1

Vreo patru kilometri-n dimineața

aia am făcut de toți, dus și întors.
Simțeam viteza domolindu-se-n tors,
căldura ei cum îmi cuprinde fața.

Întors din nou acasă, dimineața

se ridica greoi, cu-un fel de tors,
iar prin fereastră pulsa un soare stors,
cu limba lui bătrână-mi lingea fața.

O oră pîn la muncă, am o carte,

dar nu citesc din ea, o răsfoiesc
şi uneori ajung la câte-o parte

care mă prinde și merg mai departe.

Asta e Sutra Focului. Încetinesc.
E despre boală, bătrînețe, moarte.
2

Pornisem și eu, ceva mai tîrziu,

dar foarte șters și poate mult prea lent.
Contur, ce indiferent aparent
fluctuează între viu și neviu.

Era cerul moale? Nu mai știu.

Cadrul a fost surprins într-un moment
cînd norii luminează violent
rețelele de fulgere în pliu.

Pe unde merg e bine și sunt singur,

răcoarea-gînd se sparge ca din faguri,
de dulci ce sunt vitrinele cu friguri.

Plăcerea mersului mă face sigur,

cînd trec cu muzică portici și ganguri,
atent și lent pășesc golit de tripuri.
3

Am suit dealul, pe-un frig foarte mare,

sîmbătă dimineaţa, cu Mihnea şi Flo,
pornind din sat, am ajuns dincolo
de dealul larg, după dîra de soare.

Şi sus, în vîrf, vîntul bătea mai tare,

se-oprea lîngă noi, ţîşnea mai încolo,
într-o dumbravă, aproape, tot acolo,
deasupra noastră foşnea ca o mare.

La coborîre, cărări ne-au şerpuit

prin multe faze reci de microclimă.
Fagi strîmbi, bolnavi, frunziş mistreţit

pe dealul aburcat care se-nclină

ca un uriaş de humă răsucit
de care mersul nostru se anină.
4

Întreb I Chingul dacă-mi face vad,

dacă în viaţă poate să-mi deschidă
cărarea tainică, solidă
s-ajung la faimă, poate la miliard,

dar deocamdată-i prea puţin pe card,

iar asta-mi face lumea insipidă,
unde mai pui că vrea să mă ucidă
cu bomba omul rău din Ţarigrad.

Încerc să mă retrag. Efemeride

privesc, sînt spuma de pe bere
ce-abia umflată dezumflată piere
şi-şi lasă-n urmă cutele placide.

Arunc moneda iar. Pun întrebare,

răspunsul e acelaşi: limitare.
5

E aproape seară, pe un colţ de pat

gândesc la ziua care a ars în urmă,
ce am făcut, pe cine-am supărat,
de am lăsat sau nu vreo urmă.

Dac-am vorbit urît sau am tastat,

cu voie, fără, sau din neştiinţă,
dac-am avut nădejde şi credinţă,
ori dacă m-am deschis spre celălalt.

Nimic serios, vreo cinci minute

încerc să-mi amintesc ce am uitat,
să construiesc în mintea mea o punte

spre mine însumi şi spre celălalt.

Dar cum pot fi acestea menţinute -
e altceva -, un lucru greu, înalt.
6

Agregate: piele, carne, oase

şi minte. Cu prieteni la terasă.
A treia bere. Scrum întins pe masă.
Tensiunea-n corp începe să mă lase.

Cuvintele din gură-mi curg duioase,

saliva lor - amestec de melasă
şi aur pur. Sintaxa-i dubioasă,
încep să suspectez că mă descoase.

Noi ştim cam ce urmează: de mîncare

băgată-n grabă, mult. Nimica fresh.
Şi drumul singuratic spre culcare

cînd lumea se goleşte de culoare

cum se topeşte floarea de cireş
în balta noroioasă din parcare.
7

În zorii unei camere distante

Lumina din care toți au plecat.
Prin geamuri umple spațiul evacuat,
hrăneşte rămăşițe de praf şi plante.

Terenul, aproape abandonat.

Au mai rămas, hazlii, cîteva poante
prin orăşele, colonii şi sate.
Mă întreb, ca de un trib alungat,

de ce-aş mai fi rămas aici, şi eu?

Nimic, şi nimeni nu-mi răspunde.
Un vînt de vară suflă-n heleşteu

şi lasă-n maluri arcuri, unde.

S-au şters. Cum s-a şters varul pe careu.
O iarbă liniştită îi ascunde.
8

Mişcări puţine. Nu interesează

pe nimeni ce se-ntîmplă la amiază
cînd sticla prinde vipia şi o lasă,
în lipsa unor draperii, în casă.

Pereţii scorojiţi au suprafeţe

pe care umbre semănînd cu feţe
se prelungesc diforme sau rotunde.
Un mormăit electric. Parcă tunde

Vecinul iarba. Ţiuie cînd grasul

cu cositoarea lui grăbeşte pasul.
Motorul se îneacă, se încinge

din spaţiul infinit o minge

de foc. Şi-n aerul de amiază
neauzit, un telefon vibrează.
9

Aer, o dulce aer, tânăr aer

cu nitrogen, amoniu şi oxid,
tu sui pe cerul satului, corvid,
fâşii din fumul moale de container

şi pungi subţiri de plastic, cîte-un flyer

electoral, în zbor, de la partid,
aduci miros de varuri şi carbid
şi sunete-ascuţite de bomfaier.

De trupul tău se-apropie cu teamă

un strop de moină care se topeşte.
Tu poţi să faci Atlanticul să geamă,

întreaga biosferă te slăveşte,

iar orice lucru care se destramă
în focul tău slow motion se sfîrşeşte.
10

E minus greutate şi minus înţeles -

lumina care cade în pixeli verzi pe şes
şi apa rîului rostogolind umflată
obiecte menajere. O linişte ciudată

cuprinde fenomene ce nu au interes.

Contracurent înoată zorind pe suprafaţă
o siluetă sură, fără sonor, de raţă.

Mă-ntreb dacă durează. Un prieten recules

pe iarbă lîngă mine s-a prăbuşit în soare.

În locul lui rămasă o dîră luminoasă,

sînt nervii primăverii care l-au prins în plasă.