NOȚIUNI JURIDICE PENTRU AUDITORII PUBLICI EXTERNI CU STUDII

JURIDICE

1. Capacitatea de a încheia actul juridic este:

a. o parte a capacităţii civile de exerciţiu;
b. o stare de drept (de iure);
c. o stare de fapt (de facto).
d. cerință a valabilității consimțământului.
2. Capacitatea de a încheia actul juridic este o:
a. parte a capacităţii civile de exerciţiu;
b. parte a capacităţii civile de folosinţă;
c. cerinţă a valabilităţii consimţământului.
d. o stare de fapt (de facto).
3. În cazul persoanelor fizice, dacă s-a nesocotit o incapacitate de folosinţă impusă pentru
ocrotirea unui interes obştesc, va interveni:
a. nulitatea absolută;
b. nulitatea relativă;
c. caducitatea
d. eroarea indiferentă.
4. Constituie viciu de consimţământ:
a. dolul incident (secundar);
b. eroarea gravă;
c. eroarea indiferentă.
d. simulația.
5. Dolul (viciu de consimţământ):
a. reprezintă o eroare provocată;
b. reprezintă o eroare spontană, precum eroarea propriu-zisă;
c. atrage nulitatea absolută a actului juridic civil.
d. niciuna din variantele de mai sus.
6. În cazul în care falsa reprezentare cade asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului
juridic civil este vorba de:
a. „error in corpore”;
b. „error in substantiam”;
c. „error in personam”.
d. dol incident (secundar).
7. Acţiunea în justiţie prin care se solicită anularea actului juridic pentru leziune poartă
denumirea de:
a. acţiune în rezoluţiune;
b. „actio de in rem verso”;
c. acţiune in resciziune.
d. acțiune pauliană.
8. Dintre viciile de consimţământ, cel mai greu de probat este:
a. eroarea;
b. violenţa;
c. dolul.
d. leziunea.
9. Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească următoarea
cerinţă generală:
a. să fie real;
b. să fie determinat sau determinabil;
 c. să existe autorizaţia administrativă sau judiciară cerută de lege.
d. să fie ilicit.
10. Pentru a fi valabilă cauza actului juridic trebuie să fie, printre altele:
a. în circuitul civil;
b. licită şi morală;
c. posibilă.
d. ilicită și morală.
11. În cazul nerespectării formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil,
sancțiunea constă în:
a. nulitatea parțială a actului juridic;
b. nulitatea totală a actului juridic;
c. inopozabilitatea actului juridic.
d. resciziunea actului juridic.
12. Termenul ca modalitate a actului juridic civil:
a. afectează numai executarea actului juridic;
b. este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare;
c. afectează existenţa actului juridic.
d. constituie o sancțiune procedurală.
13. Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil:
a. este un eveniment viitor şi sigur ca realizare;
b. nu afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile
corelative;
c. este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare.
d. este un eveniment trecut.
14. Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune:
a. în principiu, revocarea (rezoluţiunea. actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost
instituită;
b. nulitatea absolută a actului juridic;
c. nulitatea relativă a actului juridic.
d. caducitatea relativă a actului juridic.
15. Spre deosebire de nulitate, caducitatea:
a. presupune o cauză de nevalabilitate ulterioară încheierii actului;
b. presupune un act juridic valabil încheiat;
c. produce efecte numai pentru trecut.
d. este echivalentă cu rezoluțiunea actului juridic.
16. Intervine nulitatea absolută în cazul:
a. lipsei de discernământ în momentul încheierii actului juridic civil;
b. lipsei totale a consimţământului;
c. dolului;
d. leziunii.
17. Intervine nulitatea relativă în cazul:
a. fraudării legii;
b. nerespectării formei „ad validitatem”;
c. viciilor de consimţământ (eroarea gravă, dolul, violenţa şi leziunea).
d. lipsei totale a consimțământului.
18. Forma cerută „ad validitatem”:
a. reprezintă o aplicaţie a principiului consensualismului;
b. constă, în toate cazurile, în întocmirea unui înscris autentic;
c. este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință;
d. atrage nulitatea relativă.
19. Scopul imediat („causa remota”):
 a. se caracterizează prin aceea că, în cadrul unei categorii de acte juridice civile, este un
element abstract şi invariabil;
b. se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte
juridice civile;
c. este numit şi scopul obligaţiei.
d. niciuna din variantele de mai sus.
20. Sunt condiţii esenţiale ale actului juridic civil:
a. capacitatea de a încheia actul juridic, consimţământul părţii ce se obligă, un obiect
determinat, o cauză licită;
b. părţile, conţinutul şi obiectul;
c. consimţământul, obiectul şi cauza.;
d. obiectul și scopul.
21. Este imprescriptibilă extinctiv acţiunea:
a. negatorie;
b. posesorie;
c. confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct;
d. confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uz.
22. Este prescriptibilă extinctiv acţiunea:
a. confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uz;
b. de partaj;
c. confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de superficie.
d. negatorie.
23. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive:
a. suspendă efectele prescripţiei începute;
b. face să înceapă a curge o nouă prescripţie;
c. nu produce efecte fără hotărârea organului de jurisdicţie.
d. niciuna din variantele de mai sus.
24. Prescripţia extinctivă nu curge (este suspendată):
a. între soţi;
b. între concubini;
c. ori de câte ori minorul este lipsit de ocrotire părintească.
d. în caz de violență.
25. Forţa majoră constituie o cauză:
a. de întrerupere a prescripţiei extinctive;
b. care justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă;
c. de suspendare a prescripţiei extinctive.
d. de renunțare la beneficiul decăderii.
26. Răspunderea civilă delictuală se întemeiază:
a. pe ideea pedepsirii celui ce a săvârșit fapta ilicită, incriminată de lege ca fiind infracțiune;
b. pe ideea reparării unui prejudiciu adus unui anumit subiect de drept;
c. pe principiul legalității incriminării;
d. pe situația patrimonială a persoanei vătămate.
27. Prejudiciul:
a. reprezintă consecința negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de
altă persoană;
b. nu conferă dreptul la reparație;
c. poate fi numai patrimonial;
d. nu poate fi nepatrimonial.
28. În materia răspunderii civile delictuale, nu este supus reparațiunii:
a. prejudiciul previzibil;
b. prejudiciul moral;
 c. prejudiciul eventual;
d. prejudiciul cert.
29. Comitentul nu răspunde:
a. dacă fapta săvârșită de prepușii săi are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate;
b. dacă dovedește că victima cunoștea sau putea să cunoască, la data săvârșirii faptei
prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul
funcțiilor încredințate;
c. dacă în baza unui contract sau în temeiul legii exercită direcția, supravegherea și controlul
asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său sau al altuia;
d. dacă este părintele minorului care a cauzat prejudiciul.
30. Răspunderea civilă delictuală:
a. are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă;
b. este o răspundere contractuală;
c. nu este condiționată de raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu;
d. intervine doar în cazul vinovăției sub forma intenției.
31. În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită poate fi:
a. comisivă sau omisivă;
b. numai comisivă;
c. numai omisivă;
d. săvârșită numai cu intenție.
32. În aprecierea caracterului ilicit al faptei:
a. urmează a se ține cont de regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune;
b. o persoană este obligată să repare doar prejudiciul cauzat prin fapta sa proprie;
c. lipsa discernământului nu înlătură obligația de răspundere;
d. autorul prejudiciului nu răspunde în cazul unei culpe ușoare.
33. Răspunderea, în materia răspunderii civile delictuale:
a. poate fi înlăturată, prin clauze de nerăspundere, pentru prejudiciile cauzate integrității
fizice sau psihice;
b. dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, este înlăturată când
prejudiciul este cauzat de forță majoră sau caz fortuit;
c. intervine doar în cazul vinovăției sub forma intenției;
d. nu intervine în cazul unei culpe ușoare.
34. În cazul răspunderii civile delictuale:
a. nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un
prejudiciu;
b. în ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, instanța civilă
este legată de dispozițiile legii penale și de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare
a procesului penal;
c. cel care a cauzat un prejudiciu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârșit fapta
păgubitoare era într-o stare vremelnică de tulburare a minții care l-a pus în neputință de a-
și da seama de urmările faptei sale;
d. cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări nu va putea fi
obligat la plata unei despăgubiri adecvate și echitabile.
35. Comitentul:
a. răspunde doar pentru prejudiciul material;
b. răspunde pentru prejudiciul material;
c. răspunde dacă exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește
anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori a altuia;
 d. răspunde dacă victima cunoștea la data săvârșirii faptei că prepusul a acționat fără
legătură cu atribuțiile încredințate.
36. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri:
a. intervine independent de orice culpă;
b. intervine doar pentru lucruri imobile;
c. intervine doar pentru lucruri mobile;
d. intervine doar dacă paza lucrului se exercită în baza unui contract.
37. În materia răspunderii civile delictuale, nu reprezintă cauză exoneratoare de răspundere:
a. legitima apărare;
b. starea de necesitate;
c. divulgarea secretului comercial;
d. vinovăția sub forma culpei.
38. În cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului:
a. pentru a se exonera parțial de răspundere față de comitent, prepusul are posibilitatea să
facă dovada că la săvârșirea faptei a concurat, alături de propria sa vină, și vinovăția
proprie a comitentului;
b. comitentul nu se poate întoarce împotriva prepusului, cu excepția cazului în care prepusul
nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat;
c. comitentul are o acțiune în regres contra prepusului dacă prepusul este răspunzător pentru
prejudiciul cauzat;
d. prepusul nu se poate exonera de răspundere.
39. În cazul prejudiciului:
a. repararea se poate face numai în natură, prin restabilirea situației anterioare;
b. la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data
producerii prejudiciului;
c. despăgubirea nu poate fi acordată sub forma unor prestații periodice;
d. despăgubirea nu poate fi modificată.
40. În cazul în care, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și nu se află în întârziere,
creditorul poate:
a. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligațiilor;
b. să pună în întârziere debitorul;
c. să folosească, atunci când este cazul, orice mijloc prevăzut de lege pentru realizarea
dreptului său;
d. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori,
după caz, reducerea propriei obligații corelative;
41. Punerea în întârziere:
a. operează de drept;
b. operează doar la cererea creditorului;
c. operează printr-o notificare scrisă sau prin cererea de chemare în judecată;
d. operează numai printr-o notificare scrisă;
42. Reprezintă condiție a răspunderii contractuale:
a. existența prejudiciului;
b. doar vinovăția sub forma intenției;
c. doar vinovăția sub forma culpei;
d. lipsa punerii în întârziere.
43. În cazul răspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului se face:
a. numai în natură;
b. prin luarea în considerare a momentului la care prejudiciul a fost constatat;
c. numai prin hotărâre judecătorească;
d. în natură sau prin echivalent;
44. În materia răspunderii civile contractuale, debitorul se află de drept în întârziere:
a. urmare a notificării creditorului;
b. la scadența obligației;
c. în cazul unei obligații succesive;
d. atunci când părțile au convenit că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare
produce un asemenea efect;
45. În cazul răspunderii civile delictuale:
a. datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un
prejudiciu;
b. autorul prejudiciului răspunde pentru culpa cea mai ușoară;
c. în ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, instanța civilă
este legată de dispozițiile legii penale și de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare
a procesului penal;
d. minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat chair dacă nu are
discernământ.
46. Care este natura juridică a răspunderii civile delictuale?
a. pedeapsă civilă;
b. sancțiune civilă;
c. atât pedeapsă cât și sancțiune civilă;
d. niciuna din variantele de mai sus,
47. Care sunt funcțiile răspunderii civile delictuale ?
a. funcția sancționatorie
b. numai funcția reparatorie
c. funcția educativ – preventiva si funcția reparatorie
d. funcția educativă.
48. Care sunt condițiile reparării prejudiciului ?
a. numai condiția ca prejudiciul sa nu fi fost reparat inca
b. prejudiciul sa fie cert si sa nu fi fost reparat inca
c. este considerat cert numai prejudiciul actual
d. prejudiciul trebuie să fie incert.
49. Ce aspecte sunt avute in vedere la repararea integrala a unui prejudiciu ?
a. se repara numai prejudiciul previzibil
b. este supus reparării numai paguba efectiva
c. la stabilirea despăgubirilor nu are relevanta starea materiala a victimei sau a
autorului faptei ilicite.
d. la stabilirea despăgubirilor are relevanta starea materiala a victimei
50. Care sunt efectele răspunderii comitentului în raporturile cu prepusul?
a. comitentul are dreptul sa ceara prepusului sau restituirea în întregime a despăgubirilor
avansate victimei
b. dacă prejudiciul a fost cauzat de doi sau mai mulți prepuși ai aceluiași comitent, acesta nu
poate să ceară oricăruia dintre ei restituirea întregii sume plătite
c. față de comitent, prepușii care au săvârșit fapta nu rămân obligați solidar
d. niciuna din variantele de mai sus.
51. Conform Codului de procedură civilă, dacă partea, fără motive temeinice, nu se înfățișează în
instanță pentru administrarea interogatoriului:
a. instanța consideră întotdeauna aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un
început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul;
b. instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de
dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul;
c. instanța respinge cererea ca nedovedită.
 d. în această situație nu mai pot fi admise alte probe pentru completarea probatoriului
52. Renunțarea la judecată, conform Codului de procedură civilă:
a. dacă s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea
pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut;
b. poate fi formulată de către reclamant sau pârât fie verbal fie în ședința de judecată, fie prin
cerere scrisă;
c. se constată prin hotărâre supusă apelului.
d. renunțarea la judecată se constată prin hotărâre care este definitivă
53. Renunțarea la dreptul pretins, potrivit Codului de procedură civilă:
a. poate interveni doar în primă instanță;
b. poate interveni în căile extrordinare de atac;
c. nu poate interveni în apel;
d. hotărârea este supusă apelului, care se judecă de instanța ierarhic superioară
54. Potrivit Codului de procedură civilă, este caz de suspendare voluntară a judecății:
a. atunci când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui
drept care face obiectul unei alte judecăți;
b. atunci când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei și
reclamantul sau părâtul nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă;
c. prin încetarea funcției tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore sau curator.
d. când doar una din parți, legal citată cere instanței suspendarea voluntară a judecății
55. Potrivit Codului de procedură civilă, suspendarea judecății este facultativă:
a. când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei;
b. când judecarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept
care face obiectul unei alte judecăți;
c. când amândouă părțile o cer.
d. când, într-o cauză similară, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată cu o cerere
pentru dezlegarea unei chestiuni de drept
56. Potrivit Codului de procedură civilă, judecarea cauzelor se suspendă de drept:
a. până la soluționarea cererii de recuzare;
b. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept
care face obiectul unei alte judecăți;
c. când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului.
d. când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare
asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel
57. Potrivit Codului de procedură civilă, perimarea cererii de chemare în judecată:
a. poate fi constatată doar la cererea persoanei interesate;
b. nu poate fi invocată pentru prima dată în fața instanței de apel;
c. nu operează împotriva incapabililor;
d. în cazul în care sunt mai mulți reclamanți sau pârâți împreună, cererea de perimare ori actul
de procedură întrerupător de perimare nu folosește și celorlalți
58. Potrivit Codului de procedură civilă, cursul perimării este întrerupt:
a. timp de o lună de la data când s-au petrecut faptele care au determinat suspendarea
judecății, dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din urmă 3 luni ale termenului de perimare;
b. prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea
care justifică un interes;
c. prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către părți
după 12 luni de la data suspendării cauzei.
d. prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către părți
după 3 luni de la data suspendării cauzei.
59. Autoritatea de lucru judecat, potrivit Codului de procedură civilă:
a. se referă doar la dispozitivul hotărârii judecătorești;
b. privește fondul dacă prin hotărâre se ia o măsură provizorie;
c. privește dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin
care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
 d. hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie are autoritate de lucru judecat
asupra fondului
60. Potrivit Codului de procedură civilă, excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată:
a. doar de către părți, în orice stare a procesului
b. de instanță sau de părți, în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs
c. de instanță sau de părți oricând în fața instanțelor de fond
d. ca efect al admiterii excepției, părții nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai
rea decât aceea din hotărârea atacată
61. Potrivit Codului de procedură civilă, în cazul în care apelul nu se motivează:
a. instanța va anula apelul ca nemotivat;
b. instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță;
c. instanța va respinge, în toate cazurile, apelul ca nefondat;
d. instanța va acorda un singur termen de judecată pentru ca apelantul să motiveze cererea de
apel
62. Potrivit Codului de procedură civilă, apelul incident:
a. se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal;
b. se soluționează și în condițiile în care apelantul principal îşi retrage apelul;
c. se judecă și în condițiile în care apelul principal este respins ca tardiv ori ca inadmisibil ori
pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului;
d. se depune în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii civile care se apelează
63. Potrivit Codului de procedură civilă, contestația în anulare se introduce:
a. întotdeauna la instanța de recurs;
b. la instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată;
c. la instanța a cărei hotărâre se atacă;
d. în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 6 luni de la data când
hotărârea a rămas definitivă
64. Potrivit Codului de procedură civilă, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu
contestaţie în anulare atunci când:
a. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite,
care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;
b. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul
dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
c. obiectul pricinii nu se află în fiinţă.
