Universitatea Tehnică “Gh.

Asachi”,Iaşi
Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică şi Informatică Aplicată
Specializarea : Sisteme Electrice

PROIECT DE DIPLOMĂ
Construcţia,tehnologia de fabricare și
încercarea contactoarelor

Îndrumător proiect : Student:

Prof.univ.dr.ing.Emilian Furnică

1
 Cuprins
Memoriu justificativ
1. Noțiuni introductive
1.1 Consideraţii generale

1.2 Contactorul ca aparat electric de comutaţie

1.3 Decrierea generală a unui contactor

1.4 Mărimi caracteristice

1.5 Schema electrică de reprezentare a unui contactor

1.6 Criterii de clasificare a contactoarelor

1.7 Funcţionarea contactoarelor

1.8 Regimul de lucru al contactoarelor

1.9 Utilizarea şi alegerea contactoarelor

1.10 Grade de utilizare

2.Principii constructive
2.1 Contactoare cu comutaţie dinamică

2.2 Contactoare cu comutaţie statică

2.3 Contactoare cu comutaţie hibridă

3. Tehnologii de fabricaţie a contactorului cu contacte

3.1 Tehnologia cailor de curent

3.2 Tehnologia bobinelor

3.3 Tehnologia miezurilor magnetice

3.4 Tehnologia contactelor

3.5 Tehnologia pieselor izolante

4. Incercarea contactoarelor

2
4.1 Tipuri de incercare

4.2 Verificarea rezistenţei la uzura electrică a contactelor principale

3
Memoriu Justificativ

Evoluția actuală în domeniul aparatelor electrice a permis contactoarelor să îşi găsească o

foarte mare utilizare în aplicaţiile practice, în schemele de actionare și automatizare.Functionarea
perfectă a acestor implica cunoașterea temeinică a fenomenelor fizice și electrice ce stau la baza
funcționarii acestora şi utilizarea lor corecta in proiectarea , construcția si exploatarea acestora.

În lucrarea de faţa autorul işi propune să prezinte o privire de ansamblu asupra chestiunilor
legate de constructia, utilizarea și încercarea contactoarelor. Lucrarea este structurată în patru
capitole, polarizate in jurul problemelor contactorului electromagnetic.

În primul capitol al lucrarii se face o descriere generala a contactorului, prezentând

principalele aspect teoretice privind locul contactorului ca aparat electric de comutație,
evidenţiindu-se cele trei tipuri de contactoare:contactorul electromagnetic, contactorul static si
cel hybrid.Capitolu trei se axeaza asupra tehnologiei de fabricație a contactorului
electromagnetic, descriindu-se modul de fabricare a principalelor parţi component.Î capitolul
patru se face o enumerare a principalelor încercări ce se impun contactoarelor inainte de a fi
folosite in mediul industrial sau casnic.

4
 1.NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Consideraţii generale

Automatizarea diferitelor procese de producție necesitӑ instalaṭii electrice din ce in ce mai

complexe ṣi care sӑ aiba o funcționare sigurӑ.În general instalaṭiile de automatizare , instalațiile
maṣinilor unelte, ale podurilor rulante etc. sunt prevӑzute cu comandӑ de la distanṭӑ, ceea ce
necesitӑ utilizarea unui aparataj corespunzӑtor.În instalațiile electrice se ȋntalnesc numeroase
aparate electrice de conectare care au rolul de a stabili, intrerupe sau comuta curenți in circuitele
electrice , atât in stare normalӑ de funcṭionare , cât ṣi ȋn cazuri accidentale (supracurenṭi,
scurtcircuite etc.).În cazuri normale de funcționare , aparatele de conectare sunt comandate de
anumite aparate de protecție (relee) , care au rolul de a sesiza ṣi localiza defectele ȋn instalații.

Printre aparatele de conectare se numӑrӑ si contactoarele, utilizate ca aparate de manevrӑ

pentru comanda automatӑ ṣi de la distanțӑ a motoarelor ṣi circuitelor electrice de orice fel.
Contactoarele au o rezistențӑ mecanicӑ mare, ceea ce permite efectuarea unui numar mare de
manevre, cu frecvența relative ridicata de conectare.

Contactorul este un aparat de conectare cu o singurӑ poziție de repaus, acționat cu un

dispozitiv , capabil de a închede , a suporta și a intrerupe curenți în condiții de funcționare
normale și accidentale ale circuitului.

Aceste operații de stabilire, menținere și întrerupere a continuitații circuitelor electrice

sunt insoțite de fenomene care depind de tensiunea și curentul de regim, de supratensiuni și de
supracurenți.Datorită multiplelor posibilitați de utilizare, soluțiile tehnice adoptate în constructia
contactoarelor sunt foarte variate.

5
1.2 Contactorul ca aparat electric de comutație

Echipamente electrice sunt ansambluri de dispositive electrice, electromagnetice și

mecanice care, amplasate între surse și consumatori, asigură regimurile normale de vehiculare a
fluzurilor de energie electrică.

Regimurile de funcționare ale instalațiilor electromagnetice pot fi simulate prin multiple

procedee, dar ele nu vor putea fi indentificate decăt în rețelele reale, configurate cu ajutorul
elementelor de structură,acestea nu sunt altele decat echipamentele electrice.Inre regim și
structură exista o complexa intercondiționare și numai abordarea sistematică a acesteia face
posibil procesul ethnic în domeniul.

Un loc aparte în cadrul elementelor de structură revine echipamentului de comutație care

are rolul de a stabili și întrerupe, în conditii precizate, conducția în circuitele electrice.

Comutația poate fi dinamica sau statică, dupa cum se realizeaza ca urmare a deplasarii
relative a unor contacte electrice specializate, respective pe seama variației prin salt și în limite
largi a unui parametru de tip independență de trecere.

În comutația de tip dinamic se încadrează toate echipamentele cu contacte, în timp ce

comutația statică este proprie rezistenţelor si bobinelor comandate.

Echipamentele electronice de putere funcționeaza fără excepție pe baza comutației statice,

fie că aceasta este periodică sau nu.

În instalațiile pe care le structurează, echipamentele de comutație îndeplinesc un rol

funcțional operativ și un altul de protecție.În cadrul funcționarilor operative, prin manevre
comandate de multe ori manual, echipamentele de comutație asigură dirijarea circulației de
putere pe trasee rezultate ca optime din analize de regim.

Funcția de protecție constă în asigurarea cu prioritate a protecției automate împotriva

oricărui incident care ar putea perturba regimul normal al instalației sau chiar ar construi un

6
pericol pentru aceasta și factorul uman.Modul în care echipamentul de comutație îndeplinește
funcțiile menționate este hotărâtor în ceea ce privește asigurarea disponibilitațiilor și securitații
subsistemelor electroenergetice.

Dezvoltarea diferitelor tehnici în comutație de putere este strâns legată de pe o parte de

cerințele crescânde ale utilizatorilor de energie electrică și pe altă parte, de modul în care
constructorii de echipament au răspuns acestor cerințe, oferind elementele de structură pentru
realizarea unor sisteme capabile sa vehiculeze fluxuri electromagnetice de valori foarte mari.

Progresele înregistrate în domeniul tehnicii de comutație se bazează pe cunoașterea unui

complex de fenomene care au loc simultan și se intercondiționează, fiind uneori greu de stăpânit.
Procesele electrice, termice, electrodinamice, mecanice, influențele factorilor de mediu,
fenomenele legate de funcționarea contactelor electrice, de îmbătrânirea materialelor etc. ridică
serioase obstacole în calea realizării unui nou echipament.

1.3 Descrierea generală a unui contactor

Ținând cont de funcția pe care o îndeplinește într-un circuit electric, un contactor este
compus dintr-o serie de elemente constructive care se descriu pe scurt în continuare.

Contactele principale sunt contacte în circuitul principal și prin mișcarea lor, stabilesc sau
întrerup continuitatea unui circuit.Unul din contactele care în timpul operației de conectare-
deconectare rămâne imobil și de eceeea se va numi contact fix.Celălalt contact care este antrenat
în mișcare de către dispozitivul de acționare, se numește contact mobil.

Sistemul de stingere a arcului electric (produs la intreruperea curentului, între contactul

fix si cel mobil) se monteaza pe fiecare pereche de contecte. El este destinat să limiteze
extinderea arcului electric de intrerupere , şi sa contribuie la stingerea lui, astfel încat durata
acţiunii arcului sa fie foarte redusă.

Sistemul de acţionare are rolul de a transmite energia necesară închiderii sau deschiderii
contactelor principale în cazul în care primeste o comanda din afară.

7
 Contactele auxiliare conectate in circuitele auxiliare ale contactorului ,sunt cuplate mecanic
cu contactele circuitului principal ,astfel încat fiecarei poziţii de funcţionare a contactorului
auxiliar. Contactele auxiliare servesc la închiderea şi întreruperea circuitelor de comandă, de
blocare su semnalizare, în funcţie de poziţiile de funcţionare ale contactorului.

Sistemul de fixare are rolul de a susţine toate parţile componente ale contactorului.

În cadrul construcţiei contactoarelor , totalitatea pieselor conducătoare care in funcţionare

normala pot fi legate între ele din punct de vedere electric alcatuiesc o cale de curent. În cazul
contactoarelor , o cale de curent este formata din :

- bornă de intrare ;

- bobină de suflaj;

- contact fix;

- contact mobil( montat pe suportul contactului mobil);

- legatura flexibila bornă de ieşire.

Deoarece o cale de curent se leagă la un conductor de linie sau de fază al reţelei de

alimentare , ea alcatuieşte un pol al contactorului. Numărul cailor de curent principale care se pot
conecta la reţeaua de alimentare reprezintă numărul de poli ai aparatului.

Ansamblul pieselor conducătoare care formează un circuit electric , străbătut de curentul

principal pe care trebuie să-l închidă contactorul , alcătuieşte circuitul principal . Bobinele şi
contactele auxiliare ale contactorului care comandă conectarea sau deconectarea aparatului sau
servesc la comanda altor circuite, alcătuiesc circuitul de comandă.

