DECIZIA nr. 165 din 24 martie 2022

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.
2 din Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din
autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte  Top 
unităţi care semnalează încălcări ale legii  Închide  

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT ÎN: Monitorul Oficial nr. 742 din 22 iulie 2022

Data intrării în vigoare: 

22 Iulie 2022

Istoric consolidări
  
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror

Liviu Drăgănescu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 571/2004 privind protecţia
personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din
alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, excepţie ridicată de
Lavinia-Nicoleta Coţofană în Dosarul nr. 3.294/1/2017/a1 al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi
fiscal, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.
1.334D/2018.
    2. La apelul nominal răspunde autoarea excepţiei, prezentă personal
şi asistată de domnul avocat Augustin Zegrean din cadrul Baroului
Bistriţa-Năsăud. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de înştiinţare
este legal îndeplinită.
    3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul este la
al doilea termen de judecată, primul termen fiind pe data de 24
februarie 2022, când domnul avocat Augustin Zegrean a solicitat
acordarea unui nou termen de judecată, pentru a putea fi prezent în
faţa Curţii Constituţionale. De asemenea, arată că autoarea excepţiei
de neconstituţionalitate a depus, la dosarul cauzei, concluzii scrise
prin care solicită admiterea excepţiei şi că a solicitat, la termenul
anterior, conexarea la Dosarul nr. 1.334D/2018 a Dosarului Curţii
Constituţionale nr. 1.488D/2018, care are un obiect parţial identic,
dar care nu are un termen de judecată, cerere asupra căreia Curtea
Constituţională urmează să se pronunţe la acest termen.
    4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii
de conexare, invocând practica constantă a instanţei de contencios
constituţional de a respinge astfel de cereri atunci când dosarele
propuse pentru a fi conexate se află pe rolul Curţii Constituţionale,
dar nu au un termen de judecată.
    5. Curtea respinge cererea de conexare.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă
cuvântul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, doamna Lavinia-
Nicoleta Coţofană, care solicită admiterea acesteia şi prezintă
situaţia de fapt din dosarul în care a fost invocată excepţia. În
acest sens, autoarea excepţiei arată că, în data de 20 ianuarie 2016,
a fost repartizată, în calitate de judecător definitiv, la Judecătoria
Arad, preluând completul unui coleg delegat la o altă instanţă. În
acest context, arată că, încă de la prima şedinţă de judecată, a
observat un aspect care contravenea dispoziţiilor Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în
materie civilă şi ale Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, mai exact acela că, în dosare civile
în materia minori şi familie, părţile erau reprezentate de avocaţi în
baza unor delegaţii intitulate „delegaţii de asistenţă extrajudiciară“
pe care le emitea decanul Baroului Arad. Autoarea precizează că
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 prevede că ajutorul
public judiciar poate fi acordat de către instanţa de judecată în urma
unei analize privind îndeplinirea de către petent a condiţiilor
legale; or, în cauzele la care se face referire în susţinerea
excepţiei, nu existau încheieri ale instanţei prin care să fi fost
acordat ajutorul public judiciar, neexistând nici solicitări formulate
în acest sens la dosarele cauzelor. În această situaţie, autoarea
excepţiei susţine că a înţeles să invoce excepţia lipsei calităţii de
reprezentant a avocaţilor care deţineau astfel de delegaţii, dar că,
în aceste cauze, la termenele următoare s-au prezentat aceiaşi
avocaţi, cu delegaţii purtând denumirea „delegaţie de asistenţă
judiciară“, care aveau acelaşi număr şi aceeaşi dată, fără ca aceştia
să fi formulat cereri de ajutor public judiciar care să fi fost
încuviinţate de către instanţă. Autoarea excepţiei arată că, în aceste
condiţii, şi-a exercitat obligaţiile prevăzute de Codul de procedură
civilă şi a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara,
conducerea Judecătoriei Arad, preşedintele Tribunalului Arad,
Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv Inspecţia Judiciară, şi
Ministerul Justiţiei. Autoarea susţine că, drept urmare, Ministerul
Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii au sesizat organele
de urmărire penală şi că, la data de 24 aprilie 2016, dosarul a fost
preluat de către Direcţia Naţională Anticorupţie. În urma unei
audienţe pe care Inspecţia Judiciară a acordat-o decanului Baroului
Arad, precum şi unei alte doamne avocat din cadrul Baroului Arad,
Inspecţia Judiciară s-a sesizat, din oficiu, cu privire la săvârşirea
de către autoarea excepţiei a următoarelor abateri disciplinare:
exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, prin faptul că ar fi sesizat „în
grabă“ Ministerul Public; neglijenţă în serviciu, prin faptul că nu a
pus în discuţia părţilor sesizarea organelor de urmărire penală (deşi
autoarea susţine că realizase acest act procesual, chiar dacă nu era
obligatoriu); folosirea funcţiei în interesul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, prin faptul că a transmis delegaţiile în cauză prin
poşta instanţei, şi nu prin serviciul poştal obişnuit; încălcarea
obligaţiei de confidenţialitate, prin transmiterea datelor către
Ministerul Public şi prin pretinsa audiere a unor minori în prezenţa
soţului, în biroul autoarei (scop în care autoarea susţine că au fost
compilate imagini pentru a fi produse probe). Autoarea excepţiei arată
că, la data de 31 octombrie 2016, a fost sancţionată de Consiliul