d. s-a casat, s-a anulat, ori s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea
a cărei contestații în anulare se cere
65. Potrivit Codului de procedură civilă, revizuirea:
a. se judecă, indiferent de motiv, de instanța a cărei hotărâre se atacă;
b. se soluţionează potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea
atacată.
c. nu poate fi cerută pentru o hotărâre care evocă fondul.
d. dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este apelul
66. Potrivit Codului de procedură civilă, cererea de recurs:
a. este nulă dacă se introduce la instanța ce a pronunțat hotărârea atacată;
b. cuprinde sub sancțiunea nulității, indicarea hotărârii care se atacă;
c. cuprinde, sub sancțiunea nulității, arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare motiv de
casare.
d. se introduce întotdeauna la instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea ce
se atacă
67. Potrivit Codului de procedură civilă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive
de nelegalitate. Identificați motivul de casare:
a. când după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea
potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor
b. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe,
invocată în condiţiile legii;
 c. un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă
sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză.
d. când instanța de judecată s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut
68. Potrivit Codului de procedură civilă, recursul în interesul legii:
a. este promovat de ministrul justiției;
b. este admisibil dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății
au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive;
c. este soluționat prin decizie care are efect asupra hotărârilor judecătorești examinate.
d. se judecă în termen de cel mult 6 luni de la data sesizării instanței
69. Potrivit Codului de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se face:
a. de către un complet de judecată al curţii de apel, învestit cu soluţionarea cauzei în primă
instanță;
b. prin încheierea care nu este supusă niciunei căi de atac;
c. de către un complet de judecată al judecătoriei, învestit cu soluţionarea cauzei în primă
instanță;
d. de către un complet de judecată al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în primă
instanță
70. Potrivit Codului de procedură civilă, contestația privind tergiversarea procesului:
a. suspendă soluționarea cauzei;
b. se soluționează cu citarea părților;
c. privește încălcarea dreptului la soluționarea procesului într-un termen optim și previzibil.
d. se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei în fața căreia au loc dezbaterile
71. Potrivit Codului de procedură civilă, contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau
aplicării titlului executoriu:
a. se introduce întotdeauna la instanța de executare;
b. se introduce la instanța ce a pronunțat hotărârea ce se execută;
c. este inadmisibilă dacă sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea
titlului executoriu.
d. după începerea executării silite nu se mai poate cere, pe calea contestației la executare,
anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite, dacă a fost
dată fără îndeplinirea condițiilor legale
72. Potrivit Codului de procedură civilă, în materia executării silite, creditorul poate cere repunerea
în termenul de prescripție:
a. după împlinirea termenului de prescripţie, numai dacă a fost împiedicat să ceară executarea
datorită unor motive temeinice;
b. în termen de 30 zile de la încetarea împiedicării;
c. în termen de 5 zile de la încetarea împiedicării.
d. în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării.
73. Principiul nemijlocirii:
a. asigură soluţionarea cu celeritate a cauzelor civile;
b. constă în obligaţia ca hotărârea judecătorească să fie pronunţată numai de acei judecători
care au judecat fondul petenţei formulate;
c. presupune obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemijlocit toate elementele care
interesează dezlegarea pricinii;
d. constituie o aplicare a principiului oralității.
74. Necompetența:
a. este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul
este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura;
b. dacă este de ordine privată poate fi invocată de instanța de judecată;
c. dacă nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la instanța necompetentă va putea
cere declararea necompetenței;
d. este poate fi invocată de instanță sau de părți, în toate cazurile, în orice stare a pricinii.
75. Conflictul de competență:
 a. atrage suspendarea judecății cauzei la solicitarea uneia dintre părți;
b. intervine în cazul în care două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente să
judece același proces;
c. atrage pronunțarea unei hotărâri de către instanța competentă, cu citarea părților;
d. nu se poate interveni între o instanță și un alt organ cu activitate jurisdicțională.
76. Cererea de strămutare:
a. atrage, în toate cazurile, suspendarea judecății cauzei;
b. se judecă, în toate cazurile, în camera de consiliu, fără citarea părților;
c. este soluționată printr-o hotărâre care să dă fără motivare și este definitivă;
d. se depune la instanța competentă să o judece.
77. Excepția litispendenței:
a. poate fi invocată de părți sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată;
b. este soluționată prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul;
c. se invocă în fața instanței de grad superior, dacă instanțele sunt de grade diferite;
d. este invocată în fața instanței mai întâi sesizate dacă instanțele sunt de grade diferite.
78. Cererea de recuzare:
a. poate fi invocată numai înainte de începerea oricărei dezbateri;
b. este soluționată în camera de consiliu, cu citarea părților;
c. atrage suspendarea judecății;
d. se poate face verbal, în ședință sau în scris, pentru fiecare judecător în parte.
79. Arătați care din următoarele afirmații este falsă:
a. procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămân supuse acelei legi;
b. în cazul în care instanța investită este desființată, dosarele se vor trimite din oficiu instanței
competente potrivit legii noi;
c. hotărârile sunt supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea nouă;
d. administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.
80. Cererea de intervenție accesorie:
a. poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecății, chiar și în căile
extraordinare de atac;
b. poate fi făcută numai în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond;
c. poate fi disjunsă de judecata cererii principale;
d. va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.
81. Cererea de chemare în judecată nu este anulată dacă reclamantul:
a. nu a îndeplinit procedura prealabilă;
b. nu a îndeplinit cerința legală cu privire la timbraj;
c. nu a îndeplinit cerințele cu privire la menționarea numelui și prenumelui oricărei părți;
d. nu a îndeplinit cerințele cu privire la menționarea obiectul cererii.
82. Cererea de chemare în judecată:
a. poate fi modificată, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen de judecată la
care reclamantul este legal citat;
b. poate fi modificată, în toate cazurile, doar cu acordul expres al tuturor părților;
c. este anulată în procedura de regularizare dacă nu este semnată;
d. este modificată dacă reclamantul îndreaptă greșelile din cuprinsul cererii.
83. Cererea reconvențională:
a. poate fi formulată de intervenientul accesoriu în favoarea reclamantului;
b. se judecă numai împreună cu cererea de chemare în judecată;
c. poate fi formulată de reclamant la cererea reconvențională a pârâtului;
d. trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată.
84. Partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv:
a. răspunde pentru prejudiciile morale și materiale cauzate;
b. poate răspunde doar pentru prejudiciile material cauzate;
c. poate răspunde doar pentru prejudiciile morale cauzate;
d. poate fi obligată doar la plata unei amenzi judiciare.
85. Judecătorul care a pronunțat o hotărâre prin care s-a soluționat cauza în primă instanță:
a. nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici
după trimiterea cauzei spre rejudecare;
b. poate participa la soluționarea contestației în anulare sau a revizuirii formulate împotriva
hotărârii ce a pronunțat-o;
c. este incompatibil absolut în judecarea contestației la executare;
d. poate judeca cauza apel dacă a pronunțat o hotărâre interlocutorie.
86. Declarația de abținere.
a. se face doar în scris, de îndată ce judecătorul a cunoscut existența cazului de
incompatibilitate;
b. se poate face și verbal în ședință, fiind consemnată în încheiere;
c. este facultativă pentru judecătorul care știe că se află într-un caz de incompatibilitate;
d. este obligatorie doar pentru cazurile de incompatibilitate absolută.
87. Încheierea prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a unuia dintre judecătorii
completului care soluționează cauza în recurs:
a. nu este supusă niciunei căi de atac;
b. poate fi atacată doar odată cu fondul;
c. va putea fi atacată cu recurs, la instanța superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea
hotărârii prin care s-a soluționat recursul în cauza în care s-a ivit acest incident procedural;
d. va putea fi atacată cu recurs, la instanța superioară, în termen de 5 zile de la pronunțare.
88. Încheierea prin care instanța de apel a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție voluntară
accesorie:
a. nu poate fi atacată decât odată cu fondul;
b. poate fi atacată doar cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, dacă partea a fost lipsă
la termenul la care s-a discutat cererea de intervenție;
c. poate fi atacată cu apel sau cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă partea a
fost prezentă la termenul la care s-a discutat cererea de intervenție;
d. poate fi atacată doar cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă partea a fost lipsă
la termenul la care s-a discutat cererea de intervenție.