Din punct de vedere funcţional, contactele auxiliare pot fi normal-deschise sau normal-
închise. Contactele normal-deschise (notate ND) sunt deschise când contactorul nu este
anclanşat, iar contactele normal-închise (notate cu NI) sunt închise când contactorul este
anclanşat. În momentul când contactele principale execută manevra de închidere contactele
auxiliare normal-deschise se închid iar cele normal-închise se deschid.

8
 Pe un contactor se pot monta mai multe contacte auxiliare de tipul ND sau NI.
Construcţia diferitelor părţi componente ale contactoarelor este foarte variată ţinând seama de
performanţe şi de alte condiţii impuse de instalaţiile electrice.

1.4 Mărimi caracteristice

Tensiunea nominală pentru care este construit contactorul, la care se dimensionează

şi se verifică izolaţia aparatului, distanţele de străpungere şi de contornare, precum şi capacitatea
sa de rupere.

Tensiunea de serviciu U este tensiunea circuitului în care este utilizat contactorul şi care
este mai mică sau cel mult egală cu tensiunea nominală.

Tensiunea de comandă este tensiunea de alimentare a înfăşurării electromangnetului

de acţionare. În funcţie de alimentarea bobinei, = U, dacă bobina este legată între faze şi

= U /√ dacă bobina este între fază şi nul. În cazu când bobina este conectată la o sursă
exterioară, tensiunea de comandă este evident egală cu tensiunea sursei.

Curentul nominal este curentul pe care contactorul îl poate suporta fără a depăşi
încălzirile admisibile în regimul său normal de lucru.

Pentru a ţine seama de condiţiile reale de utilizare a contactoarelor este necesară definirea
curentului nominal termic (pentru funcţionarea în regim permanent) şi a curentului nominal de
utilizare ( indicat de producător în funcţie de frecvenţa sa de acţionare, regimul de lucru sau tipul
de protecţie). Acest curent de utilizare intervine în stabilirea capacităţii nominale de închidere şi
de rupere a contactorului. La contactoarele folosite pentru comanda motoarelor, uzinele
producătoare indică de obicei în locul curentului de utilizare, puterea maximă a motorului care
poate fi comandat de contactorul respectiv la diferite tensiuni de serviciu.

Frecvenţa de acţionare reprezintă numărul maxim de acţionări pe care contactorul le

poate executa pe oră ( prin acţionare înţelegându-se o închidere şi o deschidere).

9
 Durata relativă de conectare este raportul ( exprimat în procente) dintre timpul de
lucru ( timpul în care aparatul este sub curent) şi durata totală a circuitului de acţionare, egală cu
suma timupului de lucru şi a timpului de repaus. Valorile standardizate ale frecvenţei nominale
de acţionare şi ale duratei relative de conectare sunt indicate ăn tabelul 1.1 în care se poate citi şi
timpul de lucru în secunde, la diferite durate relative de conectare. Timpul de lucru pentru durata
relativă de conectare de 100% este egal cu durata ciclului.

Tabelul 1.1 Frecvenţa de acţionare şi durata de conectare

Frecvenţa de acţionare

Durata de Clasa
0 I II III IV V
conectare
D
Cicluri
6 30 150 600 1200 3000
pe oră

15% 90 18 3,6 0,9 0,45 0,18

25% 150 30 6 1,5 0,75 0,3

40% 240 48 9,6 2,4 1,2 0,48

60% 360 72 14,4 3,6 1,8 0,72

100% 600 120 24 6 3 1,2

Capacitatea de închidere nominală se poate defini pe baza curentului pe care

contactorul îl poate închide de un anumit număr de ori, fără uzura exagerată a contactelor sau
fără producerea unui arc electric puternic, pentru anumite valori ale tensiunii de restabilire, ale
factorului de putere sau ale constantei de timp a circuitului.

10
 Rezistenţa la uzură indică durata de viaţă a contactoarelor. Numărul de acţionări în gol

( fără curent) pe care contactorul le poate suporta fără defectări, fiind acţionat cu dispozitivul său
propriu de acţionare, reprezintă rezistenţa sa la uzură mecanică. Numărul de acţionări sub sarcina
pe care contactorul le poate suporta fără defectări şi fără schimbarea pieselor de contact
reprezintă rezistenţa sa la uzură electrică ( durata de serviciu a pieselor de contact).

Conform normelor internaţionale C.E.I 158-1 şi conform SR 4479-61, contactoarele se

pot încadra din punct de vedere al rezistenţei la uzură mecanică, în 4 clase cărora le corespunde
numărul de acţionări din tabelul 1.2.

Rezistenţa la uzură electrică reprezintă cel puţin un procent de 5-10 % din rezistenţa la
uzură mecanică conform indicaţiilor din tabelul de mai jos:

Tabelul 1.2 Rezistenţa la uzură mecanică ( RUM ) şi rezistenţa la uzură electrică ( RUE )

a contactoarelor c.a (AC) şi a celor de c.c (DC)

RUM mii RUE (%) faţă de RUM şi mii acţionări

Clasa acţionări AC – 1- 1 şi DC - 1 AC-3-4 şi DC-2-5

I II 250 1200
10%

III IV 5000 10000

10% 5%

Consumul bobinei contactoarelor electromagnetice exprimat în VA, în funcţionare de

regim şi la anclanşare prezintă de multe ori importanţă pentru proiectantul instalaţiei în vederea
dimensionării conductoarelor şi a surselor de alimentare.

11
Caracteristicile de timp ale contactoarelor sunt:

- timpul propriu de deschidere;

- timpul propriu de închidere;

- durata arcului;

- timpul total de deschidere = timpul propriu + durata arcului;

- durata de vibraţie reprezintă timpul de la prima atingere a pieselor de contact ţi până

la închiderea lor definitivă, având o importanţă deosebită pentru rezistenţa la uzură
electrică, trebuie să fie sub 4 milisecunde.

12
 1.5 Schema electrică de reprezentare a unui contactor

1.6 Criterii de clasificare a contactoarelor

Construcţia contactoarelor utilizate pentru conectarea şi deconectarea circuitelor electrice
din diverse instalaţii este foarte variată. Totuşi se poate face o clasificare a diferitelor tipuri de
contactoare existente ţinând seama de anumite criterii:

După felul curentului care străbate circuitul principal se deosebesc contactoare de curent
continuu şi contactoare de curent alternativ. În circuitul de comandă al contactorului poate trece

13
de asemenea curent alternativ sau curent continuu. De obicei circuitul principal şi cel de
comandă sunt străbătute de curenţi de acelaşi fel dar sunt răspândite şi construcţiile în care
circuitul principal este parcurs de curent alternativ, iar circuitul de comandă de curent continuu şi
invers.

După tipul comutaţiei contactoarele pot fi: cu contacte (C) , hibride (H), statitice (C).

După poziţia contactelor, când aparatul nu este pus sub tensiune, contactoarele pot avea
contactele principale ca şi contactele auxiliare, normal deschise sau normal închise. Aparatele cu
contactele principale normal-deschise se numesc contactoare iar cele cu contact normal-închise
se numesc ruptoare.

După mărimea tensiunii nominale se deosebesc contactoarele de joasă tensiune, având

tensiune nominală până la 500 V şi contactoare de înaltă tensiune având tensiune nominală până
la 6 KV; contactoarele de înaltă tensiune au un domeniu foarte restrâns de utilizare.

După tipul de comandă se deosebesc:

- contactoare electromagnetice;

- contactoare pneumatice;

- contactoare electropneumatice.

Dintre toate tipurile menţionate cel mai frecvent întâlnit este contactorul electromagnetic.

După mediul de stingere a arcului electric există contactoare în aer şi contactoate în ulei.

Contactoarele în ulei reprezintă o soluţie învechită, rar utilizată, deoarece aceste aparate
nu pot funcţiona la frecvenţe de conectare reduse. Uzura este mult mai puternică la contactele
care se închid în ulei faţă de cele care se închid în aer; de aceea şi durata lor de viaţă este mult
mai mică.

După modul de deplasare a contactelor mobile, contactoarele pot fi împărţite în 4 grupe:

- contactoare cu mişcare de translaţie pe verticală a echipajului mobil (poziţie

obligatorie pentru toate contactoarele în ulei şi posibilă pentru contactoarele în aer);

14
 - contactoare cu mişcare de translaţie pe orizontală a echipajului mobil (poziţie
prefenţială pentru majoritatea contactoarelor de c.a în aer);

- contactoare cu mişcare de rotaţie (cazul tuturor contactoarelor de c.c şi al multor

contactoare de c.a, în special al celor pentru curenţii mari sau regim greu AC-4);

- contactoare cu mişcare combinată (cazul unor contactoare de c.a în aer, în general

de peste 100 A).

La cele mai multe dintre acestea, elecromagnetul are o mişcare de rotaţie care imprimă
contactoarelor o mişcare de translaţie, astfel încât să obţină o dminuare a vitezei cu care se
lovesc piesele de contact şi deci a uzurii acestora. În alte construcţii mişcarea combinată este
folosită pentru a permite demontarea uşoară a bobinei.

Un alt criteriu de clasificare îl constituie numărul de poli; în curent continuu se folosesc

contactoarele monopolare şi bipolare, iar în c.a cele tripolare.

După tipul de protecţie se deosebesc contactoare în execuţie deschisă şi contactoare în

execuţie închisă, ele asigurând diferite grade de protecţie.

1.7 Funcţionarea contactoarelor

Funcţionarea acestora se bazează pe principiul transmiterii comenzii de stabilire sau

întrerupere a continuităţii curentului, de la un sistem de comandă la sistemul de contacte mobile
prn intermediul unui dispozitiv de acţionare. Sistemul de comandă acţionează în cazul primirii
unei comenzi din afară, reprezentată printr-un semnal sau impuls electric, mecanic sau cu aer
comprimat.

