2- Pădurile României.

Caracterizare generală

România a fost şi continuă a fi considerată o ţară forestieră. În timpurile trecute,

pădurea era mult întinsă în ţinutul carpato-danubian; acoperea munţii, dealurile şi o mare
parte a câmpiei. Emil Pop (1943) susţine că pământul românesc a fost acoperit cu păduri în
proporţie de 60-70%.
Starea de vegetaţie şi indicatorii caracteristici arboretelor actuale sunt ilustrative;
compoziţia prezentă a pădurilor noastre este, cu puţine excepţii, rezultatul variabilităţii
accentuate a reliefului şi climatului, a depozitelor pedogenetice şi a solurilor. În centrul ţării
se află lanţul Munţilor Carpaţi, care închide în interior Podişul Transilvaniei. Spre exterior,
munţii trec în dealurile şi piemonturile pericarpatice, la periferia cărora se întinde Câmpia
Tisei, Câmpia Dunării şi Podişul Moldovei. Podişul Dobrogei are o poziţie izolată între
Dunăre şi Marea Neagră. Repartizarea pădurilor pe aceste categorii de relief este următoarea:
munte - 60%, deal - 32%, câmpie - 8%.

În raport de aşezarea sa geografică, teritoriul României se încadrează în zona

caracteristică regiunii continentale a climatului temperat. În aceste condiţii, se dezvoltă o
vegetaţie forestieră în care predomină specii central-europene, cea mai răspândită fiind fagul.
Dintre speciile caracteristice climatului temperat, sunt bine reprezentate molidul şi stejarul
pedunculat. Speciile originale din sud formează arborete de întinderi apreciabile, cu
participarea şi a unor cvercinee termofile, precum cerul, gârniţa, stejarul pufos şi stejarul
brumăriu. Sunt frecvente şi speciile de tei şi frasin.

2.1. Zonele de vegetaţie forestieră

Se deosebesc trei zone de vegetaţie: alpină, forestieră şi de stepă, în care includem şi

silvostepa. Zona alpină este localizată pe înălţimile cele mai înalte ale munţilor, fiind lipsită
de păduri, cu excepţia parţii inferioare, unde se găsesc tufărişuri de ienupăr, jneapăn, anin
verde etc. Trecerea de la zona alpină la cea forestieră se face prin arborete, de obicei rărite,
alcătuite din molid, molid cu fag sau, urmare a unui proces de inversiune a speciilor, numai
fag, mai rar larice şi zâmbru.

În zona forestieră se disting:

- subzona molidişurilor, caracterizată prin predominarea acestei specii, care se

localizează în Carpaţii Meridionali la altitudini mai ridicate (1700 – 1800 m), iar în partea de
nord a ţării în Carpaţii Orientali, la altitudini mai mici (1600 – 1700 m). Ca specii de arbori
însoţitoare menţionăm: laricele, zâmbrul, paltinul de munte, scoruşul, plopul tremurător,
mesteacănul, aninul alb şi pinul silvestru;

- subzona amestecului de răşinoase cu fag, caracterizată prin participarea speciilor

de molid, brad şi fag ce coboară altitudinal până în regiunea de dealuri. Pe lângă speciile
menţionate apar, în amestecuri, tisa, carpenul, aninul negru, ulmul de munte, teiul pucios,
părul şi mărul pădureţ, precum şi gorunul, stejarul pedunculat şi frasinul;

- subzona fagului pur, cu o mare extindere în sudul şi sud-vestul ţării. Răşinoasele se

menţin în amestec, iar foioasele sunt din ce în ce mai abundente, la cele menţionate
adăugându-se ulmul de câmp, jugastrrul, sorbul de câmp etc;

- subzona fagului în amestec cu gorunul, caracteristică în raport de compoziţie, prin

alternanţa făgetelor pure cu gorunetele pure. Este subzona cea mai bogată în specii forestiere,
deosebindu-se între altele goruneto-făgete, făgeto-carpinete, făgete amestecate şi şleauri cu
sau fără participarea fagului;

- subzona gorunului pur, localizată în partea inferioară a dealurilor, mai bine

reprezentată în Podişul Transilvaniei şi în Podişul Central Moldovenesc, precum şi în Nordul
Dobrogei. În interferenţă cu subzona gorunului, se deosebesc şi subzone ale stejarului
pedunculat, cerului şi gârniţei. Subzona cerului şi gârniţei se localizează în sudul şi vestul
ţării; cea a stejarului pedunculat în întreaga ţară, cu excepţia Dobrogei.

Silvostepa se află la periferia zonei forestiere şi se caracterizează în primul rând

printr-un volum al precipitaţiilor anuale scăzut, precum şi prin elemente pedologice - prezenţa
solurilor de stepă levigate, în care vegetează speciile de stejari termofili (Quercus
pedunculiflora, Q. pubescens).

Un loc aparte ocupă în ansamblul vegetaţiei din ţara noastră vegetaţia azonală de
lunci, reprezentată prin plopi şi sălcii, răspândite mai ales în lunca şi Delta Dunării.