Superior al Magistraturii, în cadrul căruia a fost judecată de un
complet format iniţial din opt judecători, din care până la sfârşitul
şedinţei, care s-a încheiat după ora 24.00 a respectivei zile, au
rămas doar şase, fiind astfel încălcat principiul continuităţii
completului; autoarea excepţiei susţine că a fost sancţionată, în urma
exprimării în acest sens a patru voturi din cele şase anterior
menţionate, pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă prin sesizarea
în grabă a parchetului şi pentru încălcarea obligaţiei de
confidenţialitate. Autoarea susţine că, la data de 24 noiembrie 2016,
Consiliul Superior al Magistraturii a pronunţat Hotărârea nr. 1.628
din 24 noiembrie 2016, prin care a legitimat corectitudinea
susţinerilor sale referitoare la modalitatea de aplicare a
dispoziţiilor legale privind ajutorul public judiciar şi a dispus
monitorizarea Judecătoriei Arad sub aspectul anterior menţionat. În
acest context, autoarea arată că a formulat recurs împotriva hotărârii
Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost sancţionată,
sesizând că aceasta conţinea unele inadvertenţe (spre exemplu, în ziua
în care se arată în respectiva hotărâre că ar fi audiat martori minori
în prezenţa soţului său, acesta din urmă însoţea un client la organele
de poliţie), că martorii folosiţi împotriva sa dobândiseră, între
timp, calitatea de suspecţi, inclusiv sub aspectul comiterii
infracţiunii de mărturie mincinoasă, şi că Uniunea Naţională a
Barourilor din România emisese o hotărâre prin care a detaliat
procedura de acordare a ajutorului public judiciar. Recursul astfel
formulat a fost respins. În fine, autoarea arată că, la data de 24
octombrie 2017, Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi
pentru petiţii din cadrul Senatului a emis o decizie prin care a
constatat, cu unanimitate de voturi, că, începând cu data de 1
februarie 2016, autoarea excepţiei are statutul de avertizor în
interes public.
    7. Preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Augustin
Zegrean, care susţine că starea de fapt prezentată de autoarea
excepţiei este suficientă pentru a demonstra că excluderea persoanelor
care îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţii judecătoreşti de
la protecţia acordată prin prevederile Legii nr. 571/2004 constituie o
eroare, că dispoziţiile legale criticate nu fac distincţie între
autorităţile şi instituţiile statului şi că textul criticat nu a fost
redactat în acord cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În acest
sens, se arată că textul criticat face confuzie între instituţiile
statului şi că s-ar impune ca legiuitorul să precizeze care sunt
instituţiile din cadrul autorităţii publice locale.
    8. Se susţine că prevederile art. 2 din Legea nr. 571/2004 au fost
adoptate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 pentru că
limbajul folosit de legiuitor este departe de a fi un limbaj clar şi
previzibil; drept dovadă, autoarea excepţiei, având calitatea de
judecător, a interpretat dispoziţiile Legii nr. 571/2004 ca fiindu-i
aplicabile, aspect care nu a fost reţinut şi de către autorităţile
care au soluţionat cauza în cadrul căreia a fost invocată prezenta
excepţie de neconstituţionalitate, autorităţi care au apreciat că
dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 571/2004 nu se aplică personalului
din cadrul instanţelor, cu toate că dispoziţiile legii analizate fac
referire la autorităţile publice. Se susţine că, potrivit
prevederilor Constituţiei, autorităţile publice sunt cele din cadrul
autorităţii legislative, al autorităţii executive şi al autorităţii
judecătoreşti şi că este greu de înţeles motivul pentru care
magistraţii au fost excluşi de la aplicarea prevederilor Legii nr.
571/2004. Se susţine că şi în cadrul autorităţii judecătoreşti sunt
săvârşite încălcări ale legii care ar trebui semnalate de către
personalul din cadrul instanţelor, iar aceştia ar trebui să fie
protejaţi de lege în cazul în care fac astfel de raportări, să nu fie
supuşi persecuţiilor şi să nu fie pedepsiţi, nici ei, nici membrii
familiilor lor.
    9. Se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile
constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4), ale art.
16, 30, 124 şi 125.
    10. Se arată că textul criticat încalcă independenţa judecătorilor,
întrucât dacă aceştia constată încălcări ale legii comise de către
şefii lor ierarhici, nu pot să le raporteze fără a fi sancţionaţi. Se
face trimitere la concluziile scrise formulate în prezenta cauză şi la
jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la independenţa
judecătorilor. Este invocată, totodată, decizia Comisiei pentru
cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii din cadrul
Senatului, prin care autoarei excepţiei i-a fost recunoscută calitatea
de avertizor în interes public, şi Hotărârea din 8 ianuarie 2013,
pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Bucur şi
Toma împotriva României, prin care a fost recunoscută calitatea de
avertizor unui ofiţer din cadrul Serviciului Român de Informaţii. Or,
se arată că, dacă ofiţerii de informaţii sunt protejaţi legal atunci
când fac raportări dintre cele prevăzute de Legea nr. 571/2004, cu
atât mai mult personalul din justiţie ar trebui să beneficieze de
această protecţie. Este, de asemenea, invocată Hotărârea Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene din 15 iulie 2021, pronunţată de Marea
Cameră, prin care Polonia a fost sancţionată deoarece a iniţiat
proceduri disciplinare împotriva unor judecători pentru că au adresat
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cereri preliminare; se arată că,
prin decizia anterior menţionată se arată că a fost încălcată
independenţa judecătorilor, având în vedere că aceştia au fost
sancţionaţi ca urmare a promovării cererilor preliminare.
