DREPT CIVIL-2010, Licenta iulie 2010

1. Ce fel de conditie este capacitatea de a incheia actul juridic civil ?

a. de fond;
b. de forma;
c. speciala
ANS:A

2. Ce este eroarea, ca viciu de consimtamant ?

a. inducerea in eroare a unei persoane, cu ajutorul unor mijloace viclene sau
dolosive,
pentru a o determina sa incheie un act juridic;
b. falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act juridic;
c. disproportia vadita de valoare intre doua prestatii.
ANS:B

3. Ce cerinte trebuie sa indeplineasca consimtamantul pentru a fi valabil?

a. sa provina de la o persoana cu capacitate de exercitiu;
b. sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;
c. sa nu fie exteriorizat.
ANS:B

4. Care din situatiile de mai jos constituie viciu de consimtamant?

a. eroarea indiferenta;
b. dolul secundar (incident);
c. violenta.
ANS:C

5. In ce caz falsa reprezentare a realitatii la incheierea actului juridic atrage nulitatea

relativa a acestuia?
a. in cazul in care priveste calitatile substantiale ale obiectului acelui act juridic;
b. in cazul in care priveste natura actului juridic;
c. in cazul in care priveste identitatea fizica a obiectului acelui act juridic.
ANS:A

6. Despre ce fel de eroare este vorba atunci cand falsa reprezentare priveste natura
actului
juridic care se incheie?
a. error in negotio;
b. error in corpore;
c. error in substantiam.
ANS:A

7. In ce caz violenta constituie viciu de consimtamant ?

a. atunci cand amenintarea nu este justa;
b. cand provine numai de la o persoana cu care s-a contractat;
c. cand este indiferenta.
ANS:A

8. Care din actele juridice civile de mai jos pot fi anulate pentru leziune?
a. actele de dispozitie;
b. actele incheiate de minorul cu varsta intre 14-18 ani, singur, ocrotitorului

1
legal;fara incuviintarea
c. actele incheiate de minorii cu varste sub 14 ani, personal si nu prin reprezentant
ANS:B

9. In structura carui viciu de consimtamant nu exista un element obiectiv ?

a. erorii;
b. dolului;
c. violentei.
ANS:A

10. Ce efecte genereaza, ca regula, viciile de consimtamant?

a. atrag nulitatea absoluta;
b. atrag nulitatea relativa;
c. atrag nulitatea absoluta, in cazul actelor unilaterale
ANS:B

11. Ce conditii trebuie sa indeplineasca dolul, pentru a fi viciu de consimtamant ?

a. sa fie determinant pentru incheierea actului juridic;
b. sa nu fie injust;
c. sa nu provina de la cealalta parte.
ANS:A

12. Ce conditii trebuie intrunite pentru anularea actului juridic pe motiv de leziune?
a. sa nu fie o consecinta directa a actului respectiv;
b. sa existe in raport cu momentul incheierii actului;
c. disproportia de valoare intre contraprestatii sa nu fie considerabila.
ANS:B

13. Care este domeniul de aplicare al leziunii in actele juridice?

a. priveste actele incheiate de minorii sub 14 ani;
b. nu priveste actele juridice de administrare;
c. priveste actele juridice care sunt lezionare pentru minor.
ANS:C

14. In ce situatie cauza actului juridic civil este falsa?

a. daca exista eroare asupra motivului determinant (scopului mediat);
b. daca lipseste scopul imediat intr-un act juridic nenumit;
c. in cazul lipsei discernamantului.
ANS:A

15. In ce consta scopul mediat ?

a. in prefigurarea mentala a contraprestatiei, in contractele sinalagmatice;
b. in prefigurarea remiterii lucrului in actele reale;
c. in motivul determinant al incheierii unui act juridic civil
ANS:C

16. Care sunt caracterele juridice ale formei cerute „ad validitatem”?
a. atrage, in caz de nerespectare, nulitatea relativa a actului juridic;
b. consta, in toate cazurile, in intocmirea unui inscris autentic;
c. atrage, in caz de nerespectare, nulitatea absoluta a actului juridic.
ANS:C

17. In cazul caror acte juridice civile este ceruta forma „ad validitatem”?

2
a. contractul de locatiune
b. contractul de inchiriere a locuintei;
c. contractul de donatie
ANS:C

18. Care sunt caracterele juridice ale formei “ad probationem”?

a. presupune intocmirea unui inscris autentic;
b. este ceruta, printre altele, in cazul contractului de asigurare;
c. atrage, in caz de nerespectare, nulitatea relativa a actului juridic.
ANS:B

19. Ce fel de conditie (ca modalitate a actului juridic) este aceea a carei realizare
depinde exclusiv de vointa uneia din parti ?
a. mixta;
b. potestativa simpla;
c. pur potestativa.
ANS:C

20. In ce caz poate aparea o exceptie de la principiul „pacta sunt servanda”?

a. in cazul tacitei relocatiuni;
b. in cazul incetarii mandatului din cauza falimentului mandatarului;
c. in cazul actelor juridice colective.
ANS:B

21. Ce acte juridice sunt incluse categoria exceptiilor de la irevocabilitatea actului

juridic unilateral ?
a. revocarea ofertei inainte de a ajunge la destinatar;
b. revocarea marturisirii pentru eroare de drept;
c. incetarea depozitului la cererea deponentului.
ANS:A

22. Ce persoane fac parte din categoria avanzilor-cauza ?

a. reprezentantii conventionali ai partilor;
b. toti cei care, ulterior incheierii actului juridic, au contractat cu partile acestui;
c. succesorii cu titlu universal ai partilor
ANS:C

23. Prin ce se deosebeste caducitatea de nulitatea actului juridic civil?

a. efectele caducitatii nu retroactiveaza
b. presupune o cauza de nevalabilitate contemporana incheierii actului juridic
c. este o sanctiune ce se aplica in materia liberalitatilor
ANS:A

24. Ce cauze atrag nulitatea absoluta a actului juridic civil?

a. lipsa discernamantului persoanei fizice la incheierea actului
b. nerespectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice
c. violenta
ANS:B

25. Ce cauze atrag nulitatea relativa a actului juridic civil?

a. nevalabilitatea obiectului actului juridic
b. lipsa consimtamantului, cand aceasta se datoreaza lipsei de discernamant
c. lipsa cauzei actului juridic

3
ANS:B

26. Pot forma obiectul posesiei:

a. bunurile din domeniul public si privat al statului si unitatilor administrativ –
teritoriale
b. universalitatile de bunuri
c. numai bunuri corporale, individual determinate, aflate in circuitul civil
ANS:C

27. Posesia:
a. corespunde intotdeauna unui drept real principal
b. are ca efect dobandirea fructelor daca posesorul este de buna – credinta
c. este discontinua atunci cind a intervenit o cauza de intrerupere a uzucapiunii
ANS:B

28. Posesia este viciata daca:

a. se exercita cu intermitente anormale
b. este de rea-credinta
c. se exercita prin intermediul unui detentor precar
ANS:A

29. Ca viciu al posesiei, clandestinitatea

a. poate fi invocata de orice persoana interesata
b. se aplica numai in cazul bunurilor imobile
c. este un viciu temporar
ANS:C

30. Actiunea in complangere

a. este o actiune reala si petitorie
b. nu poate fi exercitata daca a trecut un an de la tulburare sau deposedare
c. poate fi exercitata numai daca posesia reclamantului a fost de buna – credinta
ANS: B

31. Prin dispozitie materiala se intelege prerogativa titularului dreptului de

proprietate
a. de a dispune de substanta bunului
b. de a instraina bunul
c. de a-si dezmembra dreptul de proprietate constituind drepturi reale in favoarea
altor persoane
ANS:A

32. Jus fruendi

a. constituie un atribut al dreptului de proprietate
b. este un caracter juridic al dreptului de proprietate
c. reprezinta dreptul de a culege fructele bunului, prerogativa exercitata de
proprietar
in puterea dreptului de accesiune
ANS:A

33. Dreptul de proprietate publica

a. apartine numai statului
b. este inalienabil, imprescriptibil si insesizabil
c. se exercita numai prin intermediul unor subiecte de drept administrativ

4
ANS:B

34. Domeniul public

a. este o institutie juridica ce are titulari strict determinati prin norma constitutionala
b. este alcatuit din bunurile ce formeaza circuitul civil
c. este totalitatea bunurilor ce formeaza obiectul proprietatii publice
ANS:C

35. Proprietatea anulabila

a. dureaza pana la desfiintarea actului translativ de proprietate ca urmare a actiunii
in anulare care este imprescriptibila
b. rezulta dintr-un act juridic afectat de o cauza de nulitate absoluta
c. dureaza pana la consolidarea dreptului de proprietate prin confirmare expresa sau
tacita a actului anulabil
ANS:C

36. In cazul proprietatii rezolubile, neindeplinirea conditiei rezolutorii

a. consolideaza retroactiv dreptul de proprietate al dobanditorului
b. nu are niciun efect
c. desfiinteaza dreptul de proprietate al dobanditorului
ANS:A

37. Proprietatea comuna in devalmasie presupune

a. acea forma a dreptului de proprietate comuna caracterizata prin faptul ca titularii
sai au determinata cota parte ideala din dreptul de proprietate asupra unor bunuri
nefractionate in materialitatea lor
b. existenta a doi sau mai multi proprietari asupra unor bunuri fractionate in
materialitatea lor
c. acea forma a dreptului de proprietate comuna caracterizata prin faptul ca titularii
sai nu au determinata cota parte ideala din dreptul de proprietate asupra unor
bunuri nefractionate in materialitatea lor, bunul apartinind deopotriva tuturor
proprietarilor
ANS:C

38. Drepturile copartasilor cu privire la intregul bun

a. fiecare copartas poate efectua singur, fara acordul celorlalti copartasi, acte
materiale fara a fi necesara respectarea niciunei conditii
b. oricare copartas poate efectua singur acte de conservare, de administrare si de
dispozitie cu privire la intregul bun
c. oricare copartas poate efectua singur, fara acordul si chiar impotriva vointei
celorlalti copartasi, acte de conservare
ANS:C

39. Proprietatea comuna pe cote – parti fortata si perpetua

a. are ca obiect bunuri principale
b. nu inceteaza prin partaj
c. are ca obiect bunuri accesorii pe langa bunuri principale aflate in proprietate
comuna
ANS:B

40. In cazul actiunii in revendicare imobiliara titlul

a. poate sa fie numai un act juridic translativ de proprietate
b. creeaza o prezumtie relativa de proprietate

5
c. este un element al bunei – credinte
ANS:B

41. In cazul actiunii in revendicare imobiliara daca niciuna dintre parti nu poate
invoca un titlu, va avea castig de cauza
a. reclamantul
b. paratul
c. partea a carei posesie este mai caracterizata
ANS:C

42. Proprietarul unui bun mobil pierdut sau furat poate sa exercite actiunea in
revendicare mobiliara
a. in termen de cel mult trei ani, de la data pierderii sau furtului bunului, impotriva
tertului dobanditor de rea-credinta
b. numai daca bunul se afla la un tert dobanditor de rea-credinta
c. in termen de trei ani de la data pierderii sau furtului bunului, daca bunul se afla in
posesia unui tert dobanditor de buna – credinta
ANS:C

43. Pentru aplicarea dispozitiilor art. 1909 alin. 1 Cod civil, buna – credinta trebuie
sa existe
a. pe tot parcursul exercitarii posesiei
b. la momentul intrarii in posesia bunului mobil
c. la momentul incheierii actului juridic de dobandire a bunului mobil, chiar daca
intrarea in posesie s-a facut la o data ulterioara incheierii actului
ANS:B

44. In cazul admiterii actiunii in revendicare imobiliara

a. posesorul este obligat sa restituie bunul adevaratului proprietar in natura sau prin
echivalent, la alegerea sa
b. posesorul este obligat la restituirea bunului catre adevaratul proprietar chiar daca
bunul este grevat cu sarcini reale
c. imobilul se restituie liber de sarcinile cu care a fost grevat de posesor
ANS:C

45. Ca efect al admiterii actiunii in revendicare imobiliara

a. posesorul are dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor facute cu bunul
b. cheltuielile necesare se vor restitui posesorului numai in masura sporului de
valoare adus bunului
c. posesorul de buna – credinta va putea sa pastreze fructele percepute pana la data
introducerii actiunii in revendicare
ANS:C

46. In materia actiunii in revendicare, paratul posesor de rea - credinta

a. nu poate sa invoce uzucapiunea
b. este obligat sa restituie toate fructele lucrului revendicat percepute sau
nepercepute sau valoarea acestora daca le-a consumat ori a neglijat sa le perceapa
c. nu poate obtine contravaloarea cheltuielilor necesare
ANS:B

47. Prin uzucapiune poate fi dobandit

6
a. dreptul de proprietate indiferent de titular
b. dreptul de proprietate privata si dezmembramintele acestuia
c. numai dreptul de proprietate privata
ANS:B

48. Buna – credinta a posesorului in materia uzucapiunii de 10 pana la 20 de ani

a. trebuie sa existe la momentul dobandirii posesiei bunului imobil;
b. trebuie sa existe pe toata durata posesiei;
c. cel care o invoca trebuie sa o dovedeasca
ANS:A

49. Intreruperea naturala a uzucapiunii intervine

a. la data introducerii cererii de chemare in judecata, daca actiunea este admisa
b. intre soti
c. cand bunul asupra caruia se exercita posesia este declarat imprescriptibil ca
urmare a unei transformari a naturii si destinatiei sale
ANS:C

50. Renuntarea la prescriptia achizitiva

a. poate fi facuta inaintea implinirii termenului de uzucapiune de catre beneficiarul
termenului
b. poate fi numai expresa
c. produce efecte doar intre raporturile dintre posesor si adevaratul proprietar
ANS:C

51. Pentru invocarea exceptiei de neexecutare a contractului se cer intrunite

urmatoarele conditii
a. obligatiile reciproce ale partilor sa-si aiba temeiul in acelasi contract
b. partile sa fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligatiile reciproce
c. debitorul sa fi fost pus in intarziere
ANS:A

52. Constituie un efect specific al contractelor sinalagmatice

a. exceptia de neexecutare
b. nulitatea
c. inopozabilitatea
ANS:A

53. Rezolutiunea contractului se aplica

a. tuturor contractelor
b. contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o data
c. contractelor sinalagmatice cu executare succesiva
ANS:B

54. Constituie o conditie pentru ca instanta de judecata sa pronunte rezolutiunea

a. neexecutarea obligatiei sa se datoreze cazului fortuit
b. neexecutarea obligatiei sa fie imputabila debitorului acesteia
c. debitorul obligatiei neexecutate sa nu fi fost pus in intarziere
ANS:B

55. Rezolutiunea contractului produce urmatoarele efecte:

a. intre parti, rezolutiunea contractului are ca efect repunerea lor in situatia
anterioara, partile fiind tinute sa-si restituie prestatiile efectuate in temeiul

7
contractului desfiintat
b. intre parti, rezolutiunea contractului are ca efect nulitatea contractului
c. desfiintarea tuturor drepturilor consfintite in favoarea partilor sau tertilor de catre
dobanditorul bunului ce a format obiectul contractului desfiintat, pentru viitor
ANS:A

56. .Rezilierea se aplica

a. oricarui contract
b. contractelor unilaterale
c. contractelor sinalagmatice cu executare succesiva
ANS:C

57. Spre deosebire de rezolutiune, rezilierea:

a. nu presupune un contract sinalagmatic valabil incheiat
b. are ca efect doar incetarea contractului pentru viitor
c. daca este admisa de instanta de judecata, partile isi vor restitui prestatiile
effectuate in baza contractului
ANS:B

58. In contractele translative de proprietate, riscul contractului il suporta

a. partea care avea calitatea de proprietar al lucrului in momentul pierii fortuite
b. dobanditorul lucrului
c. ambele parti
ANS:A

59. Constituie obligatie a gerantului

a. sa continue gestiunea inceputa pana in momentul in care geratul, sau mostenitorii
sai, vor putea sa o preia
b. in efectuarea actelor de gestiune sa depuna diligenta unui bun posesor
c. sa dea socoteala tertilor pentru operatiunile efectuate
ANS:A

60. Utilitatea gestiunii de afaceri:

a. gestiunea de afaceri trebuie sa fie utila gerantului
b. este apreciata in raport de momentul savarsirii operatiunii
c. nu se mai poate aprecia asupra utilitatii daca ulterior savarsirii bunul este distrus
dintr-un caz de forta majora sau caz fortuit
ANS:B

61. In cazul platii nedatorate, accipiensul de buna-credinta

a. este obligat sa restituie lucrul, dar sa pastreze fructele, ca orice posesor de
bunacredinta
b. daca lucrul a fost instrainat este indreptatit sa retina pretul primit
c. daca lucrul a pierit in mod fortuit nu va fi liberat de obligatia de restituire
ANS:A

62. In cazul imbogatirii fara justa cauza, pentru intentarea actiunii in restituire se
cere:
a. sa existe un temei legal pentru marirea unui patrimoniu pe seama diminuarii
patrimoniului altei persoane
b. sa existe si un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite

8
c. sa existe o legatura intre marirea si diminuarea unui patrimoniu, in sensul ca
ambele operatiuni sa fie efectul unei cauze unice
ANS:C

63. In materia raspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului se poate realiza

a. numai prin intentarea unei actiuni in justitie pentru plata despagubirilor
b. printr-o intelegere a partilor, dar numai daca aceasta se incheie in forma autentica
c. prin conventia partilor, incheiata in mod valabil, prin care acestea stabilesc
intinderea despagubirilor si modalitatea de plata
ANS:C

64. La repararea integrala a unui prejudiciu

a. este supusa repararii atat paguba efectiva, cat si beneficiul nerealizat
b. se repara numai prejudiciul previzibil
c. prejudiciul trebuie sa fie reparat in intregime numai daca fapta ilicita s-a savarsit
cu intentie
ANS:A

65. Proba conditiilor raspunderii civile delictuale

a. trebuie sa fie facuta de victima prejudiciului, conform art. 1169 Cod civil
b. se face dupa regulile care guverneaza proba actelor juridice
c. nu este admisa proba testimoniala
ANS:A

66. Raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori

a. revine in cazul copilului adoptat, atat adoptatorilor cat si parintilor firesti ai
copilului
b. nu poate fi angajata daca ulterior savarsirii faptei prejudiciabile copilul a devenit
major
c. se angajeaza indiferent daca minorul a actionat sau nu cu discernamant
ANS:C

67. Este angajata raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor
minori in urmatoarea ipoteza
a. pentru copilul minor
b. pentru minorul care a dobandit capacitate deplina de exercitiu prin casatorie
c. pentru copilul major lipsit de discernamant ca efect al alienatiei ori debilitatii
mintale, fara deosebire daca este sau nu pus sub interdictie
ANS:A

68. In materia raspunderii civile delictuale, la repararea prejudiciului

a. se repara atat prejudiciul previzibil, cat si prejudiciul imprevizibil
b. se repara numai paguba efectiva nu si castigul nerealizat
c. repararea prejudiciului se poate realiza numai prin intentarea unei actiuni in
justitie pentru plata despagubirilor
ANS:A

69. In materia raspunderii comitentului pentru fapta prepusului

a. raportul de prepusenie trebuie sa existe la data intentarii actiunii in despagubire
de catre victima prejudiciului

9
b. savarsirea faptei ilicite de catre prepus sa se produca in functiile ce i-au fost
incredintate de comitent
c. vinovatia prepusului se prezuma
ANS:B

70. In cazul raspunderii comitentului pentru fapta prepusului

a. victima prejudiciului nu trebuie sa dovedeasca vinovatia prepusului
b. comitentul este indreptatit sa recupereze integral de la prepusul sau despagubirile
platite victimei
c. se repara numai paguba efectiva, nu si beneficial nerealizat
ANS:B

71. Raspunderea institutorilor pentru faptele elevilor, intemeiata pe art. 1000 alin. 4
Cod civil
a. poate fi angajata chiar si pentru prejudiciul suferit de elevul respectiv
b. se angajeaza si atunci cand fapta a fost savarsita de elevul major
c. se fundamenteaza pe neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare de catre
institutor a obligatiei de supraveghere a elevului
ANS:C

72. Potrivit dispozitiilor art. 1001 Cod civil, este angajata raspunderea civila
delictuala pentru prejudiciile cauzate de
a. orice fel de animale
b. animalele salbatice aflate in captivitate (gradini zoologice, menajeriile circurilor)
c. animalele salbatice aflate in stare de libertate
ANS:B

73. In cazul raspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin ruina
edificiului, actiunea in regres se poate intenta impotriva
a. locatorului
b. constructorului sau proiectantului, în temeiul contractului de antrepriză sau de
proiectare
c. oricărei personae care avea edificiul în folosintă la data producerii faptului
prejudiciabil
ANS:B

74. In materia raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general, are

calitatea de paznic juridic al lucrului
a. proprietarul lucrului si titularii unor dezmembraminte ale dreptului de proprietate
b. proprietarului lucrului, chiar daca lucrul i-a fost furat anterior producerii faptei
ilicite cauzatoare de prejudicii
c. numai proprietarul lucrului
ANS:A

75. In materia raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general

a. cazul fortuit exonereaza de raspundere
b. raspunderea apartine numai proprietarului lucrului
c. fapta victimei va exonera de raspundere paznicul juridic, daca intruneste
caracteristicile unei adevarate forte majore
ANS:C

10
76.Care drepturi nu pot forma obiectul contractului de vanzarea-cumparare?
a. drepturile reale
b. drepturile de creanta
c. drepturile patrimoniale care au un caracter strict personal
ANS:C

77. Care sunt obiectele contractului care atrag forma solemna ca o conditie de
validitate?
a. bunuri imobile
b. o mostenire vacanta
c. terenuri
ANS:C

78. Cine sunt titularii dreptului de preemtiune?

a. promitentii
b. vecinii
c. vanzatorul
ANS:B

79. Pentru a fi valabila vanzarea, ce conditii trebuie sa indeplineasca lucrul vandut?

a. sa fie inalienabil
b. sa fie proprietatea vanzatorului
c. sa fie scos din circuitul civil
ANS:B

80. In cazul contractului de vanzare cumparare care sunt obligatiile vanzatorului?

a. sa predea lucrul vandut
b. sa suporte cheltuielile de ridicare a bunului
c. sa-l apere pe cumparator impotriva tulburarilor provocate prin fapta unui tert (
tulburare de fapt)
ANS:A

81. Pentru ce fapte este angajata obligatia de garantie pentru evictiunea

vanzatorului?
a. pentru fapta succesorilor universali sau cu titlu universal ai cumparatorului
b. pentru fapta succesorilor universali sau cu titlu universal ai vanzatorului
c. pentru viciile ascunse ale bunului vandut
ANS:B

82. Pentru a se antrena garantia vanzatorului pentru viciile lucrului vandut, care sunt
conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca viciul?
a. sa fi existat in momentul incheierii contractului
b. sa apara dupa incheierea contractului
c. sa fi fost cunoscut de cumparator
ANS:A

83. Care este termenul in care se prescrie dreptul la actiunea privitoare la viciile
ascunse ale unui lucru transmis prin vanzare-cumparare ?
a. de 6 luni, in cazul in care viciile nu au fost ascunse cu viclenie
b. de 1 an, in cazul in care viciile a fost ascunse cu viclenie
c. de 1 an
ANS:A

11
84. In caz de evictiune totala, ce drepturi are cumparatorul ?
a. sa i se restituie o parte din pretul platit
b. sa i se restituie valoarea fructelor pe care a fost obligat sa le inapoieze tertului
evingator
c. sa dobandeasca pretul platit de tertul evingator
ANS:B

85. In caz de neplata a pretului de catre cumparator, ce actiuni are la dispozitie

vanzatorul ?
a. de a cere obligarea cumparatorului la executarea in natura a obligatiei
b. de a cere rezilierea contractului
c. de a cere predarea bunului
ANS:A

86. Care este sanctiunea in cazul in care chiria este neserioasa si nesincera?
a. nulitatea contractului de locatiune
b. plata de daune-interese
c. rezilierea contractului de locatiune
ANS:A

87. Care sunt obligatiile locatorului ?

a. sa efectueze reparatiile necesare mentinerii lucrului in stare de functionare
b. sa efectueze reparatiile locative
c. sa suporte cheltuielile voluptorii facute de locatar care au asigurat un spor de
valoare lucrului inchiriat
ANS:A

88. Pentru neefectuarea de catre locator a reparatiilor necesare in cursul locatiunii,

ce poate cere locatarul?
a. autorizarea sa de a le efectua pe cheltuiala locatorului
b. nulitatea contractului
c. rezolutiunea contractului
ANS:A

89. Pentru ce il garanteaza locatorul pe locatar ?

a. tulburarea de fapt si de drept provenita prin fapta unui tert
b. tulburarea de fapt provenita din fapta unui tert
c. viciile lucrului
ANS:C

90. Care sunt obligatiile locatarului ?

a. de a-l garanta pe locator contra evictiunii
b. de a-l apara pe locator contra uzurpatorilor
c. de a suporta cheltuielile necesare pentru mentinerea lucrului in stare de
functionare
ANS:B

91. Cand intervine incetarea contractului de locatiune prin denuntarea unilaterala ?

a. daca s-a prevazut un termen
b. daca partile nu au stabilit durata locatiunii
c. daca locatarul nu si-a indeplinit obligatiile stabilite in contract
ANS:B

12
92. Care este durata termenului de preaviz ?
a. de 1 an
b. de 15 zile
c. intervalul de timp dintre manifestarea vointei de a desface contractul si data la
care contractul va inceta
ANS:C

93. In ce conditii tertul dobanditor este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de
vanzare?
a. cand este incheiata prin inscris sub semnatura privata
b. cand este incheiata prin inscris sub semnatura privata, dar cu data certa
c. cand a cunoscut existenta locatiunii inainte de vanzare
ANS:B

94. In ce conditii actele de dispozitie pot fi incheiate de mandatar in numele si pe

seama mandantului ?
a. numai in baza unei procuri generale
b. numai in baza unei procuri speciale
c. in baza unui acord tacit
ANS:B

95. In ce conditii mandatarul raspunde in fata mandantului pentru faptele persoanei

pe care si-a substituit-o?
a. daca a avut acordul mandantului de a-si substitui o persoana, insa a trecut
puterile asupra unei persoane incapabile sau de insolvabilitate notorie
b. daca a avut acordul mandantului de a-si substitui o persoana
c. in toate cazurile ori de cate ori s-a produs un prejudiciu mandantului
ANS:A

96. Care sunt efectele contractului de mandat fata de terti ?

a. se nasc raporturi juridice intre mandant si terti
b. se nasc raporturi juridice intre mandatar si terti
c. mandatarul devine creditorul, respectiv debitorul tertului
ANS:A

97. In caz de incetare a mandatului ce obligatii are mandatarul ?

a. sa aduca la cunostinta tertilor incetarea mandatului
b. sa predea mandantului toate actele juridice si bunurile primite in cursul executarii
mandatului
c. sa restituie cheltuielile efectuate cu executarea mandatului
ANS:B

98. Ce conditii trebuie sa fie indeplinite pentru ca donatia incheiata intre absenti sa
fie valabila?
a. oferta de donatie trebuie sa imbrace forma autentica
b. acceptarea ofertei de donatie trebuie sa imbrace forma autentica
c. atat oferta cat si acceptarea ofertei de donatie trebuie sa imbrace forma autentica
ANS:C

99. Cine nu poate dispune prin donatie?

13
a. minorii în favoarea tutorelui cât timp autoritatea tutelară nu a dat tutorelui
descărcare de gestiune
b. persoanele neconcepute
c. sotii între ei
ANS:A

100. Cine nu are capacitatea de a primi donatii?

a. medicii si farmacistii, care au tratat pe o persoană de o boală de care aceasta
moare
b. sotii
c. minorii si persoanele puse sub interdictie
ANS:A

101. În cazul în care donatia se încheie între absenti, când trebuie să aibă
capacitatea de a dispune donatorul?
a. în momentul manifestării vointei de a dona
b. în momentul acceptării ei de către donatar
c. în momentul facerii ofertei, acceptării ei de către donatar si comunicării actului de
acceptare
ANS:C

102. În cazul în care donatia se încheie între absenti, când trebuie să fie capabil
donatarul?
a. în momentul emiterii ofertei de către donator
b. în momentul acceptării
c. în momentul comunicării acceptării ofertei
ANS:B

103. Când este donatia revocabilă ?

a. prevede plata de către donatar a datoriilor pe care donatarul le va contacta în
viitor
b. când donatorul îsi rezervă dreptul de a dispune de bunul donat
c. când donatarul acceptă donatia sub beneficiu de inventar
ANS:B

104. În cazul donatiilor indirecte ce conditii trebuie îndeplinite pentru existenta ei

valabilă?
a. se cere respectarea formei autentice sub sanctiunea nulitătii absolute
b. se cere existenta intentiei de a gratifica
c. nu este supusă vreunei conditii de formă si fond
ANS:B

105. Pentru validitatea darului manual ce conditii se cer a fi întrunite?

a. să aibă ca obiect doar bunuri mobile corporale
b. traditiunea
c. forma autentică
ANS:B

106. În ce situatii are loc revocarea donatiei ?

a. pentru ingratitudine
b. când se adoptă un copil, după facerea donatiei
c. pentru pieirea bunului supus donatiei

14
ANS:A

107. De cine poate fi invocată actiunea în revocare pentru ingratitudine ?

a. numai de către donator
b. de mostenitorii donatorului
c. de mostenitorii donatorului dacă donatorul a decedat după expirarea termenului în
care actiunea putea fi intentată
ANS:A

108. Care sunt conditiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul contractului de

mandat ?
a. să fie în circuitul civil
b. să privească încheierea de acte juridice
c. să fie inalienabil
ANS:B

109. În ce situatii trebuie respectat dreptul de preemtiune ?

a. la vânzarea imobilelor
b. la înstrăinarea terenurilor situate în extravilan
c. în cazul schimbului de terenuri situate în extravilan
ANS:B

110. În cazul declarãrii nulitãtii adoptiei:

A. adoptatul isi poate pãstra numele
B. adoptatul isi pastreaza numele, fara exceptii
C. adoptatul revine la numele de familie avut anterior incuviintarii adoptiei
ANS:C

111. Înregistrãrile de stare civilã fãcute de o persoanã necompetentã, care a

exercitat public functia de ofiter de stare civilã:
A. sunt valabile, în virtutea principiului “error communis facit jus”
B. sunt lovite de nulitate absolutã
C. sunt lovite de nulitate relativã
ANS:A

112. Care dintre urmatoarele incapacitati civile au caracter de protectie sau ocrotire?
A. interzicerea drepturilor pãrintesti
B. interzicerea dreptului de a fi tutore
C. vânzarea între soti
ANS:C

113. Pentru declararea judecãtoreascã a mortii, precedatã de declararea disparitiei,

este necesarã îndeplinirea uneia din urmãtoarele conditii:
A. de la data ultimelor stiri din care rezulta ca persoana era in viata sa fi trecut cel
putin 1 an
B. de la data afisarii extrasului de pe hotararea prin care s-a declarat disparitia sa fi
trecut cel putin 3 luni
C. de la data ultimelor stiri din care rezulta ca persoana era in viata sa fi trecut cel
putin 4 ani
ANS:C

15
114. Minorul lipsit de capacitate de exercitiu poate încheia în mod valabil, fara a fi
reprezentat, urmatoarele acte juridice:
A. somatia
B. contract de închiriere
C. vânzarea unui bun
ANS:A

115. Ce categorii de acte nu poate face minorul cu capacitate restrânsã de exercitiu,

nici chiar cu încuviintare:
A. acte juridice de administrare
B. donatii
C. întreruperea unei prescriptii
ANS:B

116. Actul juridic de dispozitie incheiat de reprezentantul legal al minorului, fara

incuviintarea autoritatii tutelare:
A. este lovit de nulitate absoluta
B. este lovit de nulitate relativa
C. este valabil
ANS:B

117. Tutela minorului se deschide in urmatoarele cazuri:

A. unul dintre pãrinti este mort
B. unul dintre pãrinti este disparut
C. ambii parinti sunt pusi sub interdictie
ANS:C

118. Curatela minorului se poate institui:

A. in cazul contrarietatii de interese intre minor si reprezentantul sau legal
B. cand minorul implineste 18 ani
C. cand minorul are doar un singur parinte cunoscut
ANS:A

119. Punerea sub interdictie implica existenta uneia dintre conditiile urmatoare:
A. lipsa discernamantului, cauzata de alienatie sau debilitate mintala
B. existenta discernamantului persoanei in cauza
C. varsta inaintata a persoanei
ANS:A

120. Curatela persoanei fizice cu capacitate de exercitiu deplina, aflata in situatii

speciale se poate institui :
A. de catre tutore
B. numai la cerere
C. de catre autoritatea tutelara
ANS:C

121. Care este principalul efect al anulãrii hotãrârii declarative de moarte?

A. înlãturarea capacitãtii de folosinta a persoanei
B. încetarea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice
C. desfiintarea, cu titlu retroactiv, a incetãrii capacitatii de folosinta a persoanei fizice
ANS:C

122. Starea civilã se poate dovedi în fata instantelor judecatoresti, prin orice mijloc

16
de probã, dacã:
A. nu a existat registrul de stare civilã
B. registrul de stare civilã existã
C. obtinerea certificatului de stare civila este posibilã
ANS:A

123. Persoana pusã sub interdictie judecãtoreascã :

A. are domiciliu legal
B. are numai domiciliu de drept comun
C. are numai domiciliu conventional
ANS:A

124. Capacitatea de folosintã anticipatã presupune cã:

A. drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiiune, numai dacã acesta se
naste viabil;
B. drepturile si obligatiile copilului existã încã de la conceptiune, dacã acesta se naste
viu
C. drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, numai daca acesta se
naste viu
ANS:C

125. Capacitaea de folosintã a persoanei fizice are urmãtoarele caractere

A. legalitate
B. specialitate
C. alienabilitate
ANS:A

126. Starea civilã are urmãtorul caracter juridic specific:

A. divizibilitatea
B. indivizibilitatea
C. universalitatea
ANS:B

127. Competenta privind anularea, modificarea sau completarea actelor de stare

civilã revine:
A. Tribunalului în a cãrui razã teritorialã se aflã oficiul de stare civilã
B. Curtea de apel în a cãrei razã teritorialã se aflã oficiul de stare civilã
C. Judecãtoria Sector 1 Bucuresti, în cazul cererii introduse de cãtre un cetãtean
român cu domiciliul în strãinãtate
ANS:C

128. Prin actiunea în reclamatie de stat :

A. se urmãreste obtinerea altei stãri civile decât cea existentã la data intentãrii
actiunii
B. se urmãreste înlãturarea unei stãri civile pretins nereale
C. se urmãreste o schimbare pentru viitor, in starea civilã a persoanei, cu
contestarea celei anterioare
ANS:A

129. Actiunea în stabilirea paternitãtii:

A. este o actiune in reclamatie de stat
B. este o actiune in contestatie de stat

17
C. este o actiune in modificare de state
ANS:A

130. Actiunea în nulitatea adoptiei:

A. este o actiune in reclamatie de stat
B. nu este o actiune in contestatie de stat
C. are efect declarativ, in cazul in care va fi admisa
ANS:C

131. Actiunea în tãgãduirea paternitãtii:

A. este imprescriptibilã
B. se prescrie în termen de 6 luni de la data cand sotul sau fostul sot al mamei a
cunoscut nasterea copilului
C. se prescrie in termen de 3 ani de la data la care sotul sau fostul sot al mamei a
cunoscut nasterea copilului
ANS:C

132. Procedura punerii sub interdictie:

A. cuprinde doua faze : una necontradictorie si una contradictorie
B. cuprinde o singura faza contradictorie
C. cuprinde o singura faza necontradictorie
ANS:A

133. Printre conditiile de fond pentru punerea sub interdictie se numara :

A. lipsa discernamantului
B. varsta persoanei sa fie sub 16 ani
C. varsta persoanei sa fie sub 18 ani
ANS:A

134. Punerea sub interdictie judecatoreasca produce urmatoarele efecte

A. lipsirea persoanei pusa sub interdictie de capacitatea de exercitiu si instituirea
tutelei interzisului
B. lipsirea persoanei pusa sub interdictie de capacitatea de folosinta si instituirea
tutelei interzisului
C. lipsirea persoanei pusa sub interdictie de capacitatea de exercitiu si instituirea
curatelei capabilului
ANS:A

135.In caz de retransmitere a mostenirii, atunci cand mostenitorul a decedat ce

trebuie sa dovedeasca beneficiarul retransmiterii pentru a dobandi el mostenirea ?
a. ca are drepturi proprii asupra masei succesorale ce se retransmite
b. ca mostenitorul initial al masei succesorale ce se retransmite nu a acceptat
mostenirea
c. ca mostenitorul a acceptat mostenirea in termen
ANS:C

136. Ce se intelege prin mostenirea prin reprezentare ?

a. exista o mostenire dobandita de mai multi mostenitori in nume propriu sau prin
reprezentare si isi exercita drepturile succesorale o singura data
b. exista doua sau mai multe mosteniri succesive
c. prima mostenire este culeasa in tot sau in parte de cel de-al doilea de cuius, in

18
viata la data deschiderii primei mosteniri
ANS:A

137. In ce cazuri recunoaste legea persoanelor juridice o capacitate de folosinta

anticipata in in care in patrimoniu intra bunuri succesorale ?cazul
a. doar de la data dobandirii personalitatii juridice indiferent daca in patrimoniu intra
sau nu bunuri succesorale
b. de la data actului de infiintare in masura in care bunurile succesorale sunt
necesare pentru ca persoana juridica sa ia fiinta in mod valabil
c. de la data actului de infiintare daca in patrimoniul acesteia intra bunuri
succesorale
ANS:B

138. Cand opereaza nedemnitate ?

a. cand fapta savarsita a fost amnistiata
b. cand sanctiunea penala s-a prescris
c. cand mostenitorul condamnat a fost ulterior amnistiat
ANS:C

139. Cand opereaza desfiintarea titlului de mostenitor al nedemnului ?

a. la momentul deschiderii mostenirii
b. la momentul savarsirii faptei care atrage nedemnitate
c. la momentul pronuntarii hotararii de condamnare a nedemnului cu privire la
savarsirea unei fapte penale asupra de cuiusului
ANS:A

140. Cine poate beneficia de reprezentarea succesorala ?

a. ascendentii ordinari prin reprezentarea parintilor defunctului
b. descendentul fratelui defunctului
c. sotul supravietuitor prin reprezentarea sotului atunci cand se dezbate succesiunea
de pe urma fratelui sotului predecedat
ANS:B

141. Care sunt consecintele declararii judecatoresti a mortii in ceea ce priveste

reprezentarea succesorala in situatia in care data mortii este stabilita ca fiind
ulterioara momentului deschiderii succesiunii ?
a. descendentii celui declarat mort vor culege mostenirea prin reprezentare
b. descendentii celui declarat mort vor culege mostenirea prin retransmisie
c. descendentii celui declarat mort vor putea culege mostenirea in nume personal
ANS:B

142. In ce conditii este influentata cota sotului supravietuitor de renuntarea sau

nedemnitatea unuia dintre copii defunctului ?
a. daca avem mai multi copii, iar unul dintre ei este nedemn sau renuntator, cota
acestuia profita celorlalti copii dar si sotului supravietuitor
b. daca avem mai multi copii, iar unul dintre ei este nedemn sau renuntator, cota
acestuia profita celorlalti copii fara a fi afectata cota sotului supravietuitor
c. culege intreaga mostenire , daca avem un singur copil si acela este renuntator sau
nedemn

19
ANS:B

143. Cand intra in concurs sotul supravietuitor cu doua clase de mostenitori legali ?
a. in caz de exheredare a mostenitorilor nerezervatari
b. in caz de exheredare a unor mostenitori legali rezervatari
c. nu avem niciodata aceasta situatie
ANS:B

144. In ce conditii este obligat sotul supravietuitor la raportul donatiilor primite de la

sotul decedat
a. cand vine in concurs cu descendentii defunctului
b. cand vine in concurs atat cu descendentii cat si cu colateralii privilegiati
c. nu este obligat la raportul donatiilor acestea fiind bunuri proprii prin efectul
donatiei
ANS:A

145. In cazul mostenirii vacante care sunt optiunile statului ?

a. statul are dreptul de optiune succesorala, putand renunta la mostenirea vacanta
b. statul raspunde pentru pasivul succesoral doar in limita activului, indiferent daca
sa intocmit sau nu un inventar al bunurilor succesorale
c. statul nu raspunde de obligatiile asumate de defunct
ANS:B

146. In caz de indoiala cum se interpreteaza clauzele unui testament ?

a. in favoarea mostenitorilor legali ( mai ales daca este vorba de intinderea legatului)
b. in favoarea legatarilor
c. in caz de indoiala o clauza testamentara nu poate produce nici un efect
ANS:A

147. Care sunt conditiile pentru ca mostenitorul care a atentat la viata defunctului sa
fie inlaturat de la mostenire pentru nedemnitate?
a. mostenitorul sa-l fi omorat din culpa
b. mostenitorul sa fi fost condamnat penal pentru omor, iar hotararea penala sa fi
ramas definitiva
c. mostenitorul sa fi fost condamnat penal pentru omor, chiar daca sanctiunea penala
s-a prescris
ANS:B

148. In ce conditii poate fi acoperita nulitatea testamentului conjunctiv

a. prin constrangere , pe calea actiunii in justitie
b. prin recunoasterea testamentului in cadrul procedurii succesorale notariale de
catre mostenitorii ambilor testatori
c. nu poate fi acoperita prin nici o formalitate
ANS:B

149. In ce conditii nu se aplica sanctiunea nulitatii legatului cu facultate de alegere,

prin care testatorul a lasat determinarea legatarului pe seama unei terte persoane
indicate in testament
a. cand desemnarea persoanei legatarului este lasata la libera alegere a tertului de
catre testator
b. cand persoana desemnata ca legatar de catre terta persoana este o persoana
cunoscuta testatorului

20
c. daca legatul este facut unor persoane determinate , dar repartizarea intre ele a
bunurilor este lasata la aprecierea unui tert
ANS:C

150. In cazul legatului cu titlu particular avand ca obiect un bun individual

determinat aflat in indiviziune la data deschiderii mostenirii in ce conditii intervine
nulitatea legatului
a. cand testatorul a lasat legat cota sa ideala de drept asupra bunului
b. cand testatorul a lasat legat bunul altuia cunoscand acest lucru
c. cand testatorul a lasat legat bunul altuia crezand ca bunul ii apartine in
exclusivitate
ANS:C

151. Care este efectul testamentului cu titlu universal posterior asupra unui
testament universal anterior in situatia in care aceste doua testamente sunt
succesive
a. testamentul anterior se considera revocat prin testamentul cu titlu universal
b. se micsoreaza doar emolumentul legatului universal
c. legatul universal anterior se transforma in legat cu titlu universal
ANS:B

152. Cand poate interveni revocarea tacita prin instrainarea obiectului legatului
a. in cazul legatelor universale
b. in cazul legatului cu titlu particular
c. in cazul legatelor cu titlu universal
ANS:B

153. Neexercitarea dreptului de optiune succesorala in termenul de 6 luni de la data

deschiderii succesiunii produce urmatoarele efecte
a. echivaleaza cu o renuntare la mostenire
b. atrage stingerea vocatiei succesorale
c. nu poate beneficia de repunerea in termen
ANS:B

154. Cui apartine competenta de a dispune repunerea in termenul de optiune

succesorala
a. notarii
b. doar instanta judecatoreasca
c. repunerea in termen se face printr-o simpla declaratie de acceptare a mostenirii
ANS:B

155. Care sunt conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca cel care reprezinta, in
cazul reprezentarii succesorale
a. sa fie ascendent in linie dreapta cu cel reprezentat
b. sa fie descendent in linie dreapta cu cel reprezentat
c. sa nu fie nedemn fata de cel pe care il reprezinta
ANS:B

156. Cum se stabileste partea din mostenire ce se cuvine sotului supravietuitor

a. in toate cazurile, mai intai trebuie sa se atribuie sotului supravietuitor cota ce se

21
cuvine
b. intai se calculeaza cota pentru mostenitorii rezervatari, restul urmand a se impartii
intre sotul supravietuitor si ceilalti mostenitori care nu sunt rezervatari
c. intai se calculeaza cota descendentilor, iar restul apartine sotului mostenitor
ANS:A

157. In cazul renuntarii la mostenire a succesibilului care este actiunea pusa la

dispozitia creditorilor acestuia de dispozitiile legale
a. actiunea oblica
b. revocarea renuntarii
c. nulitatea absoluta
ANS:B

158. Care sunt conditiile de forma pe care trebuie sa le indeplineasca acceptarea sub
beneficiu de inventar pentru a fi valabila
a. este un act consensul fiind necesar doar acordul de vointa
b. trebuie sa indeplineasca forma solemna, respectiv conditiile de forma prevazute
de lege pentru fiecare act in parte
c. trebuie sa indeplineasca forma autentica
ANS:B

159. Care sunt conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca retractarea renuntarii la

mostenire pentru a-si produce efecte
a. sa nu fi acceptat mostenirea vreun alt succesibil
b. sa fie facuta sub beneficiu de inventar
c. sa fie facuta in forma autentica
ANS: A

1
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRAłIE PUBLICĂ
BUCURESTI
TEMATICA SI BIBLIOGRAFIA EXAMENULUI DE LICENłĂ
IULIE 2010
INSTITUłII DE DREPT CIVIL
I. ACTUL JURIDIC CIVIL
1. CondiŃiile (elementele) actului juridic civil:
- capacitatea de a încheia actul juridic civil;
- consimŃământul;
- cauza (scopul) actului juridic civil.
2. Forma actului juridic civil:
- forma cerută ad probationem;
- forma cerută ad validitatem;
- forma cerută pentru opozabilitate faŃă de terŃi.
3. ModalităŃile actului juridic civil:
- termenul;

22
- condiŃia;
- sarcina.
4. Efectele actului juridic civil:
- regulile de determinare a efectelor actului juridic civil;
- principalele reguli de interpretare a actului juridic civil;
- principiile efectelor actului juridic civil.
5. Nulitatea actului juridic civil:
- categoriile de nulităŃi ale actului juridic civil;
- cauzele de nulitate;
- regimul juridic al nulităŃii absolute;
- regimul juridic al nulităŃii relative.
II. PERSOANA FIZICĂ
1. Capacitatea de folosinŃă a persoanei fizice:
- noŃiunea si caracterele juridice;
- începutul capacităŃii de folosinŃă a persoanei fizice;
- conŃinutul capacităŃii de folosinŃă a persoanei fizice;
- încetarea capacităŃii de folosinŃă a persoanei fizice;
- declararea judecătorească a morŃii persoanei fizice;
- procedura declarării judecătoresti a morŃii;
2
- comorienŃii.
2. Capacitatea de exerciŃiu a persoanei fizice:
- noŃiunea si caracterele juridice;
- premisele si felurile capacităŃii de exerciŃiu a persoanei
fizice;
- lipsa capacităŃii de exerciŃiu a persoanei fizice;
- capacitatea de exerciŃiu restrânsă;
- capacitatea de exerciŃiu deplină;
- sancŃiunea nerespectării regulilor capacităŃii de exerciŃiu.
BIBLIOGRAFIE:
1. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în Dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2007.
2. DănuŃ Cornoiu, Drept civil. Partea generală, Editura
FundaŃiei România de Mâine, Bucuresti, 2007.
3. DănuŃ Cornoiu, Drept civil. Persoanele, Editura FundaŃiei
România de Mâine, Bucuresti, 2007.
III. DREPTURILE REALE
1. Posesia:

23
- definiŃia;
- elementele constitutive;
- posesia si detenŃia precară;
- dobândirea si pierderea posesiei;
- dovada posesiei;
- calităŃile si viciile posesiei;
- efectele posesiei.
2. Dreptul de proprietate:
- definiŃia si caracterele juridice ale dreptului de proprietate;
- atributele dreptului de proprietate;
- dreptul de proprietate privată: definiŃia, caracterele juridice,
obiectul, subiectele;
- dreptul de proprietate publică: definiŃia, caracterele juridice,
obiectul, subiectele;
- modalităŃile juridice ale dreptului de proprietate:
proprietatea rezolubilă, proprietatea anulabilă, proprietatea
comună.
3. Apărarea dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi
reale:
- acŃiunea în revendicare mobiliară;
- acŃiunea în revendicare imobiliară;
3
- efectele acŃiunii în revendicare.
4. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate:
- uzucapiunea: noŃiunea, reglementarea legală, domeniul de
aplicare, uzucapiunea de 30 de ani, uzucapiunea de 10
până la 20 de ani, modul de calcul al termenului
uzucapiunii, întreruperea uzucapiunii, joncŃiunea posesiilor,
efectele uzucapiunii, renunŃarea la prescripŃia achizitivă;
IV. OBLIGAłIILE CIVILE
1. Contractul:
- efectele specifice ale contractelor sinalagmatice: excepŃia de
neexecutare a contractului, rezoluŃiunea si rezilierea
contractului, riscul contractului;
2. Faptul juridic licit:
- gestiunea intereselor altei persoane;
- plata lucrului nedatorat;
- îmbogăŃirea fără justă cauză.
3. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă

24
delictuală):
- răspunderea pentru fapta proprie;
- răspunderea părinŃilor pentru prejudiciile cauzate de copiii
lor minori;
- răspunderea comitenŃilor pentru faptele prepusilor;
- răspunderea institutorilor si artizanilor pentru faptele
elevilor si ucenicilor;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina
edificiului;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general.
BIBLIOGRAFIE
1. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale,
EdiŃia
a III-a, revăzută si adăugită, Editura Hamangiu, Bucuresti
2008;
2. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria
generală a obligaŃiilor, EdiŃia a IX-a, revăzută si adăugită,
Editura Hamangiu, Bucuresti 2008;
3. Mariana Rudăreanu, Dreptul bunurilor (drepturile reale),
Editura FundaŃiei România de Mâine, EdiŃia a II-a,
Bucuresti 2007;
4
4. Gheorghe Babonea, Nicolae Puscas, Mariana Rudăreanu,
Nicu Vintilă, ObligaŃii. Responsabilitatea, Editura FundaŃiei
România de Mâine, Bucuresti 2008.
V. CONTRACTE SPECIALE
1. Contractul de vânzare-cumpărare:
- noŃiunea si caracterele juridice;
- condiŃiile de validitate;
- efectele contractului de vânzare-cumpărare.
2. Contractul de donaŃie:
- noŃiunea si condiŃiile de validitate;
- donaŃiile simulate;
- donaŃiile indirecte;
- darurile manuale;
- efectele contractului de donaŃie;
- cauzele legale de revocare a donaŃiilor.