În fig. 3.1 se prezintă, după P. Enculescu (1924), zonele de vegetaţie din România,
lucrare sensibil îmbunătăţibilă prin Harta de vegetaţie a României, realizată de N. Doniţă
(1969). În această ultimă lucrare se remarcă că, prin evoluţia postglaciară s-au format unităţi
zonale de vegetaţie, care se deosebesc prin compoziţia, structura, funcţiile şi productivitatea
cantitativă şi calitativă a ecosistemelor. Unele dintre aceste unităţi reflectă influenţa
predominantă a climatului latitudinal, altele pe cea a climatului altitudinal. În acest sens s-a
adoptat o definire corespunzătoare de zone şi subzone pentru unităţile latitudinale şi etaje şi
subetaje pentru cele altitudinale. Potrivit acestor considerente, schema generală de zonalitate
a vegetaţiei în ţara noastră se prezintă (Doniţă, 1969) în modul următor:

Unităţi zonale pe latitudine:

- zona de stepă;

- zona de silvostepă:

- subzona de silvostepă sudică;

- subzona de silvostepă nordică;

- zona pădurilor de stejari (nemorală);

- subetajul pădurilor de cer şi gârniţă;

- subetajul pădurilor de stejar pedunculat;

 Unităţi zonale pe altitudine:

- etajul pădurilor de foioase (nemoral):

- subetajul pădurilor de gorun;

- subetajul pădurilor de fag;

- subetajul pădurilor de amestec de fag şi răşinoase;

- etajul pădurilor de molid (boreal);

- etajul subalpin;

- etajul alpin.

Pentru fiecare unitate zonală de vegetaţie este caracteristică o anumită formaţie

forestieră care îi determină fizionomia şi îi dă numele.

Cercetări efectuate de apreciatul silvicultor C. Chiriţă (1982), cu privire la

favorabilitatea pentru pădure a condiţiilor fizico-geografice ale României, evidenţiază faptul
că teritoriul ţării noastre, deşi situat în climatul temperat, în general favorabil creşterii
arborilor, nu este în întregime propriu pentru formarea şi dezvoltarea pădurii. Există o limită
termică şi una hidrică care îngrădesc creşterea corespunzătoare a vegetaţiei forestiere. Limita
termică se formează la altitudini de 1650 - 1850 m şi este determinată de un complex de
cauze, cum sunt: scăderea perioadei de vegetaţie sub 100 zile, insuficienţa resurselor termice
în aer şi sol, cu deosebire în perioadele de vegetaţie. Limita hidrică apare în sud-estul ţării, în
teritoriul de stepă, fiind condiţionată de insuficienţa apei în sol, datorită volumului redus de
precipitaţii şi evapotranspiraţiei ridicate.

Dacă se ia în considerare nivelul producţiei de biomasă, se realizează un grad ridicat

de favorabilitate pentru stabilitatea ecosistemelor forestiere în teritorii în care nu intervine
uscăciunea de vară, iar durata perioadei de vegetaţie nu scade sub 100 zile. Aceste condiţii
sunt întrunite în regiunea dealurilor şi în partea inferioară şi mijlocie a munţilor, la altitudini
cuprinse între 500 şi 1400 m. În aceste zone se dezvoltă bine gorunul, fagul, bradul, molidul,
precum şi unele specii de amestec - teiul, frasinul comun, paltinul de munte, cireşul.

Un grad ridicat de stabilitate a ecosistemelor forestiere se realizează şi în luncile

râurilor interioare, datorită sezonului de vegetaţie lung şi condiţiilor hidrice favorabile. Este
vorba de staţiuni favorabile dezvoltării sălciilor, plopilor, ulmilor, frasinilor, stejarului
pedunculat.

Specificul condiţiilor fizico-geografice ale României determină şi o pronunţată variaţie

regională a vegetaţiei forestiere. S-au separat astfel, 5 mari regiuni forestiere, corespunzătoare
unor sectoare distincte de macroclimat: regiunea carpatică, regiunea est-europeană, regiunea
sud-est europeană, regiunea sud-europeană şi regiunea vest-europeană.

De asemenea, variaţiile climatice latitudinale şi altitudinale pot induce o distribuţie a

vegetaţiei pe zone altitudinale, cu deosebite particularităţi, ca de exemplu:

- întinderea zonelor de vegetaţie în altitudine este mai mică decât în latitudine;

 - pe măsură ce ne îndepărtăm de Ecuator, numărul zonelor de vegetaţie se
restrânge, iar pe măsura creşterii valorilor latitudinale, limita superioară a pădurii coboară mai
jos.

Evoluţia gândirii cu privire la zonarea vegetaţiei pe glob a suscitat vii controverse,

inclusiv la noi în ţară. Preocupările în această privinţă au condus la sisteme diferite de
clasificare a vegetaţiei şi la realizarea de hărţi ale vegetaţiei la scară naţională şi
continentală. Distribuţia vegetaţiei la noi în ţară s-a realizat în strânsă dependenţă faţă de
condiţiile staţionale, un rol deosebit revenind regimului termic şi pluviometric. Pe lângă
condiţiile climaterice, exercită un rol semnificativ în distribuţia vegetaţiei şi condiţiile
orografice, edafice şi însuşirile biologice ale speciilor de plante, respectiv capacitatea lor
competitivă, capacitatea de reproducere şi de migrare, rezistenţa la adversităţi etc.

În sensul celor de mai sus, vegetaţia naturală de la noi se poate împărţi în două grupe:
herboza şi lignoza. Grupa herboza a avut o întindere relativ mică în regiunile calde, uscate,
din câmpie, precum şi la altitudini ridicate din Carpaţi cu climat rece. Vegetaţia lignoza a
ocupat ¾ din teritoriul ţării şi se încadrează după Rubel [19] în zonele aestilignosa,
aricilignosa şi ericilignosa. După clasificările FAO vegetaţia din ţara noastră se încadrează în
vegetaţia pădurilor de foioase şi răşinoase din zona climatului temperat şi a pădurilor de
răşinoase din zona climatului rece. Pentru exemplificare, se prezintă în figura 3.1
corespondenţa între unităţile de clasificare a vegetaţiei din România.