89. În cazul intervenției accesorii:
a. intervenientul accesoriu poate renunța oricând la judecarea cererii de intervenție, fără
acordul părții pentru care a intervenit;
b. aceasta va fi soluționată chiar dacă reclamantul, partea pentru care a intervenit, renunță la
judecarea cererii principale;
c. aceasta este o simplă apărare făcută de intervenient în favoarea părții pentru care intervine;
d. calea de atac formulată de intervenient urmează a fi soluționată dacă calea de atac a părții
pentru care a intervenit a fost anulată.
90. Abținerea și recuzarea:
a. sunt mijloacele prin intermediul cărora se invocă incompatibilitatea;
b. sunt propuse de judecător;
c. sunt reglementate prin norme relative;
d. pot fi invocate înainte de începerea oricărei dezbateri.
91. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitatea de folosință:
a. sunt lovite de nulitate absolută;
b. pot fi confirmate de ocrotitorul sau reprezentantul legal;
c. sunt lovite de nulitate relativă;
d. sunt lovite de nulitate dacă nulitatea a fost invocată cel mai târziu la prima zi de înfățișare.
92. Trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată:
a. cererea de intervenție voluntară principală;
b. cererea de arătare a titularului dreptului;
c. cererea de intervenție voluntară accesorie;
d. cererea de introducere forțată a altor persoane.
93. Încheierea prin care instanța admite în principiu cererea de intervenție:
 a. se poate ataca separat, cu apel sau recurs, în termen de 5 zile de la comunicare sau, după
caz, de la pronunțare;
b. se poate ataca odată cu fondul;
c. nu este supusă niciunei căi de atac;
d. poate fi atacată cu apel sau recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
94. Intervenientul voluntar accesoriu:
a. are o poziție subordonată părții în favoarea căreia a intervenit;
b. se bucură de independență procesuală;
c. poate exercita căile de atac împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, chiar dacă
partea pentru care a intervenit nu a exercitat ea însăși calea de atac;
d. după admiterea în principiu a cereri de intervenție, poate să renunțe la judecarea cererii de
intervenție fără acordul părții pentru care a intervenit.
95. Cererea de intervenție voluntară accesorie:
a. nu poate fi disjunsă de cererea principală;
b. se judecă cu prioritare față de cererea principală;
c. poate fi formulată și de către pârât;
d. nu poate fi formulată în recurs.
96. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat:
a. mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale;
b. mandatarul poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale, nu însă și asupra fondului;
c. în cazul persoanelor juridice, acestea vor fi asistate/reprezentate în fața instanțelor de
recurs numai de către avocat;
d. mandatarul poate pune concluzii asupra excepțiilor procesuale în etapa cercetării
procesului.
97. Tribunalul soluționează în primă instanță:
a. cererile de divorț, atunci când niciuna dintre părți nu mai locuiește în România;
b. conflictele de muncă;
c. litigiile privind actele administrative ale autorităților publice centrale;
d. cererile de evacuare.
98. Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
a. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel;
b. cererea de strămutare pe motiv de bănuială legitimă când strămutarea se solictă de la
tribunal;
c. conflictul de competență ivit între Judecătoria Setorului 3 București și Tribunalul
București;
d. conflictul de competență ivit cu Înalta Curte de Casație și Justiție.
99. Dacă, ulterior sesizării instanței, pârâtul își schimbă domiciliul:
a. instanța inițial sesizată își va declina competența în favoarea instanței de la noul domiciliu
al pârâtului;
b. instanța inițial sesizată va rămâne competentă să judece procesul;
c. oricare dintre părți va putea solicita declinarea competenței în favoarea instanței de la noul
domiciliu al pârâtului;
d. instanța inițial sesizată își va declina competența în favoarea instanței de la domiciliul
reclamantului.
100. Necompetența este de ordine privată:
a. în cazul încălcării competenței teritoriale alternative;
b. în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei
alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura;
c. în cazul încălcării competenței materiale;
d. în cazul încălării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de
alt grad.
101. Culpa ca formă a vinovăției există când:
 a. infractorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii
lui;
b. infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
c. infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui;
d. fapta comisă cu intenție produce un rezultat mai grav, datorat culpei făptuitorului.
102. Pedeapsa în cazul infractiunii continuate se aplicá:
a. între limitele speciale preväzute de lege pentru acea infractiune majorate cu o treime;
b. între limitele speciale preväzute de lege pentru acea infractiune majorate cu jumätate;
c. între limitele speciale preväzute de lege pentru acea infractiune, dar maximul special se poate
majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii;
d. între limitele speciale preväzute de lege pentru acea infractiune, dar maximul special se poate
majora cu cel mult 5 ani în cazul pedepsei închisorii.
103. Infracțiunea de delapidare:
a. se poate săvârși prin distrugerea bunurilor administrate sau gestionate;
b. se poate săvârși prin folosirea bunurilor administrate sau gestionate;
c. săvârșită în modalitatea însușirii, se reține în concurs cu infracțiunea de furt;
d. săvârșită în modalitatea însușirii, se reține în concurs cu infracțiunea de furt calificat;
104. Falsificarea unui înscris sub semnătură privată și folosirea lui de către autorul falsului
reprezintă: a. infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnäturä privatä în concurs cu infracțiunea
de uz de fals; b. infracțiunea de uz de fals;
c. infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnäturä privatä;
d. infracțiunea de fals intelectual.
105. Cu privire la infracțiunea de delapidare:
a. elementul material se prezintă sub forma unor acțiuni, dar și inacțiuni;
b. forma de vinovăție cerută de lege pentru existența acestei infracțiuni este intenția;
c. în modalitatea de realizare a traficării, forma de vinovăție cerută de lege pentru existența acestei
infracțiuni poate fi și culpa;
d. forma de vinovăție cerută de lege pentru existența acestei infracțiuni este culpa cu prevedere.
106. În cazul infracțiunii continuate:
a. infracțiunea va fi consumată numai dacă toate actele de executare s-au consumat;
b. actele de executare pot privi infracțiunea în varianta tip ori în varianta calificată;
c. pedeapsa amenzii se va aplica între limitele speciale prevăzute de lege, majorate cu o treime;
d. pedeapsa închisorii se va aplica între limitele speciale prevăzute de lege, majorate cu o jumătate;
107. Infracțiunea de abuz de încredere nu este posibilă în cazul:
a. unui contract de împrumut de comodat;
b. unui împrumut de consumație;
c. în cazul unei obligații alternative, când debitorul are posibilitatea alegerii prestației;
d. folosirii pe nedrept a unui bun mobil al altuia.
108. În cazul falsului material în înscrisuri oficiale:
a. orice alterare reprezintă element material al infracțiunii;
b. subiectul activ este întotdeauna functionar public;
c. se poate reține infracțiunea atunci când înscrisul nu este folosit;
d. nu sunt asimilate înscrirurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare
de consecințe juridice.
109. Alegeti afirmatia corectă:
a. obiectul juridic al infracțiunii îl constituie o faptă materială;
b. fapta comisă din culpă constituie infracțiune atât în cazul unei acțiuni cât și a unei inactiuni, iar
legea prevede în mod expres forma de vinovăție a culpei;
c. obiectul juridic al infracțiunii îl constituie mijlocul prin care a fost vătămată valoarea socială;
d. fapta comisă constituie infracțiune indiferent de forma de vinovăție cu care a fost comisă.
110. În cazul infracțiunii de abuz de încredere:
a. simpla abținere de a restitui bunul la epuizarea termenului până la care subzistă detenția nu
reprezintă un „refuz de restituire";
 b. nu este necesar ca refuzul să constituie un răspuns la o cerere fermă, indubitabilă a celui care a
transferat detenția bunului;
c. dacă bunul nu este încredințat de proprietar, ci de o altă persoană față de care există obligația de
restituire, refuzul de a restitui bunul către proprietar reprezintă un abuz de încredere.
d. pentru punerea în mișcare a acțiunii penale nu este necesară introducerea plângerii prealabile.
111. Infracțiunea de trafic de influență:
a. nu poate fi comisă în participație în forma coautoratului;
b. în varianta autoratului, poate intra în concurs cu o complicitate la trafic de influență;
c. nu se poate reține, când funcționarul public indicat nu are atribuții directe în îndeplinirea actului
de serviciu ce îl interesează pe cumpărătorul de influență, chiar dacă, prin propriile acte și
activități, poate influența decizia finală urmărită;
d. tentativa se pedepsește.
112. Obiectul juridic al infracțiunii îl constituie:
a. o valoare socială ocrotită penal;
b. o faptă materială;
c. mijlocul prin care a fost vătămată valoarea socială;
d. elementul material al infracțiunii.