25
3. Contractul de locaŃiune:
- noŃiunea si caracterele juridice;
- condiŃiile de validitate;
- efectele contractului de locaŃiune;
- încetarea locaŃiunii.
4. Contractul de mandat (mandatul de reprezentare):
- noŃiunea si condiŃiile de validitate;
- efectele contractului de mandat;
- încetarea contractului de mandat.
VI. DREPTUL DE MOSTENIRE
1. CerinŃele legale pentru a putea mosteni:
- capacitatea succesorală;
- nedemnitatea succesorală.
2. DevoluŃiunea legală a mostenirii:
- principiile devoluŃiunii legale a mostenirii;
- reprezentarea succesorală;
- vocaŃia succesorală izvorâtă din rudenie;
- drepturile succesorale ale soŃului supravieŃuitor;
- drepturile succesorale accesorii ale soŃului supravieŃuitor;
- dreptul statului asupra bunurilor mostenirii.
3. DevoluŃiunea testamentară:
- noŃiunea, caracterele juridice si cuprinsul testamentului;
- condiŃiile de fond pentru validitatea testamentului;
- condiŃiile de formă pentru validitatea dispoziŃiei
testamentare;
5
- diferite feluri de testamente;
- principalele dispoziŃiile cuprinse în testament;
- limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile
mostenirii.
4. Dreptul de opŃiune succesorală:
- probleme generale privind dreptul de opŃiune succesorală;
- acceptarea pură si simplă a mostenirii;
- acceptarea sub beneficiul de inventar;
- renunŃarea la mostenire.
BIBLIOGRAFIE:
1. Prof. Univ. Dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil.
Contractele speciale, EdiŃia a IV-a, Vol. I, Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2006;

26
2. Prof. Univ. Dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil.
Contractele speciale, EdiŃia a IV-a, Vol. II, Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2006;
3. Prof. Univ. Dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil.
Contractele speciale, EdiŃia a IV-a, Vol. III, Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2007;
4. Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2002.

(capitolul I/1 din bibliogrsfie)

ACTUL JURIDIC CIVIL
CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Conditiile (elementele) actului juridic civil:

- capacitatea de a încheia actul juridic civil;
- consimtământul;
- cauza (scopul) actului juridic civil.

Generalităţi
1. Definiţie
Prin condiţiile de valabilitate a actului juridic civil se înţeleg componentele
structurale, adică elementele constitutive ale acestuia.
Art.948 Cod civil enumeră, sub denumirea de „condiţii esenţiale pentru
validitatea convenţiilor”, componentele structurale ale oricărui act juridic,
arătând că acestea constau în:
• capacitatea de a contracta;
• consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
• un obiect determinat;
• cauză licită.
Aceste componente sau elemente sunt necesare pentru ca actul juridic civil
să fie valabil şi, pe cale de consecinţă, să producă efecte juridice.
În literatura de specialitate, precum şi în legislaţie se folosesc diferite
expresii pentru a desemna condiţiile actului juridic. Menţionăm unele dintre
aceste formulări:
„elementele actului juridic”,
„elementele esenţiale ale oricărui act juridic”
„condiţii devalabilitate a actului juridic”,
„condiţiile de eficacitate (în sens restrâns) a actului juridic”
„condiţiile de fond” şi „condiţiile de formă”,
„elementele esenţiale”.

27
Aşadar, cu acelaşi înţeles se folosesc termenii condiţie şi elemente.
În ce ne priveşte, optăm – alături de alţi autori – pentru denumirea
tradiţională, consacrată, de altfel, de legislaţia noastră; astfel, art.948 Cod
civil foloseşte expresia :
„condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii”,
iar în Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat sunt întrebuinţate constant expresiile:
condiţii de fond şi condiţii de formă.

2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

Condiţiile actului juridic se clasifică după anumite criterii.
Astfel, în funcţie de aspectul la care se referă, distingem:
condiţii de fond şi
condiţii de formă.
Primele privesc conţinutul actului juridic, iar cele de-al doilea privesc forma
care îmbracă conţinutul respectiv.
• Sunt condiţii de fond cele prevăzute de art.948 Cod civil, respectiv, -
consimţământul,
-capacitatea,
-obiectul şi
-cauza.
• Sunt condiţii de formă cele care privesc:
-manifestarea de voinţă atunci când aceasta este cerută ad validitatem;
-concretizarea manifestării de voinţă în anumite instrumente de probaţiune;
-îndeplinirea anumitor formalităţi cerute de lege pentru a face actul juridic
civil opozabil terţilor.
• În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, condiţiile actului
juridic pot fi: condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale.
• Sunt condiţii esenţiale acelea care, dacă nu sunt îndeplinite, fac ca actul
juridic civil să nu fie valabil încheiat, respectiv, cele prevăzute de art.948
Cod civil :
- capacitatea,
-consimţământul,
-obiectul,
-cauza.
La acestea se mai adaugă: forma cerută ad solemnitatem, în cazul actelor
solemne, autorizaţia administrativă prealabilă pentru încheierea anumitor
acte juridice.
• Sunt condiţii neesenţiale acele condiţii care pot fi prezente ori pot lipsi,
fără să afecteze valabilitatea actului juridic civil.

28
În funcţie de sancţiunea nerespectării, distingem:
-condiţii de validitate şi
-condiţii de eficacitate.
Condiţiile de validitate sunt acele condiţii a căror nerespectare este
sancţionată cu nulitatea actului juridic civil, iar condiţiile de eficacitate sunt
acelea a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte
sancţiuni, ca, de exemplu, inopozabilitatea faţă de terţi.
Top of the Document
Capacitatea de a încheia actul juridic civil
1. Noţiune. Reglementare
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este condiţia de fond şi esenţială
care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de
drepturi şi obligaţii civile, prin încheierea de acte de drept civil.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile constituie o parte a capacităţii de
folosinţă a persoanei – fizice sau juridice – şi apare ca o premisă a capacităţii
de exerciţiu a acesteia, cealaltă premisă fiind discernământul juridic.
Capacitatea de a încheia acte juridice este reglementată în mai multe acte
normative, ca, de exemplu, în Codul civil, Decretul
nr.31/1954, Codul Familiei etc.
Astfel, în afară de art.943 Cod civil, care se referă la capacitate,
consimţământ, obiect, cauză, mai enunţăm art.949 Cod civil,
potrivit căruia „poate contracta orice persoană ce nu este declarată
necapabilă de lege”, precum şi art.950 Cod civil, potrivit
căruia „necapabili de a contracta sunt: minorii, interzişii şi toţi
acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.
Art.807 prevede:
„Minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai pentru
jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune majorele”,
iar art.808 stabileşte:
„Este capabil de a primi prin donaţiune între vii oricine este conceput în
momentul donaţiunii”.
La art.856 Cod civil este prevăzut principiul potrivit căruia „orice persoană
este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege”.
Art.1306 Cod civil dispune: „Pot cumpăra şi vinde toţi cei cărora
nu le este oprit prin lege”.
De reţinut este faptul că:
- regula reprezintă capacitatea de a face acte juridice civile,
--------------incapacităţile constituind excepţiile de la această regulă.
Capacitatea civilă nu trebuie confundată cu discernământul, deoarece
capacitatea este o stare de drept, pe când discernământul este o stare de fapt

29
a cărei existenţă poate fi dovedită, tot astfel cum lipsa discernământului
poate fi dovedită chiar la persoane majore.
De asemenea, incapacitatea – ca excepţie de la regula capacităţii – nu
trebuie confundată cu inalienabilitatea sau cu indisponibilizarea unor
bunuri, căci incapacitatea este o calitate a persoanei ca subiect de drept,
calitate care o împiedică să încheie orice acte juridice civile, în timp ce
inalienabilitatea sau indisponibilizarea se referă la bunuri, în sensul că numai
bunul sau bunurile respective nu pot fi înstrăinate chiar dacă titularul
dreptului de proprietate asupra lor este pe deplin capabil şi poate încheia
orice alte acte juridice şi înstrăina orice alte bunuri ce-i aparţin.
Deosebirea prezintă importanţă juridică sub aspectul consecinţelor
care decurg din corecta caracterizare a situaţiei de fapt:
- încheierea actului juridic civil de către un incapabil atrage sancţiunea
nulităţii relative, pe când
-înstrăinarea unui bun inalienabil atrage sancţiunea nulităţii absolute;
- capacitatea de a încheia actul juridic civil trebuie să existe în momentul
încheierii acestuia, respectiv, în momentul exprimării consimţământului
părţii respective.
Top of the Document

Consimţământul
1. Noţiune
Consimţământul, fiind una din condiţiile de fond ale actului juridic civil,
constă în manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic civil.
Sub aspect terminologic, consimţământul are două sensuri:
• consimţământul în sens restrâns, adică manifestarea unilaterală de voinţă
la încheierea actului juridic civil; în cazul actelor unilaterale, voinţa
unilaterală este voinţa manifestată de autor, pe când în cazul actelor bi ori
multilaterale avem de-a face cu voinţa fiecăreia dintre părţi;
• consimţământul în sens larg, adică acordul de voinţă al părţilor în actele
bilaterale.
1.1. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică
Actul juridic civil constă în manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice.
Voinţa este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât şi
din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voinţa este complexă,
deoarece în structura ei intră două elemente:
consimţământul şi cauza sau scopul. Prin urmare, corelaţia dintre
consimţământ şi voinţa juridică este de tipul parte-întreg.
1.2. Formarea şi principiile voinţei juridice

30
Principiile voinţei juridice.
Două sunt principiile care cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:
• principiul libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă);
• principiul voinţei reale (principiul voinţei interne).
a) Principiul libertăţii actelor juridice civile
Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să încheie
convenţii sau să facă acte unilaterale, cu respectarea legii şi a bunelor
moravuri. Astfel, în art.969 alin.1 Cod civil, se prevede: „Convenţiile legal
făcute au putere de lege între părţile contractante”, iar art.5 din acelaşi cod
stabileşte: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la
legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.
Din cuprinsul textelor de lege menţionate rezultă conţinutul principiului
libertăţii actelor juridice, în sensul că, dacă se respectă legea şi morala,
subiectele de drept civil pot să încheie orice convenţii şi să facă acte
unilaterale.
Conţinutul acestui principiu poate fi exprimat în următoarele idei:
• subiectele de drept civil sunt libere să încheie, cu respectarea legii şi a
moralei, orice act juridic civil;
• părţile pot, în mod liber, prin acordul lor, să modifice sau să pună capăt
actului juridic civil pe care l-au încheiat.
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt următoarele:
normele juridice imperative; regulile de convieţuire socială; ordinea politică,
economică şi socială.
În cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite, el este
sancţionat cu nulitatea.
b) Principiul voinţei reale
Aşa cum am precizat, voinţa juridică este alcătuită din elementul psihologic
(voinţa internă) şi elementul social (voinţa declarată sau exteriorizată).
De regulă, între cele două elemente există o deplină concordanţă. Prin
excepţie, apar situaţii în care o asemenea concordanţă lipseşte, ceea ce ridică
problema stabilirii priorităţii uneia dintre cele două voinţe – internă,
respectiv, declarată.
Cu privire la soluţionarea problemei apărute există două concepţii:
concepţia subiectivă, potrivit căreia trebuie să acordăm prioritate voinţei
interne (reale), şi concepţia obiectivă, potrivit căreia trebuie acordată
prioritate voinţei declarate.
1.3. Condiţiile de valabilitate a consimţământului
Prin consimţământ se înţelege manifestarea hotărârii de a încheia un act
juridic civil. El este o condiţie de fond, esenţială şi generală a actului juridic
civil.

31
Termenul consimţământ are două sensuri:
Într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege manifestarea unilaterală de
voinţă, respectiv, voinţa exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau
a uneia dintre părţile actului juridic bilateral sau multilateral. Acest sens este
folosit de art.953 Cod civil, potrivit căruia „consimţământul nu este valabil
când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.
În cel de-al doilea sens, prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă în
actele juridice bilaterale sau multilaterale.
Acest sens este avut în vedere de art.969 alin.2 Cod civil, potrivit căruia
convenţiile „se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze
autorizate de lege”.
Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice, consimţământul
trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
• să provină de la o persoană cu discernământ;
• să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
• să fie exteriorizat;
• să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ.

Pentru a produce efecte juridice, trebuie ca autorul manifestării de voinţă să
poată aprecia, să aibă puterea de a discerne cu privire la consecinţele juridice
ale manifestării sale de voinţă.
Cerinţa prezenţei capacităţii de exerciţiu nu se confundă cu condiţia de
valabilitate a consimţământului. Capacitatea de exerciţiu este o stare de
drept, pe când prezenţa ori lipsa discernământului este o stare de fapt.
Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate că au
discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Cazurile în care
legea prezumă anumite persoane ca lipsite de discernământ sunt cunoscute
sub denumirea de incapacităţi legale. Astfel, minorul sub 14 ani şi cel pus
sub interdicţie judecătorească sunt consideraţi că nu-şi pot reprezenta cu
exactitate consecinţele juridice ale actelor juridice pe care ar urma să le
încheie. Minorul între 14 şi 18 ani este considerat a avea discernământ
juridic în curs de formare.
Există situaţii în care persoanele cu deplină capacitate de exerciţiu se pot
găsi, temporar, în situaţii în care le lipseşte discernământul necesar, ca, de
pildă, cazurile de beţie, hipnoză, somnambulism, mânie puternică – numite
incapacităţi naturale
Astfel, un testament poate fi anulat dacă se dovedeşte în mod neechivoc
lipsa de discernământ a dispunătorului în momentul întocmirii testamentului,
ţinând seama că, în conformitate cu prevederile art.856 Cod civil, „orice

32
persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege,
capacitatea fiind regula, iar incapacitatea fiind excepţia”.

Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce

efecte juridice. Această condiţie decurge din esenţa actului juridic, care este
o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, deci
cu intenţia de a da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice.
Se consideră că lipseşte intenţia de a produce efecte juridice în următoarele
situaţii:
• când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută din prietenie
sau pură complezenţă;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă
mintală, cunoscută de destinatarul acesteia;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută sub o condiţie pur potestativă din
partea celui care se obligă – art.1010 Cod civil;
• când manifestarea de voinţă este foarte vagă.

Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Pentru a putea produce efecte

juridice civile, voinţa trebuie exteriorizată. Voinţa internă neexteriorizată nu
produce efecte juridice. Aceasta nu are cum să fie cunoscută de alte
persoane.
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este principiul
consensualismului, adică părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare
a voinţei lor. De la acest principiu există şi excepţii, constând în necesitatea
ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială, cum este cazul
actelor solemne sau formale.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ atunci când:
• legea prevede acest lucru în mod expres, ca, de exemplu, art.1437 Cod
civil, potrivit căruia „după expirarea termenului stipulat prin contractul de
locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e lăsat în posesie, atunci se consideră
locaţiunea ca reînnoită, efectele ei se reglează după dispoziţiile articolului
relativ la locaţiunea fără termen”;
• prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie
juridică, în semn de consimţământ;
• în materie de ofertă – acceptare, se apreciază că tăcerea la o ofertă făcută
exclusiv în favoarea destinatarului ei valorează acceptare – potrivit art.1138
Cod civil în materia remiterii de datorie;
• când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.

33
Consimţământul trebuie să nu fie alterat prin vicii de consimţământ. Legea
civilă cere ca formarea voinţei să fie liberă, neinfluenţată, nealterată prin
ceea ce numim vicii de consimţământ sau vicii ale voinţei.

Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul (sau viclenia), violenţa şi

leziunea.

2. Viciile de consimţământ
2.1. Eroarea
2.1.1. Definiţie
Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act
juridic civil248. Art.953 Cod civil prevede:
„Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare...”, iar art.954 Cod
civil prevede: „Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra ubstanţei
obiectului convenţiei”.
2.1.2. Clasificare
În funcţie de gravitatea şi efectele pe care le produce,
eroarea poate fi:
-eroare-obstacol,
-eroare-viciu de consimţământ
-şi eroare-indiferentă.
• Eroarea-obstacol este acea falsă reprezentare a realităţii care împiedică
formarea actului juridic civil. Ea este cunoscută şi sub numele de eroare
distructivă de voinţă249. Eroarea-obstacol este cea mai gravă formă a erorii.
Ea poate cădea asupra naturii actului ce se încheie, când o parte crede că
încheie un anumit act juridic civil (contract de vânzare-cumpărare, în loc de
vânzare cu clauză de întreţinere).
Falsa reprezentare a realităţii poate cădea asupra identităţii obiectului, când
o parte crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în
vedere alt bun (de exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie,
iar cealaltă parte acceptă, crezând că este vorba de un imobil situat în Cluj-
Napoca).
• Eroarea-viciu de consimţământ este falsa reprezentare a realităţii ce cade
fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra persoanei
contractante. Această eroare, numită şi eroare gravă250, nu este distructivă
de voinţă, în sensul că ea nu înlătură consimţământul, ci doar îl viciază.
Eroarea substanţei obiectului actului juridic constituie viciu de onsimţământ
numai când se referă la calităţile substanţiale ale obiectului, deoarece partea
care a încheiat actul juridic şi-a manifestat voinţa numai în considerarea

34
acestor calităţi, pe care în mod eronat le-a crezut adevărate. În acest sens,
art.954 alin.1 Cod civil precizează: „Eroarea nu produce nulitate decât atunci
când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”.
• Eroarea-indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări care sunt
însă mai puţin importante la încheierea actului juridic civil (de exemplu,
eroarea asupra stării civile a cumpărătorului, eroarea asupra solvabilităţii
contractantului etc.).
Sancţiunea care intervine în cazul erorii-obstacol este nulitatea absolută a
actului juridic civil, deoarece în acest caz nu s-a format acordul de voinţă.
Eroarea – viciu de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic
civil. Eroarea – indiferentă poate atrage o diminuare valorică a prestaţiei, dar
poate rămâne şi fără nici o consecinţă juridică.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două feluri:
eroare de fapt şi eroare de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unor situaţii faptice, în
momentul încheierii actului juridic civil, situaţii care privesc obiectul
actului, valoarea sau contractantul.
Eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei sau în cunoaşterea
inexactă a conţinutului unui act normativ sau a unei norme juridice.

2.2. Dolul
2.2.1. Definiţie şi reglementare
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a
unei persoane prin utilizarea de mijloace viclene sau dolosive pentru a o
determina să încheie un act juridic civil.
Cu alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (spre deosebire de eroarea
propriu-zisă, care are un caracter spontan).
În afară de art.953 Cod civil, care prevede: „Consimţământul nu este valabil
când este .... surprins prin dol”, Codul civil consacră dolul în art.960, care
prevede: „Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene
întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste
maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune”.
2.2.2. Clasificare
În funcţie de natura elementelor asupra cărora poartă, distingem: dolul
principal şi dolul incidental.
• Dolul principal este acela care cade asupra unor elemente importante,
determinante la încheierea actului juridic civil. Acest dol atrage anularea
actului.
• Dolul incidental (dolul incident, secundar, accesoriu) este acela care cade
asupra unor împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic

35
civil. Acesta nu atrage anularea actului, ci dă dreptul doar la o acţiune în
despăgubire pentru eventualele diferenţe de preţ.
2.2.3. Structura dolului
Dolul este alcătuit din două elemente255: elementul obiectiv şi elementul
subiectiv.
Elementul obiectiv sau material constă în utilizarea de mijloace viclene
(maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolosive, frauduloase) pentru a induce în
eroare.
Elementul subiectiv, intenţionat constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană pentru a o determina să încheie un act juridic civil.
2.2.4. Condiţii
Pentru a constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească
două condiţii cumulative: să fie determinant pentru încheierea actului juridic
civil; să provină de la cealaltă parte.
• Dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil constă în
cerinţa ca dolul să privească elemente hotărâtoare pentru încheierea actului,
în sensul că, dacă partea aflată în eroarea provocată ar fi cunoscut adevărul,
nu ar fi încheiat acel act juridic. Aprecierea dolului – viciu de consimţământ
se face subiectiv, de la caz la caz, în mod concret, avându-se în vedere şi
pregătirea şi experienţa de viaţă a victimei dolului.
• Dolul să emane de la cealaltă parte se deduce din art.960 alin.1 Cod civil
(„mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi...”). Această cerinţă este
aplicabilă atât actelor juridice bilaterale – cazul în care se vorbeşte de
„cealaltă parte” –, cât şi în cazul actelor unilaterale, cum este cazul
testamentului, care este act juridic unilateral. Asemenea erorii, nu este
necesar ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului
juridic bilateral. Dacă ar exista reciprocitate de dol, atunci fiecare parte ar
avea dreptul să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este.
2.2.5. Proba dolului
Aşa cum rezultă din art.960 alin.2 Cod civil, dolul nu se presupune; partea
care invocă existenţa dolului pentru pronunţarea nulităţii actului juridic civil
trebuie să facă dovada existenţei acestuia. Fiind un fapt juridic – stricto
sensu –, proba se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. Dovada
dolului este mai uşor de făcut, comparativ cu eroarea, datorită elementului
său material.
Dolul, fiind viciu de consimţământ, este sancţionat cu nulitatea relativă a
actului juridic civil. Fiind totodată un delict civil, dolul dă dreptul la o
acţiune în despăgubire în condiţiile art.998 Cod civil.
2.3. Violenţa
2.3.1. Definiţie şi reglementare

36
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei
persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere ce o determină să
încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Codul civil reglementează violenţa ca viciu de consimţământ în art.955 –
958. Astfel, art.956 Cod civil stabileşte:
„Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a
insuflat temerea, rezonabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea
sa unui rău considerabil şi prezent”;
art.957 dispune: „Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra
soţului sau soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”; art.958 stabileşte
că „simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia”;
art.959 prevede: „Convenţia nu poate fi atacată pentru cauză de violenţă
dacă, după încetarea violenţei, convenţia s-a aprobat expres sau tacit sau
dacă a trecut timpul defipt de lege pentru restituţiune”.
2.3.2. Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, avem violenţă fizică şi violenţă
morală.
• Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu răul priveşte integritatea
fizică ori bunurile persoanei, victima ajungând în situaţia de a servi ca un
simplu instrument în încheierea actului juridic civil; de exemplu, forţarea
mâinii unei persoane de a semna un înscris ce constată un act juridic. O
asemenea ameninţare este mai mult decât un viciu de consimţământ, în
sensul că aceasta are ca efect lipsa consimţământului.
• Violenţa morală sau psihică este tot o ameninţare cu un rău, care priveşte
onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei, de natură să-i provoace acesteia
o traumă care o determină să încheie un act juridic civil.
După caracterul ameninţării, deosebim: violenţă legitimă şi violenţă
nelegitimă.
• Violenţa legitimă sau justă este aceea făcută în exercitarea unui drept
subiectiv. O asemenea ameninţare nu este viciu de consimţământ. De
exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu
îşi execută de bunăvoie obligaţia.
• Violenţa nelegitimă sau injustă este acea ameninţare care nu este bazată pe
un drept subiectiv. Aceasta atrage anulabilitatea actului juridic.
2.3.4. Condiţiile violenţei
Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, trebuie întrunite
cumulativ două condiţii260: să fie determinantă pentru încheierea actului
juridic civil şi să fie injustă (nelegitimă).
• Condiţia să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil necesită
anumite precizări. Astfel, art.956 Cod civil precizează că temerea trebuie să

37
fie „raţionabilă cu dânsa” – după persoana ameninţată –, adică să fie de
natură a determina la încheierea actului juridic. În aprecierea caracterului
determinant, hotărâtor al temerii sale, se ia în considerare persoana victimă a
violenţei sub aspectul vârstei, forţei, gradului de cultură, starea psihică,
persoana de la care provine violenţa, locul unde se exercită violenţa, timpul
când se exercită violenţa etc.
• Condiţia să fie injustă (nelegitimă, ilicită), deoarece nu orice ameninţare,
prin ea însăşi, constituie violenţă – viciu de consimţământ. Această condiţie
este îndeplinită ori de câte ori actele de violenţă nu sunt făcute în exercitarea
unui drept subiectiv şi în limitele legii. Vom fi în prezenţa violenţei – viciu
de consimţământ, în situaţia în care, deşi se urmăreşte realizarea unui drept
subiectiv (a unui drept de creanţă), mijloacele folosite în acest scop sunt în
afara legii (creditorul îl ameninţă pe debitor cu moartea).
2.4. Leziunea
2.4.1. Definiţie şi reglementare
Leziunea – viciu de consimţământ constă în prejudiciul material suferit de
una din părţi din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre două prestaţii.
Disproporţia de valoare trebuie să existe chiar în momentul convenţiei.
Printre viciile de consimţământ prevăzute în art. 953 Cod civil, leziunea nu
este trecută. Aceasta este considerată ca atare în alte reglementări. Astfel,
art. 951 Cod civil prevede că:
„Minorul nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate
decât în caz de leziune”, iar art. 1165 Cod Civil precizează: „Majorul nu
poate pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”.
Art. 1157 Cod civil prevede că „Minorul poate exercita acţiunea în
resciziune – anularea unui contract pentru leziune – pentru simpla leziune în
contra oricărei convenţii”. Acest articol a fost implicit modificat prin
dispoziţiile art. 25 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954 pentru punerea în
aplicare a Codului Familiei şi a Decretului nr. 31/1954 referitor la
persoanele fizice şi juridice, text potrivit căruia „(1) Aplicarea dispoziţiilor
referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care,
având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fără încuviinţarea prealabilă
a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. (2) Actele
juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt
anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune”.
2.4.3. Condiţii
Din reglementarea şi definiţia leziunii rezultă că sunt necesare următoarele
condiţii pentru a se putea cere anularea actului pentru acest viciu de
consimţământ:

38
 -leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a actului respectiv
(art.1158 Cod civil prevede că, atunci când leziunea rezultă dintr-un
eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul nu are acţiunea în resciziune);
-leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
-disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită.
2.5. Comparaţie între viciile de consimţământ
Cele patru vicii de consimţământ examinate prezintă următoarele
asemănări:
• sancţiunea este aceeaşi: anulabilitatea actului juridic civil;
• viciul de consimţământ trebuie să fie dovedit, acesta nu se prezumă;
• viciul de consimţământ trebuie să fie determinant pentru încheierea actului
juridic;
• este suficient ca viciul să afecteze consimţământul unei singure părţi – în
actele bilaterale –, nefiind necesar ca viciul să fie comun.
Între viciile de consimţământ există şi unele deosebiri:
• sub aspectul probei, eroarea este mai greu de dovedit (deoarece ea constă
într-un element subiectiv), în timp ce dolul, violenţa şi leziunea sunt mai
uşor de dovedit prin faptul că au în structură şi un element obiectiv,
exterior;
• eroarea viciază consimţământul numai când priveşte calităţile substanţiale
ale obiectului sau ale persoanei, pe când dolul viciază voinţa, indiferent
asupra cărui element determinant poartă eroarea provocată;
• eroarea este aplicabilă atât actelor unilaterale, cât şi actelor bilaterale, pe
când dolul, violenţa şi leziunea privesc, în principal, actele bilaterale;
• dolul şi violenţa – constituind în sine fapte ilicite – pot atrage, pe lângă
sancţiunea nulităţii relative, şi răspunderea civilă delictuală, adică obligarea
celui vinovat la plata de despăgubiri.
Top of the Document
Obiectul actului juridic
1. Definiţie
Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin
actul juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de
care sunt ţinute părţile.
Din cuprinsul definiţiei se poate observa că obiectul actului juridic civil se
identifică cu obiectul raportului juridic civil ce izvorăşte din actul respectiv.
Obiectul actului juridic civil nu poate fi confundat cu conţinutul sau efectele
actului juridic civil, respectiv, cu drepturile subiective civile şi obligaţiile
născute din actul juridic.
2. Condiţiile de validitate a obiectului actului juridic civil

39
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii generale
– obiectul să existe;
-să fie în circuitul civil;
-să fie determinat sau determinabil;
-să fie licit şi moral
precum şi anumite condiţii speciale:
-cel ce se obligă să fie titularul dreptului; obiectul să conste într-un
fapt personal al debitorului;
-Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului.
Top of the Document

Cauza (scopul)
1. Definiţie şi reglementare
Cauza sau scopul actului juridic este acea condiţie de fond, esenţială şi
generală, care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.
În art.948 Cod civil se precizează „o cauză licită” ca o condiţie esenţială, iar
art.966 Cod civil menţionează: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză
falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”.
Art.967 Cod civil arată că o convenţie este valabilă chiar dacă nu este
expresă cauza acesteia şi, totodată, că, până la dovada contrară, cauza este
prezumată. În art.968 Cod civil sunt precizate situaţiile în care cauza este
considerată nelicită, şi anume, când este prohibită de legi, când este contrară
bunelor moravuri şi ordinii publice.
Ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se confundă nici cu
consimţământul şi nici cu obiectul, fiind element de sine stătător. Cauza
împreună cu consimţământul formează voinţa juridică, aceasta din urmă
cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la
încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând
altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv.
Cauza nu se confundă nici cu izvorul efectelor juridice, deoarece s-ar
confunda partea cu întregul.
2. Elementele cauzei
În dreptul nostru civil se admite că există două elemente care compun cauza
actului juridic: scopul imediat şi scopul mediat.
a) Scopul imediat (direct), numit şi scopul obligaţiei, diferă în funcţie de
categoria de acte juridice civile, fiind identic în cadrul aceleiaşi categorii:
• în contractele sinalagmatice, scopul imediat constă în reprezentarea sau
prefigurarea mintală a contraprestaţiei; în această situaţie, reciprocităţii de
prestaţii ale părţilor îi corespunde reciprocitatea de cauze;

40
• în contractele unilaterale cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia
de a gratifica;
• în contractele reale, scopul imediat constă în reprezentarea remiterii
lucrului;
• în contractele aleatorii se consideră că elementul risc constituie cauza
obligaţiilor părţilor.
Scopul imediat este un element abstract şi invariabil în cadrul unei categorii
de acte juridice civile.
b) Scopul mediat (indirect), numit şi scopul actului juridic civil, constă în
motivul determinant al încheierii unui act juridic civil şi priveşte fie
însuşirile contraprestaţiei, fie anumite calităţi ale celeilalte părţi.
Scopul imediat se caracterizează prin aceea că este subiectiv şi variabil de la
o categorie de acte la altă categorie şi, chiar în cadrul aceleiaşi categorii, de
la un act la altul. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare,
scopul imediat constă în destinaţia concretă ce urmează a se da lucrului
cumpărat, respectiv, sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la
cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona
cuiva, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiţie),
respectiv, de la vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din
suma obţinută ca preţ să îşi cumpere un alt lucru, iar o altă persoană vinde
un alt lucru pentru ca din suma obţinută să plătească o datorie).
3. Condiţiile cauzei
Din reglementările cuprinse în art.5, 966, 968 Cod civil rezultă că, pentru a
fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să existe, să
fie reală, să fie licită, să fie morală.
a) Cauza trebuie să existe. Această cerinţă este prevăzută de art.966 Cod
civil, care dispune că „obligaţia fără cauză .... un poate avea nici un efect”.
Această condiţie de valabilitate a cauzei este înţeleasă diferit în literatura de
specialitate. Astfel, într-o opinie, se consideră că lipsa cauzei se confundă cu
cauza falsă, care este, în esenţă, o eroare asupra cauzei, întrucât orice
persoană conştientă care încheie un act juridic civil urmăreşte un anumit
scop. Într-o altă opinie, se consideră că lipsa cauzei nu are independenţă
conceptuală, ea fiind încorporată în conceptul de cauză falsă. În ce priveşte
scopul imediat, inexistenţa şi falsitatea cauzei nu se confundă în toate
cazurile, iar în ce priveşte scopul imediat, lipsa acesteia se reduce la o eroare
asupra cauzei.
b) Cauza trebuie să fie reală. Această condiţie a cauzei este expres
prevăzută de art.966 Cod civil: „Obligaţia ... fondată pe o cauză falsă ...nu
poate avea nici un efect”.

41
Cauza nu este reală, ci falsă, când există eroare asupra motivului
determinant, adică asupra scopului mediat. Falsitatea cauzei atrage nulitatea
relativă a actului juridic282. De exemplu, o persoană gratifică o altă persoană
printr-o donaţie, crezând că gratificatul îi este o rudă apropiată, ca mai târziu
să descopere că ea nu este nici măcar rudă îndepărtată. Motivul determinant
al voinţei sale de a gratifica l-a constituit calitatea persoanei gratificate.
Deoarece reprezentarea acestei calităţi nu a corespuns realităţii, există eroare
asupra însuşirilor persoanei, iar cauza este falsă.
c) Cauza să fie licită. Cerinţa este prevăzută de art.966 Cod civil:
„Obligaţia ... nelicită nu poate avea nici un efect” şi de art.968 Cod civil,
care prevede: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este
contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.
Din articolul 968 Cod civil rezultă că se declară ilicit actul juridic civil atât
în situaţia în care scopul este prohibit de lege, cât şi în situaţia când acesta
este contrar „bunelor moravuri” şi „ordinii publice”.
Prin urmare, în actele juridice, cauza este ilicită când vine în contradicţie cu
normele imperative ale legii. Ilicit poate fi doar scopul mediat.
d) Cauza trebuie să fie morală. Scopul actului juridic civil este moral atunci
când este în concordanţă cu regulile de convieţuire socială, respectiv cu
bunele moravuri.
4. Rolul cauzei
Rolul cauzei actului juridic civil este dat de importanţa acestei condiţii
esenţiale a oricărui astfel de act juridic. Această importanţă este subliniată de
următoarele idei:
• cauza constituie garanţia voinţei libere şi conştiente în actul juridic civil.
Aceasta rezultă din cele două condiţii:
cauza să existe şi cauza să fie reală;
• prin condiţiile cerute de lege – cauza să fie licită şi cauza să fie morală –,
se constituie un instrument eficace de apărare a ordinii publice, economice şi
sociale, precum şi de asigurare a respectării moralei;
• cauza constituie un criteriu de clasificare a actelor juridice în acte cu titlu
oneros şi acte juridice cu titlu gratuit;
• cauza constituie şi un criteriu de apreciere a valabilităţii obiectului actului
juridic civil.
5. Proba cauzei
Potrivit art.967 alin.1 Cod civil, „Convenţia este valabilă cu toate că, cauza
nu este expresă”, iar potrivit alin.2 din acelaşi text de lege, „cauza este
prezumată până la dovada contrarie”.
Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă două prezumţii relative:

42
• prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul
constatator al actului juridic;
• prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie
dovedită.
Cu privire la mijloacele de probă, acestea pot fi admise potrivit dreptului
comun, deoarece existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de
probă, iar inexistenţa şi falsitatea ei pot fi probate prin dovedirea lipsei
discernământului, a lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic
ori erorii asupra mobilului determinant. Imoralitatea şi ilicitatea cauzei
pot fi dovedite cu orice mijloc de probă legală.
Încălcarea cerinţelor legale privitoare la cauză este sancţionată în mod
diferit: ilicitatea sau imoralitatea cauzei, cu nulitate absolută, iar lipsa de
cauză şi cauza falsă, cu nulitate relativă.
Top of the Document

(capitolul I/2 din bibliografie)

Forma actului juridic civil:
- forma cerută ad probationem;
- forma cerută ad validitatem;
- forma cerută pentru opozabilitate fată de terti.

Forma actului juridic civil

1. Definiţie
Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un
raport juridic civil concret.
Expresia „forma actului juridic” este utilizată în doctrină în sens restrâns şi
în sens larg.
În sens restrâns (stricto sensu), prin forma actului juridic se înţelege tocmai
modul de exteriorizare a voinţei juridice interne.
Acest înţeles este cârmuit de principiul consensualismului.
În sens larg (lato sensu), prin forma actului juridic civil se înţeleg condiţiile
de formă, care apar sub trei aspecte:
-forma cerută pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil, ad
validitatem;
-forma cerută pentru probarea actului juridic civil, ad probationem;
-forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de alte
persoane, faţă de terţi.

43
1.1. Principiul consensualismului
Forma actului juridic civil în sens restrâns – stricto sensu –este dominată de
principiul consensualismului. Acest principiu înseamnă că simpla
manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă, pentru ca actul
juridic civil să ia naştere în mod valabil din punct de vedere al formei pe
care o îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte
juridice.
Principiul consensualismului nu este expres consacrat cu caracter general.
Existenţa sa este dedusă, neîndoielnic, din faptul că acest principiu este
consacrat pentru anumite acte juridice, precum contractul de vânzare-
cumpărare (art.1295 alin.1 Cod civil, potrivit căruia „vinderea este perfectă
între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa
vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului,
deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”), sau, cu
titlu mai general, contractele translative de drepturi reale (art.971 Cod civil,
care dispune că „în contractele ce au ca obiect translativ proprietatea sau un
alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimţământului părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul obânditorului,
chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”); legea civilă consacră expres
excepţiile de la principiul consensualismului, care în esenţă sunt trei: forma
cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem şi forma cerută pentru
opozabilitate faţă de terţi.

1.2. Clasificarea condiţiilor de formă

Condiţiile de formă a actului juridic civil se clasifică, în principal, în funcţie
de consecinţele juridice ale nerespectării lor.
Astfel, distingem:
• forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, cunoscută şi sub
denumirea de forma ad validitatem sau forma ad solemnitatem, a cărei
nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;
• forma cerută pentru probarea actului juridic, care se mai numeşte şi forma
cerută ad probationem, a cărei nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului
juridic civil, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de
probă;
• forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi, a cărei nerespectare se
sancţionează cu inopozabilitatea. Acest lucru înseamnă că terţa persoană este
în drept să ignore actul juridic care trebuie adus la cunoştinţa altor persoane
prin îndeplinirea formalităţii impuse de lege în acest scop.

44
După sursa ori izvorul care cere o anumită formă pentru actul juridic civil,
distingem:
• forma legală, adică cea impusă de legea civilă;
• forma voluntară ori convenţională.
Top of the Document

2. Forma cerută ad validitatem

2.1. Justificare, caractere şi condiţii
Forma cerută ad validitatem este condiţia de formă a actului juridic civil
care constă în respectarea cerinţelor de formă impuse de lege sub sancţiunea
nulităţii absolute a actului juridic respectiv.
Obligativitatea impusă de lege cu privire la forma necesară pentru însăşi
valabilitatea actului juridic civil are la bază următoarele raţiuni:
-pentru anumite acte juridice, forma specială constituie un mijloc de
control al statului asupra unor operaţiuni juridice de o importanţă deosebită
atât pentru părţi, cât şi pentru societate;
-pentru alte acte juridice, forma specială reprezintă un mijloc de
atenţionare a părţilor cu privire la consecinţele importante ale actelor pe care
le încheie (ca, de exemplu, cazul donaţiei, ipotecii, renunţării exprese la
succesiune etc.);
-asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţământului – cum este cazul
testamentului.

