avea o stare fizică foarte bună
pentru montă. Toamna se sacrificau oile bătrâne sau cele care rămâneau constant sterpe,
carnea fiind vândută pe plan local.
Calborenii erau ataşaţi şi de oi, dovadă fiind grija lor pentru miei: dacă oile fătau
când era frig( februarie, martie), aduceau oaia şi mielul în casă 1-2 zile, până prindea
fătul puteri; uneori, erau aduse şi două oi cu miei, acestea fiind legate de războiul de ţesut
–în timp ce femeia ţesea, supraveghea şi oile.

143
 Lâna, indispensabilă fiecărei gospodării, era prelucrată aproape în totalitate în
gospodărie, exceptând dărăcitul, pentru care mergeau la „hugiul”-daracul din Cincu.
Prelucrarea pieilor de miel sau oaie nu se făcea de către calboreni, ei apelând pentru
argăsit-tăbăcit la meseriaşi din Făgăraş sau alte localităţi limitrofe. Pentru confecţionarea
de căciuli, cheptare, lăibărici şi cojoace mergeau la meseriaşii locali, dar şi la cei din alte
localităţi.
În ultima vreme, lâna şi pieile sunt tot mai puţin folosite în industria casnică, dar
şi pe scară industrială, astfel valoarea lor scăzând, iar laptele şi produsele din lapte au
rămas la aceleaşi valori. Crescătorii de oi s-au orientat spre valorificarea tineretului prin
sacrificare, de sărbătorile de Paşti, sau spre creştere şi valorificare la export. Din acest
motiv, principal, a dispărut şi declanşarea la dată fixă( 1 octombrie) a montei la oi.
Creşterea şi exploatarea caprelor nu a avut o pondere importantă în economia
zootehnică a satului. Gospodării puţine şi uneori vremelnic s-au ocupat cu creşterea
caprelor, în efective modeste. Sătenii nu prea apreciau caprele, dovadă fiind versurile:
Cine are capră-n tindă,
Nu-i mai trebuie oglindă.
Că-i cu coada ridicată
Şi oglinda-i tot gătată.
Fiecare gospodărie avea minim 1-2 porci, din prăsilă proprie sau îi cumpărau
primăvara din târg sau din sat, pentru a-i îngrăşa şi tăia de Crăciun. Cei care aveau şi
scroafe de prăsilă, creşteau un efectiv mai mare de porci -10-15 capete. Mai demult, se
creştea porcul din rasa Mangaliţa, alb cu părul creţ, care creştea şi se îngrăşa destul de
repede, însă avea mai multă grăsime în detrimentul cărnii; grăsimea obţinută era folosită
şi pentru ungerea roţilor la carele cu osii din lemn.
Mai târziu, a predominat porcul din rasa Bazna, negru cu o dungă albă la
picioarele din faţă. Acesta dădea şi dă o producţie mixtă de carne şi grăsime, precum şi
prolificitate bună.
Pe la începutul anilor 1940, au fost importaţi din Germania reproducători şi chiar
tineret porcin pentru creştere, aparţinând rasei York, rasă specializată în producţia de
carne şi care a stat la baza formării multor rase performante de porci, din Europa. În
Calbor, avea porci din această rasă Brumbea Loghin( nr. 142) –Loghinu lu’ Stanchirmoş,
dar nu vindea purcei în sat, pentru că nu dorea să-i vadă că nu sunt întreţinuţi cum
trebuie.
Porcul alb n-a avut o primire entuziastă din partea crescătorilor, dat fiind faptul că
erau mai pretenţioşi la mâncare şi cazare, iar la sacrificare slănina –element de bază al
hranei, pentru un an de zile– era mai subţire şi mai tare, comparativ cu cea provenită de la
porci tip Bazna. Treptat, însă, porcul alb( diverse rase) s-a impus.
Vara, se practica păşunatul porcilor –cârdul de porci–, păstor fiind un angajat
plătit de proprietari, porcii fiind păziţi în ogor, dar mai aproape de sat. Cârdul de porci
mergea la păscut, dimineaţa, ultimul şi seara venea primul dintre animale. Până prin

144
1935, în anii cu ghindă multă şi jir, se duceau, începând cu luna august, scroafele mai
bătrâne şi porcii pentru îngrăşat la pădure; cel care îi păzea, avea o colibă unde stătea şi
noaptea. Porcii erau aduşi în sat de Sf. Nicolae, când era prima zăpadă; aceştia se
îngrăşau aşa de mult, încât unii trebuiau aduşi acasă cu sania sau cu carul. De obicei,
aceşti porci graşi erau vânduţi la măcelari pentru salam, deoarece carnea nefiind fragedă
era grea la stomac.
Fiecare familie îngrăşa 1-2 porci pentru Crăciun –pe unul îl vindea şi pe celălalt îl
tăia sau erau amândoi sacrificaţi pentru familie. Îngrăşatul acestora se realiza cu produse
din gospodărie, cum erau porumbul, cartofii, orzul, sfecla furajeră, napii şi, uneori,
ghinda, dar numai până în luna noiembrie.
Pentru montă, erau folosiţi reproducători selectaţi de medici veterinari, aceştia
urmărind şi modul de îngrijire a lor. Până prin 1935, armăsari, tauri şi vieri erau îngrijiţi
de anumiţi locuitori, care primeau în schimb furaje pentru aceste animale şi o retribuţie în
bani. După anul 1935, s-au construit, la numerele 81 şi 82, Grajdurile comunale, care
aveau nişte clădiri moderne pentru acea vreme –şură pentru furaje, fântână pentru adăpat
şi locuinţă pentru îngrijitor. În aceste grajduri erau 2 tauri de bivol, 2-3 tauri de vacă, 1-2
armăsari şi 1-2 vieri –unul alb şi unul negru. Îngrijitori erau anumiţi oameni din sat,
dintre care amintim pe Cristea Ioan( nr. 80), care n-a locuit, însă, acolo şi pe Samoilă S.
La păşune, taurii de bivol mergeau alternativ, pentru a nu se bate şi a se accidenta;
la fel şi vierii –într-o zi mergea cel alb, în următoarea cel negru. Pe timpul păşunatului,
dacă se monta vreo scroafă sau bivoliţă, păstorul anunţa proprietarul despre acest lucru,
primind în schimb o mică recompensă –băutură sau bani–, iar proprietarul îşi nota
evenimentul pentru a şti când îi va făta animalul.
Taurii de vacă nu mergeau la păşune, deoarece erau agresivi faţă de oameni,
locuitorii trebuind să meargă la grajduri cu vacile pentru montă. Au fost şi cazuri când
aceşti tauri au atacat îngrijitorul, rănindu-l grav. La fel, se proceda şi în cazul armăsarilor.
Până aproape de anul 1950, fiecare cioban şi locuitor cu mai mult de 10 oi avea un
berbec, iar după acest an au apărut berbeci comunali, ca o consecinţă a faptului că s-a
iniţiat ameliorarea oilor ţurcane cu berbeci din rasa ţigaie, care avea o producţie de lână
ceva mai bună; lâna era fină şi tineretul avea o viteză mai mare de creştere.
Furajarea reproducătorilor se făcea de către locuitori prin cositul fânului din
terenul comunal –moini– şi prin cultivarea terenului arabil de 16 ha de la Fabrica lui Stoff
–orz, ovăz şi porumb– de către cei care aveau animale.
Dintre păsările domestice deţinute de săteni, de departe, ca pondere, se situau
galinaceele (găinile), urmând apoi raţele, gâştele şi, mult mai puţin, curcile (numai
familia Moraru). Porumbeii nu au fost inventariaţi de cineva, ei trăind în simbioză cu
păsările de curte, în unele gospodării. Efectivul de păsări asigura din plin necesarul de
ouă pentru consumul propriu, rămânând, de regulă, şi disponibilităţi pentru piaţa din
Făgăraş. Găinile erau sacrificate, în general, pentru masa de duminica sau la diferite

145
sărbători; puii, în special cocoşeii supranumerari, erau sacrificaţi pe parcursul verii până
toamna sau erau vânduţi la piaţă, ca şi găinile excedentare.
Împrospătarea efectivelor de păsări de curte nu era dificilă, făcându-se prin
punerea de cloşti în primăvară, în aproape fiecare gospodărie. Nu erau rare cazurile, când
proprietarul sesiza dispariţia unei anumite găini, ca după o vreme să o observe cloncănind
printre celelalte găini sau pur şi simplu să apară cu pui după ea. Găinile locale aveau
instinctul de clocire dezvoltat – în dauna productivităţii de ouă –, dar prin încrucişări cu
fel de fel de rase, instinctul a fost diminuat.
Întreţinerea păsărilor în gospodărie nu era o problemă deosebită; de la resturile
alimentare din familie, consumul de cereale – grâu, orz, ovăz –, li se asigura cu destulă
uşurinţă necesarul de hrană.
Adăpostirea păsărilor se făcea în coteţe din lemn, din zidării sau în grajd,
împreună cu celelalte animale. Erau relativ puţine cazurile când păsările dormeau în
frăgar, adică nu aveau un adăpost constituit. Spaţiul de acces al păsărilor nu era strict
delimitat, ele având acces în toată curtea şi grădina, unde vara puteau găsi verdeaţă şi o
sumedenie de insecte pe care le prindeau, completându-şi astfel necesarul în principii
biologice active. În perioada actuală, sunt unii săteni care cresc diferiţi hibrizi pentru
producţia de ouă sau de carne, hibrizi care au alte cerinţe tehnologice, mai dificil de
satisfăcut, pentru ca rezultatele să fie pozitive şi să aibă o justificare economică.
Apicultura nu a fost şi nu este atât de dezvoltată cum ar putea fi, având în vedere
vasta zonă cu bază meliferă, de primăvara până toamna. Doar câteva gospodării au
deţinut stupi primitivi, în coşniţe de nuiele sau paie, iar pentru a recolta mierea se
recurgea la sacrificarea întregii familii de albine. Mierea obţinută din astfel de stupi, se
folosea numai în familie, foarte puţină comercializându-se. Printre locuitorii ce aveau
astfel de stupi, amintim pe Ioaneş Moise (nr. 94), Baştea Ioan (nr. 145), Băluţ Vasile (nr.
206) şi Vâja Ioan (nr. 243).
Stupi primitivi nu mai există în prezent, locul lor fiind luat de stupii sistematici, în
lăzi verticale sau orizontale, la care accesul, tehnologia de exploatare şi implicit
producţia, sunt net superioare. În prezent, în Calbor sunt numai stupi sistematici, care din
păcate nu aparţin locuitorilor din sat; putem aminti numai locul unde sunt amplasaţi: la
Mihai din sus( nr. 47), la Nistrea( nr. 50), la Hetrea( nr. 125), la Neagoie( nr. 13), Folea
Ioan, din Calbor, dar locuieşte în Făgăraş şi Cocoradă Gheorghe( nr. 201), care nu mai
are în prezent.
Dacă este să-i parafrazăm pe anumiţi locuitori, care spuneau că „unde-i marfă este
şi pagubă”, trebuie semnalate şi pagubele care se înregistrau în sectorul zootehnic al
satului. Ierarhizarea sau clasificarea acestora este dificil de făcut, ştiut fiind faptul că ele
nu se succedau cu o anume ciclicitate, ci variau de la an la an, atât ca entităţi, cât şi ca
intensitate sau extindere.
Erau semnalate îmbolnăviri –uneori soldate cu pierderea animalului– la cai, prin
consumul de iarbă brumată toamna, fân mucegăit sau alte furaje mucegăite, porumb

146
nematurat sau alte furaje nematurate. Au fost multe afecţiuni respiratorii, atât la tineret
cât şi la adulţi –uneori din neglijenţa proprietarului–, afecţiuni ale oaselor, tendoanelor
sau articulaţiilor, ca o consecinţă a unor eforturi prea mari sau mersul pe teren accidentat,
sărituri, căzături, răniri în fel şi fel de împrejurări. Erau frecvente şi şchiopătările cauzate
de un potcovit defectuos sau plăgi datorate harnaşamentului neadecvat. În unii ani, erau
frecvente cazurile de gurmă –„buba mânzului”–, în special la tineret. În perioada 1940-
1950, au fost foarte frecvente cazurile de ectoparazitism –râie– sau endoparazitism,
indiferent de vârstă, dar afectând mai grav tineretul. După anii 1950-1960, au fost
semnalate frecvente cazuri de anemie infecţioasă a cailor –boală cronică şi netratabilă.
Rumegătoarele mari şi mici, au trecut în timp prin mai multe episoade de febră
aftoasă –boală de gură şi de picioare–, cazuri de antrax –dalac–, care s-au diminuat după
apariţia vaccinurilor specifice. Au apărut, mai nou, viroze respiratorii, în special la
tineret. Pe teritoriul hotarului din Calbor, au existat şi există condiţii pedroclimatice
pentru apariţia şi perpetuarea bolii numită călbează –fascioloză–, această boală producând
mari pierderi atât ca efectiv cât şi ca producţie. În ultimele decenii, boala a regresat ca
incidenţă şi extensivitate, atât datorită unor medicamente mult mai eficiente, cât şi
măsurilor de limitare numerică a biotopilor existenţi. Aproximativ aceeaşi evoluţie se
înregistra în privinţa endoparazitozelor sau ectoparazitozelor –râie, păduchi etc. La vaci şi
oi, nu au lipsit nici afecţiunile respiratorii, în special la miei, ca urmare a producerii de
ploi reci, lapoviţă şi ninsori primăvara. Pentru a proteja mieii după fătare, mulţi locuitori
băgau oile cu mieii proaspăt fătaţi în casă la căldură, unde îi ţineau câteva zile. La
tineretul bovin, afecţiunile pulmonare apăreau datorită ventilaţiei necorespunzătoare sau
curenţilor de aer din grajduri. Bolile respiratorii apărute de multe ori erau asociate cu
parazitoze pulmonare.
Erau frecvente accidentele la păşunat, ca ruptul coarnelor –pentru boi era grav–,
luxaţii, plăgi prin înţepare cu cornul, înglodări în unele locuri mlăştinoase. Tot la păşune,
mai ales toamna, erau semnalate înnecări –obstrucţie esofagiană– cu sfeclă, cartofi, mere
şi ştiuleţi de porumb, care duceau deseori la sacrificarea animalelor. Indigestia gazoasă -
umflarea- după consumul de trifoi verde şi ud sau păşunat de rapiţă, apărută spre toamnă
pe unele arături sau mirişti, producea pagube însemnate. Intervenţiile în aceste cazuri
pentru salvarea animalelor nu erau complicate, dar se făceau tardiv şi de multe ori
animalele se pierdeau, fiind sacrificate.
La specia porcină, pierderile majore se înregistrau în evoluţii de boli ca pesta
porcină clasică şi rujetul –brânca; după apariţia mijloacelor de profilaxie specifică –
vaccinuri-, cel puţin aceste două boli au început să fie ţinute sub control, dar rezervoarele
naturale de virus –mistreţi–, precum şi omiterea de la vaccinări, au dus în unii ani la
apariţia pestei. În cazul rujetului, atât vaccinările ca mijloc de prevenţie, cât şi folosirea
unor antibiotice eficace pentru tratarea bolii, au dus la limitarea serioasă a pierderilor.
Endo şi ectoparazitozele –limbrici, viermi intestinali, râie, păduchi- au existat, dar

147
ameninţarea lor a scăzut datorită multitudinii de produse medicamentoase eficiente,
utilizate periodic sau în caz de necesitate.
La păsările de curte, pseudopesta aviară şi holera aviară –ciuma păsărilor–, au
făcut în unii ani pagube serioase locuitorilor din Calbor, unora murindu-le întregul efectiv
de găini. Dacă pentru pesta aviară vaccinarea specifică, utilizând anumite scheme de
vaccinare –începând cu tineretul şi terminând cu păsările adulte–, duce la stăpânirea
fermă a evoluţiei bolii, pentru holera aviară nu sunt mijloace de profilaxie specifice foarte
eficiente, prevenţia bolii realizându-se prin ameliorarea factorilor tehnologici din fiecare
gospodărie în parte, cum sunt hrana bună, adăpost bun, deparazitarea periodică, în caz de
necesitate existând şi mijloace terapeutice eficiente.
Pierderi se înregistrau şi datorită faunei sălbatice, care avea condiţii bune pentru
dezvoltare şi existenţă. Astfel, existau şi există păduri de diferite întinderi, pâraie, râpe,
tufişuri, terenuri nisipoase pentru săpat galerii, culturi agricole şi existenţa speciilor de
animale vulnerabile. Datorită existenţei vânatului pe teritoriul hotarului, Primăria satului
Calbor putea să arendeze terenul pentru vânătoare obţinând un venit care era folosit
pentru sat.
Putem adăuga faptul că, deşi vânat şi răpitori erau suficienţi, putem spune că erau
multe specii; totuşi, pe raza satului nu au fost vânători care să practice o vânătoare
selectivă în favoarea speciilor domestice. Exista şi vânat neagresiv faţă de speciile
domestice, cum sunt căpriorul, mistreţul, iepurele, prepeliţa, potârnichea şi, mai târziu,
fazanul. Principalii agresori sălbatici pentru speciile gospodarilor erau şi sunt lupul,
vulpea, dihorul, uliul găinilor, cioara, coţofana, iar în ultimul timp au apărut şi urşii.
Trebuie incluşi aici mistreţul şi viezurele, care în unii ani produceau pagube semnificative
unor săteni la culturile de cartofi, sfeclă şi porumb.
Printre speciile sălbatice, care constituiau rezervorul natural al turbării, se aflau în
principal lupul, vulpea şi viezurele. Acest lucru făcea ca uneori să apară câte un focar de
turbare la speciile domestice, în special la câini. S-au semnalat cazuri de turbare la porc,
transmisă de la câini, şi a fost un caz de turbare la un bou, prin anii 1935-1936, muşcat în
păşune de o vulpe, boul aparţinând familiei Baştea I.( nr. 144); astfel, cel care a îngrijit
animalul a fost tratat antirabic, iar animalul sacrificat. Vaccinările antirabice preventive la
câinii ciobăneşti şi la cei din gospodării, aplicate ani la rând, au redus substanţial
incidenţa bolii la speciile domestice.
Fiind multe animale domestice, care erau uneori afectate de boli, apăreau şi
pierderi, fiind necesară ecarisarea terenului, adică colectarea şi distrugerea cadavrelor.
Pentru această activitate s-au folosit trei metode: îngroparea în cimitirul de animale,
introducerea în fântâna seacă şi industrializarea,mai târziu.
Pe la începutul secolului al XX-lea, existau două cimitre de animale: în partea de
jos –intrarea în Dumbrăviţă–, iar celălalt era în partea de sus a Dumbrăviţei, de unde
începe ţarina. Se pare că cele două cimitire au existat, funcţional, în jurul anului 1925, pe

148
timpul unei epizotii majore de antrax –dalac –, când au murit multe animale. După
aceasta, dată cele două cimitire nu au mai funcţionat.
Locuitorul Gheorghe Pâra( nr. 138), povestea că, la fiecare copac( stejar) din
marginea Dumbrăviţei, era legat câte un bou, iar proprietarii duceau acolo fân şi le
dădeau mâncare, iar dacă animalul murea, era săpată o groapă şi acolo era îngropat.
Gheorghe Pâra a tras pocinog la un bou, acesta având o umflătură mare şi apoi o rană, pe
care o spăla cu pompa de stropit via, însă animalul s-a vindecat.
Pe timpul Imperiului austro-ungar, s-au construit puţuri seci –la Calbor le spuneau
Fântâna seacă, săpată în Grochilă, pe un deal nisipos, unde pânza freatică era la
adâncime; deasupra avea un şop acoperit cu ţiglă, ca să nu intre apa de ploaie. Pe timpul
epizotiei de antrax, Fântâna seacă a existat, dar nu a putut fi folosită, neputând prelua o
aşa mare cantitate de cadavre, în special de animale mari.
Fântâna seacă a funcţionat multă vreme, fiind întreţinută periodic de personal
specializat în acest sens –hingherii din Şoarş, Făgăraş sau Cincu. Meseria de hingher
dispărând prin anii 1960, o serie de servicii de care aveau nevoie comunităţile, în
prezenţa medicului veterniar –cum erau vidanjarea latrinelor, colectarea câinilor bătrâni
sau supranumerari, curăţirea şi întreţinerea puţurilor seci, autopsierea unor animale
moarte–, au rămas descoperite.
Industrializarea presupunea prelucrarea tehnică a cadavrelor, în special de animale
mari, şi a apărut ca o necesitate, dat fiind faptul că a apărut creşterea industrială a
animalelor în ferme, iar pierderile de animale au crescut; pe de altă parte, cadavrele
prelucrate constituiau şi o rezervă de proteine, în special necesare ca supliment în hrana
porcilor şi păsărilor, crescuţi intensiv; satul Calbor era arondat la Protan-Braşov.
Trebuie să arătăm şi cum se hrăneau aceste animale pe tot timpul anului. Pentru
aceasta, comuna avea teren comunal şi anume:
- terenul din Moini era folosit pentru cosit şi făcut fân de proprietarii de animale,
fânul fiind depozitat la grajdurile comunale în şură –acum nu mai există, şura fiind
vândută de primăria din Beclean;
- terenul de la fabrica de cărămidă Stoff, în suprafaţă de 16 ha, pe care se cultivau
ovăz şi cucuruz pentru tauri şi vieri, acest teren fiind lucrat tot de proprietarii de animale;
uneori se arenda o parte şi venitul revenea Primăriei. Despre acest teren nu se ştie ce s-a
făcut cu el după Revoluţie, primăria Beclean nerevendicându-l, deoarece nu avea interes,
iar acum sunt prezente construcţii pe teren.
Vara, mergeau la păşune taurii de bivol şi vierii, iar armăsarii şi taurii de vacă
stăteau la grajd, pentru aceştia din urmă aducându-se iarbă din Moini. Iarna,
reproducătorii primeau furajele adunate vara, iar când se terminau –spre primăvară–,
îngrijitorul mergea prin sat şi aduna fân de la fiecare gospodărie, cât putea să dea fiecare.
Medicul veterinar verifica lunar starea de întreţinere a reproducătorilor de la grajdurile
comunale, chiar şi cozile de la taurii de vacă şi armăsari trebuind să fie spălate şi
pieptănate.

149
 Celelalte animale din sat, mergeau vara la păşune în ogoare şi în păşunatul
comunal. Din foile cadastrale, reiese că la Calbor erau următoarele suprafeţe: arătura –
1.110,665 ha, fânaţ –616,56 ha şi păşune( în Dos) –157 ha, fără a considera Moinile, unde
se obţinea fânul necesar întreţinerii taurilor şi armăsarilor.
Considerând că arătura şi fânaţul se împart aproximativ la trei şi o treime –ogorul
– este destinată păşunatului, rezultă că, pentru un an, avem pentru păşune următoarele
suprafeţe: în arătură –370,2 ha, în fânaţ –205,5 ha şi în Dos –157 ha, păşunat comunal în
fiecare an –în total, 732,7 ha.
Satul Calbor avea 266 numere de case, iar dintre acestea 20 gospodării aveau câte
5 oi, un porc şi unii şi câte o vacă, iar 16 numere erau grădini cu pomi. Mai rămâneau 230
gospodării, care aveau animale de tracţiune, dar şi multe vaci, bivoliţe, oi şi porci. Din
recensăminte, reiese că fiecare gospodărie avea în medie 5 animale mari, 10 oi, 2 porci şi
cel puţin 10 găini. Astfel, pentru tot satul se cumulau 1.150 animale mari, 2.300 de oi,
460 de porci şi 2.300 sau mai multe găini.
Pentru hrănirea acestor animale iarna –din noiembrie până în aprilie–, erau
necesare furaje multe şi diversificate, pe categoriile de animale. Astfel, după cum am
arătat, se adunau din două hotare –cel cu grâu şi cel cu porumb– tot ce era furaj pentru
animale, nerămânând răzoare necosite; se vindeau chiar şi şanţurile de pe marginea
drumului pentru coasă. Furajele erau bine drămuite, ca să ajungă până la Sf. Gheorghe,
când se presupunea că animalele mergeau la păşune fiind iarbă suficientă. Când se vedea
un şop gol –fără fân–, se spunea că pe acolo a venit mai devreme Sfântul.
Munca câmpului se efectua în special cu animale, astfel:
- 100 de familii foloseau caii pentru tracţiune –200 capete;
- 85 de familii foloseau boii –190 capete;
- 40 foloseau vacile –80 capete;
- 5 foloseau bivoliţele –10 capete.
Animalele folosite pentru munca câmpului, în perioada aratului, primăvara, erau
hrănite mai consistent, cu otavă pentru toate, ovăz pentru cai şi sfeclă furajeră, rasă cu
uruială, pentru boi, vaci şi bivoliţe. Primăvara, vara şi toamna, toate animalele mergeau la
păşune pe terenul repartizat pentru fiecare specie sau grupe de specii şi număr de
animale: 200 de cai pentru munca câmpului şi 50 tineret( total, 250 capete); 190 de boi
pentru munca câmpului; 360 de vaci, cu cele pentru munca câmpului, şi 40 tineret( total,
400 capete); 290 de bivoliţe, cu cele pentru munca câmpului, şi 20 tineret( total, 310
capete); 460 de porci; 2.300 de oi.
Observăm că pentru păşunat era un număr relativ mare de animale. Astfel, erau
1.150 de animale mari, 2.300 de oi şi 460 de porci. Din cele spuse şi cunoscute, nu se
practica un păşunat liber, ci dirijat –sub picior–, această metodă fiind cea mai simplă
formă de păşunat care putea fi aplicată pe toate păşunile. Metoda presupunea repartizarea
unor porţiuni din suprafaţă diferitelor specii şi categorii de animale, încărcarea păşunii cu
un număr optim de animale şi păşunatul dirijat succesiv, astfel încât să se evite plimbările

150
inutile ale animalelor pe păşune. Acest tip nu necesita investiţii, iar dacă era o încărcare
optimă de animale, se distrugeau buruienile şi diferiţi arbuşti.
Normele pentru păscutul animalelor pe păşune erau: 3-4 animale mari(cai, boi,
vaci, bivoliţe) pentru 1 ha de păşune şi 7-8 oi pentru 1 ha. Acum putem aprecia şi
încărcarea păşunii cu animale vara. Astfel avem păşunat total -733 ha, dintre care 303,3
ha pentru animale mari, luând 3 animale/ha, 342,8 ha pentru oi( 7 oi la ha) şi 86,9 ha
rămase pentru porci.
Observăm că era o încărcătură aproape de optim a păşunatului cu animale, deci se
distrugeau buruienile, fiind premise pentru o recoltă bună de grâu anul următor. După
cum am evidenţiat, începând cu luna august animalele treceau la păşunat unde a fost
cultivat grâu şi apoi în hotarul unde a fost porumb, deci hrană era suficientă. Începând cu
luna aprilie, toată vara şi toamna se mergea noaptea la păscut în câmp cu caii, mergând
mai ales feciorii, pentru a avea cai buni. De obicei, se mergea în Dos la păscut, dar
mergeau şi prin Opritura dacă nu-i prindeau jitarii, iar uneori se mergea şi în hotarele
vecine, mai ales noaptea, dar sătenii trebuiau să fie foarte atenţi pentru că dacă erau prinşi
plăteau despăgubiri; astfel, se stătea mai mult călare până păşteau caii.
Primăvara devreme, cei care aveau fând mai puţin mergeau la păşunat prin vii,
unde dădea prima iarba, iar apoi aproape toate vitele mergeau la Unghiul Mialului, unde
era iarbă proaspătă. Aici mergeau copiii mai mult şi tineretul, fiind şi un prilej de joacă
pentru cei de peste 10 ani. Oile mergeau şi iarna la câmp, mai mult prin vii şi pe malul
Oltului, unde se mai tăiau sălcii ca să mănânce mugurii; păzitul oilor iarna şi primăvara,
până mergeau la stână, se făcea cu rândul, pe uliţe, mergând de obicei două persoane cu o
turmă de oi.
Adăpatul animalelor era o problemă în toate anotimpurile, mai ales dacă nu erau
ploi suficiente. Când animalele erau acasă, mai ales iarna, locuitorii le adăpau la fântânile
proprii, iar dacă nu ajungea apa, se mergea la fântânile din sat; astfel, cei de pe Crîng
veneau cu vitele la Fântana bună, cei de pe Uliţa mare mergeau cu vitele la Fântâna din
drum, Bazinul din drum şi Fântâna de la Costea, iar cei apropiaţi de Hudiţa Radului
mergeau cu vitele la Bazinul din vale de la Radu. Bazinele primeau apă prin ţevi de brad,
apa fiind adusă din trei fântâni, de la Podul de Piatră, prin cădere. Au fost cazuri, când se
aducea apa cu botul de la fântâna din Lacul Mânii; alţii, au făcut în Grubaciu, pe Părău,
un lac şi aduceau apă de acolo pentru animale: Căloiu Petre( nr.124) –Pătru lu Zarie şi
Cristea I.( nr.127) –la Părăianu. Au fost şi cazuri când au mers cu animalele la adăpat –
mai ales caii– tocmai la fântânele de la Nistrea( nr. 206). Erau animale multe în sat şi apa
se consuma aproape toată din fântâni. Familiile care aveau pământ mai mult şi animle
mai multe, angajau slugi pentru ajutor, ele dormind mai mult în grajd, unde aveau
amenajat un pat cu cele necesare, plata/simbria efectuându-se în produse sau bani, după
cum se înţelegeau. Slugile erau din satele vecine.
Vara, când majoritatea animalelor erau la păşune, adăpatul era o problemă mai
ales pe timpul zilei, pentru că seara şi dimineaţa proprietarii le adăpau acasă sau din

151
bălţile din Râmături. Animalele care păşteau în păşunatul comunal( în Dos), aveau apă
suficientă, deoarece era bazinul amenajat pentru apă şi mai era şi Valea Cincşorului cu
apă suficientă. Trebuie precizate următoarele: Valea Cincşorului=Valea Boholţului, iar
pe hărţi este trecută Valea lui Belei. Analizăm şi adăpatul pe cele trei hotare:
1. Hotarul spre Făgăraş –oile erau mai mult sub Făget, unde aveau apă la Valea
Galaţiului şi Valea Glodurilor; ciurda de vaci şi bivoliţe, se adăpau de la Puturoasa, unde
era un izvor foarte bun, captat într-un puţ, iar apa venea prin cădere pe o ţeavă de brad
sau metal şi umplea cinci creple de stejar; stava de cai venea la adăpat la bazinul din Uliţa
Mare sau la bazinul din vale( mai rar); cârdul de porci era printre Părauă, unde aveau apă
suficientă, însă trebuiau feriţi de Sărătură, pentru că dacă un ochi de noroi sărat intra în
gura animalelor, ele nu mai puteau fi salvate, murind înecate.
Pe lângă locurile de adăpat, mai erau şi izvoare cu apă foarte bună, unde s-au
amenajat fântâniţe din care consumau apă locuitorii când erau pe câmp, la muncă.
Amintim câteva din aceste izvoare: După Deal, lângă Ţarină, unde era un izvor foarte
bun; peste deal, sub un rozor, era un tub de ciment plin cu apă rece; în Părăul
Priloagelor; sub Făget, la Paştia mare, sub drumul vechi; sub Făget, la Valea Galaţiului.
2. La hotarul spre vii, oile aflate în Părăul Cătuşii aveau apă de la un izvor ce
exista acolo sau mergeau în Unghişor, la Olt; ciurda de vaci şi bivoliţe erau adăpate din
bălţile din Râmături, Părăul Surdului sau Părăul Costii, dar când acestea secau, se
mergea la Olt, pe Hulă, în Unghiul Cătuşii; stava de cai venea în sat, la Fântâna bună de
lângă biserică şi şcoală; cârdul de porci era pe la Aron, pe Părăul Becleanului.
Şi în acest hotar erau izvoare amenajate ca fântâniţe: Fântâna Ceangî, în
Râmături, din jos lângă ţarină; în Părăul Cătuşii; în Poieni, lângă cărarea ce duce la vii;
la capul Părăului Surdului, unde era o fântână zidită –Lacu Mânii–, astupată de fostul
C.A.P.
3. Hotarul de din jos, spre Cincşor –oile erau mai mult pe Valea Lupului, având apă
suficientă pe această vale, ca şi pe Valea Cincşorului; ciurda de vaci şi bivoliţe avea
adăpători în Dudet( o creplă), iar sub Dealul lui Neagoie erau două creple, ca şi în Valea
Cincşorului; cârdul de porci era pe Valea Cincului, unde aveau apă suficientă.
În acest hotar, izvoare amenajate ca fântâniţe erau: După deal, Sub faţă, sub un
păr, sub Dos, în Moini, folosită de ciobani, pe Valea Lupului şi la via lui Dumitru.
Fântâniţele se cunoşteau după cărările care duceau la ele, aceste cărări fiind mereu
practicate de locuitorii care erau la muncă şi luau apa de băut. Mai erau cărări care
scurtau drumul până la holda de grâu sau porumb, când mergeau pe jos la muncă.
Reamintim o cărare, care pornea din Grubaciu, prin spatele grădinilor, pe Ţarină, podul
de piatră, peste deal, până sub Făget. Altă cărare pleca din Grubaciu şi Crâng, prin
Poieni, prin vii, până la Olt.
Fântâniţele erau întreţinute de tineret, câte doi feciori la o fântâniţă, repartiţia
făcându-se primăvara prin tragere la sorţi, uneori şi după cum doreau tinerii. Reamintim

152
fântâniţa de Dupa deal, lângă Ţarină, amenajată de Rusu Ioan şi Paicu Vasile, care au
scris pe capac:
Trecătorilor iubiţi,
Beţi încet, nu vă grăbiţi.
Şi apoi vă vom ruga,
Să închideţi uşiţa,
Ca să nu bea potaia,
Că spurcă fântâniţa.
Prin amenajarea fântâniţelor de hotar, se urmărea ca atunci când locuitorii erau la
muncă să aibă apă aproape, pentru a nu mai merge în sat după ea şi astfel să piardă timp,
timpul alocat deplasării fiind pentru muncă.
Situaţia actuală. Până în anul 1990 era o ciurdă în sat, numai din bivoliţe, iar
astăzi aproape că nu mai există, fiind numai 12 capete astfel de animale. Creşterea oilor
este tradiţională în satul nostru. Primăvara, la începutul lunii mai, turmele formate din
oile sătenilor şi cele particulare îşi stabilesc stânile în zonele de păşunat din hotarul
satului. Produsele obţinute de la oi –lapte, brânză, lâna, care azi nu se mai caută–, sunt
transportate în sat, urmând a fi utilizate în gospodărie, iar surplusul este comercializat.
Oile rămân în grija ciobanului până la prima zăpadă, când revin în sat. Până înainte de
1989, ciobanii mai înstăriţi se asociau câte 2-3 şi plecau cu turmele în Banat sau Bărăgan,
unde petreceau iarna. În ultimii ani, a crescut numărul oilor, datorită faptului că sunt mai
uşor de întreţinut şi prelungirii păşunatului până la 8-9 luni pe an. Mai multe oi, de peste
50 capete, au numai 4-5 familii. Trebuie evidenţiat faptul că au început să se înfiinţeze
ferme de vaci, cu adăposturi moderne, curent electric, aparate electrice de muls, apă,
spaţii de locuit. Pe raza satului sunt două ferme de vaci: A.F. Neacşu –cu aproximativ 40
capete bovine–, şi S.A. Prebica –cu aproximativ 130 capete bovine.
Tabel cu animalele din Calbor, din perioada 2004- 2009:
Anul Gospo- Ovine Ovine Ovine Bovine Bovine Caba- Suine Păsări
dării săteni ciobani aduse săteni aduse line
2004 62 895 950 1300 325 22 115 - 2850
2005 46 880 1100 850 282 42 101 245 2350
2006 42 875 1115 825 242 21 92 141 2250
2007 35 850 1105 750 205 18 71 105 2150
2008 34 805 1205 430 105 15 54 56 1900
2009 30 765 1225 320 65 12 19 18 1740

Se observă că numărul animalelor a scăzut treptat, odată cu scăderea numărului de

locuitori, dar scăderea aceasta a început de când s-a colectivizat tot satul. Cauzele, de
altfel, sunt mai multe, dar cea mai importantă a fost proasta conducere a localităţii,
respectiv a conducerii fostului C.A.P. Până la colectivizare, nu rămânea o bucată de teren
necosită -inclusiv şanţurile de pe marginea drumului se vindeau pentru coasă.

