BIOFIZICĂ

NOȚIUNI INTRODUCTIVE
 Organizarea atomică, moleculară
și supramoleculară a materiei vii

I.1. Materia vie, o materie cu proprietăți diferite?

Deocamdată, pentru noi oamenii, fenomenul vieții există cu certitudine doar într-un singur loc
neînsemnat din Univers, aici pe planeta Pământ (Terra). În ciuda multor speculații cu privire la
posibilitatea existenței formelor de viață în sistemul nostru solar (planeta Marte, sateliți ai altor
planete: Europa (Jupiter), Titan (Saturn)) sau în alte sisteme planetare ale altor stele, mai
apropiate sau mai îndepărtate, încă nu există nici o dovadă cu privire la o actuală sau fostă
existență a vieții extraterestre. Nu se știe foarte clar cum și când viața a apărut pe Pământ, căci
nimeni nu a fost prezent la acel moment, acest eveniment presupunându-se a fi avut loc în urmă
cu aprox. 3,5 miliarde de ani. Din această cauză, este foarte greu să reconstituim trecutul
îndepărtat al Pământului și să abordăm problema originii vieții. Deși, aparent, această problemă
nu pare să-și găsească vreo rezolvare, știința modernă, ajutată de metode de investigare tot mai
avansate, a reușit, în ultimul secol, să descopere tot mai multe dovezi, acestea provenind din
diverse ramuri ale științei (biologie, chimie, fizică), care să conducă la o înțelegere unitară a
acestui fenomen numit viață. O trăsătură importantă a materiei vii o constituie faptul că, pe
Pământ, toate formele de viață, de la simple bacterii la mamifere, par să funcționeze pe aceleași
principii. De asemenea, s-a constatat, din analiza fosilelor, că cele mai vechi celule au fost
microorganismele, formele complexe de viață de astăzi fiind, cel mai probabil, descendenți ai
acestora. Aceste descoperiri servesc drept premisă și justificare pentru căutarea originii vieții.
Ținând cont că, la bază, mecanismele vieții sunt identice la toate speciile, se poate presupune, ca
și model de lucru, că toate vietățile au avut la origine un strămoș comun. Astfel, se naște o
întrebare esențială, cum arăta acest strămoș comun, ce organizare structurală și funcțională
avea și când a apărut el?
De aceea, scopul măreț al științei este să poată să înțeleagă originea, evoluția și mai ales
mecanismele fizico-chimice ale vieții pe Pământ, pentru că o astfel de înțelegere ar include și
originea noastră. Formele de viață, la fel ca orice altceva, sunt, în esență, obiecte materiale, iar
toată materia, la rândul ei, este alcătuită din atomi. Din această perspectivă, o dezbatere despre
originea și evoluția vieții trebuie să înceapă cu o analiză a originii materiei și a atomilor
constituenți. Întrucât, materia vie este reprezentată de o foarte sofisticată agregare a unor atomi
foarte vechi, cum este hidrogenul care s-a format la începuturile universului, sau mai noi
(carbonul, oxigenul, azotul, fosforul ș.a.) care s-au format mai târziu în stele, originea,
organizarea și evoluția materiei vii devine parte dintr-un mecanism mult mai amplu, cel care
guvernează întreg universul. De aceea, o portretizare a originii și evoluției materiei vii trebuie să
cuprindă originea și evoluția materiei în Univers. Originea și evoluția materiei vii, nu este
altceva decât o etapă din mai marele proces al evoluției materiei la scară universală.
La baza organizării structurale a materie nevii precum și a celei vii stau cele peste o sută de
elemente chimice descoperite în decursul timpului și organizate, pentru prima dată, într-un
tabel, de către D.I. Mendeleev 1 și J.L. Meyer 2, tabel cunoscut sub numele de sistemul periodic al
elementelor chimice. Poziția fiecărui element în sistemul periodic este definită printr-un număr
de ordine notat convențional cu Z. În fizică și chimie, numărul de ordine sau numărul atomic Z
(numărul protonic) reprezintă numărul de protoni sau de electroni care intră în constituția
atomului respectiv. Pe lângă numărul de ordine, o caracteristică foarte importantă a unui
element chimic este masa atomică, notată convențional cu A, exprimată în unități de masă
atomică unificată (u) sau dalton (Da). Aceasta (cunoscută și sub denumirea de unitate de masă
universală) reprezintă o unitate de masă utilizată pentru exprimarea masei atomilor și a
moleculelor, ea reprezentând aproximativ a douăsprezecea parte din masa unui atom de carbon
12C în stare fundamentală.

1u = 1/NA g = 1/(1000 NA) Kg (unde NA reprezintă numărul lui Avogadro 3) astfel,

1u = 1,66053886(28) x 10-24 g = 1,66053886(28) x 10-27 Kg
1u = 931,494028(23) MeV/c2
Deci 1 mol dintr-un element sau dintr-o substanță chimică cu masa atomică sau moleculară
egală cu 1u va cântări exact 1 gram. De multe ori, termenul de masa atomică este incorect folosit
ca sinonim al masei atomice relative 4, al masei atomice medii sau al greutății atomice.
Izotopii unui element chimic sunt reprezentați de diferite forme ale acelui element, toate având
același număr atomic Z (număr de protoni și electroni) dar cu număr atomic de masă diferit
(diferă numărul de neutroni din nucleu). Ex.: 14C, 238U ș.a.
Din numărul mare de elemente chimice 5, practic un rol esențial în realizarea structurilor vii, îl
au numai: carbonul, hidrogenul, oxigenul și azotul, elemente considerate de bază pentru materia
vie și care alcătuiesc grupul macroelementelor. Alte elemente precum sulf, cupru, fier, mangan,
zinc, magneziu ș.a. se găsesc în concentrații extrem de mici în alcătuirea materiei vii, dar
îndeplinesc un rol foarte important, ele alcătuind grupul microelementelor. Legăturile și
combinațiile existente între macro și micro elemente sunt practic nelimitate. De aceea, un rol
foarte important în explicarea structurilor care compun materia vie îl are studierea și
cunoașterea legilor care stau la baza dezvoltării legăturilor inter-elementare în vederea
înțelegerii diversității structurale existente.

1 Dimitri Ivanovich Mendeleev, (8 februarie1834 – 2 februarie 1907), celebru chimist rus, recunoscut a fi unul din cei doi chimiști ce au creat

independent unul de altul prima varianta a tabelului periodic al elementelor. Pe de o parte, tabloul lui Mendeleev era o reprezentare mai
completă a relației complexe dintre elementele chimice, și, pe de altă parte, cu ajutorul acelui tabel, Mendeleev a fost capabil să prezică atât
existența altor elemente, nici măcar bănuite a exista pe vremea sa, precum și a proprietăților generale ale acestora. Aproape toate previziunile
sale au fost confirmate de descoperirile ulterioare din fizică și chimie.
2 Julius Lothar Meyer (19 august 1830 – 11 aprilie 1895), chimist german contemporan cu D.I. Mendeleev s-a născut în orașul Varel, la acea

vreme aparținând ducatului Oldenbourg, actualmente parte a Germaniei. A realizat independent primul tabel periodic al elementelor chimice.
3 Numărul lui Avogadro reprezintă numărul de entități elementare (atomi sau molecule) existente într-un mol (numărul de atomi existenți în

exact 12 grame al izotopului de 12C).

4 Masa atomică relativă sinonimă cu greutatea atomică reprezintă raportul dintre masa medie per atom a unui element și a doisprezecea parte

a masei atomului de 12C.

5 Elementele chimice sunt clasificate și în funcție de originea lor pe Pământ. Astfel, se consideră că primele 98 au apărut în mod natural, în timp

ce cele cu numere atomice mai mari de 98 au fost obținute în mod artificial de om ca produse sintetice ale reacțiilor nucleare. Dintre cele 98 de
elemente care apar în mod natural, 84 sunt considerate a fi primordiale și stabile sau metastabile (aparent stabile, dar teoretic instabile sau
radioactive). Celelalte 14 elemente naturale sunt caracterizate printr-o durată de viață (perioadă de înjumătățire) prea scurtă pentru ca ele să fi
fost prezente pe Pământ de la începuturile Sistemului Solar, și sunt, prin urmare, considerate a fi elemente tranzitorii. Dintre aceste 14 elemente
tranzitorii, 7 (poloniu, astatiniu, radon, franciu, radiu, actiniu și protactiniu) sunt produse obișnuite ale dezintegrării toriului, uraniului și
plutoniului. Restul de 7 elemente tranzitorii (technețiu, promețiu, neptuniu, americiu, curium, berkelium și californiu) apar rar, ca produse ale
uraniului sau al altor elemente grele, datorate reacțiilor nucleare. Elementele cu numerele atomice de la 1 la 40 sunt toate stabile, în timp ce cele
cu numere atomice cuprinse între 41 și 82 (cu excepția technețiului și promețiului) sunt metastabile. Aceasta semnifică că perioada de
înjumătățire, a acestor radionuclizi teoretici, este atât de mare (cel puțin 100 de milioane de ori mai mare decât vârsta estimată a Universului),
încât dezintegrarea radioactiva a acestora nu a fost încă detectată experimental. Elemente cu numerele atomice cuprinse între 83 și 98 sunt
instabile pentru că dezintegrarea radioactivă a acestora poate fi detectată. Unele dintre aceste elemente, în special toriu (Z=90) și uraniu (Z=92),
au unul sau mai muți izotopi cu perioadă de înjumătățire suficient de mare pentru a supraviețui în calitate de resturi ale proceselor explozive de
nucleosinteză stelară care au produs elementele grele mult înainte de formarea Sistemul Solar. De exemplu, la 1,9 × 1019 ani, de peste un miliard
de ori mai mult decât vârsta estimată a universului, bismut-209 (Z=83) are cea mai longevivă dezintegrare alfa cunoscută față de orice element
natural. Elementele mai grele (cu număr atomic mai mare ca 98) sunt supuse dezintegrării radioactive cu timpi de înjumătățire atât de scurți
încât nu apar în natură și trebuie obținute prin sinteză.
3
I.2. Particule și cuante elementare
Termenul de atom provine din limba greacă atomos, însemnând indivizibil. Atomul reprezintă
cea mai mică particulă a unui element chimic care păstrează proprietățile chimice ale acestuia.
Ideea de indivizibilitate a fost însă, spulberată în anul 1897 de către J.J. Thomson 1 care, studiind
razele catodice, descoperă electronul. În 1905 Albert Einstein 2 demonstrează existența fizică a
fotonilor postulați de către Max Planck 3 în 1900, iar în 1907 E. Rutherford 4 a pus în evidență
existența nucleului atomic, cel care conține cea mai mare parte din masa atomică și a intuit chiar
existența unor sub-particule care alcătuiau nucleul, acestea fiind puse în evidență mult mai
târziu: protonul în 1918 chiar de către E. Rutherford și neutronul în 1932 de către J.
Chadwick 5. Astfel s-a introdus termenul de nucleoni pentru particule subatomice ce intră în
componența nucleului. După 1950, odată cu perfecționarea acceleratoarelor 6 și a detectoarelor
de particule, au fost puse în evidență zeci de sub-particule atomice. Marea majoritate a
particulelor care au fost descoperite și studiate nu se întâlnesc în condiții normale, ele fiind
produse în acceleratoarele de particule sau detectate ca produs al interacțiunii razelor
cosmice 7 cu nucleele moleculelor gazelor existente în atmosfera terestră. După 1961, odată cu
dezvoltarea modelului quarc de către Murray Gell-Man 8 și George Zweig 9, a fost elaborat și
propus în 1978 Modelul Standard, ca teorie definitivă privind constituenții fundamentali ai
materiei, fiind de importanță majoră pentru fizica teoretică și experimentală a particulelor.
În timp ce atomii și moleculele sunt elementele de bază ale tuturor substanțelor chimice,
particulele subatomice elementare sunt considerate cărămizile fundamentale ale materiei,
comportamentul lor putând să explice proprietățile elementelor chimice și a moleculelor. Știința
care se ocupă cu studiul particulelor subatomice se numește Fizica particulelor, Fizica
particulelor elementare sau Fizica energiilor înalte.
În fizica particulelor, particulele elementare (particulele fundamentale) reprezintă cele mai
mici entități discrete care stau la baza materiei și energiei și care mediază forțele fundamentale
existente în natură (universul cunoscut), existența lor neputând fi atribuită combinației dintre
alte particule.

1 Sir Joseph John Thomson (18 decembrie 1856 – 30 august 1940), fizician britanic creditat pentru descoperirea electronului și a izotopilor. De
asemenea a definitivat dispozitivul cunoscut sub numele de spectrometru de masă. În 1906 i s-a decernat premiul Nobel pentru fizică ca
recunoaștere a activității sale științifice în propagarea electricității în gaze și descoperirea electronului.
2 Albert Einstein (14 martie 1879 – 18 aprilie 1955), fizician german, cunoscut pentru elaborarea teoriei relativității și în special pentru ecuația

de echivalență între masă și energie (E=mc2). În 1921 a primit premiul Nobel pentru fizică, pentru activitatea sa în domeniul fizicii teoretice și în
special pentru descoperirea legilor care stau la baza efectului fotoelectric. A adus numeroase contribuții în cosmologia relativistă, în probleme
clasice de statistică mecanică cât și aplicativitatea lor în teoria cuantică, în explicarea mișcării Browniane a moleculelor, în probabilități ale
tranziției atomice, în sprijinul conceperii unei teorii unificate a câmpului.
3 Karl Ernst Ludwig Max Planck (23 aprilie 1858 – 4 octombrie 1947), fizician german, considerat fondatorul teoriei cuantice și unul dintre cei

mai importanți fizicieni ai secolului al XX-lea, laureat al Premiului Nobel pentru fizică în anul 1918.
4 Ernest Rutherford (30 august 1871 – 19 octombrie 1937), chimist și fizician neozeelandez, considerat părintele fizicii nucleare. Prin lucrările

sale el a descoperit conceptul de înjumătățire a perioadei de viață a elementelor radioactive și de asemenea, a pus în evidență radiația de tip alfa
și beta. Pentru toate aceste contribuții științifice, el a fost recompensat cu premiul Nobel pentru chimie în 1908.
5 Sir James Chadwick (20 octombrie 1891 – 24 iulie 1974), fizician englez, laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1935 pentru descoperirea

neutronului.
6 Acceleratorul de particule este un dispozitiv care folosește câmpuri electromagnetice foarte puternice pentru a controla și propulsa particule

încărcate electric cu viteze foarte mari (foarte aproape de viteza luminii). Acceleratoarele sunt utilizate în scopuri experimentale ce privesc
structura și dinamica materiei, spațiului și a timpului, astfel fizicienii pot pune în evidență cele mai simple tipuri de interacțiuni produse la cele
mai înalte energii posibile. Actualmente, cel mai puternic accelerator de particule este operațional la CERN. Acesta are o circumferință de 26,659
Km și are 9300 de magneți răciți la o temperatură de -271,3°C (1,9K). În interiorul instalației, presiunea atinge 10-23 atm. De aceea, el este
considerat locul cu cea mai joasă presiune din Sistemul Solar. La puterea maximă proiectată, protonii pot fi accelerați până la o viteză egală cu
99, 9999991% din cea a luminii, un fascicul de protoni atingând 7TeV, iar o coliziune 14TeV.
7 Razele cosmice reprezintă particule energetice originare din spațiul cosmic care se ciocnesc de atmosfera terestră. Varietatea particulelor

energetice reflectă o mare varietate de surse, de la procesele termonucleare din Soare, până la evenimente necunoscute din cele mai îndepărtate
zone ale universului vizibil (stele neutronice, supernove, quasari, găuri negre). Razele cosmice au în componență 90% protoni, 9% nuclee de
heliu (particule α) și 1% electroni.
8 Murray Gell-Man (15 septembrie 1929 …), fizician american laureat al premiului Nobel pentru fizică acordat în 1969 pentru activitatea sa

științifică privind teoria particulelor elementare în general și a modelului quarc în special.

9 George Zweig (30 mai 1937 …), fizician de origine rusă, născut la Moscova, care și-a definitivat doctoratul sub conducerea lui Richard

Feynman, el a avut contribuții importante în definitivarea modelului quarc. După 1970, s-a ocupat de cercetări în domeniul neurobiologiei,
studiind mecanismul de transducție al sunetului în nervul cohlear al urechii umane. Astfel, în 1975 descoperă transformarea wavelet continuă.
În 1977 a fost nominalizat la premiul Nobel chiar de către Feynman, însă premiul nu i-a fost acordat.
4
Atomii au fost postulați, cu mult timp în urmă, de către filozoful grec Democrit și până la
începutul secolului al XX-lea, aceștia au fost considerați ca fiind constituenții fundamentali și
indivizibili ai oricărei forme de materie. Protonii, neutronii și electronii au ajuns să fie
considerate particule fundamentale după anul 1900 când experimentele făcute de E. Rutherford
au pus în evidență un fenomen surprinzător, faptul că atomii consistă dintr-un mare spațiu gol
în care electronii înconjoară o zonă centrală foarte mică și foarte densă numită nucleu, acesta
fiind alcătuit la rândul său din protoni și neutroni.
Fizica particulelor a avansat foarte mult odată cu invenția acceleratoarelor de particule. Astfel,
până în anul 1960, au fost identificate cu ajutorul acceleratoarelor peste o sută de particule noi.
Multitudinea de particule a creat, la început, printre fizicieni, o reală confuzie. Puteau toate
acestea să reprezinte noi particule fundamentale? Lucrurile au început să se clarifice odată cu
fundamentarea modelului quarc de către Murray Gell-Mann și George Zweig în 1963, odată cu
fundamentarea electrodinamicii cuantice 1 (QED) de către Sin-Itiro Tomonaga2, Julian
Schwinger3 și Richard Feynman 4 în 1965 și, mai târziu, cu fundamentarea cromodinamicii
cuantice 5 (QCD) definitivată în anul 1975.
În esență, există o schemă foarte simplă care implică două categorii de particule: quarcuri și
leptoni (reuniți sub denumirea generică de fermioni 6) și un set de forțe considerate
fundamentale prin intermediul cărora particulele sus amintite interacționează unele cu altele.
Mai mult, chiar aceste forțe fundamentale pot fi considerate ca fiind transmise prin intermediul
unor particule denumite bosoni gauge 7. Cu alte cuvinte, acești bosoni mediază interacțiunea
dintre fermioni. Toate aceste particule dau naștere la cele mai variate combinații cum ar fi:
protonii, neutronii și toate celelalte particule puse în evidență cu ajutorul acceleratoarelor. De
asemenea, s-a descoperit că, fiecărei particule îi corespunde o antiparticulă (o particulă cu masă
similară dar cu sarcină electrică opusă). Antiparticulele stau la baza antimateriei 8. (De ce oare
universul cunoscut nu e format decât din materie? Unde e antimateria?)
Din punctul de vedere al fizicii actuale, se consideră că materia este compusă din particule
denumite quarcuri. Quarcurile sunt de șase feluri: up (u), down (d), charm (c), strange (s), top
(t) și bottom (b). Acestea au ca antiparticule antiquarcurile. Quarcurile se combină câte trei
formând o categorie de particule grele (compozite) denumite barioni. Quarcurile și
1 QED (Quantum electrodynamics) sau electrodinamica cuantică, este versiunea relativistă a electrodinamicii cuantice din cadrul teoriei cuantice
a câmpului. În esență, ea descrie modul în care interacționează lumina și materia și este prima teorie în care relativitatea specială și mecanica
cuantică se găsesc într-un deplin acord. QED descrie matematic toate fenomenele în care sunt implicate particule cu sarcină electrică care
interacționează prin intermediul schimbului de fotoni și astfel devine descrierea cuantică a electromagnetismului clasic, conferind astfel o
explicație precisă și completă a interacțiunii dintre lumină și materie.
2 Sin-Itiro Tomonaga (31 martie 1906 – 8 iulie 1979) fizician japonez creditat pentru contribuțiile sale importante în fundamentarea

electrodinamicii cuantice și pentru care a fost recompensat cu premiul Nobel pentru fizică în anul1965 împreună cu Richard Feynman și Julian
Schwinger.
3 Julian Seymour Schwinger (12 februarie 1918 – 16 iulie 1994), fizician teoretician american cunoscut pentru contribuțiile sale la teoria

electrodinamicii cuantice, pentru care a fost recompensat cu premiul Nobel pentru fizică în anul1965 împreună cu Richard Feynman și Sin-Itiro
Tomonaga, dar și pentru dezvoltarea unei teorii a perturbațiilor cu invariant relativist.
4 Richard Phillips Feynman (11 mai 1918 – 15 februarie 1988) fizician teoretician american, cunoscut pentru formularea mecanicii cuantice pe

baza integralelor de drum și pentru contribuțiile sale esențiale aduse la teoria electrodinamicii cuantice pentru care a fost recompensat cu
premiul Nobel în 1965 alături de Julian Schwinger și Sin-Itiro Tomonaga. A elaborat scheme de reprezentare pentru expresiile matematice care
guvernează comportamentul particulelor subatomice care mai târziu au rămas cunoscute sub denumirea de diagrame Feynman.
5 QCD (Quantum chromodynamics) În fizica teoretică, cromodinamica cuantică este o teorie care descrie interacțiunea dintre quarcuri și gluoni,

particule ce stau la baza formării hadronilor(vezi forța nucleară tare), prin intermediul interacțiunilor tari (denumite și forțe de culoare). Ca și
electrodinamica cuantică, QCD este o teorie cuantică a câmpului.
6 În fizica particulelor, fermionii sunt particule care se supun statisticii Fermi-Dirac și în contrast cu bosonii, numai un singur fermion, la un

moment dat, poate ocupa o anumită stare cuantică (principiul de excluziune al lui Pauli). Din categoria fermionilor fac parte atât particule
fundamentale (elementare) cât și compozite (formate dintr-un număr impar de particule elementare: barionii).
7 În fizica particulelor termenul de gauge boson (tradus în limba română, boson de etalonare sau boson vectorial intermediar) se referă la o

particulă purtătoare a unei forțe fundamentale. Particulele elementare (fermionii) a căror interacțiuni sunt descrise de teoria de etalonare
(gauge theory) interacționează unele cu altele prin intermediul (schimbul) bosonilor de etalonare. Comportamentul tuturor bosonilor poate fi
descris de statistica Bose-Einstein, adică, mai mulți bosoni pot ocupa aceeași stare cuantică. Cu alte cuvinte, nu există nici o limită cu privire la
numărul de bosonii cu aceeași energie care pot ocupa același loc în spațiu. Din categoria bosonilor fac parte particule elementare (bosonii de
etalonare) sau particule compozite (mezoni).
8 Corespunzătoare fiecărei particule există o antiparticulă asociată acesteia cu aceeași masă dar cu sarcină electrică opusă. Antiparticulele

fundamentale sunt considerate cărămizile antimateriei care formează „anti-universul”. Un antiproton și un pozitron (antielectron) pot da
naștere unui atom de anti-hidrogen care are exact aceleași proprietăți ca cele ale atomului de hidrogen în condițiile anti-universului.
5
antiquarcurile se combină între ele (un quarc și un antiquarc) formând o altă categorie de
particule compozite denumite mezoni.

