Kenneth Frampton, „Towards a Critical Regionalism. Six Points for an Architecture of Resistence”.

Textul apare prima dată într-o colecție de eseuri editată de Hal Foster cu titlul The Anti-Aesthetic. Essays
on Postmodern Culture din 1983: asocierea cu postmodernismul de care Frampton se delimitase în mai
multe rânduri rămâne însă o aparență și pare mai potrivită includerea ulterioară a textului în edițiile
revizuite ale „Modern Architecture. A Critical History”, o istorie a arhitecturii moderne pe care Frampton
o publicase prima dată în 1980. De altfel, eseul lui Frampton încearcă tocmai acest lucru: să propună o
soluție practică de racordare a modernismului cu tot ce a câștigat el în 50 de ani, la problemele cu care
se confruntă în anii de după cel de-al doilea război mondial. Această confruntare se traduce pentru
Frampton prin conflictul dintre globalizare și tradiție, așa cum o indică moto-ul textului, preluat din
Istorie și adevăr, a filosofului francez Paul Ricoeur:

„Fenomenul universalizării, în timp ce e un progres al umanității, constituie totodată un soi de

distrugere subtilă, nu doar a culturilor tradiționale, ceea ce s-ar putea să nu fie un rău ireparabil,
dar și a ceea ce voi numi pentru moment, nucleul creativ al marilor culturi, acel nucleu pe baza
căruia interpretăm viața, ceea ce voi numi dinainte nucleul etic și mitic al umanității. Conflictul
izvorăște de aici. Avem sentimentul că această civilizație globală unică exercită în același timp o
atrofiere sau o pierdere în ceea ce privește resursele culturale care au creat marile civilizații ale
trecutului. Această amenințare este exprimată, printre alte efecte deranjante, prin diseminarea
în fața ochilor noștri a unei civilizații mediocre care e opusul absurd la tot ceea ce tocmai am
numit cultură elementară. Peste tot în lume, poți găsi același film prost, aceleași mașini de jocuri,
aceleași atrocități de plastic și de aluminiu, aceleași răstălmăciri ale limbajului de către
propagandă etc. Pare că umanitatea, apropiindu-se în masă de o culură consumeristă primară,
s-a oprit în același timp în masă la un nivel subcultural. Asfel, ajungem la problema crucială cu
care se confruntă azi națiunile ce ies din subdezvolare. Pentru a se angaja pe drumul
modernizării, e oare necesară renunțarea la trecutul cultural care a fost atâta timp raison d'être-
ul unei națiuni? … De aici paradoxul: pe de o parte, o națiune trebuie să se înrădăcineze în
pamântul trecutului său, să își creeze un spirit național și să-și desfășoare această revendicare
spirituală și culturală înaintea personalității coloniaștilor. Dar, pentru a lua parte la civilizația
modernă, e necesară participarea deopotrivă la raționalitatea științifică, tehnică și politică, ceea
ce, foarte adesea, necesită pur și simplu abandonul unui întreg trecut cultural. E un fapt dovedit:
nu orice cultură poate absorbi și susține șocul civilizației moderne. Iată deci paradoxul: cum să
 devii modern și să te întorci la origini; cum să reînvii o civilizație străveche, adormită și să iei
parte la civilizația universală.”1

Pe terenul arhitecturii, acest conflict dintre civilizația globală și culturile locale se traduce prin conflictul
dintre metropolă și culturi cu o anumită identitate (identity-giving culture), care se poate rezolva printr-
o poziție critică, de arriere-gardă ce se bazează pe tehnicile universale, îmbinate discret cu culturile
locale. Caracteristicile acestei arhitecturi sunt surprinse de Frampton prin exemple teoretice ca cel al lui
Alex Tzonis și Liliane Lefaivre (de la care preia și termenul pe care îl consacră, de regionalism critic), dar
și prin exemple de practică arhitecturală printre care cele ale lui Jorn Utzon, Alvar Aalto, Mario Bota, Luis
Baragan, Toyo Ito. Frampton recurge la fenomenologie, citându-i pe Martin Heidegger și Hannah Arendt,
pentru a defini, conceptul de place-form, sau de „spațiu al apariției” umane, legat de ideea de a fi
împreună, ca în polis-ul grecesc, un a fi împreună care se poate realiza doar sub auspiciile locului
fenomenologic. În regăsirea locului, se regăsește defapt esența urbanului, care, azi, în era televizorului și
a megalopolisului lipsit de piețe, pare să fi devenit lipsit de obiect, de scop. Iată deci care sunt rezolvările
practice în 6 puncte, la care se adaugă într-o ediție revizuită, un al șaptelea, pentru o arhitectură în
același timp modernă și locală:

(1) Regionalismul critic trebuie să fie înțeles ca o practică marginală, una care, în timp ce e critică
la adresa modernizării, refuză totodată să abandoneze apectele progresiste și de emancipare
moștenite de la arhitectura modernă. În același timp, natura fragmentară și marginală a
Regionalimului Critic servește la a-l distanța atât de optimizarea normativă cât și de
utopianismul naiv al Mișcării Moderne timpurii. În contrast cu linia ce merge de la Haussmann la
Le Corbusier, preferă scara mică marelui plan.

(2) In acest sens, Regionalismul Critic se manifestă ca o arhitectură conștient legată, una care, în
loc să pună accent pe clădire ca obiect de sine stătător, subliniază teritoriul ce urmează să fie
stabilit prin ridicarea clădirii pe sit.

(3) Regionalismul Critic preferă realizarea arhitecturii ca fapt tectonic mai degrabă decât ca
reducere a mediului construit la o serie de episoade scenografice prost-asortate.

(4) Se poate pretinde că Regionalismul Critic este regional până la gradul în care accentuează în
mod invariabil anumiți factori specifici sitului, de la topografie, considerată ca o matrice tri-
dimensională în care e potrivită structura, la diversele jocuri ale luminii locale pe structura

1
Kenneth Frampton. „Towards a Critical Regionalism: Six Points toward an Architecture of Resistance”. In: The Anti-
aesthetic. Essays on Postmodern Culture. Hal Foster, ed., Port Townsend WA: Bay Press, 1983, p. 27.
 construită. [...] Un răspuns articulat la condițiile climatice este un corolar necesar. De aceea, RC e
opus tendinței „civilizației universale” de a optimiza folosirea aerului condiționat etc. Tinde să
trateze fiecare deschidere ca zonă de tranziție delicată, cu capacitatea de a răspunde condițiilor
specifice impuse de sit, climă și lumină.

(5) RC pune accentul pe tactil în egală măsură ca și pe vizual. E conștient de faptul că mediul
poate fi experimentat și în alți termeni decât cei ai vizualului. E sensibil la percepții
complementare precum nivelurile variabile ale luminii, senzațiile de căldură, răcoare, umiditate
și mișcare a aerului, arome și sunete sau experiența tactilă a podelelor. [...] Se opune tendinței –
într-o lume dominată de media – de a înlocui experiența cu informația.

(6) În timp ce se opune simulării sentimentaliste a vernacularului local, RC va insera totuși uneori
elemente vernaculare reinterpretate ca episoade izolate înăuntrul întregului. În unele situații, va
deriva asemenea elemente și din surse străine. Cu alte cuvinte, se va strădui să cultive o cultură
contemporană orientată spre loc fără să fie ermetică, atât în ceea ce privește cultura cât și
tehnologia. În acest sens, tinde către crearea paradoxală a unei culturi universale regionale
(regionally based world culture), aproape ca și când aceasta ar fi o pre-condiție pentru realizarea
unei forme relevante de practică (arhitecturală n.n.) contemporana.

(7) RC tinde să înflorească în acele interstiții culturale care într-un fel sau altul reușesc să scape
de sub aripa atotcuprinzătoare a civilizației universale. Apariția sa sugerează că noțiunea de
centru cultural dominant înconjurat de sateliți dependenți, dominați, este un model inadecvat de
a adresa problema arhitecturii moderne.2(tr.n.)

Posibile întrebări: care sunt cuvintele cheie ale fiecăruia dintre cele 7 puncte? Găsim azi exemple de
arhitectură care bifează aceste prescripții?

2
Kenneth Frampton, „Modern Architecture. A Critical History”. ed. a3-a, Thames & Hudson, Londra, 1980, 1985,
1992, p. 327.