113. Când în lege pentru infracțiunea săvârșită sunt prevăzute pedepse alternative, tentativa la o
astfel de infracțiune se sancționează cu pedeapsa:
a. mai ușoară, cuprinsă între limitele ei speciale;
b. mai gravă, ale cărei limite se reduc la jumătate;
c. aleasă dintre cele alternative, ale cărei limite se reduc la jumătate;
d. aleasă dintre cele alternative, ale cărei limite se reduc cu o treime.
114. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune:
a. în cazul în care se savârșește prîntr-o inacțiune, legea nu cuprinde prevederi referitoare la forma
de vinovăție;
b. atât în cazul unei acțiuni cât și a unei inacțiuni, dar legea prevede în mod expres forma de
vinovăție a culpei;
c. în cazul în care se săvârșește prîntr-o acțiune legea nu cuprinde prevederi referitoare la forma
de vinovăție;
d. atât în cazul unei acțiuni cât și a unei inacțiuni, dar legea prevede în mod expres forma de
vinovăție a culpei.
115. Infracțiunea de luare de mită:
a. presupune întotdeauna săvârșirea corelativă a unei infracțiuni de dare de mită;
b. se pedepsește și în forma tentativei;
c. are un subiect activ calificat (circumstanțiat);
d. banii, valorile, sau orice alte bunuri primite nu sunt supuse confiscării.
116. În cazul infracțiunii de dare de mită:
a. un funcționar public poate fi autor;
b. bunurile promise de mituitor sunt supuse confiscării speciale, prin echivalent, dacă acestea nu
se mai găsesc;
c. constrângerea mituitorului reprezintă o cauză de nepedepsire și atunci când este exercitată de
un intermediar al funcționarului public autor al infracțiunii de luare de mită;
d. mituitorul se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat cu privire la aceasta.
117. La infracțiunea de cumpărare de influență:
a. autorul este întotdeauna un funcționar public;
b. autorul poate fi și un funcționar public;
c. elementul material poate consta în pretinderea, primirea, ori acceptarea promisiunii de bani sau
alte foloase pentru altul;
d. tentativa se pedepsește.
118. Elementul material al infracțiunii de delapidare constă în:
a. bunurile mobile corporale aflate în gestiunea sau în administrarea făptuitorului;
b. însușirea, folosirea sau traficarea bunurilor gestionate sau administrate;
c. primirea, folosirea, sau traficarea bunurilor gestionate sau administrate;
 d. oferirea, folosirea, sau traficarea bunurilor gestionate sau administrate.
119. Infracțiunea de neglijență în serviciu:
a. poate fi săvârșită numai din culpă cu prevedere sau fără prevedere;
b. poate fi săvârșită în formă continuată;
c. actele de pregătire și tentativa sunt posibile;
d. poate fi săvârșită cu intenție.
120. Acțiunea de falsificare a unui înscris prin contrafacerea scrierii, ori a subscrierii sau prin
alterarea lui în orice mod, se regăsește în latura obiectivă a infracțiunii de:
a. fals material în înscrisuri oficiale;
b. fals intelectual;
c. înșelăciune;
d. uz de fals;
121. Pentru existența infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale;
a. nu este necesar ca subiectul activ să fie un funcționar;
b. este necesar ca înscrisul falsificat să fi produs consecințe juridice;
c. este necesar ca înscrisul să fie folosit;
d. este necesar ca înscrisul falsificat să fie sub semnătură privată.
122. În cazul infracțiunii de fals intelectual:
a. falsificarea poate fi concomitentă sau ulterioară întocmirii unui înscris;
b. subiectul activ nu poate fi un medic angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din
sistemul public de sănătate;
c. utilizarea ulterioară a înscrisului de către o persoană care cunoaște că este fals, realizează
condițiile de tipicitate ale infracțiunii de uz de fals;
d. se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
123. Falsul intelectual:
a. nu are incriminată tentativa, fiind o infracțiune de pericol;
b. se poate reține în concurs cu infracțiunea de delapidare atunci când este comis de un angajat al
unei bănci cu capital privat;
c. absoarbe întotdeauna infracțiunea de uz de fals;
d. absoarbe întotdeauna infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
124. Infracțiunea de uz de fals:
a. nu poate fi comisă de o persoană juridică;
b. este absorbită în infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, atunci când este săvârșită de
autorul falsului;
c. este absorbită în infracțiunea de fals în înscrisuri sub sembătură privată, atunci când este săvârșită
de autorul falsului;
d. se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
125. Infracțiunea;
a. este pedepsită în forma tentativei doar dacă legea prevede expres;
b. este pedepsită, dacă este săvârșită din culpă, în toate cazurile;
c. este pedepsită, în forma de participație a complicității, doar dacă legea prevede expres;
d. este pedepsită, în forma de participație a coautoratului, doar dacă legea prevede expres
126. Fapta este săvârșită cu intenție, atunci când făptuitorul:
a. prevede rezultatul faptei sale și, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui;
b. prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce;
c. urmărind producerea unui rezultat, produce un alt rezultat, mult mai grav, pe care nu l-a prevăzut;
d. nu prevede rezultatul faptei sale, nu îl urmărește și nu acceptă posibilitatea producerii lui.
127. Infracțiunile comisive prin omisiune:
a. presupun o inacțiune a făptutorului, care omite să îndeplinească o obligație legală;
b. presupun producerea unui rezultat periculos, pe care făptuitorul avea obligația să îl împiedice,
dar acesta s-a produs tocmai ca urmare a inacțiunii făptuirorului;
c. nu pot fi infracțiuni complexe, de rezultat;
d. tentativa se pedepsește.
128. Valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracțiune este:
a. obiectul juridic specific;
 b. obiectul direct nemijlocit;
c. obiectul juridic principal;
d. elementul material al infracțiunii.
129. În materia răspunderii penale a persoanei juridice, este adevărat că:
a. persoanele juridice răspund penal, fără a exclude prin aceasta răspunderea persoanelor fizice
care au contribuit la comiterea acelorași fapte;
b. pot fi aplicate pedepse complementare sau accesorii;
c. autoritățile publice, asemenea instituțiilor publice, răspund penal;
d. entitățile fără personalitate juridică răspund penal.
130. Infracțiunea de gestiune frauduloasă:
a. spre deosebire de infracțiunea de abuz de încredere, are incriminată tentativa;
b. spre deosebire de infracțiunea de înșelăciune, nu are incriminată tentativa;
c. poate fi comisă și de un paznic care sustrage bunurile aflate sub paza sa;
d. pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, nu este necesară plângerea prealabilă.
131. Infracțiunea de gestiune frauduloasă poate avea ca obiect material:
a. inclusiv un bun ut singuli, iar nu doar o universalitate de bunuri;
b. bunuri mobile, spre deosebire de infracțiunea de abuz de încredere;
c. doar bunuri mobile și drepturi reale, iar nu și creanțe;
d. doar bunuri imobile și drepturi reale, iar nu și creanțe.
132. Constituie pedeapsă complementară aplicabilă persoanei juridice:
a. amenda;
b. suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pentru o perioadă de la
15 zile la 3 luni;
c. dizolvarea persoanei juridice;
d. organizarea propriilor licitații.
133. Infracțiunea de luare de mită:
a. nu poate avea ca subiect activ un avocat;
b. nu poate avea ca subiect activ un expert public judiciar;
c. presupune întotdeauna săvârșirea corelativă a unei infracțiuni de dare de mită;
d. se pedepsește și în forma tentativei;
134. În cazul infracțiunii de dare de mită:
a. dacă mituitorul este constrâns, atunci se va reține cauza de nepedepsire;
b. pluralitatea de funcționari publici mituiți cu aceeași ocazie de mituitor, determină o pluralitate
de infracțiuni;
c. nu vor fi confiscate bunurile promise de mituitor, dacă acestea nu au apucat să fie remise;
d. se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.
135. În cazul infracțiunilor de fals în înscrisuri este adevărat că:
a. nu pot fi comise cu intenție indirectă falsul material în înscrisuri oficiale și falsul intelectual;
b. tentativa este posibilă și incriminată la infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale, fals în
înscrisuri sub semnătură privată și fals intelectual;
c. infracțiunea de uz de fals este o infracțiune cu durată de consumare;
d. pot fi comise cu intenție indirectă falsul material în înscrisuri oficiale și falsul intelectual.
136. În cazul infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale:
a. dacă cel care a falsificat înscrisul îl folosește, atunci infracțiunea de uz de fals va fi absorbită în
infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale;
b. spre deosebire de infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, dacă cel care a
falsificat înscrisul, nu îl folosește și nici nu îl încredințează pentru a fi folosit, fapta continuă să fie
infracțiune;
c. dacă înscrisul se va falsifica succesiv, vor fi reținute două infracțiuni de fals material în înscrisuri
oficiale;
d. tentativa nu se pedepsește.