2.2. Repartizarea teritorială a pădurilor

Fondul forestier include pădurile, terenurile afectate împăduririi sau care servesc
nevoilor de cultură, producţie sau administraţie forestieră, determinate ca atare prin
amenajamentele silvice. În prezent, fondul forestier al României, constituit din totalitatea
pădurilor şi terenurilor necesare gospodăririi acestora, însumează 6.360 mii hectare, respectiv
26,8% din teritoriul ţării, revenind la un locuitor 0,27 hectare pădure. Potrivit datelor
cadastrului funciar al ţării, suprafaţa împădurită (fond forestier şi vegetaţie forestieră din afara
acestuia) este mai mare; în tabelul 3.1 se prezintă dinamica indicatorilor de bază privind
resursele forestiere ale României în ultimele decenii.

În judeţele Suceava, Vâlcea, Covasna, Caraş-Severin, Hunedoara, Neamţ, Maramureş,

Argeş, Gorj, Bacău pădurile ocupă peste 40% din teritoriu. Judeţele Constanţa, Brăila,
Ialomiţa, Călăraşi, Teleorman, Galaţi, Dolj, Olt şi Botoşani dispun de suprafeţe reduse cu
pădure, respectiv între 4 şi 9% din teritoriu.

Se dispune de valoroase arborete de conifere în Suceava, Harghita, Neamţ, Bacău,

Argeş, Bistriţa Năsăud, Cluj, Maramureş, Mureş; păduri de fag şi stejari se întâlnesc în toate
judeţele ţării.

Sub raportul compoziţiei, aspect care imprimă o notă de particularitate valorii

silviculturale şi comerciale ale pădurilor, speciile de răşinoase ocupă 1.922 mii hectare, din
care 1.427 mii hectare molid, 315 mii hectare brad şi 137 mii hectare diverse specii de pin.
Speciile de foioase sunt preponderente, reprezentând 70% din întinderea fondului forestier. Pe
primul loc se situează arboretele de fag, care ocupă 1.894 mii hectare; pădurile de stejari
însumează 1.143 mii hectare, între care stejarul pedunculat 687 mii hectare şi gorunul 144 mii
hectare. Diverse alte specii de foioase totalizează 1.270 mii hectare, între care 334 mii hectare
populate cu specii de foioase moi.

Fig. 3.1. Zonele de vegetaţie din România (Enculescu, 1924)

 Potenţialul productiv al condiţiilor de sol şi climă în care se dezvoltă vegetaţia
forestieră se redă prin clasa de producţie, indicator care reflectă în parte aceste condiţii.
Elementele specifice cadrului natural românesc favorizează existenţa unor condiţii superioare
de producţie, indicele mediu fiind de II-9; deosebiri sensibile sub acest raport se înregistrează
între diferite formaţiuni forestiere.

Molidişurile şi brădetele, de exemplu, vegetează în proporţie de 90% pe staţiuni de

productivitate superioară şi mijlocie, făgetele de bonitate inferioară reprezintă numai 18%, iar
arboretele de stejari şi "diverse tari" vegetează în proporţie de peste 70% în staţiuni de
productivitate mijlocie şi inferioară.

Aceste condiţii de vegetaţie variază sensibil în profil teritorial, de la foarte bune în

Suceava, Mureş, Bacău, la moderate în judeţele din Câmpia Română şi Dobrogea.

Tabelul 3.1

Dinamica indicatorilor privind resursele forestiere ale României

Specificări 1922 1950 1970 1990 2000

1. Suprafaţa împădurită - total mii ha 6688,6 6408,5 6562,2 6600,0 6650,0

% din teritoriul ţării 28,2 27,0 27,6 27,8 28,0
din care:
- fondul forestier - total mii ha 6555,0 6446,0 6315,0 6365,0 6670,0
din care:
* răşinoase - total mii ha 1289,0 1465,0 1654,0 1928,0 1922,0
% din fondul forestier 19,6 22,7 26,1 30,3 30,2
* foioase - total mii ha 5266,0 4981,0 4661,0 4437,0 4748,0
% din fondul forestier 80,4 77,3 73,9 69,7 69,8
2. Vol. lemnos pe picior - total mil. mc 1400 1298 1312 1350 1368
din care:
* răşinoase - total mil. mc. 540 528 531 536 540
* foioase - total mil. mc. 860 770 781 814 828
3. Vol. mediu la hectarul de pădure mc 209 214 216 217 219
4. Creşterea medie pe an şi hectar mc 5,0 5,1 5,3 5,4 5,5

Pentru a completa imaginea condiţiilor de vegetaţie ale diferitelor specii lemnoase de

interes economic se menţionează că, dintre speciile componente ale pădurilor de munte,
bradul realizează cele mai mari dimensiuni medii, fiind urmat de molid şi fag. În unele
staţiuni din raza ocolului silvic Nehoiaşi judeţul Buzău, s-au găsit exemplare de molid cu
diametrul de bază de 2,90 m şi înălţimea de 62 m, la o vârstă de circa 400 ani; în ocolul silvic
Năsăud, în pădurea Romuli, exemplarele de brad au atins frecvent diametre de peste 1,50 m şi
înălţimi de 56 - 58 m la vârste cuprinse între 400 şi 500 ani. În rezervaţia Ciurumela din
ocolul silvic Calafat, judeţul Dolj, s-au inventariat exemplare de salcâm cu diametre de 73 cm
şi înălţimi de 36 m la vârsta de 63 ani. Repartizarea actuală a terenurilor forestiere pe clase de
fertilitate a solurilor şi principalele grupe de specii forestiere se redă în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2