Caracterele juridice ale formei ad validitatem sunt următoarele:

• este un element constitutiv al actului juridic, lipsa acestuia fiind sancţionată
cu nulitatea absolută a actului;
• implică manifestarea expresă de voinţă, ceea ce exclude manifestarea
tacită a voinţei părţilor;
• este exclusivă, deoarece nu permite părţilor să opteze pentru o anumită
formă decât în situaţia în care legea prevede posibilitatea unei opţiuni, ca, de
exemplu, cazul testamentului, care, potrivit art.859 Cod civil, poate fi
autentic, olograf sau mistic.
Condiţiile formei cerute ad validitatem sunt următoarele:
• întregul cuprins al actului juridic civil trebuie să îmbrace forma solemnă;
• actele juridice aflate în raport de interdependenţă cu un act solemn, chiar
dacă, privite separat, nu sunt acte juridice solemne, trebuie să îmbrace,
obligatoriu, forma solemnă;
• actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să
îmbrace şi el forma solemnă – excepţie face cazul legatului, care poate fi
revocat şi în mod tacit.

45
Forma autentică este o formă solemnă. Acest lucru nu înseamnă că forma
solemnă se reduce la forma autentică, ci ea are o sferă mai largă, aflându-se
în relaţia întreg (forma solemnă) – parte (forma autentică)285.

2.2. Aplicaţii ale formei ad validitatem

Principalele acte juridice pentru care legea pretinde forma solemnă sunt:
• donaţia – art.813 Cod civil;
• testamentul – art.858 Cod civil;
• revocarea expresă a unui legat – art.858 Cod civil;
• acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar – art.704 Cod civil şi
art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale;
• renunţarea expresă la succesiune – art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995;
De exemplu, testamentul este un act solemn, dar el poate
îmbrăca şi o altă formă decât cea autentică: testamentul olograf, adică cel scris şi
subscris de autor.
• ipoteca – art.1772 Cod civil;
• actul juridic între vii de înstrăinare a unui teren, indiferent că acesta este
situat în intravilan sau extravilan – art.2 alin.1 din Legea nr.247/2005287
privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, care a abrogat Legea nr. 54/1998;
• contractul de arendare scris – art.3 şi art.6 alin.1 şi 4 din Legea nr.16/1994,
cu modificările ulterioare etc.
Top of the Document

3. Forma cerută ad probationem

3.1. Noţiune şi justificare
Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă, impusă de lege
sau stabilită de părţi, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a
proba actul juridic valabil încheiat.
Această formă se justifică atât pentru importanţa anumitor acte juridice
civile, cât şi pentru avantajul practic pe care îl prezintă, în sensul că înlătură
posibilitatea interpretării diferite, echivoce a contractului actului juridic şi
previne ivirea unor litigii în legătură cu acele acte juridice civile.
Caractere
• este obligatorie, iar nu facultativă; din acest punct de vedere, se aseamănă
cu forma cerută ad validitatem;
• nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului juridic
civil cu un alt mijloc de probă;
• reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului, întrucât
manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace forma scrisă.

46
Nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului
juridic civil, ci sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii
actului juridic cu un alt mijloc de probă.
3.2. Aplicaţii
Legislaţia în vigoare foloseşte două procedee de aplicare a formei ad
probationem:
• instituirea formei ad probationem pentru o anumită categorie de acte
juridice civile, respectiv, cele care au un obiect de o valoare mai mare decât
cea prevăzută de lege – art.1191 alin.1 Cod civil;
• instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite
acte juridice:
-contractul de locaţiune (art.1416 Cod civil),
-depozitul voluntar (art.1597 Cod civil),
-tranzacţia (art.1705 Cod civil),
- contractul de închiriere a locuinţelor (art.21 din Legea nr.114/1996,
legea locuinţei, republicată),
- contractul de asigurare (art.241 din Legea nr.32/2000 privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările
ulterioare).
Top of the Document

4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

4.1. Noţiune şi justificare
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi constă în acele formalităţi
cerute prin lege pentru a face actul juridic civil opozabil şi persoanelor care
nu au participat la încheierea lui, în vederea ocrotirii drepturilor sau
intereselor lor289. Această cerinţă de formă este necesară, deoarece, potrivit
principiului relativităţii, actul juridic civil îşi produce efecte numai faţă de
părţile actului juridic civil.
Cu alte cuvinte, părţile nu pot opune actul lor altor persoane, întrucât actul
respectiv nu este opozabil acestora din urmă.
În anumite situaţii, legea cere îndeplinirea unor formalităţi prin care un
anumit act juridic poate fi cunoscut de către terţi. Este cazul actelor juridice
care constituie sau transmit drepturi reale.

Drepturile reale, fiind drepturi absolute, sunt opozabile erga omnes. Pentru a
fi opozabile faţă de terţi şi actele juridice ce au ca obiect drepturi reale, este
necesară luarea măsurii de publicitate.
4.2. Aplicaţii ale formei pentru opozabilitate faţă de terţi
Dintre aplicaţiile acestei forme menţionăm:

47
• publicitatea imobiliară, prin sistemul cărţilor funciare –Legea nr.7/1996,
legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, cu modificările ulterioare;
• publicitatea constituirii gajului, prin păstrarea actului într-o mapă specială
la judecătoria în circumscripţia căreia s-a încheiat actul juridic – art.1686
Cod civil;
• notificarea cesiunii de creanţă – art.1393 Cod civil;
• darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată – art.1182 Cod civil;
• înregistrarea cerută în materia invenţiilor;
• publicitatea necesară în materie de concesiune, închiriere şi locaţia
gestiunii;
• publicitatea şi înregistrările prevăzute pentru persoanele juridice de tip
asociativ;
• înregistrările şi publicitatea stabilite prin Legea nr.31/1990 privind
societăţile comerciale, republicată.
Sancţiunea nerespectării formei cerute pentru opozabilitate este
inopozabilitatea, în sensul că terţul nu este obligat să recunoască asemenea
acte încheiate de părţi, pe care le poate ignora.
Top of the Document

(capitolul I/3 din bibliografie)

Modalităţile actului juridic civil
3. Modalitătile actului juridic civil:
- termenul;
- condita;
- sarcina.

1. Definiţie
Prin modalităţile actului juridic civil se înţelege acel element al acestui act
care constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le
produce sau trebuie să le producă un asemenea act.
Din cuprinsul definiţiei rezultă că modalitatea actului juridic are două
elemente:
• împrejurarea care poate consta într-un eveniment sau întro acţiune umană;
-când împrejurarea constă în scurgerea timpului modalitatea poartă
denumirea de termen;
-când împrejurarea constă fie într-un eveniment viitor, fie într-o acţiune,
modalitatea se numeşte condiţie;

48
-când împrejurarea constă într-o acţiune a omului, modalitatea se numeşte
sarcină;
• împrejurarea trebuie să influenţeze efectele actului juridic.
Top of the Document
1.2. Caracterul modalităţilor
Modalităţile actului juridic se înfăţişează ca elemente neesenţiale în acea
categorie de acte, ceea ce înseamnă că ele pot fi prezente, dar pot să
lipsească, fără a afecta valabilitatea actelor respective.
În actele juridice „afectate de modalităţi”, prezenţa unei anumite modalităţi –
termen, condiţie ori sarcină – este de esenţa lor, în sensul că afectează
validitatea acestora.
În alte acte juridice civile, prezenţa modalităţilor este inadmisibilă, cum este
cazul actelor pur şi simple.
Odată luate în considerare în actul juridic civil, modalităţile creează între
părţi o stare de aşteptare cu privire la efectele operaţiei juridice, în sensul că
împlinirea evenimentului aşteptat declanşează ori stinge aceste efecte291.
1.3. Utilitate practică
Modalităţile actului juridic civil prezintă utilitate practică sub următoarele
aspecte:
• stipularea modalităţilor reprezintă un aspect al principiului libertăţii
întocmirii actelor juridice civile;
• în actele afectate de modalităţi, legea impune prezenţa unei modalităţi;
• în funcţie de interesele lor, părţile pot amâna sau stinge efectele unui act
juridic după un anumit interval de timp ori pot ridica la rang de element
esenţial unele noţiuni subiective, care, altfel, ar rămâne indiferente dreptului;
de exemplu, într-o donaţie, sau într-un legat, dispunătorul creează o obligaţie
pentru gratificat prin impunerea unei sarcini de executat.
Top of the Document

2. Termenul
2.1. Definiţie şi reglementare
Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, este un eveniment viitor şi
sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau stingerea
exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor.
Principalele reglementări referitoare la termen sunt înscrise în art.1022-1025
Cod civil. Astfel, art.1022 prevede: „Termenul se deosebeşte de condiţie,
pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână suspendarea”.
Art.1023 stabileşte: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere
înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta”.
Potrivit art.1024, „termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în

49
favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că
este primit şi în favoarea creditorului”. Art.1025, prevede: „Debitorul
nu mai poate reclama beneficiarul termenului, când este căzut în deconfitură,
sau când, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse
creditorului său”.
2.2. Clasificare
În funcţie de efectele sale, termenul este suspensiv şi extinctiv.
• Termenul suspensiv este acela care amână, întârzie începutul exercitării
dreptului subiectiv şi executarea obligaţiei până la împlinirea lui. De
exemplu, împrumutul unor bunuri fungibile până la o anumită dată. Numai
la împlinirea datei respective, împrumutătorul începe să-şi exercite dreptul,
iar împrumutatul, să-şi exercite obligaţia.
• Termenul extinctiv este acela care amână stingerea exercitării drepturilor şi
executării obligaţiilor până la împlinirea lui. De exemplu, închirierea unui
apartament pe timp de doi ani etc.
După criteriul cunoaşterii, sau nu, la data încheierii actului juridic, a datei
împlinirii sale, avem: termen cert şi termen incert.
• Termenul cert este cel a cărui dată de împlinire este cunoscută; de
exemplu, 1 iulie dintr-un anumit an.
• Termenul incert este cel a cărui dată de împlinire nu este cunoscută la data
încheierii actului, deşi împlinirea este sigură; de exemplu, data morţii unei
persoane în contractul de rentă viageră.
În funcţie de izvorul său, distingem termenul voluntar, termenul legal şi
termenul judiciar.
• Termenul voluntar este acela care s-a stabilit prin actul juridic unilateral,
bilateral sau multilateral. Termenul voluntar poate fi expres – când este
stipulat explicit în actul juridic civil – şi tacit – când rezultă implicit, indirect
din act, fiind dedus din natura raportului juridic sau din împrejurările în care
se execută obligaţiile.
• Termenul legal este stabilit totdeauna prin lege.
• Termenul judiciar este cel stabilit de instanţa de judecată în favoarea
debitorului (art.1583 Cod civil prevede că judecătorul va prescrie un termen
de plată în cazul împrumutului făcut în anumite condiţii).
În funcţie de titularul beneficiului termenului, acesta poate fi în favoarea
debitorului, în favoarea creditorului şi în favoarea ambelor părţi.
• Termenul în favoarea debitorului reprezintă regula.
Art.1024 Cod civil stabileşte: „Termenul este presupus totdeauna că s-a
stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie, sau din
circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.

50
• Termenul în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul poate cere
executarea obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără ca debitorul să se
poată opune.
• Termenul în favoarea ambelor părţi. În acest caz, executarea anticipată a
obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi.
2.3. Efectele termenului
Termenul, ca modalitate a actului juridic civil, afectează numai executarea
actului, iar nu şi existenţa sa. Analiza efectelor pe care el le produce implică
distincţia dintre termenul suspensiv şi termenul extinctiv.
Termenul suspensiv întârzie exercitarea dreptului subiectiv şi executarea
obligaţiei. Deşi afectate de termen, dreptul subiectiv şi obligaţia au o
existenţă certă, ceea ce are o serie de consecinţe, şi anume:
• în cazul când debitorul execută obligaţia înainte de termen, plata este
valabilă, în condiţiile art.1023 Cod civil, şi o asemenea plată echivalează cu
o renunţare la beneficiul termenului;
• până la împlinirea termenului (pendente termine), creditorul este îndreptăţit
să ia măsuri de conservare a dreptului său, dar nu poate intenta acţiunile
prevăzute de art.974 şi art.975 Cod civil (acţiunea oblică şi acţiunea
pauliană);
• termenul suspensiv nu amână transferul drepturilor reale asupra bunurilor
individual determinate (res certa), excepţie făcând cazurile în care s-a
prevăzut contrariul;
• creditorul nu poate cere plata înainte de împlinirea termenului;
• creditorul nu poate opune debitorului compensaţia, deoarece acest mod de
stingere a obligaţiilor presupune ca datoriile să fi ajuns la scadenţă, adică să
fie exigibile;
• până la împlinirea termenului suspensiv nu începe să curgă prescripţia
extinctivă – art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958.
Termenul extinctiv are ca efect marcarea încetării dreptului subiectiv şi a
obligaţiei corelative. De exemplu, în cazul împlinirii termenului închirierii,
încetează dreptul de folosire a bunului de către locatar şi totodată obligaţiile
locatorului.
Top of the Document

3. Condiţia
3.1. Definiţie şi reglementare
Condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur
ca realizare, de care depinde însăşi existenţa actului juridic293. Art.1004 Cod
civil prevede: „Obligaţia este condiţionată când perfectarea ei depinde de un
eveniment viitor şi necert”.

51
Condiţia implică două elemente: un eveniment viitor, raportat la momentul
încheierii actului juridic civil; realizarea acestui eveniment este nesigură.
Comparativ cu termenul a cărui realizare este certă, condiţia presupune
incertitudinea îndeplinirii evenimentului viitor.
Codul civil cuprinde o reglementare largă a condiţiei, în general, la art.1004
– 1016, a condiţiei suspensive la art.1017 – 1018 şi a condiţiei rezolutorii la
art.1019 – 1021.
3.2. Clasificare
În funcţie de criteriul efectului, distingem: condiţie suspensivă şi condiţie
rezolutorie.
Condiţia suspensivă este aceea de a cărei realizare depinde însăşi naşterea
actului juridic civil şi, respectiv, a drepturilor subiective şi a obligaţiilor
corelative. Art.1017 Cod civil prevede:
„Obligaţia, sub condiţie suspensivă, este aceea care depinde de un eveniment
viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după
îndeplinirea evenimentului”. De exemplu: îţi vând apartamentul meu dacă
mă voi muta în altă localitate.
Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei realizare depinde desfiinţarea
actului juridic civil (art.1019 Cod civil). De exemplu: îţi vând apartamentul
meu, dar dacă nu voi fi transferat la Bucureşti, până la sfârşitul anului,
vânzarea se anulează. Spre deosebire de termenul extinctiv, care produce
efecte pentru viitor (ex nunc), condiţia rezolutorie are efect retroactiv (ex
tunc).
În funcţie de legătura cu voinţa părţilor, de realizarea ori nerealizarea ei,
distingem:
-condiţie cauzală,
-condiţie mixtă,
-condiţie potestativă.
• Condiţia este cauzală atunci când realizarea evenimentului depinde de
hazard, de întâmplare, fiind independentă de voinţa părţilor (art.1005 Cod
civil). De exemplu: îţi voi vopsi mâine costumul dacă va fi soare;
asigurătorul se obligă să plătească asiguratului despăgubiri dacă gospodăria
acestuia va fi distrusă de un cutremur, sau de un incendiu etc.
• Condiţia mixtă este cea care depinde, în acelaşi timp, de voinţa uneia dintre
părţile contractante şi de voinţa unui terţ (art.1007 Cod civil). De exemplu:
îţi voi da automobilul dacă te căsătoreşti cu domnişoara X.
• Condiţia potestativă poate fi pură sau simplă.
Condiţia potestativă pură este acea condiţie a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa uneia din părţi. De exemplu, îţi vând autoturismul meu,
dacă vreau.

52
Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde atât
de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei persoane nedeterminate. De
exemplu: îţi voi vinde apartamentul meu, dacă te vei căsători.
Între condiţia potestativă pură şi condiţia potestativă simplă există deosebiri
de regim juridic:
• condiţia pur potestativă din partea debitorului este nulă, deoarece
echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga juridiceşte – art.1010 Cod civil;
• condiţia potestativă simplă este valabilă dacă depinde de voinţa
debitorului, excepţie făcând donaţia;
• condiţia pur potestativă din partea creditorului este valabilă.
După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia
poate fi: pozitivă şi negativă (art.1011 – 1014 Cod civil).
Condiţia pozitivă constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur. De
exemplu: îţi vând casa, dacă reuşesc să mă mut în alt oraş.
Condiţia negativă constă în nerealizarea unui eveniment viitor şi incert. De
exemplu: îţi închiriez o cameră, dacă nu vând apartamentul.
Această clasificare prezintă utilitate în ce priveşte regulile de îndeplinire sau
neîndeplinire a condiţiei, după cum urmează:
• îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă astfel cum au înţeles părţile să se
facă (art.1011 Cod civil);
• când s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen
şi acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiţia se
socoteşte neîmplinită (art.1012 alin.1 şi art.1013 Cod civil);
• când nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia se socoteşte îndeplinită numai
atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai realiza (art.1012 alin.2,
art.1013 Cod civil);
• când s-a prevăzut un termen şi, înainte de expirarea lui, este sigur că
evenimentul nu se va mai întâmpla, condiţia se socoteşte îndeplinită
(art.1013 Cod civil);
• condiţia se socoteşte îndeplinită dacă debitorul a împiedicat îndeplinirea ei
(art.1014 Cod civil).
În conformitate cu reglementările cuprinse în art.1008 – 1009 Cod civil,
distingem: condiţie posibilă, condiţie imposibilă, condiţie licită şi morală ori
condiţie ilicită şi imorală.
• Condiţia trebuie să fie posibilă, adică să privească un eveniment posibil din
punct de vedere material sau juridic.
• Condiţia trebuie să fie licită, în sensul că evenimentul trebuie să fie nu
numai posibil, ci şi un fapt licit şi nu un delict, un act juridic contrar ordinii
publice, bunelor moravuri.

53
• Condiţia trebuie să fie morală, adică în concordanţă cu bunele moravuri şi
nu contrară acestora.
• Condiţia poate fi imposibilă, atunci când evenimentulcondiţie este
imposibil de a se produce fie fizic (material), fie juridiceşte (imposibilitate
juridică).
Această clasificare prezintă importanţă în privinţa condiţiei suspensive şi
rezolutorii, în sensul următor: condiţia imposibilă, ilicită şi imorală,
desfiinţează actul juridic numai atunci când este suspensivă; când condiţia
este rezolutorie, actul juridic se socoteşte neafectat de aceasta şi, pe cale de
consecinţă, este valabil.
3.3. Efectele condiţiei
Pentru înţelegerea efectelor condiţiei, ca modalitate a actului juridic civil,
trebuie să distingem după cum condiţia este suspensivă sau rezolutorie şi
după cum este vorba de efecte anterioare ori posterioare îndeplinirii
condiţiei.
Două principii guvernează efectele condiţiei: condiţia afectează însăşi
existenţa actului juridic – adică naşterea ori desfiinţarea lui (art.1004 Cod
civil); condiţia îşi produce efectele retroactiv (ex tunc) în sensul că
momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii
sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic sub
condiţie (art.1015 teza I Cod civil).
Efectele condiţiei suspensive
Efectele condiţiei suspensive anterioare împlinirii condiţiei (pendente
conditione) trebuie privite sub aspectul că, în această perioadă, actul juridic
civil nu îşi produce efectele şi în consecinţă:
• creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata);
• debitorul nu poate face o plată valabilă, iar dacă totuşi şi-a executat plata,
poate cere restituirea;
• obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie;
• în acest interval de timp, prescripţia extinctivă nu curge (art.7 alin.3 din
Decretul nr.167/1958);
• în actele translative de drepturi reale, acest efect nu se produce (art.1018
alin.1 Cod civil);
• creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său (art.1016 Cod
civil);
• creditorul poate cere şi obţine garanţii pentru creanţa sa;
• creditorul poate ceda dreptul său.
Efectele condiţiei suspensive ulterioare împlinirii condiţiei (eveniente
conditione) trebuie privite sub aspectul retroactiv – în cazul când condiţia

54
suspensivă s-a realizat –, în sensul că actul juridic civil a fost pur şi simplu
încă din ziua încheierii lui. În consecinţă:
• dacă plata a fost efectuată de debitor înainte de îndeplinirea condiţiei, după
acest moment plata este validă şi nu mai poate fi obţinută restituirea;
• transmiterea de drepturi reale făcute de titularul dreptului se consolidează.
De la retroactivitatea efectelor condiţiei suspensive există unele excepţii:
prescripţia extinctivă nu curge decât de la împlinirea condiţiei; fructele
culese de înstrăinător rămân ale sale;
actele administrative făcute de înstrăinător înainte de împlinirea condiţiei
rămân valabile; riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului (art.1018 alin.1 Cod
civil).
Efectele condiţiei rezolutorii
Pendente conditione, actul juridic sub condiţie rezolutorie îşi produce
efectele ca unul neafectat de această modalitate, în sensul că actul juridic se
comportă ca pur şi simplu, ceea ce înseamnă că:
• debitorul sub condiţie rezolutorie suportă riscul pieirii bunului;
• creditorul poate cere executarea obligaţiei, debitorul fiind obligat la
aceasta;
• dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte între
vii sau pentru cauză de moarte.
Eveniente conditione, când condiţia rezolutorie s-a împlinit, efectele se
materializează în faptul că actul juridic civil este desfiinţat retroactiv, ceea
ce presupune:
• părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate în sensul că înstrăinătorul
va restitui preţul, iar dobânditorul va
înapoia bunul;
• drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează.
De la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii există următoarele
excepţii:
• actele administrative făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân
valabile;
• riscurile produse pendente conditione sunt suportate de dobânditorul
proprietar în mod definitiv;
• fructele culese de dobânditor rămân la acesta;
• în actele juridice cu executare succesivă, efectele se produc numai pentru
viitor (ex nunc).
3.4. Comparaţie între termen şi condiţie
Termenul şi condiţia se aseamănă prin aceea că ambele sunt modalităţi ale
actului juridic civil şi constau în evenimente viitoare în raport cu data
încheierii actului juridic civil respectiv.

55
Termenul şi condiţia se deosebesc prin aceea că:
• termenul este un eveniment viitor şi sigur, pe când condiţia este un
eveniment viitor şi nesigur;
• termenul afectează numai executarea obligaţiilor, în timp ce condiţia
afectează însăşi existenţa drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative;
• termenul produce efecte ex nunc, în vreme ce condiţia produce, în
principiu, efecte ex tunc.
Top of the Document

4. Sarcina
4.1. Definiţie şi reglementare
Sarcina, ca modalitate a actului juridic, constă în obligaţia de a da, a face sau
a nu face, obligaţie impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu
gratuit. Codul civil român nu conţine o reglementare generală a sarcinii, dar
cuprinde o serie de aplicaţii în materia donaţiei (art.828 – 830 Cod civil) şi a
legatului (art.930 Cod civil).
4.2. Clasificare
În funcţie de persoana beneficiarului, există trei feluri de sarcină: în
favoarea dispunătorului296, în favoarea gratificatului, în favoarea unui terţ298.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectele următoare:
• numai prin donaţie se poate institui o sarcină în favoarea dispunătorului;
• sarcina poate influenţa natura actului juridic, adică ea constă într-o
obligaţie ce egalează sau întrece valoarea echivalentului donaţiei; în acest
caz, actul juridic devine cu titlu oneros;
• sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a stipulaţiei pentru
altul, ceea ce înseamnă că terţul dobânditor va avea dreptul de a cere
executarea obligaţiei, iar nu şi posibilitatea de a solicita revocarea actului
pentru neîndeplinirea sarcinii, deoarece nu este parte în contractul încheiat
între stipulant şi promitent.
În raport cu valabilitatea lor, distingem: sarcină imposibilă, sarcină ilicită şi
sarcină imorală.
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei,
ci numai eficacitatea acestuia. Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în
principiu, revocarea actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost instituită.
Sarcina impusă de donator de a plăti o datorie a sa faţă de un terţ.
4.3. Comparaţie între condiţie şi sarcină
Între sarcină şi condiţie există următoarele deosebiri:
• condiţia poate afecta atât acte cu titlu oneros, cât şi acte cu titlu gratuit, pe
când sarcina are aplicaţie numai în materia actelor cu titlu gratuit;

56
• condiţia afectează şi existenţa actului juridic civil, în timp ce sarcina nu
afectează existenţa acestuia;
• condiţia operează de drept, în timp ce în cazul sarcinii se apelează la
instanţa de judecată.
Top of the Document

(capitolul I/4 dim bibliogtafie)

EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

4. Efectele actului juridic civil:

- regulile de determinare a efectelor actului juridic civil;
- principalele reguli de interpretare a actului juridic civil;
- principiile efectelor actului juridic civil.

Noţiunea şi determinarea efectelor actului juridic civil

1. Noţiune şi reglementare
Prin efectele actului juridic înţelegem drepturile subiective civile şi
obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau le stinge un act
juridic civil.
Efectul general şi imediat al oricărui act juridic civil constă în legarea
subiectelor de drept civil în cadrul unor raporturi juridice civile concrete.
Subiectele de drept civil sunt legate prin conţinutul raportului juridic civil
concret, respectiv, prin drepturile şi obligaţiile cărora le-a dat naştere, le-a
modificat, le-a transmis sau le-a stins actul juridic civil respectiv. Ceea ce
pentru raportul juridic civil concret reprezintă conţinutul său, pentru actul
juridic civil, care generează acel raport juridic, reprezintă efectele302.
Principala reglementare a efectelor actului juridic civil se găseşte în Codul
civil. Codul civil cuprinde două categorii de norme, care privesc:
- efectele convenţiilor sau contractelor în general (art.969-985) şi
- efectele diferitelor contracte civile pe care le reglementează
o (art.1294-1404 – privind vânzarea,
art. 1405-1409 – privind schimbul,
art.1410-1490 – privind locaţiunea,
art.1491-1531 – privind societatea,
art.1532-1559 – privind mandatul,
art.1560-1575 – privind comodatul,
art.1576- 1590 – privind împrumutul,
art.1591-1634 – privind depozitul,

57
 art.1636-1638 – privind fidejusiunea,
art.1685-1696 – privind amanetul,
art.1704-1717 – privind tranzacţia,
art.800-855 – privind donaţia,
art.856-931 – privind testamentul).

2. Noţiune - determinare efecte

Prin determinarea efectelor actului juridic civil se înţelege stabilirea ori
fixarea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care le-a generat,
modificat sau stins un astfel de act.
Necesitatea stabilirii efectelor actului juridic decurge din nevoia cunoaşterii
drepturilor şi obligaţiilor, respectiv, a conţinutului actului juridic civil.
Operaţiunea de determinare a efectelor actului juridic civil este necesară,
deoarece nu întotdeauna conţinutul actului juridic este clar, datorită mai
multor împrejurări, precum: neconsemnarea manifestării de voinţă într-un
înscris; greşita exprimare a părţilor; folosirea unor cuvinte nepotrivite;
conciziunea excesivă a expresiilor sau cuvintelor utilizate.
Top of the Document

3. Determinarea efectelor actului juridic civil

Determinarea efectelor actelor juridice presupune respectarea mai multor
reguli:
Prima regulă priveşte faza prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor
actului juridic civil şi presupune aplicarea regulilor referitoare la dovedirea
existenţei actului juridic civil.
Dacă nu se dovedeşte existenţa actului juridic civil, nu se mai pune problema
stabilirii efectelor sale. Atunci când există mijloace de probă suficiente, o
dată cu dovedirea existenţei actului juridic civil se stabilesc şi efectele sale.
În atare situaţie, dovedirea actului şi conţinutului său constituie singura fază
necesară determinării efectelor.
Există situaţii în care din mijloacele de probă nu rezultă cu claritate
conţinutul actului, efectele sale. În asemenea situaţii apare necesară o
a doua regulă a determinării efectelor actului juridic, care constă în
interpretarea voinţei părţii sau părţilor actului juridic.
Interpretarea actului juridic civil este necesară fie pentru calificarea juridică
a actului, fie pentru stabilirea conţinutului real al actului, respectiv, pentru
stabilirea drepturilor şi obligaţiilor.
Stabilirea conţinutului actului juridic civil este generată de regula cuprinsă în
art.970 alin.2 Cod civil, după care convenţiile „obligă nu numai la ceea ce

58
este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea
dă obligaţiei, după natura sa”. Şi art.977-985 Cod civil stabilesc anumite
reguli referitoare la interpretarea convenţiilor; aceste reguli se aplică şi în
cazul interpretării actelor juridice civile unilaterale, cu excepţia celor care,
prin ipoteză, presupun un act juridic bilateral sau multilateral.
Top of the Document

Interpretarea contractelor se face după următoarele reguli:

• actul juridic civil se interpretează după voinţa reală a părţilor, nu după
înţelesul literal al cuvintelor – art.977 Cod civil;
• actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost
încheiat, şi acele efecte pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei
după natura acesteia – art.970 alin.2 Cod civil;
• clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt
menţionate expres în cuprinsul acestuia – art.981 Cod civil;
• clauzele unui act juridic se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecăreia înţelesul din întregul act – art.982 Cod civil;
• dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care
nu ar produce vreun efect – art.978 Cod civil;
• clauzele îndoielnice se interpretează în sensul care rezultă din natura
actului juridic – art.979 Cod civil;
• în cazul în care rămân îndoieli, dispoziţiile respective „se interpretează
după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” – art.980 Cod civil;
• clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care s-a obligat –
art.983 Cod civil;
• oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie
să fie numai acelea care pot fi presupuse că părţile le-au voit – art.984 Cod
civil;
• întinderea efectelor unui act juridic nu poate fi redusă la exemplul folosit
pentru explicarea înţelesului unor clauze din actul încheiat – art.985 Cod
civil.
Top of the Document

Principiile efectelor actului juridic civil

1. Definiţie şi fundament
Principiile efectelor actului juridic sunt regulile de drept civil care arată
modul în care se produc aceste efecte, respectiv, cum, în ce condiţii şi faţă
de cine se produc ele.

59
Principiile efectelor actului juridic sunt consacrate legislativ în două articole:
art.969 Cod civil şi art.973 Cod civil. Potrivit art.969 Cod civil, „convenţiile
legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca
prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”, iar potrivit
art.973, „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.
Efectele actului juridic sunt guvernate de trei principii:
principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii, principiul relativităţii.
2. Principiul forţei obligatorii
2.1. Noţiune şi fundament
Principiul forţei obligatorii îşi are temeiul în prevederile art.969 alin.1 Cod
civil, potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”. Acest principiu poate fi definit ca acea regulă a efectelor
actului juridic civil în conformitate cu care actul juridic civil legal încheiat
este obligatoriu pentru autorul (autorii) lui întocmai ca legea.
Principiul forţei obligatorii este cunoscut prin adagiul pacta sunt servanda,
precum şi prin expresia contractul este legea părţilor.
Actul juridic încheiat este obligatoriu, iar nu facultativ.
Principiul forţei obligatorii a actului juridic are la bază două cerinţe:
necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de
actele juridice civile; imperativul moral al respectării cuvântului dat.
2.2. Excepţii
Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii înţelegem acele situaţii în
care, dispărând sau atenuându-se raţiunile ce impun forţa obligatorie,
principiul nu se mai aplică. Cu alte cuvinte, efectele acestui principiu sunt
fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.
Excepţiile la care ne-am referit sunt de două feluri: unele reprezintă
restrângeri ale forţei obligatorii, iar altele, extinderi ale acesteia.
Restrângerea forţei obligatorii se realizează în cazul încetării actului juridic
înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat, datorită morţii
uneia dintre părţi în actele intuitu personae, ca, de exemplu, în cazul
mandatului, care, potrivit art.1552 pct.3 Cod civil, încetează în cazul morţii
sau punerii sub interdicţie judecătorească a mandatarului; în cazul încetării
actului juridic în situaţia pieirii bunului ce formează obiectul contractului,
cum este cazul locaţiunii, potrivit art.1439 alin.1 Cod civil.
Extinderea forţei obligatorii se realizează în ipoteza prelungirii (prorogării)
unor acte juridice peste termenele ce au fost convenite de părţi, ca, de
exemplu, prorogarea contractelor de închiriere la care se referă art.1 din
Legea nr.241/2001, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu
destinaţia de locuinţe.

60
3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil
3.1. Definiţie şi fundament
Principiul irevocabilităţii actului juridic rezultă din prevederile art.972 alin.2
Cod civil: astfel, convenţiile pot fi revocate prin consimţământul mutual al
părţilor; per a contrario, convenţiile nu se pot revoca prin consimţământul
unilateral, doar al uneia din părţi.
Pentru actele unilaterale nu există un text legal general, dar legea civilă
stabileşte excepţiile de la irevocabilitatea acestor acte juridice, consacrând,
implicit, acest principiu şi pentru această categorie de acte.
Prin urmare, putem defini principiul irevocabilităţii ca fiind acea regulă de
drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa
numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin
manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului actului.
De menţionat este faptul că principiul irevocabilităţii decurge din principiul
forţei obligatorii, fiind o consecinţă a acestuia şi, în acelaşi timp, o garanţie a
acestui principiu. Pe cale de consecinţă, raţiunile care servesc ca fundament
principiului forţei obligatorii sunt, în acelaşi timp, şi raţiunile pe care se
întemeiază irevocabilitatea actului juridic.
3.2. Excepţii
De la principiul irevocabilităţii actelor juridice civile sunt admise două
categorii de excepţii:
Excepţii în cazul categoriei actelor juridice bilaterale ori multilaterale
Intră în această categorie:
• revocarea donaţiei între soţi – art.937 Cod civil;
• revocarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată –
art.1436 alin.2 Cod civil;
• încetarea contractului de societate – art.1523 pct.5, art.1527 şi art.1529
Cod civil;
• revocarea mandatului – art.1552 pct.1 şi 2 Cod civil;
• revocarea depozitului de către deponent – art.1616 Cod civil;
• denunţarea unor contracte de către administratorul/lichidator – art.67 din
Legea nr.64/1995307 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului, republicată;
• încetarea contractului de concesiune prin denunţarea unilaterală de către
concedent – art.35 lit.b din Legea nr.219/1998, privind regimul
concesiunilor, cu modificările ulterioare.
Excepţii din categoria actelor juridice unilaterale
Fac parte din această categorie:
• testamentul, care este esenţialmente revocabil – art.802 Cod civil;

61
• renunţarea la o succesiune poate fi revocată dacă, în intervalul cuprins între
data renunţării şi data retractării renunţării, un alt moştenitor nu a acceptat
moştenirea şi, între timp, nu a expirat termenul de 6 luni pentru
acceptarea moştenirii – art.701 Cod civil;
• oferta poate fi revocată înainte de a ajunge la destinatar;
• revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt – art.1206 alin.2 Cod civil.
În cazul actelor sinalagmatice, cele două principii – al forţei obligatorii şi al
irevocabilităţii – prezintă unele particularităţi (excepţia de neexecutare,
rezoluţiunea sau rezilierea pentru neexecutare din culpă şi riscul contra
actului).
4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
4.1. Definiţie şi justificare
Principiul relativităţii este formulat expres, pentru actele bilaterale, în
art.973 Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”.
Acest principiu rezultă şi din art.969 alin.1 Cod civil, potrivit căruia
„convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.
Principiul relativităţii efectelor actelor juridice civile exprimă acea regulă de
drept potrivit căreia un astfel de act produce efecte juridice numai faţă de
autorul sau autorii lui, fără a putea să profite sau să dăuneze altor persoane.
Prin urmare, actul juridic civil bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii
numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul său.
Justificarea acestui principiu are la bază două idei, şi anume, pe de o parte,
natura voliţională a actului juridic civil impune un asemenea principiu, în
sensul că, dacă este firesc ca o persoană să devină debitor sau creditor
pentru că şi-a manifestat voinţa în acest sens, la fel de firesc este ca o altă
persoană să nu devină debitor sau creditor fără voia sa. Altfel, s-ar aduce
atingere libertăţii persoanei.
4.2. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză
Pentru a înţelege mai bine principiul menţionat mai sus, este necesar să ne
referim la cele trei categorii de persoane care interesează din punct de vedere
al raportului lor cu un anumit act juridic civil, şi anume: părţi, avânzi-cauză
şi terţi.
• Părţile sunt subiectele de drept civil care încheie actul juridic civil şi faţă
de care se produc efectele acestuia în temeiul principiului relativităţii.
Cu privire la noţiunea de parte a actului juridic civil se impun unele
menţiuni309. Mai întâi, cuvântul parte desemnează atât una din părţile actului
juridic civil bilateral sau multilateral, cât şi pe autorul actului juridic civil
unilateral. Apoi, trebuie subliniat faptul că, în sens juridic, prin parte
înţelegem nu numai persoana care încheie direct şi personal un anumit act
juridic civil, ci şi persoana care încheie actul prin intermediul unui

62
reprezentant legal sau convenţional. De asemenea, este de evidenţiat că, din
punct de vedere juridic, o parte a actului juridic civil poate fi alcătuită din
mai multe persoane fizice sau juridice care promovează ori au un interes sau
o poziţie comună.
• Terţii sunt persoane străine de actul juridic şi de părţile acestuia. Terţul este
desemnat şi prin expresia cel de-al treilea .
• Avânzii-cauză sunt persoane care nu au participat la încheierea actului
juridic, dar faţă de care se produc anumite efecte ale acestuia în temeiul
raportului în care se găsesc aceştia cu părţile. Cu alte cuvinte, avânzii-cauză
reprezintă o categorie intermediară între părţi şi terţi; avânzii-cauză se
aseamănă cu părţile, deoarece actul juridic civil produce efecte juridice şi
faţă de ei şi, în acelaşi timp, se aseamănă cu terţii, întrucât, ca şi aceştia, nu
au participat la încheierea actului juridic civil.
Există trei categorii de avânzi-cauză310:
-succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor;
-succesorii cu titlu particular;
-creditorii chirografari.
Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal formează o singură
categorie de avânzi-cauză, deoarece între ei există o diferenţă cantitativă, iar
nu calitativă.
Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, o
universalitate de drepturi şi obligaţii, cum este cazul moştenitorului legal
unic, legatarului universal, persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu
prin efectul comasării (fuziune şi absorbţie).
Este succesor cu titlu universal acea persoană care dobândeşte o fracţiune
dintr-un patrimoniu, cum sunt moştenitorii legali, legatarii cu titlu universal,
persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei
juridice divizată (total ori parţial).
Sub aspect juridic, succesorii universali sau cu titlu universal sunt
consideraţi continuatori ai personalităţii autorului lor, tocmai pentru că
dobândesc un patrimoniu sau, după caz, o fracţiune de patrimoniu.
Calitatea succesorilor universali sau cu titlu universal de a fi avânzi-cauză
constă în aceea că actul juridic civil încheiat de autorul lor îşi produce
efectele şi faţă de ei, în sensul că aceşti succesori preiau toate sau o parte din
drepturile subiective şi obligaţiile autorului lor; excepţie fac drepturile şi
obligaţiile strâns legate de persoana autorului, precum şi cele declarate de
părţi ca netransmisibile.
Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un anumit
drept, privit individual, iar nu ca element al unei universalităţi juridice, cum
este cazul cumpărătorului unui bun, donatarului, legatarului cu titlu

63
particular, persoanei juridice dobânditoare a activului net, ca efect al
dizolvării altei persoane juridice.
Calitatea de avânzi-cauză a acestei categorii de succesori se apreciază în
raport de actele anterioare ale autorului referitoare la dreptul sau bunurile
respective, nu şi în raport de actul prin care a dobândit un drept în care are
poziţia de parte.
Este cazul cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de
locaţiune anterior contractului de vânzare-cumpărare, prevăzut de art.1441
Cod civil.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au garantată creanţa lor cu
vreo garanţie reală (gaj, ipotecă), ci au doar un drept de gaj general asupra
patrimoniului debitorului lor. În acest sens, art.1718 Cod civil stabileşte:
„Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu
toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză ai debitorilor lor, deoarece sunt
direct influenţaţi de actele juridice încheiate de debitori cu alte persoane prin
care acte activul patrimonial al celor debitori se măreşte sau se micşorează,
după caz. Astfel, dacă debitorul primeşte o donaţie, activul său patrimonial
se va mări şi, dimpotrivă, dacă va acorda altuia un împrumut, el îşi va
micşora activul patrimonial. În ambele cazuri, creditorul chirografar îşi va
vedea gajul său general supus acestor fluctuaţii, respectiv, în prima variantă,
gajul său se va mări, iar în a doua variantă, se va micşora.
Calitatea de având-cauză a creditorului chirografar încetează faţă de actele
încheiate de debitor în frauda sa.
4.3. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
4.3.1. Noţiune şi categorii de excepţii
Sunt excepţii de la principiul relativităţii actelor juridice civile cazurile în
care actul juridic civil produce efecte, prin voinţa părţilor actului, şi faţă de
alte persoane decât părţile care au participat la încheierea acestuia.
În doctrină, excepţiile de la acest principiu se împart în:
aparente şi reale.
4.3.2. Excepţiile aparente de la principiul relativităţii
Excepţiile aparente sunt cazurile în care numai la prima vedere am fi în
prezenţa unei abateri de la relativitate, în realitate efectele subordonându-se
exigenţelor principiului. Nu există unanimitate de vederi cu privire la
clasificarea anumitor situaţii ca fiind excepţii reale sau aparente313.
Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii actelor juridice civile:
a) Avânzii-cauză nu constituie o veritabilă excepţie de la principiul
relativităţii deoarece:

64
• succesorii universali şi cei cu titlu universal, fiind „continuatori” ai
autorilor lor, sunt asimilaţi părţilor, în sensul că iau locul părţilor iniţiale în
privinţa efectelor actului juridic civil;
• succesorii cu titlu particular, în măsura şi condiţiile arătate, iau locul părţii
sau părţilor actului juridic, iar dobândirea calităţii de având-cauză se face cu
voia lor;
• creditorii chirografari nu constituie excepţie reală de la principiul
relativităţii, întrucât actul încheiat de debitor nu dă naştere la drepturi şi
obligaţii pentru ei direct, ci pentru debitor. Dreptul de a ataca actul fraudulos
izvorăşte din lege, iar nu din actul debitorului încheiat cu terţul.
b) Promisiunea pentru altul sau promisiunea faptei altuia (convenţia de
porte fort) este acel act juridic prin care o parte – promitentul – se angajează
faţă de cealaltă parte – creditorul promisiunii – să determine o a treia
persoană – un terţ – să ratifice actul încheiat în absenţa sa.
Promisiunea pentru altul constituie numai în aparenţă o excepţie de la
principiul relativităţii, deoarece, în temeiul ei, ceea ce se promite este, în
realitate, propria faptă a promitentului, de a determina pe cineva să adere la
un act juridic. Cu alte cuvinte, terţul va fi obligat numai dacă se obligă
personal ori prin reprezentare. Terţul devine parte în act prin voinţa sa. Dacă
terţul nu notifică actul, promitentul este ţinut să-l despăgubească pe creditor.
c) Simulaţia este acea operaţiune juridică în care, printr-un act aparent
(ostensibil), dar mincinos, nereal, se creează o altă situaţie juridică decât cea
stabilită printr-un alt act, ascuns, dar adevărat.
Simulaţia poate să apară sub trei forme:
-actul fictiv, când actul public este încheiat numai de formă şi este
contrazis de actul secret (numit şi contraînscris);
-actul deghizat, când în actul public se indică un anumit act, pe când
în actul secret se arată adevăratul act dorit de părţi, spre exemplu, vânzare-
cumpărare şi donaţie;
-interpunere de persoane, când numai prin actul secret se determină
adevăratele părţi, altele decât cele din actul public, ambele ori cel puţin una
din ele. Potrivit art.1175 Cod civil, între părţi produce efecte actul adevărat,
real, secret. Faţă de terţul de bună-credinţă produce efecte actul public,
potrivit aceluiaşi articol.
În doctrină, simulaţia este inclusă printre excepţiile aparente, iar nu reale,
deoarece dreptul terţului de a invoca actul public ori acela de a opta între
actul public şi cel secret are ca izvor legea, iar nu convenţia părţilor
creatoare de simulaţie.
d) Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant, încheie un act juridic civil, în numele şi pe seama altei

65
persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului încheiat se
produc direct în persoana celui reprezentat.
Reprezentarea poate fi, după izvorul său, legală şi convenţională.
În cazul reprezentării legale, puterea unei persoane de a o reprezenta pe alta
este prevăzută de lege, pe când în cazul reprezentării convenţionale, această
putere este stabilită prin convenţia părţilor.
Reprezentarea este excepţie numai aparentă de la principiul relativităţii
efectelor actului juridic civil, deoarece, în cazul reprezentării convenţionale,
reprezentantul intră în noţiunea de parte a actului juridic civil, iar în cazul
reprezentării legale, dreptul de a reprezenta este dat de lege, iar nu prin actul
altcuiva, fără voia reprezentantului.
În funcţie de întinderea ei, reprezentarea poate fi totală şi parţială.
• Reprezentarea este totală, când se conferă reprezentantului puterea de a
face pentru reprezentat toate actele juridice, cu excepţia celor strict
personale.
• Reprezentarea este parţială sau specială, când se conferă reprezentantului
puterea de a face pentru reprezentat un anumit sau anumite acte juridice
determinate.
Reprezentarea poate fi şi frauduloasă, când reprezentantul încheie actul
juridic civil, cu intenţie şi înţelegere cu terţul contractant, în frauda
intereselor celui reprezentat. Actul juridic civil astfel încheiat este lovit de
nulitate şi nu produce efecte împotriva celui reprezentat. În cazul
reprezentării legale, art.141 alin.2 Codul Familiei prevede răspunderea
tutorelui pentru pagubele cauzate din culpa incapabilului pe care îl
reprezintă – răspundere civilă delictuală –, iar în cazul reprezentării
convenţionale, mandatarul răspunde în temeiul contractului de mandat, în
condiţiile art.1539 –1544 Cod civil.
Reprezentarea produce următoarele efecte: faţă de reprezentat, efectele
actului juridic civil astfel încheiat se produc întocmai ca şi în cazul în care el
ar fi încheiat personal acest act;
faţă de terţul contractant, efectele actului juridic astfel încheiat se produc
direct, el fiind personal parte în acest act juridic; faţă de reprezentant,
efectele actului juridic civil pe care le-a încheiat nu se produc, el nu devine
parte în acest act juridic.
e) În doctrină este considerată ca excepţie aparentă de la principiul
relativităţii efectelor actelor juridice civile şi o categorie de acţiuni civile, şi
anume acţiunile directe.Este vorba de dreptul unei persoane de a intenta
acţiune în justiţie contra unei alte persoane cu care nu este în raport
contractual, dar este o altă persoană cu care prima este în legătură
contractuală. Este vorba de aplicarea art.1488 şi art.1542 alin.2 Cod civil.