153
 Acum, creşterea animalelor constituie venitul principal al sătenilor care mai sunt.
Laptele de vacă şi de oaie se colectează într-un centru, care dispune de instalaţii de
păstrare moderne: la familia Cristea( nr. 20), se adună laptele de oaie şi de vacă, apoi se
predă către S.C. Tyrom S.R.L., iar ferma Parebica dispune de instalaţie proprie de
colectare a laptelui, iar acesta este preluat de aceeaşi societate.
Deoarece populaţia este înaintată în vârstă, precum şi faptul că majoritatea tinerilor
au migrat către centre industriale din ţară şi străinătate, parte din suprafaţa agricolă nu se
lucrează de către proprietari, ci s-au înfiinţat societăţi agricole care au arendat terenurile
pe bază de contract, după cum urmează:
S.A. Cicoarea - 100 ha;
S.A. Călboreana - 200 ha;
S.A. Parebica - 600 ha.

154
La păşune La fermă

Vaci, bivoli şi cai la păscut

155
 Stână

Oi păscând pe lângă stână

Agricultura – ocupaţii

156
 Hora anotimpurilor se încinge de-atâtea veacuri pe aceste plaiuri dulci şi rodnice.
Şi, ca în fiecare an, vine mai întâi primăvara, cu zăpada topită ce umple streşinile şi
butoaiele puse în dreptul lor sau pârâul Calbor ce şerpuieşte printre case, tăind satul în
jumătate. Berzele se cocoţează iar în cuiburile ca nişte roţi de car, ce pun pălării de găteje
stâlpilor de telegraf sau hornurilor caselor. Şi-apoi începe gureşa forfotire a păsărilor ce-şi
fac cuiburi şi graba ierbii să se facă verde şi fragedă pentru mieii ce vor fi sacrificaţi de
Paşti şi pomii se întrec în frumuseţea florilor. În zumzet de albine şi roi de fluturi,
copleşit de cântece de păsări felurite, satul se pregăteşte să pună, ca-n fiecare an, sămânţă
nouă în brazda răbdătoare.
Vara vine apoi pe furiş, cu flori de câmp la pălăriile de paie ale femeilor sau cu
bujori la urechile fetelor de măritat. Miroase a poame şi a grâu răscopt ce îşi îndoaie
capul cu bogăţia de boabe spre secerători. Amiezile dogoritoare în lanul de grâu sau la
uscatul fânului te fac să cauţi răcoarea din spatele căruţelor sau a tufelor de măceş.
Toamna e grăbită ca o gospodină ce dă zor să umple cămara cu bunătăţi şi pivniţa
şi podul cu bucate pentru lungul somn al iernii albe şi tăcute. Poame dulci, parfumate,
prune grase numai bune pentru ţuică, strugurii şi nucile de la vie sau mormanele de
zarzavaturi şi legume sunt puse la murat sau uscate sau grijite în pivniţa răcoroasă.
Iarna soseşte, pe neaşteptate, cu prima zăpadă ce aduce primul fuior de fum nou
pe hornul casei. Se trag la adăpost oameni şi vite, fiecare în ungherul lui, cu lemnele
uscate bine, stivuite în dosul casei, numai bune să trosnească, cu scântei, în nopţile lungi
şi geroase. Iarna cea magică ce ne aduce Naşterea Pruncului Sfânt sau zile de praznic ale
Sfinţilor cei mari ai Bisericii Ortodoxe au sosit !
Acelaşi soare darnic şi aducător de viaţă răsare dinspre biserică, în fiecare
dimineaţă, fără întârziere şi apune de cealaltă parte a satului, într-un culcuş de văpaie.
Aceiaşi oameni trebăluiesc, indiferent de anotimp, încingându-se în hora
anotimpurilor, în hora lucrului la câmp, în hora iubirii şi a vieţii !

157
 AGRICULTURA – OCUPAŢII

1. Cultivarea viţei-de-vie 207

În satul Calbor, cultura viţei-de-vie datează din timpuri străvechi. Primele

plantaţii, după cum spun bătrânii, au fost pe valea Cincşorului, pe coasta pe la nisipuri,
unde era câte o viţă sălbatică şi până prin anii 1960. Probabil că terenul nu era bun pentru
viţa-de-vie, cert fiind că viile s-au mutat către Cincşor, la început fiind plantată „viţă
bătrânească”, strugurii fiind de culoare roşiatică, foarte buni la gust şi se obţinea un vin
foarte bun.
După dezastrul filoxerei, care a distrus tot patrimoniul viticol al Europei, inclusiv
al României, singura metodă de a mai avea vii la Calbor a fost plantarea de viţă altoită -
viţă nobilă-, adusă din zona Mediaşului. Cu această ocazie, o parte din vii s-au mutat de
la Cincşor mai aproape de sat, unde se spune „Viile ăle noi”, dar au mai rămas şi la
Cincşor vii până prin anii 1990, când au fost părăsite.
Fiecare familie din Calbor avea cel puţin o vie de 14 ari, cu pruni pe margine şi
piersici prin vie sau pe margine, această vie fiind moştenită din generaţie în generaţie.
Erau şi locuitori care aveau vii mai mari, cum au fost Neagoe Moise( nr. 262), Verdea
Neculai –la Trifu( nr. 244), Timoftă Romul( nr. 247). Au mai fost vii în Costiş, cea mai
mare fiind a lui Şoneru Ioan–Comanu Grecului( nr. 143) şi o vie cu grădină de pomi
fructiferi la Gloduri, a unui avocat din Făgăraş, pe nume Octavian Vasu, la aceasta fiind
casă, şură şi toate cele necesare pentru obţinerea vinului şi rachiului.
Înfiinţarea unei vii presupune:
- stabilirea amplasamentului;
- pregătirea terenului pentru plantat viţa-de-vie;
- procurarea lăstarilor de viţă pentru plantat şi plantarea viţei;
- întreţinerea viei şi culesul strugurilor.
Dificilă era stabilirea amplasamentului şi realizarea suprafeţei necesare pentru vie,
deoarece în zona viilor erau parcele de 3-4 ari şi pentru a planta 14-15 ari era nevoie fie
să se cumpere parcele vecine, fie să se faca schimb cu alte terenuri, iar dacă respectivul
nu avea teren în zona de interes trebuiau să cumpere mai multe parcele. După stabilirea
amplasamentului şi realizarea suprafeţei dorite( pe minim un an de zile), începea munca
cea mai grea pentru cel cu viţa. Pe timp de iarnă, când nu ningea şi era soare, viitorul
proprietar se ajuta cu mai mulţi bărbaţi, vecini sau rude, făcând o clacă şi săpau terenul cu
hârleţul( harşăul), cu rigolă la două rânduri de hârleţ. Pe timpul iernii pământul degera,
iar primăvara, după ce se zvânta, terenul era curăţat de rădăcini, nivelat şi se marca unde
se săpau gropile pentru plantat răsadul. Lăstarii de viţă-de-vie erau aduşi din zona
Mediaşului şi ţinuţi în chemniţă( beci), în nisip, până la plantare. Când se plantau, fiecare

207
Informatori Suciu Stela, Brumboiu Ana şi Brumboiu Vasile

158
fir era pregătit tăindu-se lăstari şi rămâneau doi ochi la fiecare fir, era pus în groapă şi
apoi acoperit bine cu pământ; cei doi ochi rămâneau afară, dar erau acoperiţi cu pământ
mărunt, în formă de mişuroi, pentru a fi protejaţi de razele soarelui.
În timpul anului, se aplicau două sape pentru distrugerea buruienilor; unii
locuitori mai sădeau în primul an şi sfeclă furajeră printre viţe, care era săpată odată cu
viţa. Aproximativ în anul al treilea de la plantare se obţinea producţie de struguri. Toată
viţa altoită se tăia toamna, adică sforile crescute în timpul verii se curăţau şi rămâneau 4-
5 dintre cele mai viguroase, urmând îngropatul viţei –sforile se aplecau la pământ, se
acopereau cu paie şi pământ, pentru a fi protejate de îngheţul din iarnă.
Primăvara, după ce s-a zvântat pământul prin vii, începea „păruirea” la vie,
efectuată de bărbaţi, şi consta din îndesarea şi fixarea parilor –ce susţineau viţa– foarte
bine în pământ. Pentru „păruit” se folosea şi se foloseşte o unealtă din fier numită „fier de
păruit”, care se prindea pe bocancul de la piciorul drept, la capăt având un cârlig zimţat
care prindea parul şi apăsa greutatea omului, care îndesa parul în pământ. Parii care erau
mărunţi sau putrezi, mai întâi erau ascuţiţi cu un topor şi apoi fixaţi în pământ, lângă viţă.
După „păruire”, urma dezgropatul şi legatul viţei; dacă viţa nu era tăiată de
toamna, mai întâi se tăia şi apoi se lega pe pari. După legat, urma curăţatul viţei de gătejul
rezultat din tăiere. Legatul viţei se făcea pe pari, iar sforile se legau sub formă de cercuri -
2-3 cercuri( cerc ardelenesc).
Până după 1 mai nu se mai lucra la vie, dar acum urma prima sapă-desfundat, care
era cea mai grea şi participau toţi cei din casă apţi de muncă; se practicau 2-3 săpături pe
an până la cules.
În luna iunie, la început, când lăstarii au lungimea de 20-25 cm, se făcea primul
stropit, cu o soluţie din piatră vânătă şi var( zeamă bordeleză), care nu trebuia să fie prea
concentrată; urma, la sfârşitul lunii iunie, legatul în verde -acum lăstarii au aproximativ
50 cm şi sunt legaţi de par. După această activitate, se stropea din nou cu zeamă
bordeleză, dar concentraţia era mai mare şi apoi urma sapa a doua .
Stropitul viţei se făcea de mai multe ori, în funcţie de timp: dacă erau ploi şi
apărea ceaţa( „burhai”), imediat când nu ploua şi viţa era uscată, iar strugurii nu erau
înfloriti, se stropea viţa. Localnicii cunoşteau, după timp, când trebuiau să stropească,
perioada între stropiri fiind de 8-10 zile în condiţi normale; când erau ploi şi ceaţă pe Olt,
se stropea mai des.
La sfârşitul lunii iulie, se practica tăierea vârfului lăstarilor care au crescut –cei
care au crescut de jos se lăsau să crească până în vârful parului şi se opreau la tăierea de
toamnă pentru anul următor, iar lăstarii de pe cerc se tăiau la 2-3 frunze de la strugure şi
toţi se legau de par. După această tăiere, se săpa a treia oară, dacă era timp, dar uneori nu
se mai săpa, însă această sapă era foarte bună pentru că ajuta la coptul strugurilor.
Trebuie menţionat că într-o vie nu era numai un soi de struguri altoiţi( nobili), ci
erau plantate mai multe soiuri, pe rânduri; pe lângă cei altoiţi, mai erau şi struguri
nealtoiţi ca Nova şi Otel; iar mai târziu California. De obicei, vinul din aceşti struguri

159
nealtoiţi se făcea separat, dar era foarte bun, pentru că viţa respectivă nu se stropea. Unii
locuitori au adus de la Mediaş şi viţă care producea struguri de vară, struguri care se
coceau primii, pe la începutul lunii august. Dintre locuitorii care au avut struguri de vară,
amintim pe: Ioaneş Ioan –zis Silivăstru( nr. 67), Cristea Ioan –zis Ghicu( nr. 74) Şi Pâra
Gheorghe –Toader( nr. 138).
Acest soi de viţă a fost plantat( aproximativ 100 fire) pentru că se coceau strugurii
mai de vreme şi puteau fi valorificaţi mai bine pe piaţa din Făgăraş, iar o parte pentru
consum propriu, în familie. Rezultatele nu au fost cele scontate –dacă nu era păzită, viţa,
aceşti struguri erau furaţi de oameni sau mâncaţi de vulpi şi viespi. Singura familie ce
păzea viţa era cea a lui Cristea Ioan( nr.74), iar Pâra Gheorghe( nr.138) a desfiinţat
cultura respectivă şi a plantat Novă şi Otel.
După cum s-a procedat la hotarul cu grâu şi cu porumb, trebuiau sfinţite viile
înainte de coacerea strugurilor şi culesul lor. Pentru aceasta, în ziua de 6 august –la
Preobrajenie–, toţi locuitorii care mergeau la biserică în ziua respectivă, cu preotul în
frunte, mergeau şi pe Calea Viilor la Crucea de la vii, unde avea loc o slujbă pentru a
feri viile de grindină şi alte fenomene nedorite care produceau pagube. Cu această ocazie,
familia Cristea I.( nr. 74) aducea un coş de struguri –ţechere– şi fiecare participant la
slujbă lua câteva boabe de struguri şi le mânca; participa aproape tot satul .
Trebuie să amintim în continuare şi un fapt petrecut, referitor la această cruce:
Prin viile Calborului erau iepuri mai mulţi, pentru că vara nu erau animale la
păscut şi vânatul era protejat. Toamna, când începea sezonul de vânătoare la iepuri,
veneau vânători din Făgăraş să vâneze iepuri prin vii. Unii dintre vânători aveau şi
băutură, pe care o consumau şi nu mai aveau chef de vânătoare, şi făceau alte prostii.
Probabil pentru a se răzbuna că nu au vânat nici un iepure, când au ajuns la crucea din
Dealul Viilor au tras cu arma în chipul Mântuitorului de l-au ciuruit tot. Sătenii au văzut a
doua zi şi se întrebau cine a făcut asemenea păcat. Preotul Barbazea, împreună cu
locuitorii, au hotărât să comande un alt chip şi să-l schimbe pe cel stricat. După vreo
două zile, pe cruce a apărut un chip nou pictat, iar cel vechi nu mai era. Persoanele,
vânători nelegiuiţi, au venit noaptea şi au pus o pictură nouă. Sigur şi-au dat seama că au
păcătuit şi că nu este bine să-ţi baţi joc de cele sfinte.
Terminând totul pe la vie, urmează culesul piersicilor, prunelor şi a strugurilor.
Primele se culegeau piersicile, cu care mergeau la piaţă în Făgăraş spre vânzare. Din cele
rămase acasă, o parte se consumau, iar cele cu defecte se foloseau pentru rachiu.
Culesul prunelor începea de prin luna august: prunele căzute erau adunate pentru
rachiu, iar pe măsură ce se coceau erau culese cu mâna în coşuri –corfe– de nuiele şi
pregătite pentru vânzare pe piaţa din Făgăraş. Se mai culegeau prune pentru făcut gem şi
uscat pentru iarnă, uscatul făcându-se în cuptorul de pâine: după ce se scotea pâinea,
prunele se aşezau pe o gratie de nuiele în cuptor şi se lăsau acolo 2-3 zile. Aceste prune
uscate se foloseau iarna, mai ales, la ciorbe de fasole şi compoturi, împreună cu mere.
Până la culesul strugurilor, toate piersicile erau adunate, iar prunele erau bătute şi

160
puse la rachiu în buţi înfundate bine. Precizăm că erau mai multe soiuri de pruni, dar, în
special, predominau „prunni de Bistriţa”. Aceşti pruni aveau poame suficient de mari,
dulci, şi se luau de pe sâmbure –brumării în albastru deschis, bune pentru gemuri şi
dulceţuri. Mai erau şi sunt şi alte soiuri de pruni, cum ar fi prunele de grasă, prunele
domneşti şi prunele de vară, dar într-un număr mic de pomi şi folosite în special pentru
rachiu. În medie, se culegeau între 600-800 kg de o familie, la cules participând toată
familia, iar uneori şi zilieri. Din această cantitate de prune, ceea ce rămânea era împărţită
după calitatea lor şi necesităţile din gospodărie, în modul următor:
- 100 kg pentru vânzare( 3 corfe);
- 30 kg pentru gem( magiun);
- 50 kg pentru uscat;
- 20 kg pentru consum în casă.
Culesul strugurilor şi prepararea vinului.
Începând cu 1 octombrie al fiecărui an se culegeau viile, atunci când strugurii erau
puţin brumaţi şi dulci. Era mai greu pentru cei care aveau în vie mai multă viţă Novă,
deoarece strugurii se scuturau de pe ciorchine dacă dădea bruma pe ei. Pentru cules,
proprietarul trebuia să-şi pregătească cele necesare pentru această activitate şi transportul
strugurilor acasă. Carul pentru transport şi uneltele necesare se pregăteau astfel:
- în partea din faţă, se aşeza un butoi din lemn de stejar, spălat şi dezinfectat, butoiul
având o capacitate maximă de 200 litri( 20 vedre);
- în partea din spate, se aşeza o cadă din stejar, de aproximativ de 600 litri( 60
vedre);
- în cadă, pe margine, se punea o „coşniţă”. Coşniţa era din nuiele se salcie,
împletite sub formă cilindrică, cu diametrul de 20 cm şi înălţimea egală cu înălţimea
căzii;
- în spatele căruţei se punea o scăriţă cu 4-5 cuie, pentru a se urca cel care punea
strugurii în cadă;
- se spăla şi se dezinfecta „botul” cu apă fiartă. „Botul” este un vas cu doage din
brad, de formă ovală, prevăzut cu un fund tot din scândură de brad, care are două curele
prinse, tip raniţă, pentru a putea fi luat în spate;
- apoi, „ştrompănitorul” trebuia spălat şi pus în „bot”; dacă nu mai exista
„ştrompănitorul” de anul trecut, se confecţionează altul nou. Pentru aceasta, se alegea o
creangă de păr pădureţ cât mai dreaptă, lungă de 1,2 m-1,5 m, care are la vârf un grup de
lăstari; aceşti lăstari se se tăiau la 5-7 cm, se curăţau de coajă şi apoi se ascuţeau.
„Ştrompănitorul” se folosea pentru zdrobirea strugurilor în „bot”;
- „Triftorul”( pâlnia) era din lemnd de brad şi după ce era spălat se fixa pe butoi,
pentru a turna mustul în acesta;
- o oală de pământ era folosită pentru a turna mustul din coşniţă în butoi.

161
 După muncă, pentru masa de prânz, gospodarul aducea la vie rachiu, pită de casă,
slănină, ceapă roşie, ardei şi carne pentru fript; arnea, în special, era de oaie, iar unii
aduceau chiar şi o jumătate oaie pentru fript.
La culesul strugurilor participau toţi membrii familiei şi neamurile sau vecinii
invitaţi( cam 8 persoane apte de muncă), urmărindu-se ca într-o zi sau două viţa să fie
culeasă.
Calborenii care aveau struguri de vară, îi culegeau imediat ce se coceau şi îi
vindeau în oraş( Făgăraş) -aproximativ 30-50 kg. Mulţi dintre ei aveau struguri de masă (
Cearlaş), dintre care îi alegeau pe cei mai frumoşi înainte de cules şi îi vindeau pe piaţa
din Făgăraş, şi chiar pe alte pieţe.
Strugurii culeşi în „ţecheri” sau „găleţi” erau repartizaţi astfel:
- o parte pentru vin: erau culeşi în „ţecheri” şi „găleţi”, apoi turnaţi în „bot”,
zdrobiţi cu „ştrompănitorul”, iar un bărbat ducea botul în spate şi îl răsturna în cadă.
Botul, plin cu struguri zdrobiţi, era destul de greu şi au fost cazuri când cel cu botul a
căzut în cadă cu el cu tot. Mustul rezultat se aduna în coşniţă şi era turnat cu oala de
pământ în butoi ca să nu se umple cada;
- o altă parte, cei mai frumoşi, se luau de pe viţă cu o parte din cerc şi erau ţinuţi
pentru iarnă în camera unde nu se făcea foc; erau agăţaţi de cuie la grindă sau puşi pe o
gratie şi ajungeau până la Crăciun;
- mai existau unii, care erau separaţi pentru vânzare sau cu care se mergea pe „Ţara
Oltului”, unde îi schimbau pe cartofi, după cum se înţelegeau cu locuitorii de acolo;
aceşti struguri erau puşi în corfe.
- soiurile Nova şi Otel se culegeau separat, iar vinul rezultat se făcea la fel; foarte
rar erau amestecate.
După terminarea culesului, urma transportul acasă al producţiei adunate, transport
care se făcea relativ uşor când era timpul frumos şi drumul uscat. Locuitorii care aveau
vii mai în deal, era mai uşor pentru ei, deoarece numai coborau în sat, însă cei care aveau
vii Pe sub Mial trebuiau să iasă pe Calea Coastii destul de greu; chiar pe timp frumos,
erau necesare patru animale de tracţiune, iar când era noroi se ieşea greu, chiar şi cu patru
cai sau boi. Cei cu viile La Ostrov şi În Frunte, ieşeau pe la Cincşor sau pe Calea Coastii,
în majoritatea cazurilor cu patru animale de tracţiune. Dacă nu puteau încărca tot ce
aveau cules, calborenii veneau a doua zi şi aduceau acasă ce a mai rămas. Au fost cazuri
şi când a stat „cada” la vie şi o săptămână după cules, pentru că nu s-a putut să o aducă
acasă, din cauza ploilor.
Ajuns acasă cu transportul de la vie, primul lucru care se făcea era ca butoiul cu
must să fie pus în „chemniţă” la locul stabilit, i se scotea dopul şi se punea un măr în
locul acestuia sau un furtun prin dop, cu capătul într-o sticlă de apă, pentru ca vinul să
fiarbă încet. După 1-2 zile, urma storsul strugurilor din cada în care au fost culeşi.
Principala problemă care se urmărea la prepararea vinului era să nu ajungă în contact cu
metalul. Pentru aceasta, primele storcătoare de struguri –teascuri–, au fost din lemn, iar

162
mai târziu, prin anii 1960, au cumpărat şi teascuri cu platforma şi fusul din fontă, dar
platforma era smălţuită. Nu toţi locuitorii aveau teascuri, aşa că storceau mai mulţi
calboreni la un teasc şi plăteau în must pentru aceasta, după înţelegerea cu proprietarul.
Teascuri de fier au avut mai mulţi locuitori din sat, dar amintim numai pe câţiva: Farcaş
Romul-Ciocândea( nr. 93), Căloiu Vasile-Ionaşc( nr. 96), Neagoie Vasile-Tojga( nr. 97),
Mihu Vasile-Cozmă( nr.107), Chirmoş Cornelia-Niţa( nr.110).
Important este, însă, să-i amintim pe cei cu teascuri din lemn: Brumbea Ioan-
Gheorecăloi( nr. 92), Brumboiu Aurel-Brumboi( nr.122) şi Cristea Moise-Hetrea de la
părău( nr. 209).
Pentru o viţă normală, de 14-20 ari, producţia de struguri, într-un an fără fenomene
meteorologice deosebite, era de aproximativ 1200 kg. Din această cantitate:
-150 kg se foloseau pentru vânzare şi schimb pe cartofi;
-150 kg erau pentru consum în familie şi de păstrat pentru iarnă;
-900 kg rămâneau pentru făcut vin –erau struguri din viţe nobile( Nova şi Otel).
Dacă 1 kg de struguri dădea circa 600 ml must/vin, înmulţind cu 900 kg, rezultau
540 litri must/vin, adică 54 vedre, din care 60 litri se vindeau de Crăciun, Anul Nou şi de
Paşti, iar 20 litri se foloseau drept cadou pentru prieteni. Rămâneau pentru consum
propriu 460 litri, revenind, prin urmare, cam 1,3 litri pe zi. Deoarece copiii nu consumau,
era suficient vin pentru o familie normală.
Vinul nu se consuma, mai ales iarna, rece, cum era adus din „chemniţă”, ci trebuia
încălzit puţin, să vină la temperatura camerei; nici vara, deoarece dacă erai transpirat şi
consumai vin din beci te îmbolnăveai –unii au şi murit din acest motiv. Cei care aveau vii
mai mari, vindeau vinul pe la diferite crâşme sau îşi aveau propriul local unde vindeau
vinul produs de ei.
Vinul stors era pus în butoaie pregătite din timp, spălate, opărite şi afumate cu
benzi de sulf. După ce a stat din fiert, se bătea dopul ermetic, iar vinul se scotea pe la
pipă( canea), în partea de jos a butoiului, ca să nu intre aer la vin, să oxideze.
Să analizăm acum modul de stoarcere a strugurilor cu teascul din lemn. Problema
care se urmărea, era ca mustul pentru vin să nu ajungă în contact cu nici un metal, iar
pentru aceasta se folosea teascul tot din lemn. Teascurile acestea din lemn erau foarte
ingenios realizate pentru timpul respectiv, deşi unii le spun acum primitive. Aceste
teascuri erau montate sub un şopron, pentru a fi ferite de intemperii, unde rămâneau în
permanenţă, iar cei care storceau veneau cu carul la teasc şi puneau strugurii din cadă pe
el. Un asemenea teasc avea :
-un postament din lemn, pe care era fixată crinta-cuva, cu dimensiunile de 1,5 m
lungime, 1,5 m lăţime şi 0,5 m adâncime; lateral era prevăzut orificiu de scurgere, cu
prelungire din ţeavă de lemn;
-un cadru din lemn de stejar, în spatele crintei, unde era fixată furca, cu posibilităţi
de mişcare;

163
 -o furcă de stejar, lungă de 4 m şi groasă de 0,5 m; furca era fixată deasupra crintei,
la 1m, în cadrul din lemn, iar acesta şi furca aveau orificii prin care trecea o pană de lemn
tare. La capătul opus, pe deasupra crintei, furca era în formă de U, cu marginile interioare
rotunjite, ca să poată intra pe un filet din lemn;
-un fus, cu rolul de a coborî şi urca furca. Acesta era confecţionat din lemn de păr,
cu diametrul de 15-20 cm şi lung de 4 şi era aşezat vertical la capătul sub formă de U al
furcii. Jumătatea de sus a fusului era prelucrată sub formă de filet şi era trecut printr-o
grindă fixată de furcă –capătul U– având şi un orificiu filetat prin care trecea fusul. Partea
de jos a fusului, era fixată într-o scobitură pe o blană lată şi groasă, din lemn de stejar. În
partea de jos a fusului, la 1,5 m de sol, este practicat un orificiu prin care este trecut un
băţ, lung de 2 m, care era rotit de două persoane, pentru a ridica şi coborâ furca.
-două scânduri/foastăne din stejar, de dimensiunile crintei, care se puneau pe
struguri şi 10-20 laţi/şipci de stejar care se montau pe foastăne, până sub furcă.
În cele ce urmează arătăm şi cum se storceau strugurii cu acest teasc de lemn. Prima
operaţiune era spălarea foarte bine a teascului, crintei, lemnelor, foastănelor şi şipcilor.
La orificiul de scurgere a mustului se aşeza un buchet de maturică, pentru a nu cădea
boabe de struguri în must.
Un ciubăr din lemn de brad se punea la orificiul de scurgere, iar acum, din cada cu
struguri, se puneau ciorchinii pe teasc/crintă până la înălţimea marginilor. Deasupra
strugurilor se aşezau foastănele, iar peste foastăne se puneau şipcile, sub formă pătrată,
până sub furcă, furca fiind ridicată sus cu ajutorul fusului. Urma strângerea furcii cu
ajutorul fusului, unde învârteau doi oameni, şi apăsa asupra strugurilor.
Acum, când fusul se învârtea, strugurii erau storşi, teascul scârţâia, pocnea, troznea,
dar mustul curgea în ciubăr, iar din ciubăr se turna cu o oală de pământ în butoi..Când nu
mai curgea must, se ridica furca, se luau foastănele şi şipcile, apoi drevele se adunau şi se
duceau acasă, unde se puneau pentru rachiu. Nu se făcea vin a doua oară, acest obicei
începând numai după anul 1960 –unii făceau vin şi a treia oară, acesta având culoare, dar
nu mai era vin.
Locuitorii din Calbor, pe lângă faptul că ştiau să folosească foarte bine uneltele şi
utilajele moderne pentru vremea respectivă, le mai şi îmbunătăţeau. Astfel, familia
Brumboiu Aurel( nr.122) avea un teasc de lemn, după cum am arătat, dar l-a îmbunătăţit,
folosindu-l şi pentru obţinerea uleiului din sâmburi de floarea-soarelui şi sâmburi de
“lobeniţe”/dovleac furajer, presat la rece; uleiul astfel obţinut era foarte bun şi sănătos.
Pentru aceasta, într-o margine a crintei, opusă orificiului de scurgere a mustului, era
practicată o adâncitură rotundă( cuvă), cu diametrul de 30-40 cm şi adâncă de 50 cm, iar
în fundul cuvei era practicat un orificiu prin care se scurgea uleiul. Această cuvă avea un
capac care închidea ermetic partea de sus, ca să nu intre boabe de struguri şi must când
se folosea teascul pentru vin; mai era un piston din lemn, lung de 80-90 cm, cu diametrul
puţin mai mic, de 30-40 cm, pentru ca să poată intra în cuvă când era presat de furcă .

164
 Pentru obţinerea uleiului din sâmburi de floarea-soarelui şi de dovleac erau strict
necesare: uscarea seminţelor pe o bucată de tablă, la foc mic; decojirea seminţelor, care
se făcea cu ajutorul unei maşini acţionate manual de o persoană. Maşina avea un coş de
tablă montat pe un cadru din lemn cu patru picioare, iar sub coş erau două valţuri
acţionate de o roată din fontă. Sub valţuri, se punea o trocuţă din lemn unde cădeau
seminţele decojite. Prin învârtirea roţii, seminţele din coş cădeau între valţuri, unde erau
decojite, iar apoi în trocuţa din lemn. După decojire, seminţele erau cernute într-un ciur
din piele de vită, unde miezul seminţelor era separat de coji. Miezul obţinut se punea la
prăjit, pe o plită din fontă cu trei picioare, sub care se făcea foc mic pentru a nu se arde
seminţele. Când se aprecia că seminţele sunt coapte, se puneau într-o troacă din lemn,
unde se frământau manual până se forma o cocă, apoi coca respectivă se punea în cuvă,
unde era presată prin răsucirea fusului –furca apăsa pe piston şi uleiul curgea într-un vas.
Această operaţiune se repeta de mai multe ori, până se terminau toate seminţele. Cojile
rezultate din cernut, se ardeau sau se aruncau la bălegar, de unde mai mâncau găinile
eventualele boabe rămase, iar ce rezulta de la stors –turtele– erau date la animale -mai
mult la cai înainte de arat, pentru că-i îngrăşau.
Strugurii fiind gustoşi, constituiau tentaţie pentru mulţi şi apăreau şi furturi, fiind,
astfel, necesară şi paza viilor. Până prin anii 1940, paza era efectuată de „veghetori”;
aceştia erau 2-3 locuitori din sat, angajaţi de proprietarii de vii să le păzească de când se
coceau strugurii până la cules, adică din luna august până pe 15 octombrie( la terminarea
culesului). Veghetorii aveau o colibă bine făcută pe un deal, de unde puteau vedea cât
mai bine viile. Un loc de colibă era deasupra „viei Trifului”, la Verdea Nicolae( nr. 244).
Erau stabilite două zile pe săptămână( de ex. marţea şi vinerea), când sătenii puteau intra
în vii, dar aveau voie numai cu o haină de ploaie, nimic mai mult. Veghetorii erau plătiţi
în natură, după cum se înţelegeau cu sătenii. Dacă erau furtişaguri şi nu le ştiau
veghetorii, aceştia trebuiau să plătească daunele. După anul 1944, locuitorii îşi păzeau
singuri viile sau unul singur păzea un grup de vii; unii aveau colibe sezoniere, numai cât
să păzească, apoi le stricau şi, cu paiele de la colibă, îngropau viţa. Cei cu vii mai mari,
au construit adevărate case, cu o cameră, unde puteai locui în bune condiţii chiar dacă era
frig afară; astfel de construcţii au fost la Timoftă Romul( nr. 247)-Timoftă, la preotul
Şolca Gheorghe( nr. 75), la Guţea Gheorghe( nr. 34)-Nana, la Brumbea Ioan( nr. 92)-
Gheorecăloi şi la Verdea Nicolae( nr. 244)-Trifu.
Pentru păzit la vie mergeau şi copiii, până începea şcoala, sau bunicii care erau mai
în putere. Cei care păzeau, trebuiau să alunge şi păsările care mâncau strugurii; pentru
aceasta, seara şi dimineaţa, sunau din clopote şi făceau alte zgomote care speriau păsările.
Trebuie să reamintim că la Nana-Guţea Gheorghe exista o căsuţă la vie, din cărămidă, în
care bunicii stăteau de primăvara până toamna şi efectuau majoritatea lucrărilor, fiind
ajutaţi şi de către familie, însă, la cele mai grele; mâncarea le era dusă săptămânal sau
când era nevoie.

165
 2. Lucrul câmpului

Acest capitol a fost scris după cele spuse de către Suciu Stela( nr. 54), născută
Băluţ, şi Neagoie Vasile( nr. 97), care a lucrat la câmp şi a fost „băgător” la maşina de
treerat a lui Farcaş Victor( nr. 93).
Terenul agricol al satului Calbor avea aproximativ 158-160 sole, iar solele erau
denumite, în fiecare dintre ele fiind câte 20-60 parcele. Acest teren era împărţit în trei
hotare, despărţite prin „ţarini”, hotare care sunt şi în prezent:
-hotarul din sus – spre Făgăraş;
-hotarul din mijloc – spre vii;
-hotarul de din jos – către Cincşor.
O ţarină cuprindea un şanţ, pe marginea căruia erau plantaţi diferiţi arbuşti cu
ţepi( mărăcini n special), pentru a nu permite trecerea animalelor care să strice culturile.
În ţarini erau practicate porţi, prin care se trecea dintr-un hotar în altul; cei care treceau
erau obligaţi să le închidă, însă au fost şi unii care uitau de această obligaţie.
Să analizăm, în continuare, culturile din fiecare hotar în parte, ţinând cont de
rotaţia acestora, care se practica cu regularitate -asolamentul se practica, fără, însă, a i se
spune aşa. Într-an an agricol, se cultivau:
-două hotare din trei –periodic;
-ogrăzile –în fiecare an;
-Unghiul Mialului –în fiecare an;
-viile –permanent.
Din datele prezentate în tabelul cu terenul satului Calbor, reies următoarele
suprafeţe: arătură –1.110,665 ha, fânaţ –616,5918 ha; total –1.727,2568 ha. Acest teren
era împărţit aproximativ egal în cele trei hotare, revenind pentru fiecare câte 575,7522 ha
de arătură şi fânaţ. Pentru fiecare hotar era, şi este şi acum, o ieşire principală din sat, iar
la aceste ieşiri existau instalate câte o cruce: crucea din capul satului, spre Făgăraş, crucea
de la Zarie, crucea lui Bădiţ şi crucea din Dealul viilor care a înlocuit-o pe cea care este
la Mătăhui.
1. Ogorul. Acest hotar era destinat pentru „odihna pământului”. Pe acesta păşteau
animalele satului, pentru a se distruge buruienile şi eventualii arbuşti ce apăreau: ciurda
de bivoliţe, ciurda de vaci, stava de cai,cârdul de porci şi1-2 stâni de oi.
Oile aveau o porţiune bine stabilită în hotar, neavând voie să pască unde păşteau
vitele mari, şi nici vitele mari nu aveau voie să pască unde erau oile...
După 24 iunie al fiecărui an, când era terenul favorabil după ploaie, se efectua
prima arătură, numită „ogor”, la o adâncime de aproximativ 5 cm şi avea rolul de
distrugere a buruienilor. La un interval de 30-35 zile, la începutul lunii august, se efectua
a doua arătură, la o adâncime de 9-10 cm, numită „întors”, care avea rolul de distrugere a
buruienilor care au mai apărut şi de afânare a pământului.