Repartizarea terenurilor forestiere pe clase de fertilitate a solului

Clase de fertilitate a solului

Specificare
superioară mijlocie inferioară
Suprafaţa împădurită - total mii ha 1088 4119 1393
% 16 63 21
din care:
- răşinoase - total mii ha 408 1262 257
% 21 66 13
- fag - mii ha 259 1312 370
% 13 68 19
- stejari - total mii ha 211 721 249
% 18 61 21

2.3. Potenţialul productiv al arboretelor

Asortimentul speciilor care intră în compoziţia arboretelor, precum şi bonitatea

staţiunilor forestiere, fac ca pădurile României să se caracterizeze printr-un potenţial
productiv superior. Volumul lemnos pe picior se estimează la 1.350 milioane mc, din care
39% se constituie în păduri de răşinoase, 37% în făgete, 13% în arborete de stejari şi 11% alte
specii de foioase. Din volumul total de lemn pe picior, în pădurile de crâng şi zăvoaie se
realizează numai 2,3%.

Producţiile medii la hectar au valori ridicate: 280 mc în păduri de răşinoase, 256 mc în

arboretele de fag, 151 mc în cvercinee. Volumul mediu la hectar reprezintă 217 mc, iar
indicele creşterii medii se apreciază la 5,4 mc pe an şi hectar. În unele formaţii forestiere,
creşterile medii, pe an şi hectar, sunt de 6,5 mc la răşinoase, 5,5 mc în făgete şi 4,7 mc la
stejari.

În comparaţie cu datele similare înregistrate de arboretele din Centrul Europei şi

partea europeană a fostei Uniuni Sovietice, pădurile din România realizează la aceeaşi vârstă
înălţimi şi creşteri medii anuale superioare, cu 15 la 28%.
 O prezentare a principalelor specii forestiere din pădurile noastre, în raport de
productivitatea lor potenţială, exprimată volumetric (metri cubi pe an şi hectar) şi în greutate
de substanţă lemnoasă uscată (tone pe an şi hectar) se prezintă în tabelul 3.3.

Tabelul 3.3

Productivitatea potenţială a speciilor forestiere din pădurile României

Clase de fertilitate a solului

Specia sup. miljoc. inf. sup. mijloc. inf.
Volume - mc/an/ha Greutate - tone/an/ha

Răşinoase
- molid 17,1 11,1 5,8 7,2 4,7 2,4
- brad 14,2 9,7 5,9 6,0 4,1 2,4
- larice
- pin silvestru 13,1 7,5 3,1 5,5 3,2 1,3
- pin negru 11,4 6,6 3,0 5,2 3,0 1,4

Foioase tari
- stejar din sămânţă 12,7 8,2 4,8 8,6 5,6 3,3
- stejar din lăstari 11,3 7,0 4,1 7,7 4,8 2,7
- gorun din sămânţă 10,5 6,7 3,8 7,2 4,5 2,6
- gorun din lăstari 10,3 6,6 3,6 6,9 4,4 2,3
- fag 11,8 7,8 4,3 7,4 4,9 2,7
- salcâm din plantaţii 19,2 10,7 3,7 13,4 7,4 2,6
- salcâm din sămânţă 18,3 9,3 3,4 12,8 6,5 2,4
- carpen 10,5 7,5 5,1 8,3 5,5 3,7
- mesteacăn 9,8 6,5 3,4 5,9 3,9 2,0
- cer 10,5 6,9 3,9 6,4 4,3 2,5
- gârniţă 8,0 5,7 3,7 5,3 3,8 2,4

Foioase moi
- plopi indigeni 20,9 11,7 4,8 8,4 4,7 1,9
- plopi euramericani 25,6 15,1 7,2 10,2 6,1 2,9
- salcie (renis) 29,3 19,2 11,1 13,2 8,6 5,9
- tei 14,0 9,2 5,7 7,0 4,6 2,9
 Pe linia cunoaşterii cantitative şi calitative a materiilor prime convertibile în surse de
energie, se menţionează cercetările cu privire la conţinutul în biomasă al arborilor şi
arboretelor de fag, gorun, molid şi brad. Rezultatele acestor cercetări arată că lemnul
existent în trunchi, deci care poate fi folosit cu prioritate pentru producţia industrială,
reprezintă între 75 şi 85% din volumul total de masă lemnoasă pe picior. Procentul de coajă
variază între 4 şi 13%, volumul crăcilor reprezintă între 8 şi 11%, iar cioatele şi rădăcinile
conţin, împreună, până la 16% din volumul de masă lemnoasă nediferenţiată.

Masa verde a aparatului foliar variază între 6 şi 8 tone/ha, în cazul speciilor de

foioase şi de la 35 la 50 tone/ha la speciile de răşinoase, reprezentând 1,5 şi respectiv 5,9%
din volumul total de biomasă la hectarul de pădure. Prin uscare, frunzele pierd între 58 şi
60% din greutate, revenind în final o biomasă a aparatului foliar, ce variază între 2 şi 4
tone/ha în arboretele de fag şi gorun şi 10 la 14,5 tone/ha în pădurile de răşinoase.