Contactoarele electromagnetice sunt acţionate cu ajutorul unui electromagnet. Acesta se

compune din 2 armături metalice, una fixă şi alta mobilă (care alcătuiesc un circuit magnetic) şi
o bobină alimentată în curent continuu şi în curent alternativ. Contactele mobile sunt cuplate cu
armătura mobilă printr-un sistem de antrenare. Când se dă comanda de acţionare a contactorului,

15
la bornele bobinei se aplică o tensiune şi ca urmare se stabileşte un curent. Armătura fixă se
magnetizează şi atrage armătura mobilă. O dată cu deplasarea armăturii mobile se deplasează şi
contactele mobile, astfel încât în momentul când armătura mobilă se suprapune peste cea fixă,
contactele sunt închise.

În momentul în care se întrerupe alimentarea bobinei electromagnetului, armătura fixă se

demagnetizează şi nu mai menţine atrasă armătura mobilă. Contactele revin în poziţia de repaus
fie prin acţiunea unui resort antagonist sau a propriei greutăţi, fie prin acţiunea combinată a celor
două.

La contactoarele folosite în anumite scopuri, normale speciale pot modifica sau pot limita
condiţiile normale prevăzute în SR 4479-61 de exemplu pentru unele contactoare de c.c folosite
pe nave, registrul naval impune desprinderea armăturii mobile între 0,7 şi 0,5 U; pentru
contactoarele folosite la locomotivele electrice, normele impun funcţionarea în limitele 0,17-1,2
la c.c şi 0,75-1,1 U la c.a.

Dependenţa funcţionării faţă de tensiunea la anclanşare şi la declanşare are un caracter

destul de complex datorită formei speciale a caracteristicii forţelor, sau momentelor rezistive
(Figura 1.2). La anclanşarea contactului intervin succesiv: greutatea echipajului mobil şi forţele
de frecare 1+2, forţa resorturilor antagoniste 3, forţa resorturilor contactelor auxiliare 4 şi, în
sfârşit, forţa resorturilor contactelor principale 5, care reprezintă o creştere bruscă şi deosebit de
importantă.

Existenşa acestui salt în caracteristica statică a forţelor sau a momentelor face ca la

creşterea sau scăderea lentă a tensiunii să se poată produce o oprire a armăturii mobile în acest
punct, ceea ce nu este admis de norme.

Variaţia curentului la electromagneţii de c.a este în funcţie de tensiune şi poziţia armăturii

(Figura 1.3). Dacă tensiunea creşte lent, creşte şi curentul până la punctul A în care se atinge
valoarea tensiunii, respectiv a curentului de închidere.

O dată cu închiderea contactorului, curentul scade brusc până la valoarea curentului de

autoreţinere (curentul din poziţia închis), crescând apoi uşor o dată cu tensiunea, până la
atingerea tensiunii nominale.

16
 Când tensiunea scade, curentul scade brusc de asemenea până în punctul D de
desprindere a armăturii, creşte brusc până la valoarea E corespunzătoare poziţiei deschis la
tensiunea respectivă şi scade apoi până la 0.

La contactoarele de c.c în cazul în care se foloseşte o rezistenţă economică, diagrama este

similară însă cu o dependeţă liniară a curentului faţă de tensiune. Timpii de închidere şi de
deschidere ai contactoarelor diferă în funcţie de serie de parametrii:

17
Figura 1.2 Dependenţa funcţionării faţă de tensiunea de aclanşare

18
 Figura 1.3 Variaţia curentului la electromagneţii de curent alternativ

1.8 Regimul de lucru al contactorului

Se caracterizează prin capacitatea de închidere şi de rupere, în cazul funcţionării normale
sau ocazionale corespunzătoare unui anumit regim de lucru.

19
 Prin funcţionare normală se înţelege funcţionarea contactorului în condiţiile care există
de obicei în instalaţia pe care contactorul o deserveşte.

Prin funcţionare ocazională se înţelege funcţionarea contactorului în condiţiile cele mai

grele care pot apărea accidental în instalaţia respectivă.

Normele internaţionale şi standardele de stat au stabilit o clasificare a contactoarelor

electromagnetice în funcţie de domeniul de utilizare, cum şi încercările la care trebuie supuse
pentru verificarea capacităţii lor de închidere şi de rupere în condiţiile utilizării respective.

În tabelul 1.3 sunt date prevederi referitoare la utilizarea contactoarelor.

20
 Tabelul 1.3 Utilizarea contactoarelor

Felul curentului Tipul contactorului Utilizările caracteristice

Alternativ AC-1 Sarcini neinductive sau slab inductive (cuptoare

electrice cu rezistenţe)

AC-2 Pornirea motoarelor cu inele de contact, frânarea prin

contracurent

AC-3 Pornirea motoarelor în scurtcircuit, oprirea

motoarelor în plin mers

AC-4 Pornirea motoarelor în scurtcircuit, mers cu şocuri şi

inversarea sensului de rotaţie

Continuu DC-1 Sarcini neinductive sau slab inductive (cuptoare

electrice cu rezistenţă)

DC-2 Pornirea motoarelor derivaţie, oprirea motoarelor

derivaţie în plin mers

DC-3 Pornirea motoarelor derivaţie, mers cu şocuri şi

inversarea sensului de rotaţie

DC-4 Pornirea motoarelor serie, oprirea motoarelor serie în

plin mers

DC-5 Pornirea motoarelor serie, mers cu şocuri,

schimbarea sensului de rotaţie

21
1.9 Utilizarea şi alegerea contactoarelor

Datorită posibilităţii de a fi comandate de la distanţă şi datorită faptului că această

comandă de la distanţă se face pe cale electrică şi este deci uşor adaptabilă atât comenzilor voite,
cât şi celor automate, contactoarele elctromagnetice au un larg câmp de utilizare în toate
instalaţiile moderne automatizate sau nu.

Pentru comanda şi protecţia motoarelor utilizarea lor a devenit atât de obişnuită încât ele
sunt folosite în acest scop chiar în cazurile în care nu este necesară comanda de la distanţă.

În instalaţiile complexe au caracter automat sau semiautomat, ele servesc la închiderea,

deschiderea sau la comutarea unor circuite în urma unor comenzi voite sau automate; comenzile
automate pot fi date de relee de protecţie (de curent maxim, de curent invers etc) de relee de timp
sau de relee sensibile la un anumit parametru fizic (temperatură, presiune, nivel).

În aceste cazuri, releele sunt în general elemente independente de contactoare, fiind

montate pe aceleaşi panouri sau pe panouri diferite. În cazul în care se utilizează contactoarele
direct pentru comanda motoarelor electrice şi pentru protecţia lor împotriva suprasarcinilor,
releele sunt ataşate contactorului constituind un ansamblu montat în general într-o cutie închisă;
un asemenea ansamblu este format dintr-un contactor, câteva relee termice de suprasarcina şi
nişte butoane de comandă, eventual relee electromagnetice sau lămpi de semnalizare etc.

Unul dintre cele mai frecvente cazuri de folosite a contactoarelor electromagnetice în

techniă este cel în care este necesară comutarea voită a unor circuite de curent mare ce ar solicita
excesiv aparatele de comutaţie manuală (comutatoare, controlere). În acest caz, aparatul de
comutaţie este folosit numai pentru comanda unor contactoare deci este solicitat numai la curenţi
mici de comandă a contactoarelor care la rândul lor comută circuitele principale.

Soluţia este mai scumpă decât aceea de folosire a unor aparate de comutaţie directă a
curenţilor principali. Este însă mult mai sigură, mai durabilă şi mai comodă. Echipamentele
moderne de tracţiune electrică, echipamentele pentru poduri rulante şi macarale, echipamentele
navale etc. folosesc acest sistem în exclusivitate.

În cele din urmă contactoarele electromagnetice creaază posibilitatea realizării unor

manevre cu frecvenţă mare în timpi foarte scurţi, pe baza unui program dinainte stabilit, cu
ajutorul unui programator care poate nu numai sa înlocuiască dar chiar să realizeze acest
program în condiţii mai bune şi mai sigure.

În ceea ce priveşte folosirea contactoarelor pentru comanda receptoarelor şi în special a

motoarelor C.E.I şi SR 4479-61 stabilesc nişte solicitări convenţionale, corespunzătoare unor
capacităţi medii şi maxime de închidere la rupere, la care contactoarele pot fi solicitate practic
pentru situaţia dată.

22
1.10 Grade de utilizare

Alegerea contactorului cu care poate fi comandat un anumit motor necesită o analiză

amănunţită a condiţiilor de funcţionare ale motorului. Un indicator sintetic al acestora îl
constituie, din punctul de vedere al solicitărilor termice, raportul dintre curentul de utilizare Ie şi
curentul nominal In, numit gard de utilizare (k=Ie/In).

Gradul de utilizare al unui motor la care condiţiile de pornire sunt cunoscute se determină
după cum urmează:

Fie curentul motorului, p Ie curentul de pornire, timpul de pornire, frecvenţa de

acţionare (numărul de porniri pe oră) şi Dc durata relativă de conectare.

Durata ciclului este deci = 3600 /

Durata de lucru este = Dc şi se compune din timpul de pornire , în care se menşine

curentul de pornire p Ie, şi din timpul - , în care se menţine curentul Ie.

Curentul echivalent termic In al acestei situaţii se determină scriind egalitatea efectului

termic al curentului variabil cu efectul termic al curentului In considerat în regim permanent:

sau

de unde

23
 2. PRINCIPII CONSTRUCTIVE

2.1 Contactoare cu comutaţie dinamică

a) Analiza tipurilor constructive de contactoare electromagnetice

Contactoarele de c.c se caracterizează în general printr-o construcţie care asigură o cursă

mai mică a electromagnetului şi în acelaşi timp o distanţă mare de separare a contactelor. Acest
lucru este dictat de caracteristicile de funcţionare ale electromagnetului de curent continuu, la
care forţa scade puternic o dată cu întrefierul, cum şi de faptul că stingerea mai dificilă a c.c
impune lungirea arcului electric. Contactoarele cu mişcare de rotaţie reuşesc acest dublu
deziderat mai uşor decât cele de translaţie prin asigurarea de construcţie a unei distanţe a
contactelor faţă de axa de rotaţie mai mare decât cea a clapetei electromagnetului.