Figură 1. Modelul schematizat al structurii atomului.

(după Particle Data Group of the Lawrence Berkeley National Laboratory)

În zilele noastre, Modelul Standard reprezintă o teorie care descrie rolul acestor particule
elementare (fundamentale) și interacțiunile dintre ele, iar știința care se ocupă cu studierea lor,
fizica particulelor, are menirea să testeze și valideze această teorie, în toate modurile posibile și
să încerce să descopere dacă mai există și altceva, dincolo de acest model.
În prezent, o descriere concentrată a modului nostru de a înțelege natura înconjurătoare se
poate sintetiza astfel. Se crede că Universul a început cu un Big Bang, caracterizat printr-o
energie foarte înaltă concentrată într-un volum extrem mic. Imediat, Universul a început să se
extindă foarte repede, o parte din energie s-a transformat, pe măsură ce temperatura a scăzut, în
perechi de particule și antiparticule cu masă (E = mc2). În prima fracțiune de secundă, se
presupune că a existat doar un amestec de radiații electromagnetice (fotoni), quarcuri, leptoni și
alți bosoni gauge. În timpul acestei faze extrem de dense, particulele și antiparticulele au început
să se ciocnească și să se anihileze formând fotoni (energie), lăsând doar o cantitate mică de
materie (particule aparținând materiei) care a rămas să pună bazele Universului actual. După
câteva sute de secunde, temperatura a scăzut suficient de mult (100 de miliarde de grade) încât

6
să permită quarcurilor să se grupeze și să formeze barioni (protoni și neutroni) înconjurați de
electroni, neutrino și fotoni, într-o adevărată „supă de particule”. Din acest moment nu au mai
existat quarcuri libere. În următoarele 3 minute, o nouă etapă de răcire (1 miliard de grade) a
permis protonilor și neutronilor să se grupeze, la rândul lor, formând nucleele atomice ale
elementelor chimice ușoare (hidrogen, heliu, litiu). După aproximativ 300000 de ani, când
universul s-a răcit suficient (câteva sute de grade) pentru a permite electronilor liberi să se
atașeze nucleelor atomice ușoare, s-au format primii atomi. Fotonii liberi și neutrinii au
continuat să se propage prin Univers, întâlnindu-se și interacționând ocazional cu atomii din
compoziția galaxiilor, stelelor și din materia care ne compune pe noi toți.

Figură 2. Reprezentare schematică a evoluției Universului

(după Particle Data Group of the Lawrence Berkeley National Laboratory)

De aceea, pentru a înțelege cum a evoluat Universul, este foarte important să înțelegem
comportamentul particulelor elementare (quarcuri, leptoni și bosoni gauge). Acestea formează
tot ceea ce noi denumim materia pe care o întâlnim în universul nostru.
Mai presus de acestea, Universul mai păstrează două secrete: materia întunecată și energia
întunecată. Pe de-o parte, întreaga cantitate de materie incandescentă (stelele ș.a.) nu este
suficientă pentru a putea explica în întregime comportamentul gravitațional al galaxiilor sau al
clusterelor galactice. Acest aspect implică găsirea unei explicații fizice pentru această materie
întunecată. Pe de altă parte, dovezi recente indică tot mai clar că Universul este într-o
expansiune accelerată, contrar predicțiilor inițiale, și ne conduc la concluzia că o misterioasă

7
forță denumită energie întunecată ar putea reprezenta o posibilă cauză. Este foarte probabil ca
răspunzătoare de acest fenomen să fie noi forme de interacțiune între particule încă
necunoscute.
Cum pot fi studiate quarcurile dacă ele nu există în stare liberă în condițiile noastre?
La fel ca și în cazul Big Bang-ului, dacă s-ar putea produce o temperatură suficient de înaltă,
atunci există posibilitatea de a crea perechi de quarcuri și anti-quarcuri pe baza relației de
conversie a energiei în materie. Particulele și anti-particulele se creează în cantități egale pentru
a echilibra sarcina.

Figură 3. Schema coliziunii dintr-un electron și un pozitron. Când particulele și anti-particulele se ciocnesc, ele se anihilează
reciproc, creând condiții apropiate celor care probabil, au existat în prima fracțiune de secundă după Big Bang.
(după Particle Data Group of the Lawrence Berkeley National Laboratory)

Pentru a putea reproduce în laborator astfel de condiții, s-au inventat acceleratoarele de

particule. Prin ciocnirea dintre particule și anti-particule de înaltă energie se creează, prin
anihilarea acestora, mici Big Bang-uri care se concretizează printr-o cantitate de energie pură
(fotoni). Această energie pură se transformă imediat în perechi de particule fundamentale
(perechi de quarc-antiquarc sau electron-pozitron etc.). În astfel de condiții, electronii și
pozitronii pot fi observați ca particule distincte. Însă, quarcurile și anti-quarcurile se comportă
ca două capete ale unui filament. Această situație ar putea fi descrisă într-un mod simplificat
astfel: chiar dacă filamentul inițial poate fi împărțit în două filamente distincte, niciodată nu
poate fi separat în două filamente cu capete distincte. De aceea quarcuri libere nu pot fi
observate. Când o pereche quarc-antiquarc este produsă într-o coliziune cu un exces de energie
(de ex. E > 2mqc2), quarcul și anti-quarcul se împrăștie în direcții opuse până când „filamentul se
rupe în două” și fiecare pereche se regăsește unită cu un alt quarc. Ceea ce se observă în mod
curent reprezintă producerea unei perechi de mezoni, fiecare din aceștia fiind alcătuiți dintr-un
quarc și un antiquarc atașați unul de celălalt. Cu o cantitate suficientă de exces de energie, pot fi
produse multe grupuri de quarcuri și antiquarcuri: protoni, neutroni și particule foarte grele,
acestea aparținând clasei barionilor. Cele două mari clase de particule (barionii și mezonii)
reunesc toate particulele care intră în constituția materiei. De aceea pentru a studia quarcurile,
acestea trebuie create în coliziuni de înaltă energie și ulterior, ele putând fi observate doar
grupate în mezoni și barioni. În această situație, oamenii de știință au fost nevoiți să deducă
proprietățile individuale ale quarcurilor prin studiul modului în care acestea se descompun și
prin modul în care interacționează mezonii și barionii.

I.2.1. Modelul Standard

Fizica actuală a particulelor crede că este în măsură să descrie comportamentul tuturor
particulelor subatomice cunoscute într-un singur cadru teoretic cu caracter unitar numit
Modelul Standard. Acesta incorporează quarcurile, leptonii și interacțiunile dintre aceste
8
particule prin intermediul a trei forțe din cele patru cunoscute: nucleară tare, nucleară slabă
și electromagnetică. Gravitația este cea de-a patra forță care nu este descrisă de Modelul
Standard. Astfel, Modelul Standard este rodul multor ani de efort internațional făcut pe cale
teoretică și experimentală, efort care continuă însă și astăzi (Modelul Standard are și limitări).
Modelul Standard poate fi sintetizat prin următoarea afirmație: „Toată materia din Universul
actual este alcătuită din quarcuri și leptoni și este menținută în această stare de forțele
fundamentale care se manifestă prin schimburile particulelor numite bosoni de etalonare
(gauge bosons).
Unul dintre principiile călăuzitoare care a stat la baza ideilor actuale despre natura particulelor
elementare a fost cel al simetriei. Astfel, prin introducerea simetriilor s-a putut materializa unul
dintre principiile fundamentale ale naturii.

I.2.2. Quarcurile
Schema quarcurilor a fost sugerată de simetrie prin felul în care mezonii și barionii par să fie
aranjați în familii (generații). În 1964 teoreticienii Gell-Mann și Zweig, în mod independent, au
sugerat și demonstrat că doar trei constituenți fundamentali, împreună cu antiparticulele lor,
pot explica existența multitudinii de particule prin multiple combinații, acestea fiind descrise cu
ajutorul regulilor matematice ale simetriei. Astfel, Gell-Mann a denumit acești constituenți
quarcuri, iar cele trei tipuri de quarcuri au primit numele de up, down și strange. Dovezi
științifice în sprijinul existenței particulelor ce au în constituție quarcuri au venit în perioada
anilor 1960-1970. Totuși modelul teoretic quarc prevedea existența a șase tipuri, predicția
acestora fiind teoretizată cu ajutorul matricei Cabibbo-Kobayashi-Maskawa. Această predicție a
început să se concretizeze începând cu anul 1974 când a fost identificată o nouă particulă cu
ajutorul SLAC (Stanford Linear Accelerator Center). Ea a fost denumită inițial J/Psi, iar ulterior,
constatându-se că ea nu este altceva decât o stare legată a unei noi perechi quarc-antiquarc, a
fost denumită charm. În anul 1977, odată cu descoperirea mezonului greu Upsilon la Fermilab,
s-a constatat existența unei noi stări legate formată de perechea bottom quarc cu bottom-
antiquarc. În 1983, experimentul CLEO efectuat la Cornell, a pus în evidență mezonii de tip B,
având întotdeauna un bottom-antiquarc combinat în patru variante: cu un up-quarc (B+), cu un
down-quarc (B0), cu un strange-quarc (Bs0), sau cu un charm-quarc (Bc+). În sfârșit, abia în
1998, la laboratorul Fermilab, au fost obținute dovezi concludente cu privire la existența unui
quarc foarte greu denumit top-quarc. Cele șase tipuri de quarcuri teoretizate au fost astfel
confirmate, denumirea acestora împreună cu simbolurile uzuale sunt: up-quarc (u), down-quarc
(d), strange-quarc (s), charm-quarc (c), bottom-quarc (b) și top-quarc (t), fiecare quarc având
asociată o antiparticulă parteneră up-antiquarc sau antiup (u �), down-antiquarc sau antidown
�), strange-antiquarc sau antistrange (s�), charm-antiquarc sau anticharm (c�), bottom-
(d
antiquarc sau antibottom (b �) și top-antiquarc sau antitop (t̅).

I.2.3. Leptonii
Până în 1960 erau cunoscuți doar electronii, miuonii și neutrinii. Aceste particule se comportă
într-un mod diferit față de mezoni și barioni, ele având o greutate mult mai mică. Masa unui
electron fiind de aproximativ 2000 de ori mai mică decât cea a unui proton 1, iar masa miuonului
(o versiune mai grea a electronului) fiind de aproximativ 9 ori mai mică decât masa protonului.
Neutrino este o particulă cu o masă extrem de mică, aproape de zero (de altfel mult timp s-a
considerat ca fiind lipsit de masă). Electronii și miuonii interacționează cu materia mai ales prin
intermediul sarcinii electrice, iar neutrino interacționează extrem de puțin, acesta fiind neutru.
Toate aceste particule participă la interacțiuni slabe în nucleele atomice din structura materiei.

1 De avut în vedere că toate masele particulelor au fost exprimate în raport cu masa protonului. Întrucât energia este legată de masă prin E = mc2,

masa protonului este dată în unități de energie ca fiind 938 MeV (mega electronvolți), aceasta reprezentând energia necesară creării unui proton
(aproximativ 1 GeV), ceea ce va servi de aici înainte ca unitate pentru energie.
9
În coliziunile de înaltă energie ele nu produc o abundență de noi mezoni și barioni așa cum se
întâmplă în cazul ciocnirii protonilor sau neutronilor cu nuclee. În 1962, primul experiment cu
fascicule de neutrino (teza lui Nari Mistry Cornell Univ.) a demonstrat că, atât electronul cât și
miuonul manifestă fiecare câte un neutrino distinct, aceștia fiind denumiți electron-neutrino
respectiv miuon-neutrino. Aceasta a fost prima dovadă că ar putea exista familii sau generații de
perechi de particule fundamentale. Această noțiune a fost extinsă în 1974 când a fost descoperit
un lepton foarte greu (aproape de două ori mai greu decât protonul și care se comportă ca
ceilalți leptoni cunoscuți, participând la interacțiuni slabe), denumit tau. Astfel s-a constatat că
există trei perechi de familii de leptoni: electron (e-) și electron-neutrino (νe), miuon (µ-) și
miuon-neutrino (νµ), tau (τ-) și tau-neutrino (ντ). Ca și în cazul quarcurilor, și leptonii au câte
o antiparticulă parteneră: antielectron sau pozitron (e+) și electron-antineutrino (𝛎𝛎�e),
antimiuon (µ+) și miuon-antineutrino (𝛎𝛎�µ), antitau (τ+) și tau-antineutrino (𝛎𝛎�τ).
Tabel 1 Cele 12 particule elementare (fundamentale) care aparțin fermionilor.

Simbolul Sarcină electr. Masă Simbolul

Generație 1 Categorie Nume Spin Antiparticulă
particulei elementară 2 (MeV/c2) 3 antiparticulei
up
up u 1/2 +2/3 1,5-3,3 u�
antiquarc
Quarcuri
down d 1/2 -1/3 3,5-6,0 down antiquarc d�
I
antielectron
electron e- 1/2 -1 0,511 e+
(pozitron)
Leptoni
electron electron
νe 1/2 0 non-zero ν�e
neutrino antineutrino
charm c 1/2 +2/3 1160-1340 charm antiquarc c̅
Quarcuri
strange
strange s 1/2 -1/3 70-130 s̅
antiquarc
II
miuon µ- 1/2 -1 105,7 antimiuon µ+
Leptoni
miuon miuon
νµ 1/2 0 < 0,170 ν�µ
neutrino antineutrino
169100- top
top t 1/2 +2/3 t̅
173300 antiquarc
Quarcuri
bottom
bottom b 1/2 -1/3 4130-4370 b�
antiquarc
III
tau τ- 1/2 -1 1777 antitau τ+
Leptoni
tau
ντ 1/2 0 <15,5 tau antineutrino ν�τ
neutrino

1 În fizica particulelor, o generație reprezintă o familie în cadrul particulelor elementare. Altfel spus, generația reprezintă un alt mod de

clasificare a acestor particule. De la o generație la alta, particulele elementare se deosebesc prin numărul cuantic și prin masă, dar interacțiunile
dintre particule rămân identice. Conform Modelului Standard sunt trei generații de particule, din fiecare generație făcând parte o pereche de
quarcuri și o pereche de leptoni. Odată cu trecerea la următoarea generație crește și masa particulelor. Această ierarhie bazată pe masă explică
cauza dezintegrării (transformării) particulelor cu masă mare în particule aparținând întotdeauna primei generații (cu cea mai mică masă). De
aceea materia în starea ei actuală este formată numai din particule aparținând primei generații, celelalte două sunt identificabile numai în
condițiile energiilor înalte create experimental (acceleratoare) sau întâlnite în natură (raze cosmice).
2 Sarcina elementară, notată de obicei cu e, reprezintă sarcina electrică pe care o are un singur proton sau sarcina cu semn contrar pe care o

poartă un singur electron. Sarcina elementară este o constantă fizică fundamentală. Pentru a nu se face confuzie în ceea ce privește semnul ei, e,
este numită adesea sarcină elementară pozitivă (1,602176565(35)·10-19 C). Cu alte cuvinte, sarcina unui mol de electroni împărțită la numărul de
electroni dintr-un mol este egală cu sarcina unui singur electron, e=F/NA unde F este constanta lui Faraday și NA este constanta lui Avogadro.
3 În fizică electronvoltul (eV) este o unitate de măsură a energiei. Ea reprezintă valoarea energiei cinetice câștigate de un singur electron care

străbate o diferență de potențial electrostatic de 1 volt în vid (1V=1J/1C). 1eV=1,602176565(35) x 10-19J. Datorită ecuației de echivalență între
energie și masă (E=mc2), electronvoltul este de asemenea și o unitate pentru masă. În fizica particulelor, unde masa și energia sunt
interschimbabile, se utilizează ca unitate de masă eV/c2 sau simplificat eV cu c=1. De exemplu un electron și un pozitron, fiecare cu o masă de
0,511 MeV, se pot anihila eliberând 1,022 MeV de energie. Protonul are o masă de 0,938 GeV. Din punct de vedere al unității de masă atomică, 1
gram împărțit la umărul lui Avogadro este aproximativ masa atomului de hidrogen care este în cea mai mare parte masa protonului. Conversia la
MeV se face astfel: 1amu = 931,46MeV = 0,93146GeV; 1MeV = 1,074·10-3 amu. Ca repere comparative: 1/40 eV este energia termică dintr-o
cameră; între 1,6-3,4 eV este energia fotonilor din spectrul vizibil; 200 MeV este energia medie eliberată prin fisiune nucleară de un singur atom
de 235U; 6,24·1020 eV este energia necesară pentru alimentarea unui bec de 100W (100W = 100J/s) timp de o secundă.
10
Atât quarcurile cât și leptonii au un moment cinetic numit spin 1, acesta are o valoare
semiîntreagă2, de aceea toate aceste particule au fost reunite sub denumirea generică de
fermioni (particule cu spin înjumătățit 1/2, 3/2, 5/2 care pot fi caracterizate cu ajutorul
statisticii Fermi-Dirac și care se supun principiului de excluziune a lui Pauli). Particulele care au
spinul zero sau un număr întreg sunt reunite sub denumirea generică de bosoni (particule cu
spin întreg 0, 1, 2 care pot fi caracterizate cu ajutorul statisticii Bose-Einstein).
Tot din grupul fermionilor, fac parte și particule compozite cu spin înjumătățit numite generic
barioni și care au în componență trei quarcuri.
Tabel 2 Câteva exemple de particule compozite (barioni) aparținând fermionilor.

Masă de Sarcina
Compoziție Perioada de
Nume Simbol repaus Izospin3 Spin electrică Dezintegrare
(quarcuri) viață (sec.)
(MeV/c2) elementară
Proton p / p+ / N + uud 938,272 1/2 1/2+ +1 Stabil neobservată

Neutron n / n0 / N 0 udd 939,565 1/2 1/2+ 0 8,857·102 ! 4 p+ + e- + ν�e

p+ + π- sau
Lambda Λ0 uds 1115,683 0 1/2+ 0 2,631·10-10
n0 + π0
Sigma Σ0 uds 1192,642 1 1/2+ 0 7,4·10-20 Λ0 + γ

Xi Ξ0 uss 1314,86 1/2 1/2+ 0 2,9·10-10 Λ0 + π0

π0 + n0 sau
Delta Δ0 udd 1232 3/2 3/2+ 0 5,58·10-24
π- + p+
Λ0 + K- sau
Omega Ω- sss 1672,45 0 3/2+ -1 8,21·10-11 Ξ0 + π- sau
Ξ - + π0

I.2.4. Forțe și interacțiuni

Fermionii descriși anterior sunt, deci, particulele care intră în constituția materiei, însă, aceste
particule (cărămizile fundamentale ale materiei) nu ar putea da naștere materiei în forma pe
care o percepem decât prin intermediul altor particule (bosoni) care mediază principalele forțe
existente în universul cunoscut. Fizica actuală descrie patru interacțiuni fundamentale (forțe):
gravitația, forța nucleară slabă (forța slabă), electromagnetismul și forța nucleară tare
(forța tare). Ceea ce noi percepem în mod curent sunt gravitația și electromagnetismul. Forța
puternică unește quarcurile și menține nucleonii (protonii și neutronii) împreună în nucleu
atomic. Forța slabă este responsabilă de dezintegrarea radioactivă a nucleelor instabile și de
interacțiunile neutrinilor dar și a altor leptoni cu materia.
Tăria intrinsecă a forțelor poate fi comparată în raport cu forța tare. Dacă se consideră această
forță ca reprezentând o unitate de putere (de ex. = 1), atunci forța electromagnetică ar avea o
tărie intrinsecă de 1/137, forța slabă a fi de un miliard de ori mai slabă ca cea tare, iar forța

1 Spinul unui corp fizic este asociat cu rotația acestuia în jurul propriului centru de masă. Ex. spinul Pământului este asociat cu rotația zilnică în
jurul axei care coincide în acest caz cu centrul de masă.
2 În matematică, un semiîntreg reprezintă un număr de forma n + 1/2 unde n este un număr întreg. Trebuie avut în vedere că jumătate dintr-un

număr întreg nu este întotdeauna un semiîntreg. De ex. jumătatea unui număr întreg par este întotdeauna un număr întreg ce nu reprezintă un
semiîntreg. Deci, semiîntregi sunt doar acele numere care satisfac condiția enunțată mai sus și sunt jumătate a unui număr întreg impar.
3 Izospinul, sau spinul izotopic are, în principiu, aceleași proprietăți ca și spinul obișnuit, doar că acționează într-un spațiu intern,

tridimensional, al particulelor elementare, numit spațiu izotopic. La fel cum conservarea spinului se datorează invarianței la rotațiile din spațiu-
timp, conservarea spinului izotopic se datorează invarianței la rotațiile din spațiul izotopic. Din punct de vedere al interacțiunilor nucleare,
protonul și neutronul au proprietăți identice, fiind stări ale aceleași particule, nucleonul. Diferențele care apar între neutron și proton (mase
puțin diferite, sarcini electrice diverse etc.) sunt atribuite interacțiunilor electromagnetice. Se consideră că nucleonul are un spin izotopic T=1/2,
iar neutronul și protonul se deosebesc prin proiecția spinului izotopic Tz=±1/2 (formează un dublet). Denumirea de spin izotopic a fost dată
datorită faptului că neutronul și protonul ar fi diverse „tipuri izotopice” ale nucleonului, la fel cum izotopii sunt diverse tipuri ale unui element
chimic.
4 Valoarea indicată este valabilă doar pentru neutronii liberi. În cadrul nucleelor atomice neutronii sunt stabili.