66
Justificarea încadrării acestor acţiuni în categoria excepţiilor aparente de la
principiul relativităţii este că, şi de data aceasta, izvorul dreptului îl
constituie legea, iar nu actul individual încheiat de alte persoane decât
titularul dreptului subiectiv de a exercita acţiunea directă.
4.3.3. Excepţiile reale
În doctrină este considerată a fi o excepţie reală de la principiul relativităţii
stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea unei a treia persoane.
Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte, numită stipulant,
convine cu o altă persoană, numită promitent, ca aceasta din urmă să
efectueze o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, terţ beneficiar, care nu
ia parte la încheierea actului juridic civil nici direct, nici prin reprezentare.
Este o excepţie reală, şi nu aparentă, deoarece, deşi terţul beneficiar nu
participă la încheierea actului juridic civil, nici personal, nici prin
reprezentare, drepturile sale izvorăsc în mod direct din convenţia încheiată
între stipulant şi promitent.
Top of the Document

(capito;ul I/4 din bibliografie)

NULITATEA ACTULUI JURIDIC

5. Nulitatea actului juridic civil:

- categoriile de nulităti ale actului juridic civil;
- cauzele de nulitate;
- regimul juridic al nulitătii absolute;
- regimul juridic al nulitătii relative.

Noţiunea nulităţii actului juridic civil

1. Definiţie şi reglementare
Cum nulitatea actului juridic civil nu este definită în legislaţia noastră, în
literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii ale nulităţii
actului juridic civil.
Considerăm mai corespunzătoare cerinţelor teoretice şi practice acea
definiţie potrivit căreia nulitatea este o sancţiune de drept civil care lipseşte
actul juridic civil de efectele contrare regulilor de conduită cuprinse în
norme juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Nulitatea intervine în cazul nerespectării condiţiilor de validitate, stabilite de

lege, la încheierea actului juridic civil.

67
Din cuprinsul definiţiei rezultă o serie de consideraţii care se constituie în
trăsături caracteristice nulităţii:
• nulitatea este o sancţiune de drept civil;
• priveşte numai actele juridice, nu şi faptele juridice stricto sensu;
• intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează
condiţiile de validitate a actului juridic;
• constă în lipsirea actului de efectele ce contravin normelor juridice edictate
pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu priveşte actul juridic în
întregul lui;
• momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu
legea este acela al încheierii actului juridic;
• actul juridic este lipsit numai de acele efecte care contravin scopului
urmărit de dispoziţia legală încălcată.
Nu există o reglementare globală şi compactă a actului juridic civil. Normele
juridice care alcătuiesc această instituţie se găsesc răspândite în Codul civil
şi în unele reglementări speciale.

2. Funcţiile nulităţii
Funcţiile pe care le îndeplineşte nulitatea sunt următoarele:
-funcţia preventivă, care constă în înlăturarea intenţiei părţilor de a încheia
acte juridice prin încălcarea condiţiilor de valabilitate a acestora în
momentul încheierii unor astfel de acte;
-funcţia sancţionatorie, care constă în lipsirea de efecte a actului juridic civil
încheiat în pofida regulilor stabilite de lege.
În situaţia în care prima funcţie nu şi-a dovedit eficienţa, intră în acţiune
funcţia suspensivă, înlăturându-se efectele contrare legii.
Există autori care fac vorbire şi cu privire la o a treia funcţie a nulităţii
actului juridic civil, respectiv
-funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor
juridice civile, în sensul că prin realizarea funcţiei preventive şi a celei
sancţionatorii se asigură respectarea normelor juridice civile care
reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.

4. Delimitarea nulităţii faţă de alte cauze de ineficacitate a actelor

juridice civile
Nulitatea poate fi delimitată de alte instituţii cu care se aseamănă în anumite
privinţe, prin evidenţierea deosebirilor esenţiale.

68
Relevant este faptul că nu numai nulitatea este cea care conduce la lipsirea
actului juridic civil de efectele în vederea cărora a fost încheiat, dar şi alte
cauze ulterioare încheierii lui, precum:
rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea, inopozabilitatea.
4.1. Nulitate-rezoluţiune
Rezoluţiunea este sancţiunea ce constă în desfiinţarea unui contract
sinalagmatic cu executare dintr-o dată (uno ictu) pentru neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi.
Asemănări între nulitate şi rezoluţiune:
• ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului juridic civil;
• atât rezoluţiunea, cât şi nulitatea produc efecte retroactiv;
• ambele presupun, în principiu, o hotărâre a organului de jurisdicţie
competent.
Deosebiri:
• nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, pe câtă vreme rezoluţiunea
intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o
dată;
• nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de
validitate, pe când rezoluţiunea presupune un act juridic valabil încheiat;
• rezoluţiunea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului –
neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia din părţi –, în timp ce nulitatea
intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii, constând
în nerespectarea condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea actului;
• în cazul rezoluţiunii – prin desfiinţarea actului –, avem de-a face cu o
răspundere contractuală, deoarece între părţi a existat un act valabil, pe când
în cazul nulităţii este vorba de o răspundere delictuală, deoarece actul
este desfiinţat datorită faptului că de la început el nu a fost valabil.
4.2. Nulitate-reziliere
Rezilierea este sancţiunea civilă care constă în desfiinţarea pentru viitor a
unui contract sinalagmatic cu executare succesivă în timp, ca urmare a
neexecutării obligaţiei uneia din părţi din cauze imputabile acesteia.
Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea că intervine în cazul
contractelor sinalagmatice care se execută prin prestaţii succesive şi
operează numai pentru viitor. Totodată, nulitatea şi rezoluţiunea prezintă
numeroase puncte comune, ca şi în cazul nulităţii şi rezilierii.
Deşi efectele nulităţii se produc în principiu retroactiv, iar rezilierea
operează numai pentru viitor, totuşi, în cazul actelor juridice cu executare
succesivă, nici nulitatea nu produce efecte pentru trecut.
4.3. Nulitate-revocare

69
Revocarea, ca sancţiune civilă, constă în înlăturarea efectelor actului juridic
civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.
Între nulitate şi revocare există asemănare, în sensul că ambele sunt cauze
de ineficacitate a actului juridic civil.
În ce priveşte deosebirile, acestea sunt:
• revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea
presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate;
• de regulă, revocarea se aplică actelor cu titlu gratuit, iar nulitatea, oricărui
act juridic civil;
• cauzele de revocare sunt întotdeauna ulterioare încheierii actului juridic, în
timp ce nulitatea presupune cauze concomitente încheierii actului.
4.4. Nulitate – caducitate
Caducitatea este acea cauză de ineficacitate care constă în lipsirea de efecte
juridice a unui act juridic datorită unui eveniment independent de voinţa sau
de culpa părţilor şi care survine ulterior încheierii valabile a actului. De
exemplu, legatul testamentar devine caduc dacă, la data deschiderii
succesiunii, legatarul instituit este predecedat testatorului.

Deosebiri între nulitate şi caducitate:

• caducitatea intervine pentru cauze ulterioare încheierii valabile a actului
juridic, pe când nulitatea intervine pentru cauze contemporane încheierii
sale;
• cauzele caducităţii sunt independente de voinţa părţilor, în timp ce acelea
ale nulităţii, de regulă, aparţin părţilor;
• efectele caducităţii nu retroactivează, deoarece pentru trecut nu s-a produs
nici un efect; efectele nulităţii retroactivează.
4.5. Nulitate – inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancţiunea civilă care intervine în cazul nesocotirii unor
cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte
juridice. Tot despre inopozabilitate se vorbeşte şi în cazul încheierii unui act
juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a
reprezenta.
Deosebiri între nulitate şi inopozabilitate:
• nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme ce inopozabilitatea
presupune un act juridic încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale
referitoare la condiţiile sale de validitate;
• în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile actului juridic, cât şi terţii, iar
în caz de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă de părţi;

70
• cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe când
inopozabilitatea presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalităţi
ulterioare încheierii actului juridic;
• nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce
inopozabilitatea poate fi înlăturată, prin ratificare, de către terţul îndreptăţit
a-i opune sancţiunea.
4.6. Nulitate-reducţiune
Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice
încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea
unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un
contract cu titlu oneros şi comutativ.
Ceea ce aseamănă cele două sancţiuni civile este caracterul retroactiv al
desfiinţării actului.
Deosebirile dintre nulitate şi reducţiune:
• reducţiunea se aplică numai actelor civile cu titlu gratuit (donaţii, legate
testamentare), pe când nulitatea afectează orice fel de acte juridice;
• legatele şi donaţiile sunt desfiinţate, total sau parţial, numai în măsura
necesară reîntregirii rezervei succesorale;
• reducţiunea poate fi cerută numai de moştenitorii rezervatar ,
pe când nulitatea (relativă) poate fi invocată numai de cei ocrotiţi care sunt
părţi în actul juridic anulabil, în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată
de oricine;
• reducţiunea presupune un act juridic încheiat în mod valabil şi ea intervine
pentru o cauză ulterioară încheierii valabile a actului, pe când nulitatea
intervine întotdeauna pentru cauze anterioare sau concomitente
încheierii actului.
Top of the Document

Clasificarea nulităţilor
1. Criterii de clasificare
Clasificarea nulităţilor poate fi făcută după mai multe criterii:
În funcţie de finalitatea sancţiunii sau naturii interesului ocrotit, deosebim:
nulităţile absolute şi nulităţile relative.
După felul condiţiei de validitate care nu a fost respectată, nulităţile pot fi:
de fond şi de formă.
În funcţie de întinderea efectelor sale, deosebim: nulitate parţială şi nulitate
totală.
După modul de consacrare pe plan legislativ, nulităţile pot fi: exprese şi
virtuale.

71
După modul de valorificare, nulităţile pot fi: judiciare şi amiabile.

Nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Nulitatea absolută este acea formă de ineficacitate care intervine în cazul
încălcării, la încheierea actului juridic civil, a unei dispoziţii legale care
ocroteşte un interes general, de ordine publică.
Sancţiunea nulităţii absolute prezintă trăsături distinctive, care împreună
exprimă regimul juridic al acestei forme de ineficacitate a actului juridic.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată (părţile
actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor), procurorul, instanţa din oficiu,
organul de jurisdicţie şi de organul competent al puterii administrative.
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând, adică este imprescriptibilă. Ea
poate fi invocată fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie – art.2 din
Decretul nr.167/1958.
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare sau prin alt mod.
Această regulă este impusă de natura interesului ocrotit prin norma juridică a
cărei încălcare atrage nulitatea absolută.
De la această regulă există următoarele excepţii:
• inadmisibilitatea confirmării nulităţii absolute nu se confundă cu validarea
actului prin îndeplinirea cerinţei legale, nerespectată în momentul încheierii
actului;
• potrivit art.20 Codul Familiei, „căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor
privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă între timp acela dintre
soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă
soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată”;
• când moştenitorii donatorului execută voluntar donaţia;
• practica judiciară a admis posibilitatea confirmării sau consolidării unui act
juridic lovit de nulitate pentru neîndeplinirea unei condiţii cerute imperativ
la încheierea lui, dacă, înainte de a se fi constatat judecătoreşte nulitatea
absolută, acea condiţie s-a îndeplinit.
Nulitatea absolută intervine în următoarele cazuri:
• lipsa consimţământului în cazul erorii obstacol. Această soluţie este
acceptată în general, atât în doctrină, cât şi în practică. Se consideră totuşi
că, de lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest caz, nulitatea relativă,
preponderent fiind interesul individual, personal, iar nu cel public;
• nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, adică lipsa acestuia sau dacă
este ilicit sau imoral;
• lipsa cauzei şi când ea este ilicită sau imorală330;

72
• nerespectarea formei cerute ad validitatem;
• nerespectarea unei condiţii prealabile obligatorii – autorizare
administrativă – art.1 alin 1 din Legea nr.295/2004 privind regimul armelor
şi al muniţiilor;
• nerespectarea dreptului de preemţiune al statului – art.52 din Legea
nr.26/1996331 privind codul silvic;
• încălcarea ordinii publice;
• frauda legii.
Top of the Document
Nulitatea relativă este acea cauză de ineficacitate a actului juridic civil
care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei
norme care ocroteşte un interes particular.
Sub aspectul regimului juridic, nulitatea relativă se exprimă în
următoarele reguli:
• Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana
ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil.
Invocarea poate fi făcută personal de această persoană, dar şi prin
reprezentantul său legal, dacă ea este lipsită de capacitatea de exerciţiu,
ori prin instituţiile sau organul de stat chemate prin lege să ocrotească acea
persoană. Mai poate fi invocată de succesorii chirografari ai părţii ocrotite,
pe calea acţiunii oblice, şi de autoritatea tutelară.
• Nulitatea relativă poate fi invocată numai înăuntrul termenului de
prescripţie extinctivă – 3 ani, ceea ce înseamnă că acţiunea în anulabilitate
este prescriptibilă.
Începutul prescripţiei acestei acţiuni este reglementat de art.9 din Decretul
nr.167/1958.
• Nulitatea relativă poate fi confirmată, expres ori tacit, de cel îndreptăţit să
o invoce.
Confirmarea expresă rezultă din dispoziţiile art.1190 Cod civil333.
Confirmarea tacită rezultă din executarea actului şi din neinvocarea
anulabilităţii înăuntrul termenului de prescripţie.
Nulitatea relativă intervine în următoarele cazuri:
• lipsa consimţământului, când acesta se datorează lipsei de discernământ;
• consimţământul viciat prin eroare, dol, violenţă sau leziune;
• nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu, când:
1) actul s-a încheiat de cel lipsit de capacitate de exerciţiu;
2) a lipsit încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă aceasta era obligatorie,
potrivit legii;

73
3) actul nu putea fi încheiat nici cu încuviinţarea autorităţii tutelare,
chiar dacă aceasta s-ar fi obţinut;
4) actul a fost încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără
încuviinţarea ocrotitorului legal, iar acest act i-a produs o leziune;
5) actul s-a încheiat cu nerespectarea unei interdicţii privind capacitatea, care
ocroteşte un interes personal.

Comparaţie între nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Comparând regimul juridic al celor două forme ale nulităţii, trebuie să
reţinem că între nulitatea absolută şi cea relativă nu există deosebiri de
efecte, ci există deosebiri de regim juridic.
Astfel de deosebiri constau în următoarele:
• nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, chiar şi din
oficiu, pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei
interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
• nulitatea absolută este imprescriptibilă, pe când nulitatea relativă este
prescriptibilă;
• nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce nulitatea
relativă poate fi confirmată, expres ori tacit.
b) Nulitatea de fond şi nulitatea de formă
Nulitatea de fond sancţionează nerespectarea reglementărilor legale
privitoare la condiţiile de fond ale actului juridic civil, adică acelea care
reglementează capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
Nulitatea de formă este acea cauză de ineficacitate care sancţionează
nerespectarea condiţiei de formă cerute pentru valabilitatea actului juridic.
În practică, sunt mai frecvente cazurile nulităţii de fond decât cele ale
nulităţii de formă.
c) Nulitatea totală şi nulitatea parţială
Nulitatea totală este sancţiunea de drept civil care desfiinţează actul juridic
civil în întregime, adică îl lipseşte de toate efectele sale.
În sistemul nostru de drept, nulitatea totală are caracter de excepţie. Practica
judiciară a stabilit că nulitatea totală operează în următoarele cazuri:
• înstrăinarea sau grevarea de către unul din soţi a unei construcţii, bun
comun, fără consimţământul expres al celuilalt soţ;
• încheierea actului juridic dintr-o eroare asupra substanţei bunului, când
calităţile substanţiale ale bunului au constituit motivul determinant la
încheierea actului;
• încheierea actului juridic de înstrăinare cu nerespectarea formei cerute ad
validitatem.

74
Nulitatea parţială este sancţiunea care desfiinţează numai în parte efectele
unui act juridic civil, celelalte efecte care nu contravin legii fiind menţinute.
Nulitatea parţială este regula în sistemul nostru de drept.
Nulitatea parţială presupune cu necesitate un act juridic cu un conţinut
complex, care cuprinde mai multe cauze şi, deci, mai multe efecte. Numai
într-o asemenea situaţie se pune problema desfiinţării unor efecte şi a
menţinerii altor efecte.
Nu suntem în prezenţa nulităţii parţiale în următoarele situaţii:
• când dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură, se anulează
în întregime unul;
• când un act juridic nul produce totuşi efecte sub titlul unui alt act juridic
(conversiunea actului juridic);
• când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă ulterior este
îndeplinită cerinţa legală, nerespectată în momentul încheierii lui;
• când nulitatea priveşte numai mijlocul probator (instrumentum), iar nu şi
operaţiunea juridică (negotium).
d) Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală
Nulitatea expresă este acea nulitate care este prevăzută într-o dispoziţie
legală. Cele mai multe nulităţi sunt expres prevăzute de legea civilă.
Nulitatea virtuală este acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege,
dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiţie de
validitate a actului juridic civil.
e) Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară
Nulitatea de drept loveşte actul juridic civil de la sine, de plin drept, instanţa
de judecată nefiind chemată decât să o constate, în caz de litigiu între părţi.
Nulitatea judiciară nu operează de plin drept, ci numai dacă este pronunţată
printr-o hotărâre judecătorească.
De regulă, nulitatea absolută operează de plin drept, iar nulitatea relativă
operează numai dacă este pronunţată prin hotărâre judecătorească la cererea
persoanei îndreptăţite a o invoca.
În cazul nulităţilor care operează de drept, dacă părţile nu sunt de acord în
privinţa sancţiunii şi nici una nu pretinde executarea actului sau fiecare este
de acord să restituie ceea ce a primit în temeiul actului nul, nu mai este
nevoie să se facă apel la instanţa de judecată. Instanţa de judecată va
interveni numai dacă există un litigiu între părţi, urmând a constata nulitatea
şi a dispune restabilirea situaţiei anterioare încheierii nevalabile a
actului juridic civil.
Top of the Document
Efectele nulităţii

75
1. Definiţie şi reglementare
Prin efectele nulităţii actului juridic civil se înţeleg consecinţele care intervin
ca urmare a anulării actului juridic civil, în întregime sau parţial, care a fost
încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de
validitate.
Efectele nulităţii sunt identice, indiferent că este vorba de nulitate absolută
sau de nulitate relativă. În ambele situaţii, ele conduc la desfiinţarea
raportului juridic civil născut în baza actului juridic civil, în întregime sau în
privinţa clauzelor care contravin scopului urmărit de legiuitor.
Efectele nulităţii diferă în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea
actului juridic civil. În atare situaţie se disting următoarele consecinţe:
• dacă actul juridic civil nu şi-a produs încă efectele, nefiind deci executat
până în momentul intervenirii nulităţii, el nu şi le mai poate produce după
acest moment. Ne aflăm în acea situaţie în care părţile nu ar fi încheiat
niciodată acel act juridic civil;
• dacă actul juridic civil şi-a produs, total sau parţial, efectele (a fost
executat), odată declarat nul sau anulabil, acesta face ca prestaţiile executate
să fie restituite;
• dacă actul juridic a fost executat, iar până în momentul declarării nulităţii,
una din părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană prin care
fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a
transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul,
aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului
juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în
baza acestui act, precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.
Sub aspectul reglementării efectelor nulităţii, nu există în prezent texte de
principiu privitoare la această problemă. Există însă texte legale privitoare la
nulitatea în anumite cazuri, precum şi la acele situaţii ce consacră excepţiile
de la principiile efectelor nulităţii.

2. Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor

a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil
Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înţelegem regula potrivit
căreia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), dar şi
pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte se produc chiar din momentul în
care actul a fost încheiat. În acest caz, părţile ajung în situaţia în care s-ar fi
aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic respectiv.
Motivarea principiului retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic
decurge din principiul legalităţii, în sensul că restabilirea legalităţii, încălcată

76
la încheierea actului juridic civil, impune înlăturarea efectelor produse în
temeiul actului respectiv.
De asemenea, principiul enunţat îşi găseşte motivarea în asigurarea ordinii
de drept, în sensul înlăturării efectelor nulităţii actului juridic civil atunci
când se constată nulitatea acestuia.
Excepţii
De la principiul retroactivităţii există şi unele excepţii, adică situaţii în care
unele efecte produse de actul juridic civil, lovit de nulitate, sunt recunoscute
şi menţinute. Sunt asemenea excepţii:
• menţinerea efectelor produse de un contract cu executare succesivă în
timp; constatarea sau pronunţarea nulităţii desfiinţează actul pentru viitor,
menţinând efectele produse de actul desfiinţat între momentul încheierii sale
nevalabile şi momentul rămânerii definitive a hotărârii care constată sau
pronunţă nulitatea sa;
• căsătoria putativă, adică acea căsătorie în care cel puţin unul dintre soţi a
fost de rea-credinţă, ignorând cauza nulităţii, efectele desfiinţării căsătoriei
se produc pentru soţul de bună-credinţă numai pentru viitor, tocmai
pentru a ocroti buna sa credinţă;
• păstrarea de către posesorul de bună-credinţă, în temeiul art.485 Cod civil,
a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna-credinţă – buna-
credinţă încetează în momentul introducerii cererii în anulare –, caz în care
neretroactivitatea efectelor nulităţii se întemeiază pe ideea protecţiei
posesorului de bună-credinţă;
• în cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau
anulată păstrează situaţia de copii din căsătorie, în raport cu desfiinţarea
căsătoriei nulitatea neoperând pentru trecut, ci doar pentru viitor, asemenea
unui divorţ (art.23 alin.2 Codul Familiei);
• lipsa consimţământului părinţilor fireşti ai înfiatului minor la încheierea
înfierii nu atrage anularea ex tunc a înfierii, ci numai desfacerea ei ex nunc
(pentru viitor).
b) Principiul repunerii în situaţia anterioară – restitutio in integrum
Principiul restabilirii situaţiei anterioare este acea regulă de drept potrivit
căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie să fie restituit.
Temeiul restituirii prestaţiilor efectuate în executarea unui act lovit de
nulitate îl constituie şi un alt principiu fundamental al dreptului – acela care
interzice îmbogăţirea unei persoane în dauna alteia fără o cauză legitimă.
Principiul enunţat se circumscrie raporturilor dintre părţi, iar nu şi faţă de
terţi.
Acţiunea în restituirea prestaţiilor săvârşite în temeiul unui act nu se
confundă cu acţiunea în nulitate: prima este o acţiune independentă, supusă

77
prescripţiei extinctive, iar cea de a doua este imprescriptibilă – în cazul
nulităţii absolute – şi prescriptibilă – în cazul nulităţii relative.

Excepţii
Constituie excepţii de la principiul restitutio in integrum acele situaţii în
care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic
anulat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte.
Asemenea excepţii sunt:
• potrivit art.485 Cod civil, cel care a posedat cu bunăcredinţă un bun
frugifer păstrează pentru sine fructele culese, chiar dacă trebuie să restituie
acel bun;
• potrivit art.1164 Cod civil, minorul al cărui act este anulat pentru leziune –
prin acţiune în resciziune – nu trebuie să restituie contractantului ceea ce a
primit, „decât dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat”;
• cazul aplicării principiului nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de
propria sa culpă la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală342.
c) Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial
Acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept potrivit căreia
anularea actului iniţial primar atrage anularea şi a actului subsecvent,
următor, datorită legăturii sale cu primul.
Principiul menţionat priveşte efectele faţă de terţi şi este o consecinţă a celor
două principii ale efectelor nulităţii – retroactivitatea şi repunerea în situaţia
anterioară. Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat actul
juridic prin care cineva a dobândit un bun – dobânditorul fiind considerat a
nu fi fost niciodată proprietarul acelui bun –, este normal să fie desfiinţate şi
actele juridice ulterioare prin care acest aparent dobânditor a dispus de acel
bun.
Altfel spus, desfiinţarea actelor subsecvente este o aplicare a principiului
potrivit căruia nimeni nu poate da ceea ce nu are.
Excepţii
Sunt considerate excepţii de la principiul enunţat cazurile în care, deşi
dreptul transmiţătorului este desfiinţat, dreptul subdobânditorului este
menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat.
Menţiunea actului subsecvent, în caz de excepţii de la principiul anulării
actului iniţial, se justifică prin două principii de drept, şi anume: principiul
ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros;
principiul asigurării stabilităţii circuitului civil, care este o nevoie de ordin
general, social.
De la principiul în discuţie există următoarele excepţii:

78
• cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bunăcredinţă devine
proprietar al bunului şi nu mai poate fi silit să-l restituie decât în cazul când
a fost pierdut sau furat şi vândut de găsitor sau hoţ, situaţie în care
adevăratul proprietar îl poate revendica, în termen de 3 ani, chiar şi de la
posesorul de bună-credinţă care are acţiune în regres contra celui de la care
l-a dobândit;
• nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare şi de
administrare;
• se păstrează şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un
subdobânditor de bună-credinţă, caz în care dispunătorul (al cărui drept s-a
desfiinţat retroactiv) urmează să-şi îndeplinească obligaţia de restituire a
bunului nu în natură, ci prin echivalent;
• se păstrează actele prin care bunul a fost transmis subsecvent unui
subdobânditor care, între timp, a dobândit proprietatea bunului prin
uzucapiune, în condiţiile legii.
Top of the Document

3. Principiile de drept care înlătură regula

quod nullum est, nullum producit effectum
(Actul juridic nul nu produce niciun efect)
Aşa cum am precizat, nulitatea constă în lipsirea actului juridic de efectele
contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Această
regulă generală referitoare la efectele nulităţii se realizează prin intermediul
celor trei principii ale efectelor nulităţii. Alături de excepţiile de la cele trei
principii enunţate, există şi situaţii care înlătură regula quod nullum est,
nullum producit effectum, uneori fiind înlăturată însăşi nulitatea, iar nu
numai efectele acesteia.
Principiile de drept care în concurs cu regula quod nullum est, nullum
producit effectum o înlătură sunt următoarele:
principiul conversiunii actului juridic, principiul error communis facit ius şi
principiul răspunderii civile delictuale.
a) Principiul conversiunii actului juridic
Prin conversiunea actului juridic se înţelege înlocuirea actului juridic nul cu
un alt act juridic, valabil.
Conversiunea actului juridic poate fi apreciată ca acel procedeu prin care se
realizează interpretarea manifestării de voinţă în sensul în care ea este
susceptibilă de a produce efecte juridice, în sensul în care reprezintă un act
juridic valabil, iar nu în sensul în care reprezintă un act juridic nevalabil –
lovit de nulitate.

79
Cu alte cuvinte, este vorba de înlocuirea actului juridic nul printr-un act
juridic valabil sau de acel principiu potrivit căruia manifestarea unei voinţe
în cadrul unui act nul poate valora independent de soarta acelui act ca alt act
juridic.
Principiul conversiunii actelor juridice nu este consacrat în mod expres în
legislaţia civilă; găsim totuşi aplicaţii ale acestuia în materia probei cu
înscrisuri.
Pentru ca principiul conversiunii actelor juridice să funcţioneze, se impune
întrunirea anumitor condiţii:
• existenţa unui element de diferenţă între actul nul şi actul valabil (fie
natura actului, fie conţinutul, fie efectele, fie forma);
• anularea efectivă şi totală a unuia dintre cele două acte;
• actul nul şi actul în care el se converteşte trebuie să aibă aceleaşi părţi;
• actul iniţial, lovit de nulitate, să fie desfiinţat în întregime;
• actul nou în care se converteşte cel nul să fie valabil;
• manifestarea de voinţă expresă a părţilor să nu excludă conversiunea.
Ca aplicaţii ale conversiunii amintim:
• cazul manifestării de voinţă, care este nulă ca vânzarecumpărare, dar
valorează antecontract de vânzarecumpărare;
• cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, însă valabil ca act de revocare
a legatului ce avea ca obiect bunul la care se referea şi actul de înstrăinare
desfiinţat – art.923 Cod civil;
• cazul actului de înstrăinare a unui bun succesoral de către moştenitor, nul
ca atare, însă valabil ca act de acceptare a succesiunii – art.689 Cod civil.
b) Principiul error communis facit ius (eroarea comună creează dreptul)
Acest principiu, denumit şi principiul validităţii aparenţe în drept, înlătură
nulitatea unui act juridic încheiat într-o situaţie de eroare comună obştească.

c) Principiul răspunderii civile delictuale

Ori de câte ori nulitatea actului juridic este consecinţa unui delict civil comis
de către o persoană care invocă nulitatea, această persoană ar trebui, în
temeiul principiului răspunderii civile delictuale, să o despăgubească pe
cealaltă parte contractantă.
Acest principiu se exprimă prin aceea că orice persoană care cauzează alteia
un prejudiciu, printr-o faptă culpabilă, este obligată a-l repara.
În unele cazuri, acest principiu poate conduce la menţinerea efectelor unui
act juridic lovit de nulitate. Astfel, partea ce se face vinovată de cauza care
atrage nulitatea actului juridic poate fi obligată de instanţa judecătorească –
în temeiul acestui principiu să repare prejudiciul adus celeilalte părţi prin

80
desfiinţarea actului respectiv, însă cum cea mai bună reparaţie este
executarea actului juridic încheiat, instanţa poate decide menţinerea efectelor
acesteia cu condiţia ca prin actul respectiv să nu se încalce o normă
imperativă sau legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
În legislaţia noastră, înlăturarea nulităţii ca urmare a principiului răspunderii
civile delictuale priveşte cazul minorului.
Potrivit art.1159 Cod civil, „minorul ce face o simplă declaraţie că este
major are acţiunea în resciziune” (principiul ocrotirii minorului), iar art.1162
Cod civil stabileşte că „minorul n-are acţiunea în resciziune contra
obligaţiilor ce rezultă din delicte sau cvasi-delictele sale” (principiul
răspunderii civile delictuale).
Se poate observa că, deşi minorul este considerat de lege incapabil de a
încheia singur acte juridice civile, el nu se bucură totuşi de beneficiul
acţiunii în resciziune, dacă la baza cauzării prejudiciului stau faptele sale
ilicite şi culpabile săvârşite cu discernământ.
Top of the Document

(capitolul II/1 din bibliografie)

I. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

1. Capacitatea de folosintă a persoanei fizice:

- notiunea si caracterele juridice;
- începutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice;
- contnutul capacitătii de folosintă a persoanei fizice;
- încetarea capacitătii de folosintă a persoanei fizice;
- declararea judecătorească a mortii persoanei fizice;
- procedura declarării judecătoresti a mortii;
- comorientii.

I Noţiune şi caractere juridice

l. Noţiune
1.1. Definiţie
Potrivit art.5 alin.2 din Decretul nr.31/1954, „Capacitatea de folosinţă este
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii".
In literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiţii cu privire la
capacitatea de folosinţă.
-într-o primă formulare, „capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei
persoane de a avea drepturi şi obligaţii".

81
-într-o altă formulare se menţionează că „putem defini capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice ca parte a capacităţii civile a omului, ca
aptitudine a acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile".
- un alt autor, referindu-se la capacitatea de folosinţă, consideră că trebuie să
se ţină seama de trei elemente:
-capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este o parte a capacităţii
civile a omului;
-ea constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii;
-aceste drepturi şi obligaţii sunt civile, iar nu drepturi şi obligaţii în
general.
Pornind de la aceste premise, autorul defineşte capacitatea de folosinţă a
persoanei ca fiind acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea
omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Top of the Document
2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă
2.1. Enumerare
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice:
-legalitatea,
-generalitatea,
-inalienabilitatea,
-intangibilitatea, egalitatea şi
-universalitatea.
2.2. Conţinutul caracterelor capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
a) Legalitatea. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în lege. Ea
este creată prin lege, iar nu prin voinţa individuală.
b) Generalitatea. Caracterul general al capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice decurge din caracterul abstract al aptitudinii individului de a
avea drepturi şi obligaţii. c) Inalienabilitatea capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice exprimă ideea că această capacitate nu poate forma, în tot
sau în parte, obiect de renunţare şi nici obiect de înstrăinare. Acest caracter
este consacrat în art.6 alin.2 din Decretul nr.31/1954 în sensul că „nimeni nu
poate renunţa, nici în tot nici în parte, la capacitatea de folosinţă...".
în contextul celor menţionate, putem spune că orice act juridic prin care o
persoană fizică ar dispune - prin renunţare sau înstrăinare - în tot sau în
parte, temporar sau definitiv, de capacitatea sa de folosinţă, ar fi lovit de
nulitate absolută.
d) Intangibilitatea. în art.6 alin. l din Decretul nr.31/1954 se prevede că
„nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot
sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în condiţiile prevăzute de

82
lege". Cu alte cuvinte, capacitatea de folosinţă fiind intangibilă, acesteia nu i
se pot aduce limitări, îngrădiri, decât prin texte exprese de lege.
Intangibilitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este garantată de
lege, orice încălcare a acestui caracter fiind sancţionată juridic atât pe linie
civilă, cât şi pe linie penală.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
consacrat şi în acte normative cu caracter internaţional.
e) Egalitatea. Egalitatea în faţa legii civile este unul dintre principiile
fundamentale ale dreptului civil. Acest principiu este consacrat în
dispoziţiile Decretului nr.31/1954 , în Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice ale omului şi în Convenţia cu privire la drepturile
copilului. Respectarea acestui caracter este asigurată prin mijloace atât de
drept civil, cât şi de drept penal.
f) Universalitatea. Este acel caracter juridic care constă în însuşirea
capacităţii de folosinţă de a fi recunoscută, atribuită tuturor persoanelor
fizice. Universalitatea este consacrată atât în reglementările naţionale, cât şi
în cele internaţionale. Astfel, în art.4 alin. l din Decretul nr.31/1954 se
prevede: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor"1, iar
art.6 alin. L menţionează: ,nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de
folosinţă..., decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege".

3. Corelaţia capacităţii de folosinţă cu capacitatea de exerciţiu a

persoanei fizice
Din conţinutul definiţiei menţionate mai sus, referitoare la capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice, se desprinde ideea că între noţiunile capacitate
de folosinţă şi capacitate civilă, există corelaţia de tipul parte-întreg, prima
noţiune fiind diferenţa specifică, iar a doua noţiune fiind genul proxim.
Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
constituie elemente sau componente ale capacităţii de drept civil. Sub
aspectul corelaţiei dintre ele, capacitatea de folosinţă are prioritate, ea este
premisa necesară şi obligatorie a capacităţii de exerciţiu. Persoana fizică nu
poate avea capacitate de exerciţiu fără a avea, în prealabil, capacitate de
folosinţă.
Top of the Document
Il- Inceputul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
l. Regula privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Cu privire la începutul capacităţii de folosinţă, regula este că aceasta se
dobândeşte de la naştere. Acest lucru este consacrat în art.7 alin.l din
Decretul nr.31/1954: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea
persoanei...". Deci, data naşterii persoanei fizice este data începutului

83
capacităţii de folosinţă a acesteia. Dovada momentului naşterii, în principiu,
se face, cu certificatul de naştere, care are o rubrică specială consacrată
acestui aspect: data naşterii - an, lună, zi - indiferent că înregistrarea naşterii
este în termen ori tardivă.

2. Excepţia privind dobândirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Prin art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954 se stabileşte o excepţie de la regula
mai sus menţionată. Potrivit acestei reglementări, Drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se naşte viu".
In materia capacităţii succesorale a persoanei fizice, art.654 Cod civil
prevede: ,Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să
existe în momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput este considerat
că există. Copilul născut mort este considerat că nu există". Timpul legal al
concepţiunii se calculează potrivit art. 61 din Codul familiei, care prevede că
„Timpul cuprins între a treisuta şi a osutăoptsprezecea zi dinaintea naşterii
copilului este timpul legal al concepţiunii".
în materia donaţiei şi testamentului se admite ca, după caz, donatarul sau
legatarul, să fie conceput în momentul donaţiei, în acest sens, art.808 Cod
civil prevede: Este capabil de a primi donaţie între vii oricine este conceput
în momentul donaţiunii. Este capabil a primi prin testament oricine este
conceput la epoca testatorului".
Această excepţie era cunoscută şi în dreptul roman, fiind exprimată în
adagiul „infans conceptus pro nato nabetur quoties de commodis eius
agitur" (copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de
drepturile sale). Ea se aplică dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
• să fie vorba numai de drepturile copilului, nu şi de obligaţiile lui. Condiţia
este îndeplinită, fie că este vorba de dobândirea unui bun determinat (ut
singuli), fie că este vorba de o întreagă succesiune. In acest din urmă caz,
succesiunea se primeşte sub beneficiu de inventar, care exclude răspunderea
pentru pasiv dincolo de limitele activului,
• copilul să se nască viu, nu şi viabil. Este deci suficient ca el să se fi născut
viu, chiar dacă imediat după naştere a decedat. Dovada că s-a născut viu se
face cu prezenţa aerului în plămâni prin proba cunoscută sub denumirea de
docimazie.
în situaţia în care copilul s-a născut viu şi a trăit numai câteva clipe, după
care a decedat, se vor elibera atât certificatul de naştere, cât şi certificatul de
deces, pe aceeaşi dată.
Dacă s-a născut mort, se eliberează numai certificatul de deces. Această
condiţie înseamnă că, în situaţia în care copilul s-a născut mort, se consideră
că nu a dobândit capacitate de folosinţă anticipată. Această împrejurare are

84
semnificaţia unei condiţii rezolutorii. Capacitatea de folosinţă anticipată
este, deci, condiţionată, pe când cea dobândită potrivit regulii - de la naştere
- este pură şi simplă, neafectată de modalitatea condiţiei.
3. Reglementarea timpului legal al concepţiei
Excepţia prevăzută de art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954, respectiv
recunoaşterea anticipată a capacităţii de folosinţă a copilului operează ori de
câte ori sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii despre care am făcut
vorbire.
Cum data concepţiei nu poate fi stabilită post factum cu exactitate,
legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al concepţiunii. Potrivit
acesteia, ca dată a concepţiunii poate fi considerată oricare zi din intervalul,
de 121 de zile, cuprins între a 300 şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului.
Din cuprinsul art. 61din Codul familiei, rezultă două prezumţii:
• prezumţia celei mai lungi gestaţii - 300 zile - şi a celei mai scurte gestaţii -
180 zile;
• prezumţia potrivit căreia concepţiunea copilului era posibilă în oricare
din zilele cuprinse între a 180-a zi şi a 300-a zi dinaintea naşterii.
Prima prezumţie este o prezumţie legală absolută (furiş et de jure), deci nu
poate fi răsturnată prin proba contrară. Este inadmisibilă proba care ar tinde
la o asemenea răsturnare, deoarece s-ar ajunge ca, prin hotărâre
judecătorească, să se modifice legea, lucru ce nu este permis.
Cea de-a doua prezumţie formează obiect de controversă sub aspectul
naturii sale. Soluţia dominantă a doctrinei este în sensul calificării acestei
prezumţii ca o prezumţie relativă } -juris tantum. Prin urmare, în atare
situaţie este admisibilă proba spre a se dovedi că numai într-o anumită
porţiune din intervalul de 120 de zile putea avea loc concepţiunea.
Top of the Document

IlI- Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

l. Noţiunea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
Prin conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se înţelege sintetic
aptitudinea acestui subiect de drept de a avea toate drepturile şi obligaţiile
civile. Cu alte cuvinte, conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
este exprimat sintetic, atât în definiţia dată, cât şi în caracterul denumit
generalitatea acestei capacităţi, prin care capacitatea de folosinţă a persoanei
fizice se deosebeşte de capacitatea de folosinţă specială a persoanelor
juridice.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice are două componente: o
componentă activă, ce constă în aptitudinea omului de a avea drepturi

85
subiective civile, şi o componentă pasivă, ce constă în aptitudinea persoanei
fizice de a avea obligaţii civile.
2. Regulile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice
Drepturile şi obligaţiile civile care alcătuiesc conţinutul capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice se determină după anumite reguli:
a/ conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se stabileşte prin
raportarea la sistemul legislativ al unui stat, în vigoare la un moment dat.
Prin sistemul legislativ al unui stat înţelegem atât reglementările naţionale,
cât şi reglementările internaţionale (pacte, convenţii internaţionale privind
drepturile civile ale omului);
b/ întinderea reală a conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
se determină numai prin luarea în considerare a îngrădirilor legale ale
acestei capacităţi. Această regulă este în strânsă legătură cu prima, pe care o
completează, sens în care capacitatea de folosinţă a persoanei fizice cuprinde
aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, dar cu
îngrădirile prevăzute expres de lege;
c/ pentru stabilirea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
trebuie luate în considerare nu numai izvoarele dreptului civil, ci şi actele
normative, care sunt izvoare specifice pentru alte ramuri de drept, în
măsura în care ele se referă la elemente ale conţinutului capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice;
d/ sunt luate în considerare pentru determinarea conţinutului capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice numai drepturile şi obligaţiile civile, nu şi
drepturile şi obligaţiile civile ce ţin de alte ramuri ale dreptului, precum
dreptul constituţional, administrativ, muncii şi protecţiei sociale, familiei,
comercial etc.
Cu alte cuvinte, se poate spune că cele patru reguli de determinare a
conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se pot exprima în
următoarele precizări:
• conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea
omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile;
• în conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice nu intră drepturile
interzise prin îngrădirile aduse acestuia ori prin cele aduse de către celelalte
ramuri ale dreptului.
3. Criteriile de determinare a conţinutului capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice
Determinarea conţinutului capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se poate
face apelând la cel puţin două criterii semnificative, şi anume:
• criteriul naturii drepturilor civile: patrimoniale şi nepatrimoniale;

86
• criteriul sursei lor legislative, adică cel al actului normativ care le
consacră: consacrarea internă (naţională) şi consacrarea internaţională
(pacte, convenţii) a drepturilor civile şi a obligaţiilor civile.
4. îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
4. l. Categorii de îngrădiri
Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice rezultă
că nu pot exista îngrădiri ale acestei capacităţi decât în cazurile şi condiţiile
stabilite expres de lege.
Ingrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca
incapacităţi de drept civil. Din această calificare rezultă că nu pot fi
considerate îngrădiri ale capacităţii de folosinţă acele îngrădiri sau
incompatibilităţi care sunt stabilite în alte ramuri de drept (constituţional,
administrativ, al muncii şi protecţiei sociale, comercial etc.).
Ingrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se clasifică în funcţie de
mai multe criterii:
După finalitatea lor, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în două
categorii:
• incapacităţi cu caracter de sancţiuni;
• incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie sau ocrotire.
După modul cum operează, incapacităţile de drept civil pot fi împărţite în
două categorii:
• incapacităţi care operează de plin drept (ope legis), prin simpla încadrare a
persoanei fizice în ipoteza normei de drept civil care stabileşte incapacitatea;
• incapacităţi care operează prin efectul unei hotărâri judecătoreşti
rămase definitive sau irevocabile (incapacităţi sancţiune).
După izvorul lor, incapacităţile de drept civil pot fi clasificate în:
• incapacităţi stabilite în legea civilă;
• incapacităţi stabilite în legea penală.
4.2. îngrădiri - sancţiune
Incapacităţile (îngrădirile) cu caracter de sancţiune pot fi prevăzute în
legislaţia civilă şi în legislaţia penală.
A. îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă Intră în această categorie:
decăderea din drepturile părinteşti şi pedepsele civile în materie
succesorală.
a/ Decăderea din drepturile părinteşti este reglementată de art.109 din
Codul familiei, în următoarea formulare: Dacâ sănătatea sau dezvoltarea
fizică a copilului este prejudiciată prin felul de exercitare a drepturilor
părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea
îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România,

87
instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa
decăderea părintelui din drepturile părinteşti.
Citarea părinţilor şi autorităţii tutelare este obligatorie".
Potrivit art.112 din Codul familiei, ,Jnstanţa judecătorească va reda
părintelui decăzut din drepturile părinteşti exerciţiul acestor drepturi, dacă
au încetat împrejurările care au dus la decădere, astfel încât, prin redarea
acestor drepturi, creşterea, educarea, învăţătura, pregătirea profesională şi
interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt în primejdie".
Sub aspectul naturii juridice, decăderea din drepturile părinteşti este o
pedeapsă mixtă de dreptul familiei şi de drept civil. Este de dreptul familiei,
pentru că această măsură priveşte raporturile de familie. Pentru dreptul civil
o asemenea pedeapsă se caracterizează prin lipsirea părintelui decăzut de
următoarele drepturi:
-dreptul de a reprezenta pe minorul de 14 ani în actele juridice civile;
-dreptul de a încuviinţa actele juridice civile ale minorului între 14
şi18 ani,
-incapacitatea de a fi tutore (art.l 17, lit.b din Codul familiei).
De remarcat este faptul că, prin Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei, s-a reglementat declararea judecătorească a abandonului.
Potrivit art.74 din legea menţionată, „în situaţia copiilor declaraţi
judecătoreşte abandonaţi în temeiul prevederilor Legii nr. 47/1993 cu
privire la declararea judecătorească a abandonului de copii, direcţia are
obligaţia să reevalueze împrejurările care au stat la baza stabilirii
măsurilor de protecţie pentru aceşti copii şi să întocmească planul
individualizat de protecţie.
Dacă planul individualizat de protecţie are ca finalitate reintegrarea
copilului în familie sau în familia extinsă, direcţia solicită instanţei
judecătoreşti redarea exerciţiului drepturilor părinteşti sau, după caz,
delegarea acestora membrilor familiei extinse unde copilul urmează să fie
plasat.
Instanţa competentă să soluţioneze cererile privind redarea sau, după caz,
delegarea drepturilor părinteşti este tribunalul de la domiciliul copilului.
Judecarea cererii se face cu citarea părinţilor sau, după caz, a membrilor
familiei extinse, a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază copilul şi
cu participarea obligatorie a procurorului. Cererea va fi însoţită de
raportul de anchetă socială întocmit de direcţia în a cărei rază teritorială
domiciliază copilul.
b/ Nedemnitatea succesorală este o altă îngrădire a capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice, reglementată de art.655, 703 şi 712 Cod civil.