    11. Se arată, de asemenea, că, ulterior invocării prezentei
excepţii de neconstituţionalitate, a fost adoptată Directiva (UE)
2019/1937 a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie
2019 privind protecţia persoanelor care raportează încălcări ale
dreptului Uniunii, o directivă amplă, prin care se recomandă statelor
membre să adopte legi prin care să acorde această protecţie în toate
domeniile de activitate, fiind excluşi doar avocaţii şi medicii, având
în vedere obligaţia acestora de confidenţialitate faţă de clienţi,
respectiv faţă de pacienţi. Se susţine că România are o astfel de
lege, dar că ea nu a fost pusă în acord cu cerinţele Directivei (UE)
2019/1937, Legea nr. 571/2004 fiind adoptată în anul 2004 în cadrul
Capitolului Justiţie şi Afaceri Interne în vederea aderării României
la Uniunea Europeană. Se susţine că Legea nr. 571/2004 este de o
dimensiune prea redusă pentru a putea reglementa toate ipotezele care
ar trebui să intre sub incidenţa acesteia. Se arată că Directiva (UE)
2019/1937 prevede toate cazurile în care se impune protecţia
persoanelor care fac raportări, fiind enumerate în cuprinsul său
inclusiv persoanele juridice de drept privat. Se arată că termenul de
transpunere a acestei directive a fost 17 decembrie 2021, dar că Legea
nr. 571/2004 nu a fost modificată în raport cu prevederile acesteia.
    12. Pentru toate aceste motive, se susţine că se impune ca instanţa
de contencios constituţional să pronunţe, în prezenta cauză, o decizie
de interpretare, în sensul că dispoziţiile art. 2 din Legea nr.
571/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care exclud de la
protecţia garantată de această lege personalul din cadrul autorităţii
judecătoreşti.
    13. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate solicită Curţii
Constituţionale să aibă în vedere Hotărârea din 8 ianuarie 2013,
pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Bucur şi
Toma împotriva României, respectiv faptul că pentru recunoaşterea
calităţii de avertizor este relevantă autenticitatea informaţiilor
transmise; se arată că, în cauza în care a fost invocată prezenta
excepţie de neconstituţionalitate, Consiliul Superior al Magistraturii
a pronunţat o hotărâre prin care a reţinut corectitudinea
informaţiilor transmise de autoarea excepţiei, existând la dosar o
adresă prin care Consiliul Superior al Magistraturii arată că
sesizarea formulată de autoarea excepţiei a fost valorificată. Se mai
susţine că dovada faptului că dispoziţiile Legii nr. 571/2004 sunt
neclare este aceea că Parlamentul, prin Comisia pentru cercetarea
abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii din cadrul Senatului, cu
unanimitate de voturi, a constatat că prevederile Legii nr.
571/2004 se aplică şi magistraţilor.
    14. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea
excepţiei de neconstituţionalitate, în principal ca inadmisibilă şi în
subsidiar ca neîntemeiată.
    15. În ceea ce priveşte caracterul inadmisibil al excepţiei, se
arată că, în prezenta cauză este criticată, mai degrabă, o
interpretare a dispoziţiilor legale în materia analizată, referitoare
la aspectul dacă Legea nr. 571/2004 se aplică sau nu magistraţilor. Se
susţine că, chiar dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit,
cu autoritate de lucru judecat, în cauza în care a fost invocată
prezenta excepţie de neconstituţionalitate, că Legea nr. 571/2004 nu
se aplică şi magistraţilor, aceasta este o decizie de speţă, şi nu o
decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii, care să fie
obligatorie pentru instanţele judecătoreşti. Se arată că există o
jurisprudenţă a Curţii Constituţionale prin care instanţa de
contencios constituţional a declarat neconstituţionale dispoziţii
legale în interpretarea dată acestora prin deciziile pronunţate de
Înalta de Casaţie şi Justiţie, însă în prezenta cauză este criticată o
interpretare dată printr-o decizie de speţă prin care s-a constatat că
autoarea excepţiei nu întruneşte calitatea de avertizor. Se arată, de
asemenea, că se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei
decizii interpretative referitoare la aplicarea dispoziţiilor Legii
nr. 571/2004 şi că faptul că adoptarea, ulterior legii criticate,
a Directivei (UE) 2019/1937 poate să implice o modificare a acestei
legi, dar că acest aspect nu constituie un motiv de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 571/2004.
Astfel, se susţine că argumentele formulate în susţinerea excepţiei de
neconstituţionalitate vizează, pe de o parte, o interpretare de speţă,
iar, pe de altă parte, îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul analizat.
    16. Pe fond, se solicită respingerea excepţiei de
neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere caracterul de
soluţie de speţă al interpretării criticate de autoarea excepţiei.
    17. În replică, reprezentantul convenţional al autoarei excepţiei
arată că autoarea excepţiei nu contestă modalitatea de aplicare a
dispoziţiilor legale criticate şi nici nu a solicitat o interpretare a
acestora de către Curtea Constituţională, ci a susţinut că prevederile
legale criticate sunt susceptibile de mai multe interpretări, una
dintre ele fiind aceea că personalul din cadrul puterii judecătoreşti
este exclus de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 571/2004. Pentru
acest motiv, solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii
prin care să se constate că dispoziţiile art. 2 din Legea nr.