11
gravitațională ar fi cea mai slabă dintre toate. Acest aspect pare ciudat ținând cont că această
forță ține planetele pe orbite stabile în jurul Soarelui. Dar se știe că forța gravitațională dintre
două corpuri, situate la o distanță r unul de celălalt, este proporțională cu produsul celor două
mase (M și m) și invers proporțională cu pătratul distanței r.
𝐺𝐺𝐺𝐺𝐺𝐺
𝐹𝐹𝐺𝐺 =
𝑟𝑟 2
Se poate deduce acum ceea ce se dorește a se înțelege prin tărie intrinsecă. Aceasta este dată de
magnitudinea constantei universale a forței, în acest caz G (constanta gravitațională
6,67384(80) × 10-11 m3·kg-1·s-2), independentă de masele sau de distanțele implicate. În termeni
similari, forța electromagnetică dintre două particule este direct proporțională cu produsul
celor două sarcini implicate (Q și q) și invers proporțională cu pătratul distanței r dintre
acestea.
𝛼𝛼𝛼𝛼𝛼𝛼
𝐹𝐹𝑒𝑒𝑒𝑒 =
𝑟𝑟 2
În acest caz tăria intrinsecă este dată constanta universală alfa (α, constanta de structură fină
sau de cuplaj caracterizează tăria interacțiunii electromagnetice, este o mărime adimensională
cu valoarea de 7,2973525698(24) × 10-3 aproximativ egală cu 1/137). Se poate astfel compara
tăria relativă a repulsiei electromagnetice cu atracția gravitațională dintre doi protoni ca unitate
de sarcină folosind ecuațiile descrise. Raportul dintre forța de respingere electromagnetică și
cea de atracție gravitațională este de 1036, astfel că, cei doi protoni se vor respinge reciproc
învingând neînsemnata atracție gravitațională. Așa cum s-a precizat, forțele sunt reprezentate,
în teorie, ca luând naștere prin schimbul de particule numite generic bosoni (gauge bosons),
aceste particule reprezentând cuanta câmpului de forță pe care-l mediază. Ca și fotonul (cuanta
radiației electromagnetice), toți ceilalți bosoni pot fi creați și observați, atunci când particule
încărcate electric accelerează sau decelerează. Toți bosonii au spinul reprezentat de un număr
întreg (0, 1, 2).
Tabel 3 Cele 6 particule fundamentale care fac parte din grupul bosonilor.

Sarcină Masă Interacțiunea (forța)

Categorie Nume Simbol Antiparticula Spin Existența
elementară (GeV/c2) mediată
foton γ - 1 0 0 Electromagnetism Confirmată
Bosoni
gauge (bosoni W boson W- W+ 1 -1 80,4 Interacțiune slabă Confirmată
de etalonare,
Z boson Z - 1 0 91,2 Interacțiune slabă Confirmată
sau bosoni
vectoriali gluon g - 1 0 0 Interacțiune tare Confirmată
intermediari)
Graviton G - 2 0 0 Gravitație Neconfirmată
Bosoni Higgs Recent
H0 - 0 0 125,3 Masă
scalari boson confirmată

Forța nucleară tare (interacțiunea tare sau forța tare) este cea mai complicată interacțiune
fundamentală datorită variației cu distanța. La distanțe mai mari de 10 fm, forța tare este practic
neobservabilă (inexistentă), ea rezidă numai în interiorul nucleului atomic. După descoperirea
nucleului atomic în 1908, devenise destul de evidentă existența unei forțe care să surclaseze
respingerea electrostatică manifestată de forța electromagnetică și cauzată de existența
sarcinilor pozitive ale protonilor. Mai mult, această forță trebuia să fie suficient de puternică
încât să concentreze protonii într-un volum de 10-15 m. Între anii 1940 și 1960 au fost

12
descoperiți foarte mulți hadroni 1 ce au dat naștere unor teorii foarte complicate care însă, nu
ofereau un suport pentru un mecanism fundamental. Între 1960 și 1970 au fost teoretizate
quarcurile ca particule fundamentale cu sarcină fracționată (Murray Gell-Mann și George Zweig)
și de asemenea, a fost teoretizată ipoteza existenței unei particule purtătoare a acestei forțe
numită gluon de către Moo-Young Han și Yoichiro Nambu. Aceștia din urmă au introdus și
caracteristica de sarcină de culoare pentru quarcuri, punând astfel bazele cromodinamicii
cuantice (QCD). După 1971 David Gross, Frank Wilczek și David Politzer descoperă că această
teorie are proprietatea de libertate asimptotică 2. Această descoperire a convins acceptarea QCD.
În concluzie, cromodinamica cuantică este teoria quarcurilor cu sarcini fracționate care
interacționează prin intermediul a 8 particule cu proprietăți asemănătoare cu fotonul denumite
gluoni.
Forța electromagnetică (interacțiunea electromagnetică) este o interacțiune fundamentală
care este mediată de câmpul electromagnetic. Acest câmp compus din fotoni este emis sau
absorbit în timpul interacțiunii sau se propagă între corpuri. Interacțiunea electromagnetică are
raza de acțiune infinită (deoarece masa fotonului este nulă) și se transmite cu o viteză finită
(viteza luminii în acel mediu). Interacțiunea electromagnetică este de atracție sau de respingere,
datorită existenței a două tipuri de sarcini electrice: pozitive și negative (cele de același semn se
resping, iar cele de semne diferite se atrag). La nivel fundamental această proprietate se
datorează faptului că fotonii care intermediază acțiunea electromagnetică sunt bosoni cu spin
întreg dar număr impar (1) spre deosebire de ei, gravitonii au spin întreg par (2) și
intermediază interacțiunile gravitaționale care sunt numai de atracție. Nu există o simetrie
perfectă între proprietățile electrice și magnetice, astfel că, deși există sarcini electrice, până
acum nu s-au detectat monopoli magnetici. Interacțiunea electromagnetică joacă un rol foarte
important în natură întâlnindu-se: la nivel cuantic (unde asigură dezintegrarea gamma a
nucleelor, împrăștierea particulelor elementare cu sarcină electrică în procesele intermediate de
fotoni), la nivel atomic (unde interacțiunea dintre nuclee și electroni determină stabilitatea
atomilor, iar interacțiunea fotonilor cu atomii determină excitarea și ionizarea lor), la nivel
molecular (unde determină legăturile chimice (covalente, ionice) care asigură stabilitatea
moleculelor), la nivel macroscopic (unde determină forța de elasticitate, de frecare, tensiunea
superficială etc.).
Forța nucleară slabă (interacțiunea slabă sau forța slabă) reprezintă o interacțiune
fundamentală și, după constanta de cuplaj 3, este mai puțin intensă decât cea tare și cea
electromagnetică, dar mai puternică decât cea gravitațională. Valoarea constantei de cuplaj
determină și timpii caracteristici ai proceselor intermediate de diferite interacțiuni: la cele tari
este de 10-24s, la cele electromagnetice este de 10-21s, la cele slabe este de 10-10s. Interacțiunile
slabe se transmit prin intermediul bosonilor gauge (vectoriali intermediari), iar lungimea de
undă a acestora determină raza de acțiune a interacțiunilor slabe care este de 2·10-18 cm (fiind
cu trei ordine de mărime mai mică decât raza de acțiune a interacțiunilor tari). Interacțiunile

1 În fizica particulelor hadronul este o denumire generică care reunește particule compozite ce au în constituție quarcuri unite prin interacțiuni
tari. Hadronii reunesc barioni (formați din trei quarcuri) și mezoni (formați dintr-un quarc și un antiquarc).
2 Spre deosebire de electrodinamica cuantică, fermionii din cromodinamică (quarcurile) au un grad de libertate suplimentar, numit culoare, care

poate lua trei valori diferite (nu doar două ca în cazul electromagnetismului). În analogie cu sarcina electrică care este sursa câmpului
electromagnetic, în cromodinamică apare sarcina de culoare care generează câmpul gluonic. La fel cum electronii interacționează prin
intermediul fotonilor, în cromodinamică quarcurile interacționează tare prin intermediul gluonilor. Câmpurile gluonice, după culoare, sunt de 8
tipuri diferite. Spre deosebire de fotoni care nu au sarcină electrică, gluonii au sarcină de culoare și de aceea pot genera câmpuri gluonice și pot
interacționa între ei. Din acest motiv ecuațiile Yang-Mills pentru câmpul gluonic care generalizează ecuațiile lui Maxwell pentru câmpul
electromagnetic, sunt neliniare. În electrodinamică, datorită norului de particule virtuale din jurul electronilor, are loc polarizarea vidului și se
produce ecranarea sarcinii electrice: cu cât ne îndepărtăm de sarcina electrică aceasta scade în valoare. În cromodinamică, datorită auto-
interacțiunii gluonilor, polarizarea vidului determină anti-ecranarea sarcinii de culoare: cu cât ne apropiem de un quarc (echivalent cu creșterea
pătratului impulsului transmis Q2), cu atât sarcina de culoare g scade, apropiindu-se de valoarea nulă. Această comportare specifică a sarcinii de
culoare cu impulsul transmis se numește libertate asimptotică și permite înlocuirea hadronilor în procesele puternic inelastice cu niște „ținte”
punctiforme numite partoni (care sunt quarcuri și gluoni).
3 Parametru ce caracterizează intensitatea interacțiunii dintre particule sau câmpuri, definit, de obicei, prin intermediul amplitudinii de

împrăștiere a două particule pentru o energie și un impuls transferat dat.

13
slabe sunt mediate de 3 bosoni gauge (vectoriali intermediari) W-, W+ și Z. Cel mai cunoscut
proces intermediat de interacțiuni slabe este dezintegrarea beta:
𝑝𝑝 + 𝜈𝜈̅ ⟶ 𝑒𝑒 + + 𝑛𝑛
Forța gravitațională (interacțiunea gravitațională) este a patra forță fundamentală și este
cea mai slabă dintre toate, la nivel atomic aceasta fiind neglijabilă. Se presupune că interacțiunea
gravitațională ar trebui să fie transmisă prin intermediul unui boson gauge numit graviton (fără
masă, fără sarcină, cu un spin întreg cu valoarea 2). Datorită interacțiunii sale extrem de slabe
(aproape deloc) cu celelalte particule este și extrem de greu de detectat (aproape imposibil cu
actuala tehnologie). Interacțiunea gravitațională este numai de tip atractiv, fiind o proprietate a
tuturor interacțiunilor care se transmit numai prin intermediul particulelor cu spin par. Datorită
caracterului pur atractiv, gravitația se cumulează aditiv și joacă un rol deosebit la nivel
macroscopic. Gravitația, ca și electromagnetismul, se transmite pe distanțe foarte mari (teoretic
infinite) deoarece masa gravitonului este nulă. Prin analogie, ca și în cazul câmpului
electromagnetic, interacțiunea gravitațională se presupune că se transmite prin intermediul
undelor gravitaționale detectate, în premieră, pe 11 februarie 2016 cu ajutorul detectorului
LIGO. În câmpurile gravitaționale intense, interacțiunea este descrisă de teoria relativității
generalizate, conform căreia câmpul gravitațional curbează spațiu-timpul fiind astfel legat de
proprietățile metrice ale acestuia. La nivel cuantic însă, nu are efect apreciabil decât în cazul
colapsului gravitațional 1 (gaura neagră). Cuantificarea câmpului gravitațional presupune
cuantificarea spațiu-timpului în domenii caracterizate de o dimensiune egală cu lungimea Plank.
Toate teoriile care au încercat acest tip de cuantificare au eșuat 2. În schimb a fost dezvoltată
Teoria stringurilor (Teoria corzilor) care presupune existența unor „corzi” (oscilații) extrem de
mici, comparabile cu lungimea Plank. Această teorie reușește să unifice toate interacțiunile
existente incluzând-o și pe cea gravitațională. Marea problemă a acestei teorii este faptul că are
un pronunțat caracter speculativ și nu face nici un fel de predicții noi care să fie verificabile pe
cale experimentală (mecanica cuantică și relativitatea generalizată au făcut multe predicții care
ulterior, pe măsură ce posibilitățile tehnologice au evoluat, au putut fi dovedite experimental). O
altă teorie a gravitației este supergravitația, în care gravitonul ar avea doi superparteneri
(gravitino cu spin 3/2 și gravi-foton cu spin 1). Existența gravi-fotonilor care ar determina o
forță, atât de atracție cât și de respingere, ca în cazul electromagnetismului, ar conduce la
existența antigravitației. Supergravitația ar putea astfel să explice cauza existenței unei
diferențe de 1019 ordine de mărime între energia la care se manifestă în mod obișnuit cele 4
interacțiuni fundamentale și energia la care acestea sunt unificate. O teorie mai largă, cea a
Supersimetriei, propune existența unor particule superpartenere, cu alte cuvinte, fiecare
fermion ar avea un boson partener (considerat superpartener) și fiecare boson ar trebui să aibă
un partener fermion. Până în prezent, 2016, experimentele efectuate cu acceleratorul de la
CERN nu au scos în evidență nicio particulă descrisă de această teorie, situație ce pare să
conducă, tot mai mult, la abandonarea ei. În concluzie, forța gravitațională este, paradoxal, una
dintre cele mai evidente forțe care acționează în universul nostru (este percepută de toate
formele de viață de pe Pământ) și care la nivel cuantic rămâne deocamdată nerezolvată.
Bosonul Higgs (mecanismul Higgs și câmpul Higgs) este o particulă elementară din cadrul
Modelului Standard care a fost detectată recent cu ajutorul acceleratorului de la CERN. Această
particulă este un boson scalar (nu se comportă ca și bosonii gauge și de aceea este descrisă
1 Colapsul gravitațional este un proces de compresie hidrodinamică a unui corp sub acțiunea propriilor forțe de atracție gravitațională, acest

fenomen fiind întâlnit în stele. În decursul vieții unei stele colapsul are loc de două ori: prima dată la nașterea ei când procesul de colaps
încetează odată cu inițierea ciclului de hidrogen al reacțiilor termonucleare și a doua oară la moartea stelei, spre sfârșitul evoluției sale, când
combustibilul nuclear este pe sfârșite. În funcție de masa stelei (M) în urma colapsului gravitațional, aceasta se poate transforma într-o stea
neutronică (dacă M > MC și MC = 1,44·MS, MS fiind masa soarelui) sau într-o gaură neagră (dacă M > MC și MC = 3·MS, MS fiind masa soarelui). În
timpul colapsului, nucleele se dezintegrează prin dezintegrare beta, protonii se transformă în neutroni, cu emisie de neutrini. În timpul
colapsului este posibilă ejecția rapidă a învelișului exterior al stelei, ca în cazul supernovelor. Această explozie are o importanță deosebită
deoarece, în decursul acesteia, se formează elementele chimice grele care nu pot apărea în cursul reacțiilor termonucleare (nucleosinteză).
2 Se pierde invarianța relativistă la transformările Lorentz și nu mai este posibilă demonstrarea renormalizării lor.

14
separat), nu mediază vreo forță fundamentală, însă confirmarea acesteia demonstrează
existența presupusului câmp Higgs care reprezintă cel mai simplu mecanism, dintre cele
propuse, capabil să explice modul în care toate celelalte particule dobândesc proprietatea de
masă. Această particulă exercită un câmp de forță sub influența căruia toate celelalte particule
întâmpină o rezistență care ar determina masa. Întrucât fiecare particulă întâmpină o rezistență
diferită (sau deloc), masa acestora este diferită (sau nulă). Bosonul Higgs a fost denumit după
Peter Higgs care, împreună cu R. Brout, F. Englert, G. S. Guralnik, C. R. Hagen și T. W. B. Kibble, a
propus acest mecanism și a sugerat existența unei astfel de particule din 1964. În mass-media
s-a vorbit mult despre ea sub numele de așa-zisă particulă a lui Dumnezeu, epitet preluat după o
carte a fizicianului Leon Lederman 1. Bosonul Higgs nu are spin, nu are sarcină electrică și nici
sarcină de culoare. Este extrem de instabil, el se transformă foarte repede în alte particule, din
care cauză e foarte greu de surprins, iar unele extensii ale Modelului Standard prevăd chiar
existența a mai multor tipuri de particule Higgs. În data de 4 iulie 2012 ambele echipe de
fizicieni care lucrau la analiza datelor provenite de la detectoarele ATLAS și CMS ale
acceleratorului de la CERN, au anunțat, independent una de cealaltă, descoperirea unui nou
boson cu masă cuprinsă între 125 și 127 GeV și cu un comportament foarte asemănător cu cel
prevăzut teoretic de mecanismul Higgs, iar în data de 14 martie 2013 au confirmat existența
bosonului Higgs (descoperirea primului boson scalar existent în natură). Dovada existenței
câmpului Higgs prin observarea particulelor asociate și a proprietăților sale, sunt de o
importanță crucială pentru înțelegerea universului în general și al materiei în special, acest
eveniment validând ultima piesă care se presupune că lipsea din puzzle-ul Modelului Standard.
Această descoperire va confirma o serie de teorii din fizica particulelor, creând astfel
fundamentul pentru o nouă fizică, peste Modelul Standard.

Figură 4. Diagramă concisă reprezentând cele 3 niveluri de interacțiune

a particulelor fundamentale descrise de Modelul Standard.

Ca și în cazul fermionilor, și în grupul bosonilor există particule compozite denumite mezoni,

acestea au în componență un quarc și un antiquarc, au spinul 0 sau 1 și se supun statisticii Bose-
Einstein. În modelele hidrodinamicii cuantice, mezonii mediază forțele reziduale tari între
nucleoni. Fiecare mezon are o antiparticulă corespunzătoare (antimezon), aceasta fiind formată
din antiparticulele corespunzătoare quarcurilor din componență.

1 Leon Max Lederman (15 iulie 1922 …) fizician american care, împreună cu Melvin Schwartz și Jack Steinberger, a fost recompensat cu Premiul

Nobel pentru fizică în 1988 pentru cercetările făcute în legătură cu particula neutrino. Este director emerit al Fermilab (Fermi National
Accelerator Laboratory) din Batavia, Illinois, USA. În cartea intitulată The God Particle: If the Universe is the Answer, What is the Question?
publicată în 1993, autorul face o descriere a istoriei fizicii particulelor. El declară că denumirea de The God Particle a folosit-o din două motive:
primul, pentru că acest boson Higgs este atât de esențial pentru înțelegerea structurii materiei pe cât de evaziv este în încercările de a-l detecta,
iar cel de-al doilea, pentru că editura care a publicat cartea nu l-a lăsat să folosească expresia The Goddamn Particle așa cum și-ar fi dorit.
15
 Tabel 4. Câteva exemple de particule compozite (mezoni) aparținând bosonilor

Masă de
Compoziție Perioada de
Nume Simbol Antiparticula repaus Izospin Spin
(quarcuri) viață (sec.)
(MeV/c2)
Pion π+ π- ud� 139,570 1- 0- 2,6·10-8
�
uu� -dd
Pion π0 - 134,976 1- 0-+ 8,4·10-17
√2
Kaon K+ K- us̅ 493,677 1/2 0- 1,238·10-8

Kaon K0 �0
K ds̅ 497,614 1/2 0- incertă

B mezon B+ B- �
ub 5279,15 1/2 0- 1,638·10-12

B mezon B0 �0
B �
db 5297,50 1/2 0- 1,530·10-12
Strange B � 0S �
BS0 B sb 5363,3 0 0- 1,472·10-12
mezon
Strange B �
BC+ BC- cb 6277 0 0- 4,53·10-13
mezon

În concluzie, materia are la bază 17 particule fundamentale (6 quarcuri (fermioni), 6 leptoni

(fermioni), 4 particule care mediază interacțiunile fundamentale (bosoni gauge) și bosonul
Higgs care conferă proprietatea de masă tuturor celorlalte particule). După cum se observă,
gravitonul nu este menționat pentru că această particulă nu face parte din arhitectura Modelului
Standard actual, ci dintr-un cadru teoretic mai larg (diverse teorii unificatoare sau a tot
cuprinzătoare). În acest context, detectarea undelor gravitaționale (11 feb. 2016) ar putea
reprezenta o dovadă indirectă a existenței gravitonului, însă, atât timp cât nu există nici o
atestare experimentală directă a existenței sale, gravitația rămâne o forță a cărui mecanism
rămâne deocamdată nerezolvat din punct de vedere cuantic. Cu alte cuvinte, nu există nici o
formulare clară cu privire la modul în care cele 17 particule fundamentale ar interacționa dând
naștere, prin intermediul gravitonului, la forța gravitațională. În ciuda eforturilor făcute de către
știința modernă, rămân, totuși, și câteva probleme pe care Modelul Standard actual nu le poate
încă explica. Experimentele au demonstrat, cel puțin până la momentul actual, că materia și
antimateria se creează în cantități egale, ceea ce ne indică că, la originea universului, în condiții
energetice similare pe care încearcă să le reproducă acceleratoarele de particule, cantitatea de
materie produsă ar trebui să fie egală cu cea de antimaterie. Datorită acestui fapt, apare un mare
semn de întrebare cu privire la motivul pentru care materia nu a fost anihilată de antimaterie,
ambele formate în același timp în cantități egale în marea explozie (Big Bang). De asemenea,
dezintegrarea protonului, cea mai stabilă particulă subatomică (protonul având o durată de
viață de cel puțin 1032 ani) este prevăzută de către teoriile unificatoare, dar a rămas încă
nedetectată. Această situație a condus la identificarea unor căi alternative, mai simple, de a
surprinde o astfel de dezintegrare spontană naturală, rămasă și aceasta, deocamdată, fără nici
un rezultat. Pe lângă exemplele prezentate, există o listă destul de lungă de probleme care mai
trebuie să-și găsească o explicație în drumul spre mult râvnita teorie finală (Theory of
everything) care ar trebui să poată să explice într-un mod simplu și elegant orice fenomen,
inclusiv viața, unul dintre marile obstacole fiind unificarea relativității generalizate cu mecanica
cuantică.

