PLANETA JUPITER

Imagine a lui Jupiter realizată de Pioneer 10 în 1974, arată o pată cu aspect mai solid decât cele văzute
de Voyager 1 în 1979

Marea Pată Roșie (MPR) pare la prima vedere a fi extrem de stabilă, și cele mai multe surse sunt
de acord că aceasta a fost permanent observată timp de 300 de ani. Cu toate acestea, situația
este mult mai complexă decât atât, pata actuală fiind văzută pentru prima oară doar după 1830 și
bine studiată numai după o apariție mai proeminentă în 1879. Perioada studierii actuale a petei,
după 1830, este separată de o perioadă lungă de timp de descoperirea ei în secolul al XVII-lea;
nu se știe dacă pata inițială s-a disipat și apoi s-a format din nou, dacă doar s-a estompat, sau
dacă puri și simplu înregistrările observațiilorsunt incomplete. [3]
De exemplu, prima sa apariție este deseori creditată lui Robert Hooke, care a descris o pată pe
planetă în mai 1664; cu toate acestea, este probabil ca pata lui Hooke să fi fost pe cu totul altă
centură (Centura Nord-Ecuatorială, spre deosebire de actuala Mare Pată Roșie care se află pe
Centura Sud-Ecuatorială). Mult mai convingătoare este descrierea lui Giovanni Cassini a unei
„pete permanente” în anul următor. [4] Cu fluctuații în vizibilitate, pata lui Cassini a fost observată
între 1665 și 1713; cu toate acestea, cei 118 ani de decalaj între observații fac ca identitatea
dintre cele două pete să nu fie concludentă, iar istoria mai scurtă a observațiilor vechii pete,
precum și mișcarea mai lentă decât cea modernă fac ca identitatea între cele două să fie puțin
probabilă.[5]
Un mister minor se referă la o pată a lui Jupiter ilustrată pe o pictură de Donato Creti(d) din 1711,
expusă la Vatican.[6][7] Parte a unei serii de ilustrații în care diferite corpuri cerești (amplificate)
slujesc drept decoruri pentru diverse scene italiene, toate supravegheate de către
astronomul Eustachio Manfredi(d) pentru precizie, pictura lui Creti este în primul rând cunoscută
pentru că reprezintă MPR ca fiind roșie. Nicio caracteristică a lui Jupiter nu a fost descrisă oficial
ca fiind roșie înainte de sfârșitul anilor 1800. [7]
O vedere de ansamblu a lui Jupiter și a Marii Pete Roșii văzută de Voyager 1 în 1979

La 25 februarie 1979,[8] când sonda Voyager 1 se afla la 9,2 milioane km de Jupiter, ea a

transmis primele imagini detaliate ale Marii Pete Roșii înapoi la Pământ. Se vedeau detalii ale
norilor până la dimensiunea de 160 km. Modelul colorat, ondulat al norilor vizibil la stânga (vest)
față de Pata Roșie este o regiune cu o mișcare ondulatorie extraordinar de complexă și variabilă.

Secvența de cadre animate la apropierea lui Voyager 1 de Jupiter arată mișcarea benzilor atmosferice și
circulația Marii Pete Roșii. Imagine 'NASA.

La începutul anului 2004, Marea Pată Roșie avea aproximativ jumătate din dimensiunea
longitudinală avută în urmă cu un secol, când a ajuns la o dimensiune de 40.000 de km. La rata
actuală de reducere, ea ar deveni circulară până în 2040, deși acest lucru este puțin probabil din
cauza efectul de distorsiune al curenților vecini. Nu se știe cât timp va mai dura pata, sau dacă
modificarea este rezultatul unor fluctuații normale.[9]
O pată mai mică, denumită Oval BA, formată recent (martie 2000) din fuziunea a trei ovale albe,
[10]
 a căpătat o culoare roșiatică. Astronomii au botezat-o Mica Pată Roșie sau Roșu, Jr. La 5
iunie 2006, Marea Pată Roșie și Oval BA păreau tindă la a converge. [11] Furtunile trec una pe
lângă alta la fiecare doi ani, dar trecerile din 2002 și 2004 nu au produs nimic interesant. Amy
Simon-Miller, de la Goddard Space Flight Center, a prezis că furtunile vor avea cea mai apropiată
trecere pe 4 iulie 2006. Simon Miller lucra cu Imke de Pater și Phil Marcus de la UC Berkeley, și o
echipă de astronomi profesioniști din luna aprilie a acelui an, studiind furtunile cu
ajutorul Telescopului Spațial Hubble. La 20 iulie, cele două furtuni au fost fotografiate când au
trecut una pe lângă alta de Observatorul Gemini(d) fără a converge.[12] În mai 2008, o a treia
furtună s-a înroșit.[13]
Marea Pată Roșie nu trebuie confundată cu Marea Pată Întunecată, o caracteristică observată în
apropierea polului nord al lui Jupiter în anul 2000 de nava spațială Cassini–Huygens.[14] O altă
caracteristică a atmosferei lui Neptun se numește și ea Marea Pată Întunecată. Cea din urmă
caracteristică a fost fotografiată de către Voyager 2 în 1989, și poate să fi fost un gol atmosferic
mai degrabă decât o furtună și nu a mai fost prezentă din 1994 (deși una similară a apărut mai la
nord).