571/2004 sunt neconstituţionale, în măsura în care nu se referă şi la
personalul din cadrul autorităţii judecătoreşti, neexistând motive
pentru care acesta să nu beneficieze de protecţia reglementată
prin Legea nr. 571/2004, aspect ce rezultă şi din
dispoziţiile Directivei (UE) 2019/1937, pe care România este obligată
să o transpună.
    18. În replică, reprezentantul Ministerului Public arată că nu este
în dezacord cu cele susţinute de reprezentantul convenţional al
autoarei excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 2 din Legea nr.
571/2004 ar trebui să li se aplice şi magistraţilor şi că, de altfel,
în concluziile formulate a subliniat caracterul de interpretare de
speţă al soluţiei conform căreia Legea nr. 571/2004 ar exclude de la
aplicarea sa magistraţii. Se arată că legea supusă controlului de
constituţionalitate nu enumeră, în mod expres, magistraţii printre
persoanele cărora le este aplicabilă, dar nici nu prevede, în mod
expres, o excepţie de la aplicarea dispoziţiilor sale în ceea ce îi
priveşte.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
    19. Prin Încheierea din 17 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr.
3.294/1/2017/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de
contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 din Legea nr.
571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice,
instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale
legii, excepţie ridicată de Lavinia-Nicoleta Coţofană într-o cauză
având ca obiect soluţionarea unei contestaţii promovate de autoarea
excepţiei împotriva unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al
Magistraturii prin care s-a dispus înaintarea către Preşedintele
României a propunerii de eliberare din funcţia de judecător a autoarei
excepţiei de neconstituţionalitate.
    20. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că,
din art. 2 din Legea nr. 571/2004 ar putea rezulta că
măsurile/drepturile prevăzute de Legea nr. 571/2004 nu se pot aplica
şi instanţelor judecătoreşti şi că aplicarea acestui tratament juridic
distinct prin raportare la autoritatea publică în care persoanele
vizate îşi desfăşoară activitatea reprezintă o încălcare a
principiului egalităţii în drepturi, întrucât instituie un tratament
juridic diferit în privinţa unor persoane fizice aflate în situaţii
similare. În acest sens, se arată că toate autorităţile publice,
astfel cum acestea sunt reglementate în cuprinsul Constituţiei,
acţionează în regim de putere publică pentru realizarea unui interes
public. În acest context, recunoaşterea drepturilor prevăzute prin
dispoziţiile Legii nr. 571/2004 numai persoanelor încadrate în anumite
autorităţi publice încalcă principiul egalităţii în drepturi, întrucât
instituie un tratament juridic diferenţiat între categorii de persoane
aflate în situaţii identice. Pe de altă parte, se susţine că
dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale prin prisma faptului că
tratamentul juridic inegal nu este adecvat scopului legii, precum şi
pentru faptul că nu există o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru
instituirea unui astfel de tratament.
    21. Se arată că, din expunerea de motive a Legii nr.
571/2004 rezultă că scopul acesteia, aşa cum este expres menţionat,
este de „completare a legislaţiei de protecţie a persoanelor care,
având o atitudine civică, se pronunţă public împotriva oricăror
abuzuri sau încălcări ale legii“. De asemenea, în cuprinsul expunerii
de motive se menţionează că „utilitatea prezentei reglementări constă
în următoarele elemente: 1. Aplicarea dispoziţiilor sale tuturor
autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi regiilor autonome şi
societăţilor naţionale cu capital de stat […]“.
    22. Se arată că Legea nr. 571/2004 s-a născut din necesitatea de a
oferi cetăţenilor un instrument legal de luptă împotriva derapajelor
instituţiilor publice. Se menţionează că, în Europa, de cel puţin 10
ani, au fost în curs de desfăşurare dezbateri politice în privinţa
acordării protecţiei juridice a avertizorilor de integritate, iar, de
curând, preşedintele Comisiei Europene a promis să prezinte un proiect
de lege pentru îmbunătăţirea şi armonizarea protecţiei avertizorilor
de integritate în Uniunea Europeană. Se susţine că, independent de
reglementările la nivelul Uniunii Europene, aşa cum rezultă din
Raportul Transparency International - „Avertizorii de integritate în
Europa. Protecţia juridică a avertizorilor de integritate în Europa“
-, „datorită creşterii gradului de conştientizare a opiniei publice cu
privire la valoarea avertizării, 20 din cele 27 de ţări UE studiate în
acest raport au acum anumite legi sau dispoziţii care, cel puţin
parţial, le protejează avertizorii din sistemul public sau privat de
represalii“. Potrivit raportului anterior menţionat, patru ţări din
Uniunea Europeană au cadre juridice pentru protecţia avertizorilor de
integritate care sunt considerate avansate: Luxemburg, România,
Slovenia şi Regatul Unit. Se arată că, dintre celelalte 23 de ţări ale
Uniunii Europene, 16 beneficiază de protecţia juridică parţială a
angajaţilor. Cele 7 ţări rămase au un cadru foarte limitat sau nu au
cadre juridice încă reglementate. Se menţionează că, în 1998, Marea
Britanie a adoptat una dintre cele mai cuprinzătoare legi din lume
privind protecţia avertizorilor: Legea privind dezvăluirea interesului
public: cunoscută ca PIDA, legea se aplică marii majorităţi a
lucrătorilor din toate sectoarele. Se arată că, în Luxembourg, deşi nu
este adoptată o lege privind avertizorii de integritate, reforma a
actualizat legile existente pentru a include protecţia juridică pentru
personalul din sectorul public şi privat care raportează corupţia sau
influenţează abuzul în serviciu. Deşi Slovenia nu are nicio lege
specializată pentru a proteja avertizorii, o parte substanţială din
legislaţia anticorupţie recent aprobată a ţării prevede protecţie
juridică pentru angajaţii din sectorul public şi privat; acest lucru
face ca Slovenia să fie una dintre puţinele ţări din lume cu o
protecţie juridică specifică atât pentru personalul din sectorul
public, cât şi pentru cel din sectorul privat.