În raport de mărimea creşterii medii a producţiei totale, determinată pentru

arboretele pure şi echiene, molidul este specia cea mai productivă dintre răşinoase,
salcâmul, plopii şi sălciile dintre foioase

Datele prezentate în tabelul 3 relevă aspecte interesante sub raport silvicultural şi

economic (Milescu şi Armăşescu, 1976), oferind posibilitatea şi a unor interpretări de ordin
ecologic: astfel, luând în considerare, de exemplu, greutatea în substanţă lemnoasă uscată a
speciilor, rezultă că în arboretele de fag în amestec cu brad şi molid, în care toate cele trei
specii au, practic, aceeaşi clasă de producţie, greutatea în substanţă lemnoasă uscată este
mai mare în arboret după cum proporţia fagului este mai ridicată.

Analizate prin intermediul greutăţii în substanţă lemnoasă uscată, molidul şi bradul

ar apărea, ca importanţă, în urma laricelui. Din considerente naturale şi economice, nu se
poate pleda în favoarea acestei ultime specii, în dauna primelor două. De asemenea,
arboretele de pin se situează, în condiţii de bonitate dintre cele mai diferite; prin prisma
indicatorilor analizaţi extinderea pinilor în dauna unor specii de cvercinee şi brad, în zone
naturale de dezvoltare a acestora, exceptând plantaţiile de pe terenuri excesiv degradate,
inapte pentru folosinţe agricole, nu este indicată.

Concomitent cu creşterea importanţei lemnului pentru nevoi economice, au loc, atât

la noi cât şi în majoritatea altor ţări, opinii şi formulări diferite în ceea ce priveşte rolul şi
funcţiile pădurilor. Se atenţionează asupra consecinţelor nefaste ale exploatării iraţionale a
pădurilor asupra mediului înconjurător. Impactul civilizaţiei moderne asupra biosferei
confirmă o deteriorare continuă a stării de echilibru a mediului natural de viaţă, respectiv o
prejudiciere a condiţiilor care influenţează viaţa oamenilor pe planeta Pământ. Pădurea a
devenit un factor economic cu multiple rosturi ecologice se înţelege, deci, că societatea
modernă nu poate renunţa la păduri, decât cu preţul declanşării conştiente a mari prejudicii,
ireversibile din punct de vedere social.

Pădurea reprezintă baza economică a producţiei de lemn, dar cel puţin tot atât de
important este faptul că, prin existenţa lor, pădurile au o contribuţie esenţială în asigurarea
şi îmbunătăţirea regimului hidric, a purităţii şi îmbogăţirii resurselor se apă subterană.
Majoritatea naţiunilor consideră pădurea ca un factor economic şi spaţial, care serveşte la
menţinerea mediului de viaţă. Mutaţiile ce au loc în evoluţia tehnică, economică, socială şi
demografică, fac ca însuşi importanţa lemnului să fie evaluată într-o viziune nouă.

Pentru ţările care promovează o politică fermă de conservare şi protejare a propriilor

resurse forestiere, cele menţionate mai sus capătă semnificaţii deosebite.

Legislaţia silvică din multe ţări, a pus sub ocrotire pădurile. Făcând o analiză a
principalilor indicatori privind resursele noastre forestiere, comparativ cu o serie de ţări
europene, se evidenţiază faptul că sub raportul procentului de împădurire şi al suprafeţei de
pădure ce revine la un locuitor, ne situăm pe poziţii medii între ţările europene. În ceea ce
priveşte ponderea arboretelor de răşinoase, specii solicitate în principal pentru producerea
de cherestea, deţinem o poziţie modestă, fapt compensat prin valoarea arboretelor formate
din specii de foioase valoroase (stajar, gorun, fag), care la noi găsesc condiţii bune de
dezvoltare.

Este instructiv de ştiut că, din masa lemnoasă care se aduce în circuitul economic,
unităţile de industrializare şi prelucrare a lemnului realizează o gamă diversificată de
produse, a căror valoare mare de întrebuinţare, la nivelul economiei naţionale, ilustrează
aportul pădurii la venitul naţional. Valoarea produselor obţinute dintr-un metru cub de masă
lemnoasă, ce se industrializează anual, a crescut, faţă de 1950, de două ori în 1958, de trei
ori în 1963, de patru ori în 1967, de peste 16 ori în 1983 şi de peste 21 de ori în 2000.
Aceasta, în condiţiile menţinerii unui volum relativ constant al cotelor anuale de tăiere,
sporirii continue a rolului de protecţie deosebită a arboretelor şi cerinţelor tot mai mari
pentru conservarea şi protejarea mediului înconjurător.

România dispune, aşadar, de un potenţial forestier ce se caracterizează prin valoarea

ridicată a indicatorilor care evidenţiază mărimea şi structura resurselor forestiere, prin
capacitatea industriei proprii de a valorifica în mod superior şi complex biomasa lemnoasă
care se dă anual în circuitul economic, volumul de masă lemnoasă pe picior şi potenţialul
productiv al arboretelor de răşinoase şi fag. România se află, de asemenea, printre ţările din
Europa şi din lume care au amenajat integral resursele lor forestiere.