88
Potrivit art.655 Cod civil, „Sunt nedemni de a succede şi prin urmare
excluşi de la succesiune:
1. Condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct.
2. Acela care a făcut contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată
de judecată calomnioasă.
3. Moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a
denunţat aceasta justiţiei".
Art.703 din Codul civil dispune: ,Erezii care au dat la o parte, sau au
ascuns lucruri ale unei succesiuni nu mai au facultatea de a se lepăda de
dânsa; cu toată renunţarea lor, ei rămân erezi şi nu pot lua nici o parte din
lucrurile date la o parte sau ascunse".
Art.712 din Codul civil prevede: ,Eredele care a ascuns obiecte ale
succesiunii sau care cu ştiinţă şi rea-credinţă n-a trecut în inventar efecte
dintr-însa, nu se poate folosi de beneficiu de inventar".
Aşadar,
-art.655 reglementează ceea ce se numeşte nedemnitate succesorală;
---art.703 stabileşte un caz de acceptare forţată a moştenirii şi
înlăturarea de la vreun drept asupra lucrurilor dosite sau ascunse;
-art.712 stabileşte decăderea din beneficiu de inventar.
B. îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală
a) Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
Potrivit art.53 pct.2 Cod penal, constituie pedeapsă complementară:
interzicerea exerciţiului unor drepturi de la un an la 10 ani; potrivit art.64 din
Codul penal, această pedeapsă constă în interzicerea unuia sau a unora din
următoarele drepturi:
• dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în fUncţii
eligibile publice;
• dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
• dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesiune sau de a desfăşura o
activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii;
• drepturile părinteşti;
• dreptul de a fi tutore sau curator.
Incapacitatea persoanei fizice în cazurile analizate începe de la data începerii
executării pedepsei respective, se extinde pe toată durata acesteia şi se
sfârşeşte în momentul în care expiră executarea acelei pedepse.
b) Pedeapsa penală accesorie a interzicerii unor drepturi
Pedeapsa accesorie creează şi ea incapacităţi. Practic, aceasta constă în
interzicerea tuturor drepturilor (art.64 din Codul penal).

89
Potrivit art.71 alin. l Cod penal,,pedeapsa accesorie constă în interzicerea
tuturor drepturilor prevăzute în art.64 Cod penal.
In art.71 alin.2 Cod penal, se prevede: „Condamnarea la o pedeapsă
privativă de libertate atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în
alin. (1) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă
şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a
restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a
executării pedepse?'.
Se poate trage concluzia că, în timp ce îngrădirea capacităţii de folosinţă
constând în pedeapsa penală complementară operează prin efectul legii,
îngrădirea constând în pedeapsa accesorie operează de drept.
4.3. îngrădiri cu caracter de protecţie
Ingrădirile cu caracter de protecţie sunt incapacităţile pe care legiuitorul le-a
instituit în vederea asigurării protecţiei intereselor anumitor categorii de
persoane ca urmare a unor situaţii speciale în care se găsesc.
Incapacităţile speciale se pot înfăţişa fie ca :
-incapacităţi absolute, care operează între subiectul de drept luat în
considerare şi toate celelalte subiecte nedeterminate,
-şi incapacităţi relative, care operează numai între subiectul de drept
luat în considerare şi un anumit alt subiect determinat.
Incapacităţile speciale sunt prevăzute expres de lege şi operează de drept,
prin simpla întrunire a condiţiilor legale. Aceste incapacităţi speciale sunt
prevăzute de Codul civil, de Codul familiei, Legea nr. 18/1991 republicată
etc.
a) Incapacităţi reglementate de Codul civil
Sunt asemenea incapacităţi:
• incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune de averea sa prin
testament - art.806;
• incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament, în
favoarea tutorelui, afară numai dacă tutorele a fost ascendentul său -
art.809;
• incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament de mai mult
de jumătate din bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major - art.807;
• minorul ajuns major nu poate dispune prin donaţie sau testament în
favoarea fostului tutore, dacă socotelile definitive n-au fost prealabil date şi
primite, afară numai dacă tutorele este un ascendent - art.819;
• incapacitatea doctorilor în medicină sau chirurgie şi a farmaciştilor de a
primi donaţii şi legate din partea persoanelor pe care le-au tratat în boala de
care au murit -art.810;

90
• incapacitatea ofiţerilor de marină de a primi, prin testament, de la
persoanele aflate pe navă în cursul unei călătorii maritime - art.883;
• incapacitatea soţilor de a vinde unul celuilalt - art.1307;
• incapacitatea de a face adjudecări nici direct, nici prin persoane interpuse,
în privinţa tutorilor asupra averii celor aflaţi sub tutelă, mandatarilor pentru
averea ce sunt împuterniciţi s-o vândă, administratorilor sau stabilimentelor
încredinţate lor şi funcţionarilor publici asupra averilor statului ce se vând
prin ei - art.1308;
• incapacitatea judecătorilor, procurorilor, de a nu putea face „cesionări de
drepturi litigioase", care sunt de competenţa tribunalului judeţean - art.1309.
b) Incapacităţi prevăzute de Codul familiei
Fac parte din această categorie:
• incapacitatea tutorelui, soţului, rudei în linie dreaptă, fraţilor sau surorilor
tutorelui, de a încheia acte juridice cu minorul - art. 128;
• interdicţia minorului de a dona ori de a garanta obligaţia altuia chiar dacă
are încuviinţarea reprezentantului legal -art.l33alin.3.
c) Incapacităţi prevăzute de Legea nr. 18/1991 - legea fondului funciar
Incapacitatea este reglementată de art.32 alin.l, potrivit căruia „Terenul
atribuit conform art.19 alin.l, art.21 şi art.43 nu poate fi înstrăinat prin acte
între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care
s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului
de înstrăinare".
Top of the Document
IV- Incetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice
l. Consideraţii generale
1.1. Reglementare
1.2. Reguli privind stabilirea datei morţii
Potrivit art.7 şi 18 din Decretul nr.31/1954, „capacitatea de folosinţă începe
de la data naşterii persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia". Este
de la sine înţeles că odată cu moartea persoanei fizice încetează şi calitatea
de subiect de drept civil, adică ia sfârşit capacitatea de folosinţă a acesteia,
întrucât calitatea de subiect de drept a persoanei fizice nu poate supravieţui
suportului său uman.
Potrivit art.18 din Decretul nr.31/1954, De îndată ce hotărârea declarativă
de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data
stabilită în hotărâre, ca fiind aceea a morţii.
Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările.
In lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a
termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii.

91
Instanţa judecătorească va putea rectifica data morţii stabilită potrivit
dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va dovedi ca adevărată o altă
dată1''.
Din textele de lege mai sus enunţate, rezultă două cazuri referitoare la data
morţii persoanei fizice:
• cazul morţii constatate fizic direct - prin examinarea cadavrului;
• cazul dispărutului a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind
necesară declararea judecătorească a morţii -este cazul morţii declarate
judecătoreşte.
Comun pentru cele două cazuri este data la care încetează capacitatea de
folosinţă - data morţii, care se înscrie în actul de deces, pe baza căruia se
eliberează certificatul de deces.
Ceea ce diferă în cele două cazuri este modul în care se ajunge la
completarea rubricii referitoare la data morţii, astfel:
• în primul caz - moartea fizic constatată - se înregistrează data prevăzută în
actul medical constatator al morţii, dacă un asemenea act a fost întocmit, iar
în lipsa acestuia, data declarată de persoana care anunţă acest eveniment
juridic;
• în cel de-al doilea caz - declararea judecătorească a morţii - completarea
rubricilor referitoare la dată se face pe baza hotărârii judecătoreşti
declarative de moarte, rămasă definitivă, în concret, data când, prin hotărâre,
se stabileşte că a avut loc evenimentul.
Top of the Document

2. Declararea judecătorească a morţii

2.1. Noţiune, sediul materiei, motivare şi feluri
a) Noţiune. Formula „declararea judecătorească a morţii" are două
înţelesuri: în primul rând, expresia desemnează instituţia juridica, adică
normele juridice care formează sediul materiei; în al doilea rând, expresia
constituie mijlocul juridic de stabilire a capacităţii de folosinţă, pentru
varianta în care constatarea fizică a morţii nu este posibilă.
b) Sediul materiei. Declararea judecătorească a morţii este reglementată atât
de norme de drept material - art.16-21 din Decretul nr.31/1954, cât şi de
norme de drept procesual civil -art.36-43 din Decretul nr.32/1954.
c) Motivare. Existenţa declarării judecătoreşti a morţii este determinată de
nevoia social-juridică a rezolvării problemelor pe care le ridică
incertitudinea existenţei în viaţă a unei persoane. In clarificarea acestei
probleme sunt interesate atât societatea, cât şi persoanele cu care cel dispărut
se află în raporturi de familie, precum şi în raporturi civile (creditori,
moştenitori).

92
d) Feluri, în funcţie de dispoziţiile art.16 din Decretul nr.31/1954,
distingem două feluri de declarare judecătorească:
„Cel ce lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut prin
hotărâre judecătorească, pittându-se institui curatela, dacă a trecut un an
de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Cel astfel
• declararea judecătorească a morţii precedată de declararea
judecătorească a dispariţiei;
• declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea
judecătorească a dispariţiei.
Prima variantă este regula, iar cea de a doua este excepţia.
2.2. Declararea judecătorească a dispariţiei
Pentru analiza acestei probleme este necesar a pune în discuţie trei aspecte:
condiţia de fond pentru declararea dispariţiei; procedura declarării
dispariţiei; efectul hotărârii de declarare a dispariţiei.
a. Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei constă în aceea
că de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă trebuie să
fi trecut mai mult de un an. Acest lucru rezultă din cuprinsul art.16 alin. l din
Decretul nr.31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliu său poate fi declarat
dispărut prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a
trecut un an de la data ultimei ştiri din care rezultă că era în viaţa".
Pentru înţelegerea acestei condiţii se impun unele sublinieri:
• lipsa de la domiciliu trebuie să aibă o durată mai mare de un an;
• lipsa de la domiciliu trebuie să fie de natură a face să existe incertitudine
cu privire la existenţa în viaţă a celui în cauză;
declarat dispărut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre
judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în
viaţă au trecut patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai
înainte de împlinirea unui termen de şase luni de la data afişărilor
extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia.
Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată,
într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care
îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se
declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la data
împrejurării în care a avut loc dispariţia".
• termenul de un an se calculează de la data ultimelor ştiri din care rezultă că
era în viaţă, dată care se stabileşte fie pe baza unor înscrisuri sau a probei cu
martori, dacă asemenea probe există, fie, în situaţii în care nu există probe,
potrivit mijlocului stabilit prin dispoziţiile art.17 alin.l din Decretul
nr.31/1954, şi anume, termenul se va socoti începând de la data ultimei zile

93
din luna ultimelor ştiri, sau ultima zi a anului ultimelor ştiri (dacă nu s-a
putut stabili luna ultimelor ştiri);
• condiţia - să fi trecut cel puţin un an de la data ultimelor ştiri - trebuie
îndeplinită nu numai pentru pronunţarea hotărârii declarative de dispoziţie,
ci şi pentru intentarea acţiunii.
Top of the Document

b. Procedura declarării dispariţiei

Această procedură presupune:
• formularea cererii de declarare a dispariţiei;
• faza prealabilă judecăţii;
• faza judecăţii propriu-zise;
• faza ulterioară judecăţii.
Reglementarea acestei proceduri este stabilită în art.36-39 din Decretul
nr.32/1954.
Faza prealabilă judecăţii începe - potrivit art.37 din Decretul nr.32/1954 -
de la data introducerii cererii de declarare a dispariţiei.
Primind cererea, preşedintele instanţei de judecată dispune efectuarea de
cercetări de către primărie şi organele de poliţie, astfel încât să se culeagă cât
mai multe informaţii cu privire la persoana a cărei dispariţie se cere a fi
declarată. Totodată, el va dispune afişarea cererii de declarare a dispariţiei la
ultimul domiciliu al persoanei dispărute şi la primăria teritorial competentă,
„Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte de la domiciliu nu se mai
poate stabili, termenele prevăzute în art.16 alin.l şi 2 se vor socoti de la
sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici
luna, de la sfârşitul anului calendaristic".
Faza judecăţii propriu-zise. Aceasta se desfăşoară potrivit regulilor
procedurii civile obişnuite, cu participarea celor interesaţi, cu administrarea
probelor necesare pentru a putea pronunţa hotărârea etc. Participarea la
judecată a procurorului şi ascultarea concluziilor acestuia sunt obligatorii.32
Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată cu apel, potrivit
normelor de drept comun.
Faza ulterioară pronunţării hotărârii de declarare a dispariţiei are caracter
de publicitate, în această fază, judecătoria va trebui să aibă grijă ca hotărârea
rămasă definitivă să se afişeze, timp de 30 de zile, la uşa instanţei de fond şi
la primăria ultimului domiciliu al celui declarat dispărut, pentru luarea la
cunoştinţă şi pentru a face publică dispariţia. De asemenea, hotărârea va
putea fi comunicată autorităţii tutelare spre a se face, dacă este cazul,
aplicaţia art.16 alin. l din Decretul nr.31/1954 în vederea ocrotirii intereselor

94
patrimoniale ale celui dispărut şi a copiilor minori rămaşi fără ocrotire
părintească -conform art.39 din Decretul nr.32/1954.
c. Efectul hotărâm de declarare a dispariţiei
Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă irevocabilă, are
următorul efect: constată îndeplinirea unei condiţii, de fond, necesare
declarării judecătoreşti a morţii, în ipoteza art.16 alin.2 din Decretul nr.31/l
954. Din acest efect rezultă natura juridică a declarării dispariţiei, aceea de a
fi o condiţie de fond, necesară şi suficientă a declarării judecătoreşti a morţii.
Hotărârea declarativă de dispariţie nu are nici un efect asupra capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice, deoarece, potrivit art.19 din Decretul nr.31/l
954, „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre
declarativă de moarte, rămasă definitivă".
De asemenea, instituirea curatelei dispărutului, ori instituirea tutelei
minorului dispărutului nu sunt condiţionate de existenţa unei hotărâri
definitive de declarare a dispariţiei, pentru o asemenea măsură fiind nu
numai necesară, ci şi suficientă, simpla stare de fapt a dispariţiei persoanei.
2.3. Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei
Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei este reglementată în
art.16 alin.2 din Decretul nr.31/1954, astfel: „Cel declarat dispărut poate fi
declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data
ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut patru ani.
Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui
termen de 6 luni de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a
declarat dispariţia".
Pentru declararea judecătorească a morţii se impune îndeplinirea
cumulativă a trei condiţii:
• să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă irevocabilă, care să fi
fost afişată timp de 30 de zile, potrivit legii;
• de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut
cel puţin 4 ani, termen care se calculează ca şi termenul de un an
cerut pentru declararea dispariţiei;
• de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia
să fi trecut cel puţin 6 luni.
2.4. Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei
Acest mod de declarare a morţii este reglementat în art.16 alin final (3) din
Decretul nr.31/1954 astfel: „Cel dispărut în cursul unor fapte de război,
într-un accident de cale ferată, într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare
asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat,
fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un
an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia".

95
Aşadar, regula este declararea judecătorească a morţii precedată de
declararea dispariţiei, care cuprinde cele mai multe cazuri, iar excepţia este
declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei.
După cum rezultă din textul de lege menţionat, pentru declararea
judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a
dispariţiei se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:
• persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională „care îndreptăţeşte
a se presupune decesul\ precum: fapte de război, accident de cale ferată,
naufragiu şi alte asemenea (accident aviatic, cutremur, inundaţie, revoluţie
etc.);
• să fi trecut cel puţin un an de la data împrejurării dispariţiei persoanei.
Pentru situaţia când nu s-ar putea dovedi ziua când s-a produs împrejurarea
în care a avut loc dispariţia, sunt aplicabile reglementările cuprinse în art.17
alin.2 din Decretul nr.31/1954, termenul fiind socotit de la sfârşitul lunii,
respectiv al anului calendaristic.
2.5. Procedura declarării judecătoreşti a morţii
Procedura declarării morţii precedată de declararea dispariţiei este aceeaşi ca
şi pentru declararea dispariţiei.
Sub titlul „Procedura declarării morţii prin hotărâre judecătorească", în
Decretul nr. 32/1954 sunt înscrise două articole: art. 40-41. Conform art.40,
,fentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit
ari'.3'6-38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod
corespunzător". Pe cale de consecinţă, procedura dispariţiei este şi
procedura declarării judecătoreşti a morţii.
Art.41 prevede: ,Hotărârea de declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi
comunicată serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul actelor
de stare civilă".
2.6. Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte şi
rectificarea ei
Stabilirea datei morţii în hotărârea judecătorească este obligatorie pentru
instanţa judecătorească. Regulile de stabilire a datei morţii sunt consacrate în
art. 18 alin.2-3 din Decretul nr.31/1954, în felul următor:
Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu împrejurările. In lipsă de
indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului
după care se poate cere declararea judecătorească a morţii".
Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată va stabili data morţii în felul
următor:
• când din probele administrate rezultă, ca probabilă, o anumită zi, ca dată a
morţii, „data morţii" va fi acea zi;

96
• când din probele administrate nu se poate stabili o asemenea zi ca dată a
morţii, obligatoriu va fi stabilită ca dată a morţii, după caz: ultima zi a
termenului de 4 ani, în ipoteza declarării morţii precedate de declararea
dispariţiei; ultima zi a termenului de l an, în ipoteza declarării morţii
neprecedate de declararea dispariţiei. Din dispoziţiile art.18 alin.2 şi 3 din
Decretul nr.31/1954
rezultă următoarele:
• data morţii nu trebuie confundată cu data ultimelor ştiri;
• data morţii nu trebuie confundată cu data împrejurării care îndreptăţeşte a
se presupune decesul;
• data morţii nu se confundă cu data pronunţării hotărârii judecătoreşti de
declarare a morţii;
• data morţii nu se confundă cu data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti.
Rectificarea datei morţii este reglementată de art.18 alin. final din Decretul
nr.31/1954, în felul următor: ,Jnstanţa judecătorească va putea rectifica
data morţii, stabilită potrivit dispoziţiilor prezentului articol, dacă se va
dovedi ca adevărată o altă dată".
Prin urmare, data morţii stabilită de instanţa judecătorească poate fi
înlăturată şi poate fi dovedită, prin orice mijloc legal de probă. Dacă moartea
a intervenit la o altă dată, la cerere, pe baza probelor administrate în acest
sens, instanţa va pronunţa o hotărâre care va consfinţi această dată ca fiind
data morţii. Cererea de rectificare a datei morţii se soluţionează de către
instanţa care a pronunţat hotărârea.
Judecata se va face de urgenţă, cu citarea persoanelor interesate şi cu
ascultarea concluziilor procurorului.
în cazul în care se dovedeşte că alta este data morţii decât cea stabilită prin
hotărâre judecătorească, se va rectifica data morţii.
Din interpretarea art.43 din Decretul nr.32/1954 rezultă că rectificarea morţii
nu se confundă cu: îndreptarea hotărârii judecătoreşti reglementată de
art.281 Cod procedură civilă, rectificarea actului de stare civilă reglementată
de art.57 şi 58 din Legea nr.l 19/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu
modificările ulterioare, ori cu revizuirea reglementată de art.322 Cod
procedură civilă.
2.7. Efectele hotărârii declarative de moarte
în privinţa efectelor, regula este că hotărârea judecătorească de declarare a
morţii produce aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizic constatată:
încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, încetarea existenţei
persoanei fizice, ca subiect de drept civil şi ca subiect în alte ramuri de drept,
în acest sens, art.18 alin. l din Decretul nr.31/1954 stabileşte că ,f)e îndată

97
ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este
socotit că a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morţif\
Deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efecte retroactiv
(ex tune), iar nu numai pentru viitor (ex nune), în sensul că persoana
dispărută este socotită că a murit pe data stabilită prin hotărâre, ca fiind
aceea a morţii.
în raporturile de drept civil, data morţii are o serie de consecinţe :
deschiderea succesiunii, stingerea drepturilor viagere. De menţionat este
faptul că deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a fost
stabilită în hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de opţiune
succesorală - 6 luni - începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a
hotărârii.
2.8. Anularea hotărârii declarative de moarte
Anularea hotărârii declarative de moarte intervine atunci când cel declarat
mort este în viaţă, în acest sens, art.20 alin. l din Decretul nr.31/1954
prevede că ,Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând,
anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea".
Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă că există o singură cauză
pentru care hotărârea respectivă poate fi anulată: persoana declarată moartă
este în viaţă.
în literatura de specialitate, cu temei s-a susţinut că anularea unei hotărâri
declarative de moarte se impune şi atunci când, după rămânerea definitivă a
hotărârii respective, se constată că există o înregistrare a morţii acelei
persoane pe baza morţii fizic constatate.
Procedura anulării hotărârii declarative de moarte este mult mai simplă şi
mai rapidă comparativ cu cea prevăzută de lege pentru declararea
judecătorească a morţii. Anularea se rezumă la următoarele aspecte:
• acţiunea în anulare se intentează de orice persoană interesată, inclusiv de
către cel declarat mort, la instanţa care a pronunţat hotărârea;
• judecata se face de urgenţă, cu citarea persoanelor care au fost părţi la
procedura declarativă de moarte şi cu ascultarea procurorului;
• hotărârea de anulare a hotărârii declarative de moarte se comunică
serviciului de stare civilă pentru a se face rectificările cuvenite în registrul
actelor de stare civilă.
Anularea hotărârii declarative de moarte produce efecte atât în dreptul civil,
cât şi în alte ramuri de drept .
în dreptul civil, efectul principal nepatrimonial al hotărârii de anulare constă
în aceea că încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată.
Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de art.20 alin.2
din Decretul nr.31/1954: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după

98
anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu
toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze,
decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată
moartă este în viaţă".
După cum se poate observa, textul reglementează două feluri de raporturi
juridice patrimoniale:
• raportul dintre persoana reapărută şi moştenitorii prezumtivi care au preluat
bunurile succesiunii;
• raportul dintre persoana reapărută şi subdobânditorii unor bunuri din
succesiune.
Cu privire \aprimul raport - dintre reapărut şi moştenitorii acestuia -,
obligaţiile acestora din urmă de a restitui bunurile diferă după cum ei sunt de
bună-credinţă ori de rea-credinţă.
Moştenitorul prezumtiv de bună-credinţă are următoarele obligaţii:
a) să restituie bunurile în natură, ori de câte ori acest lucru este posibil;
Potrivit art.22 din Codul familiei, ,jn cazul în care soţul unei persoane
declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de
moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie
este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii".
b) să restituie preţul primit, când a înstrăinat bunurile; în temeiul art.485 Cod
civil, păstrează în proprietate fructele culese.
Moştenitorul de rea-credinţă are următoarele obligaţii:
a) să restituie bunurile în natură, dacă este posibil;
b) dacă a înstrăinat bunurile cu titlu oneros şi către un subdobânditor de
bună-credinţă, să restituie fie preţul, fie valoarea din momentul revendicării,
la alegerea reapărutului;
c) să restituie toate fructele, atât culese, cât şi neculese din neglijenţa lui, ori
echivalentul lor.
Cu privire la cel de-al doilea raport - dintre reapărut şi subdobânditorii unor
bunuri din succesiune -, soluţia diferă în funcţie de buna-credinţă ori reaua-
credinţă a subdobânditorului.
Pentru ipoteza subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros, legea
consacră o excepţie de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus
accipientis. Dacă se aplică regula de drept comun exprimată în principiul
menţionat, ar trebui ca subdobânditorul să înapoieze bunurile.
în realitate, conform art.20 alin.2 din Decretul nr.31/1954, se stabileşte o altă
regulă: ,Dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât
dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată
moartă este în viaţă", adică dacă a fost de rea-credinţă.

99
Cu alte cuvinte, din interpretarea per a contraria a textului rezultă că au
obligaţia restituirii bunurilor subdobânditorii:
a) cu titlu gratuit, indiferent că sunt de bună sau rea-credinţă;
b) cu titlu oneros şi de rea-credinţă.
Top of the Document

3. Comorienţii
Potrivit art.21 din Decretul nr.31/1954, ,Jn cazul în care mai multe persoane
au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a
supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată".
Aşadar, prin expresia „comorienţi" se desemnează persoanele care au încetat
din viaţă în aceeaşi împrejurare - cum ar fi: accident aviatic, catastrofa de
cale ferată, naufragiu, cutremur de pământ, inundaţii, incendiu,
bombardament etc. -fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit alteia.
Comorienţii prezintă utilitate practică în materie succesorală, întrucât,
potrivit art.654 Cod civil, ,fentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce
succede să existe în momentul deschiderii succesiunii".
Dovada clipei morţii se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. In
situaţia în care o asemenea probă nu poate fi făcută - cum este cazul
comorienţilor -, va trebui să operăm cu prezumţii. Pentru această ipoteză,
legiuitorul a instituit prezumţia simultaneităţii ori concomitentei momentului
morţii.
Din cuprinsul art.21 din Decretul nr.31/1954 rezultă că, pentru a fi vorba de
comorienţi, este necesar să fie întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:
• să fie vorba de cel puţin două persoane;
• persoanele să fi murit în aceeaşi împrejurare;
• să nu se poată stabili că una a supravieţuit alteia. Pentru identitate de
raţiune se admite că există comorienţi
şi în cazul în care persoanele au dispărut ori au murit în două sau mai multe
împrejurări, dar produse în acelaşi timp, fără a se putea^stabili care a murit
mai înainte.
în legătură cu condiţia vocaţiei succesorale reciproce între comorienţi, în
literatura de specialitate s-au conturat două puncte de vedere:
• între persoanele care au murit în aceeaşi împrejurare să existe o vocaţie
succesorală reciprocă;
• nu se cere condiţia reciprocităţii vocaţiei succesorale (exemplu, una dintre
persoane este legatar universal; una dintre persoane este nedemnă pentru a
succede pe cealaltă etc.).
Top of the Document

100
 (capitolul II/2 din bibliografie)
CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE

Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice:

- notiunea si
-caracterele juridice;
- premisele si
-felurile capacitătii de exercitiu a persoanei fizice;
- lipsa capacitătii de exercitiu a persoanei fizice;
- capacitatea de exercitiu restrânsă;
- capacitatea de exercitiu deplină;
- sanctiunea nerespectării regulilor capacitătii de exercitiu

I Noţiune şi caractere juridice

l. Noţiune
1.1. Definiţie şi reglementare
Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu o găsim în cuprinsul art.5 alin.3 din
Decretul nr.31/1954 potrivit căruia „capacitatea de exerciţiu este
capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,
săvârşind acte juridice1''.
în literatura de specialitate, capacitatea de exerciţiu a fost definită
asemănător de diferiţi autori.
C. Stătescu, în Drept civil, 1970, p. 224, defineşte capacitatea de
exerciţiu ca fiind „capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-
şi asuma obligaţii, săvârşind personal şi singură acte juridice";
E. Lupan, în Drept civil. Persoanele, p. 31, arată ca ,>rin capacitate
de exerciţiu se înţelege deci capacitatea persoanei fizice de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii săvârşind personal şi singură acte
juridice',
S. Ghimpu, în Capacitatea şi reprezentarea persoanei, p. 33, arată:
„Capacitatea deplină de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a săvârşi ea
însăşi, nemijlocit şi fără ajutorul juridic al altei persoane, acte juridice de
drept c/v//";
Tr. lonaşcu, în Persoana fizică în Dreptul R.P.R., p. 153 şi urm.:
„Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii încheind personal şi fără autorizarea
prealabilă a vreunui ocrotitor, acte juridice (alin.3 al art.5 din Decretul

101
nr.31/1954), precum şi bineînţeles, de a participa tot astfel la dezbaterea
procesului civil ca reclamant sau ca pârât în privinţa realizării drepturilor
şi obligaţiilor civile";
M. N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol.2, Editura
Dacia, 1984, p. 160 şi urm.: „Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea
generală şi abstractă a persoanei de a participa direct şi nemijlocit la viaţa
juridică, exercitându-şi drepturile şi asumându-şi obligaţii prin încheierea
de acte juridice în nume propriu ori reprezentându-l pe altuf;

Având în vedere prevederile art.5 alin.3 din Decretul nr.31/1954 şi ţinând

seama de definiţiile formulate în literatura de specialitate, putem spune că
prin capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice înţelegem acea parte a
capacităţii de drept civil a omului ce constă în aptitudinea de a dobândi şi
exercita drepturi civile subiective şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile
prin încheierea de acte juridice civile.
Definiţiile legale şi cele doctrinare se referă doar la capacitatea de exerciţiu
deplină, adică la acea posibilitate de participare la circuitul civil pe care o au
persoanele fizice majore, cu discernământ, nu şi la situaţia minorilor, care
între 14 şi 18 ani au doar o capacitate de exerciţiu restrânsă, iar cei sub 14
ani sunt lipsiţi total de o astfel de capacitate.
Reglementarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se găseşte în
următoarele acte normative:
-art.5 alin.3; art.8,9; art.10 alin. final; art.ll din Decretul nr.31/1954;
---art.4, art.105 alin.1-2; art.124, 129, 133, 147 din Codul familiei;
-art.807, 950-952 etc. din Codul civil; art.25 din Decretul nr.32/1954,
precum şi alte izvoare de drept civil.
Top of the Document

l .2. Premise şi feluri

Premisele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt:
a) capacitatea de folosinţă;
b) discernământul necesar.
Prima premisă este caracteristică tuturor persoanelor fizice, fapt demonstrat
de universalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1980, p. 167, arată că prin capacitate
„înţelegem aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţii prin săvârşirea de acte juridice proprii*';
Gh. Beleiu, în Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Editura „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1999, p. 317-318,
defineşte capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice ca fiind ,&cea parte a

102
capacităţii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi
şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin
încheierea de acte juridice civile".
Cea de-a doua premisă se înfăţişează diferit în funcţie de înaintarea în vârstă:
maturitatea psihică, discernământul se dobândesc numai ca urmare a
înaintării în vârstă a minorului. La unii minori, discernământul apare la o
vârstă mai fragedă, la 12-14 ani, la alţii mai târziu, la 14-18 ani.
Discernământul mai depinde, în afară de vârstă, şi de sănătatea minţii
omului.
Top of the Document

Felurile capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt:

în funcţie de calitatea discernământului - lipsă, în formare, matur - putem
distinge următoarele situaţii:
• lipsa capacităţii de exerciţiu;
• capacitate de exerciţiu restrânsă;
• capacitate de exerciţiu deplină.
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: minorii sub 14 ani; alienaţii ori debilii
mintali puşi sub interdicţie judecătorească.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă o au minorii între 14 şi 18 ani.
Capacitatea de exerciţiu deplină o au majorii (18 ani împliniţi) şi femeia
căsătorită înainte de 18 ani.
Top of the Document

2. Caractere juridice
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, fiind o parte a capacităţii civile,
are caracterele acesteia:
legalitate,
generalitate,
inalienabilitate şi
intangibilitate.
La acestea se adaugă un caracter specific: egalitatea.
Legalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice exprimă ideea că
instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea acesteia ţin de lege, ea
neputând fi o creaţie a voinţei individuale.
Generalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice se referă la conţinutul
acesteia şi constă în aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile
civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror
acte juridice civile, cu excepţia celor oprite de lege. Gradul de generalitate

103
diferă, după cum este vorba de capacitatea de exerciţiu deplină ori de
capacitatea de exerciţiu restrânsă.
Inalienabilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată
expres în art.6 alin.2 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia ,Nimeni nu
poate renunţa nici în tot şi nici în parte ...la capacitatea de exerciţiu". Cu
alte cuvinte, nu este admisibilă renunţarea la capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice, după cum această capacitate nu poate forma obiectul unei
înstrăinări sau cesiuni.
Intangibilitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este stabilită în
art.6 alin. l din Decretul nr.31/1954. Potrivit acestui text de lege, ,Nimeni nu
poate fi ... lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în
cazurile şi condiţiile stabilite de lege".
Egalitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată în art.4
alin.2 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia ,Sexul, rasa, naţionalitatea,
religia, gradul de cultură sau originea, nu au nici o înrâurire asupra
capacităţii". Actul normativ menţionat se referă deopotrivă la capacitatea de
exerciţiu, precum şi la capacitatea de folosinţă, egalitatea fiind consacrată ca
o trăsătură definitorie a acestora.
Egalitatea mai este consacrată în: Pactul internaţional privind drepturile
civile şi politice ale omului şi în Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Top of the Document

Il- Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice

l. Categoriile de persoane fizice lipsite de capacitate de exerciţiu
Potrivit art.ll alin.l din Decretul nr.31/1954, ,nu au capacitate de exerciţiu:
• minorii sub 14 ani;
• persoanele puse sub interdicţie judecătorească;"
• minorii până la împlinirea vârstei de 16 ani, dar numai în privinţa actelor
de dispoziţie, afară de excepţiile reglementate de lege, care privesc pe
minorii între 14 şi 16 ani;
• cei cărora legea le-a prohibit anumite contracte.
2. Reprezentarea legală a persoanelor fizice lipsite de capacitatea de
exerciţiu
Potrivit art.ll alin.2 din Decretul nr.31/1954, ,fentru cei ce nu au capacitate
de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali".
Pentru a înţelege problema reprezentării, actul normativ menţionat trebuie
coroborat cu următoarele acte normative:

104
• art.105 alin. l din Codul familiei: JPărinţii au dreptul şi îndatorirea de a
administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile
până la data la care el împlineşte vârsta de 14 ani";
• art.124 alin. l din Codul familiei: „Tutorele are obligaţia de a administra
bunurile minorului şi de a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la
data când acesta împlineşte vârsta de 14 ani";
• art.147 din Codul familiei: Regulile privitoare la tutela minorului care nu
a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub
interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel.
3. Actele juridice civile permise celui lipsit de capacitatea de exerciţiu
Cu toate că persoana fizică lipsită de discernământ şi, deci, de capacitate de
exerciţiu nu poate încheia personal acte juridice civile - ceea ce reprezintă o
măsură de ocrotire a persoanei respective - totuşi raţiunea impune ca aceasta
să încheie numai anumite acte juridice civile.
Deşi legea civilă nu prevede, expres, care sunt actele juridice civile ce pot fi
încheiate de persoana fizică lipsită de discernământ, totuşi doctrina şi
jurisprudenţa admit constant soluţia valabilităţii unor acte juridice civile,
respectiv a acelor acte care, prin specificul lor, nu cauzează autorilor lor nici
o vătămare şi nici vreun fel de prejudiciu.
Asemenea acte juridice civile încheiate de persoane incapabile sunt:
• acte de conservare, cum ar fi somaţia, punerea peceţilor,
înscrierea unui privilegiu sau a unei ipoteci în registrul de publicitate,
întreruperea unei prescripţii prin cererea de chemare în judecată etc.;
• acte mărunte., care se încheie zilnic, pentru satisfacerea necesităţilor
elementare, obişnuite traiului. Exemplu: cumpărăturile obişnuite din
magazine, cumpărarea de bilete pentru spectacole, pentru transportul în
comun, cumpărarea de rechizite şcolare, dulciuri etc.
De menţionat este faptul că lipsa capacităţii de exerciţiu sau incapacitatea
persoanei fizice nu este totală, ea permiţând încheierea anumitor acte
juridice civile de către cel incapabil.
Se impune totodată precizarea formulată în art.25 alin.2 din Decretul
nr.32/1954 potrivit căruia Actele juridice, ce se încheie de minorii care nu
au împlinit vârsta de 14 ani, sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă
nu este leziune".
4. încetarea stării de lipsă a capacităţii de exerciţiu
încetarea stării de lipsă a capacităţii de exerciţiu are loc în următoarele
situaţii:
• pentru minor, lipsa capacităţii încetează fie prin împlinirea vârstei
de 14 ani - când dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă -, fie prin
moarte;

105
• pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu încetează
fie prin ridicarea interdicţiei, fie prin moarte.
Top of the Document
III- Capacitatea de exerciţiu restrânsă
l. Noţiune
1.1. Reglementare
Textul de lege care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este
art.9 din Decretul nr.31/1954: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are
capacitate de exerciţiu restrânsă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către
acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui"".
Textul de lege menţionat trebuie coroborat cu:
• art.105 alin.2 din Codul familiei: După împlinirea vârstei de 14 ani,
minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile,
însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor spre a-l apăra
împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea'1''',
• art. 133 alin.l din Codul familiei: „Minorul care a împlinit vârsta
de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor
spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea";
• art. 133 alin.2 din Codul familiei: ,Minorul care a împlinit vârsta de 14
ani încheie acte juridice cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, iar în
cazurile prevăzute de art. 132 şi 153 lit.c, cu încuviinţarea prealabilă a
curatorului''',
• art.10 alin.4 din Decretul nr.31/1954: „Minorul cu capacitate
restrânsă are dreptul fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor sau
tutorelui, să facă depuneri la casele de păstrare de stat şi să dispună de
aceste drepturi, potrivit cu prevederile regulamentelor acestor case
de păstrare"'.
l .2. Definiţie
Capacitatea de exerciţiu restrânsă poate fi definită ca fiind aptitudinea
minorului de 14 - 18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea, personal, a anumitor acte
juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă are următoarele caracteristici:
• aparţine numai minorilor în vârstă de 14 - 18 ani;
• conferă minorului de 14 - 18 ani aptitudinea de a încheia personal unele
acte juridice civile prin care îşi exercită drepturile civile şi îşi asumă
obligaţii civile;
• priveşte nu toate actele juridice, ci numai unele dintre acestea.
Sfera restrânsă a capacităţii de exerciţiu rezultă din:

106
a) ca titular priveşte numai pe minorul între 14 şi 18 ani;
b) minorul de 14 - 18 ani încheie personal actele juridice, dar nu singur, ci
cu încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal.
2. Dobândire
Din cuprinsul art.9 alin. l din Decretul nr.31/1954 rezultă că dobândirea
capacităţii de exerciţiu restrânse are loc prin efectul împlinirii de către minor
a vârstei de 14 ani.
Pentru a opera regula mai sus menţionată, trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
a) cei 14 ani să fie împliniţi, nefiind suficientă intrarea în anul în care
minorul împlinieşte această vârstă;
b) la împlinirea a 14 ani, minorul să nu fie pus sub interdicţie
judecătorească , dat fiind faptul că interzişii sunt lipsiţi total de capacitate de
exerciţiu.
3. Conţinut şi încetare
3.1. Conţinut
Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse decurge din caracterul
tranzitoriu al acesteia către capacitatea deplină, precum şi din finalitatea
avută de legiuitor prin reglementarea ei - ca o capacitate intermediară,
plasată între lipsa şi deplina capacitate de exerciţiu, pregătindu-1 pe minorul
de 14 - 18 ani pentru viaţa juridică civilă.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânsă cuprinde următoarele categorii
de acte juridice civile:
a. Acte juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate încheia
valabil personal şi singur, deci fără încuviinţare prealabilă, altele decât
actele mărunte şi cele de conservare. Din această categorie fac parte:
• actele de administrare, în măsura în care nu sunt lezionare pentru
minor, lucru care rezultă din interpretarea per a contraria a art. 25
alin. l, din Decretul nr.32/1954;
• contractul de depozit la C.E.C. pe care minorul între 14 şi 18 ani îl încheie
personal şi singur potrivit art. l O alin. ultim din Decretul nr. 31/1954, în
condiţiile stabilite de statutul C.E.C.;
• minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune, prin testament, de
jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi fost major.
b. Actele juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le încheie valabil,
personal, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. Intră
în această categorie actele de administrare atât a unui bun singular, cât
şi celor care privesc patrimoniul minorului.
Exemple: închirierea unui bun;
-contractul de antrepriză pentru repararea unui bun;

107
 -culegerea şi consumarea fructelor naturale şi civile;
-înstrăinarea bunurilor ce au devenit nefolositoare pentru minor, dacă
valoarea acestora nu depăşeşte 250 lei;
-înstrăinarea bunurilor supuse pieirii ori stricăciunii etc.
c. Actele juridice civile pe care minorul între 14 şi 18 ani le încheie
personal, dar cu dublă încuviinţare (din partea ocrotitorului legal şi a
autorităţii tutelare).
Exemple: înstrăinarea unui bun,
-grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă),
-renunţarea la un drept sau tranzacţie.
Acceptarea unei succesiuni este calificată, de doctrină şi jurisprudenţă,
ca un act de dispoziţie.
d. Actele juridice civile interzise minorului de 14-18 ani (dar permise
majorului). Aceste acte sunt prevăzute în art.133 alin.3 şi art.128 din Codul
familiei.
Potrivit art.133 alin.3 din Codul familiei, „Minorul nu poate sa facă, nici
chiar cu încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia".
Art 128 din Codul familiei stabileşte că ,Este oprit să se încheie acte
juridice între tutore, soţul o rudă în linie dreaptă ori fraţii şi surorile
tutorelui, de o parte, şi minor, de alta".
Pentru minorul de 14 - 18 ani nu putem vorbi de „reprezentant legaT\
ci de „ocrotitor legaF; el nu poate fi reprezentat, ci doar ocrotit de părinţi
sau tutore.
Suma de 250 lei nu corespunde situaţiei economice actuale şi se
impune actualizarea ei.
C. Bârsan, Este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare pentru
acceptarea succesiunii de către minor?

