VIEŢI PARALELE DE

FEMEI CELEBRE (1)

Prof.Cornelia
Cucu
Liceul cu Program
Sportiv
 “Vieţi paralele”, lucrarea istoricului grec antic Plutarh , a avut un scop didactic.
Autorul vrea să-şi convingă cititorii că omul trebuie să înveţe din faptele altora, să
stabilească analogii şi să tragă concluzii, mai ales că istoria se repetă. De aceea, există
destine paralele.
De exemplu, paralelismul dintre vieţile lui Alexandru Macedon şi Caesar constă în
faptul că ei au pierit în plină glorie şi putere creatoare, ambii asasinaţi (dacă în cazul lui
Caesar moartea sa violentă este cunoscută, tot mai multe ipoteze indică otrăvirea lui
Alexandru de către generalii săi). Amândoi au fost mari cuceritori, dar nu şi-au finalizat
opera şi au lăsat în urma lor un lung şir de războaie civile devastatoare.
De ce nu şi vieţi de femei celebre? Femei care aflate în apropierea unor tovarăşi de
viaţă care conduceau state au contribuit la ridicarea sau la dezastrul acestora, au lăsat
urme în istoria popoarelor lor sau chiar a lumii.
Nefertiti şi Theodora
 Nefertiti a fost regină a Egiptului Antic iar Theodora, împărăteasă a
Bizanţului. O
primă similitudine a destinelor celor două este aceea că au fost soţiile unor mari
reformatori pe care i-au influenţat în mod decisiv.
Soţul lui Nefertiti a fost faraonul Amenhotep sau Amenofis al IV-lea, membru al
celei de-a XVIII-a dinastii. Ca fiu unic al lui Amenofis al III-lea şi al reginei Tii,
noul faraon avea doar treisprezece ani când a urcat pe tron ,în 1370 î.Hr.
conducând statul până în 1352 î.Hr., când moare.
La vârsta de doisprezece ani, Amenofis al IV-lea s-a căsătorit cu Nefertiti, fiica
unui senior egiptean foarte influent în regat. După alte ipoteze, Nefertiti a fost o
prinţesă din Mitanii, în acest caz fiind vorba de garantarea unei alianţe împotriva
Imperiului Hittit, stat care devenise un pericol pentru egipteni.
Amenofis al IV-lea a avut şi alte soţii, dar nici una nu a fost aşa de preţuită ca
frumoasa şi inteligenta Nefertiti. Cei doi au avut şase fiice, ceea ce dovedeşte ,cel
puţin la începutul căsniciei lor ,o dragoste puternică.
Un „altar casnic” cu imaginile lui Akhenaton, Nefertiti şi a trei
din fiicele lor
 Faraonul care avea o viaţă şubredă, el fiind rezultatul unui şir lung de
căsătorii
cosanguine, fusese crescut de mic în cultul lui Aton care reprezenta discul
solar. Ca rege ,
Amenofis al IV-lea era şi Marele Preot al Soarelui, lumina strălucitoare,
astrul cu o sută
de mii de raze. Pentru faraonul sensibil şi bolnăvicios, Nefertiti era
“moştenitoarea , aleasa
de vază, doamnă a gingăşiei, stăpână a Sudului şi Nordului”.
Când a împlinit 16 ani, vârsta majoratului la egipteni ,în 1367 î.Hr.,
faraonul a
hotărât să părăsească Teba, capitala regatului şi să întemeieze alta în
Egiptul de mijloc. El
a plecat din Teba cu 80 000 de adepţi. Şi-a luat numele de Akhenaton ceea
ce înseamna
“slujitorul globului Aton”, iar reşedinţa şi-a fixat-o la Tell-el-Amarna,
într-un loc care “nu
aparţinea nici unui zeu şi nici unei zeiţe”.
 Acest oraş era un paradis , în care peste tot se simţea prezenţa zeului
unic Aton care
avea ca simbol discul solar şi înseamna tot ce era fericire pe pământ:
muzica, dragostea,
râsul, sănătatea, bunăstarea, roadele pământului, murmurul apelor etc.
Până la sfârşitul vieţii faraonul nu a părăsit noua capitala numită
Akhetaton.
Numele reginei Nefertiti apare frecvent în inscripţiile regale, ceea ce