2.4. Particularităţi de creştere a arborilor şi arboretelor

Procesul de creştere a arborilor se diferenţiază sensibil după: înălţime, grosime,

întinderea şi forma coroanei, conformaţia tulpinii şi grosimea scoarţei, desimea ramurilor şi
bogăţia frunzişului, dezvoltarea sistemului radicelar, volumul masei lemnoase, calitatea
lemnului etc. Diferenţierea între arbori, chiar şi în arborete pure şi echiene, are loc şi după
însuşirile lor biologice: înmugurire, înfrunzire, înflorire, fructificaţie, perioada de vegetaţie,
comportamentul ecologic. Desigur, toate acestea în biosistemul pădurii depind de natura
speciei şi variază odată cu vârsta, în raport de condiţiile staţionale. De regulă, din numărul
iniţial de plantule răsărite, la finele primului an rămân 59,7%, după 2 ani - 51,4%, iar după
20 ani doar 0,7 %.
 Nu orice pădure deasă este şi productivă, în sensul creării de resurse valoroase sub
aspectul producţiei cantitative şi calitative de lemn. Mecanismul de dispariţie treptată a
arborilor în cursul existenţei unei păduri prezintă unele legităţi auxologice: de exemplu în
staţiuni de bonitate superioară, speciile care se dezvoltă mai bine la lumină realizează la
aceeaşi înălţime medie, un număr mai mic de exemplare decât speciile de umbră. La aceeaşi
vârstă, fiecare specie prezintă cel mai redus număr de arbori în clasa superioară de fertilitate
a solului. De asemenea, la aceeaşi vârstă, în staţiuni de aceeaşi bonitate, speciile cu
temperament de umbră realizează un număr mai mare de exemplare la unitatea de suprafaţă
decât cele de lumină.

La aceeaşi vârstă, speciile de lumină au nevoie de un spaţiu de nutriţie mai mare

decât cele de umbră. În acelaşi timp, speciile de foioase, care în mod obişnuit au coroane
mult mai dezvoltate, au nevoie de un spaţiu de hrană mai mare decât coniferele care au
aceeaşi exigenţă faţă de lumină (Tabelul 3.4).

Tabelul 3.4

Spaţiul de nutriţie al arborilor în unele păduri

(după Negulescu şi colab., 1973)

Suprafaţa la vârsta de ......... ani, în m2

Specia
20 40 60 80 100 120
molid 2,8 7,7 13,6 19,2 25,4 30,2
brad 1,5 6,6 13,0 18,8 24,0 28,6
fag 2,3 8,1 14,7 21,4 27,4 32,0
stejar 4,3 12,2 18,9 25,1 31,2 36,0

Eliminarea naturală a arborilor are loc în cadrul procesului dinamic de selecţie inter şi
intraspecifică, inclusiv de autoreglare sistemică.
Pe lângă faptul că favorizează creşterea şi dezvoltarea exemplarelor celor mai bine
dotate, acest proces contribuie în mare măsură şi la schimbarea calitativă a însuşirilor genetice
ale populaţiei de arbori, în concordanţă cu evoluţia mediului în care vegetează pădurea
respectivă. Selecţia şi eliminarea în natură intervine hotărâtor prin îndepărtarea de la
reproducere a unor indivizi cu ocazia polenizării, diseminării, germinării, răsăririi, precum şi
în cursul creşterii şi dezvoltării acestora (Tabelul 3.5).
 Tabelul 3.5

Reducerea numărului de arbori la hectar, pe specii, în raport de vârstă

(după Biometria arborilor şi arboretelor, 1972)

molid brad fag stejar

Vârsta Clasa de fertilitate a solului
ani supe infer supe infer supe infer supe infer
r. . r. . r. . r. .
20 3637 9090 6574 - 4300 - 2333 5346
40 1308 3696 1515 5127 1242 3940 818 1667
60 735 2106 771 2117 681 2016 529 865
80 520 1343 533 1208 469 1308 399 566
100 395 1005 417 876 366 996 321 420
120 332 819 350 705 312 862 278 354

Eliminarea naturală afectează structura şi mărimea resurselor forestiere sub influenţa a

două grupe de factori (însuşirile interne biologice ale speciilor forestiere şi neuniformitatea
condiţiilor ecologice). Acest proces poate amplifica sau diminua aptitudinile înnăscute ale
fiecărui arbore, fapt ce explică dispariţia celor mai puţini viguroşi sau mai puţini longevivi.
Ritmul de diminuare a numărului de arbori depinde de specie, variază odată cu vârsta şi este
condiţionată de calitatea factorilor de staţiune. Cu scop ilustrativ se prezintă în tabelul 3.6 date
privind densitatea arborilor la vârsta de exploatare pentru molid, brad, fag şi stejar pedunculat,
pe clase de fertilitate a solului.
 Tabelul 3.6

Densitatea şi producţia de masă lemnoasă la hectar, precum şi volumul arborelui mediu, pe

clase de fertilitate şi specii principale*)

molid=100 brad=120 fag=110 stejar=120

ani ani ani ani
Specifica Clasa de Clasa de Clasa de Clasa de
Ţara
ţii fertilitate fertilitate fetilitate fertiliate
sup mij infr. sup mij infr. su mij inf su mij infr.
. l. . l. p. l. r. p. l.
nr. arbori 35 52 804 34 59 564 30 42 73 25 26 283
6 2 7 2 1 5 2 0 6
mc/ha 89 56 280 88 59 360 70 41 22 76 49 288
România
1 8 7 2 5 8 0 8 6
mc/ 2,5 1,1 0,3 2,6 1,0 0,6 2,3 1,0 0,3 3,1 1,9 1,0
arbore
nr. arbori 37 62 734 36 55 840 36 53 - 14 20 -
1 0 0 2 4 5 3 2
mc/ha 67 41 196 96 60 324 49 31 - 29 21 -
Germania
9 0 4 3 5 9 8 7
mc/ 1,8 0,7 0,3 2,7 1,1 0,4 1,4 0,6 - 2,1 1,1 -
arbore
nr. arbori 41 63 116 26 48 978 32 47 74 21 28 464
0 0 5 8 0 3 5 6 3 6
mc/ha 95 58 306 89 60 365 72 48 29 73 55 338
Cehia
4 1 6 6 8 7 0 7 0
mc/ 2,3 0,9 0,3 3,3 1,3 0,4 2,3 1,0 0,4 3,5 1,9 0,7
arbore
nr. arbori 65 95 168 39 53 - 31 46 69 19 27 -
2 3 0 1 1 8 0 0 0 3
mc/ha 76 40 203 99 59 - 63 42 24 54 36 -
Ucraina
0 3 5 7 0 1 4 5 0
mc/ 1,2 0,4 0,1 2,5 1,1 - 2,0 0,9 0,3 2,9 1,3 -
arbore
*)
După tabelele de producţie folosite în ţările respective, la consistenţa de 0,85.