166
 După „întors”, era mult de lucru la câmp, însă tot trebuia dus gunoiul de grajd pe
locurile arate, unde urma să fie semănat grâu. Gunoiul-bălegarul trebuia să fie bine
putrezit şi să nu aibă eventuale seminţe de buruieni, rezultate din aşternutul animalelor în
grajd. Căratul gunoiului se făcea cu căruţa şi se împrăştia direct pe loc sau se făceau mai
întâi grămezi şi se risipea după aceea.
După căratul grâului, animalele mari treceau cu păşunatul pe unde a fost acesta,
iar oile puteau să păşuneze tot hotarul. Cei care nu aveau gunoi suficient să pună pe toate
locurile unde semănau grâu, băgau 1-3 nopţi oile, pentru aceasta înţelegându-se cu
ciobanii asupra preţului unei nopţi, iar proprietarul mergea seara cu rachiu, pâine, slănină,
ceapă sau roşii, arăta locul la ciobani, îi cinstea şi stătea până dimineaţa în câmp. Se
spunea că unde doarme oaia sau gunoiul este de la cai, se face cel mai bine grâul.
După 14 septembrie, urma a treia arătură, „semănatul” grâului. La început, grâul
era semănat cu mâna, la fiecare pas împrăştiindu-se o mână de boabe în semicerc. Pentru
1 ar(100 mp), era necesară o ferdală/dublă de boabe, adică 14-15 kg. Mai târziu, au apărut
semănătorile pentru grâu, dar aveau puţini gospodari, cum erau Nicolae Verdea( nr. 244)-
Trifu, Neagoie Moise( nr. 262)-Novac din Cerneală, Băluţ Vasile( nr. 206)-ande Nistrea
şi Bucurenciu Ioan( nr. 41)-Grecu din Uliţa mare-, împreună cu Munteanu Ioan( nr. 50/a-
ande Boieru. Semănătorile se împrumutau contra cost, dar nu reuşeau toţi din sat să le
împrumute şi continuau semănatul cu mâna. Înainte de semănat, grâul era tratat cu zeamă
de var sau ceretan pentru a nu face tăciune. Grâul semănat în perioada 14-30 septembrie,
la secerat avea spicul de câte 74-75 boabe, iar cel semănat după această dată avea spicul
de până la 60 boabe. După semănat nu mai era voie să intre animale în hotar şi nu se mai
efectuau lucrări până în primăvara următoare.
2.Hotarul semănat cu grâu. Primăvara, uneori se începea din februarie, se
risipeau muşuroaiele de pe pajişti, pentru a nu deranja la coasă. Prin luna mai, grâul era
plivit, adică se tăiau buruienile ce au apărut, această operaţiune fiind făcută mai mult de
către femei, uneori şi de bărbaţi, cu o unealtă numită „plihitoare”. Această unealtă avea o
coadă de lemn tare, lungă de aproximativ 1,5 m, cu diametrul de 2,5 cm; la un capăt, avea
în prelungire o sapă metalică, lata de 6-7 cm, ascuţită la capăt şi cu aceasta se tăiau
buruienile fără să deranjeze grâul. După plivit, nu se mai făceau alte operaţiuni la grâu.
Până la cositul fânului din holde, trebuiau pregătite căile şi podeţele pe unde se
transportau fânul şi grâul, activitate care se făcea în cursul lunii iunie. La aceasta, trebuia
să participe tot satul, în mod organizat, numindu-se „lucrul satului”, adică se efectuau
lucrări în folosul satului. Pentru a realiza „lucrul satului” erau organizate „zecii”, ce
cuprindeau o uliţă sau mai puţin şi avea fiecare câte un şef; cel mai cunoscut şef de zecie
a fost Moise Cândea, de la nr. 91. Pentru fiecare zecie era repartizată de către Primărie o
cale de hotar –se anunţau şefii de zecie, de către primar, ce au de făcut şi în sat se anunţa
cu trâmbiţa activitatea, „Mâine este lucru satului” şi din fiecare familie, a doua zi, mergea
o persoană în faţa porţii unde era şeful şi plecau toţi la muncă. Cine nu participa era

167
pedepsit –i se lua o roată de la car sau jugul, un ham, în aşa fel încât să nu poată lucra; le
primea înapoi numai după ce făcea ziua de lucru.
În ziua de 29 iunie( Sf. Petru şi Pavel), se ţinea o slujbă pentru grâu, la crucea din
hotarul unde fusese semănat. Cu această ocazie, se pleca de la biserică în procesiune, tot
satul cu preotul în frunte, cântăreţi şi prapori, până la cruce, unde era pregătită o cunună
de spice de grâu ce se punea pe prapori; această cunună rămânea pe prapori până în anul
următor, când se ieşea din nou la slujbă. Lângă cruce, era pregătită o masă pe care se
aşezau ulcioare cu apă şi se făcea slujba specifică holdelor de grâu.
Începând cu luna iulie, se intra la cositul ierbii din holde şi făcutul fânului, care
trebuia terminat până la începutul lunii august, când începea seceratul grâului şi al
orzului. De obicei, se intra în acelaşi timp la coasă. Căratul fânului se făcea cu carul „ăl
lung”, pe care se puneau 7-8 căpiţe o dată, depinzând de locul unde era livadia –fânul
adunat. Acasă, fânul adus se punea în şură, în ferdălă, deoarece şopul era pentru grâu.
La începutul lunii august, începea seceratul grâului, prima fiind familia Benţea-
ande Necula-de la nr. 57/a, după care urmau ceilalţi. Seceratul se efectua în special de 2-3
femei, care foloseau secera –era o muncă grea, pentru că toată ziua trebuiau să stea
aplecate şi să taie grâul. Cine avea semănat mai mult grâu, aducea la secerat femei din
alte sate, ca Drăguş, Lisa ş.a., pe care le plătea cu ziua. Grâul adunat astfel nu avea ţepi şi
era uşor de secerat. Un copil peste 10 ani pregătea legăturile, pe care femeile puneau
spicele secerate, iar soţul lega snopi şi îi aduna pentru a fi „clăiţi”.
Seceratul, în acest mod, dura destul de mult -15-20 zile-, fiind astfel necesară
îmbunătăţirea recoltării. Pentru aceasta, grâul era cosit de un bărbat -capul familiei de
obicei-, care avea coasa pregătită special: o bucată de nuia de alun era legată cu un capăt
de toporâştea coasei, la jumătatea distanţei dintre mâner şi capătul de jos al toporâştii, iar
celălalt capăt arcuit era legat cu o sfoară, de aproximativ 0,5 m, de capătul de jos al
toporâştii, astfel încât grâul cosit să fie culcat uniform. Acum, munca era mai uşoară,
femeile adunau grâul, îl puneau pe legăturile pregătite sau le pregăteau singure; în acelaşi
timp, lega snopi cel care pregătea legăturile. La sfârşit, pe la ora 17, se adunau snopii
pentru „clăit”, grupaţi câte 21. În acest fel, seceratul se termina în 8-10 zile. O claie avea
21 de snopi, aşezaţi în cruce, astfel: jos, se aşeza un snop îndoit la jumătate cu spicele în
sus, peste care se aşezau alţi snopi, în cruce, până se terminau; ultimul snop era îndoit cu
spicele în jos. Astfel, dacă ploua, apa din ploaie se scurgea fără să intre în snop, la spice.
Eventualele buruieni din snop se uscau până erau căraţi în şură şi depuşi în şop, până la
treierat-îmblătit. Uneori, veneau ploi şi îi udau, de aceea trebuiau scoşi la soare, ca să nu
crească grâul în spic.
Grâul-snopi stătea în clăi până se termina de secerat, iar între timp eventualele
buruieni din snopi se uscau şi nu era pericol de mucegăire. Pentru căratul grâului, tinerii
căsătoriţi se îmbrăcau în costum tradiţional, considerând că e sărbătoare. Grâul, bine
uscat, era cărat după terminarea secerişului şi depozitat în şop până la treierat; dacă era
prea mult, se mai făceau stoguri şi se aştepta treieratul.

168
 Prima treierătoare era acţionată cu ajutorul cailor, proprietari fiind Cândea Moise(
nr. 91)-Drăgan şi Cristea Moise( nr. 209)–Hetrea de la Părău; a fost vândută, după anul
1962, la Poiana Mărului( jud. Braşov). Această treierătoare era un progres, dar avea
totuşi, un randament scăzut, fiind înlocuită cu batoze mai rentabile, cu care se obţinea un
grâu mai bine selectat. Batoze în sat au fost la: Şandor( nr. 53), tractată şi acţionată de un
tractor de 25 CP; Farcaş Victor( nr. 93), tractată de animale( boi) şi acţionată de un motor
pe motorină; Neagoie Moise( nr. 202) şi colectiv, tractată şi acţionată de un tractor de 45
CP.
Pentru treierat se formau echipe de 10-12 persoane, din vecini şi rude, astfel:
-un bărbat da snopi din şop pe batoză;
-o femeie mai tânără tăia legăturile la snopi cu secera;
-3 bărbaţi cărau paiele la „jireadă-şiră”;
-2 femei pricepute stăteau pe jireadă;
-o persoană era la pleavă si termometă;
-2 bărbaţi stăteau la saci, cântărind şi depozitând.
Permanenţi la batoză erau doi băgători, care introduceau snopii, tăiaţi de legături,
la valul pentru zdrobirea spicelor, dintre care unul lucra şi celălalt se odihnea, iar după o
oră se schimbau şi un mecanic care instala batoza, ajutat de băgători, o punea în funcţiune
şi supraveghea buna funcţionare; tot el lua şi uiumul, pe care îl trecea într-un registru. Tot
din uium se plăteau băgătorii, mecanicul şi folosirea batozei.
În concluzie, batoza era deservită de o echipă de 10 persoane ale gazdei, numai cu
această ocazie, şi de 3 persoane permanente. După instalarea batozei, gazda invita pe toţi
la masă, ce consta dintr-un 1 pahar de rachiu, pâine de casă, slănină, caş dulce, roşii(
„şpărădăici”), ardei şi ceapă. După masă, se trecea la treierat/îmblătit până se termina,
după care urma o masă caldă, cu ciorbă, cârnaţi de la borcan sau carne, cartofi prăjiţi sau
pilaf de orez, salată de roşii şi castraveţi. Dacă nu mergeau mai departe, fiind seară, se
bea la început rachiu şi la sfârşit vin.
Odată cu grâul, se treierau orzul şi ovăzul. Secară nu se mai cultiva în Calbor de
când a apărut ţigla, deoarece, până atunci, cu paiele de secară se acopereau casele şi
şurile. Ultima casă acoperită cu paie a fost la nr. 128( Ilea) şi a fost înlocuită, în anul
1952, cu una din lemn, acoperită cu ţiglă.
Produsele rezultate în urma treieratului se foloseau astfel:
- pleava şi termomeata erau depuse în şură, în locul stabilit pentru pleavă. Dacă
grâul era fără ţepi, pleava rezultată se dădea iarna la animale, iar ce rămânea se aşternea
acestora şi era transformată în îngrăşământ; dacă grâul era ţepos, toată pleava se aşternea
la animale şi se transforma în gunoi;
- paiele se puneau în jireadă-şiră şi erau folosite iarna o parte pentru aşternut la
animale şi transformate în gunoi, iar o altă parte se amesteca cu fân şi se dădea ca hrană
la animale, mai ales la cele care nu aveau lapte.

169
 - producţia de boabe( grâu, orz şi ovăz) era de aproximativ 3500 kg în medie de o
gospodărie: 500 kg erau orzul şi ovăzul ce se foloseau pentru hrana animalelor( 25 kg
uium -5% şi 475 kg pentru consum -95%); 3000 kg erau grâu, din care cantitate 150 kg
erau uiumul, 1400 kg erau pentru semănatul viitor, iar 500 kg erau pentru vânzare.
950 kg rămâneau pentru consumul în familie, dintre care 47,5 kg se dădeau uium
la moară, rezultând practic 902,5 kg de făină de grâu. Dacă considerăm că 1 kg de grâu
boabe dă 1 kg pâine, iar o pâine de casă are 2,5 kg, rezultă 361 pâini de casă, deci nu
ajungea nici o pâine pe zi pentru o familie compusă din 5 persoane, iar dacă ţinem cont că
la sărbătorile mari şi pe timpul secerişului şi al prăşitului se consuma mai multă pâine,
rezultă că trebuia completată hrana cu alte preparate, cum era mămăliga.
Treieratul dura în medie 20-25 zile, dar în acest timp erau ocupaţi numai locuitorii
ce deserveau batozele, ceilalţi continuând lucrul în câmp sau la vie. După terminarea
căratului, hotarul de grâu rămânea liber şi intrau pentru păscut animalele mari; oile
puteau paşte acum tot hotarul unde era ogor.
3. Hotarul semănat cu porumb-cucuruz. În hotarul unde a fost grâu cu un an în
urmă, primăvara când se dezgheţa pământul, după 15 aprilie, mai precis la Sf. Gheorghe,
începea aratul pentru semănatul porumbului. Porumbul urmând după grâu, nu mai era
necesară gunoirea terenului, ci numai aratul. La început, porumbul era semănat cu mâna,
mai rar, pentru a putea fi săpat. După arat, urma semănatul porumbului şi apoi grăpatul,
iar după aproximativ opt zile porumbul răsărea şi când avea patru foi se aplica prima
sapă, când se şi rărea.
După prima sapă, la două săptămâni, urma a doua sapă, unde se mai rărea o dată
şi se făcea muşuroi în jurul firului -se spune că „rarul umple carul şi desul umple fesul”.
Prăşitul-săpatul dura în acest caz destul de mult.
Mai târziu, a început semănatul porumbului pe brazdă, tot a treia brazdă, fapt ce a
permis folosirea maşinilor de prăşit, de lemn cu sape din fier, trase de animale, astfel că
se prăşea mult mai repede porumbul. Modernizările au venit şi prin apariţia maşinilor de
pus porumb şi a prăşitoarelor cu 5 sape şi corman.
Astfel, după arat urma grăpatul, se însămânţa porumbul cu maşina, prima praşilă
era mecanică, prăşitul făcându-se pe rând şi rărit porumbul. A doua sapă se făcea tot
mecanic, iar după ce se usca buruiana se cormănea şi se rărea din nou porumbul. Acum,
timpul de prăşit s-a scurtat, a crescut producţia de porumb şi au apărut culturile
intercalate. După sapa a doua, în a doua zi de Rusalii urma slujba la hotarul cu porumb,
care se desfăşura la crucea din hotarul respectiv.
Pe marginea lanului de porumb, la 2-3 m, era semănată cânepă pentru sămânţă,
iar printre cânepă era semănată floarea-soarelui. În interiorul lanului, se semăna fasole, un
rând da şi unul nu, la 3-4 paşi distanţă între cubiuri; pe rândurile unde nu era fasole, se
puneau dovleci furajeri-lobeniţe.
După sapa a doua, nu se mai lucra în lanurile cu porumb, eventual doar se tăia
cucuruzul sterp, cel care nu avea ştiuleţi, şi se dădea la bivoliţele sau vacile cu lapte. În

170
hotarul cu porumb, se mai semănau şi alte culturi, care se adunau mai târziu, cum ar fi
cartfoi, cânepă pentru ţesut, ovăs, „napchi”-sfeclă furajeră.
Cânepa pentru ţesut se semăna în delniţe, pe o suprafaţă de 0,5 ari( 50 mp). La
terminarea secerişului, se pregăteau căile de hotar pentru transportul fânului din hotarul
cu porumb, pregătirea făcându-se ca şi la grâu, cu „lucrul satului”. Acum se putea începe
cositul, uscatul şi căratul fânului din hotarul cu porumb, până toamna putând creşte
otava..
Porumbul -„ruptul cucuruzului”- se începea la sfârşitul lunii septembrie, împreună
cu floarea-soarelui, cânepa de sămânţă, fasolea şi dovlecii. Porumbul se rupea la început
cu foi cu tot şi se depozita în casă sau în şură, dar numai cine avea loc. Noaptea se
desfăcea de foi, dar nu trebuia să stea prea mult nedesfăcut, pentru că se încingea şi
mucegăia. La o parte din porumbul desfăcut se lăsau una două foi şi se făceau „plete” din
25 de ştiuleţi, care se puneau pe cătuşi în pod sau în şură, pentru a se usca, iar cel care nu
avea foi lăsate se urca în podul casei tot pentru uscare. Cel care avea porumb mai mult şi
nu reuşea să-l desfacă cu familia, chema clacă la desfăcut, dar la clacă trebuia să dea o
vadră de vin. Uneori, toamna erau ploi, apărea noroi şi era foarte greu de cules şi
transportat recolta de pe câmp, astfel încât se culegea până ningea.
O familie obţinea, în medie, 4000 kg ştiuleţi de porumb, iar dacă se desface în
boabe scade cu 20%, deci ar rămâne unei familii aproximativ 800 kg porumb boabe. Din
aceste boabe, trebuia să se facă mălai/făină de cucuruz pentru mămăligă, care se consuma
seara şi dimineaţa, dar se mai dădea şi la puii mici, câine şi pisică. Pentru îngrăşatul
porcilor, în special, se făcea uruială din porumb şi orz, care se amesteca cu cartofi fierţi,
lobeniţe sau napchi-sfeclă furajeră; se mai dădeau şi boabe de porumb nemăcinate la
porci.
Fiecare gosopodărie îngrăşa cel puţin un porc pentru Crăciun, iar pentru aceasta se
consumau aproximativ 100 kg porumb, pe lângă celelalte furaje necesare ca porcul să
ajungă de la 30 kg la 100-150 kg, în patru luni( 15 august-23 decembrie). Mai rămâneau
pentru consum propriu 700 kg, suficiente pentru mămăligă tot anul. Cocenii care
rămâneau după ruptul porumbului, erau tăiaţi, legaţi în snopi, aduşi acasă, făcuţi grămezi
şi iarna se dădeau la animale, în special celor care nu aveau lapte. Foile rezultate de pe
ştiuleţi, se depozitau în şură şi se dădeau la animale.
Floarea-soarelui se bătea pe loc, seminţele se adunau în saci şi aceştia erau aduşi
acasă, depozitaţi în coşuri, iar înainte de Crăciun se mergea la presă. pentru făcut uleiul.
În sat erau două prese de ulei, la familiile ce aveau teascuri de lemn; astfel, erau la
Brumboi( nr.122) şi la Gheorecăloi-Brumbea Ioan( nr. 92).
Cartofii se puneau pe brazdă, tot a treia brazdă sau după arat şi grăpat se făceau
urme cu plugul, se puneau cartofii şi se acopereau; după răsărire se efectua prima sapă şi
după 8-10 zile a doua, când se muşuroia. Până la scos, nu se mai efectuau lucrări. Nu se
semănau prea mulţi cartofi, deoarece nu se obţineau recolte prea bune, fiind necesar să

171
mai cumpere sau să meargă cu struguri pe Ţara Oltului pentru a-i schimba pe cartofi. Nu
se aplicau tratamente la cartofi, deoarece nu erau gândaci de Colorado şi mană.
Fasolea se folosea pentru consum propriu, surplusul vânzându-se cu
măsura/ferdela sau se dădea la oi înainte de apariţia mieilor.
Ovăsul se folosea pentru animale -boabele pentru cai, paiele şi pleava pentru
celelalte. „Napchii”-sfecle furajere erau tot pentru hrana animalelor -raşi şi amestecaţi cu
uruială pentru bivoliţele şi vacile cu lapte, fierţi cu uruială pentru porci, iar întregi se
dădeau numai la cai.

3. Lucrul la ogrăzi 208

Toate ogrăzile, terenul respectiv, au fost în hotarul de jos, la marginea satului, pe

marginea Văii Boholţului sau Valea lui Belei. S-a ales acest teren pentru ogrăzi deoarece
era loc drept, cu pământul bun, puţin şi nisipos, aproape de sat şi cu posibilităţi de udat cu
apă din vale.
O familie avea 2-3 ogrăzi, iar o ogradă avea o suprafaţă de 1-2 ari. Ograda se ara
neapărat de toamna, la începutul lunii noiembrie, iar primăvara, în martie-aprilie, se
ducea gunoi şi se mai ara o dată, astfel încât pământul să fie bine pregătit pentru semănat
legume.
În ogrăzi se puneau cartofi devreme, începând cu luna aprilie; era semănată o
singură ogradă de aproximativ 1,5 ari, iar ce rămânea din pământ era semănat cu
zarzavat. La începutul lunii mai era de semănat morcovul, pătrunjelul şi castraveţii, iar
între 15-30 mai se sădea ceapa roşie –se ţinea obiceiul ca ceapa roşie „să doarmă” cel
puţin o noapte în luna mai. În altă ogradă se sădea varza de toamnă, aproximativ 200 fire,
în funcţie de numărul de persoane din familie, plantatul efectuându-se în perioada 1-15
iunie, când răsadul avea aproximativ 6 frunze. La capetele ogrăzii acesteia erau sădiţi
napi.
Seminţele pentru semănat erau produse în gospodărie, iar dacă nu erau suficiente
seminţe sau răsaduri, gospodinele împrumutau una de la alta.
Răsadul de ceapă roşie se obţinea în grădină, semănat până pe 20 martie, cel de
varză până la sfârşitul lunii martie; seminţele de castraveţi, morcovi şi pătrunjel se
obţineau, de asemenea, din producţia proprie.
Săpatul la ceapă se făcea prima dată la două săptămâni după ce planta era prinsă.
Ceapa se mai săpa o dată la alte două săptămâni după prima sapă, apoi se mai plivea,
dacă mai creştea vreo buruiană între timp.
După răsăritul pătrunjelului şi morcovului se schimbă frunza, urmează apoi
plivitul şi prima sapă, iar la două săptămâni după prima sapă se mai săpa o dată şi se
rărea. Cartofii din ogrăzi se săpau tot de două ori.

208
Informatori Suciu Stela şi Brumboiu Ana

172
 Varza se sapă la două săptămâni după ce s-a prins, apoi se mai sapă o dată când
apare buruiana, iar mai târziu aceasta numai se smulge.
După ce legumele au mai crescut şi au devenit bune de consum, nu se mai intra în
ogrăzi decât două zile pe săptămână, stabilite de către Primărie, iar paza ogrăzii se
efectua cu jitari -paznici de câmp.
A treia lucrare importantă în ogrăzi, în privinţa plantelor, era recoltatul. Morcovii
şi pătrunjelul se scoteau de la sfârşitul lunii septembrie până la începutul lunii noiembrie;
aceştia erau curăţaţi şi cei buni se puneau, în nisip, în chemniţă pentru iarnă. Ceapa roşie
se culegea în perioada 1-15 septembrie, iar după recoltare se lăsa câteva zile pentru
uscare, apoi se făcea plete-funii şi se agăţa în chemniţă pentru iarnă. Castraveţii se
culegeau de câte ori se mergea în ogrăzi.
Picioicile-cartofii şi napchii-napii din ogrăzi se adunau în luna septembrie şi se
depozitau tot în beci-chemniţă, pentru iarnă.
Varza se tăia numai după 1 octombrie, iar Primăria anunţa tot satul ziua stabilită
pentru tăiatul acesteia. Anunţul se efectua prin una din metodele practicate de mult timp,
cum erau: Ionu Onii-Graură Ioan( nr. de casă 21), care locuia lângă Primărie, urca în
Costiş şi striga ,,Tot omul să auză, mâine se culege varza”; altă metodă era anunţul cu
trâmbiţa prin sat, pe care îl făcea Mafteoi -Precup Vasile. Când se căra varza acasă,
trebuia să se plătească jitarii şi clopotarii, fiecare familie având să dea, după obicei şi
înţelegerea cu ei, câte două verze pentru jitari şi două pentru clopotari. Pentru plata
aceasta, se organizau astfel: un jitar şi un clopotar stăteau la intrarea în sat de la Paicu( nr.
de casă 250), iar la Cândea( nr. de casă 6) stăteau ceilalţi doi, şi primeau verzele de la
căruţe.
Varza era suficientă pentru toată familia şi se păstra, pentru iarnă, murată sau cum
se spune, varză acră. Pentru a pune varza la acrit, fiecare gospodărie trebuia să aibă un
butoi special pentru aceasta. Butoiul trebuia să fie din lemn de stejar, cu un volum de
300-400 litri, adică 30-40 de vedre, fiind prevăzut cu un orificiu în partea de jos, unde era
introdusă o pipă prin care curge moarea-zeama acră. După ce s-a spălat bine şi s-a opărit,
butoiul se aşeza în beci, pe lemne groase de stejar, în aşa fel încât să poată intra sub pipă
o găleată. Varza se punea la murat în felul următor: pe fundul butoiului se aşeza hrean,
mărar şi cimbru, varza se scobea la cotor, unde se punea o lingură de sare, iar apoi se
băga în butoi cu scobitura în sus. După două rânduri de sare, se mai aruncau în plus alte
două mâini de sare peste varză. După alte două rânduri de varză, când se ajungea la
jumătatea butoiului, se mai punea o mână de sare, cimbru şi hrean. După ce se umplea
butoiul, deasupra se repeta operaţiunea de mai înainte. Se lăsa două zile pentru a se trage
sarea în varză. Se aşezau deasupra laţi-şipci de fag şi o piatră de râu care nu se dizolvă în
saramură. Se punea apă peste varză până depăşea şi piatra. Cantitatea de sare pentru un
butoi de 40 de vedre era de 3-4 cofe, o cofă având 1,5 litri. Pritocitul se făcea la o
săptămână după ce s-a pus în varză apa şi consta prin întoarcerea morii ce curgea pe pipă
în butoi. Pritocirea se repeta de alte două ori în următoarele două săptămâni. Varza se

173
punea la acrit până pe 15 octombrie, iar până pe 15 decembrie varza trebuia să fie murată.
Din varza acră se puteau prepara sarmale şi găluşte cu carne de porc afumată. Umplutura
pentru sarmale se făcea din carne afumată tocată mărunt cu un cuţit amestecată cu
arpacaş sau orez.
Cum spuneam, ogrăzile erau toate în Hotarul de din jos, însă în acest hotar erau şi
ogoarele şi din cauză că se putea intra şi cu animalele, iar acestea puteau să strice ce era
cultivat în ogrăzi, s-a luat măsura ca acestea din urmă să fie închise cu garduri. Gardurile
erau făcute cu pari de stejar şi acăţ-salcâm, împletite cu nuiele de răchită sau alun, fiind
prevăzute şi cu porţi pe unde se intra. Fiecare familie avea repartizată o porţiune de gard
după câte ogrăzi avea, gardul trebuind a fi construit şi întreţinut de către aceasta. Dacă
gardul era stricat şi intrau animalele în ogrăzi, producând stricăciuni, cel care avea gardul
pe unde intraseră plătea despăgubirile de rigoare.
Totalul general al culturilor înainte de anul 1947:

Felul culturii Suprafaţa în jugăre Suprafaţa în hectare

Arătură 1.928,381 stânjini cca. 1.110
Grădină 65,208 st. 38
Fânaţ 1.070,755 st. 616
Viţă-de-vie 21,452 st. 13
Păşune 727,1222 st. 419
Pădure 439,71 st. 253
---------------------------------- ---------------------------------- ----------------------------------
Cultivabil 4.251,1.489 st. 2.447
Neproductiv 174,1411 st. 101
Total general 4.426,1.300 st. 2.548

4. Sarcinile fiecărui membru din familie, în gospodărie 209

În majoritatea cazurilor, o familie este formată din cinci membri - tata, mama, doi
copii, bunică sau bunic.
Analizăm în continuare activitatea fiecărui membru din familie, pe sezoane, în
gospodărie şi la câmp. Iarna, bărbatul se trezea la orele 5.30-6.00, aprindea focul în sobă
şi pregătea mâncarea pentru porci. Apoi, ieşea afară la animale şi, dacă a nins, mătura
zăpada, făcea cărări spre toate acareturile –grajd, şură, coteţele de păsări şi porci, fântână,
poartă, până la jumătatea uliţei. După această activitate, dădea mâncare la animalele din

209
Informator Suciu Stela şi Brumboiu Ana

174
grajd şi la oi. Pe timpul cât mâncau animalele, se scotea gunoiul din grajd, se ţesălau caii,
iar apoi urma adăpatul. Toate aceste activităţi se terminau în jurul orei 9.30, după care
urma prânzul de dimineaţă, pregătit de soţie, care se termina după o jumătate de oră. Până
atunci, bărbatul muncise trei ore şi jumătate.
Apoi, acesta se odihnea o oră, nu în fiecare zi, până la 11.00, dar dacă apăreau şi
alte treburi de făcut, le rezolva mai întâi. După ora 11.00, bărbatul trebuia să pregătească
lemnele de foc, care erau duse în casă sub „poaltăn”, într-o ladă, de către băiatul mai
mare, dacă bărbatul avea altă treabă. Această operaţiune dura între orele 11.00 şi 13.00.
Apoi, timp de o oră bărbatul curăţa coteţele păsărilor şi porcilor, alternativ –o zi curăţa la
păsări, o zi la porci. Intra în casă, unde femeia îl punea să depene fusele pe rişchitor, până
spre ora 15.30, când trebuia să hrănească din nou animalele, realizând şi alte activităţi –
mătura zăpada dacă mai era nevoie, mulgea vacile sau bivoliţele cu lapte, făcea
mestecătură din paie şi fân pentru cai.
După ce termina toate aceste activităţi, pe la 17.00-17.30, bărbatul intra în casă
pentru a servi alături de familie cina pregătită de soţie, apoi rămânea aici, unde
supraveghea copiii: cei mari pregăteau lecţiile, cei mici se jucau în casă, până la ora
21.00. La ora 23.00, hrănea caii cu mestecătura pregătită de seara şi verifica animalele.
Femeia se trezea la ora 7.00, deoarece venea târziu de la şezătoare( ora 24.00),
strângea paturile, mătura în casă şi pregătea copiii pentru şcoală. Masa pentru copii era
compusă din lapte cu pâine şi gem de prune, pâine cu untură şi ceai de tei, iar în ghiozdan
le punea un măr. După plecarea copiilor la şcoală, femeia pregătea prânzul de dimineaţă
pentru familie –soţ, copiii care nu mergeau încă la şcoală şi bunici. Prânzul de dimineaţă
era compus din mămăligă cu lapte şi brânză şi mâncarea rămasă de la masa de seară, cum
ar fi tocană de cartofi sau varză călită. Femeia, după ce termina activităţile în casă, torcea
împreună cu bunica, până la ora 13.00, când pregătea masa de prânz pentru familie, care
consta din pâine prăjită cu ulei, dacă era post şi pâine prăjită cu slănină şi ceapă crestată
sărată şi bătută în cârpă, în zi normală. În post, cocea o sobă de cartofi, care se mâncau cu
moare de varză sau cartofi, ceapă, ulei şi pită.
Toate acestea durau până la ora 14.00, când vasele erau spălate şi casa măturată.
De la ora 14.00 până la ora 17.00, femeia mai torcea încă trei ore şi pregătea masa de
seară pentru familie, care era formată din ciorbă de cartofi, de fasole cu prune uscate, de
varză; dacă nu era post, în ciorbă se punea afumătură, iar dacă era post se pregătea numai
cu ulei, tocană de cartofi sau de varză călită pregătite cu ulei dacă era post şi cu untură
dacă era în dulce.
Până la ora 17.00 femeia ajuta şi la muls, dacă era nevoie. Între orele 17.00 şi
18.00, toată familia era la cină, iar la ora 18.00 femeia mergea la şezătoare, unde torcea 6
ore, până la ora 24.00. Aşadar şi femeia muncea în jur de 12 ore zilnic, pe timp de iarnă,
fără a mai considera pregătitul mesei. Tot femeie trebuia, o dată pe săptămână, să spele şi
să coacă un cuptor de pâine. Torsul era până în jur de 7 martie, când începea ţesutul, care
dura până pe 15 martie.