I.2.5. Fenomene naturale descrise de fizica particulelor

Radiația electromagnetică (undele electromagnetice) este un fenomen fizic natural sau
artificial, ce constă dintr-un câmp electric și unul magnetic care oscilează în faze perpendiculare
una pe cealaltă, pe direcția și sensul vectorului de propagare a energiei.

16
Radiația electromagnetică se clasifică în funcție de frecvența 1 undei: unde radio (0-300
MHz(1m)), microunde (0,3-300Ghz), unde terahertz (300GHz(1mm)-3THz(100µm)), infraroșu
(100µm-750nm), vizibil (750-400nm), ultraviolet (400-10nm), raze-X 2 (Röntgen)(10-0,01nm),
raze gamma 3 (sub 0,01nm).

Figură 5. Spectrul radiației electromagnetice (lungime de undă, energie, frecvență)

Dezintegrarea radioactivă este procesul în care nuclee atomice instabile pierd energie prin
emisia de radiații și particule ionizante. În cadrul dezintegrării sau pierderii de energie, dintr-un
atom oarecare, denumit nuclid părinte, rezultă un alt atom de alt tip numit nuclid fiică. De
exemplu, un atom de 14C (nuclid părinte) prin emisie de radiație se poate transforma într-un
atom de 14N (nuclid fiică). Acesta este un fenomen aleatoriu, de aceea nu se poate determina
când se va dezintegra un anumit nucleu atomic, deși, pentru un număr mare de nuclee de un
anumit tip se poate estima câte dintre ele vor suferi dezintegrarea într-un anumit interval de
timp. Protonii și neutronii, constituenți ai nucleului, ca și alte particule asemănătoare, sunt
guvernate de o serie de interacțiuni. Prin combinația lor (forțe nucleare tari, forțe nucleare slabe
și forțe electrostatice) anumite configurații ale particulelor au proprietatea de a cădea într-un
aranjament energetic inferior, eliberând astfel energie. Acest fenomen ar putea fi asemănat, prin
analogie, cu un câmp de zăpadă de pe versantul unui munte: atât timp cât forța de frecare dintre
cristalele de zăpadă poate să suporte greutatea zăpezii, sistemul poate fi considerat instabil dacă
îl raportăm la o stare de energie potențială 4 mai scăzută. O perturbare poate facilita o cale către

1 În cazul proceselor ciclice (rotații, oscilații, unde) frecvența este definită ca fiind numărul de cicluri sau perioade pe unitatea de timp. Unitatea

de măsură în SI (Sistemul Internațional) este hertz-ul (Hz). De exemplu, 1 Hz reprezintă faptul că evenimentul respectiv se repetă o dată pe
secundă, 2 Hz, de două ori pe secundă ș.a.m.d.
2 Razele X au fost descoperite utilizând tuburile experimentale pentru descărcări electrice Crookes folosite pentru investigarea razelor catodice

(fascicule de electroni). Electronii creați prin ionizarea aerului rezidual din tub la o tensiune de 10-100kV sunt suficient de mult accelerați de la
catod la anod încât, la coliziunea cu anodul sau cu peretele de sticlă al tubului, să emită raze-X (fotoni).
3 Razele gamma sunt o formă de radiație electromagnetică cauzată de interacțiuni între particulele sub-atomice (anihilarea

particulă-antiparticulă, sau dezintegrarea radioactivă).

4 Energia potențială a unui sistem reprezintă energia stocată la un moment dat în sistemul fizic respectiv. Energia potențială este astfel

caracterizată pentru că ea are potențial de a fi transformată în alte forme de energie (de ex. cinetică).
17
o stare entropică 1 crescută, situație în care sistemul se va îndrepta spre o stare staționară 2
producând căldură, iar energia totală va fi distribuită pe parcursul unui număr mare de stări
cuantice rezultând astfel avalanșa. Energia totală nu se schimbă în acest proces însă, datorită
entropiei, avalanșa se produce într-o singură direcție, aceasta fiind spre o stare staționară
stabilă cu o energie potențială mult mai mică. Prin analogie cu fenomenul descris anterior, un
eveniment de dezintegrare necesită o energie de activare 3 (o perturbare) specifică. În cazul
avalanșei de zăpadă, energia de activare vine dintr-o perturbare externă a sistemului,
întâmplător ea putând fi foarte mică. În cazul unui nucleu atomic, o perturbare întâmplătoare
poate fi cauzată de o fluctuație cuantică a vidului 4. Astfel, un nucleu (sau orice alt sistem excitat
din punct de vedere al mecanicii cuantice) este instabil și se poate stabiliza spontan la un sistem
mai puțin excitat. Rezultatul transformării alterează structura nucleului. Spre deosebire de
reacțiile chimice, care, de asemenea, sunt cauzate de entropie, dar în care sunt implicate
modificări în aranjamentul electronilor de pe straturile exterioare ale atomilor, dezintegrările
radioactive sunt reacții nucleare. Dezintegrarea radioactivă naturală nu trebuie confundată cu
reacțiile nucleare induse (fisiunea și fuziunea nucleară produse artificial de către om în
reactoare specifice) care necesită surse externe de energie.
Din punct de vedere al tipurilor de emisii, în cazul dezintegrării radioactive, au fost puse în
evidență două categorii:
I. Particule subatomice. Acestea au primit inițial denumirea de raze, deoarece, la momentul
respectiv, nu era cunoscută natura lor. Emisiile identificate sub formă de particule subatomice
sunt următoarele:
- radiații alfa (α) sunt reprezentate de nuclee de heliu (He2+) care, deși au energie înaltă,
datorită masei lor mari, au o viteză de deplasare redusă (15000 Km/s), fiind suficientă o
foaie de hârtie pentru a le opri. Dezintegrări de tip alfa se întâlnesc la elementele grele,
începând cu Te (Telur, Z = 52).
- radiații beta- (β-), compuse din electroni. Procesul este intermediat de interacțiunile
slabe. Un nucleu atomic instabil caracterizat printr-un exces de neutroni poate fi supus
unei dezintegrări beta în urma căreia un neutron se transformă într-un proton, un
electron și un electron antineutrino: n → p + e- + 𝜈𝜈̅ e Neutronul se transformă într-un
proton prin intermediul unui boson W- virtual. La nivelul quarcurilor, emisia unui boson
W- implică transformarea unui quarc d într-un quarc u. Ulterior bosonul W- se
dezintegrează și el într-un electron și un antineutrino. Aceste emisii au o putere de
penetrare mult mai mare, putând fi oprite de o folie de aluminiu groasă de cel puțin 3
mm.

1 În multe ramuri ale științei, entropia reprezintă o măsură a dezordinii unui sistem. Conceptul de entropie este aplicabil în fizică, în teoria
informației și în matematică. În termodinamică, entropia simbolizată cu S, este o măsură a indisponibilității energiei unui sistem de a efectua
lucru mecanic. Este o măsură a dezordinii moleculare a unui sistem și este elementul cheie al celei de-a doua legi a termodinamicii și a relației
termodinamice fundamentale, ambele fiind implicate în procese fizice, indiferent dacă acestea se produc în mod neprevăzut. Transformările
spontane în sisteme izolate au loc cu creșterea entropiei. Schimbările neașteptate tind să uniformizeze diferențele de temperatură, presiune,
densitate și potențial chimic care ar putea exista într-un sistem, astfel entropia este o măsură a gradului de imprevizibilitate a schimbărilor care
pot avea loc.
2 Conform mecanicii cuantice, o stare staționară este o stare de energie precis definită. Este denumită staționară întrucât densitatea

probabilistică corespunzătoare energiei nu este dependentă de timp.

3 Energia de activare este definită ca fiind acea energie care trebuie suplinită ca o reacție fizică sau chimică să poată avea loc, sau cu alte

cuvinte, este energia minimă necesară inițierii unei reacții.

4 În teoria cuantică a câmpului, vidul este o stare cuantică cu cea mai joasă energie posibilă ce nu conține particule fizice. O fluctuație cuantică a

vidului reprezintă o schimbare temporară în cantitatea de energie într-un punct al spațiului ca rezultat al principului de incertitudine descris de
Werner Heisemberg. Principiul incertitudinii demonstrează faptul că particulele pot să existe pentru o perioadă extrem de scurtă de timp chiar
și dacă nu există suficientă energie pentru a putea fi create. Ca efect, ele sunt rezultatul unei incertitudini în energie. Din acest punct de vedere,
se poate spune că aceste particule împrumută energia necesară creației lor și apoi, după un timp foarte scurt, o returnează și dispar. Întrucât
aceste particule nu au o existență permanentă, ele sunt denumite particule virtuale. În fizica modernă, nu există termenul de „nimic”. Chiar și
într-un vid perfect, perechi de particule virtuale sunt constant create și distruse. Deși ele nu pot fi direct observate, efectele pe care le produc
sunt aproape reale. Ipoteza existenței lor a condus la previziuni care au fost confirmate în experimente cu un înalt grad de precizie și acuratețe.
Multe fenomene fizice observabile sunt rezultatul interacțiunii particulelor virtuale: forța Coulomb dintre sarcinile electrice, forța nucleară tare
(rezultatul interacțiunii gluonilor virtuali), forța nucleară slabă (rezultatul unei transformări ce implică un boson virtual W), interacțiunile van
der Waals ș.a.
18
 - radiații beta+ (β+), compuse din pozitroni. Procesul este cunoscut și sub numele de
dezintegrare beta inversă și se manifestă la nucleele instabile cu un exces de protoni,
situație în care un proton se transformă într-un neutron, un pozitron și un electron
neutrino: p → n + e+ + νe În nuclee, acest tip de dezintegrare are loc atunci când valoarea
absolută a energiei de legătură a nucleului fiică rezultat este mai mare decât cea a
nucleului părinte inițial.
- neutroni.
II. Radiații electromagnetice numite raze gamma (γ). Aceste radiații electromagnetice au o
frecvență foarte înaltă (o lungime de undă foarte scurtă) și de aceea sunt purtătoare a unei
energii foarte mari. Radiațiile gamma sunt considerate ionizante și foarte periculoase din punct
de vedere biologic. Sursele naturale de pe Pământ includ radiații gamma provenite de la
radioizotopi naturali sau din interacțiunea particulelor razelor cosmice cu atomii din atmosfera
terestră. În afară de procesele amintite, în natră, emisii de radiații gamma mai pot să apară
ocazional în timpul descărcărilor electrice de intensitate mare.
Toate aceste emisii (alfa, beta și gamma) au proprietatea de-a ioniza gazele prin care trec, din
acest motiv, acestea se numesc radiații ionizante.
Fuziunea nucleară este procesul prin care două nuclee atomice interacționează formând un
nou nucleu cu masă mai mare decât nucleele inițiale. În timpul acestui proces, masa nu se
conservă deoarece o parte din masa nucleelor fuzionate se transformă în energie, aceasta fiind
eliberată. În natură, fuziunea nucleară are loc în stele și este sursa principală de energie a
acestora. Fuziunea a două nuclee cu masă mai mică decât fierul (fierul și nichelul au cea mai
mare energie de legătură per nucleon) eliberează energie, pe când fuziunea nucleelor mai mari
decât fierul absorb energie. De aceea fuziunea nucleară se întâlnește doar la elementele ușoare,
iar fisiunea nucleară, ca și proces opus fuziunii, se întâlnește numai la elemente grele. Cazuri
singulare, în care fuzionează elemente grele, sunt reprezentate de supernove 1 în care au loc
procese de nucleosinteză. Originea energiei eliberate de fuziunea nucleară stă în interacțiunea
dintre cele două forțe fundamentale care acționează în opoziție (forța nucleară tare care atrage
protonii și neutronii la un loc în nucleu și cea electromagnetică care îi respinge datorită
sarcinilor lor identice). Deoarece, în cazul nucleelor atomice mai ușoare decât fierul și nichelul,
forța tare este mai puternică decât cea electromagnetică, sinteza de nuclee mai grele prin
fuziunea celor ușoare eliberează un plus de energie provenită din atracția acestor particule. În
cazul nucleelor foarte mari, nu se mai eliberează energie, întrucât forța nucleară tare are o rază
foarte scurtă de acțiune și nu poate să-și mai manifeste acțiunea dincolo de o anumită distanță
care, la un moment dat, este depășită de dimensiunea tot mai mare a nucleelor elementelor tot
mai grele. Din această cauză, în procesul de fuziune a elementelor grele, energia este absorbită.
Ca urmare a procesului de fuziune nucleară se produc și alte particule subatomice, ca de
exemplu: neutroni, radiații alfa (nuclee de heliu) sau beta (electroni sau pozitroni). Din cauză că
nucleele participante la fuziune sunt încărcate electric, reacția de fuziune nucleară poate avea
loc numai atunci când cele două nuclee (ambele cu sarcină pozitivă) au energie cinetică
suficientă pentru a învinge potențialul electric (forțele de respingere) și prin urmare se apropie
suficient pentru ca forțele nucleare (care au rază de acțiune limitată) să poată rearanja
nucleonii. Din punct de vedere experimental, această condiție presupune temperaturi extrem de

1 Supernova este un fenomen cosmic reprezentat de o explozie masivă a unei stele. Acest fenomen se petrece ca urmare a două posibile scenarii.

Primul este cauzat de o stea ajunsă în fază de pitică albă care suferă o explozie nucleară după ce a atins limita Chandrasekhar prin absorbția de
masă suplimentară de la o stea de tip gigantă-roșie din imediata vecinătate. Al doilea scenariu, cel mai frecvent, este cauzat de o stea cu o masă
foarte mare, de regulă o gigantă-roșie, care a ajuns să producă prin fuziune 56Ni. Acest izotop suferă o dezintegrare radioactivă la 56Fe care are
cea mai mare energie de legătură dintre toți izotopii și este și ultimul element care mai poate fi produs prin fuziune nucleară exotermă. Din acest
moment reacțiile de fuziune devin endoterme și din această cauză steaua începe să piardă energie într-un ritm alert. Forța gravitațională a
nucleului stelei începe să atragă straturile exterioare, comprimându-le rapid. Astfel fenomenul este însoțit de un colaps gravitațional și o
explozie de o magnitudine uriașă, energia exploziei fiind suficient de mare pentru a produce elemente chimice noi.
19
ridicate (reacția poate să aibă loc într-o plasmă 1, sau se poate datora accelerării nucleelor în
acceleratoarele de particule). Fuziunea nucleară a hidrogenului este un proces fizic care
generează o cantitate foarte mare de energie, fapt ce a determinat oamenii de știință să
imagineze diverse dispozitive (reactoare) care să o poată reproduce și controla pe Pământ. După
62 de ani 2 de eforturi în această direcție, oamenii de știință sunt încă departe de a soluționa
acest deziderat. Dacă în viitor se va putea stăpâni această energie (energia stelelor) aceasta va
surclasa energia atomică din toate punctele de vedere (economic și ecologic).

I.3. Modelul atomic în acord cu mecanica cuantică

Încercări de a concepe un model atomic au putu fi consemnate, sub diverse forme, începând cu
sfârșitul secolului al XVIII-lea, însă, de abia la începutul secolului al XX-lea, au început să apară
primele dovezi experimentale capabile să confirme sau să infirme aceste modele. Astfel primele
modele atomice au fost elaborate de J.J. Thomson și apoi de E. Rutherford, ultimul propunând
modelul planetar al atomului conform căruia un nor dens de electroni cu sarcină negativă
înconjoară nucleul mic și compact cu sarcină pozitivă. Conform electrodinamicii clasice,
electronul, în mișcarea sa circulară în jurul nucleului, emite radiații electromagnetice și din
această cauză ar pierde energie, el trebuind astfel, să descrie o mișcare de rotație sub forma unei
spirale care să-l aducă tot mai aproape de nucleu până când s-ar lovi de acesta. Dacă electronul
ar descrie o astfel de mișcare, emisia electromagnetică ar trebui să crească în mod gradual și
continuu în frecvență, pe măsură ce orbita s-ar micșora și viteza lui de rotație ar fi tot mai mare.
Acest comportament ar genera o emisie caracterizată printr-un spectru continuu al frecvențelor
radiației electromagnetice. Însă, experimentele făcute spre sfârșitul secolului al XIX-lea, cu
descărcări electrice, au arătat clar că atomii emit doar anumite radiații electromagnetice,
acestea formând un spectru discret (discontinuu) a cărui complexitate este în directă
concordanță cu învelișul electronic al atomului, astfel iau naștere liniile spectrale.
Pe de altă parte, mecanica cuantică a început să revoluționeze fizica la începutul secolului al XX-
lea, când Max Planck și Albert Einstein postulau emiterea și absorbția energiei luminoase în
cantități discrete denumite cuante. În aceste circumstanțe, pentru a explica emisia discretă a
radiației electromagnetice sub formă de linii spectrale, în anul 1913, Niels Bohr 3 a preluat și a
adaptat această idee în modelul său atomic, conform căruia un electron nu se poate mișca în
jurul nucleului decât pe orbite circulare caracterizate de un moment cinetic și de o energie cu
valori fixe, distanța față de nucleu fiind proporțională cu această energie. Conform acestui
model, electronul nu poate să descrie o spirală și să cadă pe nucleu, pentru că nu pierde energie.

1 În fizică, plasma reprezintă o stare a materiei, similară cu cea gazoasă, în care o parte dintre particule sunt ionizate. Ea este constituită din ioni,
electroni și particule neutre (atomi sau molecule). Plasma poate fi considerată ca fiind un gaz total sau parțial ionizat, pe ansamblu neutru din
punct de vedere electric. Totuși, ea este văzută ca o stare de agregare distinctă, având proprietăți specifice. Temperatura plasmei obținute în
laborator poate lua valori diferite pentru fiecare tip de particulă constituentă. De asemenea, aprinderea plasmei depinde de numeroși parametri
(concentrație, câmp electric extern), fiind imposibilă stabilirea unei temperaturi la care are loc trecerea materiei din stare gazoasă în plasmă.
Datorită sarcinilor electrice libere plasma conduce curentul electric și este puternic influențată de prezența câmpurilor magnetice externe. În
urma ciocnirilor dintre electroni și atomi pot apărea fenomene de excitare a atomilor, urmate de emisii de radiații electromagnetice. Dacă
frecvența radiației emise are valori în domeniul vizibil, se pot observa fenomene luminoase.
2 Primul reactor de fuziune nucleară a fost inventat și realizat de doi fizicieni ruși (Igor Tamm și Andrei Sakharov) inspirați de ideile originale

ale lui Oleg Lavrentiev. Reactorul a fost denumit tokamak, acronim provenit din limba rusă: toroidal'naya kamera s magnitnymi katushkami,
însemnând cameră toroidală cu bobine magnetice. Reactorul nu este altceva decât o cameră toroidală prevăzută cu bobine care au rolul să
genereze un câmp electromagnetic suficient de puternic încât starea de plasmă inițiată în interior, să fie ținută cât mai departe de pereții
reactorului. Pentru a putea susține procesul de fuziune, temperatura plasmei poate să atingă 100 mil. de grade Celsius. În stadiul actual, una din
marile probleme a acestor reactoare este randamentul lor. Pentru a susține starea de plasmă la o astfel de temperatură se consumă o cantitate
mult mai mare de energie electrică decât se poate produce. Cu alte cuvinte, energia obținută prin fuziune nu poate susține starea de plasmă
decât pe o perioadă foarte scurtă. În sudul Franței a început construcția celui mai mare tokamak din lume, fiind un proiect internațional demarat
de mai multe țări începând cu anul 2008 și a cărui finalitate este prevăzută undeva în 2020 când va fi pus în funcțiune.
3 Niels Henrik David Bohr (7 octombrie 1885 – 18 noiembrie 1962), fizician danez care a adus contribuții fundamentale la înțelegerea

structurii atomului și în mecanica cuantică, pentru care a primit Premiul Nobel pentru fizică în anul 1922. El a colaborat cu mulți fizicieni de vârf
ai secolului, în cadrul institutului din Copenhaga. De asemenea a făcut parte din echipa de fizicieni care a dezvoltat prima bombă atomică în
cadrul proiectului Manhattan (U.S.A., U.K., Canada) în perioada 1939-1946.
20
Astfel este infirmată teoria posibilității unui număr infinit de niveluri. Modelul atomic al lui Bohr
a fost fundamentat pe baza a două principii, cunoscute sub numele de postulatele lui Bohr.
Postulatul I. Deplasarea electronilor în atom se face numai pe anumite orbite stabile, cuantice
sau stări staționare. Mișcarea unui electron pe o orbită cuantică nu este însoțită de emisie de
energie. Aceasta înseamnă că un electron nu se poate roti în jurul nucleului pe orice orbită.
Orbitele cuantice caracterizate prin stabilitatea lor, posedă energii care formează în sistemul
atomic un șir discontinuu notat cu E1, E2, E3, … En. Acest postulat a fost introdus pentru
explicarea stabilității atomului.
Postulatul II. Un atom poate să emită sau să absoarbă radiație electromagnetică doar la
trecerea dintr-o stare staționară în alta. Energia pe care o primește sau o cedează este egală cu
diferența dintre energiile celor două niveluri între care are loc tranziția. Radiația emisă sau
absorbită are frecvența dată de relația obținută în cadrul teoriei lui Max Planck.
ℎ𝜈𝜈𝑚𝑚𝑚𝑚 = 𝐸𝐸𝑚𝑚 − 𝐸𝐸𝑛𝑛 unde:
h = 6,62606896(33) × 10-34 J·s reprezintă constanta lui Planck;
νmn reprezintă frecvența radiației emise/absorbite
Em, En reprezintă energiile stărilor staționare între care are loc tranziția;
Astfel, atomul trece dintr-o stare staționară într-o altă stare staționară cu energie superioară
doar dacă i se transmite o cuantă de energie corespunzătoare diferenței dintre cele două
niveluri. La revenirea pe nivel inferior inițial, se emite o radiație de aceeași frecvență ca și la
absorbție. Saltul de pe o orbită staționară pe alta se numește tranziție cuantică. Acest fapt
exprimă natura discontinuă a materiei și a energiei la nivel fundamental. De asemenea,
frecvențele radiațiilor electromagnetice emise de un atom depind de natura și structura
atomului și au întotdeauna valori discrete, spectrele lor apărând sub formă de linii spectrale.
Cuantificarea momentului cinetic L al electronului aflat în mișcare circulară pe o orbită în
interiorul atomului se face după următoarea relație:
𝐿𝐿 = 𝑛𝑛 ∙ ℏ unde
𝑛𝑛 = 1, 2, 3, … este un număr întreg numit număr cuantic principal
ℏ = ℎ/2𝜋𝜋 reprezintă constanta raționalizată a lui Planck.
Luând în considerare ipoteza lui Louis de Broglie 1 referitoare la dualismul undă-particulă 2,
această condiție rezultă din primul postulat al lui Bohr. Pentru un atom aflat într-o stare
staționară, electronul trebuie să se deplaseze pe o orbită stabilă, adică unda sa asociată sa fie
staționară. Acest lucru este posibil doar dacă lungimea traiectoriei electronului este un multiplu
al lungimii de undă λ a undei asociate. Dacă r este raza traiectoriei, condiția se poate scrie:
2𝜋𝜋𝜋𝜋 = 𝑛𝑛𝑛𝑛
Aplicând ipoteza lui de Broglie se obține 2𝜋𝜋𝜋𝜋 = 𝑛𝑛(ℎ/𝑝𝑝), unde p este impulsul electronului și
astfel se obține relația:
𝐿𝐿 = 𝑟𝑟𝑟𝑟 = 𝑛𝑛(ℎ/2𝜋𝜋) = 𝑛𝑛ℏ