Procesele amintite imprimă particularităţi variate: schimbările se produc la intervale

mari de timp şi conduc la modificarea evidentă a structurii, organizării şi funcţionării acesteia.
Urmare a acestor modificări, pădurea evoluează de la o structură simplă către una mai
complexă, cu o utilizare mai eficientă. O pădure cu structură complexă devine, prin mijloace
proprii de autoreglare, mai stabilă sub raport ecologic şi mai valoroasă sub raport economic.
 2.5. Caracterul fitogeografic al florei forestiere din România

În scopul obţinerii unei imagini de ansamblu asupra caracterului fitogeografic al florei

noastre forestiere, A. Beldie (1964) a realizat o sinteză a categoriilor de elemente
fitogeografice, grupându-le potrivit atât lucrărilor recente asupra ecologiei plantelor europene,
cât şi interpretărilor în ceea ce priveşte centrul de răspândire şi direcţiile de migraţie ale
acestora. S-au deosebit astfel 14 categorii de elemente, respectiv grupe de elemente
fitogeografice.

Stocul de bază al florei forestiere ca de altfel şi al întregii flore a ţării, este alcătuit din
elementele larg răspândite şi totodată cele mai numeroase, eurasiatice şi europene, care
întrunesc 39% din total. Pe locul al treilea se situează speciile submediteraneene împreună cu
cele specifice ţinuturilor sudice şi sud-estice ale Europei, ceea ce corespunde firesc poziţiei
geografice a ţării noastre.

Cu titlu ilustrativ se prezintă în continuare şi lista speciilor spontane de arbori din

pădurile României (Tabelul 3.7).

Tabelul 3.7

Speciile spontane de arbori din pădurile României

Etajul
Specia Subzona R T U Obs.
*

Abies alba Mill. - Optimal:

fa (mo) 2-4 0 3-4
Brad T= 2-3
Acer campestre L. - ss-go
3-4 2 2-3
jugastru (fa)
Acer
localizat;
monspessulanum L. - go 4 2 2-3
termofil
jugastru de Banat
Acer platanoides L. - st, go
3-4 3 3 (4)
paltin de câmp (fa)
Acer pseudoplatanus (go) fa,
2 - 3(4) 2-3 3-4
L. - paltin de munte mo
Acer tataricum L. - ss-go
3-5 2-3 2
arţar tătăresc (fa)
Alnus glutinosa (L.)
st, go(fa) 2-4 2 5
Gaertn. - anin negru
Alnus incana (L.) (go) fa,
3-4 2-3 4-5
Moench - anin alb mo
Betula pendula Roth (st) go -
1-2 1 0
- mesteacăn mo
 Betula pubescens
Ehrh. - mesteacăn fa, mo 1-2 1 5
pufos
Carpinus betulus L. - (ss) cg-
(2)3 - 4 2-3 3
carpen fa
Castanea sativa Mill. localizat:
go 2 1 2
- castan bun subtermofil
Celtis australis L. - localizat;
cg - go 4 2 2
sîmbovină termofil
Corylus colurna L. - localizat;
go - fa 4-5 3 3
alun turcesc termofil
Fagus orientalis localizat;
go- fa 3 2 3
Lipsky - fag oriental subtermofil
optimal:
go - fa R=2-3,
Fagus sylvatica L. -
(mo) 1-3 0 2-4 T=2, U= 3
fag
-4
Fraxinus angustifolia ss - st
3-4 3 4 (5)
Vahl - frasin de câmp (go)
Fraxinus
coriariaefolia** localizat;
Scheele - frasin păros st, go ? ? 2 subtermofil
caucazian
Fraxinus excelsior L.
st - fa 2-4 3 3-4
- frasin
Fraxinus ornus L. -
ss, st-fa 4-5 2 2 subtermofil
mojdrean
 Tabelul 3.7 (continuare)