    23. Se susţine că, în România, iniţiativa adoptării Legii nr.
571/2004 a avut la bază, printre altele, recomandările GRECO şi ale
Convenţiei ONU împotriva corupţiei vizând protecţia avertizorilor de
integritate. Se arată că, pornind de la scopul legii - care reprezintă
criteriul în funcţie de care se compară situaţiile supuse analizei -,
luând în considerare contextul european - de unde rezultă că
obiectivul acestor prevederi este acela de a combate corupţia
existentă la toate nivelurile -, având în vedere că Legea nr.
571/2004 se referă la sectorul public şi scopul acesteia este de
protejare a persoanelor din toate autorităţile şi instituţiile publice
care se pronunţă public împotriva oricăror abuzuri sau încălcări ale
legii, rezultă, fără putinţă de tăgadă că între persoanele care fac o
sesizare şi care sunt încadrate în autorităţile şi instituţiile
publice prevăzute la art. 2 din Legea nr. 571/2004 şi persoanele care
fac o sesizare şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţelor
judecătoreşti nu există nicio diferenţă.
    24. Se susţine că, analizând comparativ cele două situaţii, se
poate constata că tratamentul juridic inegal între diferite categorii
de persoane încadrate în mod identic în autorităţile şi instituţiile
publice reglementate în România nu este adecvat scopului Legii nr.
571/2004, care urmăreşte să protejeze toate persoanele din
autorităţile şi instituţiile publice care au reclamat ori au sesizat
încălcări ale legii în cadrul autorităţilor publice şi al
instituţiilor publice. Se arată că, de altfel, faptul că tratamentul
juridic inegal nu este adecvat scopului Legii nr. 571/2004 rezultă
chiar din titlul Legii nr. 571/2004 - „privind protecţia personalului
din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi
care semnalează încălcări ale legii“. În plus, se susţine că, având în
vedere trimiterile din cuprinsul Legii nr. 571/2004 la dispoziţiile
Codului muncii, precum şi la prevederile Legii nr. 188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici, rezultă că nu prezintă importanţă şi
nu poate reprezenta un criteriu de diferenţiere chestiunea raportului
juridic al avertizorului cu autoritatea publică în cadrul căreia este
angajat. De asemenea, având în vedere faptul că în cuprinsul art. 2
din Legea nr. 571/2004 se face trimitere atât la autorităţi ale
puterii legislative, cât şi la autorităţi ale puterii executive, se
susţine că nici „puterea“ căreia îi corespund autorităţile sau
instituţiile anterior menţionate nu constituie un criteriu obiectiv şi
rezonabil.
    25. Este subliniat rolul important al judecătorilor în înfăptuirea
justiţiei, motiv pentru care excluderea acestora din sfera protecţiei
avertizorilor de integritate echivalează cu neprotejarea celor care
sunt în măsură să dezvăluie abateri ce afectează în mod direct
securitatea naţională.
    26. Se susţine că, nu în ultimul rând, aplicarea unor tratamente
diferite, sub aspectul aplicării textului criticat, prin raportare la
puterea de care aparţine autoritatea publică în cadrul căreia îşi
desfăşoară activitatea persoana vizată, încalcă dispoziţiile art. 1
alin. (4) din Constituţie, care implică atât separarea în cadrul
puterii de stat a celor trei funcţii esenţiale ale acesteia, respectiv
funcţia legislativă, executivă şi judecătorească, cât, mai ales,
realizarea unui echilibru între organele prin intermediul cărora se
exercită puterile statului. Se arată, totodată, că principiul
colaborării loiale presupune participarea cu bună-credinţă şi în mod
transparent a instituţiilor publice în activităţile etatice, fără
exercitarea vreunei presiuni ori crearea unor dezechilibre între
puterile statului. Astfel, se susţine că, având în vedere că pentru
asigurarea echilibrului puterilor în stat, drepturile prevăzute
prin Legea nr. 571/2004 trebuie să fie respectate în raport cu toate
instituţiile şi/sau autorităţile publice, nu numai cu cele ale puterii
legislative ori executive, art. 2 din Legea nr. 571/2004 - ce permite
interpretarea în sensul că ar fi excluse din sfera de aplicare a legii
autorităţile aparţinând puterii judecătoreşti - este neconstituţional,
întrucât încalcă principiul echilibrului puterilor în stat.