1 Louis-Victor-Pierre-Raymond, 7th duc de Broglie (15 august 1892 – 19 Martie 1987). Fizician francez laureat al Premiului Nobel în 1929
pentru fizică. În teza de doctorat, publicată în 1924 (Cercetări asupra teoriei cuantice) introduce teoria dualității undă-particulă a materiei bazată
pe lucrările lui Einstein și Planck. Cercetările sale culminează cu crearea unei noi ramuri în fizică, numită mecanica ondulatorie, unificând fizica
luminii cu cea a materiei. Conform acesteia, orice particulă în mișcare are asociată o undă.
2 În cadrul fizicii, dualismul corpuscul-undă se referă la faptul că, materia prezintă simultan proprietăți corpusculare și ondulatorii. Este vorba

despre un concept central al mecanicii cuantice, care a înlocuit teoriile clasice asupra naturii materiei. Anumite fenomene pun în evidență
caracterul ondulatoriu (interferența, difracția, polarizarea), pe când altele demonstrează caracterul corpuscular (emisia și absorbția luminii,
efectul fotoelectric, efectul Compton). Bazându-se pe studiul acestor fenomene, teoriile clasice propuneau modele în care un obiect era
considerat fie o particulă, fie o undă. Ideea dualității a apărut în legătură cu natura luminii, Louis de Broglie fiind cel care a generalizat pentru
prima dată acest concept. În mecanica cuantică, lumina nu este considerată nici undă, nici corpuscul în sensul clasic, ci este unitatea celor două,
fără o delimitare precisă.
21
Cuantificarea razelor orbitelor electronilor se poate face pornind de la relația anterioară și,
considerând egalitatea forțelor de atracție electrostatică cu cele centrifuge, se poate deduce
condiția pentru cuantificarea razelor orbitelor electronilor. Pentru atomul de hidrogen (Z=1) se
obține:
𝜀𝜀0 𝑛𝑛2 ℎ2
𝑟𝑟 = = 𝑛𝑛2 𝑟𝑟1
𝜋𝜋𝑚𝑚0 𝑒𝑒 2
Unde mărimile reprezintă:
𝑒𝑒0 reprezintă permitivitatea electrică a vidului = 8,8541878176 x 10-12 F/m.
𝑚𝑚0 reprezintă masa electronului = 9,10938188 x 10-31 Kg.
𝑒𝑒 reprezintă sarcina electronului = 1,60217646 x 10-19 C.
𝑟𝑟1 reprezintă raza corespunzătoare numărului cuantic n=1, numită și prima rază a lui
Bohr = 5,2917720859(36) x 10-11m.
ℎ reprezintă constanta lui Planck = 6,62606896(33) × 10-34 J·s
Această relație exprimă faptul că un electron se poate deplasa doar pe anumite orbite în cadrul
atomului, raza acestora crescând cu pătratul numărului cuantic principal n.
Cuantificarea energiei totale în cadrul modelului planetar se poate face pornind de următorul
considerent, nucleul este considerat fix, iar energia totală a atomului este dată de suma
energiilor cinetice și potențiale ale electronului aflat în mișcare circulară. Introducând
cuantificarea razei calculată de Bohr în expresia energiei, se obține pentru atomul de hidrogen
următoarea relație:
1 𝑚𝑚0 𝑒𝑒 4 1
𝐸𝐸 = − 2 2 2
= 2 𝐸𝐸𝐻𝐻
𝑛𝑛 8𝜀𝜀0 ℎ 𝑛𝑛
Unde cu 𝐸𝐸𝐻𝐻 se notează energia atomului de hidrogen în stare fundamentală (n = 1). Se observă
că energia este minimă pentru n = 1, adică starea fundamentală este o stare de echilibru și are
un timp de viață infinit. În acest caz, energia de legătură a electronului este maximă, fiind egală
cu valoarea absolută a energiei unei stări legate. Celelalte stări (n > 1) se numesc stări excitate.
Atomul poate să aibă o infinitate discretă de niveluri energetice situate la intervale din ce în ce
mai apropiate. La limită, pentru 𝑛𝑛 → ∞, energia tinde la valoarea zero. În cazul în care valorile
energiei devin pozitive ele sunt continue, caz în care electronul se deplasează liber pe o
traiectorie deschisă, în afara nucleului.
Conform celor descrise mai sus se poate concluziona că, dacă trecerea electronului are loc între
orbitele exterioare, radiația emisă va avea o frecvență mai mică, deci o lungime de undă mai
mare (din domeniul infraroșu, IR, sau a spectrului vizibil, VIS). În cazul în care trecerea se face
între cea mai apropiată orbită de nucleu și o orbită mai mult sau mai puțin periferică, emisia de
energie are loc sub forma unei radiații de lungime de undă mai mică și frecvență mai mare (din
domeniul spectrului ultraviolet, UV). Dacă un electron de pe straturile inferioare este expulzat
din atom, fie prin absorbția unei cuante de energie radiantă, fie prin impactul cu o particulă
accelerată, un alt electron aflat pe una din orbitele exterioare îi va lua locul, iar energia pe care o
emite, ia forma unei radiații electromagnetice de frecvență mare, care corespunde nivelului
energetic inițial.
Modelul atomic descris de Bohr a fost îmbunătățit, în 1915, de către Arnold Sommerfeld 1
(modelul Bohr-Sommerfeld) prin introducerea orbitelor eliptice (față de cele strict circulare) ce

1 Arnold Johannes Wilhelm Sommerfeld (5 decembrie 1868 – 26 aprilie 1951), fizician teoretician german care a deschis noi căi în

dezvoltarea fizicii cuantice, în general și a celei atomice, în special. A fost nominalizat pentru premiul Nobel de 81 de ori, dar distincția nu i-a fost
acordată niciodată. Paradoxal, mulți studenți și doctoranzi de-ai lui au câștigat mult râvnita distincție, dintre care amintim pe Werner
Heisenberg, Wolfgang Pauli, Peter Debye și Linus Pauling. Modelul Bohr-Sommerfeld presupune că orbitele staționare din jurul nucleului nu
sunt numai circulare, ci pot fi și eliptice. În consecință, unei orbite circulare cu număr cuantic principal n (vezi numere cuantice) îi corespund n-1
22
adăugau la cuantificarea condițiilor momentului cinetic o condiție suplimentară reprezentată de
cea de a doua rază necesară descrierii elipsei. Deși perfecționat față de modelul inițial al lui
Bohr, modelul lui Sommerfeld își limitează aplicabilitatea la atomul de hidrogen și la ionii
hidrogenoizi, nepermițând interpretarea spectrelor atomilor cu mai mulți electroni, sau
comportarea lor magnetică. Din această cauză, modelul propus nu era nici consecvent clasic, nici
consecvent cuantic (stările de energie staționare sunt calculate cu relații clasice, iar numerele
cuantice și condițiile de cuantificare sunt introduse arbitrar).
În 1924, Louis de Broglie emite ipoteza potrivit căreia nu numai fotonii, ci și celelalte particule
elementare, cum sunt electronii, au proprietăți ondulatorii. Astfel, bazat pe lucrările lui Planck și
Einstein, privitoare la radiația electromagnetică, de Broglie introduce conceptul dualității
particulă-undă, conform căruia, orice particulă în mișcare are o undă asociată. Acest concept a
culminat cu fundamentarea unui nou domeniu în fizică denumit mecanică ondulatorie, unificând
astfel, fizica energiei (undelor) cu cea a materiei (particulelor). Dualitatea corpuscul-undă
descrisă teoretic pentru electron a fost demonstrată experimental pentru prima dată în anul
1961 de Claus Jönsson de la Universitatea din Tübingen.
Conceptul mecanicii ondulatorii a stârnit însă, o întrebare foarte simplă în mintea fizicianului
german Werner Heisemberg 1, dacă un electron călătorește sub forma unei unde, există
posibilitatea de a-i localiza cu precizie poziția în cadrul undei? Răspunsul său a fost negativ, iar
argumentele s-au concretizat în principiul incertitudinii care îi poartă numele. Pentru a
identifica un electron pe orbita sa este necesară o radiație electromagnetică cu lungime de undă
mai mică decât lungimea de undă a electronului (principiu fundamental care guvernează
microscopia fotonică și electronică). De aceea, radiația electromagnetică va trebui să aibă o
lungime de undă foarte mică și, implicit, va fi purtătoarea unei energii foarte mari. În aceste
condiții, electronul va absorbi această energie și ca efect își va schimba poziția (va efectua o
tranziție cuantică). Astfel că, niciodată, nu se va putea determina, simultan, momentul cinetic și
poziția unui electron în atom. Cu alte cuvinte, nu vom putea vedea electronii mișcându-se pe
orbite precis definite în jurul nucleului atomic.
În anul 1926, E. Schrödinger 2 combină mecanica ondulatorie inițiată de Louis de Broglie cu
principul incertitudinii dezvoltat de Heisemberg într-o descriere unică concretizată în ecuația
care îi poartă numele. În acord cu această descriere, electronii delimitați în cadrul orbitelor lor
vor genera unde staționare, putându-se astfel descrie doar localizările lor probabilistice.
Aceste distribuții probabilistice ale electronilor formează diferite regiuni în spațiul din jurul
nucleului atomic denumite orbitali. Astfel, orbitalii pot fi considerați nori de densitate
electronică. Cea mai densă regiune a norului coincide cu probabilitatea cea mai mare de a
localiza electronul. Generalizând, ecuația lui Schrödinger descrie modul în care se schimbă în
timp starea cuantică a unui sistem fizic (interdependența dintre spațiu și timp). Aceasta a
devenit, astfel, ecuația centrală a mecanicii cuantice. În interpretarea standard din mecanica
cuantică, starea cuantică, numită și funcția de undă sau vectorul de stare, este cea mai completă
descriere care poate fi făcută unui sistem fizic. Soluțiile ecuației lui Schrödinger descriu, nu
numai sistemele atomice și subatomice (particule elementare), ci și sistemele macroscopice.
Ecuația lui Schrödinger poate fi matematic transformată în formularea matricială (a mecanicii
cuantice) a lui Heisenberg, precum și în formularea integralei de drum (a mecanicii cuantice) a

orbite staționare eliptice. De aceea, fiecare orbită circulară a lui Bohr se descompune în n-1 elipse cu excentricități diferite, rezultând o familie de
orbite pentru fiecare număr cuantic principal n>1.
1 Werner Karl Heisenberg (5 decembrie 1901 - 1 februarie 1976), celebru fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul

1932 și unul dintre fondatorii fizicii cuantice moderne. Împreună cu Max Born și Pascual Jordan, a fundamentat, în 1925, formularea matricială a
mecanicii cuantice. În 1927 definitivează principiul incertitudinii care demonstrează existența unei limite inferioare asupra produsului
deviațiilor standard ale poziției și impulsului unui sistem, specificând că este imposibil să avem o particulă cu un impuls și cu o poziție precis
definite simultan.
2 Erwin Rudolf Josef Alexander Schrödinger (12 august 1887 – 4 ianuarie 1961), fizician australian care și-a dobândit renumele prin

contribuțiile sale remarcabile aduse mecanicii cuantice, în special pentru ecuația care îi poartă numele și pentru care a fost recompensat cu
premiul Nobel pentru fizică în anul1933.
23
lui Feynman. Ecuația lui Schrödinger descrie însă, timpul într-un mod care nu este convenabil
pentru teoria relativității, o problemă care nu este chiar atât de severă în formularea lui
Heisenberg și este complet absentă la integrala de drum a lui Feynman. Forma ecuației lui
Schrödinger depinde de contextul fizic, o formă generală a ecuației dependentă de timp oferă o
descriere a unui sistem ce evoluează cu timpul:
𝜕𝜕
𝑖𝑖ℏ � Ψ(𝒓𝒓, 𝑡𝑡) unde
Ψ(𝒓𝒓, 𝑡𝑡) = 𝐻𝐻
𝜕𝜕𝜕𝜕

Ψ(r, t) este funcția de undă ce reprezintă probabilitatea lui Born pentru diferite
configurații ale sistemului,
i reprezintă unitatea imaginară 1,
ℏ reprezintă constanta raționalizată a lui Planck,
� reprezintă operatorul Hamiltonian 2 care caracterizează energia totală pentru orice
𝐻𝐻
funcție de undă dată și ia diferite forme în funcție de situație.
Un exemplu clasic este ecuația Schrödinger nerelativistă pentru o singură particulă ce se mișcă
într-un câmp electric (nu și magnetic).
𝜕𝜕 −ℏ2
𝑖𝑖ℏ Ψ(𝒓𝒓, 𝑡𝑡) = � 2𝑚𝑚 𝛻𝛻 2 + 𝑉𝑉(𝒓𝒓, 𝑡𝑡)� Ψ(𝒓𝒓, 𝑡𝑡) unde:
𝜕𝜕𝜕𝜕

r = (x, y, z) reprezintă poziția particulei în spațiul tridimensional,

m reprezintă masa particulei,
V(r, t) este energia potențială a particulei în fiecare poziție r, la timpul t,
∇2 reprezintă operatorul Laplace.
Ψ(r, t) este funcția de undă ce reprezintă amplitudinea unei particule care are o poziție
dată r, la timpul t.
Aceasta este o ecuație cu derivate parțiale datorită operatorilor diferențiali particulari.
Termenul de ecuație Schrödinger se referă atât la forma generală cât și la forme specifice
nerelativiste. Forma generală este folosită în mecanica cuantică ca pe un cadru general, pentru
orice situație, prin introducerea în ecuație a celor mai variate expresii pentru Hemiltonian.
Forma ecuației Schrödinger independentă de timp face predicții cu privire la formarea undelor
staționare de către funcțiile de undă. Aceste unde staționare mai sunt cunoscute și sub
denumirea de stări staționare sau orbitali (atomici sau moleculari). Acestea sunt foarte
importante pentru că, dacă ele sunt clasificate și înțelese, rezolvarea unei ecuații Schrödinger
dependentă de timp, pentru orice stare, devine mult mai simplă. Astfel, ecuația Schrödinger
independentă de timp este ecuația care descrie stările staționare (este utilizată când
Hamiltonianul nu este dependent de timp). Forma generală este:
�Ψ
𝐸𝐸Ψ = 𝐻𝐻

1 În matematică, unitatea imaginară permite sistemului R al numerelor reale să fie extins la sistemul C al numerelor complexe care permite o

rădăcină pentru orice polinom P(x). Unitatea imaginară, este cel mai frecvent notată cu i. Proprietatea fundamentală a acesteia este i2=-1.
Termenul de imaginar este folosit pentru că, în realitate, nici un număr real nu are un pătrat negativ.
2 Hemiltonian reprezintă suma energiei cinetice a tuturor particulelor plus energia potențială a particulelor asociate sistemului. Pentru situații

și/sau număr de particule diferite, Hemiltonianul este diferit întrucât el include suma energiilor cinetice corespunzătoare particulelor și funcția
energiei potențiale corespunzătoare situației. Prin analogie cu mecanica clasică, pentru o singură particulă, Hemiltonianul este exprimat, cel mai
adesea, ca sumă a operatorilor corespunzători energiei cinetice și potențiale a sistemului, în forma: 𝐻𝐻 � = 𝑇𝑇� + 𝑉𝑉� În această formulă 𝑉𝑉� = 𝑉𝑉 =
𝑝𝑝�2 ℏ2
𝑉𝑉(𝒓𝒓, 𝑡𝑡) reprezintă operatorul energiei potențiale și 𝑇𝑇� = = − 𝛻𝛻 2 reprezintă operatorul energiei cinetice unde m este masa particulei și 𝑝𝑝̂ =
2𝑚𝑚 2𝑚𝑚
−𝑖𝑖ℏ𝛻𝛻 este operatorul impulsului în care ∇ este operatorul gradientului (derivata vectorului unui câmp scalar f se numește gradient și este
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝜕𝜕𝜕𝜕 𝜕𝜕𝜕𝜕
reprezentat astfel: 𝛻𝛻𝛻𝛻 = 𝑥𝑥� + 𝑦𝑦� + 𝑧𝑧̂). Produsul scalar al lui ∇ cu el însuși reprezintă operatorul Laplace ∇2. Astfel, în trei dimensiuni,
𝜕𝜕𝜕𝜕 𝜕𝜕𝜕𝜕 𝜕𝜕𝜕𝜕
𝜕𝜕2 𝜕𝜕2 𝜕𝜕2
folosind sistemul de referință cartezian, operatorul Laplace este 𝛻𝛻 2 = 𝜕𝜕𝑥𝑥 2 + 𝜕𝜕𝑦𝑦 2 + 𝜕𝜕𝑧𝑧 2. Cu toate că aceasta nu este definiția tehnică pentru
Hemiltonianul din mecanica clasică, este forma cea mai des întâlnită. Combinând cele descrise mai sus se obține cea mai familiară formă utilizată
în ecuația lui Schrödinger, ceea ce permite aplicarea Hamiltonianului unui sistem descris de o ecuație de undă 𝛹𝛹(𝒓𝒓, 𝑡𝑡). Astfel, relația se poate
2
� = 𝑇𝑇� + 𝑉𝑉� = 𝑝𝑝�∙𝑝𝑝� + 𝑉𝑉(𝒓𝒓, 𝑡𝑡) = − ℏ 𝛻𝛻 2 + 𝑉𝑉(𝒓𝒓, 𝑡𝑡) Aceasta este varianta adoptată cel mai frecvent într-o abordare de natură introductivă a
scrie: 𝐻𝐻 2𝑚𝑚 2𝑚𝑚
mecanici cuantice, folosind formalismul mecanicii ondulatorii a lui Schrödinger.
24
Atunci când operatorul Hemiltonian operează asupra funcției Ψ rezultatul ar putea fi
proporțional cu aceeași funcție Ψ. Dacă se întâmplă acest lucru, atunci Ψ este o stare staționară
și constanta de proporționalitate, iar E este energia stării Ψ. În acord cu terminologia algebrei
liniare, ecuația Schrödinger independentă de timp este o ecuație cu valoare proprie. Forma cea
mai des întâlnită a ecuației Schrödinger nerelativiste pentru o singură particulă care se
deplasează într-un câmp electric (nu și magnetic) este următoarea:
−ℏ2
𝐸𝐸Ψ(𝒓𝒓) = 𝛻𝛻 2 Ψ(𝒓𝒓) + 𝑉𝑉 (𝒓𝒓)Ψ(𝒓𝒓) unde:
2𝑚𝑚

r = (x, y, z) reprezintă poziția particulei în spațiul tridimensional.