Etajul
Specia Subzona R T U Obs.
*

Fraxinus pallisae
ss, st 3-4 2-3 4- 5
Willm. - frasin pufos
Juglans regia L. - localizat:
st, go 3 3 4
nuc subtermofil
Larix decidua Mill.
ssp. carpatica
(Domin) Siman - fa - mo 1-3 0 2-3 localizat
larice carpatin
Malus sylvestris (L.)
ss - fa ? 2-3 2-3
Mill. - măr pădureţ
optimal:
Picea abies(L.)
R=2-3,
Karst. - molid fa, mo 1-3 0 (2)3 - 5
T=2, U=3
Pinus cembra L. -
mo 1 -2 1 3 localizat
zîmbru
Pinus nigra Arn.ssp.
banatica (Endl.)
Novak - pin negru de gp - fa 4 -5 1-2 1 localizat
Banat
optimal: U
Pinus sylvestris L. -
go - mo 1-2 1 0 =
pin silvestru
2-3
Populus alba L. -
ss-go(fa) 3 - 4(5) 3 4
plop alb
Populus nigra L. - ss-go
3-4 3 4-5
plop negru (fa)
Populus tremula L. - (st) go-
2-4 0 2-5
plop tremurător mo
Prunus avium L. -
st - fa 3 2 3
cireş păsăresc
Prunus mahaleb L. - sp -
4-5 2 1 (2) subtermofil
vişin turcesc go(fa)
Prunus padus L. -
(ss) st-fa 3-4 3 3 -4
mălin
Prunus pyraster (L.) st -
3-4 2-3 2
Burgsd. - păr pădureţ go(fa)
subtermofil
;
1-2 optimal:
Quercus cerris L. -
ss - go 1-3 0 (A5 - 1) R=2-3,
cer
T=2-3,
U=2
subermofil:
Quercus frainetto ss-go 1-3 0 1-2 optimal:
 R= 2-3,
T=2-3,
Ten. - gârniţă (A5 - 1)
U=2 (A4-
2)
Quercus
pedunculiflora K.
ss 3-4 3 2
Koch - stejar
brumăriu
Quercus petraea - st, go optimal:
2-3 0 3 - (4)
gorun (fa) T=2 - 3
Quercus petraea
optimal:
(Mattuschka)
R= 2-3,
Lieb.ssp. ss - 0 2-3
1-3 T=2-3,
dalechampii Ten. - go(fa) (A5-2)
U=3(A3-2)
gorun de Dalmaţia
Quercus petraea
(Mattuschka)
Liebl.ssp. polycarpa
ss - go 2-3 0 2
(Schur) Soo - gorun
transilvănean
Quecrus pubescens
ss - go 4-5 2-3 1 subtermofil
Willd. - stejar pufos
optimal:
Quercus robur L. - cg - R=3-4;
1-4 0 0(A5-2)
stejar pedunculat go(fa) T=2-3,
U=3-4
Quercus virgiliana
Ten. - stejar pufos ss - go 4-5 2-3 1 subtermofil
italian
Salix alba L. - salcie
ss - fa 3 (4 - 5) 2-3 5
albă
Salix fragilis L. -
ss - fa 3 - 4(5) 2-3 5
salcie plesnitoare
Sorbus aria (L.) Cr. -
go, fa 3-5 ? 2
sorb alb
Sorbus aucuparia L. (cg) go-
2-4 1-2 2-3
- scoruş păsăresc mo
 Tabelul 3.7 (continuare)

Etajul
Specia Subzona R T U Obs.
*

Sorbus domestica L.
cg - go 3-5 3 2 subtermofil
- scoruş
Sorbus torminalis
ss,st-fa 3-5 2-3 2-3
(L.) Cr. - sorb
Taxus baccata L. -
fa 3 - 4(5) 3 3 subtermofil
Tisă
Tilia cordata Mill. - (st) go,
3-4 3 2-3
tei pucios fa
Tilia platyphylos
Scop. - tei cu frunză (ss)st, go 3-5 3 2-3
mare
Tilia tomentosa (ss) st,
3-4 3 3 (4)
Moench -tei argintiu go
Ulmus glabra Huds,
(U. montanaWith.) - (st) go,
3-4 3 3 (4)
ulm de munte fa
Ulmus laevis Pall. -
st - fa 3 3 4-5
veliş
Ulmus minor Mill.
(U. folacea Gilib.) -
ss - go 3 - 4(5) 3 0
ulm de câmp
Ulmus procera
Salisb. - ulm păros de s - go ? ? 2 subtermofil
câmp
*
Sunt indicate abreviat astfel: mo - etajul pădurilor de molid; fa - etajul pădurilor de fag; go -
etajul pădurilor de gorun; cg - etajul, respectiv subzona pădurilor de cer şi gârniţă; st -
subzona pădurilor de stejar; ss - silvostepa; s - stepa.
**
F. excelsior ssp. coriariifolia (Scheele) E. Murray (Cf. Flora Europaea)

Speciile spontane de arbori se prezintă în ordine alfabetică (tabelul 3.7), indicându-se

totodată etajele şi subzonele de vegetaţie, precum şi principalele caractere ecologice ale
staţiunilor ocupate în mod obişnuit, ca: reacţia solurilor (R), troficitatea, respectiv bogăţia
în substanţe nutritive (T) şi regimul de umiditate al acestora din perioada estivală mijlocie
(U). Valorile relative ale acestor factori sunt exprimate prin indici convenţionali cuprinşi
între 0 şi 5 (indicele 0 înseamnă largă amplitudine ecologică faţă de factorul respectiv).
Astfel, R - 1 = acide; 2 = moderat acide; 3 = slab acide; 4 = neutre. T - 1 = sărace în
substanţe nutritive; 2 = mijlociu bogate; 3 = bogate. U - 1 = uscate - uscat-reavene; 2 =
uscat-reavene - reavene; 3 = reavene - reavăn-jilave; 4 = reavăn-jilave - jilav umede; 5 =
jilav-umede - umed-ude (ude); A = cu regim alternant de umiditate (se indică şi nivelurile
între care alternează).
 Categoriilor 1 - 5 de soluri după umiditate estivală, le corespund categoriile de plante:
xerofite, mezoxerofite, mezofite, mezohigrofite şi higrofite.