Electromagneţii de acţionare ai contactoarelor de c.c sunt în general de tip clapetă şi

executaţi din oţel masiv. Bobinele sunt caracterizate printr-un număr mare de spire de secţiune
foarte mică.

Se folosesc contacte masive tip deget din cupru tare. Ca dispozitive de stingere se
folosesc camere înguste cu fantă dreaptă sau ondulată şi electromagneţi cu suflaj; pentru curenţi
sub 20 A se pot folosi magneţi permanenţi. Nu se construiesc contactoare de c.c în ulei.

Contactoarele de c.a se deosebesc de cele de c.c prin toate aceste elemente constructive.
Deoarece caracteristica forţei nu acuză o scădere atât de rapidă în funcţie de întrefier, pot fi
folosite contactoare cu rotaţie normale, în care distanţa contactelor faţă de axele de rotaţie nu
diferă sensibil de cea a centrului de greutate a armăturii mobile a electromagnetului, precum şi
contactoarele cu mişcare de translaţie şi mişcare combinată.

24
Figura 2.1 Contactor electromagnetic de c.c

25
 Figura 2.2 Contactor electromagnetic de c.a

Electromagneţii de acţionare sunt executaţi din tole izolate, pentru reducerea pierderilor
în fier. Ei sunt prevazuţi cu spire ecran destinate micşorării vibraţiilor, iar bobinele au mai puţine
spire şi de secţiune relativ mare.

Se folosesc contacte din argint şi din pseudoaliaje de argint. Pentru stingerea arcului se
foloseşte efectul de electrod în camere prevăzute cu oţel cuprat. În general nu sunt necesari şi nu
sunt folosiţi electromagneţi cu suflaj. Sunt folosite la frecvenţe mari de acţionare contactoarele
de curent alternativ alimentate la curent continuu.

În ceea ce priveşte felul mişcării armăturii mobile la contactoarele de c.a, acesta

constituie obiectul unor controverse reflectate în numeroase variante constructive. Contactoarele
cu translaţie, cu dublă rupere pe pol, prezintă avantajul unei viteze electrice de 2 ori mai mare
decât viteza de deplasare a unei eficacităţi sporite a efectului de electrod, datorită reducerii
tensiunii pe fiecare loc de rupere şi al unor şocuri reduse între contacte şi între armăturile
electromagnetului datorită distanţelor mai mici dintre ele. Aceste avantaje precum şi posibilitatea
eliminării conductoarelor flexibile (cel mai sensibil element al conductoarelor cu rotaţie) creează

26
posibilitatea obţinerii unei rezistenţe la uzură electrică şi mecanică superioară celei atinse de
contactoarele cu mişcare de rotaţie.

Trebuie menţionat ca dezavantaj faptul că pentru acelaşi curent, contactorul cu dublă

rupere pe pol necesită o forţă de apăsare de două ori mai mare, ceea ce înseamnă că
electromagnetul de acţionare este de putere dublă, deoarece cursa este mai mică. În prezent,
contactoarele cu mişare de translaţie simplă şi cu dublă rupere au tendinţa de a ocupa în
domeniul curenţilor până la 100 A. La curenţii de 100 A şi mai mari pentru contactoarele de
regim normal se tinde spre mişcare combinată, care asigură atât o reducere a vitezei de intrare în
contact cât şi o reducere a forţei de cea a dimensiunii electromagnetului. Contactoarele cu
mişcare de rotaţie ocupă încă poziţii dominante şi în c.a, în domeniul curenţilor de 200 A şi mai
mari, în special în ceea ce priveşte contactoarele de regim greu. Aceasta se explică prin faptul că
în domeniul curenţilor mari unde forţa de apăsare pe contacte devine importantă, contactorul cu
mişcare de rotaţie şi cu rupere simplă devine mai economică. La aceasta se adaugă faptul că la
curenţii mari nu sunt necesare de obicei frecevnţei de conectare atât de ridicate care să impună
folosirea contactoarelor cu mişcare de translaţie. Trebuie faptul că contactoarele cu mişcare de
rotaţie pot fi relizate într-o construcţie mult mai robustă, mai rezistentă la solicitările mediului
ambiant, mai puţin afectată de lipsa de întreţinere ceea ce explică de ce în regimul greu sunt
folosite în exclusivitate.

b) Electromagneţii de acţionare

Electromagneţii utilizaţi în construcţia contactoarelor pot avea diferite forme în funcşie

de mărimea cursei şi caracteristica forţei care reprezintă condiţii impuse. În general, valoarea
curentului absorbit de bobina trebuie să fie cât mai mic, electromagnetul trebuie sa aibă un
consum mic de energie şi să funcţioneze în condiţii bune la variaţii ale tensiunii. Principalul
criteriu de clasificare al electromagneţilor este felul de alimentare a bobinei.

Electromagneţii de c.c au o construcţie foarte simplă şi sunt formaţi dintr-un miez de oţel
masiv (Figura 2.5) pe care se aşează o bobină alimentată în c.c şi o armătură mobilă în formă de

27
clapetă. La electromagneţii de c.c, curentul absorbit de bobină nu variază deloc cu întrefierul ci
este practic constant. Astfel, la întrefier mare (poziţia deschis forţa electromagnetului trebuie s
fie suficientă pentru a învinge forţele antagoniste şi a atrage armătura mobilă). Pentru întrefier
foarte mic (poziţia închis) forţa este de câteva zeci de ori mai mare decât valoarea
corespunzătoare întrefierului iniţial. Ca urmare la închiderea armăturii se produce un şoc
puternic. În figura 2.6 este redată caracteristica statică a unui electromagnet de c.c care reprezintă
variaţia în întrefier F=f (δ) .

Timpul de acţionare al contactoarelor de c.c este mai lung decât al celor de c.a (o zecime
de secundă faţă de 0,05 s pentru cazul unui electromagnet de dimensiuni mijlocii).

În cazul în care bobina electromagnetului nu mai este alimentată armătura mobilă mai
poate fi menţinută atrasă datorită fenomenului de rezonanţă magnetică.

Electromagneţii de c.a sunt confecţionaţi din pachete de tablă silicioasă, nu din piese de
oţel masiv ca cei de c.c pentru a se împiedica apariţia curenţilor turbionari şi deci creşterea
pierderilor în fier.

Figura 2.3 Contactor sincronizat

28
 Figura 2.4 Evoluţia parametrilor în timp

În construcţia contactoarelor se utilizează mai frecvent 3 tipuri de electromagneţi şi

anume, în formă de U, E, de tip solenoidal (Figura 2.7c). În figura 2.7a este reprezentată
caracteristica de variaţie a curentului absorbit de bobină în funcţie de întrefier. În poziţia închis a
electromagnetului, curentul atinge o valoare egală cu a curentului de magnetizare necesar
menţinerii armăturii mobile atrase. Raportul dintre curentul absorbit de bobină în poziţiile închis
şi deschis este în general mai mic pentru magneţii solenoidali şi mai mare pentru electromagneţii
în formă de E. De pe curbă se observă că atunci când armătura mobilă se apropie de poziţia
închis, curentul absorbit de bobină scade rapid. Un întrefier foarte mic care există în circuitul
magnetic, produce o apreciabilă creştere a curentului care solocită din punct de vedere termic
bobina.

Rezultă deci că este absolut necesar ca suprafaţa armăturii fixe şi mobile să fie perfect
plană şi fără asperităţi, pentru a se evita o suprasolicitare a bobinei. Curba de variaţie a forţei în
funcţie de întrefier este reprezentată în figura 2.6.

29
 În poziţia deschis forţa dezvoltată este mică, însă suficientă pentru acoperirea greutăşii
proprii a armăturii mobile şi a forţelor rezistente. Pe măsură ce armătura mobilă se apropie de
poziţia închis, forţa creşte la început mai încet şi apoi mai rapid, atingând o valoare importantă
când armătura este închisă. Forţa foarte mare care se dezvoltă la închiderea electromagnetului
produce lovituri pe suprafaţa armăturilor care duc la deteriorarea suprafeţei polare. Aceasta este
un factor care iniţiază durata de viaţă mecanică a electromagneţilor. Din această cauză
electromagneţii de c.a au o durată de viaţă mai scurtă pe când cei de c.c de acelaşi tip.

În cazul c.a, la fiecare trecere a curentului prin valoarea 0, forţa de atrcţie se anulează.
Înseamnă că armătura mobilă se desprinde de cea fixă şi va fi din nou atrasă atunci când valoarea
curentului va corespunde unei forţe de atracţie superioare forţelor antagoniste. Din această cauză
armăturile electromagneţilor vibrează. Aceste vibraţii sunt însoţite de un zgomot puternic şi pot
provoca distrugerea înfăşurării şi a conexiunilor care se încălzesc puternic.

Acest incovenient este înlăturat prin executarea unui canal pe suprafaţa polară a armăturii
fixe, în care se introduce o spiră de cupru sau alamă care să cuprindă circa 2/3 din suprafaţa
polului.

Condiţiile de funcţionare ale electromagneţilor

Pentru a face faţă cerinţelor diverselor instalaţii in care se utilizează contactoarele SR

4479-61 a impus o serie de condiţii tehnice pe care sa le realizeze electromagneţii de acţionare
pentru contactoare şi anume :

- la 1.05 , electromagneţii trebuie sa funcţioneze ,fără ca încălzirea bobinei să

depăşească limitele admisibile;

- la 0,85 , armătura mobilă trebuie să fie atrasă şi menţinută fără să vibreze;

- la 0,7 armătura mobilă trebuie să fie menţinută în poziţia atras admiţându-se

vibraţii;

- între 0,7 şi 0,35 (curent alternativ) armătura mobilă trebuie să se desprindă

efectuând deschiderea contactelor;

30
- între 0,7 şi 0,15 (curent continuu) armătura mobilă trebuie să se desprindă.