    27. Totodată, se susţine că dispoziţiile legale criticate sunt
neconstituţionale întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din
Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 124 alin. (3) coroborat cu
prevederile art. 125 alin. (1) din Constituţie.
    28. În acest sens, se arată că interpretarea dispoziţiilor art. 2
din Legea nr. 571/2004 în sensul că acestea nu ar fi aplicabile şi
instanţelor judecătoreşti conduce inevitabil la concluzia că sesizarea
cu privire la încălcări ale legii în cadrul instanţelor judecătoreşti
nu este susţinută. Or, într-un stat de drept, aşa cum este proclamată
România prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, nicio autoritate
publică nu se bucură de autonomie în raport cu dreptul, art. 16 alin.
(2) din Constituţie stabilind că nimeni nu este mai presus de lege,
iar art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală prevăzând că respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. În
aceste condiţii, având în vedere obiectivul Legii nr. 571/2004 - de
combatere a corupţiei în cadrul autorităţilor publice -, dispoziţiile
art. 2 din cuprinsul legii analizate, care, prin interpretarea că nu
s-ar aplica şi instanţelor judecătoreşti, conduc la concluzia că
sesizarea unor încălcări ale legii este descurajată în cadrul
instanţelor judecătoreşti, sunt neconstituţionale prin prisma
încălcării principiului potrivit căruia România este stat de drept.
    29. Pe de altă parte, se susţine că statul de drept presupune, ca
dimensiune a democraţiei constituţionale, independenţa justiţiei şi
supunerea judecătorilor numai legii, tocmai pentru ca actul de
justiţie să fie drept, atât sub aspectul criteriilor oficiale, cât şi
sub aspectul percepţiei populare. Se menţionează că independenţa
judecătorilor este reflectată în art. 124 alin. (3) din Constituţia
României, care dispune că judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii şi că o altă garanţie oferită magistraţilor şi care
asigură independenţa acestora este dată de inamovibilitatea de care ei
se bucură; aceasta presupune ca orice avansare şi orice transfer să
poată fi făcute doar cu consimţământul judecătorilor, care pot fi
suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de lege.
    30. Se arată că, potrivit art. 4 lit. d) din Legea nr. 571/2004,
printre principiile care guvernează protecţia avertizării în interes
public se numără şi „principiul nesancţionării abuzive, conform căruia
nu pot fi sancţionate persoanele care reclamă ori sesizează încălcări
ale legii, direct sau indirect, prin aplicarea unei sancţiuni
inechitabile şi mai severe pentru alte abateri disciplinare. În cazul
avertizării în interes public, nu sunt aplicabile normele deontologice
sau profesionale de natură să împiedice avertizarea în interes
public“.
    31. Or, se susţine că interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea
nr. 571/2004, în sensul că acestea nu s-ar aplica şi instanţelor
judecătoreşti, conduce inevitabil la concluzia că judecătorii care fac
sesizări privind încălcarea legilor nu beneficiază de protecţia
împotriva represaliilor/sancţiunilor abuzive. Se susţine că, în mod
evident, dispoziţiile legale criticate încalcă principiul
independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor, prevăzute la art. 124
alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, prin faptul că, prin
neprotejarea în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 571/2004,
judecătorii ar putea fi eliberaţi din funcţie în situaţia sesizării
unor fapte privind încălcarea legii.
    32. Se arată, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate sunt
neconstituţionale întrucât încalcă prevederile art. 30 alin.
(1) şi (2) din Constituţie. Se susţine că, într-un stat de drept,
libertatea de expresie constituie una dintre libertăţile de bază,
fundamentale ale omului, care presupune libertatea de a-şi exprima
deschis atitudinile şi opiniile. Se menţionează că, fără libertatea
exprimării opiniilor, este imposibilă realizarea altor drepturi şi
libertăţi fundamentale ale omului, precum libertatea accesului la
informaţie şi a diseminării ei sau libertatea gândirii şi a
cuvântului, drepturi şi libertăţi ce au o importanţă deosebită atât
pentru fiecare cetăţean în parte, cât şi pentru societate în ansamblul
ei; fără libertatea de expresie sunt imposibile lupta împotriva
corupţiei, stabilirea adevărului, instaurarea dreptăţii. Aceste
prevederi constituţionale sunt aplicabile tuturor cetăţenilor României
şi, prin urmare, se aplică în totalitate şi persoanelor care ocupă
funcţii în cadrul instanţelor judecătoreşti. Se arată că restrângerile
libertăţii de exprimare sunt permise numai atunci când sunt prevăzute
prin lege şi numai în măsura în care acestea sunt necesare pentru
apărarea bazelor ordinii constituţionale, moralităţii, sănătăţii,
drepturilor şi intereselor legale ale altor persoane sau pentru
asigurarea apărării securităţii statului.
    33. Se susţine că, fără îndoială, într-un stat de drept,
judecătorul trebuie să beneficieze de libertatea de exprimare,
deoarece problemele legate de activitatea puterii judecătoreşti
prezintă un interes major pentru societate. În acelaşi timp, pentru că
fiecare judecător trebuie să dispună de posibilitatea reală de a-şi
îndeplini, fără intervenţia unei alte persoane, obligaţii profesionale
ce decurg din principiile competenţei, independenţei şi
imparţialităţii, în exprimarea de către judecători a opiniilor
proprii, un rol foarte important îl are conţinutul acestora, precum şi
necesitatea obiectivă de a le face cunoscute opiniei publice.