137. La abuzul în serviciu, urmarea imediată:
a. constă într-o stare de pericol;
b. poate consta într-o pagubă;
c. nu poate consta într-o vătămare adusă intereselor legitime ale unei persoane juridice;
 d. nu poate consta într-o pagubă.
138. Subiect activ la infracțiunea de abuz în serviciu poate fi:
a. numai un funcționar public care nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și
prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane;
b. orice persoană care exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice;
c. doar un funcționar public cu atribuții de conducere sau control;
d. necalificat.
139. Neglijența în serviciu se săvârșește:
a. numai din culpă;
b. numai cu intenție directă;
c. atât cu intenție, cât și din culpă;
d. numai cu intenție indirectă.
140. În cazul infracțiunii de luare de mită, folosul injust:
a. trebuie în mod obligatoriu să fie determinat, în cazul acceptării promisiunii;
b. nu poate consta într-un împrumut;
c. poate consta în efectuarea unei plăți de către mituitor pentru cel mituit.
d. trebuie să fie cuvenit în mod legal făptuitorului.
141. Elementul material al infracțiunii de luare de mită poate consta în:
a. darea de bani ori alte foloase;
b. respingerea promisiunii de dare a unei sume de bani;
c. acceptarea promisiunii unor foloase;
d. traficarea unor bunuri din patrimoniul subiectului pasiv.
142. Infracțiunea de luare de mită se consumă:
a. în momentul realizării oricăreia dintre modalitățile elementului material;
b. în modalitatea primirii de bani sau alte foloase, înainte ca făptuitorul să intre în posesia acestora;
c. în momentul producerii pagubei;
d. nu poate fi comisă în formă continuată.
143. Fapta celui care oferă un cadou unui funcționar public din primărie, în vederea urgentării unui
act în virtutea funcției sale:
a. reprezintă infracțiunea de dare de mită;
b. reprezintă infracțiunea de cumpărare de influență;
c. reprezintă infracțiunea de delapidare;
c. nu reprezintă infracțiune.
144. La infracțiunea de trafic de influență:
a. tentativa nu este posibilă;
b. influența declarată de făptuitor – reală sau presupusă – trebuie să se refere la un funcționar
public care exercită efectiv atribuțiile necesare cumpărătorului de influență;
c. dispozițiile privitoare la confiscare se aplică și în situația în care fapta s-a săvârșit prin pretindere
sau acceptare de promisiuni;
d. forma de vinovăție prevăzută de lege este culpa.
145. Pretinderea reprezintă element material al infracțiunii de:
a. delapidare;
b. dare de mită;
c. trafic de influență;
d. neglijență în serviciu.
146. Infracțiunea de abuz în serviciu:
a. este o infracțiune de corupție;
b. presupune ca subiectul activ să săvârșească fapta în exercitarea atribuțiilor de serviciu;
c. se săvârșește din culpă;
d. poate intra în concurs formal cu neglijența în serviciu.
147. Grațierea:
a. înlătură răspunderea penală;
b. înlătură, în tot sau în parte, executarea pedepsei;
c. are efect asupra drepturilor persoanei vătămate;
 d. nu are efecte asupra măsurilor educative privative de libertate, în afară de cazul în care se
dispune altfel prin actul de grațiere.
148. Prescripția executării pedepsei:
a. nu are efecte asupra pedepselor complementare aplicate persoanei fizice;
b. nu are efecte asupra pedepsei amenzii;
c. are efecte asupra măsurilor de siguranță;
d. are efecte asupra pedepselor complementare aplicate persoanei fizice.
149. În cazul în care rezultatul faptei prevăzute de legea penală este mai grav decât cel urmărit sau
acceptat de către făptuitor, forma de vinovăție cu care s-a săvârșit fapta este:
a. intenția indirectă;
b. culpa cu prevedere;
c. culpa fără prevedere;
d. intenția depășită.
150. Infracțiunea continuă se săvârșește, cu îndeplinirea și a altor condiții:
a. printr-o singură acțiune ce durează în timp;
b. prin mai multe acte de executare;
c. printr-o singură acțiune ce realizează conținutul mai multor infracțiuni;
d. numai din culpă.
151. În procedura de cameră preliminară:
a. și persoana vătămată poate formula cereri și exceptii cu privire la legalitatea sesizării instanței,
legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală;
b. judecătorul de cameră preliminară nu poate ridica excepții din oficiu;
c. în soluționarea contestației împotriva încheierii de începere a judecății nu pot fi invocate alte
cereri sau excepții decât cele invocate în fața primului judecätor, în nicio situație;
d. durata procedurii de cameră preliminară este de cel mult 30 de zile de la data înregistrării
cauzei la instanță.
152. Acțiunea penală poate fi pusă în mișcare:
a. de către instanța de judecată, prin încheiere, în cazul săvârșirii infracțiunilor de audiență;
b. de către procuror, prin declarație orală, în cazul săvârșirii infracțiunilor de audiență;
c. de către organul de cercetare penală, prin declarație orală, în timpul urmăririi penale;
d. de către instanța de judecată, prin sentință, în cazul săvârșirii infracțiunilor de audiență.
153. Acțiunea civilă exercitată în procesul penal:
a. nu este scutită de taxă de timbru;
b. trebuie soluționată de instanța penală în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii
plângerii prealabile;
c. trebuie soluționată de instanța penală în caz de achitare ca urmare a existenței unei cauze de
neimputabilitate;
d. nu trebuie soluționată de instanța penală în caz de achitare ca urmare a existenței unei cauze
de neimputabilitate.
154. Partea civilă poate mări sau micșora întinderea pretențiilor civile, în fața instanței de fond:
a. până la începerea cercetării judecătorești;
b. până la terminarea cercetării judecătorești;
c. până la închiderea dezbaterilor;
d. nu se poate mări sau micșora întinderea pretențiilor civile.
155. Instanța penală lasă nesoluționată, în toate cazurile, acțiunea civilă atunci când:
a. pronunță o soluție de achitare întrucât fapta nu există;
b. dispune încetarea procesului penal întrucât a intervenit amnistia;
c. dispune încetarea procesului penal ca efect al împăcării;
d. pronunță o soluție de achitare întrucât nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea.
156. În cazul în care instanța penală dispune disjungerea acțiunii civile:
a. soluționarea acțiunii civile va trece în competența instanței civile;
b. soluționarea acțiunii civile se va suspenda în mod obligatoriu;
c. probele administrate până la disjungere pot fi folosite la soluționarea acțiunii civile disjunse;
d. probele administrate până la disjungere pot fi folosite la soluționarea acțiunii civile disjunse.
157. Încheierea prin care instanța de judecată disjunge acțiunea civilă:
 a. poate fi atacată cu contestație;
b. este definitivă;
c. poate fi atacată separat cu apel;
d. poate fi atacată separat cu recurs.
158. În cazul conflictului de competență între două instanțe:
a. judecata se suspendă până la soluționarea conflictului pozitiv de competență;
b. judecata se suspendă până la soluționarea conflictului negativ de competență;
c. judecata cauzei continuă, indiferent dacă se soluționează un conflict pozitiv sau negativ de
competență;
d. judecata cauzei se suspendă, indiferent dacă se soluționează un conflict pozitiv sau negativ de
competență
159. În materie penală, tribunalul:
a. poate judeca apeluri, în anumite cazuri;
b. poate soluționa contestații, în anumite cazuri;
c. poate soluționa cereri de strămutare, în anumite cazuri;
d. poate judeca recursuri, în anumite cazuri.
160. Necompetența materială a judecătoriei poate fi invocată:
a. doar până la începerea cercetării judecătorești;
b. în tot cursul judecății, până la pronunțarea hotărârii definitive;
c. ca motiv de contestație în anulare;
d. doar până la terminarea cercetării judecătorești.
161. Dreptul de a solicita desemnarea unui expert recomandat care să participe la efectuarea
expertizei dispuse de instanța de judecată, aparține:
a. numai inculpatului, părții civile și părții responsabile civilmente;
b. procurorului, părților și subiecților procesuali penali;
c. numai părților și subiecților procesuali penali;
d. numai procurorului.
162. Judecătorul de cameră preliminară care soluționează plângerea formulată împotriva unei
soluții de clasare:
a. nu poate schimba temeiul de drept al soluției de clasare, dacă aceasta a fost dispusă față de un
suspect;
b. poate dispune începerea judecății, chiar dacă plângerea este formulată de persoana care a avut
calitatea de inculpat;
c. poate dispune trimiterea cauzei la procuror, în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale;
d. nu poate, în niciun caz, dispune trimiterea cauzei la procuror.