175
 Copiii participau şi ei la activităţile din familie, dar în funcţie de vârstă. Fetele
ajutau mama la pregătitul mâncării, la curăţenie, la tors; dacă erau la şcoală, participau
după terminarea lecţiilor. Băieţii erau afară alături de tată, la animale, ca să înveţe să facă
activităţile unui bărbat.
Bunicii, dacă erau mai în putere, participau şi ei la muncile din gospodărie astfel:
bunica torcea, depăna, mătura, spăla, iar bunicul aducea apă, adăpa animalele, avea grijă
de oi.
Aşadar, toţi membrii familiei luau parte, după posibilităţi, la rezolvarea sarcinilor
în gospodărie. Femeia muncea mai mult pentru gospodărie şi pentru întreţinerea familiei.
Primăvara, după 15 martie, se muncea mai mult la câmp. Bărbatul se trezea, ca şi
iarna, la 5.30 -6.00 şi până la ora 7.30 îngrijea animalele şi făcea celelalte munci necesare
în gospodărie, astfel încât la ora 8.30 să plece la păruit la vie. Păruitul la vie –muncă
destul de grea– dura, în medie, 3 zile la o vie normală de 14 arii, considerând că muncea
9 ore pe zi, până la 18.00, când trebuia să fie acasă pentru a îngriji animalele.
Pentru masa de prânz, bărbatul avea, în traistă, pregătit de soţie hrană rece, cum ar
fi pâine de casă, slănină, două ouă fierte, una-două cepe roşii, sare şi un sfert de rachiu
sau 0,5 litri de vin. Când nu se mergea la vie, se curăţau prunii, se săpa în jurul lor şi se
grebla terenul, pentru a nu mai rămâne crengi uscate prin vie şi pe sub pruni –erau
necesare cel puţin două zile de lucru pentru bărbat, care era ajutat de un copil de peste 10
ani sau de soţie. În această perioadă, terenul era bun pentru semănat ovăz şi orz, deci
bărbatul împreună cu soţia sau un copil mai mare, arau şi semănau orzul şi ovăzul,
operaţiune ce dura trei zile. Către sfârşitul lunii martie, terenul era uscat destul de bine şi
începea căratul gunoiului pentru cartofi şi napi -sfecla furajeră-, operaţiune ce dura
aproximativ patru zile, depinzând de cât semăna fiecare gospodar; mai era necesară o zi şi
pentru a duce gunoiul în ogrăzi.
În luna aprilie, se muncea şi în zilele când ploua, mai ales la sfârşitul acesteia. În
această perioadă, se muncea din greu de la ora 8.00 la 18.00, adică 10 ore pe zi.
Considerăm că o familie semăna în medie 1,4 hectare cu porumb, cartofi şi napi,
terenurile respective trebuiau arate, folosind atelaje cu animale de tracţiune –boi, cai, vaci
sau bivoliţe–, arând pe zi, în medie, până la 20 de ari –trei ferdele; aratul se termina în
jurul datei de 15 aprilie, durând aproximativ 10 zile. La arat, mergea soţul şi, unde era
mai greu, folosea un copil care mâna caii sau boii; în ziua respectivă, copilul nu mergea
la şcoală. După terminarea aratului, urma semănatul porumbului, cartofilor, napilor şi a
cânepii. Se muncea de zor, pentru ca până la 1 mai să fie terminat. La semănat participa
soţia şi un copil de 10-12 ani, iar la pusul cartofilor erau cel puţin trei persoane. Această
activitate de semănat se termina în 10 zile, dacă era timp favorabil, iar dacă nu, se
prelungea şi mai mult. Pe lângă aceste activităţi, trebuiau îngrijite şi animalele, activitate
la care participau toţi din casă.
În luna mai, animalele mergeau la păşune, unele plecând dimineaţa şi venind
seara, iar altele stăteau şi noaptea; cele de tracţiune se refăceau la păşune, după aratul şi

176
semănatul de primăvară. Animalele mergeau la păşune şi erau îngrijite seara şi dimineaţa
–hrană, muls, curăţat grajd. După 1 mai, începea săpatul la vie –desfundatul, activitate la
care participau toţi cei apţi de muncă şi care dura în medie patru zile, lucrând câte 9 ore
pe zi, fără deplasarea la vie. În această perioadă, grâul a crescut, dar şi buruiana care
trebuia plivită pentru a creşte grâul curat. La plivit munceau cel puţin doi membri din
familie, de obicei soţia şi soţul, lucru ce dura cel puţin 10 zile cu timp frumos şi se
termina în jurul datei de 14 mai. Înainte de începerea săpatului la porumb( când avea cel
puţin patru frunze, trebuia săpat), bărbatul mergea la pădure să aducă „cracuri” pentru
casă, necesare la preparat mâncarea, spălat rufe, activitate care dura patru zile. Porumbul,
mai întâi se prăşea cu prăşitoarea trasă de cai sau de boi, iar apoi urma sapa propriu-zisă.
La sapă participau toţi cei apţi de muncă din familie, iar uneori mai plăteau zilieri. Prin
urmare, prima sapă dura aproximativ 7 zile, muncind câte 9 ore.
Femeia participa, în luna martie, activ la toate muncile alături de soţ şi, în plus,
la toate treburile casei, cum erau pregătirea mâncării, curăţenie şi îngrijirea copiilor.
Când bărbatul era la păruit, femeia mergea două zile la tăiat nuiele pe marginea
Oltului, pentru legat via; mai trebuia coaptă pâine pentru consum, spălat rufe, acestea
necesitând trei zile repartizate în primele două săptămâni ale lunii. Pământul fiind
zvântat, se putea săpa în grădina de zarzavaturi, săpatul efectuîndu-se cu hârleţul şi dura
aproximativ şase zile, dacă nu era ajutată de copii sau bunici. Urmau alte patru zile de
semănat, în grădinuţa de seminţe de legume, necesare consumului zilnic pe timpul verii şi
toamnei. În grădinuţă se semăna salată, arpagic, morcovi, pătrunjel, păstârnac şi ceapă
roşie pentru răsad. În timpul când bărbatul era plecat la câmp, femeia trebuia să aibă grijă
de animalele din gospodărie, ajutată fiind de copii sau bunici. Timpul de muncă al femeii
era de aproximativ 10 ore pe zi.
În luna aprilie, soţia avea mult de lucru, deoarece erau sărbătorile religioase, plus
duminicile. Analizăm activităţile pe care le desfăşoară soţia în această lună, chiar dacă nu
sunt în ordine cronologică. La începutul lunii, o zi pentru spălat şi una pentru copt pâine,
cinci zile pentru dezgropat şi legat via, zece zile la semănat în câmp( porumb, fasole,
floarea soarelui, cânepă de sămânţă, cartofi, napi-sfeclă furajeră), o zi de pus în grădină,
două zile curăţenie pentru Sfintele Paşti, o zi de copt pentru sărbători. Pe lângă toate
acestea, soţia trebuia să pregătească, zilnic, mâncarea pentru familie
În luna mai, soţia nu lua parte chiar toată perioada la plivit şi la săpat, spre sfârşit
terminând bărbatul cu un copil sau cu bunicii, femeia având şi alte treburi importante în
gospodărie -participa patru zile la săpatul viei, nouă zile la plivitul grâului, şapte zile la
înălbitul pânzelor -activitate grea; mai putea fi ajutată de un copil sau de un bunic.
Bunicii şi copiii participau şi ei la munca câmpului, dar şi la lucrul în grădină,
aveau grijă de animale, iar seara şi dimineaţa de păsări. Copiii veneau de la şcoală şi după
terminarea lecţiilor treceau la muncă în gospodărie, ajutând bunicii. Erau zile când copiii
nu mergeau la şcoală, pentru că fie mergeau la rând cu oile, fie mânau animalele la arat

177
sau la semănat. Copiii munceau, când erau la şcoală, în medie câte patru ore pe zi, iar
bunicii cel puţin opt ore sau chiar mai mult.
Vara, bărbatul continua săpatul porumbului, urmând a doua sapă, lucrare la care
participau toţi cei din familie apţi de muncă, în aşa fel încât până la Sânziene( 24 iulie)
porumbul să fie săpat. Vara se muncea zilnic aproape douăsprezece ore, cât timp era
lumină –trei zile la săpat porumbul, trei zile la stropit via( uneori se mai stropea o dată),
trei zile la săpat via, o zi la sădit varză în ogrăzi, o zi de săpat napi şi cartofi, cinci zile la
ogor, după ploaie, opt zile fân la holde -bărbatul dormea în câmp, pentru a cosi când era
iarba umedă; când fânul era adunat se întrerupea coasa şi urma căratul acasă.
Şi în luna iulie se lucra în medie douăsprezece ore pe zi –zece zile la cosit şi cărat
fânul acasă, o zi la stropit via, două zile la săpat via a treia oară( mai mult se rădea
buruiana ca să se coacă strugurii), o zi la săpat la ogrăzi, trei zile la smuls cânepa, uscat şi
topit, şapte zile la seceratul grâului şi o zi la scos cânepa de la topit.
În luna august, se continua secera la orz, grâu şi ovăz, care dura zece zile –se căra
acasă grâul, orzul şi ovăzul, trei zile întors, patru zile era dus gunoiul pentru grâu, o zi
treieratul acasă, trei zile participatul la treierat şi alte două zile la cosit fân şi otavă.
Femeia muncea şi ea în lunile de vară, câte douăsprezece ore zilnic –în iunie, trei
zile mergea la săpat porumbul( a doua sapă), trei zile cocea pâine şi spăla rufe, trei zile
săpa la vie, o zi punea varza, două zile săpa cartofi şi napi, o zi săpa ceapa şi unsprezece
zile muncea la fân -uscat şi cărat. În luna iulie, femeia mergea zece zile la uscat fânul şi
cărat acasă, o zi la tăiat via, două zile la săpat şi stropit via, o zi la săpat la ogrăzi, patru
zile la smuls, uscat şi topit cânepa, şapte zile la seceratul grâului şi transport. Luna august
însemna zece zile la secerat şi cărat grâul acasă, opt zile treierat şi îmblătitul grâului, două
zile la spălat rufe şi copt pită, trei zile de cules piersici şi prune pentru vânzare.
Pentru copii şi bunici, nu putem face o medie a orelor de muncă zilnice, deoarece
munceau după posibilităţi, contribuind şi ei la bunăstarea familiei. În luna iunie, trei zile
ajutau la săpat la porumb, ajutau alte două zile la stropit via, două zile mânau caii sau boii
la arat, opt zile la uscat fân( la greblat, mai mult). În luna iulie, participau zece zile la
uscat fânul, două zile la săpat via, opt zile la secerat( făceau legături şi adunau snopii).
Copiii sub zece ani, erau acasă cu bunicii şi aveau grijă de animale. Luna august însemna
zece zile la secerat şi cărat grâul, zece zile la cules piersici şi prune –cele bune pentru
vânzare, iar cele stricate pentru rachiu.
Toamna, în luna septembrie, bărbatul lucra paisprezece zile la semănat, patru zile
la cules fasole şi lobeniţe din porumb şi transportat acasă, trei zile la cules piersici şi
prune, inclusiv transportul, trei zile la cosit şi uscat otavă. În luna octombrie, lucra zece
ore zilnic –trei zile se continua semănatul, zece zile la cules porumb, curăţat şi depozitat,
patru zile la cules la vie, două zile la stors vinul şi pus în butoaie, două zile la culesul din
ogrăzi( varza) şi două zile la cules prune.

178
 În luna noiembrie, deşi ziua de micşora, tot se lucrau nouă ore pe zi –cinci zile la
tăiat via, şase zile la îngropat via, cinci zile se aduceau lemne pentru iarnă, şapte zile se
adunau mere şi pere pădureţe pentru rachiu.
Soţia lucra şi ea în luna septembrie nouă ore pe zi –patru zile la întins gunoiul
pentru grâu, patru zile la cules fasole şi lobeniţe din porumb, alături de soţ, o zi la cules
ceapa roşie, o zi la spălat rufe şi una la copt pâine, trei zile la cules piersici, patru zile la
uscat otavă şi adus acasă, cinci zile de scos cartofii şi două de scos napii.
În luna octombrie, tot nouă ore zilnic muncea femeia –opt zile la cules porumb,
transportat, curăţat şi depozitat, patru zile la cules via, o zi la spălat şi copt pâinea, două
zile la cules cânepa, iar în luna noiembrie cinci zile la tăiat viţa, cinci zile la îngropat via,
tot alături de soţ, şapte zile de tăiat coceni şi patru zile de adunat mere.
Până la 15 septembrie, când începeau şcoala, copiii mai mari mergeau la păzit la
vie, unde mai adunau şi prunele care cădeau şi alungau păsările ce veneau la struguri, iar
bunicii aveau grijă de casă şi curte. După începerea şcolii, copiii mergeau la ore, iar
bunicii mergeau la vie, la păzit, şi veneau după ce se îngropa via, iar copiii, după şcoală,
aveau grijă de gospodărie.

179
180
Viţă-de –vie primăvara

Familie la vie -1954

181
Pauză de masă la culesul viei Activitate din timpul culesului

Calboreni la arat

182
Plecatul, dimineaţa, la muncă

Pe drum către câmp

183
Bărbat cu calul de muncă Cosaşi

Binemeritata odihnă de prânz

184
 Casa

A răsărit soarele, în aerul dimineţii timpurii care vibrează de bucuria unei noi zile,
sub ocrotirea Bunului Dumnezeu.
Oamenii s-au trezit cu noaptea în cap, la cântatul cocoşilor, căci nu e vreme de
zăbavă.
Vitele încep să dea semne de trezire şi să-şi ceară porţia de îngrijire. Găinile se
zburătăcesc în coteţe, iar porcii guiţă harnic, cerând de-ale gurii.
Peste aceste sunete atât de cunoscute, răzbat dinspre livezi sau dinspre Făget
triluri fermecate de păsări nevăzute sau care, câteodată, îţi trec pe deasupra capului, în
goana lor după viermişori pentru puii lăsaţi în cuiburi sau aşteptând să deprindă zborul.
Gospodina trebăluieşte pe lângă foc, aeriseşte aşternuturile şi rânduieşte cele
cuvenite pentru mesele de peste zi.
Iar bărbatul casei dă zor pe lângă acareturi, cu braţul încărcat de nutreţ pentru
vitele flămânde, aruncând, iute, şi câte o strachină de boabe orătăniilor mai mici.
Apoi se spală şi se primeneşte, în vreme ce „boreasa” aşterne pânză albă pe masă
şi pune mămăliga aburindă şi laptele, şi brânza, şi ouăle fierte sau prăjite, ori câte o
creastă de slănină prăjită, să ţină de foame la coasă ori la fân.
Sunt treziţi şi copiii care scâncesc, ştergându-şi somnul cu pumnii strânşi, apoi se
adună şi ei, somnoroşi, la masa cea bună.
Ziua a început de-o bucată de timp, când pornesc din toate ogrăzile cai, boi şi care
încărcate de neveste, bărbaţi şi copii, cu apă şi merinde pentru o zi de muncă.
În spatele căruţelor mai atârnă câte-o furcă ori câte-o greblă, iar câinii de prin
curţi mai slobozesc câte-un lătrat obosit, la trecerea lor.
Rămân în sat, în toiul zilei, doar bunicuţe care mai plivesc prin grădinuţe ori pun
de-o ciorbă şi de-o tocană pentru lucrătorii casei ce se vor întoarce spre seară, rupţi de
oboseală. Greieri toropiţi de căldură, muşte şi bondari zănatici mai dau târcoale curţii
copleşite de căldura amiezii lungi de vară.
Oamenii se întorc târziu, cam pe când se aude şi mugetul vitelor ce vin de la
păşune, cu ugerele doldora de lapte.
Şi-apoi începe zorul mulsului şi-al grijilor de culcare. Satul adoarme devreme,
odată cu găinile. Mâine începe o nouă zi. Noapte bună !

185
186
 ARHITECTURA ŞI CASA ŢĂRĂNEASCĂ

Săsesc la origini, Calborul este un sat de tip adunat, casele fiind dispuse în
general cu latura îngustă spre stradă, în spatele cărora se înşiruie anexele. Curţile sunt
delimitate spre stradă de fronturi compacte, de faţade cu frontoane ascuţite de ziduri şi
porţi. De fapt, ceea ce considerăm noi, astăzi, a fi ,,tipic săsesc” este de fapt ,,tipic
habsburgic”, aplicat pe cale administrativă de monarhia austriacă printr-o serie de măsuri
şi regularizări edilitare pe o arie geografică mult mai mare, care a inclus, pe lângă
Slovacia şi Cehia, şi Transilvania.
Satul se încadrează armonios în peisajul natural, asupra căruia şi-a pus amprenta
de-a lungul timpului, conferindu-i şi o valoare de peisaj cultural. Dacă aspectul plastic al
caselor ţine mai curând de măsurile administrative austriece, de influenţa urbană,
structura casei se leagă de o îngemănare între fondul săsesc şi cel românesc.
Marea majoritate a caselor din Calbor sunt construite din piatră şi cărămidă, cu
fundaţie de piatră şi pivniţă sub toată casa. Casele aveau acoperişul în două ape, cu ţiglă.
Pivniţa era organizată astfel: jumătate era pentru alimente şi jumătate pentru butoaiele de
vin.
Planul caselor, care, după cum se cunoaşte, reflectă funcţiile precise ale acestora,
cuprindea, în general, două camere –tinda şi ,,casa de dinainte”. Din pridvar, ce poate fi
considerat un spaţiu semideschis, care se integrează organic în ansamblul casei şi care era
dispus fie numai pe tindă, fie pe toată lungimea casei, se intra în tindă. Ca mobilier, în
tindă exista un blidar -,,coastăn”, canapei pentru dormit şi alte obiecte de uz, legate de
funcţia încăperii -tronuri pentru păstrat alimente sau cereale, scaune etc.
Din tindă, se intra în casa de dinainte, care se folosea mai rar, cu ocazia diferitelor
ceremonii –aici se găsea patul cu lada de zestre şi laiţa pentru păstrat hainele cele bune.
Aceste piese de mobilier, care îndeplinesc ,,rol de ordonator, aducând elementul de
volum şi structură” 210, sunt însoţite de icoane pe sticlă, ce aduc încăperii sobrietate
generală, o tensiune coloristică puternică şi ţesături decorative lucrate la războiul de ţesut,
ţesături care ,,vin cu elementul de suprafaţă şi culoare” 211 şi care conferă o anumită
căldură şi intimitate interiorului. Toate aceste componente, imprimă spaţiului arhitectonic
interior ţărănesc o notă de linişte şi siguranţă, de proporţii atrăgătoare, desemnând ceea ce
se numeşte cu termenul generic de ,,spaţiul frumos”.
Dispunerea construcţiilor anexe din gospodărie, a fost aceeaşi pentru toate
gospodăriile: ,,căsuţa” ridicată din cărămidă, vis-a-vis de casă, care era, în fapt, o
bucătărie de vară. În continuarea acestei căsuţe, era clădit cuptorul de pâine, după care
urma suşopul, unde erau depozitate cereale. Legat de casă, era construită magazia pentru
păstrat lemnele şi platforma de gunoi. Perpendicular pe casă, era construită şura, care
cuprindea grajdul din cărămidă, ce adăpostea animalele mari, deasupra fiind şopul, apoi

210
Mobilier şi feronerie populară. Catalog, Bucureşti, 1971, p. 9.
211
Tancred Bănăţeanu, Mobilier şi feronerie, Râmnicu -Vâlcea, 1975, p. 4

187
aria şurii -un spaţiu pentru descărcat fânul şi pentru păstrarea carului, căruţei; urma apoi
grăjduţul pentru animale mici, pentru oi în general, clădit din lemn, iar în spatele acestuia
era ferdela, făcută din lemn, cu acoperiş din ţiglă.
Gospodăriile, cu o distribuţie interioară complexă, au exprimat idealul pentru care
ţăranul nu a precupeţit nici un efort.

188
Case vechi şi noi din sat

189
190
191
192
 PORTUL POPULAR

Element de identitate locală, portul popular a fost purtat de toată populaţia,

indiferent de vârstă, în toate împrejurările şi anotimpurile. Costumul popular, care a
reflectat gustul estetic al purtătorilor, era structurat în funcţie de vârstă, sex, anotimp, el
suferind influenţe şi tendinţe de înnoire, unele piese vestimentare dispărând, sub influenţa
oraşului, locul lor fiind luat de piese mai uşor de purtat şi procurat.
Spre deosebire de portul femeilor, care era mult mai bogat, cel al bărbaţilor a
înregistrat puţine înnoiri. În general, portul bărbaţilor era compus, vara, din cămaşă de
pânză ţesută din fir de cânepă şi bumbac şi cusută cu mâna, încinsă cu o curea lată de
aproximativ 5-6 cm, cioareci albi din aceeaşi pânză ca şi cămaşa, iar pe dedesubt izmene
din pânză de casă. Pe cap, purtau o pălărie de paie sau din postav, iar în picioare opinci şi
obiele subţiri, mai târziu bocanci. Iarna, locul cioarecilor de pânză era luat de cei de
pănură, iar peste cămaşa încinsă cu şerpar, bărbaţii purtau pieptar din piele de miel sau
oaie. Când mergeau la pădure, bărbaţii purtau un recăl din pănură, pe cap o căciulă de
miel negru, căptuşită tot cu miel.
Portul popular al femeilor a înregistrat o evoluţie continuă, dar treptată şi prin
integrarea organică a elementelor de port noi. Până la începutul secolului al XX-lea,
femeile purtau, la muncă, o ie cu poale în clini, ornamentată cu flori în spate, peste poale
o crătinţă roşie, iar în faţă un şorţ negru. Acoperământul capului era compus din vălitoare,
confecţionată din carton lat de circa 15 cm şi rotund, pe cap, învelit cu chindeu ţesut din
bumbac, iar peste vălitoare se lega o cârpă albă din material de cumpărat, colţurile fiind
lăsate pe spate. În picioare, femeile purtau ciorapi din bumbac, cu sandale.
După anul 1900, portul popular se schimbă, apărând noi piese de vestimentaţie.
Femeile purtau o ie mai subţire, din bumbac, cusută cu flori şi poale ataşate, cusute în faţă
cu un şorţ cu motive florale discrete, rochie largă de culoare închisă, din material de
cumpărat. Locul vălitoarei este luat de cârpa de cap legată la spate, peste care se punea o
pălărie de paie ce avea uneori „moaşcăne” - fundă de mătase în diverse culori. Vălitoarea
se va mai purta cu ocazia diferitelor sărbători şi ceremonii.
Portul tinerelor femei căsătorite, era compus din ie cusută cu „beţe” şi flori alb-
negru pe lângă „beţe”, poale încreţite peste care se purtau crătinţe negre, în faţă şi spate.
Pe cap, aveau o cârpă neagră legată la spate şi pălărie de paie cu „moaşcăne”, iar în
picioare ciorapi de bumbac şi sandale din piele.
Bărbaţii tineri, căsătoriţi, purtau cămăşi de bumbac cu „fereci şi avion”, încreţite
la spate, şi mai rar pantaloni albi ţesuţi în război, din bumbac, pantofi negri sau maro,
ciorapi de bumbac; pe cap aveau pălărie din postav negru sau maro, iar la brâu curea sau
şerpar.
Costumul popular de sărbătoare s-a constituit într-un ansamblu vestimentar mai
bogat, în care numărul pieselor era mai mare, iar decoraţia era mai bogată.

193
 Bărbaţii purtau, iarna, cioareci din pănură, cămaşă ţesută din bumbac, pieptar -
,,cheptar” înfundat, alb cu motive florale, bubou din lână ţurcană, iar după 1925 locul
acestuia fiind luat de recălul din stofă mai subţire; în picioare cizme cu tureacul tare şi
ciorapi din lână. Componenţa costumului purtat de bărbaţi vara era aceeaşi cu cel purtat
iarna, diferenţierile fiind doar de material. Pantalonii erau din bumbac ţesuţi în trei iţe,
lăibărică cu flori din piele de miel sau vestă neagră, pălărie din postav negru sau maro.
Dacă la bărbaţii mai în vârstă cămaşa era mai puţin ornamentată, la cei mai tineri cămaşa
din bumbac era încreţită mărunt, ,,cu avion şi ferece”.
Datorită rolului jucat de femei cu ocazia diferitelor ceremonii sau a sărbătorilor
religioase, materialitatea costumului de sărbătoare nu mai ascultă de criteriile utilului, ci
de normele frumosului. Diferenţierile de la un anotimp la altul se limitează la materiale şi
nu la structură. Iarna, femeile purtau ia cu „beţe” şi flori pe marginea „beţelor”, rochie
mai groasă din postav negru cu „barşon” –catifea neagră, pe partea de jos. Pe marginea
de sus a barşonului, se coseau „mode” cu mărgele negre. Modele erau din panglică neagră
,de circa 1 cm, cu diferite modele. În faţă, se lega un şorţ cu fodori, iar peste ie femeile
aveau o jachetă de postav negru, prevăzută cu barşon la manşete, mode ca la rochie şi
năsturei.
Femeile mai tinere purtau „bundă” din pănură neagră cusută strâns pe corp. Pe
margini, de la gât în jos se cosea „zăgărea”. În partea de jos erau zig-zag-uri din mode
cu mărgele negre, iar în vârf cusuţi nasturi negri. Pe piept erau nasturi–bumbi negri, cu
model până jos. Zeghea din pănură neagră era purtată de femeile mai vârstă, îmbrăcată
numai pe o mânecă. Pe cap purtau cârpe negre, mai groase.
Iia cusută simplu, alb-negru, rochia largă neagră, şorţul larg cu fodori, lăibărica
din piele de miel albă cu flori, cârpa neagră pe cap, legată la spate, pantofi sau ghete
negre şi ciorapi de bumbac, erau componentele vestimentare purtate de femeile mai în
vârstă, vara. Femeile mai tinere purtau ia ornamentată mai bogat, cu „beţe” alb-negru,
rochie plisată, şorţ de mătase, uneori plisat, pe cap baticuri în diferite culori, legate la
spate. Fetele, în schimb, îmbrăcau peste ie crătinţe.
În componenţa costumului de fetiţă intra, vara, iia cu purici mai mărunţei, fustă
mai largă şi şorţ, sandale din piele şi ciorapi albi, iar pe cap basma cu flori. Băieţii purtau
cămăşi albe cu pui mici, pantaloni albi, iar mai târziu pantaloni din stofă închisă; cei mai
mici, purtau vara „izmene cu portiţă”.

194
 Ioan Cristea -1935 Bărbaţi în port popular –cca. 1940-1945

Calborence la 1943

Femeie cu vălitoare Bătrâni ai satului

195
 Feciori Bărbaţi

Bunica cu nepoatele Mamă, cu pruncii săi

196
 Generaţii în port popular

Port femeiesc –anii 1930 Portul calborean în anul 1944

197
 Generaţii de calborence în port popular

Calboreni în port popular, alături de părintele Goga

198
 RITURILE DE TRECERE

1. Naşterea şi Botezul

Înainte de al doilea război mondial, copiii se năşteau acasă, cu ajutorul unei moaşe
pregătită pentru acest lucru. Tot ea avea grijă şi de sănătatea locuitorilor din sat.
Sănătatea a constituit o preocupare a autorităţilor române. O dovadă avem prin anunţul
apărut în ziarul Olteanul, din 13 iunie 1919( nr.180), cu următorul conţinut:
,, Concurs în Calbor – iunie 1919.
Publicare de concurs.
Din partea subscrisei primării comunale, se publică concurs pentru întregirea
postului de moaşă comunală vacant. Veniturile împreunate cu acest post sunt:
1. 184 coroane salariu de la comună
2. 24 coroane bani de cvartir
3. După fiecare naştere, taxele statorite în statutul judeţean
4. Un stânjen de lemne adus acasă.
Reflectările au a-şi înainta rugările, prevăzute cu diplomă, atestat de moralitate,
până în 30 iunie a.c. la primăria comunală.
Calbor, la 19 mai 1919 Primăria comunală”.
Ultima moaşă cunoscută în Calbor a fost Ghereb Elena, nr. de casă 124. Moaşa
cunoştea femeile gravide din sat şi perioada când trebuiau să nască. Pentru naştere,
fiecare femeie trebuia să aibă pregătite o bucată de aproximativ 1 m de pânză albă,
scutece şi cele necesare înfăşatului, săpun pentru copii, un vas cu apă caldă. La naştere
era chemată moaşa care venea cât mai repede indiferent de timp şi anotimp. La naştere
moaşa tăia buricul noului născut, îi făcea baie în spălător şi îl înfăşa. Daca era fată,
mama, învăţată de bunică, spunea moaşei să–i lase fetei o mână afară neînfăşată, pentru a
fi mai îndemânatică. După înfăşat se aşeza pe masă o icoană cu Sfânta Fecioară Maria şi
moaşa închina copilul la icoană, zicând de trei ori Tatăl nostru. Copilul primea după
aceasta ceai de aneş pentru absorbţia gazelor şi să nu facă diaree. Numai a doua zi sugea
la piept.
După trei-patru săptămâni urma botezul, iar pentru aceasta mama trebuia să
pregătească haine curate şi îmbrăca copilul pentru a fi dus la botez. Naşa trebuia să
pregătească haine noi în care era îmbrăcat copilul după botez. De asemenea, naşa mai
ducea o lumânare pentru botez şi o cană de doi litri plină cu apă la temperatura camerei,
care se turna pe copil când îl boteza. La botez se aplica ritualul ortodox. Naşa ducea
copilul la biserică pe mâna stângă şi spunea de trei ori: ,,Duc un păgân şi aduc un
creştin”.
După botez, se merge la părinţii copilului acasă, naşa ducând copilul pe mâna
dreaptă, iar acolo naşa zice de trei ori: ,,Am dus un păgân şi am adus un creştin”.

199
 Mama copilului nu putea să iasă din curte până când preotul nu o dezlega - trebuia
să-i citească o slujbă. La şase săptămâni, mama ducea copilul la biserică, iar preotul îl
închina la icoane - dacă era băiat îl ducea şi în altar, iar dacă era fată numai la icoanele
din faţa altarului. Moaşa venea la femeia care a născut 8-10 zile, plătite, îi făcea frecţii pe
abdomen şi vedea starea copilului, iar după aceasta se făceau verificări periodice ale
copilului.

2. Nunta

Nunta este o manifestare a satului întreg, la care participă diferite categorii sociale
şi care se realizează ,,printr-o seamă de deprinderi sociale, de tradiţii” 212. Nunta
interesează întregul sat, toate persoanele, indiferent de vârstă, stare socială sau sex.
Raportată la celelalte două ceremonii din viaţa omului, botezul şi înmormântarea, nunta
are un caracter special, care se datorează funcţiei şi naturii ei speciale. Botezul şi
înmormântarea apar mai mult în legătură cu viaţa religioasă, în timp ce nunta este pusă în
legătură cu viaţa de familie şi sistemul de rudenie. Însă, aspectul religios nu trebuie şi nu
poate fi neglijat.
În satul Calbor, tinerii se împrieteneau iarna la şezătoare, iar vara continuau
prietenia când mergeau în Dumbrăviţa, unde se ţineau maialurile. Uneori, prietenia dura
până la un an, dacă fata nu avea anii potriviţi pentru căsătorie sau dacă băiatul nu avea
armata făcută. Au fost rare cazurile când s-au căsătorit fete cu feciori care nu aveau
armata făcută sau când părinţii au obligat tinerii să se căsătorească pentru avere, căsătorii
care nu au rezistat sau au întâmpinat greutăţi.
Structura, momentele importante ale nunţii au fost aceleaşi în toate satele Ţării
Făgăraşului: peţitul, momente înainte de nuntă care au loc la mire dar şi la mireasă,
momente din timpul căsătoriei, toate obiceiurile cu caracter de ceremonial care au loc,
momentele, faptele care au loc după nuntă.
Urma peţitul, atunci când mirele, împreună cu părinţii, un unchi sau un cumnat,
mergeau la familia fetei, viitoarea mireasă, după ce, în prealabil, familia fetei fusese
înştiinţată pentru a fi siguri că vor fi primiţi. Au fost şi cazuri, mai rare ce-i drept, când
părinţii nu au fost de acord cu relaţia tinerilor, iar aceştia au fugit împreună.
Discuţiile care se purtau la casa viitoarei mirese erau în jurul zestrei pe care părinţii
fetei o puteau da. La aceste discuţii viitorii miri tăceau, nefiind invitaţi la discuţii. Zestrea
era formată din pământ, iar mărimea depindea de cât de bogaţi erau părinţii: ,,Dăm
hotarul de din sus spre Făgăraş, două locuri şi două livezi”. Un loc putea avea 3-4

Ernest Bernea, Nunta în Ţara Oltului, în Studii de folclor şi literatură, Ed. pentru Literatură, Bucureşti,
212

1967, p. 54.

200
ferdele( 20-30 de arii), iar livezile puteau fi de 1-2 care de fân. În zestrea fetei intrau şi
animale – 2 juncani până în doi ani, 4 oi sau 1-2 vaci cu lapte, fără să se dea boi. În
timpul peţitului sau după, când părinţii se înţelegeau, se stabilea şi data nunţii, în
maximum 3-4 săptămâni, până la post. Tot acum se hotărăsc şi naşii, care trebuie să fie
din familia mirelui - de regulă sunt din familia care l-a botezat. Au existat şi situaţii când
naşii au fost din partea miresei. Tinerii merg la viitorii naşi pentru a-i ruga să îi cunune,
iar dacă aceştia sunt de acord, trebuie să se pregătească de nuntă.
În acest timp, viitoarea mireasă, ajutată şi de rudele apropiate, trebuia să coase
cămaşa mirelui, o ie tradiţională după un model ales de comun acord cu soacra, şi să
pregătească zestrea, care cuprindea: un strai de lână, patru perne normale, două ţoale de
lână date la dâstră, trei cuverturi ţesute în război împreună cu trei lepedee cu giure
(dantelă), două străjace(saltele) cu paie şi o ladă de zestre în care se puneau lucrurile
miresei. Lada de zestre era din lemn de brad, decorată cu ornamente florale pictate. În
ziua nunţii, această ladă cu zestrea miresei pusă pe ea, era dusă la mire, în căruţă, pentru a
o vedea tot satul.
Nunta fiind una din ceremoniile la care participa satul, se punea problema cine lua
parte, cine erau cei care trebuiau să ajute la pregătirea nunţii. De aceea, vinerea seara
neamurile se adunau la mire, cele ale mirelui, şi la mireasă cele ale miresei, pentru a
stabili familiile care vor fi chemate la nuntă pentru a ajuta. Tot acum, se stabileau şi
fetele şi feciorii chemaţi la nuntă. După întocmirea listei unde erau trecuţi invitaţii, cei
căsătoriţi, cu numărul de persoane şi feciorii şi fetele, erau numiţi chemătorii: doi pentru
mire şi doi pentru mireasă. Aceştia plecau prin sat, după orele 24, pentru a invita la nuntă
pe cei care urmau să ajute la pregătirea nunţii. Chemătorii băteau în poartă sau la geamul
celui chemat şi spuneau: chemătorii –Hodiniţi gazdelor ?, gazda răspundea -Hodinim,
hodinim; chemătorii -V-a rugat socrul marea-mic să staţi duminică un ceas-două într-
ajutor. Gazda mulţumea, apoi, pentru cinstea ce i-a fost făcută. Feciorii care chemau
fetele şi feciorii la nuntă procedau asemănător. În ziua de sâmbătă, cei chemaţi să ajute
aduceau cinstea – un plocon care la mire consta într-o găină, orez, diferite zarzavaturi, iar
la mireasă dintr-un picior de porc afumat, slănină afumată, varză şi diferite zarzavaturi.
În ziua nunţii, fiecare familie invitată sau persoană singură venea cu câte un colac
frumos şi îl dădea la masă. Cei care aduceau cinstea, însemna că veneau la nuntă, iar cei
care nu aduceau cinstea însemna că nu mai veneau, motivele variind –fie doliu, fie boală
etc. Aceştia mai erau chemaţi o dată la nuntă, sâmbăta seara. Deci, după orele 24 se mai
chemau încă o dată cei care au adus cinstea.
Sâmbăta seara, fetele chemate la nuntă mergeau la mireasă pentru a face steagul
miresei, steag ce consta dintr-o furcă frumoasă de care se prindea o cârpă ţesută cu flori,
iar în vârf se punea o cruce din bujori realizaţi din hârtie şi atârnau panglici tot din hârtie
colorată. Fetele jucau o oră-două, apoi plecau acasă.
Duminică dimineaţa, la ora 9, mirele mergea să ia de acasă naşul, toţi nuntaşii
fiind îmbrăcaţi în costum popular. Alaiul era format din căruţa mirelui, căruţa cu

201
muzicanţi şi 12-14 călăraşi. Când intra căruţa mirelui la naş în curte, fetele care erau în
căruţă strigau:

Ieşi afară domnul nun Ca să nu păţim ruşine

Şi vino la noi la drum, Naşa să îţi umple punga
Şi-ţi umple şerparul bine Ca să îşi plătească fina.
Este un obicei ca naşul să plătească diferitele obstacole ce puteau apărea, cum ar
fi legatul drumului spre biserică, blocarea uşii la ieşirea din biserică. Până la orele 24.00,
naşul trebuia să aibă grijă de mireasă, deoarece dacă era furată mireasa naşul plătea, iar
după această oră mirele era cel care trebuia să facă plata.
Duminica dimineaţa, la orele 10.00, alaiul mergea la mireasă acasă cu trei căruţe -
căruţa mirelui, căruţa naşului, căruţa cu muzicanţi şi cei 12-14 călăraşi, unde strigau
Colacul:
-Bună dimineaţa cinstiţi socri mari.
Mulţumim dumneavoastră băieţi militari.
Dar ce umblaţi, ce căutaţi ?
Ce umblăm, ce căutăm ?
La nime seamă n-avem să dăm.
Dar cine sunteţi dumneavoastră ?
Să ne luaţi seama noastră ?
Fiindcă ne întrebaţi, mai bine să ne lăsaţi
Încetu cu încetinelu, să dăm cuvântul cu adevăru,
Că de multe ce sunt şi dese
Nu le vom putea spune alese,
Că tânărul nostru împărat
De dimineaţă s-a sculat,
Chică neagră a pieptănat,
Cu strai nou s-a îmbrăcat,
Murgu şi l-a înşeiat,
Din trâmbiţă a sunat,
Mare oaste a adunat.
Şi ne-a ales pe noi trei voinici
Pe care îi vedeţi aici,
Pe trei cai bine hrăniţi
De patru picioare potcoviţi,
Ca să pornim înainte
Să călătorim fierbinte.
Pornirăm şi venirăm
Pe bătaia vântului, pe faţa pământului,
Din când în când din pistoale trăgând,

202
La cai pe nări flăcări ieşind,
Din capete scăpărând.
Când am dat pe la fântâna lui,
Lipan pe unde iarba creşte
Cu busuioc se îngrădeşte,
Văzurăm că era o puicuţă moţoşată
Cu cizme galbene încălţată.
Unii ziceau s-o împuşcăm,
Alţii ziceau s-o lăsăm,
Dar tânărul nostru împărat
Om tare învăţat,
A zis să o prindem vie,
Să ne fie veselie.
Şi aşa ne luarăm după ea,
Când ea era în vale, noi eram în deal,
Şi aşa am dus-o până deasupra satului dumneavoastră,
Iar dumneavoastră dimineaţa când aţi scos turmele,
Ne-aţi astupat urmele.
Cinstite vornice de acasă,
Dumnezeu să te înveselească
Şi cuvântul să sporească,
De ţi-o fi cumva cu bănat,
Noi ţi-om spune cu adevărat,
Că tânărul nostru împărat,
Pe aici ar fi umblat
Şi ar fi lăsat ceva legătură,
Un colac de grâu curat
Tras în suliţă de brad
Şi o ploscă de vin ars
Să o tragem pe sub nas,
Pe ici strâmtă, pe ici lată,
Închină şi dumneata o dată,
Numai să n-o săruţi prea tare,
Că şi căciula din cap îţi sare.
Sărut-o mai linişor,
Să-ţi paie mai dulcişor,
Poftiţi şi beţi şi vedeţi,
Că-i rachiu de te pileşti,
Nu-i zaibăr de prune de-a dumneavoastră,
De bei multă te umfli la burtă,

203
 Faci burta tobă, intri după sobă,
Stai cu greerii de vorbă.
Socri mici să ascultaţi
Şi în urechi să băgaţi,
Că va da soarele diseară,
Mare oaste vă împresoară,
Să lărgiţi casa, să întindeţi masa,
Că vine împăratul îndată,
Cu oastea lui toată, 155 din cei mai voinici.
Cu feţe alese, cu mâneci sumeţe,
Scobiţi în măsele, gătiţi socri mari pentru adunare
Să aveţi socri mari şi lăutari
Vine tot satu să înveselească împăratu.
Să aveţi socrii mari buţi de vin, care cu fân,
Vaci lăptoase, fete ţâţoase.
Aici vedeţi numai băieţi, sub păreţi umflaţi de bureţi,
Alţii pe gunoi stau cu muci şiroi,
Vin fete de la vale cu mâinile în şale,
Mergeţi fetelor de vă spălaţi mâinile,
Să nu le băgaţi în blide,
Că la oastea noastră îi vine a râde,
Că avem o oaste mult mai frumoasă
Decât fetele dumneavoastră.
Mai avem câţiva oameni din tindă ieşind,
Unii cu măciuci ferecate, alţii cu gurile căscate.
Nu n-i frică de cei cu măciuci ferecate,
N-i frică de cei cu gurile căscate,
Că ne-o mânca iepele toate.
Noi suntem boieri mari, mari generali,
Generali de lângă mare de unde soarele răsare.
Munţi înalţi şi luminoşi, bine v-am găsit sănătoşi,
Socri mari, codane mici şi văduve cu lipici( spusă de Rusu Ioan, ultimul din
Calbor care a mai spus Colacul).
După ce termina de spus Colacul, cel care l-a spus, având în mână o ţepuşe de
lemn în care erau înfipte o bucată de pâine şi o bucată de slănină, le aruncă peste casă. Nu
se cunoaşte semnificaţia acestui obicei. Cei trei călăraşi, atunci când plecau din curte,
spuneau:
Munţi înalţi şi luminoşi
Bine vă lăsăm sănătoşi!