    34. Se arată că, în Hotărârea pronunţată în Cauza Kudeshkina
împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că
excluderea din magistratură a doamnei Olga Kudeshkina, ca urmare a
declaraţiilor date în presă, încalcă dreptul său la liberă exprimare,
consacrat la art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, soluţia astfel pronunţată fiind extrem
de severă şi aptă de a produce un efect „descurajant“ asupra
judecătorilor care ar fi dorit să participe la dezbaterea publică
privind eficacitatea instituţiilor judiciare. Se menţionează că, în
cuprinsul hotărârii anterior referite, s-a arătat că „Libertatea de
exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei
societăţi democratice şi una dintre condiţiile de bază pentru
progresul acesteia şi întru împlinirea de sine a fiecărui individ. Sub
rezerva paragrafului 2 al Articolului 10, libertatea de exprimare se
aplică nu numai «informaţiilor» sau «ideilor» receptate favorabil sau
percepute ca inofensive ori ca un fapt indiferent, ci şi
«informaţiilor» sau «ideilor» care ofensează, şochează sau deranjează.
Acestea sunt cerinţele pluralismului, ale toleranţei şi ale
deschiderii, fără de care nu există «societate democratică». După cum
proclamă Articolul 10, această libertate este supusă unor excepţii,
care trebuie, totuşi, să fie interpretate strict, iar nevoia oricăror
restricţii trebuie să fie stabilită în mod convingător. (...) Curtea
reiterează că problemele referitoare la funcţionarea sistemului
judiciar constituie chestiuni de interes public, dezbatere care se
bucură de protecţia Articolului 10. (...) Noţiunea de «putere
judecătorească» implică, în special, ideea că instanţele sunt - şi
sunt acceptate de publicul larg ca fiind - forul specific pentru
tranşarea disputelor legale. (...) După ce a concluzionat cu privire
la existenţa unei baze factuale a criticilor reclamantei, Curtea
reiterează că obligaţia de loialitate şi de discreţie datorată de
funcţionarii publici, şi în special de cei din sistemul judiciar,
impune ca difuzarea de informaţii, chiar exacte, să fie făcută cu
moderaţie şi cu bună-cuviinţă“. Se arată că, prin aceeaşi hotărâre,
Curtea de la Strasbourg a reţinut că procedurile disciplinare au dus
la pierderea funcţiei de judecător în cadrul Tribunalului Orăşenesc
Moscova şi la pierderea oricărei posibilităţi ca reclamanta să mai
exercite profesia de judecător. Evaluând pedeapsa aplicată
reclamantei, Curtea a apreciat că „sancţiunea disciplinară dispusă
faţă de reclamantă a fost grav disproporţionată şi, mai mult, a fost
de natură a induce un «efect de inhibare» - asupra exercitării
libertăţii de exprimare - în rândul judecătorilor care intenţionează
să aducă în dezbatere publică eficienţa instituţiilor sistemului
judiciar“.
    35. Se susţine că, analizând dispoziţiile Legii nr. 571/2004,
rezultă că unul dintre principiile care guvernează protecţia
avertizării în interes public este principiul bunei-credinţe, conform
căruia este ocrotită persoana, încadrată într-o autoritate publică,
instituţie publică sau în altă unitate bugetară dintre cele prevăzute
la art. 2 din legea analizată, care a făcut o sesizare, convinsă fiind
de realitatea stării de fapt sau că fapta constituie o încălcare a
legii. Pentru acest motiv, se susţine că este neconstituţională o
eventuală excludere a instanţelor judecătoreşti din sfera de aplicare
a Legii nr. 571/2004 justificată pe obligaţia de loialitate şi de
discreţie datorată de funcţionarii publici, şi, în special, de cei
care îşi desfăşoară activitatea în sistemul judiciar. Se arată că,
prin dispoziţiile Legii nr. 571/2004, sunt ocrotite, în mod exclusiv,
persoanele care fac sesizări cu bună-credinţă cu privire la orice
faptă ce presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale
sau a principiilor bunei administrări, eficienţei, eficacităţii,
economicităţii şi transparenţei, iar, aşa cum a reţinut şi Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, în aceste situaţii judecătorilor le
este recunoscut dreptul la liberă exprimare.
    36. În aceste condiţii, se arată că, având în vedere că din însăşi
expunerea de motive a Legii nr. 571/2004 rezultă că libertatea
conştiinţei, libertatea de exprimare şi dreptul la informare au
reprezentat temeiurile adoptării acestei legi, dispoziţiile art. 2 din
cuprinsul său, care permit interpretarea că persoanele care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul instanţelor judecătoreşti nu ar avea
posibilitatea de a reclama ori de a sesiza încălcări ale legii, sunt
neconstituţionale, aducând în mod evident atingere dreptului
judecătorilor la liberă exprimare.
    37. În consecinţă, se susţine că, în măsura în care
dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 571/2004 se interpretează în sensul
că această lege nu s-ar aplica şi instanţelor judecătoreşti, acestea
sunt neconstituţionale, întrucât contravin dispoziţiilor art. 16 alin.
(1), ale art. 1 alin. (4), ale art. 1 alin. (3), ale art. 124 alin.
(3), ale art. 125 alin. (1) şi ale art. 30 alin. (1) şi (2) din
Constituţie.