3.2. ÎNCETARE
Capacitatea de exerciţiu restrânsă ia sfârşit în următoarele situaţii:
• când persoana fizică a devenit majoră - prin împlinirea vârstei de 18 ani;
• dacă femeia sub 18 ani se căsătoreşte, situaţie care o asimilează majorului;
• dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească -ceea ce îl face să
devină lipsit total de capacitatea de exerciţiu;
• prin decesul minorului între 14-18 ani.
Top of the Document

Capacitatea de exerciţiu deplină

l. Noţiune şi dobândire

108
1.1. Noţiune
Noţiunea capacităţii de exerciţiu depline a persoanei fizice constă în
aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi
asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea, personal şi singur, a
tuturor actelor juridice civile permise de lege .
Din cuprinsul definiţiei reţinem că însuşirea capacităţii de exerciţiu de a fi
deplină rezidă în următoarele caracteristici:
• persoana fizică încheie personal actele juridice, nu prin reprezentare;
• actele juridice civile permise de lege se încheie singur, fără vreo
încuviinţare prealabilă, ca în cazul capacităţii de exerciţiu restrânse;
• persoana cu capacitate de exerciţiu deplină poate încheia toate actele
juridice permise de lege, personal şi singur.

1.2. Dobândire
Conform art. 8 alin. l din Decretul nr.31/1954, capacitatea de exerciţiu
deplină „începe de la data când persoana devine majoră''. Persoana devine
majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani.
în contextul acrului normativ menţionat se disting două moduri de dobândire
a deplinei capacităţi de exerciţiu:
• dobândirea prin împlinirea majoratului civil, adică la împlinirea vârstei de
18 ani, care este regula, fiind aplicabilă în cele mai multe cazuri;
• dobândirea prin încheierea căsătoriei de către femeie înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani, cu precizarea că femeia se poate căsători la vârsta de 16
ani - regula şi, uneori chiar la vârsta de 15 ani (conform art. 4 din Codul
familiei) - excepţia.
2. Conţinut şi încetare
' 2.1. Conţinut
Conţinutul capacităţii de exerciţiu depline constă în acele acte juridice civile
pe care persoana fizică majoră le poate încheia personal şi singur: de
conservare, de administrare, de dispoziţie, cu excepţia celor prohibite de lege
prin limitarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Aptitudinea de a încheia singur şi personal orice act juridic civil neinterzis
de lege implică şi posibilitatea de a împuternici pe altul să încheie, în numele
şi pe seama sa, asemenea acte juridice, cu excepţia celor referitoare la
drepturi şi obligaţii strict personale.
Deplina capacitate de exerciţiu înseamnă aptitudinea de a încheia acte
juridice civile în numele şi pe seama altei persoane, în calitate de
reprezentant legal - părinte, tutore, curator - sau reprezentant convenţional
(mandatar).
2.2. încetare

109
Capacitatea de exerciţiu deplină încetează:
• odată cu încetarea capacităţii de folosinţă, adică prin moarte;
• prin punerea sub interdicţie judecătorească;
• prin anularea căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani;
• prin anularea căsătoriei putative, dacă femeia a fost de bună-credinţă la
încheierea acesteia şi dacă anularea a avut loc mai înainte ca aceasta să fi
împlinit vârsta de 18 ani.
Top of the Document

V- Sancţiunea nerespectării regulilor capacităţii de exerciţiu

l. Caracterizare generală
1.1. Consecinţe
Nerespectarea reglementărilor legale referitoare la capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice poate să atragă anumite consecinţe juridice:
• consecinţe penale, dacă s-a încălcat intangibilitatea ori egalitatea capacităţii
de exerciţiu, potrivit art.247 Cod penal;
• consecinţa aplicabilă încălcării unei incapacităţi de folosinţă, dacă a
fost nesocotită o asemenea limită;
• nulitatea relativă a actului juridic încheiat.

2. Nulitatea
Nulitatea aplicabilă pentru nerespectarea dispoziţiilor privitoare la
capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este:
• relativă sau „de protecţie", normele care o reglementează fiind norme de
ocrotire a persoanei fizice. Ea se aplică nu numai incapabilului, ci şi
reprezentantului său legal care nu respectă regulile în materie;
• de fond, în sensul că priveşte aspectul esenţial al problemei, iar nu
forma în care se manifestă capacitatea de exerciţiu;
• expresă, întrucât este consacrată în art.25 alin.2 din Decretul nr.32/1954,
art.133 alin. ultim şi dispoziţiile art.147 din Codul familiei.
Persoanele care pot solicita anularea actului sunt:
• incapabilul personal şi singur, atunci când incapacitatea a încetat, sau după
moartea sa, moştenitorii săi;
• ocrotitorul legal (părinte sau tutore), cu condiţia ca introducerea acţiunii să
fie în interesul minorului;
• procurorul, în condiţiile art.45 Cod procedură civilă.
Top of the Document

110
 (capitolul III-Drepturile reale- din bibliografie)
POSESIA

1. Posesia:
- definitia;
- elementele constitutive;
- posesia si detentia precară;
-dobândirea si
-pierderea posesiei
- dovada posesiei;
- calitătile si
-viciile posesiei;
- efectele posesiei.

1. Noţiunea
Potrivit art. 1846 alin. 2 Cod civil posesia este deţinerea unui lucru sau
folosirea de un drept, exercitată una sau alta, de noi înşine sau de altul în
numele nostru.
Definiţia posesiei a fost criticată în doctrină, care a susţinut, că termenul de
deţinere poate să creeze o confuzie între posesie şi detenţia precară, ori
detentorul precar nu stăpâneşte pentru el ci pentru altul, astfel că a fost
formulată următoarea definiţie a posesiei:
Posesia este stăpânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al
comportării posesorului, apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept
real.
În consecinţă, posesia reprezintă o stăpânire de fapt a unui bun şi nu se
confundă cu proprietatea, care este o stare de drept.
2. Natura juridică a posesiei
Modul în care este reglementată posesia în dreptul francez, preluat şi de
dreptul românesc, a făcut ca doctrina să atribuie posesiei natura juridică a
unui fapt, a unei situaţii de fapt, căreia trebuie să i se recunoască efecte
juridice.
3. Domeniul de aplicare a posesiei
3.1. Drepturile care pot fi posedate
Posesia se aplică numai drepturilor reale nu şi drepturilor de creanţă.
3.2. Bunurile care pot forma obiectul posesiei
Pot forma obiectul posesiei numai bunurile susceptibile de exercitarea unui
drept real asupra lor.
Aceasta înseamnă că posesia are ca obiect numai bunuri corporale,
individual determinate, aflate în circuitul civil.

111
Per a contrario sunt excluse din domeniul posesiei:
• bunurile comune, care nu pot face obiectul unei aproprieri sub forma unui
drept real. Potrivit art. 647 Cod civil, bunurile comune sunt cele care nu
aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor. În această categorie se includ
aerul, apa mării, apele curgătoare;
• bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ
teritoriale;
• universalităţile de bunuri: moştenirile, fondurile de comerţ, bunurile care le
compun neputând fi posedate decât în mod individual.
3.3. Persoanele care au capacitatea de a exercita posesia
Are capacitatea de a fi posesor orice persoană căreia printr-o dispoziţie
specială nu i s-a îngrădit această posibilitate.
Deoarece posesia nu este un act juridic nu i se aplică regulile privitoare la
capacitatea de exerciţiu a persoanei.
În cazul dobândirii posesiei prin acte personale, persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu, minorii şi interzisul judecătoresc, nu pot să facă acte
achizitive de posesie decât prin reprezentanţii legali, părinte sau tutore.
Actele de dobândire a posesiei se realizează prin reprezentanţii legali şi în
cazul persoanelor juridice.
În cazul în care asupra aceluiaşi bun corporal se exercită stăpânirea de către
mai multe persoane, ne aflăm în prezenţa coposesiunii.
Coposesiunea apare în cazul dreptului de proprietate comună şi în cazurile în
care se constituie un drept real principal pe temeiul dreptului de proprietate
privată sau publică. Astfel, indiferent că este vorba de un dezmembrământ al
dreptului de proprietate privată, (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie)
sau un drept real constituit pe temeiul dreptului de proprietate publică,
(dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul real de folosinţă
gratuită), asupra aceluiaşi bun se exercită stăpâniri de fapt distincte, două sau
mai multe persoane având calitatea de posesor cu privire la acelaşi bun.
Top of the Document

4. Elementele constitutive ale posesiei

În structura sa posesia este alcătuiră din două elemente constitutive:
4.1. Elementul material – corpus – este format din totalitatea actelor
materiale de stăpânire, transformare şi folosinţă exercitate asupra bunului
sau, într-o altă formulare, reprezintă sau presupune contactul direct cu bunul.
Acest element se poate concretiza în acte materiale, cum ar fi stăpânirea
efectivă a bunului, culegerea fructelor, schimbarea destinaţiei sau în acte
juridice, respectiv înstrăinarea bunului sau închirierea bunului.

112
4.2. Elementul psihologic – animus – constă în intenţia celui care stăpâneşte
un bun de a se comporta ca proprietar sau ca titular al altui drept real. Astfel,
actele de stăpânire, puterea fizică exercitată de către posesor trebuie să fie
însoţite de o anumită atitudine psihologică, adică de voinţa de a exercita
această stăpânire ca proprietar sau ca titular al altui drept real căruia îi
corespunde.
Top of the Document

5. Posesia şi detenţia precară

Detenţia presupune puterea materială asupra unui bun, fără intenţia de a-l
poseda, ci numai de a-l deţine. Detentorul posedă pentru altul. În cazul
detenţiei există corpus, dar nu există animus.
Top of the Document

6. Dobândirea şi pierderea posesiei

6.1. Dobândirea posesiei
Pentru a fi dobândită posesia este necesar să fie întrunite ambele sale
elemente constitutive.
Elementul intenţional, animus, trebuie să fie întrunit chiar în persoana celui
ce pretinde că posedă; acest element nu se poate exercita, de regulă, prin
altcineva – animo alieno . Prin excepţie, pentru persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu, se admite că elementul intenţional se exercită prin
reprezentanţii lor legali. Elementul material poate fi exercitat atât personal
de posesor, cât şi printr-un reprezentant al său.
Astfel, posesorul care a închiriat bunul, exercită puterea materială prin
intermediul chiriaşului, iar posesorul care a depozitat bunul său mobil
exercită posesia prin intermediul depozitarului.
În consecinţă, elementul intenţional există în persoana posesorului, iar
elementul material se exercită printr-o altă persoană.
Top of the Document

6.2. Pierderea posesiei

Posesia se pierde dacă ambele elemente sau cel puţin unul dintre cele două
elemente constitutive ale acesteia dispar.
Cazurile de dispariţie a elementului material sunt pieirea bunului sau
trecerea bunului în stăpânirea altui posesor;
Elementul intenţional încetează chiar dacă stăpânirea materială a bunului
continuă, în cazul aşa-numitului constituit posesor. Constituitul posesor
apare în situaţia în care un proprietar vinde bunul unui cumpărător, dar
rămâne chiriaş al bunului. În acest caz, vânzătorul va fi un simplu detentor

113
precar, deoarece el nu mai stăpâneşte bunul ca proprietar, deoarece el are
elementul material, corpus, dar nu mai are elementul intenţional, animus.
Cazurile de încetare a ambelor elemente constitutive ale posesiei apar în
ipoteza în care posesorul înstrăinează sau abandonează bunul.
Top of the Document

7. Dovada posesiei
A dovedi posesia înseamnă a dovedi existenţa elementelor sale.
Elementul material ala posesiei, ca element obiectiv, este relativ uşor de
dovedit, datorită caracterului său aparent. Ca fapt material el poate fi dovedit
prin orice mijloc de probă.
Elementul intenţional, ca element subiectiv, este mai greu de dovedit, astfel
că legea a instituit prezumţii legale pentru a simplifica sarcina probei:
Conform art. 1854 Cod civil, posesorul este presupus că posedă pentru sine,
sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru
altul.
Potrivit art. 1855 Cod civil, când posesorul a început a poseda pentru altul,
se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie. Cu
alte cuvinte, dacă cineva stăpâneşte bunul ca detentor precar, el este
presupus că va rămâne detentor precar până un se va face dovada contrară.
8. Intervertirea precarităţii în posesie utilă
În sens tehnic, prin intervertire se înţelege orice modificare de drept care
poate opera în detenţia precară, de manieră să o facă utilă în vederea
prescripţiei.
Art. 1858 Cod civil reglementează patru cazuri în care detenţia precară se
poate interverti în posesie utilă.
Prima ipoteză – art. 1858 alin. 1 Cod civil – este aceea a unei cauze de
intervertire provenind de la un terţ şi are în vedere situaţia în care deţinătorul
lucrului primeşte cu bună – credinţă de la un terţ, altul decât adevăratul
proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului pe care îl
deţine.
De exemplu, locatarul uni imobil, detentor precar, cumpără bunul închiriat,
după decesul proprietarului, de la o persoană pe care o crede moştenitor,
deşi, în realitate, vânzătorul nu are această calitate.
Cea de a doua ipoteză de intervertire – art. 1858 alin. 2 Cod civil –
presupune din partea detentorului acte de rezistenţă prin care acesta să nege
dreptul titularului.
De exemplu, locatarul care, considerând, la un moment dat, că este însuşi
titularul dreptului de proprietate asupra bunului închiriat, refuză să mai
plătească chiria şi îl notifică pe locator în acest sens.

114
Cea de a treia situaţie – art. 1858 alin. 3 Cod civil – este aceea în care
detentorul transmite posesia bunului unui terţ de bună – credinţă, printr-un
act translativ de proprietate.
Acest caz de intervertire se aplică numai în materia bunurilor imobile,
deoarece în privinţa bunurilor mobile este aplicabilă regula instituită prin art.
1909 Cod civil, respectiv dobândirea dreptului de proprietate de către terţul
care a intrat cu bună – credinţă în posesia bunului.
Cel de al patrulea caz de intervertire –art. 1858 alin. 4 Cod civil – are loc
atunci când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face
printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună –
credinţă.
De exemplu, o persoană acceptă o succesiune în temeiul legii sau al unui
legat universal ori cu titlu universal, iar în masa succesorală se află şi un bun
care nu era proprietatea defunctului, ci al unui terţ, defunctul având calitatea
de detentor precar. Prin efectul dispoziţiilor art. 1858 alin. 4 Cod civil,
acceptarea succesiunii ar conduce la intervertirea moştenitorului în posesor
sub nume de proprietar, dacă este de bună – credinţă.
Acest caz de intervertire este criticat în doctrină, cu motivarea că se ignoră
distincţia dintre transmisiunea universală sau cu titlu universal, pe de o
parte, şi transmisiunea cu titlu particular, pe de altă parte.
Top of the Document

9. Calităţile şi viciile posesiei

9.1. Calităţile posesiei
Posesia deşi este o stare de fapt produce efecte juridice importante, iar în
unele cazuri se transformă din stare de fapt în stare de drept.
Întrunirea celor două elemente constitutive ale posesiei nu este suficientă
pentru producerea efectelor juridice fiind necesară şi întrunirea anumitor
calităţi sau condiţii de eficacitate, adică posesia să fie utilă.
Calitatea de care este ataşată producerea efectelor juridice ale posesiei este
definită în mod negativ, ca absenţă a viciilor care ar putea să o afecteze.
Potrivit dispoziţiilor art. 1847 Cod civil „ ca să se poată prescrie, se cere o
posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de
proprietar. ”
Deşi textul se referă numai la calităţile cerute pentru uzucapiune, în realitate
aceste calităţi sunt necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale
posesiei.
Fiecare dintre calităţile posesiei este definită prin contrariul ei. Astfel, art.
1848–1853 Cod civil reglementează
-întreruperea,

115
 -discontinuitatea,
-violenţa,
-clandestinitatea şi
- precaritatea.
Însuşirea cerută pentru o posesie de a fi neîntreruptă nu este o calitate a
acesteia, ci o condiţie ce ţine de scurgerea termenului de prescripţie
achizitivă. Atunci când s-a produs întreruperea posesiei, în realitate dispare
însăşi posesia.
În altă ordine de idei, deşi Codul civil tratează precaritatea în rândul viciilor
posesiei, în realitate precaritatea este mai mult decât atât, este lipsa însăşi a
posesiei. Ceea ce este caracteristic pentru precaritate este faptul că stăpânirea
lucrului este lipsită de elementul subiectiv, intenţional, animus sibi habendi.
Aceasta înseamnă că actele sau faptele materiale asupra lucrului sunt
săvârşite nu pentru sine ci pentru altcineva.
În consecinţă, viciile posesiei sunt:
-discontinuitatea,
-violenţa,
-clandestinitatea,
-la care se adaugă echivocul, care nu este reglementat
expres în Codul civil.
Top of the Document

9.2. Viciile posesiei

9.2.1. Discontinuitatea
Potrivit art. 1848 Cod civil, posesia este discontinuă când posesorul o
exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale.
Discontinuitatea nu se confundă cu întreruperea posesiei prevăzută de art.
1863 Cod civil.
Calitatea posesiei de a fi continuă înseamnă îndeplinirea de către posesor a
actelor materiale în mod normal, fără intermitenţe nefireşti. Pentru ca
posesia să fie continuă nu se cere ca posesorul să se găsească în contact
permanent cu lucrul şi să facă zilnic acte de folosinţă a acestuia.
Continuitatea şi intermitenţa anormală reprezintă chestiuni de fapt, lăsate la
aprecierea instanţei de judecată.
Dovada caracterului continuu al posesiei nu este cerută posesorului, astfel că
sarcina probei discontinuităţii incumbă celui care pretinde că posesia a fost
lovită de acest viciu.
Până la proba contrară, posesorul actual, care dovedeşte că a posedat la un
moment dat mai înainte, este presupus că a posedat tot timpul intermediar,
adică a avut o posesie utilă.

116
Viciul discontinuităţii prezintă următoarele caractere juridice:
• este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o
posesie utilă;
• este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocată de orice persoană
interesată;
• se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile, deoarece pentru
posesia bunurilor mobile operează regula înscrisă în art. 1909 Cod civil,
conform căreia simpla posesie de bună – credinţă are valoarea unui titlu de
proprietate.
9.2.2. Violenţa
Art. 1851 Cod civil precizează că „posesia este tulburată când este
fondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea
adversarului.”
Pentru a fi producătoare de efecte juridice, posesia trebuie să fie
paşnică pe toată durata existenţei sale.
Violenţa prezintă următoarele caractere juridice:
• este un viciu relativ, adică poate fi invocat numai de către cel împotriva
căruia s-a exercitat violenţa;
• este un viciu temporar, în sensul că de îndată ce violenţa a încetat posesia
redevine utilă;
• se aplică atât în privinţa posesiei bunurilor imobile cât şi a posesiei
bunurilor mobile.
9.2.3. Clandestinitatea
Pentru ca posesorul să poată beneficia de efectele juridice ale posesiei sale,
stăpânirea lucrului trebuie să fie făcută în mod public, astfel încât orice
persoană să o poată cunoaşte.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 1847 Cod civil care cere ca posesia să fie
publică, adică exercitată aşa cum ar face-o proprietarul însuşi.
Art. 1852 Cod civil prevede că „ posesia este clandestină când posesorul o
exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea
să o cunoască. ”
Caracterele juridice ale clandestinităţii sunt următoarele:
• este un viciu temporar, care încetează atunci când posesia redevine publică;
• este un viciu relativ, în sensul că poate fi invocat numai de persoanele faţă
de care actele de exercitare a posesiei sunt ţinute ascunse.
9.2.4. Echivocul
Echivocul, ca viciu al posesiei, nu este reglementat expres în Codul civil.
În doctrină26, echivocul a fost definit ca fiind acea situaţie în care nu este
sigură nici existenţa, dar nici lipsa lui animus sibi habendi.

117
De exemplu, unul dintre coproprietari efectuează acte de folosinţă cu privire
la întregul bun aflat în coproprietate, fără să rezulte în mod evident dacă le-a
făcut în calitate de titular al cotei sale părţi ideale din drept sau cu intenţia de
a se comporta ca proprietar exclusiv al întregului bun.
Top of the Document

10. Efectele posesiei

Posesia produce următoarele efecte:
• posesia creează o prezumţie de proprietate;
• posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele lucrului asupra căruia se
exercită posesia;
• posesia este apărată prin acţiunile posesorii;
• posesia exercitată în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege, determină
dobândirea de către posesor, prin efectul uzucapiunii, a dreptului de
proprietate asupra bunului posedat.
10.1. Posesia creează o prezumţie de proprietate
Art. 1854 Cod civil dispune că „posesorul este presupus că posedă pentru
sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început să posede
pentru altul. ”
Această prezumţie se întemeiază pe realitatea de necontestat că, de cele mai
multe ori, posesia nu este decât însuşi exerciţiul aparent al dreptului de
proprietate. Cu alte cuvinte, posesia, ca stare de fapt, coincide cu dreptul de
proprietate.
Prin instituirea acestei prezumţii, legiuitorul a pus la dispoziţia
posesorului un mijloc de probă avantajos pentru a dovedi însăşi
existenţa dreptului de proprietate.
Avantajul acestei prezumţii constă în faptul că în cadrul unui proces
posesorul, fiind presupus proprietar, este scutit de aduce alte probe în
sprijinul dreptului său, care este prezumat până la proba contrară.
Prezumţia statuată în art. 1854 Cod civil este una relativă, în sensul că
persoanele interesate pot proba contrariul, prin orice mijloc de probă,
inclusiv prin martori şi prezumţii, posesorul având calitatea de pârât.
În materia acţiunii în revendicare a bunurilor imobile, pârâtul – posesor este
prezumat proprietar al bunului revendicat până la dovada contrară pe care
reclamantul, pretinsul – proprietar, o poate face printr-un titlu de proprietate.
Prezumţia de proprietate este mai puternică în cazul bunurilor mobile unde,
în virtutea regulii instituite prin art. 1909 Cod civil, posesia de bună –
credinţă valorează titlu de proprietate, fără putinţă de probă contrară.
10.2. Posesorul de bună – credinţă dobândeşte fructele lucrului posedat

118
Prin fructe se înţelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca
substanţa sa să scadă.
Fructele se clasifică în :
- fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului;
- fructe industriale, care sunt produse de natură, dar prin intervenţia omului;
- fructe civile, care sunt venituri băneşti produse prin folosirea bunurilor,
cum sunt chiriile şi dobânzile.
Pentru ca posesorul să păstreze fructele produse de bunul posedat trebuie să
fie îndeplinite două condiţii:
1. fructele să fi fost percepute;
2. posesorul să fi fost de bună – credinţă.
Potrivit art. 485 Cod civil posesorul dobândeşte proprietatea fructelor numai
atunci când posedă cu bună-credinţă, iar conform art. 486 Cod civil,
posesorul este de bună-credinţă dacă posesia sa se întemeiază pe un titlu
translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.
În sensul textelor invocate buna-credinţă a posesorului care voieşte să
culeagă fructele bunului ce posedă, este credinţa lui că bunul îi aparţine în
mod legitim. Această credinţă trebuie să fie întemeiată pe aparenţe
plauzibile, iar cea mai convingătoare aparenţă este aceea care rezultă dintr-
un titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu le cunoaşte.
De menţionat că titlul cerut posesorului de bună-credinţă pentru a culege
fructele nu este o condiţie distinctă de buna-credinţa ci „un element şi un
mijloc de probă a bunei-credinţe, pentru că acela care nu are nici un titlu nu
poate fi de bună-credinţă”.
Raportat la această caracteristică urmează a conchide că titlul posesorului
poate justifica buna-credinţă chiar atunci când este lovit de nulitate absolută
sau relativă, de fond sau de formă, dacă nu i-a fost cunoscută cauza nulităţii
şi în măsura în care nulitatea nu este cauzată de încălcarea unei dispoziţii
legale ce interesează ordinea publică.
Pornind de la aceste principii în doctrină s-a decis că nu poate fi posesor de
bună-credinţă cel care şi-a procurat titlul prin dol sau violenţă, căci atât dolul
cât şi violenţa când nu emană de la un terţ exclud buna-credinţă; dobândirea
unui imobil când înstrăinarea este interzisă ori supusă unor formalităţi care
nu au fost îndeplinite exclude buna-credinţă dacă posesorul cunoaşte aceste
impedimente.
În schimb, titlul putativ (adică acela care există numai în conştiinţa
posesorului) este de asemenea de natură a justifica buna- credinţă pentru
dobândirea fructelor.
Astfel, moştenitorul aparent, adică acela care a cules o moştenire crezând că
este în cel mai apropiat grad de rudenie cu defunctul, dobândeşte roprietatea

119
fructelor percepute în timpul posesiei sale chiar dacă ar fi evins de către
adevăratul moştenitor.
Poate să invoce un titlu putativ şi acela care posedă peste titlu cu credinţa că
toate lucrurile pe care le posedă sunt cuprinse în titlu.
În aceeaşi situaţie se află şi posesorul unui imobil care a posedat în virtutea
unui testament fals ori revocabil fără să cunoască aceste împrejurări.
Pentru ca posesorul care invocă un titlu putativ să poată dobândi proprietatea
fructelor el trebuie să producă titlul în virtutea căruia se credea proprietar şi
în felul acesta să dovedească că eroarea sa era scuzabilă.
Eroarea este „scuzabilă când cade asupra faptului altuia, iar nu asupra
faptului său personal”.
Dacă însă posesorul invocă o eroare de drept, el este prezumat de rea-
credinţă potrivit regulii „nemo consetur ignorare legem”, până la proba
contrară ce cade în sarcina posesorului.
Din modul cum este redactat textul art. 485 Cod civil rezultă că buna-
credinţă trebuie evaluată în persoana posesorului actual şi nu a autorului său,
el dobândind proprietatea fructelor produse numai în timpul posesiei sale.
Aceasta înseamnă că posesorul de bună-credinţă nu are dreptul la fructele
produse anterior intrării sale în posesie şi nici la cele ce se produc după
promovarea acţiunii în revendicare şi pe care le-a cules cu anticipaţie.
Fructele se dobândesc numai prin perceperea lor efectivă.
Nu este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul dobândirii bunului,
ci pentru obţinerea fructelor este necesar să existe şi în momentul fiecărei
perceperi.
Faţă de acest principiu rezultă că posesorul de bună-credinţă va trebui să
restituie proprietarului fructele din momentul când a început reaua-credinţă.
Fructele naturale sau industriale se consideră culese din momentul ce au fost
despărţite de lucrul care le-a produs. Posesorul de bună-credinţă dobândeşte
proprietatea fructelor civile – când au fost plătite, adică din momentul în
care le-a încasat efectiv.
Dispoziţiile art. 485 Cod civil îşi au aplicarea atât faţă de posesorul unei
universalităţi juridice cât şi faţă de posesorul unui bun individual determinat.
Dreptul posesorului de bună-credinţă de a păstra fructele percepute are
caracterul unei recompense aduse bunei sale credinţe.
Dacă posesorul de bună-credinţă. în timpul posesiei sale devine de rea-
credinţă, el va fi obligat să restituie fructele din momentul când a început
reaua-credinţă.
În fine, posesorul de bună-credinţă are dreptul de a păstra fructele percepute
până la data promovării de câtre prezumtivul proprietar a acţiunii în

120
revendicare. Posterior acestei date, el va trebui să restituie fructele culese
întrucât prin deschiderea acţiunii el încetează să mai fie de bună-credinţă.
Aşadar, restituirea fructelor se datorează de la data introducerii cererii de
chemare în judecată independent de data când se pronunţă hotărârea
judecătorească.
Conform art. 1899 alin. 2 Cod civil, dovedirea bunei-credinţe nu incumbă
posesorului, aceasta fiind prezumată de lege şi sarcina probei revine acelui
care invocă reaua-credinţă.
Posesorul unui imobil dobândit în baza unui titlu despre care ştia că este
prohibit de lege sau despre care ştia că nu este investit cu formele cerute de
lege pentru validitatea sa, este considerat de reacredinţa.
Astfel, posesorul unui imobil în baza unui act de donaţie făcut prin act sub
semnătură privată şi care cunoştea neregularitatea titlului său, va fi
considerat de rea-credinţă.
Reaua-credinţă nu se prezumă ci trebuie dovedită de cel ce ocinvocă.
Posesorul de rea-credinţă va trebui să restituie toate fructele peccare le-a
cules cât şi pe acelea care nu le-a perceput din propria-icneglijenţă, dar pe
care proprietarul bunului le-ar fi cules dacă l-ar fi avutcîn posesie.
El trebuie să restituie şi fructele percepute de un terţ, fie de rea sau
bună-credinţă, căruia i-a transmis imobilul uzurpat, dar va păstra însă
fructele a căror proprietate a dobândit-o prin prescripţia de 30 ani.
Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele din momentul intrării
sale în posesie, iar nu din ziua chemării sale în judecată.
Posesorul de rea-credinţă, odată cu restituirea fructelor, este obligat să
plătească şi dobânzi la fructele pe care le restituie, conform art. 1088 şi 1090
Cod civil.
În ceea ce priveşte momentul de la care încep a curge dobânzile, acesta
coincide cu data chemării sale în judecată.
10. 3. Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii
3.10.3.1. Definiţie şi reglementare
Acţiunea posesorie este acea acţiune pusă la îndemâna posesorului pentru a
apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a
menţine această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost
pierdută.
Reglementarea acţiunilor posesorii este cuprinsă în art. 674-676 Cod
procedură
10.3.2. Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii
Acţiunile posesorii prezintă următoarele caractere juridice:
• acţiunile posesorii sunt acţiuni reale, deoarece pot fi introduse împotriva
oricărei persoane care, prin faptele sale, tulbură exercitarea paşnică a

121
posesiei sau l-a deposedat pe posesor; ele pot fi exercitate chiar şi împotriva
proprietarului bunului;
• acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare, deoarece pot fi exercitate numai
pentru apărarea posesiei bunurilor imobile.
10.3.3. Felurile acţiunilor posesorii
În dreptul nostru sunt cunoscute două acţiuni posesorii:
-acţiunea posesorie generală, numită şi acţiunea în complângere şi
-acţiunea posesorie specială, numită şi acţiune în reintegrare -
reintegranda.
Acţiunea posesorie generală este folosită pentru a face să înceteze orice fel
de tulburare a posesiei, de natură a împiedica exerciţiul liber şi efectele
juridice ale acesteia.
Pentru a fi exercitată, se cere întrunirea cumulativă a trei condiţii,
reglementate în art. 674 Cod procedură civilă:
1. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
2. reclamantul să facă dovada că, înainte de tulburare sau deposedare, a
posedat bunul cel puţin un an;
3. posesia reclamantului să fie o posesie utilă, adică neviciată.
Dovedirea primelor două condiţii revine reclamantului, iar caracterul util,
neviciat al posesiei se prezumă până la proba contrarie.
Acţiunea posesorie specială este specifică pentru apărarea posesiei atunci
când deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violenţă.
În cazul acestei acţiuni posesorii se cere întrunirea a două condiţii speciale,
reglementate în art. 674 pct. 2 Cod procedură civilă:
1. tulburarea sau deposedarea să se fi produs prin violenţă;
2. să nu fi trecut un de la tulburare sau deposedare.
În această materie, prin violenţă se înţelege orice cale de fapt contrară ordinii
de drept prin care se tinde la deposedarea posesorului în pofida rezistenţei
opuse de acesta. Violenţa poate fi fizică (loviri) sau morală(ameninţări), iar
instanţa va hotărî dacă în cauză este vorba de un act de violenţă, în funcţie
de mai multe criterii: vârstă, sex, raporturile dintre părţi.
Top of the Document

(capitolul III/2 din bibliogrsfie)

DREPTUL DE PROPRIETATE - DREPTURILE ASUPRA
BUNURILOR

2. Dreptul de proprietate:
- definitia si

122
-caracterele juridice ale dreptului de proprietate;
- atributele dreptului de proprietate;
- dreptul de proprietate privată:
definitia,
caracterele juridice,
obiectul,
subiectele;
- dreptul de proprietate publică:
definitia,
caracterele juridice,
obiectul,
subiectele;
- modalitătile juridice ale dreptului de proprietate:
proprietatea rezolubilă,
proprietatea anulabilă,
proprietatea comună.

1. Definiţia dreptului de proprietate

Codul civil român defineşte proprietatea în art. 480 astfel:
”Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un
lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.”
Deoarece noţiunea de proprietate, ca de altfel şi Codul Civil român îşi au
aceeaşi origine şi anume Codul Civil francez, definiţia dreptului de
proprietate este şi a fost criticată în sensul că, această definiţie în loc să
definească proprietatea prin natura ei, o defineşte mai mult prin atributele ei
şi că aceste atribute nici nu sunt enumerate complet în definiţie.
În doctrină, dreptul de proprietate a fost definit ca fiind acel drept real care
conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie supra unui
bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în
putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice
în vigoare.
2. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate
Din definiţia dreptului de proprietate se desprind cele trei atribute care
formează conţinutul juridic al dreptului de proprietate:
-posesia,
-folosinţa şi
-dispoziţia.
2.1. Posesia (jus utendi)

123
Dreptul de a folosi bunul denumit şi usus este posibilitatea care-i permite
proprietarului să-1 stăpânească efectiv şi în mod nemijlocit.
Proprietarul poate transmite acest atribut unei alte persoane care va exercita
astfel un uz derivat din puterile titularului dreptului de proprietate.
2.2. Folosinţa (jus fruendi)
Dreptul de a culege fructele bunului denumit şi fructus, este prerogativa
conferită titularului dreptului de proprietate de a culege şi percepe fructele
produse de acesta. Este vorba despre fructele naturale, industriale sau civile,
pe care le produce bunul, dacă acesta este frugifer.
Fructele i se cuvin proprietarului ca prerogativă a dreptului său de roprietate
iar nu în puterea dreptului de accesiune aşa cum în mod greşit dispune art.
483 din Codul civil şi acest drept poate fi transmis, cel mai adesea însoţit de
jus utendi, fără ca existenţa dreptului de proprietate să fie afectată.
2.3. Dispoziţia (jus abutendi)
Dreptul de a dispune de lucru denumit şi abusus are două componente:
dispoziţia juridică şi dispoziţia materială. Dreptul de dispoziţie juridică
constă în competenţa titularului de a înstrăina bunul sau de a-şi dezmembra
dreptul de proprietate constituind asupra acestuia drepturi reale în favoarea
altor persoane. Posibilitatea de a dispune de substanţa bunului prin
transformare, consumare sau chiar distrugere reprezintă dispoziţia materială.
Ceea ce caracterizează în maniera cea mai pregnantă dreptul de proprietate
este atributul dispoziţiei şi anume partea referitoare la dispoziţia juridică.
Dreptul de dispoziţie este singurul atribut a cărui înstrăinare duce la însăşi
pierderea dreptului de proprietate. Dezmembrarea celorlalte atribute ale
proprietăţii vor limita acest drept, dar nu vor fi de natură să conducă la
pierderea sa. De aceea s-a şi spus că dreptul de a dispune rămâne definitiv
fixat în puterea titularului dreptului de proprietate chiar şi atunci când
proprietatea este dezmembrată.
Top of the Document

3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

3.1. Drept absolut
Dreptul de proprietate este un drept absolut. Acest caracter al dreptului de
proprietate de a fi un drept absolut rezultă din definiţia dată de Codul civil
Din punct de vedere al conţinutului său juridic, dreptul de proprietate nu este
absolut, deoarece este un drept limitat de lege, acest lucru rezultând din
textul art. 480 Cod civil care prevede că dreptul de proprietate se exercită
numai „în limitele determinate de lege”; ori, un drept limitat de lege nu
poate fi un drept absolut.

124
În ceea ce priveşte caracterul absolut al dreptului de proprietate, dreptul de
proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său, în
raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de
natură a-l încălca. Aşadar, termenul “absolut” poate fi înţeles în sensul că
dreptul de proprietate este opozabil tuturor, adică erga omnes, dar limitat în
conţinutul său.
Referitor la aceasta, precizăm că art. 480 Cod civil prevede că dreptul de
proprietate se exercită numai în limitele determinate de “lege”. În acelaşi
sens sunt şi dispoziţiile art. 44 pct. 1 din Constituţia României conform
căruia conţinutul şi limitele acestui drept sunt stabilite de lege.
Dar, dreptul de proprietate este absolut dacă îl comparăm cu celelalte
drepturi reale. Proprietatea este cel mai absolut dintre toate drepturile reale
fiindcă ea singură dă o putere completă asupra lucrului.
Singură proprietatea reuşeşte cele trei atribute: „usus”, „fructus” şi „abusus”.
3.2. Drept exclusiv
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Şi acest caracter al dreptului de
proprietate, şi anume exclusivitatea, rezultă, ca şi caracterul absolut, tot din
art. 480 Cod civil care îl proclamă expres.
În acelaşi sens, poate fi menţionat şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
ratificată de România prin Legea nr. 30/199433, adoptat în anul 1950, având
ca scop apărarea dreptului de proprietate, în care sunt stabilite trei norme de
protecţie a dreptului de proprietate.
1. orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale;
2. nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate
publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept
internaţional;
3. statele au dreptul de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare
pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.
Dreptul de proprietate este exclusiv în sensul că proprietarul singur poate
exercita asupra lucrului cele trei atribute ale proprietăţii,
servindu-se, folosindu-se şi dispunând de lucrul ce-i aparţine; în exerciţiul
dreptului său, proprietarul exclude pe toţi ceilalţi oameni, şi aceştia au
obligaţia de a respecta puterea sa.
În virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul poate face în principiu
asupra lucrului orice act, cu condiţia ca acel act să nu fie contrar ordinii
publice şi dispoziţiilor imperative ale legilor. El poate să facă relativ la un
lucru acte materiale de uz, de folosinţă, de cultură sau chiar de distrugere,

125
precum şi acte juridice de fructificare prin cedarea folosinţei lucrului în
schimbul unei sume, sau de înstrăinare totală sau parţială.
Tot în virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul are dreptul de a se abţine
de a face orice act asupra lucrului, de a-l lăsa în părăsire şi de a-l abandona.

3.3. Drept perpetuu

Dreptul de proprietate este un drept perpetuu.
Acest caracter, fără a fi esenţial ca puterea exclusivă de a dispune, este totuşi
important şi general.
Caracterul de drept perpetuu al proprietăţii nu înseamnă că proprietarul nu
poate pierde dreptul său asupra lucrului. Caracterul de drept perpetuu se
desfăşoară în cazul înstrăinării prin faptul că se stinge proprietatea în
patrimoniul alienatorului numai pentru a renaşte în patrimoniul
dobânditorului, aşa încât înstrăinarea transmite proprietatea fără să o stingă;
ea continuă să existe, privită în calitatea sa abstractă de drept real,
independent de schimbarea succesivă în persoana titularilor ei. În concluzie,
dreptul de proprietate se perpetuează transmiţându-se.
Curtea Constituţională a evocat ideea de perpetuitate, atunci când a reţinut
că în cazul imobilelor preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori
pur şi simplu în fapt, aşadar fără titlu, dreptul de proprietate al persoanei
fizice nefiind desfiinţat legal, continuă să existe, astfel încât imobilul nu este
vizat de dispoziţiile legii referitoare la restituire.
3.4. Drept al cărui conţinut şi limite sunt stabilite de lege
Acest caracter reiese din chiar textul art. 480 Codul civil care prevede că
dreptul de proprietate se exercită numai „în limitele determinate de lege”.
Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se găsesc dezvoltate în Codul
civil şi în alte legi organice care reglementează prin normele lor limitele şi
conţinutul dreptului de proprietate.
Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite în primul rând de
Constituţie în art. 44, care prevede că „Dreptul de proprietate, precum şi
creanţele asupra statului, sunt garantate.
Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”. Codul civil
în art. 480 şi următoarele reglementează dreptul de proprietate în conţinut şi
limite. De asemenea, Codul silvic, publicat la 8 mai 1996, prevede că fondul
forestier este supus regimului silvic, regim care este definit prin art. 9 alin. 2
al aceluiaşi cod, iar dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie
fondul forestier naţional se exercită în conformitate cu dispoziţiile aceluiaşi
cod, terenurile din acest fond fiind, după caz proprietate publică sau
proprietate privată.
Top of the Document

126
4. Felurile proprietăţii în raport de titular
În raport de titular, proprietatea poate să fie proprietate publică şi
proprietate privată.
Art. 136 din Constituţia României prevede:
(1) Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice,
ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau
pot fi concesionate ori închiriate ; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă
gratuită instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.
Per a contrario, ceea ce nu este public este privat. Proprietatea publică este
acea formă de proprietate care aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale.
Proprietatea privată aparţine persoanelor fizice sau juridice.
Top of the Document

5. Dreptul de proprietate privată

5.1. Noţiunea şi reglementarea legală
Dreptul de proprietate privată este acel drept de proprietate care are ca titular
persoane fizice, persoane juridice, statul şi unităţile administrativ –
teritoriale, asupra bunurilor mobile sau imobile aflate în circuitul civil,
aceştia exercitând asupra lor atributele conferite de dreptul de proprietate
(posesia, folosinţa, dispoziţia) în nume şi interes propriu în limitele
determinate de lege.
Dreptul de proprietate privată este reglementat în Constituţia României,
Legea fondului funciar nr. 18/1991, modificată şi completată prin Legea nr.
169/1997 şi Legea nr. 1/2000, modificate şi completate prin Legea nr.
247/2005, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.
Top of the Document

5.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate prezintă următoarele caractere juridice:

127
• caracter absolut;
• caracter exclusiv;
• caracter perpetuu.
Top of the Document

5.3. Subiectele dreptului de proprietate privată

Subiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi:
− persoanele fizice;
− persoanele juridice;
− statul;
− unităţile administrativ-teritoriale.
Top of the Document

5.4. Obiectul dreptului de proprietate privată

Spre deosebire de dreptul de proprietate publică, al cărui obiect este limitat,
obiect al dreptului de proprietate privată poate fi orice bun, cu singura
excepţie a bunurilor care, conform art. 136 alin. 3 din Constituţie, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Bunurile proprietate privată prezintă următoarele caractere juridice:
• bunuri alienabile: indiferent de titularul lor, bunurile ce formează obiectul
dreptului de proprietate privată sunt în circuitul civil;
• bunuri prescriptibile: bunurile proprietate privată sunt supuse prescripţiei
extinctive şi achizitive. Titularii dreptului de proprietate asupra acestor
bunuri pot dobândi dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii;
• bunuri sesizabile: bunurile vor putea fi urmărite de creditori pentru
satisfacerea creanţelor lor indiferent de natura bunului (mobil sau imobil),
fac excepţie bunurile care fac obiect al domeniului privat al statului sau al
unităţilor administrativ teritoriale nu vor putea fi urmărite pentru că statul e
prezumat a fi solvabil, indiferent dacă bunurile aparţin domeniului public
sau privat.
Top of the Document

6. Dreptul de proprietate publică

4.6.1. Noţiunea şi reglementarea legală
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia
dispune, în art. 1, că dreptul de proprietate publică aparţine statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau
prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
În doctrină, dreptul de proprietate publică a fost definit ca fiind dreptul de
proprietate al statului şi unităţilor administrativ – teritoriale asupra bunurilor

128
din domeniul public, care se exercită în regim de drept public, fiind
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Proprietatea publică este reglementată în Constituţia României, Legea nr.
213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia40, Codul
civil (art. 475 – 478), Legea fondului funciar, modificată şi republicată,
modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 215/2001 a
administraţiei publice locale.
Top of the Document

6.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică

1.Drept inalienabil
Bunurile aparţinând dreptului de proprietate publică nu pot fi înstrăinate (art.
11 lit. a din Legea nr. 213/1998), nu pot forma obiectul unor garanţii reale
(gaj, ipotecă), sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice având ca
obiect înstrăinarea sau grevarea cu o sarcină reală. În condiţiile legii
organice, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor
autonome ori instituţiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate şi pot fi
date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică;
2. Drept imprescriptibil
Bunurile aparţinând domeniului public al statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale sunt imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv. Din punct de
vedere extinctiv, acţiunea în revendicare a unui bun poate fi exercitată
oricând astfel că ea nu se stinge. Din punct de vedere achizitiv, acţiunea în
revendicare cu privire la un bun aparţinând domeniului public nu poate fi
paralizată prin invocarea dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului
prin uzucapiune. Astfel, conform art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 213/1998,
bunurile din proprietatea publică nu pot fi dobândite de către alte persoane
prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună – credinţă asupra bunurilor
imobile.
3. Drept insesizabil
Bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditorii proprietarului lor
sau de creditorii celor cărora le-au fost date în administrare sau cu orice titlu.
Urmărirea silită a bunurilor din domeniul public al statului nu e posibilă,
întrucât statul este prezumat a fi mereu solvabil.
Top of the Document

6.3. Subiectele dreptului de proprietate publică

Subiectele dreptului de proprietate publică sunt:
1. statul, pentru bunurile din domeniul public de interes naţional ;
2. unităţile administrativ-teritoriale, pentru bunurile din domeniul

129
public de interes local.
Top of the Document

6.4. Obiectul dreptului de proprietate publică

Constituţia României enumeră cu caracter general bunurile proprietate
publică ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică. Sfera de
cuprindere a acestor bunuri este stabilită în art. 136 (3) care prevede că :
„Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială,
resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi
alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice”.
Legea nr. 213/1998 prevede că domeniul public e alcătuit din bunurile
prevăzute în art. 136 alin. 3 din Constituţie şi cele stabilite prin anexa ce face
parte integrantă din lege.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 238/2004, legea petrolului41, resursele de
petrol situate în subsolul ţării şi al platoului continental românesc al Mării
Negre, delimitat conform principiilor dreptului internaţional şi convenţiilor
internaţionale la care România este parte, fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice şi aparţin statului român.
Criteriile42 în baza cărora sunt incluse în domeniul public anumite
bunuri sunt:
• Declaraţia legii – fac parte din domeniul public bunurile expres
enumerate în acest sens de lege;
• Natura bunurilor – intră în domeniul public acele bunuri care sunt de uz
sau de interes public;
• Afectaţiunea bunurilor – intră în alcătuirea domeniului public acele bunuri
ce sunt destinate uzului sau interesului public.
-Sunt bunuri de uz public acele bunuri care prin natura lor sunt de
folosinţă generală (parcuri publice, drumuri publice, pieţe publice);
-de interes public sunt acele bunuri ce interesează toţi membri
societăţii, chiar dacă nu au acces nemijlocit la folosinţa acestor bunuri
(şcolile, spitalele, muzeele, etc. )
Statul sau unităţile administrativ – teritoriale exercită posesia, folosinţa şi
dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în
condiţiile legii.