204
 Sunt cunoscuţi călăraşi care au spus cel mai mult Colacul: Derlogea Ioan, Zamfir
Ioan, Rusu Ioan.
Cei trei călăraşi pleacă şi vin căruţele, care sunt însoţite de ceilalţi călăraşi. În
curtea miresei au loc următoarele activităţi: o mătuşă mai tânără a miresei, căsătorită, dă
steagul miresei la feciorul miresei, iar feciorul miresei îi pune la brâu o cârpă frumos
ţesută, apoi o altă rudă a miresei iese din casă cu un şuştar cu apă şi cu un buchet de
busuioc, iar mireasa stropeşte căruţele şi călăraşii. Cu această ocazie, strigă fetele din
carul mirelui şi al miresei pentru soacra mică următoarele:

Ieşi afară soacră mică Că-i fecior de omenie.

Ori de ginere ţi-e frică.
Frică tare să nu-ţi fie
Că ţi-l dăm de garanţie,
Iar pentru mireasă:
Ieşi mireasă pentru fete
Şi pune-ţi la leagăn berte.
Din carul mirelui răspund:
S-au lăudat fetele
Că le-o cerut mirele.
Mirele nu le-o cerut,
Numai fală ş-o făcut,
Răspund din carul miresei:
Mire, mire dragul meu,
Mie îmi place târgul tău,
Răspund din carul mirelui:
Supăratu-i mirele
Că ş-o lăsat mândrele,
În acest timp se pune lada miresei în căruţa naşului şi pe ladă se aşează zestrea de
haine a miresei, care îşi ia rămas bun de la părinţi şi urcă în căruţa naşului. Mirele, în
acest timp, stă în căruţa lui.
În timp ce se pune lada miresei în căruţă, fetele din carul acesteia strigă:
Tu mireasă, draga mea,
Mulţumeşte-i maică-ta,
Că ţi-o umplut lăduţa.
Tot cu haine de fuior,
Să ajungi unde ţi-o fost dor,
De fuior şi de bumbac,
Că ţi-ai luat ce ţi-o fost drag.
Asta-i una, asta-i două,
Ţesută cu spată nouă.
De nu-ţi place o săptămână
Ţi-l primim cu voie bună!
Ieşi mire dintre feciori
Şi pune-ţi la leagăn sfori!
Că doar le ştie tot satul
Că nu le-o cerut nici dracu.
Mirele o cerut pe una
La care i-o pus cununa.
Nu ştiu mult ai cheltuit,
Dar îmi place ce-ai cumpărat.
Da-i voioasă mireasa
Că l-o putut înşela.
Asta- i două, asta-i trei,
Făcute de mâna ei.
Asta-i trei, asta-i patru,
Nu-s aduse de la altul.
Asta-i patru, asta-i cinci,
Sunt ţesute cu arnici.
Asta-i cinci, asta-i şase,
Sunt ţesute cu arnici şi cu
mătase.

205
 Asta-i şapte, asta-i opt, Număraţi că nu mai pot.
Fetele lăudau zestrea miresei că era multă, frumoasă şi făcută de mâna ei, chiar
dacă uneori nu era aşa. Dacă mireasa era din alt sat, atunci când se aşeza zestrea, fetele
care însoţeau mireasa strigau:
Uitaţi-vă calboreni
La haine de drăguşene.
Dacă vreţi să faceţi la fel,
Să veniţi să luaţi model( exemplul este din Drăguş, pentru că multe fete din acest
sat se căsătoreau în Calbor.
Naşul-nunul are ca invitaţi o familie, rudă apropiată, un băiat sau o fată care se
numesc fecior şi fată de nun. Nunul trebuie să-şi facă un steag şi să-l dea feciorului de
nun, iar acesta trebuie să-l păstreze chiar şi când joacă. Bărbatul din familia invitată de
nun-naş se numeşte ,,ţecheraş”. Ţecheraşul are o traistă mai mare ţesută în război, în care
pune bomboane, monede şi ovăz. Se merge la biserică, unde urmează slujba pentru
cununie. În faţa altarului, se aşează, începând din dreapta spre stânga, cum priveşti spre
altar, ţecheraşul, feciorul de nun care ţine lumânarea, naşul, mirele, mireasa, naşa şi
ultima, în partea stângă, este fata de nun ce ţine lumânarea. Când se cântă
Isaia dănţuieşte, naşii şi mirii ocolesc masa şi trec pe la icoane să le sărute; ţecheraşul,
fiind ultimul, arunca din traistă bomboanele, monezile şi orezul. Copiii, în acest timp, se
înghesuiau pe jos să adune cât mai multe bomboane şi bani.
De la biserică merg toţi la mire acasă, unde este pregătită o masă în casă, pe masă
fiind un urcior cu vin şi patru pahare pline cu vin, aşezate în cele patru colţuri ale mesei.
Tinerii căsătoriţi închină cu socrii şi cu naşii, apoi ies afară în curte, unde o soră de-a
mirelui sau o mătuşă căsătorită ia un urcior cu apă şi puţin grâu, toarnă apă şi grâul pentru
ca tinerii şi naşii să se spele ca să fie bogaţi. Naşa dă un prosop miresei ca să se şteargă
pe mâini, iar mireasa îi dă naşei un batic frumos; mireasa îi mai dă naşei o bucată de
pânză şi o căldare.
Acum, fetele invitate la nuntă fură mireasa, mergând într-o casă din vecini,
stabilită cu o zi înainte, unde o cântă; la această ceremonie asistă mirele şi naşul.
Versurile cântate sunt următoarele:
Mireasă, mireasa noastră, Să urăşti pe maică-ta,
Dar aseară ce-ai făcut, Să îndrăgeşti pe soacră-ta,
De în şezătoare n-ai venit. Să urăşti pe tatăl tău,
N-am venit că n-am putut, Să îndrăgeşti pe socrul tău.
Mare oaste am avut, Ia-ţi mireasă ziua bună,
Până mi i-am ospătat De la tată, de la mumă,
Cocoşeii mi-o cântat, De la fraţi, de la surori,
De trei ori pe căpriori De la grădina cu flori,
Şi o dată până în zori. De la fir de busuioc,
Azi mireasă-i ziua ta, De la feciorii din joc,

206
 De la fir de lămâiţă, De la noi din şezătoare.
De la fete din uliţă,
De la floarea de cicoare
Aceste versuri sunt pe o melodie şi urmează alte versuri, pe altă melodie:
Pe lunca cu busuioc, Apă rece n-am băut.
Plimbându-se două maice Ai cari râde aşa zice:
Una plânge, alta râde, -De când noră mi-am luat,
Ai cari plânge aşa zice: Casa mi s-a măturat,
-De când fiica mi-o am dat, Patul mi s-a aşternut,
Casa nu s-a măturat, Apă rece am băut.
Patul nu s-a aşternut,
Urmează, în cântec, preţul miresei, spus de o fată mai îndrăzneaţă şi mai isteaţă:
Mireasa noastră-i cu cercei, Mireasa noastră-i gătită
E vrednică 1000 lei. Şi ne trebuie plătită.
Urmează o tocmeală cu naşul, până ajung la o înţelegere. Dacă fetele au greşit un
vers, li se trăgea din plată. Pe urmă, se cereau bani şi de la mire, ca să aibă noroc de
mireasă. Banii primiţi, la început se împărţeau între fete, iar acum se donează la biserică.
După cântatul miresei, urmează Hora miresei, în care se prind în naşii, mirii,
feciorii şi fetele invitate şi toţi nuntaşii; joacă hora în ritmul muzicii, în centrul cercului
fiind aşezată o cană de sticlă cu apă şi flori. Un fecior invitat strigă:
Dă mireasă cu piciorul La anu să ai fecioru'.
Hora se strânge şi mireasa dă cu vârful pantofului, răstoarnă cana fără să o spargă, iar un
nuntaş o ridică la loc, după care hora se depărtează şi, în ritmul muzicii, un fecior strigă:
Dă mireasă cu talpa
Păn la anu să ai fata. Mireasa dă cu talpa piciorului în cană, o răstoarnă fără să o
spargă, iar un nuntaş o ridică. Hora continuă şi un alt fecior strigă:
Dă tu mire cu picioru
Pân la anu să ai ficioru. Mirele dă puternic cu piciorul şi sparge cana; vrea să aibă
ficior, deoarece ,,cioburile aduc noroc”.
Înainte de servitul sarmalelor, seara, începea jocul miresei şi fiecare nuntaş trebuia
să joace mireasa -primul începea mirele, urmat de naş, apoi de ceilalţi nuntaşi. Mireasa
avea o pungă frumoasă ţesută, în care cei care o jucau trebuiau să pună o sumă de bani,
după dorinţă. Se putea alege melodia de cel care o juca şi de asemenea se putea trimite un
înlocuitor la joc, dar să anunţe în locul cui o joacă pe mireasă. După aceste ritualuri, la
care au asistat toţi invitaţii, masa la mire fiind pregătită de femei stabilite special –
sucăciţe-, se intra la masă. Preotul care i-a cununat la biserică dezlega masa, conform
ritualului. Masa la mire consta din aperitive -colac şi rachiu-, care se serveau primele,
apoi supa de tăiţei, friptura de pasăre, sarmalele, desertul -henkleşe-lipiuri, coapte în
cuptorul de pâine.

207
 Fiecare familie aducea câte un colac care se tăia pe masă pentru gustare, spre a
putea bea rachiu. Urma supa de tăiţei, friptura cu garnitura de cartofi -picioici prăjiţi sau
piure. Mai târziu, au apărut ca desert cozonacul, prăjiturile şi tortul miresei. Rachiu şi vin
era la discreţie, cât se putea bea -unii se mai şi îmbătau. Băutura se servea de către bărbaţi
şi celor care serveau li se spunea crâşmari, fiind aleşi dintre cei care nu se îmbătau. Pe
timpul mesei atmosfera era veselă, întreţinută şi cu strigături de către femei -neveste care
ştiau o serie întreagă. Soacra mare este bucuroasă că are noră, dar dorea ca nora sa să fie
cea mai bună, să se priceapă la toate şi mai ales să tacă. Pentru aceasta, mireasa primea
sfaturi sub formă de strigături:
Tu mireasă, draga mea, Tu să taci, că eşti străină.
De ţi-o fi soacră-ta rea, Din picioare să te duci,
Ea să zică, tu să taci, Din gură să nu prea zici.
Ceartă în casă să nu faci. Din picioare să calci iute,
Ea să zică că-i stăpână, Din gură să nu zici prea multe.
Altă strigătură pentru mireasă :
Tu mireasă, draga mea, Să gândeşti că nu te bate,
Dacă ai venit la străini, Că soacra nu-i e mamă,
Să nu stai mult prin vecini, Să gândeşti că nu-l îndeamnă.
Că bărbatu nu ţi-e frate,
Strigături pentru un nun frumos :
Faceţi-mi o ţâr de drum, Să-l placă nevestele,
Să mă duc la domnu nun, Să i le sucesc mai ghine,
Să-i sucesc mustăţile, Să mă placă şi pe mine.
O nevastă fără soacră:
Hai nune mâine la noi, Eu mă fac bolnavă acasă.
Că bărbatu-l mân la oi. Amândoi ne-om lecui
Pe socru îl mân la coasă, Şi om vedea ce-o mai hi.
Pentru un nun căruia îi place să umble mult prin sat:
Acesta-i nunul bate-l, Doamne, Noaptea umblă în sat ca lupu,
Ziua în sat şi noaptea doarme, Ziua doarme ca butucu.
Pentru un nun ce se ţine măreţ:
Nunul nostru-i om măreţ, Şi-o sărit la ea s-o împungă.
Şi şi-o închis capra în coteţ,
Răspund femeile din partea nunului:
Nunul nostru-i gazdă mare Nunul are cocini noi
Şi nici capre-n curte n-are. Şi vă bagă şi pe voi.
Strigături pentru nună:
Nună, nună, doamnă aleasă, Făr să-mi dai pe nunul mie.
Du-mă servitoare acasă, Nici plată nu ţi-oi lua,
Că nu- ţi cer mare simbrie, Făr să-l culci cu mini noaptea.

208
 Pentru o nună ce se ţine măreaţă:
Nună vălitoare mare, Să-i facă chelea beşici.
Nunul tău izmene n-are, I-om face din foi de bob,
Dar i-om face din urzici, Să-i facă chelea tot zob.
Pentru o nună mai slăbuţă:
Nună, nună drăgălaşă,
Mâncă carne şi te îngraşă,
Să stai la masă zgribulită.
Pentru soacra mică:
Vai săraca, soacra mică, Da’ hoaţa de soacra mare
S-a culcat pe-o periniţă Şi - o pus perina pe ţol,
Şi-o rămas fără fetiţă, Şi are fată şi fecior.
După desert se ieşea la joc, toţi mesenii fiind invitaţi să joace Învârtita, Sârba,
Brâul şi obligatoriu se încheia cu Perina, acest joc durând cel mai mult, probabil pentru
că se sărutau; este varianta Batistuţei. Pentru Perină, doi nuntaşi se prindeau în cerc şi se
deplasau în ritmul muzicii; în mijlocul cercului se puneau paie sau fân pe jos, iar peste
paie se punea un lepedeu, pentru a nu se murdări perina. Exista un ritual care se repeta la
fiecare pereche. Unele femei nu vroiau să fie sărutate şi atunci nuntaşii strigau:
Ţuc-o, pup-o, pe lelea,
Nu aştepta să zică ea,
Că leliţii îi e ruşine,
Dacă o pupi, îi pare bine.
La orele 23.00 începea Cinstea, fiecare participant la nuntă sau fiecare familie
dând pentru miri o anumită sumă de bani, după cum era de aproape ca rudă. Cinstea
începea cu nunul-naş; se striga din partea naşului mare suma de 1000 lei şi se răspundea
,,Să trăiască”, iar muzica sau un singur muzicant cânta o octavă. Urmau la cinste socrii
mari, socrii mici, rudele mai apropiate şi dădeau mai mult ca să ridice cinstea. Pentru
aceasta mirii şi naşii treceau pe la mese, urmaţi de un muzicant. Se mergea la început pe
partea unde erau invitaţii mirelui şi apoi pe partea unde erau invitaţii miresei; cinstea se
striga, cât a dat fiecare. Tineretul stătea separat şi avea taxă fixă, de exemplu 25 de lei.
Petrecerea se termina în jurul orelor 24.00, deoarece trebuiau să se pregătească pentru a
doua zi, să fie odihniţi.
Lunea, pe la orele 09.30, naşa mergea la tineri acasă, având în mână o căldare şi
un pieptene; pieptăna fina şi îi punea pe cap vălitoarea, o îmbrăca cu o rochie largă, o
crătinţă special ţesută în faţă, o ie cu cheiţă la mijloc şi cheptar cusut cu flori pe piele de
oaie. Acest costum era dăruit de soacra mare; din acest moment mireasa a trecut în rândul
nevestelor.
Tot lunea, se mergea la părinţii miresei pe la orele 11.00, unde se găsea totul
pregătit, deoarece familia miresei trebuia să se pregătească la fel de bine, să nu se facă de
râs. La masă se serveau gustări -tot colac cu rachiu, ciorbă acră de potroace, sarmale,

209
rachiu şi vin cât se putea bea, iar ca desert lichiu. Între felurile de mâncare se juca, iar
jocul se termina tot cu Perina. După ce se serveau sarmalele, se cânta Găina, de către
femeile invitate la nuntă, care ştiau versurile şi erau mai cântăreţe:
Unde şade nunul mare, Poartă junână nună,
Parcă soarele răsare. Şi îţi capătă cernătoare,
Unde şade nuna mare, Să cearnă făina bine,
Parcă-i luna când răsare. Să faci un colac frumos,
Unde şăd ficiori de nun, Ca faţa lui Hristos.
Parcă şăd ficiori de domn. Iar nuna viteaza,
Unde şăd fete de nună, Cernătoare îşi căpăta,
Parcă şăd fete de doamnă. Mâneci dalbe sufleca,
Fii vesel, jupâne nune, Pită albă frământa,
De-o pasăre zburătoare Mari boieri să ospăta,
Şi din cioc adunătoare. Mari boieri ca dumneavoastră,
Da din cioc ce ni se adună, Care aţi venit la casa noastră.
Ni se adună un stog de grâu. Poartă-te jupâne nune,
Poartă-te, jupâne nune, Bate punga pe stânga,
Şi îţi capătă îmblătitori, Plăteşte-ne găina,
Să îmblătească grâul bine. Că găina-i outoare,
Iar nunu viteazu, Preţul ei e foarte mare.
Îmblătitori îşi căpăta, Că găina-i cu cercei,
Grâul bine îl alegea, Preţul i-o sută de lei,
Şi la moară îl ducea, Şi găina-i împodobită,
Dalbă făină făcea. Cu cinci sute nu-i plătită.
Petrecerea se termina în jurul orelor 15-16.
Marţi seara se adunau invitaţii mirelui la mire acasă, iar ai miresei la aceasta
acasă. Naşul merge la mire acasă. După ce au venit toţi cei invitaţi, nu toţi cei de la nuntă,
ci numai cei apropiaţi, 30-40 de rude, mergeau toţi la naş acasă, unde petreceau trei-patru
ore. Muzica era plătită jumătate de naş, jumătate de mire.

3. Înmormântarea 213

Considerăm că o moarte naturală într-o familie se datorează vârstei înaintate.

Când o persoană este aproape de pragul trecerii în nefiinţă, aceasta urmează a fi
împărtăşită de către preot, care vine la căpătâiul bolnavului. Familia are pregătită o
lumânare, iar când observă că respectiva persoană moare aprinde lumânarea şi o pune în
mâna muribundului. Lumânarea rămâne aprinsă şi pe timpul cât mortul este spălat –

213
Informaţiile au fost primite de la Suciu Stela( nr. 57) şi Brumboiu Ana( nr. 122)

210
femeile spală femei moarte, iar bărbaţii spală bărbaţi morţi, pentru aceasta fiind răsplătiţi
cu haine noi, care au fost ale decedatului.
După ce mortul a fost spălat, se îmbracă şi se aşează în coşciugul care era dinainte
pregătit 214, apoi se anunţă clopotarul să tragă clopotele de mort, să se ştie că în sat a
murit cineva; până la înmormântare clopotele se trag de două ori, dimineaţa şi la prânz(
când se trag clopotele, se întrerup de trei ori).
Dacă murea până la ora 12.00 ziua era privegheat o noapte, iar dacă murea după
era privegheat două nopţi. Lumea din sat merge seara în priveghi şi aduce ca ajutor
pentru familia îndoliată o lumânare, 1 kg făină de grâu, ouă, zahăr, ulei. Cu această
ocazie, gazda dă o felie de pâine de casă şi un pahar de rachiu fiecăruia din cei prezenţi la
acest moment; a doua seară de priveghi se face sărăcusta, de către preotul satului.
În dimineaţa înmormântării, se pregăteşte mâncarea cu vase de la societatea de
înmormântare. Dacă nu este o zi de post, se pregătesc sarmale cu carne şi orez cu lapte(
laptele fiind adunat de prin sat), iar dacă se nimereşte în zi de post se găteşte fasole
frecată şi pilaf de post, cu ulei.
Pentru înmormântare trebuiau făcuţi colaci de către o femeie numită „baba”,
numai aceasta având dreptul de a frământa colacii şi a-i coace. „Baba” era dezlegată de
preot şi trebuia să aibă numai o cununie, ea păstrând şi „chistolnicul sfinţit” pe care îl
punea peste colaci înainte de coacere.
Pentru înmormântare se pregăteau următoarele: 4 scări, 2 capete care aveau
chistolnicul pus, stolnicul, 5 crestate, 2 colaci cu crucea pe ei, 2 arhangheli cu crucea pe
ei, colăcei mărunţi care se puneau în măr. Mărul înseamnă o creangă de măr împodobită
cu colaci, mere şi ouă roşii dacă a murit între Paşti şi Rusalii; în restul anului se
împodobea numai cu mere şi colaci.
Preotul, cantorul şi clopotarul primeau câte un prosop cu lumânare; la fel, naşa
care i-a cununat primeşte prosop şi lumânare.
Groparii nu sunt neamuri ci vecini, sunt în număr de 11 şi primesc câte un prosop.
Groparii vin dimineaţa în curtea unde este mortul, gazda le pune masa şi apoi pleacă la
cimitir pentru a săpa groapa. Înainte de săpatul gropii, se trage clopotul, apoi cel mai în
vârstă sapă o cruce unde este mormântul şi începe săpatul propriu-zis; la jumătatea gropii
se trage din nou clopotul şi apoi când se termină groapa. Groparii vin acasă la decedat, iar
la cimitir rămâne cel care a început să sape groapa; groparii întorşi scot mortul din casă şi
după slujbă îl duc la cimitir.
La ora 12.00 se trag clopotele pentru adunare, vin în curte preotul, cantorii şi doi
prapuri de la biserică. Preotul face slujbă în casă şi o termină în curte; dacă
înmormântarea are loc între Paşti şi Rusalii, se cântă Hristos a Înviat. După terminarea
slujbei, se formează cortegiul funerar pentru a conduce mortul pe ultimul său drum, la

214
Coşciugul este prevăzut în interior cu pânză, pernă şi voal, iar mortul trebuie să aibă în mână o pânză
ţesută în casă

211
cimitir. Ordinea în care se merge la cimitir este: crucea, praporii, mărul, coroanele,
bărbaţii, cantorii, preotul, sicriul, rudele apropiate şi femeile.
Cortegiul, în drumul spre cimitir, se opreşte de trei ori; la oprire nu se mai trage
clopotul, ci numai când cortegiul este în mişcare. Dacă mortul a fost cantor sau epitrop
este introdus în biserică, unde se face slujbă.
După slujba de la cimitir, preotul anunţă sărutatul Crucii( sărutul de pe urmă), iar
gazda rămasă donează bisericii o anumită sumă de bani –suma fiind anunţată public de
către preot. Înainte de slujirea stolnicului, familia ultimului mort duce preotul la mormânt
să facă o slujbă. Groparii continuă acoperirea gropii, iar participanţii la înmormântare
merg în faţa bisericii din cimitir unde preotul slujeşte stolnicul; prosopul de la stolnic îl ia
baba, iar naşa şi preotul impart colacii aduşi la cimitir. Naşa primeşte o cană cu vin şi
stropeşte colacii şi mărul, apoi ia colacii din măr şi îi dă la copii; prosopul de la măr îl ia
naşa.
Familia invită participanţii la masă, unde se serveşte pâine de casă, mâncarea
pregătită de dimineaţă, vin şi rachiu. La început, mesenii stăteau în picioare la masă,
mâncau doi dintr-o farfurie, tacâmurile fiind aduse de acasă de către meseni.Mai târziu,
era veselă de la Societate şi se serveau două feluri de mâncare. În sfârşit, groparii vin la
masă când termină de acoperit groapa.
După înmormântare, trei femei, timp de trei zile, merg la cimitir cu lumânări şi
tămâie şi tămâiază mormântul. Iau pâine feliată la ele şi dacă întâlnesc pe cineva când se
întorc de la cimitir dau de pomană.
Se măsoară sicriul cu 7 – 8 lumânări –aceasta fiind Straja care se aprinde şi care
în timp de şase săptămâni trebuie să se termine.
Se face Cap la trei zile după înmormântare şi se slujeşte la biserică, iar la 6
săptămâni se face pomană. La şase luni şi la un an se face pomană, iar la 7 ani se face
pomană cu parastas la biserică.
Cântări la mort. Cântatul mortului se făcea în seara de priveghi şi până era
mortul pus în curte. Numai femeile cântau mortul, arătând aspecte din viaţa trecută şi
anumite sfaturi pentru cei rămaşi. Recunoscută pentru cântările la mort, este Brumboi
Victoria( nr. 6) –Victoria Cândi, care are caiete întregi cu versuri cântate la astfel de
evenimente; au venit oameni chiar şi din Boholţ şi au invitat-o să cânte. Nu erau
bocitoare, şi compunea versuri pe care le cânta pe diferite melodii.
1. La înmormântarea învăţătorului Mihail Cârjă, soţia Aurelia a cântat astfel:
Soţul meu, când ne-am luat noi, Cum se fac în sat altele.
Nu ne-am luat cu car cu boi, Nu te-ai ajutat cu fraţi,
Făr’ cu hainele pe noi Cum s-au ajutat alţi.
Şi ne-am pus în paştie, Cine va mai ţine minte,
Ne-am făcut nimestile. Că soţul meu la noi în curte
Soţul meu, harnicule, Era urzici şi cucute
Nu cu car cu vitele, Şi azi îs nimesti, nimesti multe,

212
 Toate de tine făcute. Te plângea de la inimă.
Nu te-ai ajutat cu fraţi Tu soţule, n-ai pe nime,
Cum s-au ajutat alţi, Numai străini şi străine
Făr’ numai cu străini. Şi doi hini şi două hine,
Noi în lume cât am trăit, Să verse lacrimi pe tine.
Chiar deloc nu ne-am lohit. Soţul meu ăl călător,
Tu ai fost om învăţat, Tu la neamuri ţi-ai dus dor,
Eu fată de om sărac. Soţule, pentru mine,
Tu ai fost soţul meu domn, Ţi-ai lăsat neamuri străine
Eu fată de un ghet de om. Şi-ai luat Ardealul de-a lungul,
Da’ măcar c-ai fost învăţat, De-a lungu’ şi de-a latu’
Că pe mini m-ai onorat. Şi ţi-ai părăsit satu’.
Fraţii tăi cand îţi venea, Ţi-ai părăsit munţi cu flori,
Le spuneai soţule aşa: Ţi-ai lăsat fraţi şi surori.
Că zece curţi de-ai mai avea Ţi-ai părăsit munţi cu piatră,
Toate mie mi le-ai da. Ţi-ai lăsat mamă şi tată
Da eu să te am pe tine, Şi-ai venit şi ai trecut la mine,
Aş da tot ce am pe lume Să trăiesc eu cu tine bine.
Şi m-aş sui în varf de munte, De-am trăit odată bine,
Mi-aş făcea casă şi curte Las’ că acuma-i vai de mine.
Şi vântul m-ar şuiera, Tu n-ai fost, soţul meu frumos,
Dar aş fi de-a dreapta ta. Nici la faţă, nici la dos,
Soţul meu, străinul meu, Făr’ cu minte şi milos.
Tu n-ai nici un neam al tău, Să fi zis să calci în foc,
Să stea lângă copârşeu. Tu călcai chiar în mijloc.
De-ai fi avut o soră bună,
După cum spune cântarea, învăţătorul Cârjă cu soţia, Aurelia, s-au înţeles foarte
bine; ea era de la nr. 141 şi au construit tot ce era necesar pe un teren primit probabil de la
Primărie. Învăţătorul avea un salariu care i-a permis să construiască totul nou. Soţia
Aurelia era o femeie frumoasă, dar nu prea bogată şi mai avea alte două surori; prin
urmare, părinţii nu au putut să o ajute cu bani pentru construcţiile din curte. Curtea, în
faţă, este şi azi închisă cu gard de ciment, care era foarte scump pe vremea aceea.
2. La moartea unui tânăr de 22 de ani, Vasile Neagoe( nr.115), au cântat toţi
tinerii de seama lui. Tânărul voia să se însoare cu Ioaneş Ana( nr. 133), dar a murit de
tuberculoză:
Eram vlăstar de tineri ani, Sărmani de ne-o lăsat pe noi.
Când veni veşti de la duşmani, Din războiul sângeros,
Că s-a început război cumplit, Acasă nu s-a mai întors,
Pe bietul tata ne-a răpit. Doar mama şi cu un frăţior
Şi s-a început negrul război, Mi-au fost de-atuncea ajutor.

213
 Şi ani treceau mereu pe rand, Mi-a sosit şi cesul morţii.
Munceam să fiu cu lumea în Cât n-ar da omul pe viaţă,
rând. Când îşi vede moartea în faţă.
Am muncit, mi-am făcut casă, Când colegii mei se însoară,
Ca să-mi iau şi eu mireasă, Eu zăceam de boală amară.
Pe a mea mândruţă frumoasă. Când alţii se veselesc,
Dar în loc de-a mea iubită, Eu din greu mă chinuiesc.
Mi-a venit boală cumplită. Iar voi fete şi feciori,
Am umblat, m-am căutat, Care aţi venit azi cu flori,
La toţi doctorii am umblat Eu vă zic un rămas bun,
Şi la spitale prin ţară, C-am plecat pe al morţii drum
Ca să scap de boală amară, Şi de acum până în vecie
Acum la sfârşitul vieţii, Amin Doamne, slavă ţie.
Tuberculoza era o boală care nu se putea trata pe vremea aceea. Probabil s-a
îmbolnăvit şi din cauza lipsurilor de după război.
3. Cântare la moartea unei vecine. A murit Luca Ana, de la nr.128( lăsând trei
copii orfani), şi a cântat o vecină de peste drum -Derlogea Ana(nr.130):
Scoală-te dragă vecină Puteai muri mai demult,
Şi fă la copii de cină, Că de doişpe ani de zile,
Fă-le patul de odihnă. De când aicea ai venit,
Scoală-te şi nu-i lăsa, Tot mereu ne-am tânguit.
Nuţă fără mila ta, Nuţă nu ne-am bănuit,
Că nici o milă nu-i bună Că-i greu în lume să trăieşti,
Ca mila de la mumă. Atunci când nu te loheşti(potriveşti).
Nici o milă nu-i cu dor, Că ţi-o fost viaţa grea,
Ca mila părinţilor. Alăturea cu a mea,
Tu te-ai putea odihni, Că doar de am fi slujit
Copiii de nu ţi-ar fi. Şi mai ghine-am fi trăit.
Pentru traiul ce l-ai trăit, Şi mai mult am fi avut.

Aceste cântece au fost spuse de Brumbea Elena( nr. 92), la vârsta de 86 ani.
4. Locuitoarea din Calbor care avea talent şi scria versuri pentru a se cânta la mort
era Brumboiu Victoria( nr. 6). A compus şi versurile la moartea primei învăţătoare din
Calbor, Fărcaş Lucreţia sau cum îi spuneau toţi locuitorii din sat -„Domnişoara lu‘
Pătru”, care a murit la 23 ianuarie 1987:
Din codru rupi o rămurea, Tot la fel şi viaţa mea,
Ce-i pasă codrului de ea Mi s-o topit ca roua.
Şi lumii de viaţa mea. S-o topit a mea viaţă,
Ce-i pasă câmpului de-o floare Ca roua de dimineaţă.
Şi tuturor de-un om când moare. Of, moarte necruţătoare,

214
 Tu n-ai milă pe sub soare,
Tu n-ai prieteni, nici duşmani,
De la nimeni nu iei bani.
Tu iei, moarte, sufletul,
Ce are mai scump omul.
Nu-l întrebi că-i om bătrân
Ori îi prunc micuţ la sân.
Nu-l întrebi dacă-i bogat
Ori îi tânăr şi sărac.
Tu moarte nu întrebi pe nime,
Făr’ îl iei şi-l duci cu tine.
Nu-l întrebi că vrea ori ba,
Să-şi părăsească casa.
Eu merg moarte bucuroasă ,
C-am trăit viaţă frumoasă.
Din cruda copilărie
Am ştiut de omenie,
Am avut viaţă domoală
Din tinereţe la şcoală.
Toată tinereţea mea,
Copiii, elevii şi catedra.
Pe toţi câţi i-am învăţat,
Au ajuns de frunte în sat,
La toţi lumină le-am dat,
Până m-am pensionat.
Aşa moarte că sunt gata,
Ca să-mi iau în cer răsplata,
Să ajung în raiul frumos,
În braţele lui Hristos,
Să-mi aprindă lumina
Şi măicuţa Precista.
Rămas bun dragii mei fraţi,
Daţi mâna şi mă iertaţi,
Că am fost pentru voi în lume
Şi-am purtat cel mai scump nume,
Cel mai mândru pe sub soare,
Numele de ÎNVĂŢĂTOARE.
Rămas bun, dragii mei, toţi,
Ai mei veri şi voi nepoţi
Şi vă rog acum pe toate,
Pe ale mele dragi nepoate,
Numele să mi-l stimaţi,
Mormântul să mi-l căutaţi,
Cu lacrimi să mi-l udaţi,
Că tot ce-am muncit în lume
Acum vouă vă rămâne.
Tot ce-o fost în viaţa mea,
Elevii şi catedra,
Cinstea şi omenia,
Eu vă las cu Dumnezeu
Şi mă duc în drumul meu,
Că soarele se coboară,
Tot omul-i dator să moară.
Preoţii s-or îmbrăcat,
Caru-i gata de plecat
Şi înainte de plecare,
Eu vă rog pe fiecare,
Să-mi ţineţi o lumânare,
Că v-am fost învăţătoare.
Şi deacum până-n vecie,
De noi, Doamne, milă-ţi fie.