163. Plângerea împotriva soluției de neurmărire sau netrimitere în judecată:
a. poate fi formulată împotriva soluției de renunțare la urmărirea penală;
b. poate fi făcută de către cel care a formulat denunțul în cauza penală;
c. trebuie să cuprindă data ordonanței sau a rechizitoriului atacat;
d. nu trebuie să cuprindă numărul de dosar penal și denumirea parchetului.
164. Judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluționarea plângerii împotriva soluției de
clasare:
a. o va respinge ca rămasă fără obiect, atunci când, ulterior sesizării sale, procurorul ierarhic
superior a admis plângerea și a dispus infirmarea soluției atacate, după împlinirea termenului de 20
de zile în care acesta era obligat să o soluționeze;
b. o va respinge ca inadmisibilă, în cazul în care aceasta a fost introdusă greșit la instanță, după
ce s-a dat soluția de clasare de către procurorul de caz;
c. o va respinge ca inadmisibilă, întrucât soluția de clasare s-a dat prin rechizitoriu, care a fost
deja verificat în procedura de cameră preliminară și s-a dispus începerea judecății;
d. o va respinge ca inadmisibilă, atunci când, ulterior sesizării sale, procurorul ierarhic superior
a admis plângerea și a dispus infirmarea soluției atacate, după împlinirea termenului de 20 de zile în
care acesta era obligat să o soluționeze.
165. În procedura de cameră preliminară:
a. judecătorul de cameră preliminară poate lua act de intervenirea împăcării și dispune încetarea
procesului penal;
 b. nu pot fi invocate excepții de neconstituționalitate;
c. judecătorul de cameră preliminară poate dispune menținerea măsurii arestării preventive a
inculpatului, chiar în lipsa acestuia, dacă el nu poate fi adus;
d. judecătorul de cameră preliminară poate lua act de intervenirea împăcării și dispune achitarea
166. În procedura de cameră preliminară:
a. nu se verifică temeinicia dispoziției de trimitere în judecată;
b. nu este obligatorie citarea inculpatului la termenul fixat pentru discutarea cererilor și
excepțiilor invocate;
c. cauza se restituie la parchet ori de câte ori judecătorul de cameră preliminară a constatat
nulitatea unor acte de urmărire penală;
d. se verifică numai temeinicia dispoziției de trimitere în judecată.
167. În procedura de cameră preliminară:
a. nu se poate dispune strămutarea cauzei;
b. în cazul în care nu au fost invocate și nu s-au ridicat din oficiu cereri și excepții, judecătorul
de cameră preliminară dispune începerea judecății prin încheiere pronunțată în cameră de consiliu,
fără participarea procurorului, a părților și a persoanei vătămate;
c. rechizitoriul se comunică în mod obligatoriu inculpatului și celorlalte părți din procesul penal;
d. nu pot fi invocate excepții de neconstituționalitate.
168. Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet atunci când:
a. prin răspunsul formulat, procurorul nu a remediat neregularitatea constatată prin încheierea
comunicată, cu toate că neregularitatea nu atrăgea imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor
judecății;
b. în urma excluderii unor probe, procurorul nu a răspuns în termen dacă menține dispoziția de
trimitere în judecată;
c. infracțiunea indicată în actul de sesizare este de competența instanței ierarhic superioare;
d. a exclus o parte din probele administrate în cursul urmăririi penale.
169. Ședința de judecată:
a. poate fi declarată nepublică la cererea procurorului;
b. nu poate fi declarată nepublică din oficiu;
c. nu poate fi declarată nepublică la cererea unui martor;
d. nu poate fi declarată nepublică la cererea persoanei vătămate.
170. Când completul de judecată nu poate rămâne același în tot cursul judecării cauzei, acesta se
poate schimba:
a. până la închiderea dezbaterilor;
b. până la începerea cercetării judecătorești;
c. nu se poate schimba în niciun caz;
d. până la începerea dezbaterilor.
171. Judecata poate avea loc în lipsa inculpatului arestat atunci când:
a. avocatul ales al inculpatului solicită judecarea în lipsă, din motive umanitare;
b. prezent la un termen, inculpatul menționează că nu dorește să mai participe la termenele
următoare;
c. inculpatul nu poate fi adus în fața instanței din cauza stării precare de sănătate;
d. avocatul din oficiu al inculpatului solicită judecarea în lipsă, din motive umanitare.
172. Instanța de judecată dispune, prin încheiere, suspendarea judecății:
a. când se constată pe baza unei adeverințe medicale că inculpatul suferă de o boală gravă, care
îl împiedică să participe la judecată;
b. pe perioada desfășurării procedurii de mediere, potrivit legii;
c. dacă a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate;
d. când se constată pe baza unui referat medical că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl
împiedică să participe la judecată.
173. Hotărârea prin care se soluționează cauza de către prima instanță de judecată:
a. este întotdeauna o sentință;
b. se redactează de grefierul de ședință în maxim 30 de zile de la pronunțare;
c. nu trebuie să cuprindă, în conținutul expunerii, arătarea temeiurilor de drept care justifică
soluțiile date în cauză;
 d. este întotdeauna o încheiere.
174. În cursul cercetării judecătorești în prima instanță:
a. un martor nu poate fi audiat în prezența altor martori;
b. părțile nu mai pot cere administrarea de probe noi dacă nu au fost cerute înainte de începerea
cercetării judecătorești;
c. probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de părți nu vor mai putea fi
readministrate în nicio soluție;
d. instanța nu poate administra probe din oficiu în nicio situație.
175. În cadrul dezbaterilor, instanța de fond acordă cuvântul, în ordine:
a. procurorului, persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente și inculpatului;
b. inculpatului, persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente și procurorului și
la final, din nou, inculpatului;
c. procurorului, inculpatului, persoanei vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente și
la final, din nou, inculpatului;
d. inculpatului, persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente și procurorului.
176. În materie penală:
a. nu este obligatorie participarea procurorului la judecarea în primă instanță a cauzelor penale
de către judecătorii;
b. la dezbaterile pe fond, prima instanță de judecată dă cuvântul mai întâi inculpatului;
c. legea permite disjungerea cauzei cu privire la unele dintre infracțiunile deduse judecății;
d. la dezbaterile pe fond, prima instanță de judecată dă cuvântul mai întâi parții responsabile
civilmente;
177. Atunci când apelul a fost retras înăuntrul termenului de apel, hotărârea primei instanțe devine
definitivă la data:
a. expirării termenului de apel;
b. retragerii apelului;
c. pronunțării sentinței;
d. comunicării sentinței.
178. În cazul judecării apelului:
a. instanța de apel nu poate readministra probele administrate de către prima instanță de judecată;
b. la dezbaterea apelului primul cuvânt se acordă, în toate cazurile, procurorului;
c. instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă;
d. se aplică numai regulile de procedură prevăzute expres în lege privind judecarea apelului.
179. În apel:
a. instanța de apel poate dispune trimiterea cauzei la organul de urmărire penală;
b. instanța de apel poate administra doar probe noi;
c. apelul declarat de procuror nu poate fi retras în nicio situație;
d. instanța de apel poate examina cauza și cu privire la alte aspecte decât cele pentru care s-a
formulat apel.
180. Contestația se soluționează prin:
a. sentință, atunci când vizează o încheiere prin care judecătorul de drepturi și libertăți a respins
propunerea de arestare preventivă a inculpatului, luând însă măsura preventivă a controlului judiciar
pe cauțiune;
b. decizie, atunci când vizează o încheiere a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței
de judecată prin care s-a menținut măsura arestului la domiciliu al inculpatului;
c. sentință, atunci când are ca obiect încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care s-
a constatat încetată de drept măsura preventivă dispusă în cauză față de inculpat;
d. încheiere, atunci când are ca obiect încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care
s-a constatat încetată de drept măsura preventivă dispusă în cauză față de inculpat.
181. Termenul de declarare a contestației este întotdeauna de:
a. 3 zile de la comunicare, când vizează sentința prin care se soluționează cererea de reabilitare
judecătorească;
b. 48 de ore de la pronunțare, când vizează încheierea prin care s-a dispus luarea măsurii arestării
preventive de către judecătorul de drepturi și libertăți;
 c. 3 zile de la comunicarea încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a respins
excepțiile invocate și a dispus începerea judecății;
d. 5 zile de la comunicarea încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a respins
excepțiile invocate și a dispus începerea judecății;
182. Potrivit dispozițiilor generale privind contestația:
a. contestația declarată de procuror nu poate fi retrasă;
b. contestația se soluționează prin decizie, dacă legea nu prevede altfel;
c. legea nu prevede posibilitatea admiterii contestației, desființării hotărârii atacate cu dispoziția
de rejudecare a cauzei de către judecătorul care a pronunțat-o;
d. contestația se soluționează numai prin încheiere.