m reprezintă masa particulei,
V(r) este energia potențială a particulei în fiecare poziție r, independentă de timp,
∇2 reprezintă operatorul Laplace.
Ψ reprezintă funcția de undă a sistemului cuantic.
Ecuația Schrödinger și soluțiile ei au revoluționat modul de a gândi în fizică. Per ansamblu,
termenii ecuației nerelativiste pot fi interpretați și într-un mod asemănător fizicii clasice:
(Energia totală) = (Energia cinetică) + (energia potențială)
Pentru atomul de hidrogen forma ecuației Schrödinger este următoarea:
ℏ2 𝑒𝑒 2
𝐸𝐸𝐸𝐸 = − 2𝜇𝜇 𝛻𝛻 2 𝛹𝛹 − 4𝜋𝜋𝜀𝜀 𝑟𝑟 𝛹𝛹 unde:
0

e reprezintă sarcina electronului,

r reprezintă poziția electronului,
ε0 este constanta electrică (permitivitatea vidului: 8,854187817620 × 10−12 F·m−1),
termenul ecuației Schrödinger pentru potențial se datorează interacțiunii coulomb, iar
negativarea este dată de sarcinile electrice opuse ale protonului și electronului,
μ reprezintă masa redusă a unui sistem cu două corpuri (μ = me∙mp/me+mp, mp fiind masa
nucleul atomului de hidrogen (doar protonul) și me masa electronului.
Funcția de undă pentru atomul de hidrogen este o funcție a coordonatelor electronului și de
aceea poate fi separată în funcții corespunzătoarea fiecărei coordonate, cel mai adesea fiind
folosit sistemul sferic de coordonate polare 1.
𝜓𝜓(𝑟𝑟, 𝜃𝜃, 𝜑𝜑) = 𝑅𝑅(𝑟𝑟)𝑌𝑌𝑙𝑙𝑚𝑚 (𝜃𝜃, 𝜑𝜑) = 𝑅𝑅(𝑟𝑟)Θ(𝜃𝜃)Φ(𝜑𝜑) unde:
R reprezintă funcția radială,
𝑌𝑌𝑙𝑙𝑚𝑚 (𝜃𝜃, 𝜑𝜑) reprezintă armonicele sferice de gradul l și ordin m.
Atomul de hidrogen este sigurul pentru care ecuația Schrödinger a fost rezolvată cu exactitate.
Atomii cu mai mulți electroni necesită metode de aproximare. În cazul atomului de hidrogen
familia soluțiilor este:

1 În matematică, sistemul de coordonate polare este un sistem de coordonate bidimensional în care fiecărui punct din plan i se asociază un
unghi și o distanță. Sistemul coordonatelor polare este util mai ales în situații în care relația dintre două puncte este mai ușor de exprimat în
termeni de distanțe și direcții (unghiuri); în sistemul cartezian sau ortogonal, o astfel de relație poate fi găsită doar cu ajutorul formulelor
trigonometrice. Deoarece sistemul de coordonate este bidimensional, fiecare punct este determinat de două coordonate polare: coordonata
radială și coordonata unghiulară. Coordonata radială (notată de obicei cu r) reprezintă distanța unui punct față de un punct central, numit pol
(echivalent cu originea din sistemul cartezian). Coordonata unghiulară (cunoscută și sub numele de unghi polar, sau azimut notată cu θ)
reprezintă unghiul, în sens trigonometric sau invers orar (invers acelor de ceasornic) necesar pentru a ajunge la el de la direcția de 0°, numită
axa polară (echivalentă cu axa absciselor din coordonatele carteziene plane). Coordonatele polare pot fi extinse în trei dimensiuni folosind
coordonatele (r, φ, θ), unde r este distanța de la origine, φ este unghiul făcut cu axa z (numit unghi polar, colatitudine sau zenit și măsurat de la 0
la 180°) iar θ este unghiul cu axa x (unghi azimutal). Acest sistem de coordonate, numit sistemul de coordonate sferice, este similar cu
sistemul de latitudine și longitudine folosit pentru Pământ, cu originea în centrul Pământului, latitudinea δ fiind complementul lui φ, determinat
de relația δ = 90° − φ, iar longitudinea l fiind măsurată ca l = θ − 180°. Cele trei coordonate sferice pot fi convertite în coordonate carteziene prin
transformarea: x = r∙sinφ∙cosθ; y = r∙sinφ∙sinθ și z = r∙cosφ. În fizică, coordonatele (r, φ, θ) au o semnificație inversată, r este distanța radială, φ
este unghiul făcut cu axa x (unghi azimutal) și θ este unghiul făcut cu axa z (unghi polar, colatitudine sau zenit).
25
 2 3 (𝑛𝑛−𝑙𝑙−1)! 2𝑟𝑟 𝑙𝑙 2𝑟𝑟
𝜓𝜓𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛𝑛 (𝑟𝑟, 𝜃𝜃, 𝜑𝜑) = �� � 𝑒𝑒 −𝑟𝑟/𝑛𝑛𝑎𝑎0 � � 𝐿𝐿2𝑙𝑙+1
𝑛𝑛−𝑙𝑙−1 � � ∙ 𝑌𝑌𝑙𝑙𝑚𝑚 (𝜃𝜃, 𝜑𝜑) unde:
𝑛𝑛𝑎𝑎0 2𝑛𝑛[(𝑛𝑛+𝑙𝑙)!]3 𝑛𝑛𝑎𝑎0 𝑛𝑛𝑎𝑎0

4𝜋𝜋𝜀𝜀0 ℏ2 ℏ
𝑎𝑎0 = = reprezintă raza lui Bohr. Aceasta este o constantă fizică aproximativ
𝑚𝑚𝑒𝑒 𝑒𝑒 2 𝑚𝑚𝑒𝑒 𝑐𝑐𝑐𝑐
egală cu cea mai probabilă distanță dintre proton și electron în atomul de hidrogen, în
starea sa fundamentală. În această formulă ε0 este permitivitatea vidului, me masa de
repaus a electronului, e este sarcina elementară, c este viteza luminii în vid și α este
constanta de structură fină. Valoarea constantei este aproximativ
5,2917721092(17)×10−11 m.
𝐿𝐿2𝑙𝑙+1
𝑛𝑛−𝑙𝑙−1 (… ) reprezintă polinoamele Laguerre generalizate de grad n – l – 1,
n, l, m reprezintă numărul cuantic principal, azimutal și respectiv magnetic. Valorile pe
care le pot lua aceste numere sunt: n = 1, 2, 3, 4 …, l = 0, 1, 2, 3 … n-1, m = -l … l.

I.3.1. Numerele cuantice

Numerele cuantice caracterizează un sistem cuantic sau o singură particulă. În mecanica
cuantică, valorile posibile ale mărimilor fizice sunt valori proprii ale operatorilor
corespunzători, iar numerele cuantice sunt valori proprii discrete. Setul de numere cuantice
care determină în totalitate starea unui sistem cuantic se numește set complet. De exemplu,
electronul atomului de hidrogen este caracterizat de patru numere cuantice, dintre care trei (n, l,
ml) sunt soluții ale ecuației Schrödinger (vezi ecuația de mai sus), iar al patrulea (ms) este
cuantificarea spinului electronului. În cazul atomului de hidrogen, un număr cuantic descrie
energia electronilor în atom. În funcție de valorile pe care le pot avea numerele cuantice, se
poate caracteriza complet orice electron aparținând oricărui orbital.
Numărul cuantic principal (n) (n ≥ 1), descrie energia unui electron și distanța cea mai
probabilă față de nucleu (stratul principal sau nivelul energetic). Acesta determină semiaxa
mare a stratului electronic, deoarece indică distanța medie a unui grup de orbite față de nucleu.
Toți electronii unui strat au același număr cuantic principal. Numărul cuantic principal poate lua
teoretic orice valoare întreagă pozitivă (n = 1, 2, 3, …). Atomii diferitelor elemente chimice au,
practic, un număr limitat de șapte niveluri energetice stabile pe care sunt distribuiți electronii.
În chimie, se obișnuiește ca fiecare strat caracterizat printr-un număr cuantic principal să se
noteze cu majuscule (K, n=1; L, n=2; M, n=3; N, n=4; O, n=5; P, n=6; Q, n=7). Numărul maxim de
electroni dintr-un strat este 2n2.
Numărul cuantic orbital (azimutal sau secundar) (l) (0 ≤ l ≤ n-1) indică substratul electronic
(subnivelul energetic) din interiorul unui start principal. Acesta este asociat cu momentul
cinetic al electronului și determină forma norului electronic (forma orbitalului) deoarece indică
semiaxa mică a orbitei eliptice. Astfel, numărul cuantic orbital cuantifică valorile posibile ale
momentul cinetic orbital al electronului. Numărul cuantic orbital nu poate lua decât valori
pozitive. În chimie, substraturile se mai notează cu litere: s, l=0; p, l=1; d, l=2; f, l=3. Deoarece
fiecare substrat se caracterizează printr-un anumit număr cuantic l, norii electronici vor avea
diferite tipuri de simetrie. Toți electronii care au același număr cuantic secundar au aceeași
simetrie. De exemplu substratul s (l=0) are întotdeauna simetrie sferică, substratul p (l=1) are
simetrie bilobată (sub formă de haltere), substratul d (l=2) și f (l=3) au simetrii mult mai
complicate.
Numărul cuantic magnetic (ml) (-l ≤ ml ≤ l) caracterizează diferite orientări în spațiu ale
orbitalului electronic ce pot fi puse în evidență numai sub acțiunea unui câmp magnetic. Această
caracteristică nu afectează starea energetică fundamentală a orbitalului decât în situația
apariției unui câmp magnetic extern. În acest caz particular, fiecare substrat electronic poate să
manifeste, la rândului lui, un anumit număr de noi substraturi energetice care se pot pune în
evidență doar prin introducerea atomului într-un câmp magnetic extern. Numărul cuantic
26
magnetic poate lua numai valori întregi cuprinse între –l și +l. Din acest fapt se deduce că fiecare
nivel energetic l, sub acțiunea unui câmp magnetic se despică în 2l+1 orbitali, ceea ce reprezintă
orientările spațiale posibile ale orbitalului. În absența unui câmp extern, toate stările cu ml
diferite se reduc la o singură stare energetică (caracterizată prin numărul cuantic l), neputând fi
deosebite. În acest caz stările se numesc degenerate. Momentul magnetic al electronului este o
constantă fizică descoperită de fizicianul român Ștefan Procopiu 1 în 1913 și redescoperită doi
ani mai târziu de N. Bohr. De aceea este denumit magnetonul Bohr-Procopiu.
𝑒𝑒ℏ
𝜇𝜇𝐵𝐵 = = 9,27400915(23) × 10−24 𝐽𝐽 ⋅ 𝑇𝑇 −1 unde:
2𝑚𝑚𝑒𝑒

e reprezintă sarcina electronului,

ћ reprezintă constanta raționalizată a lui Planck
me reprezintă masa electronului.
Numărul cuantic magnetic de spin (ms) este o consecință a numărul cuantic de spin (s) care
caracterizează proprietatea electronului de a avea un moment cinetic propriu, numit spin.
Electronul, în afara mișcării pe orbită, descrisă de momentul cinetic orbital, se mai
caracterizează și printr-o mișcare de rotație în jurul centrului propriu de masă. Această mișcare
descrisă de momentul cinetic propriu al electronului este o mărime cuantificată ce depinde de
numărul cuantic de spin și care are valoarea de ½. Însă, proiecția momentului cinetic propriu pe
direcția câmpului magnetic este cuantificată de numărul cuantic magnetic de spin (ms) care
poate lua două valori +½ și -½, după cum spinul este orientat paralel sau antiparalel cu
momentul cinetic orbital. Introducerea numărului cuantic magnetic de spin a permis explicarea
proprietăților magnetice ale substanțelor și a structurii fine a liniilor spectrale ale atomilor.

I.3.2. Atomii cu mai mulți electroni

În acord cu mecanica cuantică, fiecare configurații electronice îi este asociată o anumită
cantitate de energie și, în anumite condiții, electronii au posibilitate să se miște de pe un orbital
pe altul prin emisia sau absorbția unei cuante de energie sub forma unui foton. Cunoașterea
configurației electronice ale atomilor este foarte utilă pentru înțelegerea structurării tabelului
periodic al elementelor. Conceptul este, de asemenea, util pentru descrierea legăturilor chimice
care unesc atomii. Numerele cuantice prezentate sunt valabile atât pentru atomul de hidrogen
cât și pentru atomii care au mai mulți electroni în constituție. Configurația electronică a fost
pentru prima dată concepută în baza modelului atomic al lui Bohr și, în ciuda progreselor făcute
în înțelegerea naturii cuantice a electronilor, terminologia acesteia s-a păstrat neschimbată.
Un strat electronic (energetic) este reprezentat de stările cuantice ce pot fi ocupate de electronii
care au același număr cuantic principal (n). Numărul de electroni ce pot să ocupe un anumit
start n este dat de relația 2n2. Astfel primul strat poate să aibă doar 2 electroni, al doilea strat 8
electroni, al treilea 18 electroni. Un substrat electronic este reprezentat de stări cuantice ce pot
fi ocupate de către electroni doar în interiorul unui strat. Substratul (momentul cinetic) este
definit de numărul cuantic orbital (secundar sau azimutal) (l) ale cărui valori sunt dependente
de numărul cuantic principal. Numărul maxim de electroni ce pot ocupa un substrat este dat de
relația 2(2l+1), astfel substratul s are cel mult 2 electroni, p are 6 electroni, d are 10 electroni și f
are 14 electroni. Acești electroni vor fi grupați în 2l+1 orbitali. Astfel, substratul p poate avea
maxim 6 electroni grupați în 3 orbitali. În această situație, toți cei 3 orbitali au aceeași energie,
diferența este dată doar de orientarea lor în spațiu, caracterizată de numărul cuantic magnetic
ml, a cărui valori sunt limitate.

1 Ștefan Procopiu (18 ianuarie, 1890 – 22 februarie 1972). S-a născut la Bârlad unde a absolvit liceul Gh. Roșca Codreanu în 1908. Ulterior, între

anii 1908-1912 a urmat studiile Facultății de Științe din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. După absolvire a devenit asistentul
profesorului Dragomir Hurmuzescu.
27
Toți acești electroni vor tinde să ajungă în atom la cea mai joasă poziție energetică. În acest
mecanism intervine însă, în primul rând, principiul de excluziune al lui Pauli 1, conform căruia
într-un atom nu pot coexista doi electroni cu toate numerele cuantice identice. Deoarece primele
trei numere cuantice (n, l, ml) determină structura energetică și spațială a unui orbital, conform
principiului de excluziune, rezultă că în fiecare orbital spațial pot fi prezenți numai doi electroni
cu spin opus.
Din cele prezentate, se observă că saturarea fiecărui orbital, pe măsură ce se avansează în
sistemul periodic al elementelor (trecerea către un nivel cuantic superior), presupune
exploatarea tuturor posibilităților corespunzătoare unui număr cuantic și apoi trecerea la
următorul nivel cuantic. În cazul orbitalului 4s, valoarea energetică este mai mică decât a
orbitalului 3d. Din această cauză, întotdeauna orbitalul 4s va fi ocupat înaintea celui 3d. De
asemenea, orbitalul 5s are energie mai mare decât 4d. În sistemul periodic al elementelor,
ordinea de ocupare a orbitalilor este următoarea:
1s, 2s, 2p, 3s, 3p, 4s, 3d, 4p, 5s, 4d, 5p, 6s, 4f, 5d, 6p, 7s, 5f, 6d, 7p, 8s, 5g, 6f, 7d, 8p, 9s
Un exemplu concludent este cazul atomului de Fe (fier, Z=26) care are următoarea configurație:
1s22s22p63s23p64s23d6, unde orbitalul 4s este ocupat înaintea celui 3d, sau atomul de Tb (terbiu,
Z=65) cu configurația 1s22s22p63s23p64s23d104p65s24d105p66s24f9, unde orbitalii 5s, 5p și 6s se
completează înaintea lui 4f. Pentru interpretarea diferitelor poziții de spin ale electronilor se are
în vedere valabilitatea regulii lui Hund 2, conform căreia, electronii situați la același nivel
energetic (de ex. 2p) se orientează astfel încât să se creeze câți mai mulți electroni nepereche cu
spin paralel. Pe baza acestor două principii (regula lui Hund și principiul de excluziune a lui
Pauli) referitoare la poziția care o ocupă electronii în atom, poate fi redată distribuția poziției
electronice pentru toate elementele din sistemul periodic.

I.4. Formarea moleculelor, structuri moleculare

I.4.1. Teorii cu privire la formarea moleculelor
Pentru înțelegerea formării moleculelor și a structurilor biologice din componentele moleculare,
este necesară cunoașterea diferitelor tipuri de interacțiuni elementare care se manifestă între
acestea. Rezultatul acestor interacțiuni poate fi reprezentat de formarea unor legături chimice,
deci a unor noi componente moleculare, sau de dispunerea spațială a acestora în conformitate
cu forțele intermoleculare care se manifestă între componente. Forțele interatomice și
intermoleculare, derivă, în ultima instanță, din faptul că atomii conțin sarcini electrice de semne
contrare (nucleul încărcat pozitiv datorită protonilor și învelișul încărcat negativ datorită
electronilor). Aceste forțe sunt, deci, de natură electrostatică. Baza de interpretare a tuturor
interacțiunilor electrostatice o constituie legea lui Coulomb 3. Formarea moleculelor este
explicată prin două teorii (pe baza a două abordări diferite): teoria legăturii de valență și teoria
orbitalului molecular.
Teoria legăturii de valență a fost elaborată apelând la metodele mecanicii cuantice în scopul
explicării legăturilor chimice. Aceasta se centrează pe mecanismul prin care orbitalii atomici ai
1 Wolfgang Ernst Pauli (25 aprilie 1900 – 15 decembrie 1958), fizician austriac cunoscut pentru lucrările sale privitoare la teoria spinului. El
este cel care a descoperit principiul de excluziune. Este laureat al Premiului Nobel pentru fizică în 1945.
2 Friedrich Hund (4 februarie 1896 - 31 Martie 1997), fizician german care a descoperit regulile ce guvernează configurația electronică. Sub

denumirea de regula lui Hund sunt de fapt reunite trei reguli: 1. Pentru o anumită configurație electronică nivelul energetic de maximă
multiplicitate are cea mai scăzută energie (din punct de vedere al mecanicii cuantice starea de multiplicitate este folosită pentru a distinge între
mai multe funcții de undă degenerate care diferă doar prin orientarea momentului cinetic de spin). 2. Pentru o anumită multiplicitate, nivelul
energetic cu cea mai mare valoare l (numărul cuantic orbital) are cea mai scăzută energie. 3. Pentru un anumit nivel energetic, nivelul cu cea mai
scăzută valoarea a lui j se găsește la cel mai scăzut nivel energetic (în mecanica cuantică j reprezintă numărul cuantic care parametrizează
momentul cinetic total al unei particule prin combinarea momentului cinetic orbital (l) cu momentul cinetic intrinsec (s), iar valorile pe care le
poate lua sunt │l-s│≤ j ≤ l+s.
3 Magnitudinea unei forțe de natură electrostatică dintre două puncte încărcate este direct proporțională cu magnitudinea fiecărei încărcări

electrice și invers proporțională cu pătratul distanței dintre acestea. 1A=1C/s.