Pe marginea acestui cântec, am găsit notat: „Am scris într-o seară lungă de
Ianuarie 1987 cu ger şi frig, când am avut inspiraţie de am compus aceste versuri pentru
fosta mea învăţătoare”. Aşa scria Victoria în caiet, acum având frumoasa vârstă de 88
ani şi tot mai compune versuri şi le cântă la morţi.
5. Victoria avea patru caiete cu asemenea cântece, din care era rugată să cânte, dar
nu lua plată pentru aceasta. Ea a fost recunoscută pentru cântările la morţi şi în satele
vecine, cum este Boholţul, care are şi el poeţi populari recunoscuţi. Astfel, a fost chemată

215
să cânte la moartea a doi tineri ciobani din Boholţ -Nelu Bălan şi Visea Florii-, noi
redând cântarea la înmormântarea celui de-al doilea:
Poate aşa mi-o fost soartea,
Ca să-mi petrec viaţa mea
Singurel ca pasărea,
Să mă bată ploile,
Tot pe câmp cu oile.
N-am avut masă, nici pat,
Pe pământ gol m-am culcat,
Boală grea am căpătat,
Cari m-o luat de pe picioare.
Nu-mi pare rău, moarte, nu,
Că mi-ai luat sufletu’,
Nu-mi pare rău că mă iei,
Mă duci la părinţii mei,
Nu-mi pare rău că mă duci
La părinţii mei cei dulci.
Plânge mica şi tata,
Lângă ei când m-or vedea
Şi vai cum s-or bucura,
Că am părăsit lumea.
Rămas bun, vă zic la toţi,
Unchi, mătuşi, veri şi nepoţi,
Plânge-mă-ţi şi lăcrimaţi,
216
Daţi mâna şi mă iertaţi.
Rămas bun curte şi vie,
Eu mă duc pe veşnicie,
Că aşa-i omul pe pământ,
Ca frunza dusă de vânt.
Rămas bun ai mei vecini,
Naşilor şi-ai noştri fini,
Eu vă las cu Dumnezeu,
Şi mă duc în drumul meu,
Că soarele să coboară,
Tot omu-i dator să moară.
Mă duc unde sunt chemat,
Acolo unde voi fi judecat.
Plec de-aici de pe pământ
La judecătorul sfânt.
De-am făcut bine ori rău,
Mă judecă Dumnezeu
Şi măicuţa Precista
Care-mi va purta grija.
Şi de-acum până-n vecie,
De noi Doamne, milă-ţi fie.
La nunta învăţătorului Ioan Paicu –mai 1910

Miri calboreni –anii 1920

217
Miri din Calbor -1945 Familia Timofte –miri în 1949

Miri şi naşi( fam. Zamfir) -1955 Familia Ioan Graură

218
 Nuntă –anul 1945

Nuntă în Calbor –anii 1950

219
 Căruţa mirelui Căruţa miresei

Pereche de miri –anii 1930 Spălatul naşului

220
 Călăraşi

Nuntaşi calboreni –anii 1970

221
 Zestrea miresei

Călăraşi în faţa Bisericii -1945

222
 Călăraşii de astăzi

Dusul mortului la cimitir

223
Slujba de înmormântare

Bătutul cuielor la coşciug

224
 SOCIETĂŢILE DE ÎNTRAJUTORARE

Numită de către către saşi ,,Nachbarschaft” şi considerată o instituţie specific

săsească, apărută în documente abia după răspândirea protestantismului, vecinătatea a
fost preluată, în mod puţin diferit, cu funcţii mai restrânse şi de către români.
Cea mai importantă funcţie a vecinătăţii a fost ajutorul reciproc, oferit de către
familii din vecinătatea naturală, cu ocazia diferitelor momente din viaţa omului, dar în
special la înmormântare.
Vecinătatea nu se referă la relaţiile dintre vecini, de orice fel ar fi ele, ,,ci la densa
reţea de interacţiuni a comunităţilor locale, puternic integrate” 215. Ea este cea care a
generat, în plan social, legătura, unitatea dintre familie, pe de o parte, şi sat, pe de altă
parte, devenind în sudul Transilvaniei o instituţie majoră.
Calborul a fost un sat colonizat de saşi, la începutul secolului al XIII-lea. Spre
deosebire de alte sate săseşti, în Calbor saşii au stat doar două secole şi jumătate, după
1450 producându-se fenomenul invers –acela de migrare a foştilor colonişti, care se pare
că s-au stabilit în localitatea Roşia, lângă Sibiu 216.
În Calbor, vecinătăţile s-au numit societăţi de întrajutorare, organizate tot pe
principiul spaţialităţii, grupate la început pe străzi -uliţe, iar mai apoi pe grupe de străzi,
când numărul locuitorilor a scăzut .
Informaţiile despre societăţile de întrajutorare din Calbor, în lipsa unui statut
scris, au fost culese de la mai mulţi informatori, iar aceste informaţii se referă la perioada
dintre cele două războaie mondiale.
Tradiţia satului consemnează că aceste societăţi de întrajutorare au apărut după
anul 1910, când bărbaţii întorşi din America au pus bazele acestor forme de ajutor
reciproc. Este posibil ca aceste forme de organizare socială să îşi aibă rădăcinile în
vechile vecinătăţi săseşti, care trebuie să fi existat atunci când satul era locuit de saşi.
Iniţial, aici au existat patru vecinătăţi, la care, mai târziu, s-a mai adăugat una.
Aceste societăţi au fost :
- Societatea din mijlocul satului, care cuprindea gospodăriile de la Guţea –Pop
Ioan( nr. de casă 100), până la familia Şoneru –Cristea Aurel( nr. de casă 140), iar mai
târziu au intrat Nana din Crâng( nr. de casă 244), familia Brumbea din Cerneală( nr. de
casă 242), până la familia Bocreţ din Cerneală( nr. 258);
- Societatea de pe Uliţa Mare, care începea de la familia Zarie –Cândea( nr. de
casă 68) şi se întindea până în capătul satului, pe ambele părţui ale uliţei;
- Societatea de la Hudiţa Răcherului în jos, până la moară, pe ambele părţi ale
Uliţei;

Al. Rizescu, Vecinătăţile – o instituţie tradiţională românească având vocaţie europeană, în

215

Transilvania, 2005, p.103.

216
Constantin Stan, op. cit., p. 180

225
 - Societatea de pe strada Viilor, de la nr. de casă 100 în sus, pe ambele părţi ale
uliţei;
- mai târziu, s-a înfiinţat şi Societatea din Cerneală.
Scopul acestor societăţi eracum am amintit, de întrajutorare -în cazul nunţilor şi
înmormântărilor sau pentru parastase, membrii societăţilor îşi puteau împrumuta vasele şi
ofereau ajutor pentru pregătirea mesei la aceste evenimente.
Pe lângă rolul de întrajutorare, societăţile menţionate au avut şi rolul de a polariza
procesele afective în jurul ideii de întrajutorare, aceste procese având o durată mare, până
în ziua de azi. De asemenea, aceste societăţi acţionează asupra comportamentului
membrilor societăţii cum ar fi comunicarea şi conduita membrilor.
Cea mai înstărită societate a fost cea din centrul satului, care avea mai multe vase,
pe care le puteau împrumuta şi la celelalte societăţi. Împrumutul era pe bani, iar cu banii
primiţi societatea din centrul satului putea cumpăra alte vase. Pierderile datorate
spargerilor sau furturilor erau suportate de către societatea care le-a împrumutat, iar
completarea trebuia să se facă imediat.
De exemplu, societatea din centrul satului avea în inventar următoarele: 250 de
farfurii mari, 60 de farfurii mici, 150 de tacâmuri -linguri, furculiţe, cuţite-, 2 castroane
de 50 de litri, 3 oale de 50 de litri cu capace, 25 de supare, 25 de polonice. Inventarul
societăţii nu cuprindea mese şi scaune, acestea împrumutându-se de la vecini.
În fruntea vecinătăţilor, a societăţilor, era un vornic, primul fiind ,,tetea lu
Bucurenci” de la nr. 179. Societatea din centru avea două steaguri, foarte frumoase după
cum spun informatorii Neagoe Vasile şi Suciu Stela –un steag era steagul Americii cusut
pe mătase, iar al doilea era tricolorul pe mătase. Aceste steaguri erau păstrate de vornic.
În timpul perioadei comuniste, vornicul le-a ascuns în hornul casei, învelite în hârtie albă
şi pânză pentru a nu se deteriora. Când a murit vornicul Brumbea Ioan, steagurile au fost
date, spre păstrare, lui Coriolan Farcaş. Acesta murind într-un incendiu, unul din steaguri
a fost luat de criminalistul care ancheta incidentul, iae celuilalt steag i s-a pierdut urma
pentru că a fost luat de nepotul celui decedat, care s-a stabilit în străinătate.
Având un precedent, femeile care aparţineau societăţii din centrul satului au
hotărât să realizeze două steaguri pentru a fi folosite la înmormântări -unul pe fond
negru şi unul tricolor.
După terminarea steagurilor, femeile din societate, împreună cu bărbaţii, au
hotărât să le boteze, după ritualul de botez ortodox, săvârşit de preotul satului. Un steag s-
a numit Gheorghe şi unul Costică, iar naşi au fost familia Cândea. După botez, s-a
petrecut toată după-amiaza zilei respective şi au hotărât ca steagurile societăţii să fie
păstrate de familia Cândea. Acest eveniment a avut loc în luna martie 1924, iar de atunci
a devenit o tradiţie ca steagurile acestei societăţi să fie păstrate de aceeaşi familie -
Cândea.
Astăzi, aceste societăţi, datorită numărului mic se membri, s-au desfiinţat, după o
existenţă de aproape un veac.

226
 Vecinătăţile au constituit un model colectiv, care au funcţionat cu norme bine
stabilite şi care au presupus relaţii mult mai strânse decât comunităţile ce aveau la bază
legăturile de rudenie, vecinătatea jucând un rol important în momentele importante din
viaţa omului –botez, căsătorie, moarte.

227
228
 VÂRSTELE OMULUI

1. Jocurile copilăriei

Jocurile practicate de copiii până la 14 ani se desfăşurau pe tot timpul anului,

inclusiv pe timpul şcolii, acestea urmărind formarea de priceperi şi deprinderi nececsare
pe timpul vieţii. Suportul material al jocurilor consta din produsele existente pe plan local
şi erau confecţionate chiar de către copii.
Simonul – era un joc de echipă, prin care se urmărea socializarea jucătorilor; la el
participau băieţi şi fete, echipele fiind formate din 4- 5 jucători. În joc se foloseau două
piese confecţionate de copii din beţe de alun sau din coadă de mătură - “simonul“ şi
„bătătorul“. Simonul are circa 20 cm lungime şi este ascuţit la ambele capete, iar
bătătorul este lung de 50 -60 cm, ascuţit la un singur capăt. O echipă easte la “bătaie“, iar
alta stă “afară“. Un jucător de la bătaie aşează simonul orizontal pe „babă” –o gaură în
pământ–, şi cu bătătorul aruncă simonul cât mai departe. Dacă simonul este prins, din aer,
cu mâna de un jucător din cei de afară, atunci întreaga echipă trece la bătaie. Dacă
simonul nu este prins, atunci, de unde a căzut simonul, un jucător de afară îl aruncă să
lovească bătătorul care este aşezat orizontal pe babă. În caz că loveşte bătătorul, atunci
echipa intră la bătaie, iar dacă nu loveşte bătătorul, atunci un jucător de la bătaie loveşte
simonul la un capăt cu bătătorul şi apoi îl aruncă în aer, ca să cadă cât mai departe.
Jucătorul care a bătut simonul întreabă pe cei de afară: Câţi cai îmi dai ? Cei de afară
răspund: 10 cai; un cal reprezintă lungimea unui bătător. Dacă se apreciază de cei de la
bătaie că lungimea este corectă, nu se mai măsoară distanţa. Câştigă echipa care are mai
mulţi cai. Acest joc dezvoltă atenţia, aprecierea corectă a distanţelor, memoria etc.
Ştopica – este la fel ca şotronul de azi, numai că se desena pe pământ bine
bătătorit şi se juca mai ales de către fete. Acest joc dezvolta o serie de calităţi, cum ar fi
rezistenţa fizică, precizia în aruncarea la distanţă şi atenţia.
Sici – sunt în număr de cinci piese, confecţionate din ţiglă spartă, rotunjită sferic
prin frecare, cu diametrul de aproximativ 1 cm. De pe o suprafaţă netedă se ia câte un
sic, apoi câte doi, trei, patru, cinci, ţinându-i în mână. Dacă un sic cade jucătorului din
mână, continuă jocul următorul jucător; fiecare jucător reia jocul de acolo de unde a
rămas anterior şi câştigă cel care a ajuns la cinci deodată. Acesta se joacă mai mult de
către fete şi dezvoltă precizia, fineţea mişcărilor, atenţia şi răbdarea.
Leoca – este confecţionată din două lanţuri lungi, prinse între ele şi legate de
vântura şurii, de vântura unui şop sau de o creangă mai groasă dintr-un pom din curte;
distanţa dintre lanţuri este de 60–70 cm. Pe lanţ se pune o pernă, pentru ca lanţul să nu
jeneze la şezut, iar cu ajutorul unor sfori legate de lanţuri una sau două persoane pun în
mişcare leoca, dându-i o mişcare pendulară.

229
 Chituluşul – se joacă atât de către băieţi, cât şi de fete. Unul dintre jucători
mijeşte –îşi acoperă faţa pentru a nu vedea unde se ascund ceilalţi–, iar partenerii caută o
ascunzătoare cât mai bună. Cine nu-i gata îl iau cu lopata, strigă cel care mijeşte, unul
dintre cei ascunşi răspune gata, iar primul purcede la căutat; primul găsit trece la mijit, iar
cel găsit ultimul este cel mai bun. Prin acest joc copiii învaţă să se ferească de anumite
pericole ce pot apărea în calea lor.
La şcoală se desfăşurau multe alte diferite activităţi care pregăteau elevii să se
recunoască între ei după voce, aceasta fiind valabilă şi pentru când erau maturi. În acest
scop, învăţătoarea trimeitea un elev la colţ, cu spatele la clasă, iar clasa cânta:
„Deschide urechea bine
Să vedem ghiceşti ori ba
Cine te-a strigat pe tine
Ia ghiceşte nu mai sta”.
Învăţătoarea făcea semn unui elev să strige numele celui de la colţ, iar acesta
striga cu voce schimbată Ionică; cel de la colţ răspundea: „m-a strigat Baştea Vasile”.
Dacă a ghicit/recunoscut numele celui care a strigat, atunci clasa cânta:
„Ai ghicit, ai ghicit,
Treci la loc, stai liniştit!”
Dacă nu ghicea, clasa cânta următoarele:
„N-ai ghicit, n-ai ghicit,
Treci la loc, eşti păcălit!”
Urma un alt băiat sau fată şi se repeta cu strigatul numelui până ce treceau pe
acolo toţi copiii din clasă.
Lupii şi oile – acest joc se practica numai după terminarea orelor de clasă şi
participau mai mult băieţii, fetele doar asistând. Băieţii îşi puneau traistele cu cărţi sau
câte o haină pe o pajişte, acestea reprezentând oile. Doi băieţi erau lupii, iar alţi cinci erau
câinii ce păzeau oile alături de cioban. Lupii veneau să ia câte o oaie( traistă sau haină),
iar câinii trebuiau să fie foarte atnţi şi să apere oile de lupi; uneori, lupii erau trântiţi pe
jos, astfel jocul degenerând în bătaie. Jocul se termina când lupii luau cel puţin cinci oi(
traiste sau haine).

2. Obiceiuri tineret( până la 14 ani) 217

Un obicei din ziua de Crăciun îl reprezintă Stelarii( Irozii). Copiii de şcoală, din
clasele III-VII, se adună înainte de sărbători şi pregătesc colindul “Cu Steaua“ pentru
ziua de Crăciun. Ceata pentru colindat este formată din şapte copii, fiecare având un

217
Extras din lucrarea de licenţă a d-nei învăţătoare Ludu Claudia

230
nume cu semnificaţie biblică; la fel şi echipamentul aminteşte de personajele biblice,
acestea fiind:
- Irod
- ofiţerul
- soldatul
- ciobanul.
- cei trei crai –Melchior, Gaspar şi Baltezar.
Colindătorii confecţionează o stea pe care o poartă îngerul, iar celelalte personaje,
pe lângă echipamentul specific, poartă pe cap, peste căciulă, un „căpeneag“ de formă
cilindrică, din carton, împodobit cu cruciuliţe şi steluţe din hârtie colorată. Colindătorii
intrau în fiecare gospodărie şi colindau, erau primiţi cu bucurie de către gospodari şi
primeau în schimb nuci, mere şi colaci, iar mai nou primesc bani, pe care îi impart după
ce se termină colindatul. Dacă erau două cete de colindători cu steaua şi se întâlneau pe
traseu, puteau apărea conflicte între ele, cu scopul de a strica steaua uneia dintre cete, ca
să nu mai poată colinda şi să colinde adversarii tot satul, pentru a primi toate cadourile.
Cântecul Stelei era sub formă de dialog :

Mărire întru cele ‘nalte Când abia adormitezi,

Toate stelele să salte, Parcă cerul s-a aprins,
Salte cerul şi pământul Să mergem că nu e vis.
Să-l audă-ntreg cuvântul, Soldat:
Şi-ntru cei de sus mărire Prea puternice şi mare împărate,
La oameni bună voire, Faima s-a lăţit în cetate,
La toţi oamenii să fie Trei regi de la răsărit, în cetate au sosit
De acum până-n vecie. Bis Şi pe cine întâlneau, îl întrebau:
Îngerul: Nu ştiţi unde s-a născut
Scoală ciobane şi nu mai dormi Un crai tânăr de curând ?
Că somnul de-acum nu-ţi va folosi, A răspunde la această întrebare,
Să mergem la Viflaem îndată. Nimeni nu a fost în stare.
O! păstorule te-i întreba, Irod:
Şi acolo vei afla Mergi de caută şi cheamă
Că s-a născut Mesia. Ca să dai aicea seamă.
Dacă nu mă crezi pe mine Cine sunt ? De unde sunt ?
Iată steaua care vine. Ce caută pe acest pământ ?
Ciobanul: Ce caută şi pe cine ?
Îndată ce m-am culcat, Fără a-şi lua voie de la mine.
Ciudat vis eu am visat. Soldat:
Că mergeam la Viflaem, Fraţilor şi regi măriţi,
Pe Mesia să-l vedem. Vă rog să binevoiţi,
Orice vis să visezi, A lua osteneală

231
Până la împăratul Irod, Eroilor de la răsărit
Unde s-a strâns mult norod, De ce pe la noi aţi venit ?
Pentru-a voastră osteneală Căci prin Erusalim umblaţi
Irod: Oare pe cine căutaţi ?

232
Baltezar:
Împărate preavestite,
Multe zile fericite.
Pe tine să te-ntâlnească
Cum vezi pe a noastre veşminte.
Că-n fiecare căutând
Şi mii de întrebări punând,
Până aici am venit
Pe noii împăraţi căutând,
A cărei stea cu mărire
Nu se află nicăire.
Irod:
Pe mine mă prinde mirare
De-a voastră colindare.
Ce împărat poate să fie
Care să-mi ia a mea împărăţie ?
Asta nu poate să fie
Decât numai viclenie.
Deci împărat pe ţinutul meu
Nu poate fi altul decât eu.
Gaşpar:
O împărate să trăieşti
Şi mulţi ani să-mpărăteşti,
Dar nu ne face de minune
Că nu ştim ce va fi-n lume.
Noi cu minciuni nu umblăm
Şi nici cea coroană nu purtăm,
Căci noi aici am venit
Numai pentru a descoperi
Adevărul stelei ce-a lucit,
Când s-a ivit la răsărit
Şi-n biserică a coborât.
Irod:
Regilor veniţi la mine,
Cu daruri să vă încarc bine
Şi-n cetatea noastră bate
Cărări multe neumblate.
Nu credeţi în amăgire,
Că este chiar peste fire
Ca o stea să ne vestească
De naşterea împărătească.
233
Melhior:
Împărate, ce ne mai îmbii cu toate,
Să ai mulţi ani sănătate
Şi-n zadar a te osteni
Căci noi am venit daruri a oferi.
Aur, smirnă şi tămâie,
Căutând lui Mesia să i le dăm.
Irod:
Dar tu cu astfel de cuvinte
Nu te temi de feşmare,
De-ascuţit un paloş mare
Ce poate să figureze
Şi-al tău cap să ţi-l reteze.
Singur cum numai în lume
Eroul Irod are nume,
De care şi pasărea-n zbor se ascunde.
Dar vai năluci pământene
Din meleaguri răsăritene,
Căutaţi cu atâta îndârjire
A mea stăpânire,
Vreţi să aduceţi în amăgire.
Pe poporul din Iudeea
Ca să creadă în Mesia.
Voi împărtăşi poruncă
Pentru a vă pune la muncă.
Gaşpar:
Dar tu Iroade ce gândeşti ?
Nouă de muncă ne pomeneşti ?
Căci şi nouă ne e frică
De a ta inimă mică ?
Noi vom şti a te urgii
Armatele te vor ocoli,
Şi-n curând de vei vedea
Dacă tu vei vrea a ne reţine.
Şi de muncă ne vei da,
Îţi vom călca a ta poruncă,
Având în Dumnezeu credinţă
Pentru a noastră biruinţă,
Căci apărători vom fi
Chiar dacă vom muri.
Baltezar:
Vrăjitori, idoli şi preoţi, Ca şi eu cu plecăciune
La stea se-nchinară toţi, Să-i fac lui închinăciune.
Cu multă încredinţare, Baltezar:
Pentru ca să vadă cu ce stea Aşadar noi vom pleca
Li se adresează oare ? Şi pruncul vom căuta,
Venind să se adreseze cu glas tare, Şi dacă-l vom afla
Toţi cred în naşterea cea mare, Iarăşi pe-aicea vom da.
Numai tu prea-ntunecate, Cu credinţă şi mărire
Iroade împărate, Să dăm împărăţiei tale de ştire.
Nu te temi că te vor bate Fraţilor să ne grăbim
Ale tale fărădelegi toate Şi după stea să pornim.
Hulind greu de zeitate, Ciobanul:
Fără a te teme de moarte, Dar unde şi-n ce parte
Căci ale mele porunci toate Turmele aveţi a paşte ?
Spre blesteme le vei scoate, Cum vă e numele vostru ?
Şi voi porunci 10 comeţi Ce căutaţi prin locul nostru ?
La cei mai înalţi planeţi. Cu Hristos ce-aveţi de-a face
Soldat: Abătându-vă încoace ?
Împărate prea vestite, Baltezar:
Urmează ale mele cuvinte. Eu Baltezar mă numesc,
Vezi, cu ăştia nu-i cu putinţă, Cu aur îl dăruiesc. Bis
Orbiţi fiind de credinţă. Gaşpar:
Ei ţin cu mare onoare Numele meu e Gaşpar,
Să moară de a mea sabie mare. Smirnă îi aduc în dar. Bis
Şi mergând cu această veste Melhior:
Persia se răscoleşte. Eu Melhior mă numesc,
Irod: Cu tămâie-l dăruiesc. Bis
Preoţilor daţi iertare, Înger:
Celor ce-mi făcură supărare Eu sunt îngerul lui Dumnezeu,
Şi desluşiţi-mi şi mie Ascultaţi ce vă spun eu.
Că Naşterea va să vie, Să nu daţi prin cetate
Ca şi eu cu inima curată Ci să daţi prin altă parte.
Să-i fac aceeaşi răsplată. Ca Irod nimic să ştie
V-aş face un serviciu mare, De dulcele vostru Mesie,
Dar vă mulţumiţi cu umilinţă Căci Irod a pus gând rău
Şi-n Hristos cu credinţă. Să-l omoare pe Mesia
Căci despre acestea toate Fiul lui Dumnezeu.
Nici Naşterea nu m-i se dete de ştire Irod:
De această mare închipuire. Eu văd că joc îşi bate
Deci mergeţi şi căutaţi bine Şi pe-aicea nu se-abate.
Şi vă întoarceţi pe la mine, Soldat:

234
Şi pe mine mă ia minune Când le-am cuvântat:
Că umblă cu-nşelăciune. Tăceţi maice prea sărace,
Dar tu ce vei face, Căci altele n-aveţi ce face,
Dacă nu se vor întoarce ? Căci porunca s-a împlinit
Irod: Cu acest lucru cumplit.
E lesne de-mi ajuta, Irod:
Că toţi pruncii voi tăia. Mai bine ele să plângă,
Gaşpar: Decât să-mi ia a mea împărăţie
Dar mai bine mă ascultă Urgisitul de Mesie.
Să nu faci tăiere cruntă.
Irod: Cântec:
Tăiere, tăiere, O, Iroade, tiran mare,
Groaznică tăiere. Ce-ai hotărât ca urmare,
Melchior: Ca să faci groaznice munci
Lasă, nu fie tăiere Să strici Iudeea de prunci.
Şi numai părere.
Irod: Tiran rău şi blestemat,
Poruncă să-mpărtăşescă Câine spurcat şi turbat,
La armata-mpărătească. Pofta nu-ţi poţi împlini,
Că nici glumă să nu paie Pe Hristos a-l prăpădi.
Ci cu dinadins să taie,
Ca să taie prunci o mie,
Printre ei şi el să fie.
Soldat:
Înălţate împărate,
Acum toate-s aşezate.
Acum toată ţara plânge
Şi vărsând atâta sânge,
Din porunca ce ai dat.
În această scumpă ţară,
Un prunc nu mai suge în această seară.
Şi să fie sigur de acea împărăţie
De care s-a auzit şi mult s-a vorbit.
Paisprezece mii de prunci,
Tineri de doi ani în jos,
Nici o iertare nu li se dete
De-ale noastre agere săgete.
Ca să moară şi Hristos
Ce ţie ţi-e primejdios.
O cum plângeau mamele,
Când toate s-au înfiorat

235
 3. Activităţi distractive şi obiceiuri ale tinerilor

Pe timpul anului, în zilele de sărbătoare şi duminica, tineretul din Calbor se

întâlnea în diferite locuri pentru a se destinde şi distra după o săptămâna de muncă.
Primăvara devreme( după 25 martie) se topea zăpada la Costiş, iar pământul se
zvânta şi putea tineretul să se întâlnească pentru a juca Batistuţa. Acest joc se desfăşura
astfel: tinerii şi tinerele -un băiat şi o fată alternativ-, se aşezau în cerc cu faţa spre
interiorul cercului, iar tânărul sau tânăra, cu batista în mână, mergeau în exteriorul
cercului, la spatele participanţilor, şi cânta ,,duc foc, duc foc, ce vedeţi să nu spuneţi”;
fără să fie observat, lăsa la spatele unui tânăr sau tinere şi continua deplasarea cântând.
Dacă jucătorul observa batista, trebuia să o ridice repede şi să alerge să-l prindă pe cel
care a lăsat-o, până când acesta nu intra în cerc. Dacă reuşea să-l prindă, acesta era
pedepsit să stea într-un picior în mijlocul cercului cât apreciau jucătorii; la fel era
pedepsit şi cel care nu observa batista.
În luna aprilie, până la 1 mai, tineretul se întâlnea duminica şi la sărbătorile
religioase ,,după garduri”, unde jucau Gulea, în patru sau în şase. Acest joc se desfăşura
în felul următor: dacă era gulea în patru, doi tineri, băiat şi faţă, erau la bătaie, făceau de
la început două gropi în pământ, la distanţă de 5-6 paşi, unde cei de la bătaie stăteau cu
călcâiele, în mână având câte un băţ lung de aproximativ un metru. Cei care erau afară -
un băiat şi o fată-, stăteau aproape de cei de la bătaie, puţin mai în spate. Cei de afară
aveau o bucată de baston de circa 20-25 cm, numit gule, pe care trebuiau să-l arunce de la
unul la altul, iar cei cu beţele trebuiau să lovească ca să-l arunce cât mai departe. Până era
recuperat de cei de afară, cei de la bătaie trebuiau să facă câţiva paşi, să ciocnească
beţele. Dacă cei de afară recuperau, prindeau acest băţ repede, trebuiau să-l pună cu un
capăt în groapa unuia din jucători; în timp ce aceştia ciocneau beţele, dacă reuşeau intrau
ei la bătaie, dacă nu reuşeau rămâneau afară până reuşeau. La fel se juca şi gulea în şase,
dar erau la bătaie două perechi de tineri şi putea fi scoasă oricare dintre perechi. Acest joc
se juca pe mai multe grupe, să cuprindă cât mai mulţi tineri. Jocul, pe lângă rolul
distractiv, mai contribuia la trăirea unor procese afective, dezvoltarea deprinderilor şi
priceperilor. Totuşi, deşi era un joc, la gule s-au produs şi accidente.
Armindenul se punea de feciori, pe data de 30 aprilie spre 1 mai, în faţa casei la
fete, acesta fiind un semn că se vor căsători. Fetele erau anunţate în prealabil dacă vor să
li să pună arminden. Erau cazuri când o fată avea şi doi armindeni. Cei care puneau
armindeni erau cinstiţi de tatăl fetei. Fata răspundea printr-o batistă cu panglică cusută
frumos şi o bortă făcută din muşchi de copac, trandafiri de hârtie creponată şi staniol de
diferite culori, panglici colorate, toate pe un suport rotund din alun. În ziua de Ispas(
Înălţare) dimineaţa, fata, împreună cu feciorul care a pus armindenul, duceau borta la
fecior acasă. Borta era fixată între ferestre, la uliţă, să o vadă toţi cei care treceau la
biserică. Femeile căsătorite treceau şi analizau bortele şi stabileau care erau mai
frumoase.

236
 După 1 mai creştea iarba şi proprietarii nu permiteau întâlnirile tineretului. De
acum, tineretul se întâlnea în Dumbrăviţa, se adunau la stejarul mare din marginea
Dumbrăviţei, care se vede şi azi, apoi se deplasau în centru, unde unul cânta cu fluierul,
iar ceilalţi jucau. Cel mai des a cântat din fluier Moise Folea( nr. 136).
La Ispas – Ziua eroilor, tineretul tocmea un muzicant şi mergea în Dumbrăviţa,
în centru, unde juca, toţi tinerii fiind îmbrăcaţi în port popular. Părinţii tinerilor veneau
cu scovărzi, vin, rachiu şi împreună cu rudele făceau o masă câmpenească; astfel erau
mai multe grupuri care chefuiau. Muzicantul era invitat să cânte pe la familii şi primea
bani: dacă cânta la clarinet banii se puneau într-o punguţă ataşată la instrumentului, iar
dacă avea acordeon, banii se puneau în buzunarul cămăşii. Distracţia dura până seara,
înainte de a veni de la păşune.
La Rusalii, tineretul organiza maial în Dumbrăviţa, maialul fiind sărbătoare
câmpenească la care participa tot satul. Cu această ocazie era amenajată o scenă în acest
loc, decorată cu ţesături de casă. Pentru maial, elevii de la şcoală, sub îndrumarea unui
învăţător, pregăteau o scenetă pe care o prezentau în faţa celor prezenţi la sărbătoare. În
anul 1947, a fost pregătită o scenetă în care erau prezentate toate meseriile -de la împărat
la plugar. Rolul împăratului Roşu l-a jucat Cristea Vasile, elev în clasa a VII-a( nr. de
casă 80), hainele roşii fiind împrumutate de la Loghin Brumbea( nr. de casă 142), care le
adusese din America, unde, cât timp a fost acolo, era comunist. Din clasa I, Pâra Ioan( nr.
de casă 138) a interpretat măcelarul:
Caltaboşi, cârnaţi şi şuncă
Nu se fac fără de muncă,
Iar un măcelar cinstit
De toţi este preţuit.
Tineretul participant se îmbrăca în port popular. Pentru joc fie era angajat un
muzicant, fie cineva din sat cânta la fluier sau clarinet. Cel mai des a cântat Folea Moise
la clarinet( nr. 136).
Tineretul din sat participa şi la maialul organizat în Boholţ, într-o poiană din
pădurea ,,Mesteacăni”218, dar atunci când nu se organiza în Boholţ şi tinerii din acest sat
vecin participau la maialul din Calbor.
Cu anumite ocazii, se organiza maial între satele Calbor şi Boholţ în Tufa
Boholţului, mai rar la Fântâna stânelor.
Feciorii mai organizau, vara pe timp frumos, un joc numit Plezna, care era
periculos. Plezna era un disc metalic subţire ce era pus în capătul butucului roţii de la
căruţă şi datorită frecării era subţire şi tăios. Tinerii se împărţeau în două grupe, aveau în
mână beţe tari sau scânduri special aranjate. Grupele erau la 20 de metri una de alta. Când
începea jocul, cel mai puternic arunca plezna spre echipa adversă, plezna trebuind să
meargă roată pe pământ. Cei din echipa adversă trebuiau să o oprească şi unde o opreau
acolo se stabilea echipa, iar cei care au aruncat înaintau. Urma ca cei care au oprit să

218
Aurel Drăguş, op. cit., p.165

237
arunce şi să înainteze dacă era cazul sau stăteau pe loc. Fetele nu participau la acest joc,
numai priveau şi încurajau echipa favorită.
O altă distracţie a tinerilor era Tilibomba, care consta dintr-un stâlp de stejar, de
aproximativ 2 metri, bine înfipt în pământ, la capătul de sus având înfipt un cui, iar în cui
venea o prăjină de patru-cinci metri, cu o gaură la jumătate. La capetele prăjinii erau
lanţuri, cu o bucată pe care să se poată aşeza un om. Se aşezau în lanţuri câte o persoană,
iar a treia stătea lângă stâlp şi învârtea. După un anumit timp, se schimbau. Aceste
tilibombe erau montate unde era locul mai mare -cum este la poarta lui Burlac -Folea
Moise( nr. 136), la poarta Nistri -Băluţ V.( nr.206), la poarta Ghică -Neagoie Gheorghe(
nr.19). Poate par multe tilibombe, dar era şi tineret mult în sat.
Obiceiuri. Primăvara, erau Burduhoasele, care se practicau la Lăsatul Secului, în
luna martie, la terminarea dulcelui şi începutul Postului Sfântelor Paşti. Feciorii din ceată
se îmbrăcau unii în femei cu haine vechi, iar alţii în bătrâni cu haine vechi şi rupte. Aveau
în mână bice şi clopote. După ce se ieşea de la biserică, burduhoasele mergeau la naşii
care au cununat în dulce până la începutul Postului mare -în dulce erau şi şase nunţi. La
naşi, burduhoasele erau aşteptate de naşi şi tineri care au fost cununaţi. Burduhoasele
dădeau cu biciul în tineri şi sunau din clopote, ca să fie tinerii sănătoşi. Naşul le oferea
vin şi scoverzi. Pe uliţele satului, pe cine întâlneau dădeau cu biciul în ei ca să fie
sănătoşi; pe copii îi udau că crească. Acest obicei exista şi în satul vecin Boholţ, numai că
se numea diferit –Loale 219.

4. Şezătorile

Şezătorile începeau cu două săptămâni înainte de începerea Postului Crăciunului

şi ţineau până pe 25 martie, când începe munca câmpului.
Iarna, tineretul mergea la şezătoare, fiind organizate două astfel de şezători pentru
ei. Cel mai mult, gazdă a fost pe strada Viilor, la nr. 130, la Baba din sus, unde se
organizează şi azi, şi pe Uliţa mare, la nr. 23, la Dumitru, familia Vulcan. Şezătorile
aveau ca scop principal munca, în special torsul cânepii şi lânii dar şi cunoaşterea
tinerilor şi distracţia. Fetele şi feciorii tocmeau gazda de şezătoare, pe care o plăteau cu
bani -fetele şi cu lemne, iar feciorii depindea cum se tocmeau cu gazda.
Un tânăr cânta din fluier şi ceilalţi jucau, dar acest joc nu dura prea mult deoarece
fiecare fată, pentru a-şi arăta vrednicia şi priceperea, trebuia să toarcă un număr cât mai
mare de fuse pline. Fetele trebuiau să toarcă cel puţin trei fuse pe seară, iar dacă nu
torceau cât trebuia, nu mai mergeau la şezătoare
Exista o ordine în care se aşezau fetele la şezătoare. Fetele de măritat stăteau pe
fundul casei, în aşa fel încât să fie primele văzute când intra cineva în casă -feciorii în

219
Ibidem, p.163.

238
special. Celelalte fete stăteau pe margine, după vârstă. Feciorii mai mici nu trebuiau să
treacă a treia grindă din şase, numărând de la uşa de la intrare. Feciorii veneau la
şezătoare pe la ora 20-20.30, deoarece trebuiau să îngrijească animalele. Când intrau pe
uşă, fetele strigau:
Când vii bade-n şezătoare,
Nu sta la uşă-n picioare.
Uită-te bade de-a rândul,
Şi te- aşează unde ţi-e gândul”.
Când o fată iubea un fecior şi mama fetei nu era de acord, se striga:
,,Măi bădiţă, pentru tine
M-o bătut mama pe mine
Şi-o zis de tini să n-am parte.
De m-ar bate tot pe ceas,
Eu de tine nu mă las.
De m-ar bate pe minut,
Eu pe tine nu te ui.
Pentru un fecior care umbla după mai multe fete, se striga astfel:
Măi bădiţă, badiule,
Nu-ţi mai pierde nopţile
Pe la toate porţile,
Că porţile-s încuiete
Fetele-s duse la fete(şezătoare).
Pentru un fecior care se crede prea frumos:
Te-ai gândit bade şi crezi,
Că-n oglindă când te vezi,
Că nu-i fecior să te întreacă,
Şi fată ca să te placă.
Rău bade te-ai înşelat,
Că mai sunt destui în sat
Şi mai sunt şi se mai fac,
Tot de care mie-mi plac.
Pentru un fecior bârfitor:
Du-te dracului,
Protăcaru satului.
Seara vii de mă iubeşti,
Ziua-n sat mă povesteşti.
Pentru un fecior încrezut şi nehotărât:
Când vii bade-n şezătoare,
Nu sta la uşă-n picioare,
Cu căciula tot pe ochi,
Ori ţi-e frică că te deochi.