Figura 2.5 Electromagnetul de curent continuu

31
 Figura 2.6 Variaţia forţei în funcţie de întrefier pentru un electromagnetic de c.c.

Bobina electromagnetului de acţionare poate fi alimentată în c.a şi c.c. Tensiunea de

alimentare are o mare importanţă deoarece de ea depinde durata de viaţă a contactorului.
Deoarece tensiunea poate varia bobinele sunt dimensionate astfel încât la o tensiune de 1,02 ,
încălzirea să nu depăşească limitele admise, iar la 0,85 electromagnetul să fie închis. La o
creştere a tensiunii cu peste 10% durata de funcţionare a bobinei nu mai poate fi garantată.

Tensiunea bobinei are o mare importanţă asupra duratei de viaţă a magnetului. Forţa cu
care armătura mobilă loveşte armătura fixă este proporţională cu pătratul tensiunii aplicate la
bornele bobinei. Astfel creşterea tensiunii se face în detrimentul duratei de viaţă a contactorului
deoarece contribuie la creşterea şocurilor la închiderea electromagnetului şi deci la deteriorarea
acestuia. Şocurile puternice la care este supus în mod inevitabil magnetul, duc la o deteriorare a
bobinei şi la distrugerea izolaţiei dintre straturi.

32
Figura 2.7 Electromagneţi de curent alternativ

33
 c) Contacte electrice şi căi de curent

Un contactor are una sau mai multe căi de curent în funcţie de numărul polilor. Calea de
curent este formată din: borne de intrare şi de ieşire, contacte fixe şi mobile, suporţi metalici ai
acestora şi eventual conductori rigizi sau flexibili care fac legătura dintre borne şi suporţii
contactelor, toate aceste elemente asigurând continuitatea circuitului când contactorul este
anclanşat. Contactele fixe şi mobile au deosebită importanţă în funcţionarea contactorului, ele
asigurând întreruperea circuitului în condiţii normale şi accidentale. Eele sunt din această cauză
piesele cele mai solicitate din cadrul contactorului, în special din punct de vedere electric.

După modul de realizare a îmbinării de contact, în construcţia contactoarelor se

deosebesc 2 tipuri de contacte:

- contacte fixe sau neamovibile, care rămân întotdeauna închise în timpul funcţionării
şi se realizează prin strângere cu şuruburi (la borne), prin lipire (la flexibile si la
contacte auxiliare), prin nituire etc;

- contacte mobile sau amovibile, care stabilesc sau întrerup circuitele principale sau
auxiliare, forţa de apăsare necesară acestor contacte fiind asigurată prin resorturi.

Din punct de vedere al formei geometrice şi al suprafeţei de contact se întâlnesc 3 tipuri

de bază:

- contacte plane sau de suprafaţă la care contactul se realizează pe suprafaţă; se

foloseşte curent la toate îmbinările fixe;

- contactele liniare sunt cele la care contactul se realizează pe o linie; se folosesc

uzual sub denumirea de contacte deget la contactoarele de rotaţie de c.c şi c.a cum şi
la contactoarele de translaţie în ulei adică practic de peste tot unde se folosesc
contacte din cupru, cu sau fără curăţire;

- contactele punctiforme sunt contacte sferă-plan în general, fiind folosite la

contactoarele de c.a pentru contactele din argint. Tipul acesta este folosit atât la
contacte auxiliare cât şi la cele principale. Diferenţa constituindu-se în mărimea
pieselor de contact.

34
 Este cunoscut faptul că rezistenţa de contact şi încălzirea contactorului sunt cu atât mai
mici, cu cât forţa de apăsare între contacul fix şi cel mobil este mai mare. Aceasta forţă este
asigurată în general de resorturi cilindrice ataşate contactorului mobil.

Piesele de contact sunt suspuse unor solicitări diferite, în funcţie de situaţia în care sunt
puse. În poziţia închis, contactele sunt parcurse de curentul de serviciu, ceea ce creează datorită
rezistenţei de contact o solicitare termică importantă. În cele mai multe cazuri contactele
constituie o sursă de căldură nu numai în cadrul căii de curent, ci chiar în casrul întregului aparat.

La deschiderea contactelor sub curent se produce un arc electric care solicită puternic
piesele de contact. Din cauza temperaturii ridicate se produce topirea, vaporizarea şi pulverizarea
materialului contactelor. În c.c are loc şi migraţia materialului de la un contact la altul. În primul
rând apare lovirea şi frecarea pieselor de contact, urmate de strivirea şi roaderea materialului,
ceea ce produce o uzură mecanică neînsemnată faţă de uzura electrică, reprezentând numai 1-3%
din aceasta.

În ceea ce priveşte materialele adecvate pentru contactele contactoarelor, formarea

peliculelor perturbatoare şi posibilitatea îndepărtării sunt de o importanţă hotărâtoare. Cuprul
este folosit din ce în ce mai puţin iar la contactoarele cu mişcare de translaţie nu mai este folosit
nici în aliaj cu argintul, din cauza uşurinţei cu care se formează pelicule groase de oxid de cupru
cu mare rezistenţă electrică.

Contactele din argint se comportă mult mai bine, ele fiind insensibile la majoritatea
agenţilor corozivi din atmosferă şi încăperile industriale. Conductivitatea foarte mare a
argintului, menţinerea ei în timp, pierderile mici de material prin transfer sunt de asemenea
calităţi care asigură posibilitatea folosirii contactelor din argint curat la contactoarele de c.a până
la 40 A, chiar la nivelul celor mai înalte exigenţe actuale. Argintul se foloseşte sub formă de
nituri, pastile şi plăcuţe sudate. Reyultate favorabile s-au obţinut şi cu contactele sintetizate din
argint cu 10-15% oxid de cadmiu, atât în c.a câat şi în c.c, ele având o rezistenţă termică şi deci o
rezistenţă la uzură electrică exterioară.

35
 d) Dispozitive pentru stingerea arcului electric

Pentru stingerea arcului de curent continuu se folosesc frecvent la contactoare camerele

înguste cu fantă dreaptă sau ondulată şi camerele de stingere cu pereşi transversali din material
izolant refractar. Arcul este suflat de pe contacte spre pereşii camerei de stingere cu ajutorul unui
electromagnet de suflaj. Prin aceste dispozitive se asigură folosirea cu eficienţă a următoarelor
mijloace de deionizare şi stingere a arcului electric:

- lungirea coloanei de arc;

- deplasarea rapidă a arcului prin aerul rece;

- frecarea arcului de pereţii reci.

Eficacitatea suflajului electromagnetic creşte aproximativ o dată cu pătratul intensităţii

câmpului, totuşi câmpurile prea puternice nu sunt recomandabile, din cauza creşterii uzurii
contactelor prin smulgerea violentă a particularităţilor metalice.

Pentru stingerea arcului de c.a, la contactoarele de joasă tensiune de folosesc cu

predilecţie camerele cu plăcuţe metalice rol principal de divizare a arcului într-un număr de la 5
până la 15 arcuri scurte, în vederea obţinerii efectului de electrod. Ca efect secundar arcul se şi
răceşte pe plăcuţele respective. Eficacitatea divizării arcului este deosebit de mare. Simpla
folosire a dublei eruperi (caracteristica contactoarelor cu mişcare de translaţie) este suficientă (la
puteri mici) pentru a asigura întreruperea definitivă la prima trecere naturală a curentului prin 0.

Pentru solicitări mai mari fiecare din locurile de rupere este prevăzut cu o cameră de
stingere echipată cu plăcuţe.

Se foloseşte efectul de atracţie a arcului de către piesele fieromagnetice prin

confecţionarea din oţel a plăcuţelor metalice din camera de stingere. Pentru asigurarea unei bune
conductibilităţi superficiale se obişnuieşte ca aceste plăcuţe să se cupreze, ceea ce îmbunătăţeşte
şi rezistenţa la acţiunea mediului exterior. Trebuie menţionată printre mijloacele moderne, însă
de utilizare restrânsă, folosirea cuadruplei întreruperi pe fiecare dintre poli sau pe unii dintre ei,
metodă care permite micşorare sensibilă a cursei contactelor şi deci a şocului de anclanşare
crescând însă apreciabil gabaritul, complexitatea şi costul aparatelor.

36
 2.2 Contactoare cu comutaţie statică

Comutaţia statică s-a impus pentru utilzări industriale curente, atât ca efect al progreselor
realizate în domeniul semiconductoarelor (mereu mai performante, mai ieftine şi cu posbilităţi
comode de comandă) cât şi calităţii deosebite ale unor asemenea ansambluri la funcţionarea în
regim dinamic. Realizările actuale preferă folosirea semiconductoarelor comandate de tip tiristor
sau triac însă există numeroase soluţii care utilizează tranzistoare de putere de exemplu.

Figura 2.8 Contactorul static de curent continuu

37
 Schema de principiu a unui contactor static de curent continuu este prezentată în figura
2.8. Contactorul conţine tiristor care la o comandă convenabilă asigurată de tensiune ,
continuă sub formă de impuls, trece în stare de conducţie şi asigură alimentarea consumatorului
, . În timpul procesului tranzitoriu de conectare se realizează şi încărcarea condensatorului C
pentru traseul - C – R. Pentru a realiza deconectarea contactorului se comandă trecerea în
conducţie a tiristorului ; se asigură astfel activitatea circuitului de stingere ce intervine prin
descărcarea condensatorului C cu un curent direct pentru , respectiv cu un curent invers pentru
pe traseul C - - . Dacă valoarea rezultantă a curentului prin , ca diferenţă între curentul
nominal ce parcurge consumatorul ( , ) şi curentul de descărcare al condensatorului C, este
sub limita minimă de conducţie, se obţine stingerea acestui tiristor şi deci întreruperea
circuitului.