130
Domeniul public poate fi caracterizat ca fiind acel domeniu din care fac
parte bunurile proprietate publică ce aparţin statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale sau totalitatea bunurilor ce formează obiectul
dreptului de proprietate publică.
Bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate publică alcătuiesc
domeniul public şi se numesc bunurile domeniale, spre deosebire de
celelalte bunuri ce aparţin particularilor – persoane fizice sau juridice –
altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale şi care formează
circuitul civil.
Noţiunea de domeniu public nu se confundă cu cea de proprietate publică,
deoarece :
-domeniul public este o totalitate de bunuri ce formează obiectul
proprietăţii publice, în timp ce
-proprietatea publică este o instituţie juridică ce are titulari strict
determinaţi prin norma constituţională. Sfera titularilor dreptului de
proprietate publică este stabilită prin Constituţie, în timp ce sfera obiectului
proprietăţii publice este începută în Constituţie şi completată prin Legea nr.
213/1998.
Regimul juridic al domeniului public este dominat de principiul că bunurile
aparţinând domeniului public nu pot fi sustrase de la afectaţiunea lor
normală pentru că aceste bunuri sunt considerate inalienabile,
imprescriptibile şi insesizabile.
Alături de domeniul public, statul şi unităţile administrative deţin
şi bunuri care fac parte din domeniul privat. Din domeniul privat fac
parte bunurile care nu aparţin domeniului public, adică acele bunuri
mobile şi imobile pe care statul şi unităţile administrativ – teritoriale le
au ca orice persoană fizică sau juridică.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul privat al
statului sau al unităţilor administrativ – teritoriale şi bunurile dobândite de
stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în
proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei,
a tratatelor la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării
lor de către stat.
În concluzie, proprietatea publică poate fi de domeniu public ori de domeniu
privat, respectiv celelalte bunuri care sunt obiect al proprietăţii publice. 45

6.5. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică

Potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998, modurile de dobândire a dreptului de
proprietate publică sunt următoarele:

131
a) pe cale naturală;
b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţii/ legate acceptate de Guvern /consiliu
judeţean/local, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora pentru cauză de
utilitate publică.
Actele administrative de trecere a unui bun în domeniu public sunt supuse
controlului instituţiilor de contencios administrativ atunci când se apreciază
că măsura luată este ilegală în sensul că bunul respectiv nu îndeplinea
condiţia utilităţii publice cerută de lege. Un astfel de control vizează în
primul rând dacă un astfel de bun poate fi afectat uzului sau interesului
public, adică dacă bunul respectiv este de utilitate publică.
Top of the Document

MODALITĂŢILE DREPTULUI DE PROPRIETATE

La fel ca alte drepturi patrimoniale, dreptul de proprietate poate fi
un drept pur şi simplu sau afectat de modalităţi.
Dreptul de proprietate este pur şi simplu în situaţia când are ca
titular o singură persoană şi a fost dobândit de către proprietarul actual
în mod sigur şi ireversibil, fără ca fiinţa sa în patrimoniul acestuia să
depindă de un eveniment sau de o împrejurare viitoare care ar putea să-l
desfiinţeze prin rezoluţiune, revocare sau anulare. Dreptul de proprietate
afectat de modalităţi este definit ca fiind acel drept de proprietate asupra
unuia sau mai multor bunuri, care fie că aparţine simultan la două sau mai
multe persoane, fie că existenţa lui viitoare în patrimoniul titularului actual
depinde de un eveniment sau o împrejurare prevăzută de lege sau stabilită
prin voinţa omului.
Principalele modalităţi sub care se poate prezenta proprietatea
sunt: proprietatea rezolubilă,
proprietatea anulabilă;
proprietatea comună
şi proprietate periodică.

1. Proprietatea rezolubilă
Proprietatea este rezolubilă în cazul în care transmiterea dreptului
de proprietate este afectată de o condiţie rezolutorie.

132
Realizarea condiţiei, astfel cum prevede art. 1019 Cod civil, are
ca efect desfiinţarea, în mod retroactiv, a dreptului de proprietate, iar
dacă nu se îndeplineşte condiţia, dobânditorul devine, retroactiv,
titularul dreptului de proprietate. Aceasta înseamnă că proprietatea
rezolubilă presupune existenţa a doi proprietari asupra bunului:
• dobânditorul, proprietar sub condiţie rezolutorie;
• transmiţătorul, proprietar sub condiţie suspensivă.
Dreptul de proprietate al dobânditorului are un caracter provizoriu,
existenţa dreptului său fiind ameninţată de realizarea condiţiei
rezolutorii, iar celălalt proprietar sub condiţie suspensivă are posibilitatea
de a redeveni proprietarul bunului, în caz de realizare a condiţiei. 59
Neîndeplinirea sau îndeplinirea condiţiei determină transformarea
proprietăţii rezolubile în proprietate pură şi simplă, având ca unic titular,
după caz, pe dobânditor sau pe transmiţător.
Top of the Document

2. Proprietatea anulabilă
Proprietatea anulabilă este acea modalitate a dreptului de proprietate
care ia naştere prin dobândirea acestui drept în temeiul unui act
juridic translativ de proprietate afectat de o cauză de nulitate relativă.
Această modalitate durează până la consolidarea dreptului de
proprietate prin confirmare, tacită sau expresă, a actului anulabil sau
până la desfiinţarea actului translativ de proprietate ca urmare a acţiunii
în anulare formulată de persoana interesată.
Acţiunea în nulitate relativă este o acţiune prescriptibilă, supusă
termenelor generale de prescripţie.
Până la acoperirea nulităţii relative prin confirmarea actului sau
expirarea termenului de prescripţie a acţiunii, dreptul de proprietate al
dobânditorului nu este sigur. Astfel, dreptul poate fi desfiinţat prin
admiterea acţiunii în anulare, iar dacă acţiunea este respinsă, actul
juridic este confirmat sau se împlineşte termenul de prescripţie, dreptul
Ea nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a
restitui aceea ce a primit, în caz de neîndeplinire a evenimentului prevăzut
prin condiţie.”
Top of the Document

Proprietatea comuna
Proprietatea comună pe cote – părţi
1. Noţiunea şi clasificarea

133
Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se defineşte ca fiind
acel drept de proprietate al cărui obiect este indiviz, din punct de vedere
material, însă divizat sub aspect ideal. Astfel, nici unul dintre titulari nu
are un drept exclusiv cu privire la o fracţiune materială din bunul
respectiv, însă deţine o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate.
Proprietatea comună pe cote– părţi este de două feluri:
• proprietate comună pe cote –părţi obişnuită sau temporară;
• proprietate comună pe cote –părţi forţată şi perpetuă.
3.2. Caracterele juridice
Coproprietatea prezintă două caractere juridice esenţiale:
1. nici unul dintre coproprietari nu este titularul exclusiv al unei
fracţiuni materiale din bun;
2. fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote – părţi
din dreptul de proprietate asupra bunului nedivizat din punct de vedere
material.
3.3. Proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară
Proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară este
acea specie de coproprietate care încetează printr-o modalitate specifică,
prin partaj.
Coproprietatea temporară se naşte ca efect al deschiderii unei
succesiuni, atunci când defunctul lasă mai mulţi moştenitori sau dintrun
contract translativ de proprietate având mai mulţi dobânditori.
Titularii coproprietăţii temporare pot fi persoane fizice sau
persoane juridice, inclusiv statul sau unităţile administrativ-teritoriale.
Top of the Document

Proprietatea comună în devălmăşie

Proprietatea comună în devălmăşie este acea formă a dreptului de
proprietate comună caracterizată prin faptul că titularii săi nu au
determinată cota-parte ideală din dreptul de proprietate asupra unor
bunuri nefracţionate în materialitatea lor, bunul aparţinând deopotrivă
tuturor coproprietarilor. Legislaţia actuală reglementează un singur caz de
devălmăşie, respectiv dreptul de proprietate devălmaşă al soţilor asupra
bunurilor dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei.
Potrivit art. 30 alin. 1 Codul familiei, bunurile dobândite în timpul
căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri
comune ale soţilor.
Titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie administrează,
folosesc şi dispun împreună de bunurile comune, conform dispoziţiilor art.
35 alin. 2 Codul familiei prin care s-a instituit un mandat tacit reciproc între

134
soţi, ceea ce înseamnă că atunci când unul dintre ei exercită atributele
dreptului de proprietate (posesia, folosinţa, dispoziţia) asupra bunurilor
comune, se presupune că ele acţionează atât în nume propriu, cât şi ca
reprezentant al celuilalt soţ.
Potrivit art. 35 alin. 2 Codul familiei nici unul dintre soţi nu poate înstrăina
sau greva un bun imobil, fără consimţământul expres al celuilalt soţ.
Proprietatea comună în devălmăşie încetează:
1. Prin desfacerea sau încetarea căsătoriei83 conform art. 37 Codul
familiei (căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi; declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi; recăsătorirea soţului celui ce
fusese declarat mort, iar desfiinţarea căsătoriei se face prin divorţ). La
desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit
învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor
comune, va hotărî instanţa de judecată (art. 36 alin. 1 Codul familiei).
2. Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte
din ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei
(art. 36 alin. 2 Codul familiei).
Top of the Document

(capitolul III/3 din bibliografie

3. Apărarea dreptului de proprietate si a celorlalte
drepturi
reale:
- actiunea în revendicare mobiliară;
- actiunea în revendicare imobiliară;
- efectele actiunii în revendicare
Acţiunea în revendicare mobiliară
Prezumţia absolută de proprietate instituită de art. 1909
alin. 1 Cod civil
Potrivit prevederilor art. 1909 alin. 1 Cod civil “lucrurile mişcătoare se
prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo scurgere de
timp”.
Această regulă a fost definită în literatura de specialitate în sensul că posesia
de bună credinţă în materia bunurilor mobile valorează titlu de proprietate.
Astfel, spre deosebire de revendicarea imobiliară în care posesia instituie
doar o prezumţie relativă de proprietate, care poate fi răsturnată prin proba
contrarie, revendicarea bunurilor mobile, în majoritatea cazurilor devine

135
imposibilă datorită prezumţiei absolute de proprietate pe care o conferă
posesia bunurilor mobile.
Domeniul acţiunii în revendicare mobiliară
Acţiunea în revendicare mobiliară poate fi intentată în următoarele situaţii:
1. revendicarea bunului mobil de la un posesor de rea-credinţă ( hoţ, găsitor,
terţ dobânditor de rea-credinţă);
2. revendicarea bunului mobil de la un terţ dobânditor, posesor de bună-
credinţă;
3. revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţul dobânditor de
bună-credinţă;
4. revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţul de bună-credinţă,
care l-a dobândit în anumite condiţii.

Revendicarea bunului mobil de la un posesor de rea-credinţă

Prin posesor de rea-credinţă se înţelege persoana care a intrat in posesia
bunului mobil cunoscând sau putând să cunoască faptul că nu a dobândit
dreptul de proprietate asupra bunului. De exemplu, posesorul actual a
dobândit bunul mobil de la o persoană despre care ştia că nu are calitatea de
proprietar al bunului.
Sub aspectul calităţii procesuale, calitatea de reclamant o are cel care se
pretinde proprietarul bunului, iar calitatea de pârât îi revine posesorului de
rea-credinţă care este în acest caz hoţul, găsitorul sau terţul dobânditor de
rea-credinţă.
Dacă reclamantul îşi va dovedi dreptul de proprietate asupra bunului mobil
revendicat, acţiunea va fi admisă.
Referitor la termenul de intentare a acţiunii, în doctrină şi jurisprudenţă se
consideră că acţiunii în revendicare mobiliară îi este aplicabil termenul de
prescripţie extinctivă de 30 de ani, cu următoarele argumente:
– în art. 1890 Cod civil, este reglementat termenul general de prescripţie
aplicabil acţiunilor reale;
– dreptul la acţiune este imprescriptibil, deoarece proprietatea nu se stinge
prin neuz, iar indiferent de natura bunului – bun mobil sau bun imobil –
dreptul de proprietate are caracter perpetuu.
Revendicarea bunului mobil de la un terţ dobânditor, posesor de
bună-credinţă
Revendicarea bunului mobil de la terţul dobânditor, posesor de
bună-credinţă, este întemeiată pe dispoziţiile art. 1909 alin. 1 Cod civil,
prin care a fost instituită prezumţia de proprietate.
Analiza acestei prezumţii impune trei aspecte:
1. bunurile mobile cărora le este aplicabilă prezumţia;

136
2. persoanele care pot invoca în favoarea lor această prezumţie;
3. condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia bunului
mobil.
1. Bunurile mobile în privinţa cărora se aplică prezumţia
Regula menţionată se aplică cu condiţia ca bunurile mobile să fie corporale
deoarece acestea sunt susceptibile de posesiune (de detenţiune materială).
Se aplică, cu caracter de excepţie, şi unor bunuri incorporale, şi anume
titlurilor la purtător, dată fiind corporalitatea drepturilor pe care le
reprezintă, apropiindu-le în acest fel de natura bunurilor corporale.
Reprezintă titluri la purtător: acţiunile societăţilor, obligaţiile emise de stat
şi societăţile comerciale pe acţiuni, acţiunile la purtător şi certificatele de
proprietate.
A doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească bunul mobil este aceea ca
el să fie privit în mod individual. Regula cuprinsă în art. 1909 alin. 1 Cod
civil nu se aplică bunurilor care formează o universalitate (de exemplu,
succesiunea mobiliară), precum şi fondului de comerţ, fie pentru că este o
universalitate, fie că este o valoare incorporală.
Totodată, textul nu se aplică bunurilor corporale mobiliare care:
- fac parte din domeniul public;
- sunt accesorii ale unui imobil (de exemplu, mobilierul dintr-un
apartament).
2. Persoanele care pot invoca prezumţia de proprietate
În doctrină şi jurisprudenţă s-a precizat că prevederile art. 1909 alin. Cod
civil pot fi invocate în favoarea sa numai de terţul dobânditor, care primeşte
bunul de la un detentor precar, căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat
de bunăvoie. Aceasta înseamnă că detentorii precari, adică acele persoane
care deţin bunul mobil de la proprietar, în baza unui titlu, cum ar fi
contractul de depozit, contractul de comodat sau contractul de închiriere, nu
se pot prevala de dispoziţiile art. 1909 alin. 1 Cod civil.
Lipsa de diligenţă a adevăratului proprietar în alegerea persoanei
căreia i-a încredinţat bunul, poate fi acoperită de principiul potrivit
căruia trebuie protejat cel care luptă să evite o pagubă (certat de damno
vitando) nu cel care doreşte să păstreze un câştig (certat de lucro
captando
3. Condiţiile posesiei pentru a fi aplicată prezumţia
Pentru a se putea invoca dispoziţiile art. 1909 alin. 1 Cod civil, posesia
terţului dobânditor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) să fie reală, adică să existe concomitent şi cumulativ ambele elemente ale
posesiei, animus şi corpus, în persoana terţului dobânditor;

137
2) să fie utilă, adică să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 1847 Cod
civil, respectiv posesia trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neprecară.
Această calitate a posesiei de a fi utilă reprezintă o prezumţie relativă, care
poate fi răsturnată prin proba contrarie, făcută de adevăratul proprietar.
3) să fie de bună credinţă, adică persoana care o invocă să aibă
convingerea că a dobândit bunul mobil de la adevăratul proprietar, în
sensul că nu a cunoscut şi nu putea să cunoască că a dobândit bunul de
la un neproprietar. Buna-credinţă trebuie să existe la momentul intrării
în posesia bunului mobil, iar proba bunei credinţe se face printr-o
prezumţie relativă legală, instituită prin art. 1899 alin. 2 Cod civil,
conform căruia „ buna-credinţă se presupune totdeauna şi sarcina probei
cade asupra celui ce alege reaua-credinţă.”
Revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţul
dobânditor de bună-credinţă
Potrivit art. 1909 alin. 2 Cod civil cel ce a pierdut sau cel căruia i
s-a furat un lucru, poate sa-l revendice, în curs de 3 ani, din ziua când
l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care îl găseşte, rămânând
acestuia recurs în contra celui de la care-l are.
În această situaţie, acţiunea în revendicare trebuie să fie intentată
de adevăratul proprietar în termen de 3 ani.
Aplicarea dispoziţiilor prevăzute de art. 1909 alin. 2 Cod civil
presupune două categorii de condiţii:
1. condiţii generale, care se referă la bunuri şi respectiv posesia
terţului dobânditor şi care sunt aceleaşi condiţii ca in cazul aplicării
dispoziţiilor art. 1909 alin. 1 Cod civil;
2. condiţii speciale, care se referă, în primul rând la persoane, iar
în al doilea rând la termenul de intentare a acţiunii.
Astfel pentru a ne afla în ipoteza prevăzută de art. 1909 alin. 2 Cod civil,
bunul mobil trebuie să se afle în posesia unui terţ de bună- credinţă care a
dobândit bunul prin desesizarea proprietarului de bun (respectiv bunul a fost
furat sau pierdut de proprietar). O asemenea situaţie poate să apară atunci
când proprietarul este victima unei infracţiuni de furt, tâlhărie, piraterie.
Referitor la termenul de introducere a acţiunii în revendicare, în acest caz
acţiunea trebuie să fie intentată în termen de 3 ani de la data furtului sau
pierderii bunului.
Revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terţul de
bună-credinţă care l-a dobândit în anumite condiţii
Potrivit art. 1910 Cod civil, dacă posesorul actual al lucrului furat sau
pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vânzare publică, sau de la

138
un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate sa ia
înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat.
În acest caz dacă terţul dobânditor de bună – credinţă a dobândit bunul furat
sau pierdut dintr-un loc public, unde asemenea operaţii se derulează în mod
obişnuit, atunci proprietarul care revendică este obligat să plătească terţului
dobânditor o sumă de bani egală cu preţul pe care acesta l-a plătit, soluţia
astfel reglementată de art. 1910 Cod civil instituind o măsură de protecţie
pentru terţul care a dobândit bunul în anumite condiţii de publicitate a
tranzacţiei.
Pentru recuperarea sumei plătite, proprietarul are la îndemână o acţiune
împotriva hoţului sau găsitorului bunului, având ca obiect plata
despăgubirilor reprezentând suma pe care a plătit-o terţului dobânditor
al bunului
Termenele de exercitare a acţiunii în revendicare mobiliară
Referitor la termenele de exercitare a acţiunii în revendicare
mobiliară, după situaţiile prezentate anterior, concluzionăm că acestea
sunt diferite:
– împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă, termenul de exercitare a
acţiunii este de 3 ani, care se calculează de la data pierderii sau furtului
bunului. Sub aspectul naturii juridice a acestui termen, apreciem că este
vorba de un termen de decădere, după împlinirea căruia se stinge şi dreptul
la acţiune a proprietarului ;
– împotriva terţului dobânditor de rea-credinţă, a autorului furtului
sau a găsitorului bunului, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă.
Top of the Document

4. Efectele acţiunii în revendicare

Dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, atunci instanţa de judecată
recunoaşte dreptul de proprietate reclamantului şi pe cale de consecinţă se
produc următoarele efecte:
- restituirea lucrului revendicat;
- restituirea fructelor;
- restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de posesorul
pârât cu lucrul pe care trebuie să-l restituie.
4.1. Restituirea lucrului revendicat
Ca efect al admiterii acţiunii în revendicare, posesorul pârât va fi
obligat să restituie adevăratului proprietar lucrul revendicat.
Lucrul reintră în patrimoniul proprietarului liber de orice sarcini,
potrivit principiului resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis
(desfiinţarea dreptului transmiţătorului duce la desfiinţarea dreptului

139
dobânditorului).
În principiu, restituirea bunului se face în natură, iar atunci când
acest lucru nu mai este posibil ( bunul a pierit în mod fortuit sau din
culpa posesorului) restituirea se face prin echivalent, urmând a fi avută
în vedere valoarea bunului.
4.2. Restituirea fructelor
Dacă lucrul revendicat a produs fructe, în ceea ce priveşte restituirea lor, se
face distincţie între situaţia în care posesorul pârât a fost de bună credinţă şi
situaţia în care a fost de rea credinţă.
Posesorul de bună credinţă, adică cel care nu a cunoscut viciul titlului său,
va putea să reţină fructele percepute până la data introducerii acţiunii în
revendicare de către adevăratul proprietar (art. 485 Cod civil). În schimb, el
va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput după data intentării
acţiunii în revendicare, deoarece se consideră că buna sa credinţă a încetat
din momentul în care a luat la cunoştinţă de acţiune, deci de existenţa
viciului titlului său.
Posesorul de rea credinţă va fi obligat să restituie toate fructele
lucrului percepute sau nepercepute, ori valoarea acestora dacă le-a
consumat sau a neglijat să le perceapă. El va avea dreptul să reţină din
valoarea fructelor, cheltuielile care au fost necesare pentru producerea şi
perceperea fructelor, deoarece aceste cheltuieli ar fi fost făcute şi de
către adevăratul proprietar.

4.3. Restituirea cheltuielilor

Cheltuielile făcute de posesorul pârât cu lucrul pe care-l restituie
pot fi de trei categorii:
1. cheltuieli necesare;
2. cheltuieli utile;
3. cheltuieli voluptuarii.
Cheltuielile necesare sunt acea categorie de cheltuieli care constau în sumele
de bani ori munca depusă pentru conservarea bunului. Posesorul, indiferent
că este de bună ori de rea credinţă, are dreptul să pretindă de la proprietar
restituirea integrală a acestora, deoarece şi proprietarul le-ar fi făcut pentru
conservarea bunului.
Cheltuielile utile sau ameliorările reprezintă suma de bani sau munca
depusă pentru sporirea valorii lucrului. De exemplu, cheltuielile
efectuate cu introducerea gazelor naturale pentru încălzirea unui imobil
pot fi calificate drept cheltuieli utile.

140
Cheltuielile utile se restituie conform art. 997 Cod civil atât de posesorul de
bună credinţă cât şi de posesorul de rea credinţă, în măsura sporului de
valoare adus lucrului, calculat la data restituirii.
Cheltuielile voluptuarii sau de simplă plăcere, au caracter de lux sau de
înfrumuseţare a bunului, pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea lui
personală şi care nu sporesc valoarea lucrului. Aceste cheltuieli nu sunt
datorate de proprietar.
Restituirea cheltuielilor necesare şi utile este fundamentată pe temeiul
îmbogăţirii fără justă cauză a adevăratului proprietar, din care ia naştere
obligaţia de restituire către posesorul neproprietar.
Top of the Document

Acţiunea în revendicare imobiliară

Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare reprezintă o derogare de la
dispoziţiile art. 1890 Cod civil, care instituie principiul că orice drept la
acţiune este supus prescripţiei extinctive, iar termenul general de prescripţie
pentru acţiunile reale este de 30 de ani.
Dovada dreptului de proprietate
Potrivit art. 1169 Cod civil „cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie
să o dovedească”.
Această regula, cunoscută sub adagiul „actori incubit probatio”, înscrisă în
art. 1169 Cod civil din capitolul probaţiunii obligaţiilor, îşi găseşte aplicarea
şi în materia dovedirii proprietăţii.
Potrivit acestei reguli, reclamantul este acela care trebuie să facă dovada că
este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Pârâtul posesor are o situaţie pasivă, deoarece în favoarea lui operează o
prezumţie relativă de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei.
Prin titlu în materia revendicării imobiliare se înţelege actul juridic,
jurisdicţional sau administrativ, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ
de proprietate care dă naştere unei prezumţii relative de proprietate în
favoarea persoanei care îl invocă.
De exemplu, constituie titlu:
- actele juridice translative de proprietate: vânzarea, donaţia;
- actele declarative de drepturi: hotărârea judecătorească, un act
de partaj, o tranzacţie;
- acte administrative: titlul de proprietate emis in baza Legii nr. 18/1991,
modificată prin Legea nr. 247/2005.
Această prezumţie este relativă, în sensul că ea conferă deţinătorului titlului
recunoaşterea dreptului său până la proba contrarie făcută de partea adversă,
respectiv pârâtul din proces.

141
Reclamantul trebuie să facă dovada că titlul pe care-l deţine emană de la
adevăratul proprietar, care la rândul său a dobândit de la un adevărat
proprietar, şi aşa mai departe, pe scara tuturor autorilor anteriori.
O asemenea probă este adeseori imposibil de realizat, de unde şi
denumirea de probatio diabolica.
Practica judiciară a elaborat o serie de reguli care se aplică în
soluţionarea diferitelor ipoteze:
1. Astfel, prima ipoteză este aceea în care ambele părţi prezintă
titluri scrise privind dreptul de proprietate.
În această ipoteză se disting două situaţii: după cum titlurile provin de la
acelaşi autor sau de la autori diferiţi.
a) În situaţia în care ambele titluri, al reclamantului şi al pârâtului, emană de
la acelaşi autor (de exemplu au cumpărat de la aceeaşi persoană), instanţa
de judecată va examina dacă părţile au îndeplinit sau nu formalităţile de
publicitate imobiliară.
– Dacă s-a efectuat publicitatea, va avea câştig de cauză partea care a
transcris actul în cartea funciară sau cea care a transcris mai întâi, potrivit
principiului „qui prior tempore, potior jure”. Cel care a transcris primul
titlul său va avea câştig de cauză, chiar dacă data titlului său este ulterioară
datei titlului invocat de partea care a făcut ulterior transcrierea.
– Dacă nici una dintre părţi nu a îndeplinit formalităţile de publicitate
imobiliară, va câştiga partea al cărei titlu are data cea mai veche. De la
această regulă există o excepţie, respectiv situaţia in care
ambele părţi produc câte un testament, cu privire la acelaşi bun, provenind
de la acelaşi autor. De exemplu, în primul testament, testatorul lasă bunul
imobil unei persoane, iar ulterior, printr-un alt testament lasă acelaşi bun
altei persoane. Fiind vorba de două testamente succesive rezultă că al doilea
testament reprezintă o revocare a primului. În acest caz ne aflăm în situaţia
unei contrarietăţi dintre dispoziţiile testamentului posterior şi cel anterior
( art .921 Cod civil)151.
b) În situaţia în care titlurile prezentate de părţi provin de la autori
diferiţi instanţa va compara titlurile şi va da câştig de cauză părţii al cărei
titlu provine de la autorul al cărui drept este preferabil, făcând aplicarea
principiului „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet”.
2. A doua ipoteză este aceea când numai o parte deţine titlu
privind proprietatea bunului revendicat:
– în cazul în care reclamantul are titlu, el va câştiga procesul dacă titlul
îndeplineşte două condiţii: emană de la un terţ şi nu de la reclamantul însuşi,
iar data certă a titlului este anterioară datei la care pârâtul a intrat in posesia
bunului imobil;

142
– în situaţia în care pârâtul are titlu, acţiunea reclamantului va fi
respinsă.
3. În cea de-a treia ipoteză, nici una dintre părţi nu poate invoca
un titlu şi nici dobândirea bunului imobil prin prescripţie achizitivă ori
prin ocupaţiune.
Instanţa de judecată va compara cele două posesii: a reclamantului
şi a pârâtului şi va da eficienţă celui a cărei posesie este mai
caracterizată: celui care are posesia de bună credinţă faţă de cea de rea
credinţă; celui care are posesia neviciată faţă de cea viciată; celui a cărui
posesie are la origine un titlu faţă de cea fără titlu de origine; celui a
cărui posesie este mai îndelungată etc.
Top of the Document

(capitolul III/4 din bibliografie)

4. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate:

- uzucapiunea:
notiunea,
reglementarea legală,
domeniul de aplicare,
uzucapiunea de 30 de ani,
uzucapiunea de 10 până la 20 de ani,
modul de calcul al termenului uzucapiunii,
întreruperea uzucapiunii,
jonctiunea posesiilor,
efectele uzucapiunii,
renuntarea la prescriptia achizitivă;

MODURILE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE

PROPRIETATE
1. Noţiunea şi clasificarea
Prin modurile generale de dobândire a proprietăţii şi a altor drepturi reale se
înţeleg acele mijloace juridice – acte şi fapte juridice – prin care se
dobândesc aceste drepturi.
Codul civil reglementează în Cartea a III-a, intitulată „Diferite moduri prin
care se dobândeşte proprietatea”, în art. 644, mijloacele juridice prin care se
dobândeşte proprietatea şi alte drepturi reale.

143
Potrivit art. 645 Cod civil, proprietatea se poate dobândi şi prin accesiune
sau incorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune.
În doctrină161 s-a apreciat că modurile generale de dobândire a
dreptului de proprietate sunt următoarele:
- contractul sau convenţia translativă sau constitutivă de drepturi reale;
- succesiunea legală;
- succesiunea testamentară;
- uzucapiunea sau prescripţia achizitivă;
- accesiunea;
- posesia de bună – credinţă a bunurilor mobile;
- dobândirea fructelor de către posesorul de bună – credinţă a bunului
frugifer;
- tradiţiunea;
- ocupaţiunea.
Modurile de dobândire a drepturilor reale pot fi clasificate în funcţie de mai
multe criterii:
• după întinderea dobândirii:
– moduri de dobândire universală sau cu titlu universal;
– moduri de dobândire cu titlu particular.
• după caracterul dobândirii:
– moduri de dobândire cu titlu oneros;
– moduri de dobândire cu titlu gratuit.
• după momentul la care se produce momentul dobândirii:
– moduri de dobândire inter vivos;
– moduri de dobândire pentru cauză de moarte – mortis causa .
• după situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii:
– moduri de dobândire originare;
– moduri de dobândire derivate.
Top of the Document

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă

1. Noţiunea şi reglementarea
Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor
drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a
acestui lucru în tot timpul fixat de lege.
Sediul materiei îl reprezintă Codul civil, completat cu Decretul nr. 167/1958
privitor la prescripţia extinctivă şi Decretul – Lege nr. 115/1938 pentru
unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, dar numai pentru
regimul de carte funciară.

144
Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, modificată prin
Legea nr. 247/2005, care a instituit cadastrul general naţional şi cărţile
funciare pe întreg teritoriul ţării, nu a mai preluat cazurile speciale de
uzucapiune din sistemul cărţilor funciare, uzucapiunea tabulară şi
uzucapiunea extratabulară, astfel că, în prezent, uzucapiunea este
reglementată pe întreg teritoriul ţării de dispoziţiile Codului civil.
Din punctul de vedere al fostului proprietar al imobilului, uzucapiunea
reprezintă totodată şi o sancţiune aplicată acestuia, pentru starea de
pasivitate şi indiferenţă de care a dat dovadă faţă de îndeplinirea obligaţiilor
de adevărat proprietar.
În plan probatoriu, uzucapiunea face dovada absolută a dreptului de
proprietate, întrucât cel care a beneficiat de uzucapiune este scutit în caz de
litigiu, de a face probatio diabolica, sarcina ce-i revine celui care a dobândit
un drept real prin moduri derivate.
Top of the Document
2. Domeniul de aplicare a uzucapiunii
Prin uzucapiune pot fi dobândite dreptul de proprietate privată şi
dezmembrămintele acestuia, uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile.
Referitor la bunuri, domeniul de aplicare al uzucapiunii cuprinde numai
bunurile imobile care se află în circuitul civil, în acord cu
prevederile art. 1844 Cod civil conform căruia nu se poate prescrie domeniul
lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi
obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase din comerţ.
Astfel, bunurile proprietate publică nu pot forma obiect al uzucapiunii,
deoarece aceste bunuri sunt imprescriptibile achizitiv, conform art. 11 din
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic ala
acesteia, imprescriptibilitatea fiind consecinţa caracterul inalienabil ce
caracterizează regimul juridic al acestor bunuri potrivit art. 136 alin. 4 din
Constituţie.
Efect al posesiei, uzucapiunea se întemeiază pe existenţa unei posesii utile,
adică neafectată de nici unul dintre viciile acesteia.
Conform art. 1847 Cod civil, posesia poate conduce la dobândirea
proprietăţii numai dacă a fost exercitată în mod util.
Aceasta înseamnă că o detenţie precară, ori cât de mult ar dura exerciţiul
acesteia nu poate duce niciodată la uzucapiune.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie într-un recurs în
interesul legii, care a decis că detenţia locatarului, fiind viciată de
precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietăţii
asupra imobilului ce face obiectul locaţiunii.

145
Urmând modelul Codului civil francez, Codul civil român de la 1864
reglementează două forme ale uzucapiunii:
1. una generală, de drept comun pentru împlinirea căreia nu este necesară
decât o posesie obişnuită exercitată pe durata a 30 de ani;
2. una specială, pentru care termenul este redus la 10 până la 20 de ani,
având în vedere calităţile cerute posesiei, respectiv de a fi fost exercitată cu
bună – credinţă, în temeiul unui just titlu.
Top of the Document

3. Uzucapiunea de 30 de ani
Denumită şi uzucapiunea lungă uzucapiunea de 30 de ani este reglementată
de art. 1890 Cod civil care prevede ca durată toate acţiunile reale se vor
prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat
a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua – credinţă. Din modul
de redactare al textului invocat, rezultă că efectul uzucapiunii se va produce
dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiţii:
– posesia să fie exercitată neîntrerupt, timp de 30 de ani;
– posesia să fie utilă, adică neviciată, conform art. 1847 Cod civil.
Cele două condiţii sunt necesare şi suficiente pentru a uzucapa, nefiind
nevoie de existenţa vreunui titlu, indiferent dacă posesorul este de bună sau
rea credinţă.
Conform art. 1847 Cod civil, ca să se poată prescrie se cere o posesiune
continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, iar
potrivit art. 1854 Cod civil, posesorul este presupus că posedă pentru sine,
sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru
altul.
Top of the Document

4. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

Potrivit art. 1895 Cod civil, cel ce câştigă cu bună – credinţă şi printr-o
justă cauză un nemişcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin
zece ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a
tribunalului judeţean, unde se află nemişcătorul şi prin douăzeci de ani,
dacă locuieşte afară din acea rază teritorială.
Constituind o excepţie de la regula generală care este prescripţia de 30 de
ani, justificarea acestei forme de uzucapiune scurtă se regăseşte în intenţia
de a privilegia, prin reducerea termenului necesar prescripţiei achizitive, pe
acei posesori care pot invoca în favoarea lor, pe lângă condiţiile generale ale
posesiei, şi un just titlu pe baza căruia au intrat cu bună – credinţă în
stăpânirea imobilului.

146
Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani este denumită şi uzucapiunea scurtă, şi
este reglementată prin dispoziţiile art.1895-1899 din Codul Civil.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, sub aspectul bunurilor care pot
forma obiectul său, uzucapiunea de 10 până la 20 de ani se aplică, în
exclusivitate, la bunuri imobile determinate, deoarece justul titlu şi buna –
credinţă a terţului dobânditor al unui bun mobil permit invocarea
dispoziţiilor art. 1909 – 1910 Cod civil.
În afara condiţiilor generale, stabilite pentru prescripţia achizitivă de 30 de
ani, uzucapiunea scurtă poate fi invocată dacă sunt îndeplinite şi următoarele
condiţii speciale:
1. posesia să se întemeieze pe just titlu;
2. posesia să fie de bună – credinţă;
3. posesia să se execute neîntrerupt, de la 10 la 20 de ani, după distincţiile
cuprinse în lege.

1. Condiţia justului titlu al posesiei

Potrivit art. 1895 Cod civil, pentru a opera uzucapiunea scurtă, posesorul de
bună – credinţă trebuie să-şi întemeieze posesia pe o justă cauză. Codul civil
defineşte în art. 1897 justa cauză ca fiind orice act translativ de proprietate,
precum vânzarea, schimbul, etc.195Justul titlu, în raport cu dispoziţia înscrisă
în art. 1897 Cod civil este un act juridic translativ de proprietate, adică o
operaţiune juridică care are ca scop transferul proprietăţii, dar care, datorită
unor împrejurări care ţin de actul respectiv, strămută doar posesia bunului,
nu şi proprietatea lui.
Condiţia justului titlu se referă la posesorul care invocă uzucapiunea, nu şi la
persoana de la care acesta a dobândit bunul, fiind lipsit de relevanţă dacă
acesta avea un titlu legal sau a dispus fără nici un temei de un drept al altuia,
cu excepţia cazului când uzucapantul a cunoscut viciile titlului celui de la
care a dobândit, situaţie în care este exclusă buna – credinţă.
Justul titlu trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– să nu emane de la adevăratul proprietar ; în acest caz
n-ar mai fi nevoie de uzucapiune, deoarece actul juridic provenit de la
proprietar este suficient prin el însuşi să transfere dreptul de proprietate;
– să aibă o existenţă reală: un titlu putativ, care există numai în imaginaţia
posesorului nu poate fi apt pentru uzucapiunea scurtă;
– să cuprindă cu exactitate, în toată întinderea sa, bunul posedat şi care
urmează să fie uzucapat;

147
– să aibă dată certă198 (art.1182 din Codul Civil), deoarece altfel el este
inopozabil terţilor, iar termenul de 10-20 de ani începe să curgă de la data
certă a justului titlu;
– să existe şi să fie dovedit separat de buna credinţă199; referitor la dovada
justului titlu precizăm că sunt aplicabile regulile generale de probă a actelor
juridice, iar sarcina probei incumbă uzucapantului, deoarece el este cel care
invocă justul titlu în favoarea sa.
În doctrină şi în practica judiciară au fost considerate ca îndeplinind
condiţiile pentru a fi just titlu, fiind asimilate acestuia:
– actele translative de proprietate încheiate cu o persoană care nu are
calitatea de proprietar;
– hotărârile judecătoreşti care ţin loc de contract de vânzare-cumpărare
(art. 5 alin. 2 din Titlul X al Legii nr. 247/2005);
– tranzacţia încheiată pentru a stinge litigiul, prin care una din părţi transferă
celeilalte un imobil care-i aparţine, sub condiţia ca acest imobil să nu
formeze obiectul litigiului respectiv;
– titlul anulabil, cu menţiunea că nu poate fi opus persoanei îndreptăţite să
invoce nulitatea relativă ( art.1897 alin. 3 Cod civil).
După prescrierea termenului în care se putea invoca nulitatea relativă, actul
anulabil poate fi invocat ca just titlu şi împotriva persoanei care ar fi avut
dreptul să ceară anularea.
– succesiunea legală (ab intestat) şi succesiunea testamentară (titlul pro
herede), în temeiul art.1858 din Codul Civil;
Pornindu-se de la împrejurarea că justul titlu este un act translativ de
proprietate, o operaţiune juridică (negotium), literatura juridică şi practica
judiciară au arătat că nu pot servi ca just titlu:
– contractele de locaţiune de imobile urbane sau de arendă, de depozit,
comodat, etc.;
– hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi, cum sunt cele de partaj;
– convenţia de împărţeală prin care se pune capăt stării de indiviziune;
– antecontractul şi promisiunea unilaterală de vânzare-cumpărare;
– certificatul de moştenitor
– titlul afectat de o cauză de nulitate absolută (art.1897 din Codul Civil);
– transmisiunea pe cale de moştenire către moştenitorul care a posedat
exclusiv un imobil din succesiune, împotriva celorlalţi moştenitori, din
cauză că titlul pro herede ce se invocă este, până la facerea împărţelii,
comun tuturor moştenitorilor.
2. Posesia să fie de bună credinţă

148
Buna-credinţă este definită în art. 1898 alin 1 Cod civil ca fiind „credinţa
posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute
de lege spre a-i putea transmite proprietatea.”
Buna credinţă nu există dacă posesorul a avut îndoieli cu privire la calitatea
de proprietar a persoanei de la care a dobândit posesia bunului. Sub aspectul
la care trebuie să existe buna-credinţă, conform art. 1898 alin. 2 Cod civil,
este suficient ca buna-credinţă să existe la momentul câştigării imobilului.
Împrejurarea că ulterior posesorul şi-a dat seama că titlul său este impropriu
pentru a fi devenit proprietar, un are nici un fel de relevanţă, posesia sa
rămânând de bună-credinţă.
Dacă legea cere celui care invocă uzucapiunea de 10 până la 20 de ani să
facă dovada actului pe care-l invocă ca just titlu, în privinţa bunei-credinţe
instituie o prezumţie relativă, astfel încât sarcina probei revine celui care
susţine că posesorul a fost de rea-credinţă.
Art. 1899 alin. 2 Cod civil este textul care instituie în favoarea posesorului o
prezumţie de bună-credinţă.
3. Posesia să se exercite neîntrerupt de la 10 la 20 de ani
Pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă,
legiuitorul a prevăzut două limite între care trebuie să se situeze durata
posesiei:
a) Uzucapiunea de scurtă durată va putea fi invocată dacă s-a exercitat o
posesie timp de 10 ani, în condiţiile în care adevăratul proprietar locuieşte în
aceeaşi circumscripţie cu aceea a tribunalului în a cărui rază teritorială este
situat bunul imobil;
b) Termenul pentru uzucapiune este de 20 de ani atunci când adevăratul
proprietar locuieşte în afara circumscripţiei tribunalului în a cărui rază
teritorială se află situat bunul imobil.
Potrivit dispoziţiilor art. 1896 Cod civil, termenul de bază este de 10 ani şi
se prelungeşte când proprietarul nu a locuit pe tot parcursul termenului în
raza aceluiaşi tribunal în care se află imobilul, cu număr dublu de ani faţă de
acela care rămăsese până la 10 ani. În acest caz, un an de prezenţă este
socotit cât doi ani de absenţă.
În cazul în care obiectul uzucapiunii este un bun aflat în coproprietate,
pentru fiecare coproprietar va curge un termen diferit, respectiv 10 ani
pentru cei care locuiesc în acelaşi judeţ şi până la 20 de ani pentru cei care
locuiesc în judeţe diferite.
Top of the Document
Regulile de calcul al termenului uzucapiunii sunt aceleaşi atât pentru
uzucapiunea de 30 de ani, cât şi pentru uzucapiunea de 10 până la 20 de ani.