dovedeşte
influenţa ei la curte. Începând cu al 12-lea an de domnie al lui Amenofis al
IV-lea numele reginei dispare fiind înlocuit cu cel al uneia dintre cele 6
fiice ale sale. Nu se ştie ce a contribuit la răcirea relaţiilor dintre cei doi
soţi. Poate boala faraonului, poate faptul că el conştientiza eşecul
reformei sale şi încerca o apropiere de adepţii vechii religii politeiste.
Amenofis al IV-lea moare înainte de a vedea eşecul reformei sale. Noua
capitală cu
templele sale splendide a fost distrusă, faraonului i s-a facut damnatio
memorie.
Adorarea zeului
Aton
 La fel de frumoasă ca Nefertiti, Theodora, împărăteasa Bizanţului, s-a bucurat din
plin atât de dragostea cât şi de ura contemporanilor săi.
Cât priveşte frumuseţea Theodorei, ea era atât de mare încât a fost recunoscută chiar
şi
de cei mai înverşunaţi adversari. Unul dintre aceştia, Procopius din Caesarea scria:”de
altfel Theodora avea o înfăţişare plăcută şi frumoasă şi faţa puţin cam palidă , dar nu
prea mult”. Frumuseţea Theodorei ne-a fost transmisă ,după 15 secole, şi de mozaicurile
Bisericii San Vitale din Ravenna.
Theodora a avut o tinereţe aventuroasă, ea a fost artistă de circ, dresoare de urşi.
Viitorul împărat Iustinian (527-565) a întâlnit-o la circ prin anul 522 . A fost o
dragoste fulgerătoare, fiind pentru el, după însemnările cronicarilor timpului
“încântarea
cea mai dulce” sau după cum spunea împăratul “darul cu care-l fericise Dumnezeu”.
O astfel de căsătorie între soţi provenind din categorii sociale diferite nu era o noutate
în Bizanţ, unde împăraţii îşi alegeau soţiile în urma unor adevărate concursuri de miss la
care conta numai frumuseţea fetei şi nu originea sa.
 Iustinian a fost, ca şi Amenofis al IV-lea, un mare reformator: a refăcut în cea mai
mare parte Imperiul Roman, a patronat alcătuirea unui cod de legi care reprezintă şi
astăzi un moment fundamental în istoria dreptului, a restabilit pacea socială în imperiu
prin înfrângerea Răscoalei Nika (532) , a construit monumentele care ne uimesc şi astăzi
cum ar fi bisericile Sfânta Sofia din Constantinopol şi San Vitale din Ravenna.
În toate aceste eforturi ale împăratului, Theodora i-a fost principalul sfetnic. Rolul său
hotărâtor în influenţarea deciziilor lui Iustinian s-a văzut , printre altele, şi în timpul
Răscoalei Nika când soţul său, speriat de intensitatea conflictului, a vrut să părăsească
Constantinopolul şi ar fi pierdut totul, dar a cedat insistenţelor Theodorei, ramânând în
capitală, iar după înfrângerea răscoalei a devenit un mare împărat .
Theodora a reuşit să păstreze echilibrul şi între disidenţele religioase , evitând
conflictele sângeroase ce s-ar fi putut declanşa între ortodocşi si monofiziţi. Frumoasă ,
inteligentă, abilă dar avidă de onoruri, Theodora a domnit ca o adevărată suverană până
la moartea sa, în 548.
Împăratul Iustinian, Biserica San Vitale din Ravenna
Împărăteasa Theodora, Biserica San Vitale din Ravenna
 Bibliografi
e

1.Cohen, R. Egiptul faraonilor, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1996

2. Diehl, Ch., Theodora, împărăteasa Bizanţului, Editura Prietenii Cărţii,
Bucureşti, 2001
3.Matei, H.C., Enciclopedia Antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti, 1995
4.Procopius din Caesarea, Istoria secretă, Editura Academiei, Bucureşti, 1972
5. Weigall, A., Istoria Egiptului Antic, Editura Artemis, Bucureşti, 1996
6. www.google.ro: imagini
SFÂRŞIT