28
atomilor liberi (disociați) se combină în scopul formării moleculelor prin legături chimice
individuale. În 1916 G.N. Lewis 1 a propus teoria conform căreia o legătură chimică se formează
prin interacțiunea a doi electroni de legătură care sunt puși în comun, introducând totodată și
reprezentarea moleculelor sub formă de structuri Lewis. În 1927 W. Heitler 2 și F. London 3 au
descoperit cum poate fi folosită ecuația de undă a lui Schrödinger pentru a demonstra cum se
pot uni doi atomi de hidrogen printr-o legătură covalentă. Mai târziu, Linus Pauling, folosind
ideea lui Lewis combinată cu demonstrațiile lui Heitler și London, a dezvoltat două noi concepte:
rezonanța 4 (1928) și hibridizarea orbitalilor 5 (1930). Teoria legăturii de valență consideră că
suprapunerea orbitalilor atomici ai atomilor participanți formează o legătură chimică. Datorită
suprapunerii, este foarte probabil ca electronii să fie în regiunea legăturii. Teoria legăturii de
valență consideră legăturile ca fiind orbitali slab cuplați și, de aceea, este foarte ușor de aplicat
stărilor fundamentale ale moleculelor. Suprapunerea orbitalilor atomici poate să difere. Cele
două tipuri de orbitali care se suprapun sunt sigma (σ) și pi (π). Legăturile σ apar când orbitalii
a doi electroni puși în comun se suprapun unul în continuarea celuilalt (axa unui orbital este în
prelungirea celuilalt). Legăturile π apar când doi orbitali se suprapun în poziție paralelă (axele
lor sunt paralele). Astfel se consideră că o legătură covalentă este rezultatul unei singure
legături σ, o legătură dublă are la bază o legătură σ și una π, iar o legătură triplă are una σ și
două π.
Teoria orbitalului molecular a fost dezvoltată în anii ce au urmat teoriei de valență.
Fundamentarea ei este rezultatul efortului făcut de patru oameni de știință: F. Hund, R.
Mulliken 6, J.C. Slater și J. Lenard-Johns. Această teorie a introdus, în 1932, termenul de orbital,
propus chiar de către Mulliken și, de aceea, aceasta a fost denumită, inițial, teoria Hund-
Mullinken. La scurt timp, după o perioadă de numai un an, în 1933, teoria orbitalului molecular
a fost pe deplin acceptată, ea fiind considerată o teorie validă și deosebit de utilă. Teoria
orbitalului molecular implică o combinație liniară a orbitalilor atomici în scopul formării
orbitalilor moleculari care acoperă întreaga moleculă. Orbitalii moleculari se împart în: orbitali
de legătură, orbitali anti-legătură și orbitali neparticipanți la legătură. Un orbital molecular
este pur și simplu un orbital Schrödinger care include, de regulă, doar două nuclee (cu
posibilitatea de a se extinde și la mai multe). Dacă în acest orbital, electronul/electronii au o
mare probabilitate să se afle între nuclee, orbitalul este de legătură și va tinde să țină la un loc
nucleele. Dacă prezența electronilor tinde să fie în alte locații decât între nuclee, atunci orbitalul
va funcționa ca un orbital anti-legătură și astfel va slăbi legătura. Electronii orbitalilor
neparticipanți sunt cei care se află tot mai aproape de nucleu și care sunt asociați aproape în
întregime unuia dintre nuclee, aceștia necontribuind la tăria legăturii. Teoria orbitalului
molecular furnizează o perspectivă a legăturilor chimice bazată pe o delocalizare globală la

1 Gilbert Newton Lewis (23 octombrie 1875 – 23 martie 1946), renumit fizician-chimist cunoscut pentru descoperirea legăturii covalente,

pentru metoda de purificare a apei grele, pentru regândirea termodinamici chimice într-o manieră riguros matematică și ușor accesibilă tuturor
chimiștilor, pentru experimentele sale fotochimice și pentru teoria privitoare la acizii și bazele Lewis. În 1926 atribuie termenul de foton celei
mai mici unități de energie radiantă.
2 Walter Heinrich Heitler (2 ianuarie 1904 – 15 noiembrie 1981), renumit fizician german care a adus importante contribuții la

electrodinamica cuantică și teoria cuantică a câmpului. El a fost primul care a introdus în chimie principiile mecanicii cuantice în susținerea
teoriei legăturii de valență.
3 Fritz Wolfgang London (7 martie 1900 – 30 martie 1954), fizician american de origine germană, a cărui contribuții fundamentale au fost în

domeniul teoriilor cu privire la legăturile chimice și a forțelor intermoleculare (forțele de dispersie London).
4 Termenul de rezonanță, în chimie, este o noțiune esențială în teoria legăturii de valență și este folosită pentru a reprezenta în mod grafic și a

modela în mod matematic anumite tipuri de structuri moleculare atunci când structurile convenționale Lewis nu sunt satisfăcătoare în
explicarea structurii și mai ales a proprietăților ei chimice. Din punct de vedere al rezonanței, astfel de molecule pot fi considerate ca fiind
intermediare (hibrid de rezonanță) între mai multe structuri Lewis care diferă între ele doar prin plasarea diferită a electronilor de valență.
5 Hibridizarea este un concept care presupune mixarea orbitalilor atomici în scopul formării unor noi orbitali hibrizi în acord cu descrierea

calitativă a proprietăților legăturii atomice. Orbitalii hibridizați sunt foarte utili în explicarea formelor orbitalilor moleculari. Hibridizarea este
parte integrantă a teoriei legăturii de valență.
6 Robert Sanderson Mulliken (7 iunie 1896 – 31 octombrie 1986), fizician și chimist american, responsabil pentru fundamentarea teoriei

orbitalului molecular și elaborarea metodelor de calcul pentru structurile moleculare, pentru care a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru
chimie în1966.
29
nivelul moleculei astfel încât, orice electron poate fi găsit oriunde în cadrul moleculei atât timp
cât condițiile cuantice permit acestuia să se deplaseze sub influența unui mare număr de nuclee.
În concluzie, teoria legăturii de valență vine ca un suport complementar pentru teoria
orbitalului molecular. Teoria orbitalului molecular poate să explice proprietățile magnetice
într-o manieră foarte simplă, în comparație cu teoria legăturii de valență care dă aceleași
rezultate dar într-un mod mult mai complicat. Teoria legăturii de valență explică proprietățile
aromatice a moleculelor ca urmare a rezonanței între varianta Kekule, Dewar și posibile
structuri ionice, pe când teoria orbitalului molecular o explică pe baza delocalizării electronilor
π. Mecanismele matematice care stau la baza teoriei legăturii de valență sunt foarte complicate
și limitează utilizarea acesteia doar la molecule simple.

I.4.2. Stări energetice ale moleculelor

În mecanica cuantică, un sistem sau o particulă care este legată (confinată spațial), poate lua
doar anumite valori discrete de energie. Aceste valori discrete reprezintă nivelurile energetice.
Termenul este des folosit cu referire la nivelurile energetice ale electronilor, din atom sau
molecule, care sunt ținuți de câmpul electrostatic al nucleului, dar poate, de asemenea, să facă
referire la nivelurile energetice ale nucleelor sau la nivelurile energetice de rotație sau de
vibrație ale moleculelor. Această caracteristică discretă permite cuantificarea spectrului
energetic. Dacă mai multe stări cuantice au aceeași energie, nivelurile energetice se numesc
degenerate.
Legăturile chimice dintre atomii unei molecule se formează datorită atingerii unei stări mult mai
stabile pentru atomii implicați, ceea ce înseamnă că suma nivelurilor energetice ale acestor
atomi este mai scăzută față de starea lor inițială (când nu erau legați). Atunci când atomi
separați se apropie unul de celălalt, pentru a forma o legătură covalentă, orbitalii lor vor
interacționa și își vor influența reciproc nivelurile energetice formând orbitali moleculari de
legătură și anti-legătură. Nivelul energetic al orbitalilor de legătură este scăzut, iar al celor de
anti-legătură este mai mare. Pentru ca legătura să fie stabilă în cadrul moleculei, electronii
implicați în covalență vor ocupa orbitalul de legătură cu cel mai scăzut nivel energetic care este,
cel mai adesea, desemnat, în funcție de situație, cu simbolurile σ și π. Orbitalii anti-legătură
corespunzători sunt desemnați prin simbolurile σ* și π*. Un orbital neparticipant la legătură
este un orbital cu electroni care nu sunt implicați în legătură deoarece nivelul energetic al
orbitalului este identic cu cel pe care îl avea și în cadrul atomului respectiv separat de moleculă.
Acești orbitali sunt desemnați prin simbolul n, iar electronii acestuia formează o pereche
neparticipantă la legătură, acești electroni găsindu-se în straturile cele mai îndepărtate de
nucleu. Structura moleculelor este determinată de distanța dintre atomi, de orientarea spațială a
legăturilor și de posibilitățile de rotație în jurul unei anumite direcții a unora dintre atomi în
raport cu ceilalți. De aceea, în moleculele poliatomice, mai sunt implicate și alte tipuri de energii,
cum ar fi cele de vibrație, rotație și translație. Astfel, se poate considera că, o stare energetică
moleculară este reprezentată de suma componentelor sale:
Etotal = Eelectronic + Evibrație + Erotație + Enucleară + Etranslație
Moleculele fiind unități structurale rezultate din unirea a doi sau a mai multor atomi, vor
prezenta un spectru energetic mult mai complicat decât cel atomic. Deoarece într-o moleculă
există cel puțin două nuclee, câmpul care acționează asupra electronilor nu are o simetrie sferică
și de aceea mișcarea electronilor va depinde de mișcarea nucleelor. Datorită multiplelor
posibilități de mișcare a moleculei, aceasta va prezenta o energie totală Etotal compusă din
următoarele valori energetice: Eelectronic = energia păturii electronice a moleculei, Evibrație =
energia de vibrație a nucleelor atomice din moleculă în jurul poziției lor de echilibru, Erotație =
energia de rotație a moleculei, Enucleară = energia asociată momentului cinetic de spin a
nucleului/nucleelor și Etranslație = energia de translație a moleculei. Ca și în cazul atomului și în
30
cazul moleculei sunt valabile noțiunile de: spectru energetic, stare fundamentală (relaxată) și
stare excitată.

I.4.3. Forțe intermoleculare (interacțiuni intermoleculare)

Formarea moleculelor prin legătură ionică, sau prin legătură covalentă se bazează pe existența
unor forțe de interacțiune a căror energie de legătură este de aproximativ 100kcal/mol. Ambele
tipuri de legături sunt încadrate în categoria interacțiunilor primare. În afara acestora, există
și o multitudine de interacțiuni secundare, specifice macromoleculelor, care, deși sunt
inferioare din punct de vedere energetic, joacă un rol deosebit de important în menținerea
structurilor biologice și a dinamicii acestora.
În fizică, chimie și biologie, forțele intermoleculare sunt forțe care acționează între molecule
stabile sau între grupările funcționale ale macromoleculelor. Forțele intermoleculare diferă de
legăturile ionice și covalente prin faptul că nu sunt stabile. Această instabilitate este cauzată de
polarizările fluctuante (de moment) ale particulelor. Deoarece electronii nu au o poziție fixă în
structura unui atom sau a unei molecule, având o distribuție probabilistică, există întotdeauna o
șansă ca electronii să nu fie distribuiți uniform și implicit sarcina lor electrică să fie concentrată,
la un moment dat, într-o anumită regiune. Aceste forțe secundare se bazează adesea pe
interacțiunile electrostatice dintre ioni și dipoli, sau numai dintre dipoli. Un dipol electric este
format din două sarcini electrice de mărime egală, dar de semn contrar +q și –q, situate la
distanța d. Proprietatea caracteristică dipolului este momentul său µ, (măsurat în unități debye)
care poate fi definit prin ecuația:
µ=q·d
Interacțiunile ion-dipol se manifestă între un ion cu sarcină pozitivă sau negativă și o moleculă
polară care se comportă asemenea unui dipol. Cationii (cu sarcină pozitivă) sunt atrași
întotdeauna de partea negativă a dipolului, iar anionii (cu sarcină negativă) sunt atrași de partea
pozitivă a dipolului. Magnitudinea energetică a interacțiunii depinde de sarcina ionului Q, de
dipol-momentul molecular (µ) și de distanța (d) de la centrul ionului la centrul dipolului.
𝑄𝑄𝑄𝑄
𝐸𝐸 ∝
𝑑𝑑 2
Interacțiunile ion-dipol sunt foarte importante în soluții compuse din substanțe ionice și
solvenți polari. (ex. dizolvarea Na+Cl- în apă).
Interacțiunile London - van der Waals, denumite după fizicianul danez Johannes Diderik van
der Waals 1 sunt considerate forțe de atracție sau de repulsie între molecule sau între părți ale
aceleași molecule, altele decât cele determinate de legăturile covalente, ionice sau punțile de
hidrogen. Acestea diferă de cele două tipuri de legături primare prin faptul că ele sunt cauzate
de corelațiile polarizărilor fluctuante a particulelor învecinate ca și consecință a dinamicii
cuantice. Termenul de forțe London - van der Waals este adesea utilizat, în sens larg, cu referire
la totalitatea forțelor intermoleculare. Din acest punct de vedere termenul de forțe London - van
der Waals implică:
1. interacțiuni dipol-dipol (dipol permanent - dipol permanent)(forțe Keesom);
2. interacțiuni dipol permanent - dipol indus (forțe Debye);
3. interacțiuni dipol instantaneu - dipol indus/instantaneu (forțe de dispersie London);

1 Johannes Diderik van der Waals (23 noiembrie 1837 – 8 martie 1923), fizician danez cunoscut pentru lucrările sale de termodinamică care s-

au finalizat prin ecuația de stare pentru gaze și lichide și pentru fundamentarea forțelor de interacțiune intermoleculară. Pentru acestea el a fost
recompensat cu Premiul Nobel pentru fizică în anul 1910.
31
Forțele London - van der Waals sunt puternice doar la distanțe extrem de mici, ele descrescând
foarte repede cu distanța. De aceea, ele sunt considerate slabe în comparație cu celelalte tipuri
de legături chimice, însă, joacă un rol fundamental în biologia structurală.
Interacțiunile dipol permanent - dipol permanent sau interacțiuni Keesom 1 și interacțiunile dipol
permanent – dipol indus, sau interacțiuni Debye, sunt forțe de tip London – van der Waals ce
apar între două molecule, una manifestând o stare de dipol permanent iar cealaltă având fie un
caracter de dipol permanent, fie un caracter non-polar când devine un dipol indus. Atunci când
partea cu sarcină pozitivă a uneia se găsește aproape de partea negativă a alteia, moleculele
polare se atrag unele pe altele. Aceste molecule trebuie să se găsească în proximitatea forțelor
dipol-dipol pentru ca interacțiunea să se manifeste semnificativ. Implicit, aceste forțe cresc
odată cu creșterea polarității moleculei. Interacțiunile dipol-dipol (ex. HCl, CH3Cl, ș.a.) sunt mai
slabe comparativ cu cele ion-dipol.
Forțele de dispersie London se întâlnesc în cazul moleculelor aparent non-polare care par să nu
manifeste nici un fel de interacțiuni atractive. Un indiciu, în această privință, este posibilitatea
lichefierii gazelor a căror molecule sunt teoretic non-polare. Lichefierea nu poate fi posibilă
decât dacă, prin reducerea energiei cinetice, se ajunge la o stare la care încep să predomine
anumite forțe de atracție între molecule. În 1930 F. London a sugerat că mișcarea electronilor în
cadrul unui atom sau a unei molecule poate conduce la un dipol-moment tranzitoriu. Un
exemplu elocvent este atomul de He. În cazul acestuia distribuția celor doi electroni în jurul
atomului este simetric-sferică, de aceea atomul este non-polar și deci, teoretic, nu manifestă
dipol-moment. Însă, distribuția electronilor în jurul atomului la un moment dat poate să nu fie
perfect simetrică, ambii electroni putând fi dispuși pe o parte a nucleului. Astfel, atomul capătă
un dipol-moment instantaneu la acel moment dat (dipol tranzitoriu). Un atom de He învecinat
poate fi influențat, la rândul lui, de acest dipol, electronii acestuia îndepărtându-l de regiunea
negativă a dipolului instantaneu format. Această situație determină atragerea celorlalți atomi
din imediata vecinătate, unul față de celălalt. De asemenea, o astfel de situație mai poate fi
întâlnită la apariția unui câmp electric extern ce poate induce un dipol (alterarea distribuției
electronice), determinând polarizarea unei molecule. Forțele de dispersie London își pot
manifesta prezența între molecule non-polare, între moleculele polare și non-polare sau numai
între cele polare. În concluzie, aceste forțe se manifeste între toate moleculele.
Interacțiunea prin punte de hidrogen este o formă specială a interacțiunii dipol-dipol,
exercitată prin forțele electrostatice care iau naștere între gruparea -OH, -NH, -FH și perechea de
electroni neparticipanți ai oxigenului, azotului, respectiv a fluorului. Dimensiunile punților de
hidrogen pot avea valori care merg până la 0,28 nm, Energia de legătură a unei punți de
hidrogen reprezintă numai 1/10 din valoarea legăturii covalente, motiv pentru care acest tip de
legătură este ușor de disociat, iar la formarea unei noi legături se eliberează o cantitate mică de
energie liberă. Între grupările laterale ale moleculelor, cu structură primară formată prin
legături covalente, se pot forma punți de hidrogen care determină o reducere a posibilităților de
rotație în jurul acestor legături. Astfel, pot lua naștere alte structuri, cum ar fi structurile
secundare ale biopolimerilor. Deși punțile de hidrogen au un rol esențial în determinarea
structurii spațiale a biopolimerilor, contribuția lor la stabilitatea în soluție a acestora este
practic nulă. Deși entalpia 2 de formare a unei punți de hidrogen este mică (aproximativ
5kcal/mol în cazul interacțiunii O – H), are loc și o micșorare a entropiei, astfel încât energia
liberă de formare este, practic, zero. Formarea punților de hidrogen explică agregările
moleculare care determină proprietățile fizice neobișnuite ale apei și are un rol important în
1 Willem Hendrik Keesom (21 iunie 1876, – 24 martie 1956), fizician danez recunoscut pentru fundamentarea primei descrieri matematice a
interacțiunii dipol-dipol în 1921. În 1926 a definitivat o metodă de a îngheța heliul lichid.
2 În termodinamică și chimia moleculară, entalpia (notată cu H) reprezintă un coeficient sau o descriere a potențialului termodinamic al unui

sistem, care poate fi folosit la calcularea transferului de căldură în timpul unui proces cvasistatic care se desfășoară în cadrul unui sistem
termodinamic închis la o presiune constantă. În timp ce entalpia H este un concept oarecum arbitrar, modificarea entalpiei ∆H este mult mai
folositoare, întrucât ea reprezintă cantitatea de căldură degajată sau absorbită în timpul desfășurării unei reacții chimice la presiune constantă.
32
stabilirea structurii spațiale a biopolimerilor. În același timp, punțile de hidrogen sunt esențiale
pentru stabilirea unor legături specifice între macromolecule sau între o micromoleculă și un
anumit loc reactiv de pe o altă macromoleculă. De exemplu, formarea lanțului complementar
dublu elicoidal al ADN, sau formare din nucleotide a unui lanț de ARN pe matrița unui lanț de
ADN, sau fixarea neurotransmițătorilor pe receptorii membranari, se bazează pe constituirea
punților de hidrogen. În cazul acizilor nucleici acestea se formează ca legături specifice între
bazele azotate.
Interacțiunile aromatice (π-π) sunt de natură non-covalentă și apar la compuși aromatici.
Interacțiunile π-π se datorează suprapunerii intermoleculare a orbitalilor p în sisteme
π-conjugate, de aceea, tăria legăturii crește odată cu numărul electronilor π. Interacțiunile π-π
acționează mai puternic în cazul hidrocarburilor aromatice policiclice datorită electronilor π
delocalizați existenți în număr foarte mare. Aceste interacțiuni sunt mai puternice decât toate
celelalte interacțiuni non-covalente și joacă un rol deosebit în formarea structurilor
supramoleculare. De exemplu, în molecula de ADN, interacțiuni π-π apar între nucleotidele
adiacente crescând astfel stabilitatea moleculei. Bazele azotate ale nucleotidelor au în structura
lor atât inele purinice cât și pirimidinice (inele aromatice). În interiorul moleculei de ADN
inelele aromatice sunt poziționate aproape perpendicular pe catena de ADN. Astfel, planurile
inelelor aromatice sunt aranjate paralel în raport unele cu altele, permițând bazelor să participe
la interacțiuni aromatice.
Interacțiunea hidrofobă este prezentă întotdeauna când solventul este apa. Prin dizolvare,
orice moleculă face ca moleculele de apă, aflate în contact cu ea să nu mai poată stabili același
număr de punți de hidrogen între ele, eventual stabilindu-se punți de hidrogen între apă și
molecula dizolvată. Dacă molecula dizolvată are o porțiune hidrofobă, așa cum sunt catenele
hidrocarburice ale acizilor grași, moleculele de apă, în contat cu această porțiune, vor avea mai
puține legături de hidrogen, deci energia potențială a sistemului va fi mai mare. Tendința de
atingere a energiei potențiale minime face ca suprafețele de contact cu apa ale grupărilor
hidrofobe să fie cât mai mici, astfel încât aceste grupări hidrofobe să fie, într-o măsură cât mai
mare, în contact doar între ele. Astfel, efectul hidrofob face ca moleculele (sau grupările)
hidrofobe să se alăture și, deci, să se structureze, atunci când sunt dizolvate în apă. Această
structurare nu este rezultatul unor forțe de atracție, ci, dimpotrivă, este rezultatul unor forțe de
respingere. Cu alte cuvinte, incompatibilitatea dintre solvent (apă) și grupările hidrofobe ale
unei molecule (de obicei o macromoleculă), determină o împachetare a moleculei dizolvate, în
așa fel încât, zonele hidrofobe ale acesteia să fie cât mai izolate de moleculele de apă. Efectul
hidrofob contribuie la realizarea structurii spațiale a proteinelor, la realizarea conformației
elicoidale a macromoleculei de ADN, la formarea complecșilor antigen-anticorp ș.a.m.d. Astfel,
interacțiunea hidrofobă are un rol determinant în structurarea supramoleculară a materiei vii.

I.5. Apa în sistemele biologice

Apa este cea mai răspândită substanța chimică de pe glob, acoperind peste 70% din suprafața
planetei noastre. Ea poate fi considerată drept „matrice a vieții”, atât din punct de vedere istoric
cât și actual, deoarece este aproape sigur că viața a apărut în mediul acvatic, că acesta a fost
cadrul ei primar de dezvoltare și este evidentă dependența și condiționarea oricărei forme
actuale de viață de prezența apei.