Structura

Comparație aproximativă a dimensiunilor Pământului și Marii Pete Roșii.

Obiectul oval se rotește în sens trigonometric, cu o perioadă de aproximativ șase zile

terestre[15] sau 14 zile pe Jupiter. Dimensiunile Marii Pete Roșii sunt 24–40.000 km de la vest la
est și 12–14.000 km de la sud la nord. Este suficient de mare pentru a conține două sau trei
planete de dimensiunea Pământului. Părțile superioare ale norilor acestei furtuni sunt cu
aproximativ 8 km mai sus decât ale celor din jur.
Datele din infraroșu indică de mult timp că Marea Pată Roșie este mai rece (și, prin urmare, la
altitudine mai mare) decât majoritatea celorlalți nori de pe planetă. [16] Cu toate acestea, recentele
măsurători în infraroșu ale părții superioare a atmosferei arată mult mai multă căldură deasupra
MPR decât în restul planetei; „undele acustice” pornind de la furtună au fost propuse ca o
explicație pentru temperatura de pe Jupiter. [17]
Urmărirea atentă a caracteristicilor atmosferice a dezvăluit circulația în sens trigonometric a petei
încă din 1966, observații dramatic confirmate de primele filme animații din imagini succesive
realizate de zborurile Voyager.[18] Pata este limitată la sud de un modest curent de tip jet
stream(d) îndreptat spre est și la nord de unul foarte puternic îndreptat spre vest. [19] Deși vânturile
din jurul marginii petei au maxim ~120 m/s (430 km/h), curenții din interior par să stagneze, cu
puține fluzuri de intrare și ieșire. [20] Perioada de rotație a petei s-a diminuat cu timpul, probabil ca
rezultat direct al reducerii constante de dimensiune a acesteia. [21]

Animație color a mișcării norilor pe Jupiter.

Latitudinea Marii Pete Roșii a fost stabilă pe durata de observație a înregistrărilor observaționale

bune, de obicei variind cu aproximativ un grad. Longitudinea sa este însă supusă unor variații
constante.[22][23] Pentru că Jupiter nu se rotește uniform la toate latitudinile, astronomii au definit
trei sisteme diferite pentru definirea longitudinii. Sistemul II este folosit pentru latitudini de mai
mult de 10°, și a fost inițial bazat pe viteza medie de rotație a Marii Pete Roșii de 9h 55m 42s. [24]
[25]
 În ciuda acestui fapt, cu toate acestea, pata a făcut cel puțin 10 tururi de planetă în Sistemul II
de la începutul secolului al XIX-lea. Rata sa de drift s-a schimbat dramatic de-a lungul anilor și a
fost legată de luminozitatea Centurii Sud-Ecuatoriale, și de prezența sau absența unei Perturbări
Sud-Tropicale.[26]
Nu se știe exact ce cauzează culoarea roșiatică a Marii Pete Roșii. Teoriile susținute de
experimente de laborator presupun că ar putea fi cauzată de molecule organice complexe, fosfor
roșu, sau de un alt compus de sulf, nu s-a ajuns încă la un consens.

O animație a Marii Pete Roșii

Marea Pată Roșie variază foarte mult în nuanță, de la aproape roșu-cărămiziu la

somon-pal, sau chiar alb. De fapt, pata „dispare” uneori, devenind evidentă doar prin Golul Petei
Roșii, cu nișa în Centura Sud-Ecuatorială (CSE). Interesant, vizibilitatea sa este aparent cuplată
cu CSE; atunci când centura este de culoare alb-strălucitor, pata tinde să fie mai închisă, și
atunci când este închisă, pata este, de obicei, mai deschisă. Aceste perioade când pata este
întunecată sau deschisă apar la intervale neregulate de timp; până în anul 1997, timp de 50 de
ani, pata a fost mai întunecată în perioadele 1961-1966, 1968-1975, 1989-1990, și 1992-1993. [3]

Mecanica
Când gazele fierbinți care cuprind atmosfera lui Jupiter se ridică de la nivelurile inferioare la
niveluri mai ridicate, se formează și converg curenți turbionari. Cum gazele mai reci se lasă mai
jos, forța Coriolis determină mișcarea vârtejului într-o regiune care ar putea fi de mulți kilometri în
diametru. Aceste vârtejuri pot dura o lungă perioadă de timp, pentru că nu există nicio suprafață
solidă cu care să dezvolte frecare și pentru că norii mai reci de deasupra curenților turbionari nu
lasă energia să scape sub formă de radiații. Odată formați, acești curenți turbionari sunt liberi să
se miște, fuzionează cu sau afectează comportamentul altor sisteme de din atmosferă. Este de
presupus că acest mecanism a format Marea Pată Roșie. Conform acestei teorii, mulți curenți
turbionari adiacenți sunt cuprinși și fuzionează cu pata, contribuind la energia furtunii și la
longevitatea ei.

Bibliografie: Marea Pată Roșie - Wikipedia