    38. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios
administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate
este neîntemeiată. Se arată că prevederile legale criticate nu încalcă
dispoziţiile constituţionale invocate, respectiv că acestea nu sunt de
natură a contraveni principiului egalităţii în drepturi, reglementat
de art. 16 din Constituţie, şi nici principiului separaţiei puterilor
în stat, prevăzut la art. 1 alin. (4) din Constituţie. Se menţionează,
totodată, că motivarea opiniei instanţei nu este necesară atunci când
excepţia este invocată de către una dintre părţi, conform art. 29 din
Legea nr. 47/1992.
    39. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru
a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
    40. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi
Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra
excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-
raportor, concluziile autoarei excepţiei şi ale reprezentantului
convenţional al acesteia, concluziile procurorului, dispoziţiile
legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum
şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    41. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie,
precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.
47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    42. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie
dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 571/2004 privind protecţia
personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din
alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1214 din 17 decembrie
2004, care au următorul cuprins:
    "(1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică autorităţilor şi
instituţiilor publice din cadrul administraţiei publice centrale,
administraţiei publice locale, aparatului Parlamentului, aparatului de
lucru al Administraţiei Prezidenţiale, aparatului de lucru al
Guvernului, autorităţilor administrative autonome, instituţiilor
publice de cultură, educaţie, sănătate şi asistenţă socială,
companiilor naţionale, regiilor autonome de interes naţional şi local,
precum şi societăţilor naţionale cu capital de stat.
(2) Prezenta lege se aplică şi persoanelor numite în consilii
ştiinţifice şi consultative, comisii de specialitate şi în alte organe
colegiale organizate în structura ori pe lângă autorităţile sau
instituţiile publice.“"
    43. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor
constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4) referitoare la statul de
drept, ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi,
ale art. 30 alin. (1) şi (2) cu privire la libertatea de exprimare,
ale art. 124 alin. (3) privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 125
alin. (1) cu privire la statutul judecătorilor.
    44. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea, analizând
propria jurisprudenţă referitoare la condiţiile de admisibilitate a
excepţiei de neconstituţionalitate, prevăzute la art. 29 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale, reţine că cerinţa potrivit căreia normele criticate
trebuie să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei nu trebuie analizată
in abstracto, ci se impune a se lua în considerare interesul procesual
al soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma
elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află
litigiul.
    45. Referitor la cadrul procesual, Curtea constată că obiectul
cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie îl constituie
soluţionarea contestaţiei formulate de autoarea acesteia împotriva
Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.124 din
26 octombrie 2017, prin care s-a dispus înaintarea către Preşedintele
României a propunerii de eliberare din funcţia de judecător a autoarei
excepţiei de neconstituţionalitate, ca urmare a aplicării sancţiunii
disciplinare constând în „excluderea din magistratură“, sancţiune ce
i-a fost aplicată printr-o altă hotărâre a Consiliului Superior al
Magistraturii, respectiv a Secţiei pentru judecători în materie
disciplinară.
    46. Astfel, în ceea ce priveşte procedura disciplinară care a
vizat-o pe autoarea excepţiei, Curtea reţine că, prin Hotărârea nr.
23/J din 31 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 20/J/2016,
Secţia pentru judecători în materie disciplinară a admis în parte
acţiunea disciplinară formulată împotriva autoarei şi, în baza art.
100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 826 din 13 septembrie 2005, a fost dispusă faţă de aceasta
sancţiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură,
pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute la art. 99 lit.
t) teza întâi şi art. 99 lit. j) din acelaşi act normativ. Totodată,
prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru
judecători nr. 1 din 3 ianuarie 2017, s-a dispus suspendarea din
funcţia de judecător a autoarei excepţiei de neconstituţionalitate
până la soluţionarea recursului declarat de aceasta împotriva
Hotărârii nr. 23/J din 31 octombrie 2016, pronunţată de Consiliul
Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători în Dosarul nr.
20/J/2016. Recursul astfel promovat a fost respins, ca nefondat, prin
Decizia nr. 266 din 9 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători.
    47. Aşadar, invocarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate
în cadrul soluţionării contestaţiei formulate împotriva Hotărârii
Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1124 din 26
octombrie 2017 nu prezintă interes în cauză, pentru că textul criticat
nu are legătură cu soluţionarea fondului procedurii disciplinare,
întrucât Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţând
această hotărâre, nu a acţionat ca instanţă de judecată, având în
vedere că, potrivit Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 628 din septembrie 2012, doar secţiile Consiliului Superior al
Magistraturii au rolul de instanţă de judecată în materie
disciplinară. Pe de altă parte, această excepţie vizează interpretarea
legii, or, acest aspect a fost realizat, cu autoritate de lucru
judecat, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5
judecători, prin Decizia nr. 266 din 9 octombrie 2017, prin care a
fost soluţionat recursul declarat de autoarea excepţiei împotriva
Hotărârii nr. 23J din 31 octombrie 2016, pronunţată de Secţia pentru
judecători. Or, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
„Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii
dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu
soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi
obiectul acestuia“. Pentru acest motiv, Curtea reţine că prezenta
excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă.
    48. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu
unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 571/2004 privind protecţia
personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din
alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, excepţie ridicată de
Lavinia-Nicoleta Coţofană în Dosarul nr. 3.294/1/2017/a1 al Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi
fiscal.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia
de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2022.
                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop
    ----