De menţionat faptul că stingerea tiristorului auxiliar se relizează dacă valorile

rezistenţei R sunt suficient de mari; aceasta are efecte nefavorabile asupra frecvenţei de
conectare a contactorului a cărei funcţionare presupune condensatorul C încărcat, datorită
creşterii valorilor constantei de timp RC. Preocupările pentru relizarea contactoarelor statice de
c.c au fost dominate de ideea scăderii valorii capacităţii condensatorului C, care se reflectă
hotărâtor atât în gabaritul cât şi în preţul de cost al ansamblului. În acest scop s-a preferat
folosirea descărcării rezonante a condensatorului, adăugând în serie cu această inductanţă
convenabil calibrată. S-a urmărit de asemenea posibilitatea micşorării valorii curentului nominal
al tiristorului auxiliar prin controlarea riguroasă a timpului său de conducţie, ştiut fiind faptul
că tiristoarele suportă supracurenţi mari pentru durate suficient de mici, sub 10 ms. Protecţia la
supratensiuni a tiristoarelor schemei, ca şi la amorsarea falsă pentru viteze prea mari de creştere a
tensiunii, se realizează cu ajutorul unor circuite R-C conectate în paralel. Potecţia împotriva
amorsării tiristoarelor datorită vitezelor mari de vibraţii a curentului din circuit se obţine prin
amplasarea în serie a unei inductanţe de valoare convenabilă, dacă inductanţa a
consumatorului nu este suficient de mare. Pentru separarea galvanică a consumatorului faţă de
sursa de alimentare în situaţia deconectat se poate apela la un pol separator exterior.

38
 Încălzirea excesivă a tiristorului datoriă pierderilor de putere în regim normal de
funcţionare este evitată prin folosirea radiatoarelor. Una dintre cele mai importante probleme
legate de realizarea contactoarelor cu comutaţie statică este aceea a asigurării semnalelor de
comandă şi . Acestea pot fi de tipul tensiunii continuă sau sub formă de impulsuri, a doua
situaţie fiind mai convenabilă atât prin trecerea fermă în conducţie a tiristoarelor cât şi datorită
consumului mai redus de putere în circuitul de comandă. Cum de obicei sursa de alimentare a
circuitului asigură şi semnalele necesare de comandă, apare necesitatea de a realiza separarea
galvanică dintre circuitul de forţă şi circuitul de comandă al contactorului static. Acest lucru se
obţine fie prin utilizarea unor transformatoare de separare la ieşirea formatorului de impulsuri,
fie prin utilizarea comenzilor optice ce folosesc optocuploare, fibre optice etc.

Figura 2.9 Transformator cu premagnetizare

39
Figura 2.10 Optocuploare pentru comanda tiristoarelor

Figura 2.11 Contactor static cu fototranzistor

40
Figura 2.12 Contactor static cu fototiristor

41
Figura 2.13 Scheme de contactoare statice de curent alternativ

42
Figura 2.14 Scheme de contactoare statice trifazate

43
 2.3 Contactoare cu comutaţie hibridă

Schema de principiu pentru un contactor monofozat cu comutaţie hibridă la deconectare

este dată în figura 2.15. Comanda trecerii în conducţie a tiristoarelor sau , în funcţie de
polaritatea momentană a sursei alternative de alimentare a circuitului u(t) se realizează cu
ajutorul transformatorului de curent TC cu 2 înfăşurări secundare, şi al cărui primar este
chiar calea de curent a aparatului de comutaţie.

Prin apăsarea butonului de oprire O se întrerupe alimentarea bobinei electromagnetului

de acţionare EMA astfel încât, după deschiderea contactului principal K şi preluarea conducţiei
prin unul din tiristoare ( în cazul indicat în figura 2.15), înfăşurarea primară a
transformatorului de curent TC nu mai este parcurs de curent şi după o semiperioadă intervine
întreruperea alimentării consumatorului .

Evoluţia în timp a mărimilor caracteristice (tensiunea sursei, curentul din circuitul de

sarcină, curentul care parcurge tiristorul , tensiunea la bornele contactului care se deschide)
sunt indicate în figura 2.16, momentul corespunzând închiderii contactului aparatului iar
intervalul de timp - reprezentând durata conducţiei tiristorului. Schema corespunzătoare unui
contactor hibrid trifazat este prezentată în figura 2.17, iar modul de amplasare al tiristoarelor în
construcţia unui contactor hibrid se poate observa în figura 2.18.

În literatura de specialitate sunt indicate variante constructive de contactoare cu

comutaţie hibridă ce ţin seama de tipul de contactor electromagnetic ce stă la baza ansamblului.
Se remarcă astfel soluţii pentru a realiza comutaţia hibridă pentru aparatele de comutaţie cu
contacte mobile de rotaţie şi rupere simplă respectiv pentru aparate de comutaţie cu contacte
mobile cu mişcare de translaţie şi rupere dublă.

44
Figura 2.15 Contactor cu comutaţie hibridă

45
Figura 2.16 Variaţia în timp a semnalelor

46
Figura 2.17 Contactor hibrid trifazat

47
Figura 2.18 Modul de montare al tiristoarelor

48
 În figura 2.19 se prezintă posibilităţi de realizare a comutaţiei hibride pentru cazul
contactelor mobile cu mişcare de rotaţie, ce folosesc sau nu un contact auxiliar al aparatului
pentru a comanda trecerea în conducţie a tirstoarelor de şuntare. Trebuie subliniat faptul că
atunci când se folosesc contacte auxiliare, figura 2.19 a, acestea trebuie să se deschidă
întotdeauna după contactele principale.

Schema unui contactor hibrid ale cărui contacte au o mişcare de translaţie este dată în
figura 2.20, indicându-se alăturat figura 2.21 succesiunea de secvenţe trebuie impusă cu privire
la comutaţia celor 2 secţiuni ale contactelor principale, secţiunea trebuie să se închidă înaintea
secţiunii dar şi să se deschidă întotdeauna după aceasta.

Funcţionarea tiristoarelor care intervin în schemele de contactoare de c.a cu comutaţie

hibridă evidenţiază următoarele situaţii posibile:

- regimul deconectat al aparatului cu comutaţie hibridă, când tiristoarele de şuntare

trebuie să suporte tensiunea alternativă a sursei de alimentare şi supratensiunile
datorate unor cauze exterioare;

- regimul conectat al contactorului hibrid, când pe tiristoare se regăseşte doar căderea

de tensiune pe contactele aparatului, sub 100 mV, astfel încât regimul termic al
acesto tiristoare este definit de temperatura ambiantă, permiţând renunţarea la
radiatoarele aferente şi deci reducerea dimensiunilor de gabarit, ceea ce se constituie
într-un avantaj al comutaţiei hibride faţă de comutaţia statică; principalele pierderi
în acest regim sunt localizate în circuitul de comandă al tiristoarelor;

- regimul de comutaţie, când unul dintre tiristoarele de şuntare este parcurs de un

impuls de curent având o durată de maximum o semiperioadă.

De remarcat faptul că în funcţionarea aparatelor electrice cu comutaţie hibridă pot fi

utilizate la curenţi de valori mai mari decât în cazul comutaţiei statice. Informaţiile din
literatura de specialitate confirmă deplin această constatare, indicând creşteri ale
temperaturii medii a tiristoarelor la funcţionarea ciclică la cca. 20...30 °C şi căderi ale
acestora, la funcţionarea contactoarelor cu comutaţie hibridă un număr de 5...10 milioane

49
 de manevre, doar în proporţie de 6...12%, pentru valori ale curentului din circuit de 8...10
ori mai mare decât curentul nominal al tiristoarelor utilizate.

Există astfel scheme care propun comanda trecerii în conducţie a

semiconductoarelor de şuntare prin controlarea valorilor curentului din circuit, aşa cum se
poate observa în figura 2.15, folosindu-se în acest scop un transformator de curent TC.
Amplasarea convenabilă a înfăşurării primare a TC de fapt chiar calea de curent a
aparatului de comutaţie, asigură funcţionarea corectă a ansamblului, cu preluarea
conducţiei doar pe unul dintre cele două tiristoare şi pentru o durată maximă de o
semiperioadă.

Figura 2.19 a Contactorul hibrid cu mişcare de rotaţie cu contacte auxiliare

50
Figura 2.19 b Contactorul hibrid cu mişcare de rotaţie fără contacte auxiliare

51
Figura 2.20 Contactor hibrid cu mişcare de translaţie

52
 Figura 2.21 Secvenţa de deschidere

Exista astfel scheme care propun comanda trecerii conducţie a semiconductoarelor de

şuntare prin controlarea valorilorcurentului de circuit, aşa cum se poate observa în Fig.2.15,
folosindu-se în acest scop un transformator de curent TC.Amplasarea convenabilă a înfaşurarii
primare a transformatorului de curent TC, de fapt chiar calea de curent a aparatului de comutaţie,
asigura funcţionarea corectă a ansamblului, cu preluarea conducţiei dor pe unul dintre doua
tiristoare şi pentru o durata maximă de o semiperioadă.

53
 3. NOŢIUNI DE TEHNOLOGIE SPECIFICĂ FABRICAŢIEI
CONTACTOARELOR

3.1 Tehnologia căilor de curent

Căile de curent se prezintă sub formăde bare rotunde şi dreptunghiulare ( caror tehnologie
de fabricatie nu prezinta nimic deosebit), sub forma de legaturi flexibile si conductori
izolati.Legaturile flexibile servesc la contactoarele cu rotatie pentru legatura electrica a
contactului mobil la borna de iesire. Ele trebuie sa asigure trecerea curentilor normali si
accidentali, fara depasirea temperaturilor admisibile, sa suporte un numar foarte mare de
indoituri si sa nu opuna eforturi apreciabile la deplasarea contactelor mobile.Legaturile flexibile
din benzi de cel mult 0,1 mm grosime dau rezultate satisfacatoare numai la aparatele carora li se
impune un numar total de conectari mai mic de 100.000. Pentru realizarea lor se foloseste un
dispozitiv cu distante reglabile pe care se infasoara banda pana se obtine grosimea negesara.
Capetele se cufunda intr-o baie de cositor topit si se preseaza, dupa care se perforeaza prin
gaurire sau stantare.Legaturile flexibile pentru aparatele cu un numar mare de conectari se
executa din sarme de 0,05mm diametru, rasucire in suvite de circa 100 de fire, apoi in cabluri
rotunde care se impletesc in trese. La capete se fixează prin cositorire sau strângere în papuci de
cablu care se perforează prin ştanţare odată cu tresa.La cositorirea capetelor de benzi sau de
trese cositorul nu trebuie să depăşească axa găurii de fixare, altfel capătul devine rigid şi se rupe
uşor.Se recomandă de asemenea , folosirea la capetele legăturilor flexibile a unor piese de tablă
cu curbură mare care împiedică îndoirea în scurt.