239
 Că uşa are ţâţâni
Poate sta şi fără tini.
La şezătoare, fetele şi feciorii cântau diferite cântece, unele pe versuri de Octavian
Goga, altele cu conţinut educativ sau distractiv. Prezentăm versurile unui cântec numit
Sărutul:
Eu sunt tânăr precum vedeţi,
Cu sângele înfocat.
Cu fetele nu sunt măreţ
Şi nici n-am sărutat.
Fată dacă am şi iubit,
Prea rău mi s-a împotrivit,
Şi oricât am încercat,
Am rămas nesărutat.
Fata vecinului mă iubeşte,
Ea merge la fânaţ,
Îmi iau curaj, plec după ea,
Şi-o strâng la al meu braţ.
Dar chiar când vrusei s-o sărut,
Mă-sa de pe geam ne-a văzut.
Aşa de rău m-am ruşinat
Şi am rămas nesărutat.
Odată la ei în tindă,
De scară rezemat,
Vorbeam încet
Spunându-i că sunt amorezat,
Dar chiar când vrusei s-o sărut,
Cuiul la scară s-a rupt
Şi aşa am rămas nesărutat.
Odată într-o grădină
Stăteam pe iarbă jos,
Cu o floare de sulfină
Priveam pe iarbă jos.
Dar când buzele le-am întins,
M-am simţit de un câine prins.
Mă muşcase de- un picior
De îmi trecu de-al gurii dor.
Pe timpul iernii se mai făcea Ischiteala, o petrecere la care fetele din şezătoare
pregăteau o masă cu supă, sarmale, pâine şi scoverzi, iar feciorii aduceau rachiul şi vinul.
La Ischiteală participau numai feciori invitaţi, mai mari de 19 ani, şi se organiza numai
duminica seara şi luni seara.

240
 5. Ceata de feciori

În Calbor, de Sfântul Nicolae de adunau feciorii care mergeau în ceată şi tocmeau

gazda pe perioada ajunul Crăciunului până la Bobotează. Plata gazdei era în lemne, care
se aduceau la gazdă până în Ajunul Crăciunului, dintre care o parte se consuma cât era
ceata la gazdă, iar cealaltă rămânea gazdei pentru a le avea până în primăvară. Muzica era
din sat -şase muzicanţi sau ţigani, care erau plătiţi.
Erau două cete de feciori în sat –una pe Cerneală, de la podul Hetri şi Uliţa mare,
şi una de la Păsat, Crâng şi strada Viilor. Feciorii se adunau în prima zi de Crăciun la
gazdă şi în jurul orei 14 plecau la colindat. Colindatul începea de la podul Hetri şi se
colindau numai gospodăriile unde erau feciori şi fete în joc. Gazdele se pregăteau pentru
a primi colindătorii, invitau rude, vecini şi fete în joc. Colindătorii intrau în casă şi jucau
femeile tinere şi fetele invitate, gustau din bucatele ce erau pe masă, beau un pahar-două
de vin; stăteau cam o oră. Ceata pleca şi rămâneau invitaţii care petreceau mai departe, cu
rachiu, vin, friptură de porc, lichiu şi pită de casă.
Fiecare gazdă din sat dădea pentru ceată, când trecea pe la poartă, câte un colac şi
o pecie –muşchi de la porc. Tinerii care mergeau primul an la ceată aveau o pereche de
desagi şi unul aduna colacii, iar altul aduna peciile. Aceste bucate erau duse la gazdă şi se
consumau de toţi cei din ceată. Atunci când unii gospodari nu dădeau colac sau pecie,
urma o strigătură ,,Adă lele peciuţa!”.După colindat urma jocul -hora mare care se ţinea
A doua zi de Crăciun, feciorii alegeau primarul şi vornicul pentru fiecare dintre
cele două cete. Primarul şi vornicul aleşi, aduceau de acasă pentru feciori o găleată de vin
şi colac şi cinsteau la gazdă, fără fete.
După colindat urma jocul, hora mare, care se ţinea la poartă la Văruca( nr.226),
între orele 14-16. În jurul jocului se adunau femei din sat, în primul rând familiile care
aveau copii în joc, apoi rude şi până la urmă tot satul. Jucau numai feciorii din ceată şi
fetele care au plătit . Pentru joc, taxele pe care le plăteau fetele erau: în casă de 50 de lei,
iar la joc 25 de lei. Toate fetele care au plătit taxa trebuiau jucate, nu era voie să invite de
pe margine. Din aceşti bani se plătea muzica. La joc erau îmbrăcaţi în port popular, fetele
trebuind să aibă pentru fiecare sărbătoare o ie nouă. Femeile care erau pe margine
urmăreau cum era îmbrăcată fiecare fată, apoi bârfeau. Jocul se termina în jurul orei 16,
când începea să se întunece; ultimele plecau femeile mai în vârstă, deoarece probabil îşi
aminteau de tinereţe. Uneori erau îndemnate să plece printr-o strigătură:
Du-te lele de la joc,
Că-ţi dă mămăliga-n foc,
Şi oala ţi-e nespălată
Şi tu stai cu gura căscată.
Jocurile care se jucau acum erau Învârtita, Sârba, Fecioreasca, Brâul,
Poşovoaica. În timpul jocului, feciorii strigau în ritmul muzicii strigături, unde arătau
calităţile sau uneori părţile negative ale unor fete din joc. Pentru o fată frumoasă:
Mândruţă ca a mea nu-i,

241
 Nici în Toarcla, nici în Brui,
Numai în centrul Ardealului,
Sub crengile pomului.
Pentru o fată înaltă:
,Mândruţa care-i înaltă
Îmi dă gura peste poartă,
Iar mândruţa mititea
Cade poarta pe ea.

6. Şezători pentru femei căsătorite 220

Aceste şezători se organizează cu scopul de toarce cânepă, fuior, stupă şi lână;

câlţi nu se torc la şezătoare, ci numai acasă, deoarece după tors rezultă multă mizerie.
Gazdă pentru şezătoare se alegea femeia care avea casa mai mare, ca să încapă cât mai
multe femei( 20-30), deoarece mergeau şi două ditr-o casă -soacra cu nora sau mama cu
fiica.
Gazda pentru şezătoare se alegea şi se tocmea în perioada 1-6 decembrie( până la
Sf. Nicolae), fiecare femeie plătind o taxă de bani, stabilită pentru toată perioada.
Şezătoarea de femei începea pe data de 7 decembrie şi dura până pe 7 martie, când
începea ţesutul. Femeile stăteau la şezătoare între orele 18.00-24.00, apoi mergeau acasă
la odihnă. În acest interval de timp, o femeie torcea 3-4 fuse mari, depinzând de cât de
harnică era. Pe timpul cât torceau, se gândeau şi la destinderea atmosferei –unele spuneau
ghicitori, iar cele care aveau voce cântau diferite cântece. Astfel, Bucurenciu Ioana( nr.
41), la şezătoarea de la Şoneriu, din Uliţa Mare( nr. 58), cânta „Neghiniţă neagră”,
probabil regretând vreo iubire pierdută în tinereţe; versurile erau astfel:
Neghiniţă neagră, Mai bine mă fac,
Mândruliţă dragă, Trestie pe lac.
Vino după mine, Fă-te, mândro, fă-te,
Ca să trăim ghine. Că şi eu m-oi face
Ioane, Ioane, O mică seceruică
Măi dragă Ioane, Şi-oi veni pe luncă
De cât după tine, Trestia oi tăia
Mai bine în lume, Şi tu vei fi a mea.
La şezătoare se mai cântau doine ce oglindeau ocupaţiile zilnice ale femeilor, în
afară de tors şi ţesut; se pare că şi animalele mergeau mai bine când auzeau un cântec
plăcut:
Boii mei când aud doina Ară de se prăpădesc.
Ară pajiştea şi moina. Cea Iambor şi hi Bondor,

220
Informator Suciu Stela

242
 Boii mei când le doinesc Cea, cea, cea, la rozor,
Că vă bat de vă omor. Bondor merge pe rozor
Iambor merge pe cărare Şi eu cânt doina cu dor.
Şi eu cânt doina cu jale.
Femeile de la şezătoare organizau Ischiteală( petrecere), în perioada 15 ianuarie-
15 februarie, în dulce şi o singură dată pe an pe timpul orelor de şezătoare. Pentru
aceasta, femeile făceau scovărzi şi aduceau fiecare, după cum se stabilea, vin şi rachiu de
acasă. Când tineretul de la şezătoarea de fete afla de ischiteala de la femei, pleca mascat
la şezătoarea de femei: fetele se îmbrăcau în băieţi, iar feciorii se îmbrăcau în fete.
Participau la ischiteală aproximativ cinci fete şi cinci feciori de la şezătoare –cei mai în
vârstă şi dacă erau invitaţi. Invitaţii, împreună cu femeile de la şezătoare, petreceau între
orele 22.00 şi 23.00, perioadă în care beau câte un pahar de rachiu, mâncau scovărzi şi
beau vin, apoi tinerii invitaţi jucau femeile de la şezătoare. Femeile strigau diferite
strigături, cum a fost cazul femeii Neagoie Emilia( nr.38), care era încălţată în cizme şi
striga:
Sub călcâiul cizmei mele,
Joacă dracul şi-o muiere.
De-ar şti badea că şi eu joc,
Mi-ar face pielea cojoc.
De-ar şti badea că-s aici,
Mi-ar face pielea opinci.
De aici reiese că soţii nu participau la ischiteală, ci rămâneau acasă să aibă grijă
de copii şi să dea mâncare la animale. În perioada şezătorilor, se torcea tot ce era de tors,
pentru a începe ţesutul.
Să vedem unde mai erau şezători pentru femei căsătorite:
- în Uliţa mare, la Dascălu( nr.18);
- în Cerneală, la Mămăligă( nr. 264);
- în Crâng, la Trandafir( nr.146); era mai mică, fiind puţine femei;
- în centrul satului, la Dârlogea( nr. 90), care era cea mai mare;
- în str. Viilor, la Gheorecătană( nr.106).
Am arătat că la şezătoare se pregăteau şi scovărzi pentru tratarea invitaţilor -tineri
şi tinere de la şezătoarea de fete). Să vedem acum modul de preparare a scovărzilor:
- într-o trocuţă de salcie sau un vas mai mare se cerne 1-1,5 kg făină de grâu;
- în centrul făinii cernute se face aluat cu lapte şi drojdie, cât o nucă;
- după ce a dospit, se frământă, punând 4-5 ouă şi zahăr şi se frământă din nou;
- se lasă la dospit;
- se întinde aluatul pe o masa, se subţiază, se rupe cu mâna sau se taie cu o cană;
- se prăjesc în ulei încins sau untură;
- după ce s-au prăjit se scot şi se presară zahăr.

243
 7. Alte obiceiuri: Ia ciumii 221

După primul război mondial, până prin anul 1922, la şezătoare se cosea de către
femei, atunci când erau vite bolnave în sat, „ia ciumii”. Aceasta trebuia realizată într-o
noapte de femei, adică ţesută, croită, cusute modele pe ea, încheiată, tot ce era necesar
pentru a fi purtată. În acelaşi timp, se pregătea o oală de sarmale, care se fierbeau tot într-
o noapte. Toate aceste se făceau la familia Cândea Moise –Drăgan( nr. 91).
După ce erau terminate, se realiza o femeie din paie –„ciuhă”–, cu toată
îmbrăcămintea, şi se punea la intrarea în sat de pe Drumul Făgăraşului, iar la picioare se
punea oala cu sarmale, sperând că se vor însănătoşi.
Se avertiza, în acest fel, străinul care venea spre sat ca să nu intre, dacă este
bolnav de ciumă, să mănânce şi să plece. Acest obicei a dispărut odată cu eradicarea
bolii.
Legat de acest obicei, trebuie amintită şi larga răspândire, în zonă, a icoanelor pe
sticlă ce îl înfăţişează pe Sfântul Haralambie. Ciuma din Transilvania, din anii 1737 –
1739, şi apoi cea din sudul Transilvaniei, de la începutul secolului al XIX-lea, au
determinat o cerere mare de icoane ce aveau ca subiect iconografic acest sfânt. Această
venerare a sfântului, s-a datorat şi faptului că era considerat şi ocrotitorul vitelor, el
ferindu-le de boli. Deşi în calendarul ortodox Sfântul Haralambie nu este unul din sfinţii
cei mai importanţi, în zona Ţării Făgăraşului sărbătoarea sa este şi astăzi respectată.

221
Informator Cândea Moise junior( nr. 91)

244
 Băieţi calboreni Fetiţă în port popular

Tânără –anii 1950-1960 Tânăr în port popular –anii 1950

245
Colindatul cu Steaua Irozi din zilele noastre

Ceata din 1950

Ceata din anul 1951 Ceata din anul 1973

246
Ceata din anul 1985 Cetaşi calboreni

Ceata din anul 1988

247
Cetaşi cu steagul Cetaşi de astăzi

Cetaşi

248
Cetaşi cu sania în faţa Bisericii

Gazda Şezătorii fetelor

249
250
 ALIMENTAŢIA 222

Amintim, mai întâi, ce se mânca într-o gospodărie din Calbor atunci când nu era
post. Dimineaţa, la orele 6-6.30, se mânca mămăligă cu lapte, păpară cu carne friptă, din
oală, tocană de picioici/cartofi cu carne din oală, varză călită cu cârnaţi sau carne, fasole
boabe frecată, cu cârnaţi, murături sau salate de roşii, castraveţi, salată verde, salată de
varză verde sau acră.
Mămăliga se prepara astfel: se cernea făina de cucuruz( mălaiul) într-o trocuţă de
lemn de salcie şi se turna apă în oala de mămăligă. Oala era specială din tuci/fontă,
pentru a menţine căldura cât mai mult. Apa nu trebuia să depăşească jumătatea volumului
oalei şi se punea sare în funcţie de cantitatea de apă. Se presăra un pumn de făină de
cucuruz în oală, iar făina ce se adăuga pentru mămăligă se punea în funcţie de numărul de
persoane ce o consumau; făina cuprinsă în două palme lipite, este pentru o singură
persoană. Când apa fierbea, cirul era făcut şi se mai punea făină, care se lăsa să fiarbă
încă 15-20 minute. Se lua mămăliga de pe foc, se scurgea o parte din cir într-o cană mai
mare, apoi se aşeza oala pentru a mesteca mămăliga. Se mesteca cu un mestecător din
lemn de tei, până când mămăliga se lega ca un aluat. Se înmuia o lingură de lemn în cir
şi se curăţa mestecătorul şi marginea oalei, iar mămăliga era aranjată în oală ca o căciulă.
Se punea oala cu mămăligă pe foc şi când sfârâia se lua de pe foc şi se răsturna conţinutul
pe un cârpător pe masă. Apoi, cu un arc de sârmă subţire sau aţă de fuior se tăia
mămăliga în felii; putea fi folosită pentru tăiat şi o simplă sfoară de bumbac sau de fuior.
Cirul rămas în urma mestecării mămăligii, se putea bea cu puţin zahăr, fiind foarte bun
pentru înlăturarea guturaiului.
Pentru consumarea mămăligii de către membrii familiei, se punea o farfurie mare
pe masă –„supar”–, în care se turna lapte, apoi se completa cu felii de mămăligă şi puţină
sare. Fiecare participant la masă lua cu lingura lapte şi mămăligă din farfurie, iar uneori
apărea o dâră de lapte de la farfurie la gură, mai ales la copii şi bătrâni. Mai târziu au
apărut farfuriile de lut şi fiecare persoană servea din farfuria proprie.
Felul al doilea era păpara din ouă cu carne de porc friptă, păstrată în oală de
pământ, sau cârnaţi preparaţi la Crăciun şi păstraţi tot în oală de pământ. Se consideră că
două ouă şi două bucăţi de carne sau un cârnaţ erau suficiente pentru o persoană. În loc
de păpară se serveau „gâşte”, care se preparau din felii de mămăligă tăiate subţire, între
care se punea brânză frământată şi, încălzite la cuptorul sobei, erau servite calde; uneori,
se punea şi smântână peste ele. Pentru salată se foloseau castraveţi muraţi, varză murată,
varză albă, roşii şi castraveţi proaspeţi.
Masa de prânz era servită între orele 12.00- 13.00, în câmp, atunci când familia
era la muncă.
De primăvara şi până toamna, majoritatea meselor de prânz erau servite în câmp,
pentru că membrii familiei participau la muncile câmpului. Dimineaţa, femeia pregătea

222
Informatori Suciu Stela şi Brumboiu Ana

251
traista cu mâncare pentru câmp, în care punea o pită/pâine de casă, slănină crudă sau
prăjită, ouă fierte, brânză sau caş, ceapă, castraveţi, roşii( „şpărădăici”), ardei –în funcţie
de sezon– şi o sticlă cu rachiu de maximum 0,5 litri. Sarea era legată într-un colţ de cârpă
sau o cutiuţă mică. Laptele acru, de bivoliţă, se lua vara pe timpul secerii, când erau
călduri mari, şi la prânz fiecare servea câte o cană de lapte rece. Laptele se păstra la rece
în pământ acoperit cu iarbă proaspăt cosită. Pentru apă, se lua un ulcior de pământ(
„gâlcău cu ţâţă”) sau o damigeană de 3-5 litri.
La locul de muncă din câmp, traista cu mâncare se aşeza într-un loc ferit, mai la
umbră, dar trebuia să fie supravegheată, pentru că ciorile grive, coţofenele sau câinii
hoinari puteau să consume mâncarea. Cu aproximativ un sfert de oră înainte de prânz, era
trimis un copil cu ulciorul să aducă apă rece de la fântâniţa cea mai apropiată. Când venea
apa rece, se alegea un loc la umbră pentru a pune masa, pe cârpele de bucate, în care erau
învelite alimentele sau pe o faţă de masă. Toţi cei care participau la muncă se aşezau în
jurul mesei pregătite de femeie, după ce, în prealabil, s-au spălat pe mâini. Pita/pâinea era
tăiată felii, slănina era tăiată în bucăţi mai mici, ouăle curăţate, caşul tăiat felii, iar
legumele erau făcute salată. Adulţii beau câte un păhărel de rachiu, nu mai mult, şi apoi
începea servitul mesei, cu furculiţa sau cu mâna. După masă, urma o perioadă de odihnă,
de circa 1-1,5 ore, la umbră, dar aşezaţi fiecare pe o haină mai groasă. Stabilirea timpului
pentru masă se făcea după soare. După terminarea timpului de odihnă, se muncea până în
jurul orei 17.30, când se servea „ojâna”, până la ora 18.00. La „ojână” se bea un păhărel
de rachiu şi se consuma mâncarea rămasă de la masa de prânz. După aceasta, se muncea
până în jurul orei 8 seara sau până când începea să se întunece.
Masa de seară, în zilele lucrătoare, se servea între orele 20.00-21.00. Gospodina
pleca mai devreme de la muncă acasă, pe la orele 17.00, pentru a pregăti ciorba/zeama
pentru cină, ciorba respectivă fiind preparată din produse sezoniere –cartofi şi slănină sau
carne din oală, salată cu slănină, păstăi de fasole verde, uneori şi boabe uscate, fasole
boabe, completată uneori şi cu prune uscate. Ciorba se pregătea normal, dar era dreasă cu
un ou, smântână sau lapte şi rântaş; se servea cu mămăligă sau pâine.
Masa din zilele de post. Dimineaţa se servea ciorbă de post, gătită cu ulei, cu
pâine sau mămăligă; uneori se mânca mămăligă cu vin. Aurel Drăguş povesteşte că, fiind
învăţător la şcoala din Calbor, a făcut un control la familiile copiilor şcolari şi a constatat,
la una dintre familii, că si copiii mâncau mămăligă cu vin. Concluzia trasă de domnul
învăţător a fost că asta era cauza rezultatelor slabe la învăţătură a copiilor din Calbor, în
comparaţie cu cei din Boholţ .
La prânz, erau consumaţi cartofi fierţi, cu ceapă şi ulei –un fel de saltă orientală–,
fasole frecată, salată verde, castraveţi, roşii, ceapă, tocană de cartofi, varză călită cu ulei,
pâine sau mămăligă
Seara se mânca gem cu pâine şi prune uscate fierte( un fel de compot), tot cu
pâine.
Duminica dimineaţa nu se mânca, ci se mergea la biserică şi se lua anafură. La
prânz, în zilele când nu era post, se mergea de sâmbăta sau duminica dimineaţa la

252
măcelăria din sat şi cumpărau carne după posibilităţi( 1-2 kg), iar unii, mai săraci,
cumpărau doar un „punt” de carne( 0,5 kg). Dacă nu aveau bani sau din alte motive, nu
mergeau la măcelărie, ci tăiau o găină din gospodărie. Din aceasta se pregătea o ciorbă
sau supă, tocană sau friptură şi salată, în funcţie de sezon.
Seara; în general, se mânca ce rămânea de la prânz.
Tot duminica se pregătea şi un desert, ce consta din uscăţele, clătite sau scovărzi.
Cu ocazia principalelor sărbători religioase, se pregătea o mâncare mai
consistentă, având în vedere că sărbătorile veneau după un post lung. De exemplu, porcul
se tăia cu 1-2 săptămâni înainte de Crăciun şi din el se preparau şi se prepară şi azi
slănină desfăcută întreagă, cu locul unde au fost urechile, care se punea la sare cât era
încă caldă –unii punând şi mujdei de usturoi–, după care se punea pe o masă în
„chemniţă” şi se lăsa trei săptămâni pentru sărat. După terminarea săratului, slănina se
spăla cu apă călduţă, ca laptele, se usca şi apoi se punea la fum rece, dar nu prea mult –o
zi sau cel mult două. Scoasă de la fum, slănina este papricată/condimentată, adică se
prepara un amestec de boia de ardei dulce, cu piper negru măcinat şi apă –cu o pensulă
sau cârpă albă se ungea bine toată suprafaţa slăninii, chiar şi marginile. Putea rămâne pe
masa din pivniţă o zi sau două, pentru a se fixa bine paprica, apoi era dusă în turnul
bisericii, unde exista o cameră specială şi pusă la păstrat agăţată într-un cui. Agăţatul se
făcea cu o frânghie care se lega de cui cu un capăt şi cu celălalt capăt la o bucată de lemn
tare, rotund, care era trecut prin orificiile unde au fost urechile. Fiecare familie avea un
cui în turnul bisericii, deasupra cuiului fiind trecut numărul de casă. Trebuie menţionat
că în turn slăninile se păstrau foarte bine, deoarece era aer rece şi proaspăt în permanenţă
şi emanau un miros plăcut. Transportul slăninii la turn se făcea cu săniuţa, de către doi
bărbaţi, pentru a se ajuta la urcatul în turn. În prezent, slănina se prepară la fel, dar este
împărţită în mai multe părţi( 4-6) şi după papricare/condimentare se păstrează în cămară
sau frigider/ladă frigorifică.
Partea mai subţire a slăninii, după fasonare, era topită pentru untură şi jumări.
Cârnaţii se pregăteau în modul următor: se alegea carne mai grasă, se curăţa cea
rămasă pe slănină şi se lua carnea de pe un şold, toată cantitatea rezultată dându-se prin
maşina de tocat, apoi se frământa cu sare, piper şi usturoi, după gust. Maţele subţiri de la
porc erau curăţate, spălate bine, iar apoi se umpleau cu ajutorul maşinii de tocat, care are
ataşată o ţeavă pentru umplut cârnaţii. Cârnaţii obţinuţi se consumau o parte proaspeţi, cu
ocazia sărbătorile de iarnă, iar o altă parte se prăjeau şi se puneau într-o oală cu untură
pentru vara următoare; ce mai rămânea, se afuma şi se consuma iarna.
Tot din porc, se mai preparau cartaboşi şi tobă.
Untura de la porc şi slănina de pe margini, curăţată de şoric, se topeau, rezultând
untură şi jumări. Untura era pusă în oale de pământ, pentru păstrare, fiind consumată tot
timpul anului, iar jumările erau păstrate tot în oale şi consumate iarna. Carnea –muşchi,
pulpă - împreună cu oasele şi picioarele, se puneau la sare maximum două zile, după care
se scoteau.
Carnea se alegea în modul următor: carnea consumată de sărbători şi carnea

253
rămasă, care se frigea şi se punea cu untură într-o oală de pământ sau o altă oală, pentru a
fi consumată când era nevoie. Pentru a nu apare mucegai la carne, mai ales vara, se
încălzea oala cu carne în cuptorul de pâine şi se lăsa până a doua zi. Oasele curăţate de
carne şi picioarele( fără picioruşe), se puneau la afumat, fie în podul casei cu fum de la
horn sau în afumătoare, urmând a fi folosite la ciorbe şi sarmale.
Pentru sărbătorile de iarnă, gospodina pregătea răcituri, unde folosea trei părţi
carne slabă şi o parte carne grasă de porc, picioruşele de la porc neafumate, coada şi
şoriciul rezultate în urma topirii slăninii pentru untură. De asemenea, pregătea sarmale –
găluşte de varză-, tot din carne de porc. Trebuie menţionat că la sarmale se folosea
„hocăneală”, un amestec de slănină afumată, ceapă, arpacaş sau orez, care era foarte grea
la consum, dar care acum nu se mai foloseşte. Hocăneala se făcea din slănină afumată
tocată mărunt, ceapă prăjită şi puţin piper, toate aceste preparate se amestecau şi urma
împăturirea sarmalelor în foi de varză, alese şi pregătite din timp. Separat, se toca varza
acră pentru sarmale, varza respectivă fiind ţinută în apă rece pentru a nu fi prea acră. De
obicei, oalele în care se fierbeau sarmalele erau de pământ. Pe fundul oalei se punea
hocăneala, cu care era uns şi interiorul, iar varza tăiată mărunt se aşeza pe fund, urmând
sarmalele aşezate una lângă alta; între sarmale se punea o bucată de carne de os afumat.
Deasupra, se punea varza tocată şi un fir de cimbru. Sarmale de post nu se prea făceau în
Calbor.
Pentru ziua de Crăciun se prepara o supă de tăieţei cu carne de găină grasă.
Carnea fiartă din supă se prăjea puţin şi se servea cu pilaf de orez sau pireu de cartofi,
salata fiind din varză acră, tăiată mărunt, cu ulei şi piper negru măcinat.
Înainte de Crăciun cu 2-3 zile, gospodina cocea pită, colaci şi lipie, iar mai târziu
cozonaci. Aceste produse ajungeau toate sărbătorile de iarnă pentru întreaga familie.
După Crăciun, urma Postul Sfântulor Paşti, când se mânca în toate zilele mâncare
de post. Fiecare familie avea seminţe de floarea-soarelui şi sâmburi de lobeniţă, din care
obţinea ulei la presele din Calbor, Cincu şi Hârseni( aproximativ 10 – 20 litri). Uleiul se
făcea înainte de postul Crăciunului şi ajungea pentru toate posturile; când nu era post, se
consuma untură de la porc pentru gătit. Uleiul obţinut era aşa de consistent, de puteai să-l
pui pe pâine prăjită.
În post se mâncau prune fierte, fasole, varză murată, picioici/cartofi, toate acestea
pregătite cu ulei. Ca salată se mai folosea şi ceapa coaptă în sobă. În unele gospodării se
prepara o mâncare de post numită „broc”. Modul său de preparare era astfel: se tăia pită
de casă în bucăţi mai mici şi se puneau într-un supar, apoi se turna apă fiartă peste pită;
după ce se scurgea apa, se turna vin îndulcit cu zahăr. până se acoperea pâinea. Se mânca
cu lingura dimineaţa, existând şi posibilitatea de a se îmbăta consumatorii.
Pentru zilele de Paşti, gospodina pregătea o mâncare mai specială, ca de altfel şi
pentru Crăciun. Cu două zile înainte, cocea pâine de casă, lipiu, colac şi cozonac. Vopsea
ouăle joia sau vinerea( aproximativ câte 30 – 40), la această activitate participând şi
copiii. Ouăle vopsite se împărţeau la copiii care veneau după ele. Mielul, se tăia cu o zi

254
înainte şi se pregăteau toate cele necesare: drob, friptură şi ciorbă. Drobul se făcea din
măruntaie şi prapore, friptura din pulpe, iar ciorba din coaste.
În prima zi de Paşte, când oamenii veneau de la Înviere dimineaţa, se serveau ouă,
după ce le ciocneau cu urarea Hristos a Înviat!; urma drobul de miel, pâine şi colac. Un
rachiu şi un pahar de vin erau nelipsite.
La prânz, se servea supă de tăieţei şi friptură de miel, castraveţi muraţi şi ouă, care
se ciocneau. Tineretul se întâlnea după garduri, dacă era timp frumos, şi ciocnea ouă, ca
să se vadă care este mai tare.
A doua şi a treia zi, se consuma ciorbă şi friptură de miel, plus castraveţi muraţi.
Pentru Rusalii, se cocea ca şi la Paşti. Se cumpăra carne de la măcelărie, preferată
fiind cea de vacă sau de mânzat. Se preparau o supă de găină sau rasol de vită, friptură
din carne de viţel sau porc, salată de sezon.
Pentru Sfânta Marie( 15 august), se pregăteau supă, friptură, scovărzi şi o salată
de sezon. Scovărzile se făceau din aluat dospit, frământat cu lapte şi ouă. După
frământare şi dospire, se rupeau cu mâna bucăţi de aluat, se subţiau până aveau mărimea
unei palme, apoi se prăjeau în ulei sau untură încinsă. După ce s-au prăjit, se presăra
zahăr şi apoi se puteau mânca.
Clătitele aveau ca ingrediente următoarele: făină de grâu( 0,5 kg), o linguriţă de
sare, 1-2 linguri de zahăr, 1- 2 ouă şi lapte după necesităţi. Ingredientele se puneau într-o
oală şi se băteau cu lingura de lemn până se obţinea un aluat molicel, care să curgă din
lingură, gros aproximativ ca smântâna. Coacerea clătitelor se făcea pe „clătitar”, până
prin anii 1970, iar apoi pe o tigaie. Se alegea un polonic potrivit ca mărime, se ungea
clătitarul cu ulei, untură sau slănină, iar compoziţia se turna pe clătitar cu polonicul şi se
întindea cu lingura de lemn până devenea subţire. După ce se cocea pe o parte, se întorcea
pe cealaltă parte cu un cuţit sau o paletă din lemn, apoi se luau cu cuţitul sau paleta şi se
puneau pe o farfurie, gata pentru consum. Dacă se doreau clătite cu brânză frământată sau
urdă, când s-a întors clătita pe jumătate se puneau acestea, se îndoia la jumătate şi se
cocea; se mâncau calde. La fel se proceda şi la clătitele cu gem.
Clătitarul, la început, era o lespede de piatră subţire şi fină, care se punea pe sobă
sau direct pe jar, era unsă cu slănină sau untură şi degaja un miros plăcut de se simţea şi
la vecini, care spuneau că „s-a încins cheatra”. Un alt clătitar era din fontă, avea formă
rotundă, cu margini de 2 cm, şi se punea pe sobă.
Uscăţelele. Pentru uscăţele erau necesare următoarele ingrediente: trei ouă, 250
ml lapte, 3 linguri de zahăr, 3 linguri de ulei, sare, 4 linguriţe de bicarbonat stins în oţet,
iar făina de grâu se punea ultima. Toate se puneau într-un vas, înainte de a adăuga făina,
se băteau până apărea spuma, apoi se punea făina şi se amestecau până se obţinea un aluat
potrivit de tare; aluatul era nedospit. Se punea aluatul pe masă sau pe un cârpător şi se
întindea cu făcăleţul, până se ajungea la o grosime de 3-4 mm, apoi se tăia cu un cuţit sub
diferite forme. După ce s-au tăiat, urma coacerea într-o cratiţă cu ulei bine încins. Scoase
de la prăjit, se puneau pe o farfurie şi se preăra zahăr; erau foarte bune calde, dar şi reci.