183. Potrivit dispozițiilor generale privitoare la contestație:
a. contestația nu poate fi făcută de către procuror;
b. termenul în care se poate face contestație este de 10 zile dacă legea nu prevede altfel;
c. contestația poate fi respinsă ca inadmisibilă, în condițiile legii;
d. contestația declarată de procuror nu poate fi retrasă;
184. Contestația în anulare:
a. poate fi formulată și de persoana vătămată;
b. trebuie formulată, în toate cazurile, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei
instanței de apel;
c. poate fi formulată pe motivul că inculpatul nu a fost legal citat la judecata în prima instanță;
d. trebuie formulată, în toate cazurile, în termen de 15 de zile de la data comunicării deciziei
instanței de apel;
185. Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele
cazuri:
a. când judecata în apel a avut loc în prezența unei părți nelegal citate;
b. când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a
procesului penal;
c. când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri pentru aceeași faptă, dintre care cel
puțin una definitivă;
d. când judecata în fond a avut loc în prezența unei părți nelegal citate.
186. Admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, presupune și îndeplinirea condiției ca
cererea:
a. să fie depusă de avocatul care l-a reprezentat pe revizuent în fața primei instanțe, atunci când
revizuentul a decedat înainte de a exercita calea extraordinară de atac;
b. să fie introdusă la instanța care a judecat cauza în primă instanță;
c. să cuprindă temeiul legal în baza căruia se cere revizuirea hotărârii, cu indicarea mijloacelor
de probă apte să dovedească temeinicia cererii;
d. să fie depusă de avocatul care l-a reprezentat pe revizuent în apel, atunci când revizuentul a
decedat înainte de a exercita calea extraordinară de atac.
187. Cererea de revizuire trebuie adresată:
a. procurorului de la parchetul de pe lângă instanța care a judecat cauza în primă instanță;
b. instanței care a judecat cauza în primă instanță, dacă privește netemeinicia hotărârii de
condamnare;
c. instanței care a judecat cauza în primă instanță, chiar dacă privește doar latura civilă;
d. Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;
188. În cazul revizuirii:
a. dacă instanța respinge cererea de suspendare a executării hotărârii, încheierea poate fi
contestată în termen de 48 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei
lipsă;
b. instanța poate dispune luarea măsurii arestării preventive când, după ce a suspendat executarea
hotărârii supuse revizuirii, nu sunt respectate, cu rea credință, obligațiile impuse;
c. în rejudecarea cauzei, dacă s-a dispus anularea hotărârii, operează efectul extensiv;
d. dacă instanța respinge cererea de suspendare a executării hotărârii, încheierea poate fi
contestată în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei
lipsă.
 189. Punerea în mișcare a acțiunii penale:
a. se dispune de organele de urmărire penală prin ordonanță motivată;
b. se comunică inculpatului de către organul de urmărire penală, care îl cheamă pentru a-l audia;
c. poate fi dispusă și de către judecător prin încheiere motivată, în cazul infracțiunilor de audiență;
d. se dispune de către organul de cercetare penală, prin declarație orală, în timpul urmăririi penale.
190. Acțiunea civilă în procesul penal:
a. poate avea ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului;
b. poate fi exercitată de către persoana căreia persoana vătămată i-a transmis pe cale
convențională, mai înainte de constituirea de parte civilă, dreptul la repararea prejudiciului;
c. este admisibilă dacă partea civilă a revenit asupra renunțării la pretențiile civile până la
începerea cercetării judecătorești;
d. este lăsată nesoluționată de către instanța care admite acordul de recunoaștere a vinovăției,
dacă între părți s-a încheiat un acord de mediere cu privire la acțiunea civilă.
191. Suspectul într-o cauză penală:
a. poate fi parte a unui acord de recunoaștere a vinovăției, cu privire la infracțiunea pentru care
este cercetat;
b. poate avea și calitatea de persoană vătămată in același dosar;
c. se poate împăca cu persoana vătămată, chiar dacă aceasta s-a constituit parte civilă;
d. va fi încunoștințat cu privire la drepturile sale, doar după prima sa audiere.
192. Persoana vătămată:
a. poate fi audiată anticipat în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi și libertăți;
b. poate face apel pe latura civilă a cauzei;
c. poate formula cerere de administrare de probe în cursul urmăririi penale;
d. nu poate exercita niciodată acțiunea civilă în procesul penal doar împotriva părții responsabile
civilmente.
193. Potrivit regulilor de competență:
a. tribunalul judecă în primă instanță infracțiunile date potrivit legii în competența sa,
soluționează conflicte de competență ivite între judecătoriile din circumscripția sa, precum și
contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie, în cazurile prevăzute de lege;
b. judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile, însă soluționează și alte cauze date
anume în competența sa, potrivit legii;
c. curtea de apel soluționează apeluri, cereri de strămutare, conflicte de competență ivite între
instanțele din circumscripția sa și recursuri în interesul legii;
d. Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiunea de vătămare corporală
din culpă, comisă de un judecător al curții militare de apel.
194. În competența următoarelor instanțe judecătorești intră judecarea contestației, dar nu intră
judecarea apelului:
a. judecătorie;
b. tribunal;
c. curte de apel;
d. Înalta Curte de Casație și Justiție.
195. Potrivit dispozițiilor legale privind citarea în procesul penal:
a. chemarea unei persoane în fața procurorului se face doar prin citație scrisă;
b. citația este individuală;
c. suspectul nu poate fi citat și la adresa locului său de muncă;
d. suspectul nu poate fi citat la adresa de domiciliu.
196. În ceea ce privește raportul dintre acțiunea penală și acțiunea civilă:
a. hotărârea definitivă de renunțare la aplicarea pedepsei va avea autoritate de lucru judecat în
fața instanței civile care, soluționând acțiunea civilă, poate stabili pe baza probatoriului administrat
existența prejudiciului și cuantumul acestuia;
b. hotărârea definitivă a instanței civile va avea autoritate de lucru judecat în fața instanței penale
care soluționează anumite aspecte ce pot reprezenta chestiuni prealabile în procesul penal, cu condiția
ca acestea să nu vizeze existența infracțiunii;
 c. în cazul în care persoana vătămată a introdus acțiune la instanța civilă și, în același timp, este
în desfășurare procesul penal pentru rezolvarea acțiunii penale, judecata în fața instanței civile se
suspendă după punerea în mișcare a acțiunii penale, pe toată durata soluționării procesului penal;
d. hotărârea definitivă a instanței civile va avea autoritate de lucru judecat în fața instanței penale
care soluționează anumite aspecte ce pot reprezenta chestiuni prealabile în procesul penal, cu condiția
ca acestea să vizeze existența infracțiunii.
197. Expertiza:
a. se efectuează de către un expert, care, după finalizarea raportului de expertiză, poate fi audiat
de către instanță dacă se constată că audierea sa este necesară pentru lămurirea constatărilor sau a
concluziilor sale;
b. se poate efectua în cursul judecății cu participarea unor experți consilieri ce pot fi propuși
numai de către părți;
c. se finalizează printr-un raport de expertiză, care nu poate fi niciodată refăcut sau completat;
d. se poate dispune in cursul urmăririi penale de judecătorul de drepturi si libertăți, prin încheiere.
198. În ceea ce privește competența organelor de urmărire penală:
a. procurorul nu poate efectua actele de urmărire penală care potrivit legii sunt date în competența
organelor de cercetare penală;
b. necompetența organelor de cercetare penală poate fi constată de către organul de cercetare
care, prin ordonanță, dispune declinarea de competență;
c. competența materială de a efectua ori, după caz, de a supraveghea urmărirea penală aparține
procurorului din cadrul parchetului corespunzător instanței care, potrivit legii, are competența de a
judeca în primă instanță cauza;
d. urmărirea penală se efectuează în toate cazurile de către procuror.
199. În cursul judecății:
a. cererea inculpatului de înlocuire a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe
cauțiune nu se soluționează, în nicio situație, în camera de consiliu;
b. procesul se poate desfășura și în lipsa inculpatului arestat preventiv, dacă acesta a solicitat
judecata în lipsă;
c. inculpatul arestat în altă cauză poate fi reprezentat la judecarea cauzei dacă instanța apreciază
că prezența sa la judecată nu este necesară, chiar dacă acesta nu a solicitat judecata în lipsă;
d. neacordarea ultimului cuvânt inculpatului, determină nulitatea absolută a hotărârii.
200. Pot face apel:
a. persoana responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală,
în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă;
b. persoana vătămată, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;
c. inculpatul, doar în ceea ce privește latura civilă;
d. partea civilă, numai în ceea ce privește latura civilă.