În multe cazuri se întrebuinţează conductori izolaţi cu cauciuc sau cu mase plastice.

Îndepărtarea izolaţiei se face cu cleşti speciali care pot fi reglaţi pentru obţinerea lungimii
necesare de conductor dezizolat. Pentru lucrările de seie mare se folosesc dispozitive mecanizate
care realizează simultan tăierea la lungime şi dezizolarea la ambele capete.

54
 3.2 Tehnologia bobinelor

În aparatajul de conectare se folosesc bobine din conductor dreptunghiular neizolat

înfaşurat pe muchie şi pe bobine din sârmă de bobinaj. Bobinele din conductor dreptunghiular se
înfâşoară pe maşini speciale , pentru bobinele mici putându-se folosi dispozitive simple acţionate
manual.

Bobinele din conductor de bobinaj se înfăşoară în general pe carcase de bachelită .

Operaţia de bobinare este realizată de maşini de bobinat moderne cu un grad înalt de
automatizare a operaţiilor ; ele asigură executarea simultană a 6 bobine , introducerea automată a
hârtiei de izolaţie între straturi , oprirea maşinii când a fost atins numărul de spire prevăzut etc.

Bobinele din sârmă emailată , care nu lucrează în climat tropical , nu au nevoie de o

impregnare ulterioară . Bobinele din conductor izolat în bumbac , cum şi cele din sârmă emailată
folosite in climat tropical trebuie impregnate.

Impregnarea se face în instalaţii complexe , în care bobinele sunt mai întâi încălzite la
80 ºC timp de 2 ore , în vid de 700 mm H2O , pentru eliminarea totală a umezelii şi a bulelor de
aer , apoi nse introduce lacul sub presiunea de 4 atmosfere şi in sfârşit bobinele sunt uscate în
cuptoare cu circulaţie de aer la 235 ºC timp de zece ore ( pentru lacurile gliptalice ) şi numai
90 ºC timp de 2 ore( pentru lacurile epoxidice care au o excepţională calitate de penetraţie ). O
uscare mai rapidă şi asigură o rezistenţă mecanică superioară.

3.3 Tehnologia miezurilor magnetice

Miezurile magnetice de c.c executate din fier masiv nu prezintă probleme de prelucrare
speciale.

În schimb electromagneţii de c.c executaţi din tole împachetate au o tehnologie cu totul

deosebită , specifică acestor piese, Tolele se execută prin ştanţare , din tablă sau din bandă de

55
oţel aliat cu siliciu.Electromagneţii mici se execută din bandă de oţel slab aliat, de 1 mm
grosime, cu pierderi de putere relativ mari ( peste 6 W /kg , faţă de 1,3 W/kg la tablă EIV de
0,35 mm grosime ). Aceasta prezintă avantaje tehnologice foarte mari cum ar fi : micşorarea la
jumătate a numărului de tole , reducerea considerabilă a uzurii sculeleor şi în special posibilitatea
automatizării operaţiilor de ştanţare şi împachetare , prin folosirea benzilor cu o grosime care
oferă suficientă rezistenţă mecanică pentru a putea fi trase de rolele preselor automate ,
eliminarea operaţiilor de polizare etc. Electromagneţii rezultaţi prin împachetarea tolelor de 1
mm sunt mai rezistenţi , iar pierderile suplimentare sunt neglijabile în raport cu pierderile în
cupru şi în spirele în scurtcircuit.

Matriţele folosite pentru ştanţarea tolelor sunt fie matriţe compuse, care realizează
simultan decuparea şi găurirea tolei asigurând o înaltă precizie şi uniformitate a tolelor, fie
matriţe succesive , în care găurirea şi decuparea tolei se realizează în paşi succesivi.Pntru a
asigura tolelor o precizie suficvientă ponsoanele sunt prevăzute cu căutătoare conice, care intră
in orificii tehnologice prevăzute în bandă şi în matriţă.

Cu matriţele confecţionate din oţelurile uzuale aliate cu crom se pot ştanţa 25-30 000 tole
între 2 ascuţiri , adică circa un milion de tole în total. Ponsoanle cu carbură de tungsten sau cu
plăcuţe de diamant folosite în tehnologia modernă permit ştanţatea a aproape 10 milioane de tole
cu aceeaşi sculă ; este adevărat însă că asemena scule costă foarte scump şi pot fi ascuţite numai
de specialişti. Alimentarea preselor se face din rulourile de bandă , cu ajutorul unui dispozitiv de
alimentare automat.

Cu agregatele automate moderne se poate realiza în 8 ore o producţie de circa 3000 de

miezuri , faţă de 250-300 în cazul operaţiilor manuale.

Spirele în scurtcircuit realizate din tablă prin ştanţare sau din ţeava dreptunghiulare prin
frezare , sunt fixate în canalele respective prin presarea şi sertizarea miezului în imediata
apropiere a canalului. Experienţele au arătat că pentru asigurarea rezistenţei spirei la un număr
mare de conectări este necesară şi lipirea capetelor ei cu răşini epxodice. O tehnologie modernă
constă în realizarea spirei prin topirea cu ajutorul curenţilor de înaltă frecvenţa a unui metal uşor
fuzibil , într-un canal închis.

56
 Rectificarea feţelor polare ale miezurilor magnetice este o operaţie de o deosebită
importanţă.

Maşinile de rectificat folosite şi dispozitivele de fixare trebuie să asigure evitarea oricăror

dezaxări, vibraţii şi şocuri , astfel încât suprafeţele rectificate sa fie perfect plane şi paralele.
Transportul magneţilor rectificaţi trebuie de asemenea făcut cu grijă pentru a evita
deterioarea suprafeţelor rectificate.

3.4 Tehnologia contactelor

Confecţionarea pieselor de contact din cupru sau din argint se realizează prin procedee
obişnuite de prelucrare. Un caz particular îl reprezintă subansamblele foarte frecvente în
aparatajul electric , formate dintr-o piesă suport pe care trebuie fixat un nit sau o pastilă de
argint. Procedeul clasic de fixare a unui nit a fost în multe cazuri înlocuit cu procedeul de fixare
prin lipire tare a unei pastile.Agregatele moderne realizează automat debitarea pastilei din sârmă
şi fixarea ei pe suport , cu o productivitate de 1000-2000 piese pe oră.

Pentru fixarea prin lipire a pastilelor mari din argint sau din material sintetizat se folosesc
maşini de punctat de mare putere. Lipirea cu flacără a pastilelor din argint duce la scăderea
apreciabilă a durităţii argintului sub valoarea admisibilă şi impune necesitatea unei operaţii
ulterioare de durificare a argintului ; se poate folosi în acest scop procedeul de alicare , adică
împuşcarea cu aer comprimat a unui jet de alice de oţel asupra pastilei de contact. Tehnologia
pastilelor de contact sintetizate nu face obiectul fabricaţiei întreprinderilor producătoare de
aparataj electric , care le primesc de la fabricile de specialitate. În procedeele moderne de
realizare a pseudoaliajelor de argint cu oxid de cadmiu se tinde să se renunţe la pulverizarea
materialelor respective înaonte de presare şi se recurge la oxidarea unui aliaj de argint cu cadmiu.

57
 3.5 Tehnologia pieselor izolante

Aparatajul electric de conectare foloseşte o gamă largă de materiale izolante. Materialele

izolante stratificate (plăcile şi tuburile de pertinax şi textolit , hârtia de azbest , micanita etc. ) se
confecţionează în fabricile de specialitate ; prelucrarea lor , pentru aducerea la forma şi
dimensiunile dorite , se realizează prin procedeele uzuale de ştanţare , strunjire, frezare etc.

Deşi confecţionarea pieselor din mase plastice , fie termorigide , fie termoplastice , este
tot o problemă de specialitate , aproape toate fabricile producâtoare de aparataj electric , deţin şi
ateliere pentru confecţionarea acestor piese , ateliere în care realizează dacă nu toate cel puţin o
parte din piesele necesare , în special cele care conţin inserţii metalice. Importanţa deosebită a
acestor piese în aparatele electrice impune constructorului de aparate să le proiecteze cu multă
grijă , asigurând încă din concepţie posibilitatea realizării lor cu o productivitate înaltă şi
obţinerea performanţelor dorite.

Maşinile moderne realizeaza alimentarea presarea şi evacuarea pieselor în mod automat, dar
procedeeul cel mai modern constă in obţinerea pieselor termorigide prin injecţie, ca şi a pieselor
de termoplaste , cu o productivitate de 5+10 ori mai mare decât prin presarea obişnuita şi cu
precizie marită.Posibilitatea folosirii în aparatajul electric de curenţi tari , a pieselor din mase
termoplaste este limitată, din cauza rezistenţei termice scăzute a acestor materiale.Totuşi exista
tendinţa din ce in ce mai accentuatăde a le folosi in apartajul electric cel puţin pentru piesele cu
solicitari termice reduse: butoane, manete, capace, ştuţuri, dopuri etc.

În ceeea ce priveşte inserţiile metalice în piesele din mase plastice, ele trebuie evitate pe
cat posibil, deoarece duc la scăderea productivitaţii prin creşterea considerabilă a timpului de
prebatire, cum şi la scăderea timpului de utilizare efectivă a maşinilor.

58
 4.ÎNCERCĂRILE CONTACTOARELOR

4.1 Tipuri de Încercari

Încercârile pot fi de mai multe tipuri: individuale, de lot, de tip, de punte în funcţiune
profilactice şi speciale.Încercarile aparatelor sunt in mod obligatoriu însoţite, indiferent de tip,
de:

+verificarea aspectului, dimensiunilor principale a distanţelor de străpungere sau de

conturare;

+verificarea bornelor şi a posibilitaţilor de racordare

În cele ce urmează se descriu metode de încercare specifice contactoarelor

electromagnetice de c.c si de c.a.