I.5.1. Importanța apei în sistemele biologice

Apa constituie solventul universal atât în mediul interstițial ce scaldă toate celulele, cât și în
mediul intracelular în care au loc reacțiile chimice caracteristice materiei vii. Apa este mediul de
transport al substanțelor de la un organ la altul (prin intermediul fluidelor circulante
extracelulare) și de eliminare a produșilor de dezasimilație în afara organismului (prin urină și
33
transpirație). În interiorul celulelor, în afara rolului său ca mediu de dispersie, apa este necesară
pentru reacțiile de hidroliză și apare ca produs final al oxidărilor biologice și al reacțiilor de
condensare. În cazul plantelor, apa este (alături de CO2) un reactant primar în procesul
fotosintezei. Având conductibilitate termică și căldură specifică foarte mari, apa constituie
factorul esențial de „tamponare” a variațiilor de temperatură în cadrul organismelor, iar la
homeoterme evaporarea apei constituie principala modalitate de degajare în mediu a căldurii
rezultată din catabolism. În afara acestor funcții de bază ale apei în organisme, mai pot fi
enumerate și altele ca, de exemplu, aceea de protecție mecanică a unor sisteme (sistemul nervos
central) și mediu de flotație (suspensie) al unor celule libere (elementele figurate ale sângelui,
spermatozoizii).
I.5.1.1. Conținutul de apa al organismelor și al țesuturilor
Dacă pentru formele sporulate ale bacteriilor conținutul apos este sub 50% , el ajunge, în cazul
celenteratelor, până la 97%, așa încât, despre aceste organisme, s-ar putea afirma, în sens
metaforic, că reprezintă „apă care trăiește”. Conținutul de apă al oricărui organism prezintă o
tendință constantă de scădere pe parcursul evoluției ontogenetice, așa cum rezultă din tabelul
de mai jos.
Conținutul procentual de apă al organismului uman în diferite stadii
Embrion în luna: 2 3 4 5 6 Nou-născut Adult
Apă (% din masa totală) 97 94 92 85 74 67-74 58-67

Se pot da diferite interpretări ale scăderii conținutului de apă al organismului pe măsura

dezvoltării ontogenetice, de exemplu corelând cu stadiile filogenetice corespunzătoare. De
asemenea, se știe că, pe măsura avansării în vârstă, scade intensitatea proceselor metabolice, iar
apa, ca cel mai dinamic component, urmează această tendință. Corelația directă între dinamica
metabolică și conținutul în apă este ilustrată de către datele din tabelul următor referitoare la
diferitele țesuturi ale organismului uman adult.
Conținutul procentual de apă al principalelor țesuturi
Țesutul Apă (% din masă)
Dentină 10
Schelet 30
Țesut adipos 30
Cartilaj 50
Ficat 70
Țesut nervos (substanță albă) 70
Țesut nervos (substanță cenușie) 85
Pancreas 75
Mușchi striat 76
Inimă, plămân, rinichi, splină 80

Din tabelul prezentat, rezultă că majoritatea țesuturilor conțin aproximativ aceeași proporție de
apă, cu excepția țesutului adipos, care joacă mai ales rol de rezervă energetică a organismului și
a sistemului osos, care are rolul predominant de susținere mecanică. Paralelismul între
dinamica metabolică și conținutul de apă este confirmat de procentul foarte mic de apă din
dentină, despre care se știe că are un metabolism foarte redus, ca și de conținutul de apă mai
mic în substanța nervoasă albă (formată mai ales din fibre nervoase) față de materia cenușie
(alcătuită din somele neuronale, care sunt principalul sediu al metabolismului celulei nervoase).
I.5.1.2. Proprietățile fizice și structura apei
Ne vom opri, succint, numai asupra câtorva proprietăți fizice ale apei, esențiale pentru rolurile ei
în sistemele biologice.

34
1. Căldura specifică a apei (4,2 kJ·kg-1·K-1) este mult mai mare decât a oricărei substanțe solide
sau lichide. Căldura specifică (sau capacitatea termică) mare conferă apei rolul de a tampona
variațiile de temperatură atât la nivel planetar prin intermediul hidrosferei, cât și la nivelul
fiecărui organism. Ponderea mare a apei în masa tuturor țesuturilor, împreună cu capacitatea
termică mare a acesteia, fac, de exemplu, ca o eliberare masivă de căldură, ca urmare a unui
travaliu muscular intens, să nu determine vreo supraîncălzire semnificativă înainte ca sistemele
de reglare a temperaturii să intre în funcție.
2. Conductibilitatea termică (0,59J·sec-1·cm-1·K-1 la 20°C) este de câteva ori mai mare decât a
majorității lichidelor. Această proprietate accentuează rolul de „amortizor termic” al apei în
organisme, intervenind atunci când, datorită prezenței membranelor sau a altor structuri,
căldura nu poate fi evacuată prin circulația fluidelor în jurul locului ei de producere.
3. Căldura latentă de vaporizare (2,43·106J/kg la 37°C) a apei este, de asemenea, mult mai
mare decât a celorlalte lichide. Acesta este un factor determinant al homeotermiei, și anume al
pierderii de căldură (termoliza) ce se produce la temperaturi superioare celor de „confort
termic” (în jur de 25°C). În afara căldurii eliminate prin evaporare pulmonară (0,73·106J/zi), un
om adult elimină prin perspirație (transpirație ușoară) insensibilă 1,73·106J/zi, adică
aproximativ 20% din producerea totală de căldură, iar prin transpirație această eliminare de
căldură poate fi mult crescută.
4. Densitatea. Spre deosebire de majoritatea substanțelor la care densitatea scade în mod
continuu cu creșterea temperaturii, apa prezintă o temperatură la care densitatea este maximă
(4°C). Prin răcire sub această temperatură densitatea ei scade, iar prin înghețare densitatea
scade brusc. Importanța acestor fenomene pentru viața acvatică este evidentă.
5. Constanta dielectrică a apei (78,5 la 25°C) este foarte mare, ceea ce explică marea
capacitate a apei de a ioniza substanțele dizolvate în ea.
6. Punctele de topire (0°C) și de fierbere (100°C) ale apei sunt extrem de ridicate, comparativ
cu compușii de tipul H2Te, H2Se, H2S. Extrapolând valorile acestor puncte pentru acești compuși,
în cazul H2O temperatura de topire ar trebui să fie în jur de -100°C și de fierbere în jur de -80°C.
Toate aceste proprietăți particulare ale apei se datorează forței mari cu care moleculele ei se
atrag reciproc, datorită caracterului dipolar și a capacității de a forma legături de hidrogen,
astfel încât apa se comportă ca și cum masa ei moleculară ar fi mult mai mare de 18u. Atât
caracterul dipolar, cât și capacitatea de a forma legături de hidrogen decurg din caracteristicile
structurale ale moleculei de apă.
Analiza spectroscopică a vaporilor de apă a arătat că aranjarea atomilor de hidrogen și oxigen în
molecula de apă este ca în figura de mai jos. Această dispunere face ca molecula de apă să aibă
un moment de dipol de 1,858 Debye ≈ 6,2 × 10-30 C·m. Caracterul dipolar al moleculei face ca apa
să aibă o constantă dielectrică atât de ridicată, datorită capacității moleculelor de apă de a se
orienta în câmp electric. În același timp, momentul mare de dipol face ca moleculele de apă să
tindă să se combine cu ionii pentru a forma hidrați.

Figură 6. Parametrii structurali ai apei (stânga) și dispunerea tetraedrică a 5 molecule de apă legate prin punți de hidrogen.

35
Aceste două proprietăți (ambele decurgând din caracterul de dipol al moleculei) explică
excepționalele calități ale apei ca mediu de dispersie, de dizolvare și de ionizare. Din
considerente de mecanică cuantică, rezultă că cele 2 perechi de electroni liberi ai atomului de
oxigen al apei sunt în orbitali care, împreună cu cei doi orbitali ce leagă atomii de H ai
respectivului oxigen, sunt aranjați tetraedric în jurul atomului (nucleului) de oxigen.
Fiecare din cei 2 protoni poate forma o legătură de hidrogen cu unul din cele două centre de
sarcină negativă de pe atomul de oxigen. Deoarece fiecare oxigen este acceptor a câte două
legături de H și donor pentru alte două, fiecare moleculă de apă este înconjurată, tetraedric, de
alte 4 molecule de apă. În gheață, această orientare tetraedrică se extinde în toate direcțiile,
formând o rețea. Deoarece fiecare moleculă este înconjurată numai de alte 4 molecule
învecinate, acest lucru face ca gheața să aibă o structură afânată, cu o densitate anormal de
scăzută. Prin topire, dispunerea tetraedrică este parțial distrusă, moleculele de apă se
împachetează mult mai strâns, astfel încât, densitatea crește brusc. Se păstrează însă, multe din
legăturile de H care se desfac pe măsura încălzirii, determinând o creștere continuă a densității
până la temperatura de 4°C, când dilatarea normală, datorită creșterii agitației termice, ajunge
să compenseze și apoi să depășească acest efect.
Asocierile moleculare prin legături de H fac să crească momentul efectiv de dipol, determinând
astfel valoarea anormal de mare a constantei dielectrice. Faptul că energia acestor legături (≈ 20
kJ·mol-1) este superioară energiei interacțiunilor moleculare obișnuite prin forțe Van der Waals
(~1kJ·mol-1) explică valorile foarte mari ale căldurii specifice, căldurii latente și punctelor de
topire și de fierbere.
Față de dispunerea tetraedrică foarte ordonată a moleculelor în gheață, în starea lichidă sunt
deformări, defecte și distorsiuni, structura locală în lichid prezentând și fluctuații în timp. Până
în prezent nu există un model unanim acceptat pentru structura apei lichide, printre multe altele
și datorită insuficientei stabiliri a unei teorii generale a stării lichide.

I.5.2. Starea apei in sistemele biologice

Faptul că apa, prin ponderea ei deosebit de mare în ansamblul componenților organismelor,
reprezintă „cadrul molecular” în care se desfășoară viața, face ca problema stării ei fizice să fie
de o importanță fundamentală. Din punct de vedere teoretic, elucidarea stării apei în organisme
în general, și în interiorul celulelor în special, constituie etapa majoră și cea mai dificilă a
înțelegerii stării fizice a materiei vii în ansamblu. Din punct de vedere practic, este important să
se cunoască ce fracțiune din apa organismului poate funcționa drept solvent pentru substanțe
de genul medicamentelor, a căror acțiune depinde de accesul lor la diferite formațiuni celulare.
O serie de alte probleme practice importante, nemijlocit legate de starea apei în organism, sunt
cele ale criobiologiei ca, de exemplu, menținerea viabilității organelor izolate păstrate la
temperaturi joase, în vederea transplantului și modalitățile optime de realizare a acestei
păstrări sau chiar aspecte de interes economic, cum ar fi conservarea la temperaturi joase a
alimentelor.
În mod evident, problema centrală referitoare la starea apei în materia vie este aceea a apei
citoplasmatice. Dar, anterior acestei probleme de bază, va fi descrisă succint distribuția
anatomică a apei în organismele vii, cu referire la organismul uman.
I.5.2.1. Compartimentarea apei în organismul uman
O primă distincție este între apa intracelulară, reprezentând mediul în care au loc reacțiile
metabolice și apa extracelulară, care constituie mediul imediat înconjurător al fiecărei celule.
Apa intracelulară reprezintă 55% din totalul apei organismului, iar cea extracelulară 45%.
Aceasta cuprinde, alături de fluidul interstițial, și fluidele circulante.

36
Evidențierea diferitelor compartimente se face, în principiu, prin metode de diluție. Varianta cea
mai simplă este de a injecta în sistemul circulator coloranți (de exemplu, roșu de Congo) sau
soluții coloidale (de exemplu, polivinilpirolidonă) care nu pot trece prin pereții capilarelor,
astfel încât diluția se produce numai în apa plasmatică (circulantă).
Dacă s-a introdus un volum V0 de substanță-test cu concentrația C0, iar în urma diluării în
sistemul circulator concentrația respectivei substanțe în sânge este C, volumul V de apă
plasmatică în care s-a produs diluția este dat de relația: V = V0(C0/C - 1). Această relație a
rezultat din condiția de conservare a substanței test: V0C0 = (V0+V)C, deci acest gen de
determinări se bazează în mod esențial pe ipoteza rămânerii în fluidul circulator a întregii
cantități de substanță test. Adsorbția ei pe suprafața capilarelor, ca și eventuala pătrundere în
spațiile intercelulare, determină erori sistematice. Aceste erori pot fi reduse (dar nu eliminate
total), folosind ca substanță test un izotop radioactiv, de exemplu 32P, cu care se marchează o
cantitate cunoscută de hematii ale animalului respectiv. În acest caz, în locul concentrațiilor C0 și
C, în relația precedentă apar activitățile specifice Λ0 și Λ ale unității de volum sanguin inițial
(după incubarea în mediu cu 32P) și după echilibrarea în sistemul circulator.
Pentru a se putea evidenția compartimentul apos interstițial, ca și apa intracelulară, se utilizează
substanțe test (de regulă, marcate cu izotopi radioactivi), care să nu fie metabolizate și care să
pătrundă în respectivele compartimente. Urmărindu-se cinetica distribuirii substanței test în
ansamblul compartimentelor, se pot deduce volumele acestor compartimente. În cazul unei
dispuneri în serie a compartimentelor corespunzătoare, de exemplu, trecerilor plasmă - lichid
interstițial - apă intracelulară, concentrația de substanță test existentă la un moment t în primul
compartiment, de unde poate fi dozată, variază după o sumă de exponențiale (atâtea câte
compartimente sunt), astfel:
𝐶𝐶1 (𝑡𝑡) = 𝐴𝐴 ∙ 𝑒𝑒 −𝜆𝜆1 𝑡𝑡 + 𝐵𝐵 ∙ 𝑒𝑒 −𝜆𝜆2 𝑡𝑡 + ⋯
Parametrii A,B, λ1, λ2 sunt funcții cunoscute (dar destul de complicate), depinzând de volumele
V1, V2,… ale compartimentelor și de constantele cinetice de trecere între aceste compartimente
k12, k21 etc. În cazul dispunerii compartimentelor atât în serie, cât și în paralel, dependența
parametrilor A, B, λ1, λ2,… de caracteristicile compartimentelor devine mai complicată, însă
pentru foarte multe situații concrete, ca și pentru cazurile generale, ecuațiile au fost stabilite.
K13

K12 K12 K23

V1 V2 V1 V2 V3

K21 K21 K32

K31
a) b)

Figură 7. a) dispunere în serie a compartimentelor; b) dispunere în serie și în paralel a compartimentelor.

37
 Combinând rezultatele analizei compartimentale de
tipul ecuațiilor schițate mai sus cu cele ale
A determinărilor directe pe organe izolate, s-a putut
elabora schema de ansamblu a compartimentării apei
C în diferite organisme, de exemplu în corpul omenesc.
D Studiul compartimentelor lichide ale corpului este o
F problemă importantă a fiziologiei, deoarece diferitele
modificări ale acestor compartimente corespund unor
E situații patologice frecvent întâlnite. La nivel celular,
intrarea și ieșirea apei prin membrană determină
umflarea și, respectiv, ratatinarea celulei, aceste
B
procese fiind de mare importanță biologică, deoarece
reglează volumul celular. Fluxurile de apă reflectă
Compartimentarea apei în organism și modificări, fie ale compoziției mediului din exteriorul
schimburile între compartimente: A – apa
plasmatică din sistemul vascular (7,5%); B –
celulei, fie ale pompării active la nivelul membranei a
fluidul interstițial și limfa (20%); C – fluidul din diferiților componenți celulari. Pe baza datelor actuale,
țesutul conjunctiv dens și din cartilagii (7,5%); concluzia generală este că nu există transport activ de
D – fluidul din oase (7,5%); E – apa intracelulară
(55%); F – fluide delimitate de epitelii a căror
apă, în sensul cuplării directe între fluxul de apă și
activitate celulară le determină compoziția: utilizarea energiei metabolice.
lichidul cefalorahidian, sinovial, pleural etc.
(2,5%). Dintre mecanismele care intervin în fluxurile celulare
de apă, osmoza este de departe cel mai important. Cu o
pondere mult mai mică, există însă și alte mecanisme, cum ar fi: pinocitoza, electroosmoza și
acțiunea vacuolelor contractile.
Pinocitoza reprezintă „înghițirea” unei picături întregi de fluid de către celulă, print-o
expansiune a membranei și apoi prin absorbție gradată, în citoplasmă. Fenomenul se produce la
Amoeba, la celule macrofage, în endoteliul capilar, mușchi netezi, precum și în epiteliul renal al
vezici biliare.
Electroosmoza constă din deplasarea apei printr-o membrană ce conține sarcini electrice fixe,
chiar în absența unui gradient de presiune osmotică, atunci când este aplicată o diferență de
potențial electric. Fenomenul a putut fi detectat în celulele inter-nodale gigante ale algelor
Nitella și Chara.
Efectul vacuolelor contractile. În unele organisme primitive (protozoare, alge și spongieri)
există vacuole contractile ce pompează intermitent, în afara citoplasmei, fluid mai puțin
concentrat decât citoplasma, probabil pentru a anula influxul de apă din mediul extern.
I.5.2.2. Stările apei intracelulare
Problema stării fizice a apei intracelulare (liberă-legată-structurată) constituie terenul uneia din
cele mai susținute dispute științifice, începută încă din secolul trecut și continuată cu aceeași
intensitate până în prezent. Studii datând din primele decenii ale secolului al XX-lea au arătat că
o parte din apa citoplasmatică:
a) rezistă la deshidratare;
b) nu îngheață chiar la temperaturi de -20°C;
c) nu are proprietățile obișnuite de solvent față de cristaloizi;
d) nu este transferată prin membrană în cadrul schimburilor osmotice dintre celule și
mediul extern.
Acestor proprietăți le pot corespunde, respectiv, termenii de: apă fixată, apă necongelabilă, apă
nesolvantă, apă intransferabilă (osmotic), dar cel mai adesea toate acestea sunt desemnate prin
termenul global de apă legată. O mare parte din disputele existente în acest domeniu se

38
datoresc folosirii nediferențiate a termenului „legată”, fără specificarea proprietății față de care
apa respectivă nu se comportă ca „liberă”.
În criobiologie, apa legată este definită destul de vag drept acea fracțiune din apa celulară care
nu îngheață, oricât s-ar coborî temperatura. Cu toate inerentele diferențe între rezultate, se
consideră că, în țesuturile animale tipice, între 5-10% din apa tisulară nu îngheață, deci, din
acest punct de vedere, este apă legată. Rezultate asemănătoare sunt obținute în experiențe pe
microorganisme de tipul drojdiei de bere și în experiențe de desicare.
Ca un indice al legării apei în țesuturi a fost adesea folosită și scăderea presiunii de vapori 1 a
apei din aceste țesuturi. Se știe, însă, că simpla ascensiune capilară a lichidelor în tuburi subțiri
se asociază cu scăderea presiunii de vapori deasupra suprafețelor concave ale lichidului, astfel
că din datele asupra presiunii de vapori nu se poate face distincția între legarea reală a apei și
simpla capilaritate.
Metodelor de determinare a apei legate, la care s-a făcut referire anterior, li se poate, în modul
cel mai firesc, reproșa faptul că sunt distructive, implicând afectarea brutală a preparatului
biologic în cursul procesului de determinare. Pe această linie, multe speranțe s-au pus în
tehnicile de rezonanță magnetică nucleară (RMN) pentru determinarea, în condiții fiziologice, a
stării apei în țesuturi, pe baza unei interacțiuni atât de slabe cu sistemul de măsurare, încât să
nu afecteze în vreun fel preparatul. În principiu, prin metodele de RMN se pot obține informații
despre starea apei, prin intermediul tranzițiilor pe care le suferă în câmp magnetic fie nucleele
de H, fie cele de O ale apei. Se induce, printr-un câmp magnetic constant, distribuirea nucleelor
pe nivelele energetice cuantificate, corespunzătoare diferitelor orientări ale spinului nuclear
față de câmpul magnetic.
Concluziile la care au condus tehnicile de rezonanță magnetică protonică sunt mult mai
rezervate și nuanțate decât simpla distincție între apa liberă și cea legată: anume, se consideră
că în orice țesut există, în afara apei intercelulare, unul sau mai multe compartimente apoase
intracelulare, atât în compartimentul extracelular, cât și în cele intracelulare exista o mică
fracțiune de apă „imobilizată” în straturile de hidratare ale proteinelor (8-20%, în cazul
mușchiului striat) și o proporție mare de apă obișnuită. Între aceste fracțiuni are loc un schimb
continuu de molecule. De data aceasta, prin apa „imobilizată” se înțelege apa de hidratare a
proteinelor, deci legată cvasichimic.
În condițiile în care nu este perfect elucidată nici măcar structura apei lichide pure, dificultățile
de a înțelege și imagina intuitiv structura apei sunt firești. Desemnarea apei celulare doar prin
termenii „legată” și „liberă” înseamnă comprimarea abuzivă a unei realități mult mai complexe
în niște tipare fizico-chimice simplificate. Pentru o descriere adecvată a stării apei intracelulare,
este de așteptat o definirea a unor concepte capabile să redea complexitatea acestei stări.

1 Presiunea de vapori este valoarea presiunii la care coexistă faza gazoasă și faza lichidă sau solidă a unei substanțe, la o temperatură dată.

Presiunea de vapori depinde de natura substanței și de temperatură. Substanțele pot prezenta patru stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă și
plasmă. În stare gazoasă, substanțele pot exista sub formă de vapori sau de gaz. Gazul este forma sub care se prezintă faza gazoasă a unei
substanțe la temperaturi peste temperatura critică, iar vaporii sunt forma sub care se prezintă faza gazoasă a unei substanțe la temperaturi sub
temperatura critică. La temperatură constantă, într-un sistem închis parțial umplut cu lichid, se realizează în mod spontan o stare de echilibru
între faza lichidă și cea gazoasă. În starea de echilibru, numărul de molecule ce se vaporizează este egal cu numărul de molecule ce se lichefiază.
Vaporii aflați în echilibru de fază cu lichidul se numesc vapori saturanți, presiunea de vapori atingând în acest caz valoarea sa maximă, numită
presiune de saturație a vaporilor. La temperatură constantă, presiunea de saturație a vaporilor este constantă și nu depinde de volumul
recipientului în care se află substanța. Dacă volumul se mărește, o parte din lichid se evaporă, și presiunea de vapori nu se modifică, atâta timp
cât mai există lichid. Când lichidul trece în totalitate în fază gazoasă, atunci nu se mai măsoară presiunea de vapori, ci presiunea gazului. (Dacă
volumul continuă să se mărească, gazul suferă o transformare izotermă, iar presiunea gazului scade sub valoarea presiunii de saturație). Dacă
volumul se micșorează, o parte din vapori se condensează, și presiunea de vapori nu se modifică. Procesul de condensare se produce doar sub o
anumită temperatură, numită temperatură critică. Dacă în sistem se găsesc mai multe substanțe, presiunea măsurată în faza gazoasă este suma
presiunilor parțiale ale substanțelor din sistem (legea presiunilor parțiale a lui Dalton, pentru gazele ideale).
39