255
 Pită cu picioici/pâine cu cartofi. Înainte de coptul pitei, se pregătea într-o troacă
pentru 10-12 pâini sau într-o trocuţă pentru 2-3 pâini. Troaca şi trocuţa erau dintr-un
trunchi de lemn de salcie, scobit în interior şi la capete, cu mânere, ca să poată fi
transportat uşor. Trocuţele sunt de diferite dimensiuni, în funcţie de destinaţie( 1-4 pâini),
iar pentru că sunt din lemn de salcie, ţin căldura şi se dospeşte aluatul bine.
Pentru a coace pâine, fiecare familie avea un cuptor de pâine în curte, unde se
puteau coace maxim 10-12 pâini, dar în acest cuptor se puteau usca şi prune, iar oalele cu
carne se încălzeau vara ca să nu mucegăiască; se uscau uneori şi produse rezultate din
prelucrarea cânepii. La început, cuptorul era în tinda casei, iar mai târziu a fost mutat
afară, sub un şop de lângă casă, însă era într-o incintă închisă, pentru a proteja aluatul să
nu se răcească( mai ales iarna). La cuptor, erau necesare următoarele ustensile: jăruitor -
o paliţă lungă de trei metri, cu ajutorul căruia se aranjau lemnele aprinse din cuptor şi
care înainte de a fi folosit i se uda capătul ce intra în foc(când se ardea şi devenea prea
scurt se schimba); dârg –în forma unei sape, cu coada lungă, din lemn de esenţă tare,
având montat la un capăt un capăt o blană/scândură pătrată, de dimensiunea unei sape. Cu
ajutorul dârgului se trăgea, fără a strica vatra cuptorului, jarul la uşă; la fel, se uda când
era introdus în cuptor; lopata -era din lemn, lungă cât să ajungă la fundul cuptorului, cu
ea introducându-se pâinile în cuptor şi tot cu ea se scoteau când erau coapte.
Prepararea pâinii presupunea două etape. Cu o zi înainte, după-amiaza, se cernea
făina în troacă, în funcţie de numărul de persoane -aproximativ 2 kg pentru o pâine. Se
fierbeau apoi cartofii -la 2 kg de făină, circa 0,5 kg-, astfel ieşind o pâine ce se menţinea
mult timp proaspătă. Cartofii fierţi se curăţau de coajă, se dădeau prin maşina de tocat sau
se rădeau pe o răzătoare, apoi se puneau în troacă, la un capăt, peste făină.
Se pregătea aluatul pentru dospit, însă după ce s-a copt penultimul cuptor de
pâine, a fost curăţată troaca cu o lingură de metal, iar din cantitatea de aluat obţinută se
făcea un bulgăre, se amesteca cu sare şi se punea într-o oală de pământ de 0,5 litri;
deasupra se punea făină, astfel păstrându-se proaspăt până când se cocea un nou cuptor de
pâine. Uneori, în loc de aluat, se punea drojdie –„ţachi”. Aluatul se scotea din oală, se
înmuia cu apă călduţă, apoi se turna la capătul trocuţei, unde erau cartofii şi făina. Aluatul
se amesteca, prin frământare, cu o parte de făină şi se frământa cu mâna, până se obţinea
un aluat potrivit de moale. După aceasta, se pudra aluatul cu făină, se făceau cu dosul
palmei trei cruci pe aluat şi se punea un cârpător de lemn peste troacă, iar o faţă de masă
acoperea toată troaca, ca să se ţină o temperatură constantă la aluat.
Dimineaţa următoare începea frământatul cu apă călduţă, care debuta de la capătul
trocuţei, unde era aluatul făcut. Apoi, cu apă călduţă, se amesteca câte puţină făină
rămasă cu aluatul, până se cuprindea toată făina şi se frământa până ce se lega aluatul. Pe
urmă, se aduna aluatul la mijlocul trocuţei, se punea apă caldă de jur-împrejur, apoi cu
mâinile amândouă se prindea aluatul şi se întoarcea la capătul trocii. Continua
frământatul cu puţină apă caldă până se lega aluatul, apoi se bătea cu palmele, se ridica şi
se lăsa până apăreau bulbuci -abia atunci aluatul era frământat. Aluatul se aduna în
mijlocul trocii, se punea făină pe el, iar cu dosul palmei drepte se făceau trei cruci mai

256
adânci în aluat. Pentru dospit, se acoperea cu o faţă de masă, iar când a dospit de nu se
mai vedeau crucile, se aprindea focul la cuptor, care urma să ardă circa 1-1,5 ore.
Cuptorul se considera ars( gata) când se dădea cu jăruitorul pe vatră şi săreau scântei de
peste tot. Acum, mai punea gospodina puţine lemne şi se rupea pâinea.
Se pune, apoi, o ţesătură curată pe o masă, iar peste aceasta se presăra făină, apoi
se lua aluatul din troacă cu mâna, aproximativ 2,5 kg, şi se punea pe faţa de masă unde
stătea aproximativ 5-10 minute.
În acest timp, se trăgea cuptorul cu dârgul, adică jarul era tras în gura cuptorului şi
se acoperea cu o tablă. Se punea făină pe lopată, apoi se lua pâine de pe masă şi se făcea
rotundă, după care se punea pe lopată şi se băga în cuptor la copt. După ce erau băgate
toate pâinile, se închidea cuptorul cu uşa.
Apoi, se curăţa troaca, iar aluatul obţinut se pregătea pentru un nou cuptor de
pâine. La o oră, se deschidea uşa cuptorului şi se mişca pita, pentru a se coace uniform.
După alte două ore se scoatea pita din cuptor, se bătea de coaja neagră cu un băţ, apoi se
curăţa cu o răzătoare până rămânea fără coaja neagră. Bătută de coajă, se aşeza în troacă,
fiind acoperită cu o faţă de masă până se răcea, după care se putea tăia pentru consum.
Din aluatul de pită se mai făcea şi lipie: aluatul se subţia, deasupra se punea ou bătut cu
smântână sau prune, dacă era vară şi existau fructe. Lipiile se coceau mai repede şi se
scoteau mai devreme din cuptor. Din unele pâini ieşea aluat când se coceau, care se
coace şi el odată cu pâinea –acesta era „pupul”. Dacă rămânea la sfârşit aluat mai puţin de
o pâine, aproximativ 1 kg, se făcea o pâine mai mică, numită „buburuză”, ce se scoatea
din cuptor după o oră.
Varză dulce călită. Se folosea o cratiţă de tuci sau un ceaun, în care se punea
untură şi ceapă tăiată mărunt pentru prăjit. Varza se desăra, dacă era prea sărată, apoi se
tăia mărunt şi se punea în cratiţă, după ce s-a prăjit ceapa. Varza se amesteca cu crestături
de slănină şi piper, iar deasupra se punea o creangă de cimbru. Nu se punea apă decât la
sfârşit, varza fierbând înăbuşit. Când era gata, avea un gust deosebit, mai ales dacă era
servită cu mămăligă.
Varză călită, de post. Ceapa, tăiată mărunt, se prăjea în ulei, unde se mai punea
puţină paprică/boia dulce. Varza desărată se tăia mărunt, se amesteca cu piper pisat şi se
punea în cratiţă, adăugând şi puţină apă pentru a se înmuia varza, iar deasupra se punea o
creangă de cimbru. Focul trebuia să fie potrivit, pentru a fierbe încet, iar când era gata se
servea cu mămăligă.
Varza acră utilizată ca salată. Varza acră se tăia bucăţi mai mari şi se servea
lângă carne sau costiţă friptă, în loc de murături. Carnea era servită cu mămăligă. Varza
acră se utiliza ca salată la orice mâncare de dulce sau de post, până prin luna martie, când
se foloseau castraveţi. Varza era adusă în butoi, se toca mărunt, se storcea de
moare/zeamă şi se punea într-o farfurie mai mare, peste care se punea ulei de floarea-
soarelui sau de lobeniţă, uneori şi piper.
Moarea/zeama de varză se bea simplă, cu cartofi copţi în sobă sau se punea peste
boabe de fasole fierte şi se consuma cu pâine sau mămăligă, fiind foarte bună la gust şi se

257
pregătea repede, mai ales când se pregătea fasole frecată. Atunci când era post, se
fierbeau tăiţei de post în moare astfel: prima dată se pregăteau tăiţeii din făină de grâu în
apă călduţă şi se realiza un aluat mai vârtos. Acest aluat se întindea cu făcăleţul până
ajungea la o grosime ca muchea unui cuţit( 2 mm), obţinând o foaie care se lăsa la uscat.
După ce s-a uscat, foaia se răsucea şi apoi se tăia, obţinând tăiţei mai laţi decât tăiţeii
obişnuiţi. Urma pregătirea compoziţiei: din apă ½ şi moare ½, se punea la fiert şi când
începea să fiarbă se puneau tăieţeii, care se lăsau la fiert cât timp era necesar( până se
înmoiau). Separat, se tăia ceapa mărunt, se prăjea în ulei puţină paprică şi apoi se punea
peste fiertură. Pentru tăiţei se preparau şi condimente din hrean ras pe răzătoarea fină, se
călea într-o farfurie şi cine dorea putea să-şi pună în farfurie. Aceşti tăiţei erau foarte buni
în post şi se serveau cu mămăligă. Dacă mămăliga era caldă, tăiţeii trebuiau să fie reci, iar
dacă mămăliga era rece tăiţeii trebuiau să fie calzi.
Castraveţi muraţi. Fiecare familie avea un butoi de stejar cu o capacitate de 20 de
litri, iar înainte de a pune castraveţii la murat, butoiul era spălat şi opărit. Castraveţii se
adunau din mai multe zile, iar când erau suficienţi se spălau bine şi erau lăsaţi la scurs. Pe
fundul butoiului se punea cimbru, mărar şi hrean, iar apoi castraveţii se aşezau unul lângă
altul; printre ei se mai punea ţelină tăiată felii, ardei iute şi morcovi tăiaţi în două sau în
patru. Deasupra se punea cimbru, foi de ţelină şi foi de vişin, acoperite cu scândurele
speciale presate de o piatră de râu, care nu se dizolvă în saramură. Peste castraveţi, se
turna o soluţie din apă, sare şi oţet. Sarea se punea în funcţie de capacitatea butoiului,
adică o lingură de sare la litrul de butoi, dizolvată în apă. Cu o măturică de cimbru se
amesteca în butoi, iar la sfârşit se punea capacul la butoi şi urma aşteptarea până se
acreau castraveţii. Butoiul cu castraveţi se începea de obicei înainte de Paşti, când se tăia
mielul. În prezent, castraveţii se pun în borcane de diferite mărimi.

258
 Încheiere

Tu, călătorule, poate ai obosit, de drum sau de povara amintirilor.

Ştiu că ţi s-au arătat iar în faţa ochilor momente frumoase şi unice, că ţi-ai amintit
colindele sau primul sărut, ori te-ai văzut mire sau strângând mânuţa dulce a copilului
tău.
Acum parcă nu mai ai vârstă, anii tăi i-ai dăruit Satului, dar el nu a îmbătrânit,
căci se aud strigăte de copii şi forfotă către Şcoală. A îmbătrănit doar fântâna din mijlocul
satului, dar apa ei e la fel de bună şi de răcoroasă.
Ai vrea să mai arunci o privire în spate, acolo unde rămâne cuminte satul şi te
aşteaptă să vii, din America ori din Făgăraş ?
Ori ţi-ar plăcea să vorbeşti despre el şi altora care nu ştiu ce înseamnă un Sat, şi
mai ales un sat „ de pe Ardeal” ?
Dacă vrei, poţi să le spui aşa:
Măi, Omeni buni, acesta este Satul Meu, Calbor, care e ca toate satele, dar e unic.
Povestea lui se întâlneşte cu povestea tuturor satelor din ţara mea.
Dar el e altfel !
Numai pe el îl pot purta în sufletul meu, oriunde aş merge !
Iar cartea aceasta, cititorule, ţi-o dăruiesc şi poate aşa vei trăi o parte din ceea ce
am trăit Noi.

259
260
 POSTFAŢĂ

Se cuvin mulţumiri binemeritate tuturor acelora care au

contribuit la iniţierea, susţinerea morală şi materială a
elaborării acestei lucrări.
Doamna preoteasă Cioacă Viorica, născută Cândea, în
Calbor( nr. 68), a dat adresa din sat a domnului Pâra I.
regretatului ing. Nicolae T. Ciora, cel care a scris Monografia
satului Dridif.
Regretatul ing. Ciora a trimis subsemnatului “Tabla de
materii” a Monografiei Dridifului, precum şi tot ce a găsit
despre satul Calbor. Am început să adun materiale, la care m-
au ajutat majoritatea calborenilor, dar nu am putut
dactilografia, deoarece domnişoara Stângu Minerva( nr. 106), cea care s-a oferit să facă
această activitate, a decedat între timp şi lucrarea a încetat o perioadă.
Între timp, am achiziţionat un calculator vechi şi am început să scriu personal. Cu
un an în urmă, am primit un ajutor neaşteptat şi profesional de la specialişti ai Muzeului
Ţării Făgăraşului “Valer Literat” –Constantin Băjenaru şi Elena Băjenaru–, ca şi de la
respectabilii profesori din Făgăraş, Adelina Graură şi Florin Graură( fiu al satului). Fără
această colaborare, era foarte greu să apară monografia în acest an –cel mai devreme,
putea să apară peste aproximativ doi ani, după ce găseam un tehnoredactor profesionist.
Impulsionat am fost şi de primarul comunei Beclean, care a fixat serbarea “Fii
Satului Calbor” pe data de 30-31 iulie 2011 şi a introdus în program şi prezentarea
monografiei satului. Cu această ocazie, Comitetul de Organizare a introdus în programul
de pregătire pentru „Fii Satului” şi amenajarea unui Muzeu al satului Calbor, la care vor
da asistenţă de specialitate amintiţii muzeografi de la Muzeul din Făgăraş. De acest
Muzeu au fost de acord să se ocupe doamna profesoară Claudia Ludu şi soţul său, Ludu
Constantin.
Domnul învăţător Aurel Drăguş mi-a pus la dipoziţie „Monografia satului Boholţ”
şi m-a îndrumat de câte ori i-am solicitat ajutorul.
Mulţumim şi celor care au făcut posibilă apariţia acestei monografii: Primăria
Comunei Beclean şi dl. Sebastian Grapă.
Col.( r.) Ioan Pâra

261
262
 ANEXE

Anexa I

CURŢILE ŞI LOCUITORII DIN CALBOR ÎNAINTE DE ANUL 1945

Nr. Numele curţii Nr. Părinţii Copiii Observaţii

crt. curte
1. La Coman 1 Pop Ioan Vasile
Pop Bucura(din Viorel
Boholţ) Monica
2. Trecere La Costea
3. La Costea 3 Pop Gheorghe Gheorghe
Pop Maria Ioan
4. La Verzaru 3/a Nistrea Moise Vasile
Nistrea Raveca( din Ioan
Cincşor) Moise
5. La Bocreţ 4 Căloiu Gheorghe Victoria
Căloiu Elena Vasile
Ioan
Maria
6. La Moară 4/a Vereş Janoş Ioan Ambii
Vereş Irina Ioşca părinţi au
Irina venit din
Hălmeag
7. La Cândea 5 Cândea Moise
Cândea Bucura
8. La Săcărean 5/a Secărean Ioan Ioan Teren
Secărean Ana Emil comunal
Doina
Costică
Mircea
9. La Gheorghe 5/b Căloi Gheorghe Gheorghe Teren
moraru Căloi Irina Maria comunal
La Costel 5/b Ludu Constantin Ana
Ludu Claudia Adrian

263
10. La Cândea 6 Paicu Nicolae Ludovica
Paicu Ana Ana
Elena
Victoria
Maria
11. La Toader 7 Folea Gheorghe Ana
Folea Ludovica Vasile
Ioan
Minerva
12. La Popenciu 8 Ludu Ioan Mircea
Ludu Minerva Maria
13. La Popenciu din 9
Sus
14. La Nica Doru 10 Moise
15. Cimitirul 11
16. La Ceanga - 12 Cristea Vasile Vasile
Progădeanu Cristea Elena Tatiana
17. La Neagoie 13 Neagoie Moise Alexandru
Neagoie Maria( venită
din Boholţ)
18. Grădină 14
19. La Ilea 15 Ramba Irina
Victoria
Emil
Vasile
Minerva
20. La notaru’ 16 Brumbea Romul
Brumbea Brumbea Minerva
21. La Sandu 17 Brumbea Moise Iancu
Brumbea Felicia Dorel
Stela
22. La Dascălu 18 Mihaiu Vasile
Mihaiu Elena
23. La Ghica 19 Neagoie Vasile Elena
Neagoie Ludovica Minerva
Maria
Ana
Felicia
Vasile
Ioan

264
 Victoria
Gheorghe
24. La Timoftă din 20 Rotaru Ioan Elena
Uliţa mare- Rotaru Minerva Ioan
Pantelimon
25. La Onea 21 Graură Ioan n.c
Graură Ioana n.c
26. Primăria 22 Azi, Şcoala primară
27. La Dumitru 23 Vulcan Ioan Minerva
Vulcan Maria( din Ioan
Viştea de Jos)
28. La Mihu din jos 24 Brumbea Aurel
Brumbea Ludovica
29. La Mihu din sus 25 Mihu Ioan Aurelia
Mihu Ana
Mihu Ana( soră)
30. La Brumbea din 26 Brumbea Ioan Ioan
Ungher Brumbea Maria( Maria
venită din Cincşor) Vasile
31. Grădină 27 Momârlana
32. La Tojgoaie 28
33. La Necula 29 Cristea Vasile Ioan
Şandru Cristea Ludovica( Zenovia
venită din Rodbav) Vasile
34. La Inat 30 Hetrea Emil
Ioana
35. La Cojocaru 31 Bărcuţean Ioan Cornel Din
Bărcuţean Ioana Eugen Felmer
Olimpiu
36. La Mafteoi 32 Fărcaş Lucreţia n.c.
37. Grădină 33 Necunoscut
38. La Nana 34 Guţea Gheorghe Ioan A fost a
Guţea Minerva Elena Ciocâ
Viorica
39. La Chirilă 35 Brescan Dumitru Vasile Venit din
Brescan Ludovica Ioan Sâmbăta
Constantin de jos
40. La Pochetă 36 Stângu Moise Ioan
Stângu Ioana( venită Minerva
din Săvăstreni)

265
 Stângu Iustina( soră)
41. La Ţăreanu 37 Şoneru Vasile Ioan
Şoneru Elisaveta Vasile
Elena
Ana
42. La Popaniţ 38 Neagoie Romul Viorica
Neagoie Emilia Ioan
Emil
Romul
43. La Perea 39 Ioaneş Gheorghe Ioan
Ioaneş Maria Otilia
44. La Popaniţ -sus 40 Cândea Ioan Ioan
Cândea Maria( venită Romul
din Viştea) Titus
45. La Grecu 41 Bucurenciu Ioan Vasile
Bucurenciu Ioana Teofil
46. La Ceanga 42 Neagoie Vasile Aurel
Neagoie Rafira( Minerva
venită din Drăguş) Felicia
Vasile
Viorica
47. La Volga 43 Volga Nicolae Livia Plecaţi în
Volga Silvia Nicolae Cobor

48. La Fica 44-45 Găină Ioan Doina

Găină Elisaveta Ioan
49. La Moise 46 Mihu Vasile Ioan Alungat
Gheore Mihu Ioana
50. La Mihai -jos 47
51. La Mihai -sus 48 Joanta Vasile Ioan
Joanta Elena Romul
52. La Sâvu 49 Cristea Ioan Vasile
Cristea Minerva Elena
53. La Hulitu- 50 Băluţ Ioan Minerva
Păulitu Băluţ Elena
54. La Nistrea 50/a Nistrea Gheorghe Ioan
Nistrea Victoria Minerva
(venită din Cincşor)
55. La Boieru 50/b Munteanu Ioan Ioan
Munteanu Ioana Romul

266
56. Beleoaie 51 Vasile
Elena
57. Gavrilă 52 Mihu Gheorghe Elena
Mihu Ana Aurelia
58. Văleanu 53 Şandor
Ana
59. Oneabucure 54-55 Ludu Vasile Elena
Ludu ludovica Vasile
60. La Căloi 56 Dârlogea Moise Vasile
Dârlogea Elena Moise
61. La Suciu 57 Suciu Ioan Elena
Suciu Maria( venită Ioan
din Boholţ) Aurelia
62. La Neculea 57/a Benţea Beniamin( Viorel
venit din Hurez) Victoria
Benţea Ana Petronela
63. La Şoneru 58 Neagoie Ioan Teofil
Neagoie Ioana Ioan
Elena
64. La Niţa 59-60 Chirmoş Ioan Valeria Breaza
Chirmoş Valeria( din Ioan Kerekeş
Breaza)
65. La Nică 61 Stoica Ioan Fierar
Stoica Ana
66. Grădină 62
67. Grădină 63
68. La Măican 64 Cristea Ioan Vasile
Cristea Elena Ioan
Constantin
Elena
69. La Moise 65 Stroilă Moise Gheorghe
Stroilă Maria( venită Ioan
din Boholţ) Victor
Vasile
70. La Silivăstru –la 66-67 Ioaneş Vasile Felicia
Gheore Ioaneş Elena Ioan
71. La Zarie 68 Cândea Ioan Elena
Cândea Maria Viorica
Ioan
72. La Răcheru 69 Cristea Aurel Ioan

267
 Cristea Ana Ioana
73. Grădină 70
74. La Visea Popii 71 Paicu Ioan Maria
Paicu Ana Elena
75. La Alexe 72 Alexe Vasile Victoria
Alexe Paraschiva(
venită din Sâmbăta de
Sus)
76. La Novac 73 Neagoe Vasile
Neagoe Ludovica
77. La Ghicu 74 Cristea Ioan Ioan
Cristea Ioana Viorica
78. La Popa 75 Şolcă Gheorghe-preot Elvira
Şolcă Elena( venită Lucia
din Hetiur)
79. La Moise 76 Cristea Victor
Cristea Victoria
80. La Moise 77 Cristea Victor Victor
Cristea Maria Vasile
81. Curtea Pârâ 78
82. La Zarie 79 Grecu Nicolae( venit Valeria
din Feldioara) Olimpia
Grecu Ludovica Elena
Victor
Victoria
83. La Man 80 Cristea Ioan Ioan
Cristea Elena Vasile
84. Curte Comunală 81 Grajduri
85. Curte comunală 82 Grajduri
86. La Bucur 83 Voilean Ioan -fierar Ana
Voilean Ana Ioan
Elena
Zenovia
Gheorghe
87. Curte în spatele 84
Bisericii
88. La Maieru 85 Chirmoş Ioan Vasile
Chirmoş Zamfira( Maria
venită din Cincşor) Achim

268
89. La Niţu 86 Băluţ Aurel Rodica
Băluţ Elena Radu
Otilia
90. La Loghin 87 Raita Moise
Raita Ioana
91. La Cârstea 88 Ioaneş Ioan
Ioaneş Elena
92. La Vâja 89 Precup Vasile Ioan
Precup Paraschiva( Elena
venită din Viştea)
93. La Derlogea 90 Derlogea Ioan
Derlogea Elena
94. La Drăgan 91 Cândea Moise Ana
Cândea Ana Elena
Moise
Ioan
95. La Gheorecăloi 92 Brumbea Ioan Victoria
Brumbea Elena Elena
96. La Ciocândea 93 Farcaş Romul Elena
Farcaş Aurelia Victoria
97. La David 94 Ioaneş Moise Ana
Ioaneş Aurelia Ioan
Vasile
98. La Marcu 95 Cocoradă Nicolae Vasile
Cocoradă Eva( venită Ioan
din Drăguş) Maria
99. La Ionaşc 96 Căloi Gheorghe Vasile
Căloi Aurelia
100. La Tojga 97 Farcaş Vasile Emilia
Farcaş Elena Elena
Zoiţa
101. La Baba 98 Brumbea Pavel Vasile
Brumbea Elena Ioan
102. La Oneastane 99 Fogoroş Vasile( venit
din Drăguş)
Fogoroş Ioana
103. La Guţea 100 Pop Ioan Stela
Pop Elena Ioan
104. La Nelu-La Popa 101- Munteanu Ioan Cornel
102 Munteanu Elena Aurica

269
 Viorel
Elena
Stela
105. La Castravete 103 Castravete Moise Ioan
Castravete Elena Vasile
Romul
106. La Ciocoiu 104 Ioaneş Ioan Elena
Ioaneş Aurelia Ioan
107. La 105 Stângu Romul
Gheorecătană Stângu Aurelia
-din jos
108. La 106 Stângu Aurel Vasile
Gheorecătană Stăngu Ana Gheorghe
-din sus Viorel
Elena
Minerva
109. La Cozmă 107 Mihu Vasile Ioan
Mihu Ana Elena
Maria
Doina
110. La Loghin- la 108 Vasile Teofil Mutaţi de
Ilea Paicu Aurel Vasile la nr.156
Paicu Elena Viorel
Elena
Aurel
111. La Niţa din jos 109 Paicu Virgil( venit din Ludovica
Retiş)
Paicu Lucreţia
112. La Niţa din sus 110 Chirmoş Moise Ioan
Chirmoş Cornelia( Vasile
venită din Cincşor) Viorica
113. La Radu 111 Neagoe Gheorghe Minerva
Neagoe Ludovica
114. Hudiţa Raduli 112
115. La Vâlcan 113 Guţea Ioan Gheorghe
Guţea Ana Ludovica
Minerva
116. La Luca 114 Brumboiu Ioan Elena
Brumboiu Maria(
venită din Pojorta)

270
117. La Starustaru 115 Neagoie Ioan Vasile
Neagoie Elena Ioan
118. La Ghica 116 Broş Ioan( venit din
Cincşor)
Broş Ana
119. La Onineculea 117 Bălaş Ioan Ludovica
Bălaş Ludovica Eleonora
120. La Maxim 118 Trabalcă Sin Jenica
Trabalcă Maria Elisabeta
121. La Aron 119 Ioan Ludovica
Ana
122. La Marcu 120 Bărbuţ Moise Moise
Bărbuţ Ioana Vasile
Ana
Aurelia
123. La Necula- 121 Stoica Ioan( venit din Gheorghe
Bazna Bazna)
Stoica Anica
124. La Brumboi 122 Brumboi Aurel Vasile
Brumboi Ludovica
125. La Băluţ 123 Băluţ Ioan Elena
Băluţ Raveca( venită Victoria
din Voivodeni)
126. La Mihai-Moaşa 123/a Ghereb Ioan Ioan
Ghereb Elena Gheorghe
Elena
127. La Zarie 124 Căloiu Petre Vasile
Căloiu Ana Gheorghe
128. La Hetrea 125 Pop Nicolae Elena
Pop Ludovica
129. La Surdu 126 Cândea Vasile Victoria
Cândea Ludovica Vasile
Ioan
130. La Părăianu 127 Cristea Ioan Elena
Cristea Ioana
131. La Ilea 128 Luca Ioan Aurica
Luca Ana Ioan
Vasile
132. La Branişte 128/a Branişte Nicolae( Minerva
venit din Cincşor) Vasile

271
 Branişte Ludovica
133. La Virchea 129 Brumboi Alexandru Romul Nepot
Brumboi Elena -soră
134. La Baba -din sus 130 Derlogea Moise Aurel Înfiat
Derlogea Ana
135. La Comşa 131 Comşa Ioan
Comşa Ludovica(
venită din Pojorta)
136. La Lud 132 Ludu Ioan Minerva
Ludu Maria
137. La Radioanăş 133 Ioaneş Moise Ana
Ioaneş Elena Ioan
Elisabeta
138. La Hetrea 134 Hetrea Moise Vasile
Hetrea Ludovica
139. La Boanta 135 Raita Bucur Ana
Raita Ioana
140. La Burlac 136 Folea Moise Elena
Folea Letiţia Lucia
Aurica
Moise
Ioan
141. Grădină 137
142. La Toader 138 Pâra/Pura Gheorghe Emilia
Pâra Ana Vasile
Ludovica
Ioan
143. La Sitea 139 Sitea Laurian( venit Laurian
Gheorasim din Drăguş) Liviu
Sitea Ana Victoria
Ioan
144. La Şoneru 140 Cristea Aurel Minerva
Cristea Aurelia Ioan
Teofil
145. La Grecu 141 Zamfir Andrei Valentina
Zamfir Ana Ioan
146. La Stanchirmoş 142 Brumbea Loghin Benone
Brumbea Ioana
147. La Comanu Gre- 143 Şoneru Moise Vasile
cului Şoneru Elena Minerva

272
 Ioan
148. La Moise 144 Baştea Ioan Minerva
Baştea Ludovica Victoria
Vasile
149. La Brumbea 145 Baştea Ioan Constantin
Başte Valeria Vasile
Ana
Letiţia
150. La Trandafir 146 Brumboi Filip Teofil
Brumboi Ana Vasile
151. La Căloi 147 Burlea Gheorghe Maria
Burlea Elena Gheorghe
152. La Nana 148 Guţea Gheorghe Aurelia
Guţea Maria Gheorghe
153. La Stanciu 149 Bălaş Ioan Elena
Bălaş Ludovica Minerva
Bălaş Ana Maria
Ioan
Viorica
154. Grădină 150
155. La Rădoi 151 Rădoi Vasile Ioan
Rădoi Ludovica Ana
156. Grădini 152-
155
157. La Ilea din 156 Paicu Aurel Teofil Mutat la
Crâng Paicu Elena Ioan 108
Vasile
Viorel
Elena
Aurel
158. Grădină 157
159. La Băluţ -din sus 158 Grădină
160. La Băluţ -din jos 158/a Grădină
161. La Surdu 159 Grădină Mutat la
126
162. Grădini 160- Părăsite
169
163. La Nica 170 Rusu Ioan Ioan
Rusu Aurelia Ana

273
164. La Oprea 171- Băluţ Ioan Minerva
172 Băluţ Bucura( venită Ioan
din Boholţ) Vasile
165. La Costea 173 Rotaru Vasile Elena Mutat la
Rotaru Ana Emilia 262
166. La Stan 174 Paicu Vasile Minerva
Paicu Elena Vasile
Romul
Elena
Maria
Viorica
167. La Stroilă 175- Bărbuţ Moise Minerva
176 Bărbuţ Elena Victoria
Vasile
168. La Stroilă -din 177 Brumbea Vasile Elena
jos Brumbea Victoria( Aurelia
venită din Drăguş) Stela
Rodica
169. La Bălaş 178 Brumbea Ioan Minerva
Brumbea Ana Vasile
Emil
Ioan
Viorica
170. La Bucurenci 179 Brumbea Moise
Brumbea Maria
171. La Cârjă 180 Cârjă Ioan Venit de la
Cârjă Aurelia Pocola-
Bihor
172. Grădini 181- Au fost familii cu
196 locuinţe
173. La Perea din 197 Căloiu Moise Elena
Păsat Căloiu Ludovica Vasile
Ioan
Romul
174. La Bucurbăluţ 198 Brumbea Ioan Ioan
Brumbea Aurelia Vasile
Romul
175. La Turcu 199 Brumbea Ioan Aurelia Azi Toma
Brumbea Ana Ioan I.
176. La Iocoboi 200 Prescure Gheorghe Venit din

274
 Prescure Elena Boholţ
177. La Ghiţă 201 Cocoradă Gheorghe Doina
Cocoradă Cornelia Dan
Sorin
178. Grădină 202 Cocoradă Sorin Casă
179. La Băluţ 203 Grădină Ap.144
180. Grădină 204
181. La Lud 205 Ludu Moise Minerva
Ludu Victoria Ioan
Vasile
Benone
182. La Nistrea 206 Băluţ Vasile Victoria
Băluţ Elena Stela
Ana
Florin
183. La Iliecârstea 207 Luca Ioan Întors la
Luca Ana nr. 128
184. La Jidovu 208 Mayer Reghina Cârciumă
185. La Hetrea de la 209 Cristea Moise Ioan Venit de la
părău Cristea Ludovica Nicolae 134
186. Grădină 210 Vândută la Boholţ
187. La Hişă 211 Bărcuţeanu Cornel Stela
Bărcuţeanu Minerva Cornel
Doru
188. La Hişă -din jos 212 Bucurenciu Vasile
Bucurenciu Maria
189. La Bocreţ 213 Căloiu Moise Elisaveta Ileni
Căloiu Elena( venită Viorica
din Ileni)
190. Grădini 214-
215
191. La Cârstea 216 Neagoie Vasile Vasile
Neagoie Maria
192. Grădină 217
193. La Tojga 218 Grădina Mutat la
nr. 97
194. Grădini 219-
224
195. La Mafteoi 225 Precup Vasile Vasile
Precup Silvia Ioan

275
 Elena
Viorica
196. Grădini 226-
229
197. La Mafteoi 230 Precup Ioana Soră
Precup Minerva Soră
198. La Cutaş 231 Toma Gheorghe( Ioan
venit din Breaza) Constantin
Toma Olimpia Maria
Aurelia
Stelian
Elena
199. La Mitrea 232 Munteanu Victor Viorica
Munteanu Ana Vasile
Ioan
200. La Rachira 233 Căloiu Ioan Plecat la
Căloiu Victoria nr. 76
201. La Virchea 234 Brumboi Ioan Aurica
Brumboi Seana( Minerva
venită din Drăguş)
202. Grădină 235
203. Grădină 236
204. La Milean 237 Ramba Ioan Vasile
Ramba Ana Ioan
205. La Ramba 238 Ramba Vasile Elena
Ramba Maria Ana
206. Grădini 239-
240
207. La Racu 241 Racu Iacob Savu Ambii
Racu Eva Maria veniţi din
Livia Drăguş
208. La Brumbea din 242 Derlogea Victor Ioan
Cerneală Derlogea Elena Romul
Vasile
209. La Gojmanu 243 Vâja Ioan Viorica
Vâja Elena Vasile
Vâja Vasile -frate Ioan
Carmen
210. La Trifu 244 Verdea Ioan Nicolae
Verdea Aurelia

276
211. La Verdea 245 Pura/Pâra Ioan Gheorghe
Pura Maria Ana
212. Grădini 246-
247
213. La Timoftă 248 Timoftă Romul Ioan
Timoftă Victoria Cornel
Romul
Elena
214. La Coman Moise 249 Pop Vasile Călin
Pop Olimpia
215. La Cotea 250 Brumbea Moise Vasile
Brumbea Aurelia Ana
Maria
Ioan
Viorica
216. Grădini 251-
254
217. La Lazăr 255 Naftanailă Lazăr Pompiliu
Naftanailă Maria Titus
Horia
218. Grădină 256
219. La Opreaguţii 257 Stroilă Gheorghe
Stroilă Aurica
220. La Bocreţ 258 Căloiu Moise Elena Venit de la
Căloiu Ludovica 213
Venită de
la 265
221. La Pătru 259 Farcaş Coriolan
Farcaş Maria( venită
din Boholţ)
222. Grădină 260
223. La Novac 261 Neagoie Moise Liviu
Neagoie Ludovica Ioan
Elena
224. La Zarie 262 Rotaru Vasile Venit de la
Rotaru Minerva 173
Venită de
la 16
225. Grădină 263
226. La Mămăligă 264 Derlogea Vasile

277
 Derlogea Zenovia
227. La Aldea 265 Graură Ioan Ioan Plecat la
Graură Ludovica 213
228. La Văruca 266 Maican Gheorghe Venit din
Maican Elena Boholţ

Datele prezentate cuprind perioada dintre anii 1938-1945. Din acest motiv, se
poate ca unii locuitori să nu fie cu familia actuală, dar au fost trecuţi unde s-au născut.
Numele curţilor vine de la cine a locuit acolo cândva sau le-au dat locuitorii numele, după
cel care locuia sau după un eveniment. Am trecut în prezentul tabel numai două generaţii,
părinţi şi copii. Datele le-am primit de la Suciu Stela( nr. 54) şi de la Brumboiu Vasile(
nr. 122).
Exemple de nume date curţilor:
La Gheorecătană( nr. 106), un locuitor, cu numele de Gheorghe prescurtat
Gheore, a făcut armata/cătănia şi a început primul război mondial, astfel că nu s-a eliberat
ci a participat la război; totul a durat vreo 10ani. Când a venit acasă, vecinii au venit la
poartă să-l vadă şi el atunci a pus piciorul pe o piatră rotundă de la poartă şi a spus “Aici
stă Gheore cătană “ şi de atunci aşa este numele curţii.
La Gheorasim( nr. 139) a cumpărat Sitea Laurian din Drăguş şi, nemaifiind
nimeni de la vechea familie, locuitorii i-au spus curţii La Sitea.
La nr. 71, locuieşte familia Paicu, dar la curte îi spune La Visea Popii; acolo a
locuit un preot pe care îl chema Vasile-prescurtat Visea- şi de aici Viseapopii.

278
 CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………. 3
PREDOSLOVIE………………………………………………………….. 5
I. AŞEZARE GEOGRAFICĂ……………………………………………. 7
II. CLIMA………………………………………………………………… 8
III. RELIEFUL ŞI HIDROLOGIA……………………………………….. 14
IV. FLORA ŞI FAUNA............................................................................... 19
V. FILE DIN ISTORIA SATULUI............................................................. 27
VI. DEMOGRAFIA..................................................................................... 63
VII. BISERICA ŞI ŞCOALA –ESEU.......................................................... 77
VIII. BISERICA........................................................................................... 79
IX. ŞCOALĂ ŞI CULTURĂ........................................................................ 117
X. TURISMUL............................................................................................. 145
XI. ANTROPONIMIE.................................................................................. 146
XII. TOPONIMIE......................................................................................... 149
XIII. GRAIUL LOCAL................................................................................ 151
XIV. INDUSTRIA CASNICĂ ŢĂRĂNEASCĂ………………………….. 154
1. Meserii în Calbor............................................................................ 154
2. Prelucrarea cânepii......................................................................... 157
3. Prelucrarea lânii............................................................................. 162
XV. CREŞTEREA ANIMALELOR............................................................. 164
XVI. AGRICULTURA –ESEU...................................................................... 187
XVII. LUCRĂRILE AGRICOLE.................................................................. 188
1. Cultivarea viţei-de-vie.................................................................... 188
2. Lucrul câmpului.............................................................................. 198
3. Lucrul la ogrăzi............................................................................... 206
4. Sarcinile fiecărui membru din familie, în gospodărie.................... 209
XVIII. CASA –ESEU..................................................................................... 221
XIX. ARHITECTURA ŞI CASA ŢĂRĂNEASCĂ....................................... 223
XX. PORTUL POPULAR.............................................................................. 229
XXI. RITURILE DE TRECERE................................................................... 237
1. Naşterea şi Botezul…………………………………………….. 237
2. Nunta…………………………………………………………… 238
3. Înmormântarea…………………………………………………. 252
XXII. SOCIETĂŢILE DE ÎNTRAJUTORARE…………………………… 269
XXIII. VÂRSTELE OMULUI....................................................................... 272
1. Jocurile copilăriei………………………………………………… 272
2. Obiceiuri tineret( până la 14 ani).................................................... 274
3. Activităţi distractive şi obiceiuri ale tinerilor……………………. 280

279
 4. Şezătorile........................................................................................ 283
5. Ceata de feciori.......……………………………………………… 286
6. Şezători pentru femei căsătorite..................................................... 288
7. Alte obiceiuri: „Ia ciumii”.............................................................. 290
XXIV. ALIMENTAŢIA……………………………………………………. 297
XXV. ÎNCHEIERE –ESEU............................................................................ 307
XXVI. POSTFAŢĂ......................................................................................... 308
XXVII. ANEXE.............................................................................................. 310

280