Verificarea sistemului de contacte are ca scop verificarea comportarilor la solicitările

impuse de stabilirea şi întreruperea frecvenţei a circuitelor electrice, ţinand cont de faptul că
contactele exploatate de obicei, în servicii intermitente si mai rar în serviciu de durată sau de
scurtă durată.În acest scop se măsoară cursa contactelor(şi inclusiv cursa în contacte), distanţa
dintre contactele deschise ,cursa armăturii mobile a electromagnetului, forţa de apăsare pe
contact, forţa dezvoltată de electromagnet etc.

Măsurările se realizează pe o instalaţie specială în condiţiile fabricii constructoare sau prin

mijloace adegvate, mai simple, în condiţiile exploatari.

Încercarea funcţionarii electromagneţilor de acţionare constă în analiza caracteristicii

F=ƒ(δ) a electromagnetului care pune în evidenţa faptul că funcţionarea contactorului, pentru
închiderea contactelor în mişcare a echipajului mobil, o condiţie necesară este ca forţa activă a
electromagnetului să se regasească într-un raport fovorabil cu forţele antagoniste Fr care
însumează forţele de frecare, forţele arcurilor şi masa părţii mobile.Rezultanta forţelor
antagoniste Fr este o mărime ce depinde de cursă, aliura curbei fiind în funcţie de divresele

59
categorii de forţe rezistente, care se însumează în anumite momente din timpul funcţionarii
aparatului.

Forţa activa a electromagnetului este în funcţie de cursa armăturii mobile, forma curbei
depinzând atât de forma constructivă a circuitului magnetic, cât si de parametrii funcţionali.

Încercarea la încălzire în regim permanent şi intermitent se realizează de obicei la curenţi

nominali, respectiv la curenţi echivalenţi care pot depinde în funcţie de tipul contactorului.
Încălzirea diverselor parţi ale contactorului nu trebuie să depaşeasca valorile limită indicate în
STAS.

Circuitul principal al unui contactor, nu trebuie să depăşeasca limitele admise în

următoarele condiţii:

 sub curentul nominal termic pentru contactoarele prevăzute a funcţiona in serviciu

neîntrerupt de 8h;

 sub curentul de utilizare pentru contactoarele prevăzute a funcţiona în serviciile de

durată, de scurtă durată, sau in serviciu intermediar.

Înfăşurările bobinelor trebuie să suporte, când circuitul principal este parcurs de curent, în
regim continu la frecvenţa nominala, tensiunea nominală fără ca încălzirea să depăsească limitele
admisibile.

Verificarea comportării la vibraţii se face supunând aparatele timp de 2 ore la vibraţii cu o

amplitudine de maxim 1 mm şi o frecvenţă de 600 oscilaţii pe minut.

Verificarea rezistenţei la uzură mecanică necesită fixarea aparatului in poziţie normală de

funcţionare, pe un cadran metalic rigid , care sa nu oscileze sub acţiunea manevrelor
contactorului. Aparatul trebuie să realizeze numărul de conectări fără sarcina prevăzută, cu
ajutorul propriului său dispozitiv de acţionare, alimentat la tensiunea nominală.Frecvenţa de
conectare trebuie să fie cel puţin egală cu frecvenţa nominală de conectare, însă pentru
accelerarea probei este permisă efectuarea încercării la o frecvenţa de conectare mai mare,
luându-se măsuri pentru răcirea bobinei.Bobinele se pot înlocui în timpul probelor.

60
 Normele admit ca după fiecare 10% din numărul de acţionari să se facă o revizuire a
aparatului, constând în curăţarea lui(fără demontare), în ungerea părţilor indicate de contactor, în
reglarea cursei şi a presiunii de contact şi evaluarea în înlocuirea contactelor nefiind luată în
considerare în cazul acestei încercari.

Verificarea capacitaţii de comutaţie a contactoarelor se poate face în scheme directe sau

prin metode indirecte.Încercarea în scheme directe presupune ca aparatul să se prezinte complet
montat si verificat.Curentul şi tensiunea respectiv puterea de scurtcircuit se obţine de la o singură
sursa de energie care de obicei este un generator în scurtcircuit de construcţie speciala sau
reţea.În asemenea fel se reproduc în modul cel mai fidel condiţiile de funcţionare din exploatare.

Încercarea prin metode indirecte se reduce la încercarea unui singur pol, cu respectarea
condiţiilor echivalente unui contactor trifazat:

- asigurarea vitezelor de deschidere şi de închidere;

- asigurarea mediului de stingere;

- rigiditatea mecanică a structurii de ansamblu , puterea şi robusteţea

mecanismului de acţionare să fie acelaşi;

Încercările enumerate mai sus sunt încercări de tip.În cadrul acestei categorii se mai pot
enumera urmatoarele încercăr

- verificarea rezistenţei la coroziune;

- verificarea rezistenţei de izolaţie în stare umedă;

- verificarea comportării la curenţii limită termici şi limita dinamici;

- verificarea capacitaţii de închidere şi rupere a contactelor auxiliare a

contactoarelor pentru motoare;

- verificarea uzurii electrice a contactelor auxiliare;

Încercările de lot sunt următoarele:

- verificarea rigiditaţii dielectrice în stare rece şi uscată;

61
 - verificarea rezistenţei de izolaţie în stare rece şi uscată;

4.2 Verificarea rezistenţei la uzura electrică a contactelor principale

Consideraţii teoretice

Contactoarele electromagnetice sunt supuse datorită utilizării intense la frecvenţe mari de

conectare sub sarcină. Specificul funcţionarii contactoarelor în acest regim constă în faptul că, în
momentele de declanşare şi chiar la anclaşare, între contacte se produce arc electric a cărui
durată şi efect sunt în funcţie de proprietaţile circuitului electric în care lucrează aparatele.

Încercarea sintetică la uzura electrică, ce se execută în laborator modeleaza condiţiile de

exploatare şi are ca scop să verifice nu numai comportarea pieselor de contact sub sarcină, ci şi
comportarea celorlalte subansamble ale contactorului, piese din materiale termorigide şi
termoplaste, arcuri etc. , sub influenţa efectelor termice şi electrodinamice produse de arcul
electric.

Mărimiea uzurii se apreciază prin pierderea de masă a contactelor, indiferent dacă metalul
se depune în întregime pe contactul opus sau se volatrizează.

Încercările directe pe motoare nu s-au dovedit posibile, ca urmare a necesităţii de a

introduce în circuit, în afară de motoarele de încercat în număr foarte mare şi a dispozitivelor de
frânare , ceea ce complică schemele şi instalaţiile de încercare.În afară de aceasta, ar fi trebuit să
se găsească motoare care să suporte fără să se deterioreze efectele termice şi mecanice ale unui
număr de manevre impuls de normele contactoarelor.

Valoarea curentului la inchidere reproduce curentul de pornire al motorului.La

deconectare, datorita inductanţelor proprii a statorului şi a rotorului L1 L2 ca şi inductanţei
mutuale dintre ele M, tensiunea la contactele contactorului este egal cu diferenţa dintre tensiunea
aplicată şi tensiunea alectromotoare proprie.De aici rezultă valorile menţionate în anexa
U/Ue=0,17 şi cosφ=0,35 pentru categoria de utilizare AC3.

62
 Timpul de menţinere a curentului maxim de pornire are o importanţa hotarâtoare pentru
procesul de uzură electrică a contactelor.Cu toate acestea, durata curentului de închidere nu este
prevazută în nici unu din recomandarile internaţionale.

63
Fig.4.1 Determinarea curentului echivalent pentru pornirea motoarelor

64
 La efectuarea încercărilor s-au avut în vedere următoarele considerente :

- durata curentului de închidere 6 Ie trebuie astfel aleasă încat curentul echivalent

conform figurii 4.1 .b în circuitul de încercare sintetică să nu depaşească curntul de utilizare al
motorului figura 4.1.a

Pentru a obţine solicitarea termică echivalentă trebuie respectată condiţia disipările

unor puteri active egale:

( ) ( )

Unde :6Ie=Ip este curentul de anclaşare

-curentul echivalent în circuit

-curentul de utilizare

-timpul de lucru

-timpul de pornire

Ţinând seama că t= DC unde: =3600/

-frecvenţa de conectare

DC -durata de conectare

Rezultă

Din relaţia de mai sus se vede că există legătură univocă între curentul echivalent ,
curentul nominal de utilizare ,durata a curentului de inchidere, frecvenţa de conectare şi
durata de conectare DC.

Pentru satisfacerea condiţiei ca in circuitul de încercare, curentul echivalent sa fie egal cu

cel de utilizare.

65
 Se impune: 9.72 · + DC=1 care reprezinta o relaţie între frecvenţă, durata de
conectare şi timpul de pornire, respective DC=1-9.72·

Pentru efectuarea încercărilor sintetice, utilizând relaţia dedusă mai sus, rezultă
următoarele corespondenţe, menţionate in tabelul 4.1 , între timpul de menţinere a curentului de
închidere, frecvenţa de conectare şi durata de conectare.

Tab. 4.1 Corelarea timpului de menţinere a curentului de anclanşare cu

durata şi frecvenţa de conectare la verificarea uzurii electrice a contactoarelor

Durata de Frecvemţa de conectare la uzura electrică

conectare la
uzura
electrica% =0,2 s =0,5 s =1 s

60 400 200 80 40

40 600 300 120 60

25 800 400 150 80

15 900 500 180 90

10 1000 500 200

66
 Bibliografie

1.Tehnici moderne în comutaţia de putere-Adran Baraboi, Eugen Hnatiuc, Marcel Avram,

Ioan Ciutea

2.Tehnologia aparatelor electrice-Emilian Furnică, Gabriel Radu

3.Studiul actual si perspective in realizarea aparatelor de comutaţie de joasă tensiune-

Eugen Hnatiuc, Adrian Baraboi, Emilian Furnică, P.Leonte

4.Tehnologia aparatelor electric-Emilian Furnică, P. Leonte

5.Bazele teoretice ale funcţionării aparatelor electrice- Eugen Hnatiuc

67