Harta intamplarilor: Fantana Calicilor

Doina Rusti,

1741, aprilie. Bucuresti. Personajul de astazi este Ioana, o femeie ca o pruna uscata, pe
care lumea se face ca n-o observa. E batrana, nu se mai stie cati ani are. Dar in mintea
acestei femei, mangaiata candva Ionicica, se perinda inca parti ale vietii ei trecute,
primele intalniri de iubire.

Degetele ei aleg graul pentru coliva, incet, fara vlaga. E asezata in poarta, cu tot
arsenalul: masa scunda, pe trei picioare sculptate, pe care troneaza gramada de grau,
oala, iar deasupra lumii materiale pluteste silueta unui barbat, care-o asteapta in
lumina putina a sfarsitului noptii. Iarba calcata-n picioare, parfumul de romanita si
aburii unei paduri din apropiere, toate astea sunt parte reala din viata ei.

In aceste circumstante apar oamenii legii, insotiti de cancelarul Mitropoliei. De aici

cunoastem povestea de la G.I. Ionnescu-Gion, care o povesteste in Istoria Bucurescilor.
Cancelarul, subtirel, invesmantat tot in negru vrea sa reconstituie hotarele mitropoliei
si cum exista un litigiu, are nevoie de dovezi, de martori care sa intareasca un
document. Respectiv, in actele vechi se spune ca dreptul mitropoliei e pana la Fantana
Calicilor. De fapt putul, cum se spunea pe-atunci, cand multe mahalale erau fixate de
aceste unice surse de apa. Asa se face ca si astazi au mai ramas strazi care le atesta
importanta, vezi Strada Putul lui Zamfir, de exemplu.

In povestea noastra Putul Calicilor a disparut. El era acolo - bine merci -, cu o suta de
ani inainte, dar la anul 1741 nu doar ca a disparut de suprafata orasului, dar nici nu mai
e nimeni care stie unde era.

 Se intelege din actul de proprietate al Mitropoliei ca era o fantana importanta din
Bucuresti. Prin urmare era improbabil sa nu mai ramana nici urma din ea, sa se stearga
pana si din amintirile oamenilor care locuiau in fosta mahala a calicilor. E adevarat,
calicii erau de multa vreme topiti, iar mahalaua lor devenise un loc al desfatarilor, fiind
plina de case boieresti si de cladiri impozante. Anul 1741 e unul al lumii moderne, cand
nimeni  nu mai vorbeste despre calici ori despre fantanile lor.

Prin urmare, cancelarul da ordin sa se anunte in goarna ca oricine isi aduce aminte
unde era fantana cu pricina va primi binecuvantarea mitropolitului.

Intreprinderea lui ramane fara un raspuns, Ionicica ofteaza, continuandu-si gandurile ei

vechi si secretul unei legaturi vinovate.

Timpul trece, procesul inainteaza, iar mitropolia nu poate sa-si dovedeasca hotarul.
Patru mahalale sunt rascolite, in cautare de martori: Biserica Alba, Arhimandritul,
Gorganul si Golescu. Dar nu se gaseste nimeni care sa-si aminteasca. Memoria
oamenilor este labila, iar Fantana Calicilor merita scoasa de pe harta si din istorie.

Mitropolitul are insa o idee, pe care nu ezita s-o puna in practica. Da ordin popilor din
cele patru mahalale sa treaca la masura extrema, citind carte de blestem duminica, la
liturghie. Orice astfel de afurisenie, va amintiti, se referea la ochi crapati si familie
moarta, iar de cele mai multe ori nu dadea gres. De data aceasta blestemul popesc este
indreptat impotriva celor care isi amintesc de fantana, dar nu vor sa spuna.

Ionicica e siderata. Un blestem citit in biserica se implinea mereu, asa ca aceasta

femeie, cu amintiri frumoase si intime, isi pierde linistea si visele din cauza unui
blestem. Intalnirile ei de  iubire vor deveni publice, vor fi terfelite de toate gurile. Cum
putea sa vorbeasca despre fantana, fara sa povesteasca ce cautase acolo?  Dar chiar
daca n-ar fi povestit, tot era ca si cum si-ar fi impartit partea frumoasa a vietii cu popii,
cu cancelarul si cu insusi mitropolitul, apoi cu toti mahalagiii, care nu stiu sa asculte, ci
infloresc cuvintele si le dau mai departe.

 Dar nici blestemul nu statea in repaos. In aceeasi duminica, in care il auzise pe popa
afurisindu-l pe acela care nu spune unde disparuse fantana, Ionicica a constatat ca ii
intepenise o mana. Era speriata, era lovita, iar silueta de romanita a barbatului adorat
se cam ofilise

Luni, in lumina plapanda, de dinainte ca soarele sa rasara, Ionicica a facut ochii mari.
Langa patul ei tremura o umbra, iar ea stia ca era el, acel singur barbat pe care il
dorise o viata, disparut fara urma dupa o vara de neuitat. Iar din felul in care-o privea,
din tremuratul lui de frunza uscata, intelese pe loc ca venise s-o ia.

 In acea zi, ne spune Ionnescu-Gion, cand inca nu cazuse amiaza, Ioana, nevasta lui
Nicolae din mahalaua Gorgani, s-a infatisat la mitropolie si-a spus raspicat: stia de
Fantana Calicilor, bause apa din ea si era in stare sa-i duca acolo - ceea ce s-a si
intamplat.

Desigur, fantana era astupata, dar indiciile date de Ionicica i-au pus pe unii la treaba,
sapatori vajnici, care-au scos la lumina cheiul unei fantani pe care cineva scrisese un
nume.

Aceasta mult cautata fantana, chiar daca astazi a disparut, poate fi cu aproximatie
desenata pe harta,  intre mitropolie si fostul deal al Lupestilor, de langa fosta Padure
Cotroceni din Homeric.

 A fost o fantana, in Gura Vaii, de unde pornea drumul spre Mehedinti, un loc peste care
orasul si-a facut toate mendrele, dar deasupra caruia mai pluteste o silueta de bruma, a
unui barbat care-asteapta.