149
În ambele forme de uzucapiune termenul se calculează pe zile, conform art.
1887-1889 Cod civil:
– ziua în care începe prescripţia nu intră în calcul (art. 1887 Cod civil);
– ziua se socoteşte de 24 de ore, începe la ora zero şi se sfârşeşte la miezul
nopţii următoare (art. 1888 Cod civil);
– prescripţia se socoteşte încheiată la împlinirea ultimei zile a termenului
(art. 1889 Cod civil).
Top of the Document

Întreruperea uzucapiunii
Potrivit art. 1847 Cod civil, prescripţia achizitivă trebuie să fie neîntreruptă
pentru a putea produce efecte juridice.
Întreruperea prescripţiei achizitive are ca rezultat înlăturarea oricăror efecte
ale posesiei anterioare apariţiei cauzei de întrerupere.
În această situaţie, pentru a se putea uzucapa, trebuie să înceapă o nouă
prescripţie integrală.
Codul civil reglementează două moduri generale de întrerupere a prescripţiei
întreruperea naturală şi întreruperea civilă.
Întreruperea naturală
Codul civil prevede în art. 1864, două cazuri de întrerupere naturală a
prescripţiei:
1. când posesorul este şi rămâne lipsit de folosinţa bunului mai mult de un
an, fie de către adevăratul proprietar, fie de către o altă persoană;
2. când bunul asupra căruia se exercită posesia este declarat imprescriptibil
ca urmare a unei transformări a naturii şi destinaţiei sale.
În legătură cu întreruperea naturală a prescripţiei, începând cu anul 1989,
practica judiciară s-a confruntat cu diferitele aspecte privind efectele Legii
nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi
rurale şi a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar, asupra terenurilor în
perioada în care au fost în vigoare, respectiv până la Decretul – Lege nr.
1/1989 şi respectiv Decretul – Lege nr. 9/1989 care le-au abrogat în
contextul unui nou cadru legislativ.
Problema care s-a pus a fost aceea dacă aceste legi au produs efectul unei
întreruperi naturale a prescripţiei achizitive potrivit art. 1864, pct. 2 Cod
civil.
Potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea
teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, „dobândirea terenurilor cuprinse
în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai
prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte
juridice a acestor terenuri”. Prin asemănarea cu acest text de lege a fost

150
enunţat art. 44 din Legea nr. 59/1974 privind fondul funciar, potrivit căruia
„dobândirea de terenuri agricole se poate face numai prin moştenire legală
fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor
terenuri”.
După abrogarea totală a Legii nr. 59/1974 prin Decretul – Lege nr. 9/1989 şi
Legea nr. 18/1991 în
doctrină şi jurisprudenţă s-au ivit controverse cu privire la efectul întreruptiv
al prescripţiei achizitive susţinându-se mai multe opinii, respectiv:
1. Legile nr. 58/1974 şi 59/1974 nu au avut efect întreruptiv asupra
prescripţiei achizitive.
2. Prescripţia achizitivă nu a fost întreruptă dacă termenul s-a împlinit după
abrogarea Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974.
3. Decretele-lege de abrogare a legilor menţionate nu au avut un caracter
retroactiv.
4. Prin intrarea în vigoare a Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 a fost întrerupt
cursul prescripţiei achizitive a terenurilor de orice fel, scoase din circuitul
civil în temeiul art. 1864 pct. 2 şi art. 1844 Cod civil sau în baza art. 1864
pct. 1 Cod civil.
Potrivit art. 1864, alin. 1 Cod civil “orice prescripţie este fondată pe faptul
posesiunii”.
Ca să se poată prescrie se cere, conform art. 1847 Cod civil, ca posesia să fie
-continuă,
-neîntreruptă,
-netulburată,
-publică şi
-sub nume de proprietar.

Întreruperea civilă a prescripţiei achizitive are loc în următoarele

cazuri:
1. prin recunoaşterea de către posesor a dreptului adevăratului
proprietar;
2. prin cererea de chemare în judecată.
Sunt asimilate cererii de chemare în judecată:
-cererea reconvenţională,
-cererea de intervenţie,
-cererea de chemare în garanţie.
Cererea de chemare în judecată este formulată de adevăratul proprietar
împotriva posesorului.
Întreruperea prescripţiei va opera numai dacă cererea de chemare
în judecată va fi admisă, în consecinţă prescripţia nu va fi întreruptă în

151
următoarele cazuri:
– dacă acţiunea va fi respinsă sau anulată;
– dacă se va pronunţa încetarea procesului;
– dacă reclamantul a renunţat la acţiune;
– dacă se va constata perimarea cererii de chemare în judecată.
Top of the Document

Joncţiunea posesiilor
Joncţiunea posesiilor este adăugarea, la termenul posesiei actuale, a timpului
cât bunul a fost posedat de autorul posesorului actual.
Cu alte cuvinte, prin joncţiunea posesiilor se înţelege unirea posesiei
uzucapantului cu intervalul de timp cât posesia a fost exercitată de către
autorul său, cu scopul de a dobândi dreptul de proprietate prin prescripţie
achizitivă.
Potrivit art. 1860 Cod civil „ orice posesor are facultatea, spre a putea opune
prescripţia, să unească posesia sa cu posesia autorului său.”
Joncţiunea posesiilor este obligatorie, iar posesorul care înţelege să invoce în
favoarea sa acest beneficiu al legii are obligaţia să continue posesia autorului
său, cu toate calităţile sau viciile acesteia.
Pentru a opera joncţiunea posesiilor, se cer întrunite două condiţii
cumulative:
1. se pot uni doar două sau mai multe posesii utile; ceea ce înseamnă că nu
se pot uni o detenţie precară cu o posesie utilă;
2. persoana care invocă joncţiunea posesiilor, posesorul actual, trebuie să fie
un succesor în drepturi al posesorului precedent.
Referitor la cea de a doua condiţie, se reţine faptul că transmiterea
posesiei de la posesorul precedent la posesorul actual trebuie să fie
făcută în mod valabil, pentru că dacă se face prin deposedarea
posesorului precedent sau în baza unui act lovit de nulitate absolută, nu
se poate vorbi de un succesor în drepturi al posesorului precedent.
Top of the Document

Efectele uzucapiunii
Prin exercitarea unei posesii utile în termenul şi cu respectarea
condiţiilor enunţate anterior, posesorul devine titularul dreptului de
proprietate asupra bunului posedat, cu efect retroactiv, în sensul că
uzucapantul este considerat proprietarul bunului nu din momentul când
s-a împlinit termenul de prescripţie achizitivă ori de la data pronunţării
hotărârii judecătoreşti prin care se constată dobândirea dreptului de
proprietate prin uzucapiune, ci din momentul când a intrat în posesia

152
bunului.
Retroactivitatea se aplică şi efectului extinctiv al prescripţiei, dreptul
vechiului titular fiind considerat stins tot din momentul începerii cursului
prescripţiei achizitive.
Uzucapiunea se poate invoca pe cale de acţiune, printr-o acţiune promovată
de posesor prin care acesta solicită instanţei de judecată să constate că a
dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra bunului posedat, sau
pe cale de excepţie, prin invocarea uzucapiunii de către pârâtul posesor în
acţiunea în revendicare formulată de adevăratul proprietar.
Spre deosebire de prescripţia extinctivă, prescripţia achizitivă nu poate fi
invocată din oficiu, în raport de prevederile art. 1841 Cod civil, conform
cărora „judecătorii nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi
invocat acest mijloc.”
Top of the Document

Renunţarea la prescripţia achizitivă

Beneficiarul prescripţiei achizitive va putea renunţa la beneficiul acesteia,
dar renunţarea nu poate fi făcută decât după împlinirea ei (art. 1838 Cod
civil).
Renunţarea poate să fie expresă sau tacită, iar renunţătorul trebuie să aibă
capacitate deplină de exerciţiu, deoarece renunţarea este un act de dispoziţie.
Potrivit art. 1843 Cod civil, creditorii uzucapantului pot invoca uzucapiunea,
pe calea acţiunii oblice, chiar şi în ipoteza în care beneficiarul a renunţat la
ea.
În concluzie, renunţarea nu produce efecte erga omnes, ci doar în raporturile
dintre posesor şi adevăratul proprietar.
Top of the Document

(capitolul IV/1 din bibliografie)

1. Contractul:
- efectele specifice ale contractelor sinalagmatice:
-exceptia de neexecutare a contractului,
-rezolutiunea si
-rezilierea contractului,
-riscul contractului;

EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR

SINALAGMATICE

153
 Codul civil defineşte în art. 942 contractul „ca fiind acordul între două
sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport
juridic”.
Deoarece Codul civil se referă la noţiunea largă a efectelor
contractului, unii autori au definit contractul sau convenţia ca fiind „acordul
între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice”.
O definiţie cuprinzătoare este aceea potrivit căreia : „prin contract se
înţelege acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, prin care se
nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii, adică un raport juridic de
obligaţii” şi, în sfârşit, potrivit altor autori, „contractul este acordul de voinţă
care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii”.
În raport de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte
unilaterale şi contracte bilaterale (sinalagmatice).
Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii
numai în sarcina unei părţi.
Potrivit art. 944 Cod civil „ contractul este unilateral când una sau mai
multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea
din urmă să se oblige.”
De exemplu, sunt contacte unilaterale contractul de donaţie, contractul
de împrumut, contractul de gaj, contractul de depozit gratuit.
Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este
rezultatul voinţei unei singure părţi. Astfel, contractul unilateral se formează
în baza acordului de voinţă dintre părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc
obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul unilateral
presupune o singură manifestare de voinţă.
Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia dată în art. 943
Cod civil, este acel contract în care părţile se obligă reciproc una către alta.
Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor.

Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia dată în art. 943

Cod civil, este acel contract în care părţile se obligă reciproc una către alta.
Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor.
Sunt contracte bilaterale contractul de vânzare, contractul de
închiriere, contractul de transport.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul
este creditorul obligaţiei de plată a preţului şi debitorul obligaţiei de predare

154
a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a
lucrului vândut şi debitorul obligaţiei de plată a preţului.
Importanţa clasificării contractelor în unilaterale sau bilaterale :
 din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor
sinalagmatice întâlnim excepţia de neexecutare, rezoluţiunea,
rezilierea şi riscul contractului;
 din punct de vedere al probelor, înscrisurile sub semnătură
privată prin care se constată contracte sinalagmatice trebuie să
fie făcute, conform art. 1179 Cod civil, în dublu exemplar; în
cazul contractelor unilaterale având ca obiect obligaţia de plată
a unei sume de bani sau de a da o cantitate de bunuri de gen,
conform art. 1180 Cod civil, acestea trebuie să poarte
menţiunea „bun şi aprobat”.
Prin efectele contractului se înţeleg raporturile juridice civile născute
din acel contract, respectiv drepturile şi obligaţiile aflate în conţinutul
acestor raporturi.
Top of the Document

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru

contractele sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:
1. excepţie de neexecutare a contractului;
obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan.
De la această regulă fac excepţie acele contracte care prin natura
lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. Aşa fiind, oricare
parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei
proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu
execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Această
posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a
contractului;
2. dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă
parte are dreptul să ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea
contractului;
3. dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte
contractantă să-şi execute obligaţiile, contractul încetează,
cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale. Legat de
aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale.
Top of the Document

155
 Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau
convenţională, a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în
care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie,
desfiinţare care produce efecte retroactive.
Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o sancţiune a
neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare imediată,
constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia
avută anterior încheierii contractului.
Rezoluţiunea contractului şi nulitatea
Deşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între
rezoluţiune şi nulitate există şi importante deosebiri. Astfel, în timp ce
cauzele nulităţii sunt întotdeauna concomitente cu momentul încheierii
contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii
contractului.
Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil
încheiat, pe când rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil
încheiat, care însă nu a fost executat din culpa uneia dintre părţi.

Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului

În doctrină, s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune
civilă, garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea
întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor contractuale.
Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl
constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul
sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza
juridică a celeilalte.

Rezoluţiunea judiciară
Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează de drept. Partea
îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în
rezoluţiune.
În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi
aprecia cauzele rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie
părţii acţionate.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia
angajamentul nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză. Dacă s-ar
recunoaşte o asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar
însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se

156
desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o
înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor.

Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune

Pentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se
cer îndeplinite următoarele condiţii:
- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;
- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit
obligaţia. Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite,
independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema
rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;
- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în
condiţiile prevăzute de lege. Punerea în întârziere este foarte
importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor
de către cealaltă parte contractantă.
Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii,
urmează să se pronunţe asupra rezoluţiunii contractului.

Rezoluţiunea convenţională
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea
contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte
comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu
condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În
cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi
nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator.
Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează
neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la
iniţiativa creditorului.
Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele
comisorii sunt interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare
severitate. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte
fără echivoc din cuprinsul actului juridic.

După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care

produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:
 Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile
prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le
datorează, contractul se desfiinţează;

157
  Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în
cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept
să considere contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu
şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a
fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut
loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un
termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
 Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că,
în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale,
contractul se consideră rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă că
instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să
se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.
 Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care
părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră
desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără
intervenţia instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept efect
desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de
executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă
posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a
operat de plin drept.
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută
observaţia generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice
rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat sau se declară gată să-şi
execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu
înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a
nu se ajunge la rezoluţiune.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde
rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un
pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.

Efectele rezoluţiunii contractului

Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi.
Efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex
tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).
Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în
situaţia anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în
temeiul contractului desfiinţat.

158
 Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării
obligaţiei de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă
rezoluţiunea contractului, obligarea debitorului la plata de daune interese.
Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante printr-o
clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese va fi stabilită de
instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil.
Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor
drepturilor consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau
bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului
“resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. Astfel, urmare a
caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite
drepturi pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam
ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea
drepturilor lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul
bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile.
Top of the Document

Rezilierea contractului
Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul
neexecutării culpabile a unui contract cu executare succesivă.
Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru
cauză de neexecutare numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut,
fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv executate.
Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie
succesivă, în timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută
obligaţia, cealaltă parte va putea cere rezilierea contractului.

Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fără

însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până
atunci.
În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor
cu executare succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului
că desfiinţează contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate
celelalte aspecte, regimul juridic al rezoluţiunii.
Top of the Document

Riscul contractului
Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi
execute obligaţia sa, ori este, în orice alt mod, culpabilă de această
neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie exonerată de executarea

159
obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o împrejurare
independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea
de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea
cealaltă mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte,
cine va suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite de
executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi.
Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în
decursul timpului.
În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două
stipulaţii independente; de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare,
stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi
stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul vânzătorului.
De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente
una faţă de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului înainte de predare,
libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia să plătească preţul,
adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima
aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori.
În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită,
din considerente de echitate, cu soluţia res perit domino.
Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil
modern, însă nu în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în
exprimarea contractuală de res perit debitori.
Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de
executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia
corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru
neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul
reciproc şi interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În
contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării
obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a
obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte
cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic
obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.
Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat nu este formulată de Codul civil, dar acesta face unele
aplicaţii, ale regulii, în diferite materii. Astfel:
- în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat
piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut,
ceea ce înseamnă că locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la

160
chiriaş (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul este debitorul unei obligaţii
imposibil de executat şi va suportă riscul contractului;
- în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul
confecţionat de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde
de la comitent plata pentru munca investită în confecţionarea lucrului
Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al unei obligaţii
imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului.
În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat,
deci nu în întregime ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile:
- fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar
urma să se execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei
imposibil de executat suportă riscul contractului în măsura obligaţiei
neexecutate de el;
- fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă
parte ce ar putea fi executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost
încheiat. În această situaţie riscul contractului este suportat integral de către
debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a
părţilor care s-au obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei
corelative, motiv pentru care această regulă, care pune riscurile în sarcina
debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are caracter
imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor
contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului.
Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual,
produce efecte retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi
cum nu au existat niciodată.

Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de

proprietate
Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul în care este
vorba de un contract sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun
cert.
O asemenea problemă se pune în situaţia în care lucrul care a făcut
obiectul contractului a pierit dintr-o cauză fortuită, înainte de a fi fort predat
de către transmiţător.
Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor
translative de proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea
calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res
perit domino).

161
 Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art. 971 Cod
civil dispune: “În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau a
unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul
consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul
dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.
Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia
contractului de vânzare-cumpărare, conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1:
„vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la
cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra
lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu
se va fi numărat”.
În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul
dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător,
deoarece ca regulă, numai în acest moment se realizează individualizarea
bunurilor.
În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare
intervine o imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de
debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică de vânzător. Pieirea unor
bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi executa în natură
obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul vânzătorului de genul
celor vândute au pierit în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi procure
altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa obligaţia (genera non pereunt). În caz
de neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de despăgubiri.
Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci când, deşi
este vorba de un bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus
în întârziere întrucât nu îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de
predare, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2 Cod civil care
menţionează expres că “lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară dacă
debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului”.
Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai
dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat
cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2 Cod civil).
În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii
nu se produce la încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de
a se fi operat transferul proprietăţii, riscul contractului va fi suportat de către
vânzător, atât ca aplicare a principiului res perit domino, cât şi pentru că el
este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Astfel, de exemplu:
- în cazul vânzării lucrurilor viitoare, transferul proprietăţii operează
la predare;

162
 - părţile au convenit transmiterea proprietăţii la o dată ulterioară
încheierii contractului;
- în sistemul de carte funciară, transferul operează în momentul
întabulării. Drept urmare, prin înscriere în carte funciară dreptul de
proprietate se transmite atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi. Cu
toate acestea riscurile trec asupra dobânditorului, chiar mai înainte de
întabularea dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului, şi anume din
momentul în care înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa prin punerea în
posesie a dobânditorului şi predarea înscrisurilor necesare pentru înscrierea
dreptului transmis.
O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este
afectat de o condiţie. Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o
condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie.
În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă,
transmiterea proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată
realizării condiţiei. Dacă lucrul piere în mod fortuit pendente conditione,
legea dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta nemaifiind în măsură
să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi
obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod
civil).
Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul
este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea obţine
vreo reducere a preţului (art. 1018 alin. 3 Cod civil).
Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui
lucru individual determinat devine proprietar din momentul încheierii
contractului şi se află în aceeaşi situaţie în care se găseşte vânzătorul în
contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul piere mai înainte de
realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl suportă cumpărătorul, proprietar sub
condiţie rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi dreptul său
de proprietate este desfiinţat cu efect retroactiv din momentul încheierii
contractului.
În concluzie se poate afirma că ori de câte ori transferul unui bun este
afectat de o condiţie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului
va fi suportat de către acea parte care are calitatea de proprietar sub condiţie
rezolutorie.
Top of the Document

(capitolul IV/1 din bibliografie)

163
1. Contractul:
- efectele specifice ale contractelor sinalagmatice:
-exceptia de neexecutare a contractului,
-rezolutiunea si
-rezilierea contractului,
-riscul contractului;

EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR

SINALAGMATICE

Codul civil defineşte în art. 942 contractul „ca fiind acordul între două
sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport
juridic”.
Deoarece Codul civil se referă la noţiunea largă a efectelor
contractului, unii autori au definit contractul sau convenţia ca fiind „acordul
între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice”.
O definiţie cuprinzătoare este aceea potrivit căreia : „prin contract se
înţelege acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, prin care se
nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii, adică un raport juridic de
obligaţii” şi, în sfârşit, potrivit altor autori, „contractul este acordul de voinţă
care dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii”.
În raport de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte
unilaterale şi contracte bilaterale (sinalagmatice).
Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii
numai în sarcina unei părţi.
Potrivit art. 944 Cod civil „ contractul este unilateral când una sau mai
multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea
din urmă să se oblige.”
De exemplu, sunt contacte unilaterale contractul de donaţie, contractul
de împrumut, contractul de gaj, contractul de depozit gratuit.
Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este
rezultatul voinţei unei singure părţi. Astfel, contractul unilateral se formează
în baza acordului de voinţă dintre părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc
obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul unilateral
presupune o singură manifestare de voinţă.
Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia dată în art. 943
Cod civil, este acel contract în care părţile se obligă reciproc una către alta.

164
 Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor.

Contractul bilateral (sinalagmatic), după definiţia dată în art. 943

Cod civil, este acel contract în care părţile se obligă reciproc una către alta.
Acest tip de contract se caracterizează prin reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor.
Sunt contracte bilaterale contractul de vânzare, contractul de
închiriere, contractul de transport.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, vânzătorul
este creditorul obligaţiei de plată a preţului şi debitorul obligaţiei de predare
a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a
lucrului vândut şi debitorul obligaţiei de plată a preţului.
Importanţa clasificării contractelor în unilaterale sau bilaterale :
 din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor
sinalagmatice întâlnim excepţia de neexecutare, rezoluţiunea,
rezilierea şi riscul contractului;
 din punct de vedere al probelor, înscrisurile sub semnătură
privată prin care se constată contracte sinalagmatice trebuie să
fie făcute, conform art. 1179 Cod civil, în dublu exemplar; în
cazul contractelor unilaterale având ca obiect obligaţia de plată
a unei sume de bani sau de a da o cantitate de bunuri de gen,
conform art. 1180 Cod civil, acestea trebuie să poarte
menţiunea „bun şi aprobat”.
Prin efectele contractului se înţeleg raporturile juridice civile născute
din acel contract, respectiv drepturile şi obligaţiile aflate în conţinutul
acestor raporturi.
Top of the Document

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru

contractele sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:
4. excepţie de neexecutare a contractului;
obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan.
De la această regulă fac excepţie acele contracte care prin natura
lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. Aşa fiind, oricare
parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei
proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu
execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract. Această

165
 posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a
contractului;
5. dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă
parte are dreptul să ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea
contractului;
6. dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte
contractantă să-şi execute obligaţiile, contractul încetează,
cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale. Legat de
aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale.
Top of the Document

Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

Prin rezoluţiune se înţelege desfiinţarea, pe cale judiciară sau
convenţională, a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul în
care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligaţiile asumate prin convenţie,
desfiinţare care produce efecte retroactive.
Cu alte cuvinte, rezoluţiunea contractului este o sancţiune a
neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare imediată,
constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia
avută anterior încheierii contractului.
Rezoluţiunea contractului şi nulitatea
Deşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, între
rezoluţiune şi nulitate există şi importante deosebiri. Astfel, în timp ce
cauzele nulităţii sunt întotdeauna concomitente cu momentul încheierii
contractului, cauza rezoluţiunii este întotdeauna posterioară încheierii
contractului.
Nulitatea se întemeiază pe ideea că un contract nu a fost valabil
încheiat, pe când rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil
încheiat, care însă nu a fost executat din culpa uneia dintre părţi.

Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului

În doctrină, s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune
civilă, garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea
întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor contractuale.
Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl
constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul
sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza
juridică a celeilalte.

166
Rezoluţiunea judiciară
Potrivit art. 1021 Cod civil, rezoluţiunea nu operează de drept. Partea
îndreptăţită trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în
rezoluţiune.
În aceste condiţii, legea recunoaşte instanţei dreptul de a verifica şi
aprecia cauzele rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de graţie
părţii acţionate.
Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia
angajamentul nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză. Dacă s-ar
recunoaşte o asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar
însemna să i se acorde o primă de încurajare, o cale nejustificată de a se
desprinde din raportul contractual la care a convenit, ceea ce ar constitui o
înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor.

Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune

Pentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se
cer îndeplinite următoarele condiţii:
- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;
- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit
obligaţia. Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite,
independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema
rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;
- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în
condiţiile prevăzute de lege. Punerea în întârziere este foarte
importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor
de către cealaltă parte contractantă.
Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii,
urmează să se pronunţe asupra rezoluţiunii contractului.

Rezoluţiunea convenţională
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea
contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte
comisorii.
Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu
condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În
cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi
nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator.
Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează
neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la
iniţiativa creditorului.

167
 Având în vedere consecinţele lor asupra fiinţei contractelor, pactele
comisorii sunt interpretate de practica judiciară restrictiv şi cu mai mare
severitate. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte
fără echivoc din cuprinsul actului juridic.

După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care

produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:
 Pactul comisoriu de gradul I este clauza contractuală prin care părţile
prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le
datorează, contractul se desfiinţează;
 Pactul comisoriu de gradul II este clauza prin care părţile convin că în
cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este în drept
să considere contractul ca desfiinţat. Instanţa sesizată de partea care nu
şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a
fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut
loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un
termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
 Pactul comisoriu de gradul III constă în clauza prin care se prevede că,
în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale,
contractul se consideră rezolvit de plin drept. Aceasta înseamnă că
instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să
se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.
 Pactul comisoriu de gradul IV este acea clauză contractuală prin care
părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră
desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără
intervenţia instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept efect
desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de
executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
Instanţa de judecată sesizată de una dintre părţi nu va avea altă
posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului a
operat de plin drept.
În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută
observaţia generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice
rezoluţiunea este creditorul care şi-a executat sau se declară gată să-şi
execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu
înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a
nu se ajunge la rezoluţiune.

168
 Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde
rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un
pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.

Efectele rezoluţiunii contractului

Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi.
Efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex
tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).
Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în
situaţia anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în
temeiul contractului desfiinţat.
Atunci când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării
obligaţiei de către cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă
rezoluţiunea contractului, obligarea debitorului la plata de daune interese.
Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părţile contractante printr-o
clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese va fi stabilită de
instanţa de judecată, conform art. 1084 Cod civil.
Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor
drepturilor consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau
bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului
“resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”. Astfel, urmare a
caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite
drepturi pe care nu le avea “nemo plus juris ad alium transfere potest, quam
ipso habet”. Cu toate acestea, terţii dobânditori vor putea opune dobândirea
drepturilor lor prin posesie de bună credinţă (art. 1909 Cod civil), în cazul
bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile.
Top of the Document

Rezilierea contractului
Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul
neexecutării culpabile a unui contract cu executare succesivă.
Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru
cauză de neexecutare numai pentru viitor. Prestaţiile executate în trecut,
fiind de regulă ireversibile, rămân definitiv executate.
Contractul de închiriere, de exemplu, este un contract cu execuţie
succesivă, în timp. Dacă la un moment dat una dintre părţi nu-şi mai execută
obligaţia, cealaltă parte va putea cere rezilierea contractului.

169
 Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fără
însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până
atunci.
În doctrină s-a afirmat că, se poate spune că rezoluţiunea contractelor
cu executare succesivă se numeşte reziliere. De aceea, cu excepţia faptului
că desfiinţează contractul numai pentru viitor, rezilierii i se aplică, sub toate
celelalte aspecte, regimul juridic al rezoluţiunii.
Top of the Document

Riscul contractului
Când în cadrul unui contract sinalagmatic, o parte nu vrea să-şi
execute obligaţia sa, ori este, în orice alt mod, culpabilă de această
neexecutare, este normal ca şi cealaltă parte să fie exonerată de executarea
obligaţiei sale corelative. Se poate întâmpla însă că dintr-o împrejurare
independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi să se afle în imposibilitatea
de a-şi executa obligaţia. Se pune atunci problema de a şti dacă partea
cealaltă mai este ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine ori, cu alte cuvinte,
cine va suporta riscul contractului în cazul imposibilităţii fortuite de
executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi.
Problema suportării riscurilor contractuale a fost soluţionată diferit în
decursul timpului.
În dreptul roman, contractele sinalagmatice aveau la bază două
stipulaţii independente; de exemplu, la contractul de vânzare-cumpărare,
stipulaţia prin care vânzătorul se obliga să vândă bunul cumpărătorului şi
stipulaţia prin care cumpărătorul se obliga să plătească preţul vânzătorului.
De aceea şi obligaţiile izvorâte din cele două stipulaţii erau independente
una faţă de alta. Ca urmare, pierderea fortuită a bunului înainte de predare,
libera pe vânzător, nu însă şi pe cumpărător, care trebuia să plătească preţul,
adică să suporte riscul contractual; deci res perit emptori, care exprima
aplicarea la vânzare-cumpărare a adagiului res perit creditori.
În dreptul medieval, soluţia injustă din dreptul roman, a fost înlocuită,
din considerente de echitate, cu soluţia res perit domino.
Această soluţie s-a transmis, cu titlu de regulă, şi în dreptul civil
modern, însă nu în exprimarea extracontractuală de res perit domino, ci în
exprimarea contractuală de res perit debitori.
Regula menţionată înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de
executat nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia
corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru
neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.

170
 Temeiul sau fundamentul regulii res perit debitori constă în caracterul
reciproc şi interdependent al obligaţilor ce revin părţilor contractante. În
contractele sinalagmatice, obligaţia fiecărui contractant este cauza executării
obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a
obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte
cuvinte, neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic
obligaţia celeilalte care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.
Regula că riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei
imposibil de executat nu este formulată de Codul civil, dar acesta face unele
aplicaţii, ale regulii, în diferite materii. Astfel:
- în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat
piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut,
ceea ce înseamnă că locatorul nu va avea dreptul să pretindă chiria de la
chiriaş (art. 1423 Cod civil civil). Locatorul este debitorul unei obligaţii
imposibil de executat şi va suportă riscul contractului;
- în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul
confecţionat de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde
de la comitent plata pentru munca investită în confecţionarea lucrului
Antreprenorul are, în acest caz, calitatea de debitor al unei obligaţii
imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului.
În cazul în care obligaţia devine numai parţial imposibil de executat,
deci nu în întregime ca în situaţiile precedente, două situaţii sunt posibile:
- fie soluţia de a se reduce în mod corespunzător contraprestaţia ce ar
urma să se execute de cealaltă parte, ceea ce înseamnă că debitorul obligaţiei
imposibil de executat suportă riscul contractului în măsura obligaţiei
neexecutate de el;
- fie soluţia desfiinţării sau desfacerii în întregime a contractului, dacă
parte ce ar putea fi executată nu asigură scopul pentru care contractul a fost
încheiat. În această situaţie riscul contractului este suportat integral de către
debitorul obligaţiei imposibil de executat.
Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a
părţilor care s-au obligat fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei
corelative, motiv pentru care această regulă, care pune riscurile în sarcina
debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are caracter
imperativ, aşa încât părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor
contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului.
Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual,
produce efecte retroactiv, în sensul că ambele obligaţii se consideră ca şi
cum nu au existat niciodată.

171
 Suportarea riscurilor în contractele sinalagmatice translative de
proprietate
Riscul contractului capătă o soluţie specifică în cazul în care este
vorba de un contract sinalagmatic translativ de proprietate privind un bun
cert.
O asemenea problemă se pune în situaţia în care lucrul care a făcut
obiectul contractului a pierit dintr-o cauză fortuită, înainte de a fi fort predat
de către transmiţător.
Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor
translative de proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea
calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia (res
perit domino).
Cu privire la transmiterea proprietăţii unui lucru cert, art. 971 Cod
civil dispune: “În contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau a
unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmit prin efectul
consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul
dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.
Codul civil face aplicaţia practică a aceste reguli în materia
contractului de vânzare-cumpărare, conform dispoziţiilor art. 1295 alin. 1:
„vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la
cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra
lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu
se va fi numărat”.
În cazul în care obiectul contractului sunt bunuri de gen, transferul
dreptului de proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător,
deoarece ca regulă, numai în acest moment se realizează individualizarea
bunurilor.
În consecinţă, în cazul bunurilor de gen, dacă până la predare
intervine o imposibilitate de executare, riscul contractului va fi suportat de
debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică de vânzător. Pieirea unor
bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi executa în natură
obligaţia. Chiar dacă toate bunurile din patrimoniul vânzătorului de genul
celor vândute au pierit în mod fortuit, vânzătorul este obligat să-şi procure
altele, de acelaşi fel, spre a-şi executa obligaţia (genera non pereunt). În caz
de neexecutare vânzătorul poate fi obligat la plata de despăgubiri.
Riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi atunci când, deşi
este vorba de un bun cert, înainte de pieirea lucrului, vânzătorul fusese pus
în întârziere întrucât nu îşi executase la termenul prevăzut, obligaţia de

172
predare, în acest sens fiind dispoziţiile art. 1074 alin. 2 Cod civil care
menţionează expres că “lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară dacă
debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului”.
Debitorul pus în întârziere poate scăpa de urmările riscului numai
dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit chiar dacă ar fi fost predat
cumpărătorului la termen (art. 1156 alin. 2 Cod civil).
În cazul în care, deşi este vorba de bunuri certe, transferul proprietăţii
nu se produce la încheierea contractului, ci ulterior, iar bunul piere înainte de
a se fi operat transferul proprietăţii, riscul contractului va fi suportat de către
vânzător, atât ca aplicare a principiului res perit domino, cât şi pentru că el
este debitorul obligaţiei imposibil de executat. Astfel, de exemplu:
- în cazul vânzării lucrurilor viitoare, transferul proprietăţii operează
la predare;
- părţile au convenit transmiterea proprietăţii la o dată ulterioară
încheierii contractului;
- în sistemul de carte funciară, transferul operează în momentul
întabulării. Drept urmare, prin înscriere în carte funciară dreptul de
proprietate se transmite atât în raporturile dintre părţi, cât şi faţă de terţi. Cu
toate acestea riscurile trec asupra dobânditorului, chiar mai înainte de
întabularea dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului, şi anume din
momentul în care înstrăinătorul şi-a îndeplinit obligaţia sa prin punerea în
posesie a dobânditorului şi predarea înscrisurilor necesare pentru înscrierea
dreptului transmis.
O situaţie deosebită apare în cazul în care transferul proprietăţii este
afectat de o condiţie. Astfel, urmează a se distinge după cum este vorba de o
condiţie suspensivă sau de o condiţie rezolutorie.
În cazul în care vânzarea a fost încheiată sub condiţie suspensivă,
transmiterea proprietăţii lucrului individual determinat este subordonată
realizării condiţiei. Dacă lucrul piere în mod fortuit pendente conditione,
legea dispune că riscul îl va suporta vânzătorul, acesta nemaifiind în măsură
să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei., iar cumpărătorul nu va fi
obligat să plătească preţul, chiar dacă se împlineşte condiţia (art. 1018 Cod
civil).
Dacă pendente conditione lucrul a pierit numai în parte, cumpărătorul
este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea obţine
vreo reducere a preţului (art. 1018 alin. 3 Cod civil).
Dacă vânzarea s-a făcut sub condiţie rezolutorie, cumpărătorul unui
lucru individual determinat devine proprietar din momentul încheierii
contractului şi se află în aceeaşi situaţie în care se găseşte vânzătorul în

173
contractul încheiat sub condiţie suspensivă. Dacă lucrul piere mai înainte de
realizarea condiţiei rezolutorii, riscul îl suportă cumpărătorul, proprietar sub
condiţie rezolutorie, care va trebui să plătească deci preţul, deşi dreptul său
de proprietate este desfiinţat cu efect retroactiv din momentul încheierii
contractului.
În concluzie se poate afirma că ori de câte ori transferul unui bun este
afectat de o condiţie, iar bunul piere pendente conditione, riscul contractului
va fi suportat de către acea parte care are calitatea de proprietar sub condiţie
rezolutorie.
Top of the Document

(capitolul IV/3 din bibliografie)

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii

3. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii

-răspunderea civilă delictuală:
-prejudiciul
-fapta ilicita
-vinovatia
-capacitatea delictuala
- răspunderea pentru fapta proprie;
-pentru fapta altei persoane
- răspunderea părintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii
lor minori;
- răspunderea comitentilor pentru faptele prepusilor;
- răspunderea institutorilor si artizanilor pentru faptele
elevilor si ucenicilor;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina
edificiului;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în
general.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA

PROPRIE
1. Noţiunea de răspundere civilă

174
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un
raport juridic obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a repara
prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este ţinută
răspunzătoare prin dispoziţiile legale.
Într-o altă formulare25, răspunderea civilă a fost definită ca fiind o instituţie
juridică alcătuită din totalitatea normelor de drept prin care se reglementează
obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa
extracontractuală sau contractuală, ori pentru care este chemată de lege să
răspundă.
Răspunderea civilă este de două feluri:
• răspundere civilă contractuală;
• răspundere civilă delictuală.
Răspunderea civilă contractuală apare în cazul nerespectării clauzelor
unei convenţii.
Top of the Document

Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de reparare

a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.
2. Reglementarea legală a răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală este reglementată de art. 998-1003 Cod civil.
Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar
art. 999 Cod civil precizează că omul este responsabil nu numai pentru
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin
neglijenţa sau imprudenţa sa.
3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale
Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl
constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat
Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil care
se aplică pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu în
considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită, ci a patrimoniului
acesteia.
4. Felurile răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri, respectiv:
• răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 -999 Cod civil);
• răspunderea pentru fapta altei persoane:
1) răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori
(art. 1000 alin. 2 Cod civil);
2) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în
funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);

175
3) răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de
elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil).
• Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale:
1) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general (art. 1000
alin. 1 Cod civil);
2) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza
juridică a unei persoane (art. 1001 Cod civil);
3) răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca
urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de construcţie (art. 1002 Cod
civil).
Top of the Document

5. Răspunderea pentru fapta proprie

5.1. Reglementare
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de
Codul civil român în art. 998-999.
Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală sa ocazionat, a-l repara”, iar
art. 999 Cod civil prevede că „omul este responsabil nu numai pentru
prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin
neglijenţa sau imprudenţa sa”.

5.2. Condiţiile generale ale răspunderii

Din analiza textelor art. 998 şi 999 Cod civil, rezultă că pentru angajarea
răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:
• existenţa unui prejudiciu;
• existenţa unei fapte ilicite;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
• existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia,
neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Alături de aceste elemente, în literatura de specialitate27 s-a susţinut şi
necesitatea existenţei capacităţii delictuale a celui care a cauzat prejudiciul.
Alţi autori28 au argumentat în sensul că această condiţie trebuie analizată
numai ca un element al vinovăţiei autorului faptei ilicite şi nu ca o condiţie
distinctă a răspunderii civile delictuale.
Într-o altă opinie 29s-a precizat că existenţa capacităţii delictuale a celui ce a
săvârşit fapta ilicită poate fi examinată separat, după cum poate fi onsiderată
un element implicat în condiţia vinovăţiei.
Top of the Document
6. Prejudiciul

176
6.1. Noţiunea de prejudiciu
Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non30, este definit ca fiind efectul
negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de
o altă persoană.
Alţi autori32 au apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele dăunătoare, de
natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor
subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.
Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale,
condiţie necesară şi esenţială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu
a fost prejudiciată, ea nu are dreptul de a pretinde nicio reparaţie, pentru că
nu poate face dovada unui interes.
6.2. Clasificarea prejudiciului
Prejudiciul se clasifică în funcţie de mai multe criterii, respectiv:
• după natura sa: prejudiciu patrimonial şi prejudiciu nepatrimonial;
• după durata producerii: prejudiciul este instantaneu sau succesiv;
• după cum putea sau nu să fie prevăzut în momentul producerii:
prejudiciu previzibil şi prejudiciu imprevizibil.
Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui conţinut poate fi
evaluat în bani. De exemplu, distrugerea unui bun, pierderea capacităţii de
muncă.
Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu este susceptibil de
evaluare în bani. De exemplu, atingerea adusă onoarei şi demnităţii
persoanei, suferinţa fizică provocată de un accident.
Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile
nepatrimoniale sunt numite daune morale.
În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul Europei cu privire la
repararea daunelor morale, cu ocazia Colocviului ţinut sub auspiciile sale la
Londra în 196933, doctrina şi jurisprudenţa română au acceptat că o atare
răspundere civilă nepatrimonială contribuie şi la reducerea compensatorie a
suferinţelor fizice şi psihice încercate de părţile vătămate prin lovirile,
vătămările, mutilările, desfigurările, restrângerea posibilităţilor de a duce o
viaţă normală ori alte asemenea situaţii determinate de vătămarea integrităţii,
a sănătăţii ori cauzarea morţii unei persoane apropiate.
Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară europeană
referitoare la repararea daunelor morale a determinat concluzia că o atare
despăgubire de „compensare” sau „satisfacţie” a victimei să fie recunoscută,
exclusiv, în cadrul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii şi sănătăţii
persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave
personalităţii umane şi a raporturilor de familie.

177
Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se produce
dintr-o dată sau într-un interval de timp scurt.
Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce
continuu sau eşalonat în timp.
Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la
momentul săvârşirii faptei ilicite.
Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut
la momentul săvârşirii faptei ilicite.
6.3. Condiţiile reparării prejudiciului
Prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la
reparare, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două condiţii:
- prejudiciul să fie cert;
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
6.3.1. Prejudiciul să fie cert
Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul existenţei, cât şi
al întinderii sale.
Este considerat cert prejudiciul actual, precum şi prejudiciul viitor, adică
acel prejudiciu care apare după soluţionarea acţiunii în despăgubire, în
măsura în care sunt sigure atât apariţia acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea
de a fi determinat.
6.3.2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă
Această condiţie este justificată prin faptul că, în caz contrar, repararea
prejudiciului ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză.
Analiza condiţiei se face în raport de trei posibile situaţii, în raport de
calitatea terţului care plăteşte victimei.
1. Dacă victima primeşte o pensie de invaliditate sau pensie de urmaş,
acordată de Asigurările sociale, pentru repararea
prejudiciului ea va fi îndreptăţită să formuleze acţiune în răspundere civilă
delictuală având ca obiect diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită de
plata acestei pensii.
2. Dacă victima are calitatea de persoană asigurată, se fac următoarele
distincţii:
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de
persoană asigurată pentru o asigurare de persoane, se cumulează cu
despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite;
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de
persoană asigurată pentru o asigurare de bunuri, nu se cumulează cu
despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite; în acest caz autorul faptei
ilicite poate fi obligat la plata unei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre
prejudiciu şi indemnizaţia de asigurare;

178
• dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, în cadrul unei asigurări
facultative sau obligatorii de răspundere civilă, asiguratorul va putea fi
obligat să plătească despăgubiri victimei, iar victima îl va acţiona pe autorul
faptei ilicite doar pentru diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la
asigurator.
3. Dacă victima primeşte o sumă de bani de la o terţă persoană, cu titlu de
ajutor, va putea să solicite şi plata de despăgubiri de la autorul faptei ilicite,
iar dacă terţul a plătit în locul autorului faptei ilicite, victima va putea să
pretindă de la autor diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la terţ.
6.4. Principiile reparării prejudiciului
Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia părţilor sau prin
intentarea unei acţiuni în justiţie pentru plata despăgubirilor.
Pe cale convenţională, victima şi autorul faptei ilicite pot să încheie, în mod
valabil, o convenţie prin care să stabilească atât întinderea despăgubirilor,
cât şi modalitatea de plată a acestora.
Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie, victima se va adresa
instanţei de judecată cu o acţiune având ca obiect plata despăgubirilor.
În cadrul unei astfel de acţiuni, repararea prejudiciului se face în funcţie de
următoarele principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului;
- principiul reparării în natură a prejudiciului.
6.4.1. Principiul reparării integrale a prejudiciului
Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite justifică principiul
reparării integrale a prejudiciului ca un principiu fundamental al răspunderii
civile delictuale.
La repararea integrală a unui prejudiciu, urmează a fi avute în vedere
următoarele aspecte:
• este supusă reparării atât paguba efectivă (damnum emergens), cât şi
beneficiul nerealizat (lucrum cesans)
• se repară atât prejudiciul previzibil cât şi prejudiciul imprevizibil;
• la stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanţă starea materială a
victimei sau a autorului faptei ilicite
• prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de forma sau
gradul de vinovăţie.
6.4.2. Principiul reparării în natură a prejudiciului
Repararea în natură a prejudiciului constă într-o activitate sau operaţie
materială, concretizată în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea
bunului distrus cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau
defecţiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu
încălcarea unui drept al altuia etc.

179
Sub aspectul reglementării, principiul reparării în natură nu este consacrat în
Codul civil, dar este recunoscut în doctrină şi jurisprudenţă.
6.4.3. Repararea prin echivalent a prejudiciului
Atunci când nu este posibilă repararea în natură a prejudiciului, repararea se
face prin echivalent.
Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară şi compensatorie,
devenind aplicabilă ori de câte ori repararea în natură a prejudiciului nu este
obiectiv posibilă.
Repararea prin echivalent se poate face în două modalităţi:
- acordarea unei sume globale, care se stabileşte prin hotărârea
judecătorească de obligare la plata despăgubirilor;
- stabilirea unor prestaţii periodice, în formă bănească, care se plătesc
victimei, după caz, temporar sau viager. De exemplu, în cazul săvârşirii
unei infracţiuni contra persoanei, cauzatoare de vătămări corporale, cu
urmarea unei invalidităţi temporare, autorul faptei ilicite va fi obligat la plata
unor despăgubiri periodice către partea vătămată până la data încetării stării
de invaliditate.
În doctrină40 s-a precizat că, în cazul în care, după acordarea despăgubirilor
prin hotărâre judecătorească, se face dovada unor noi prejudicii, având drept
cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot obţine despăgubiri suplimentare, fără a se
putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate.
6.4.4. Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a
prejudiciului
În cazul reparării prin echivalent a prejudiciului, stabilirea despăgubirilor se
face ţinând cont de următoarele elemente:
• întinderea prejudiciului şi modul de calcul al echivalentului daunelor se
calculează la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de acordare a
despăgubirilor;
• autorul faptei ilicite poate să fie obligat şi la plata dobânzilor la suma
stabilită cu titlu de despăgubire, iar aceste dobânzi curg din momentul în
care hotărârea judecătorească a rămas definitivă;
• dacă fapta ilicită a produs o vătămare a sănătăţii sau integrităţii corporale,
fără consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unei sume
globale care să acopere cheltuielile victimei cu refacerea sănătăţii, precum şi
diferenţa dintre venitul pe care victima l-ar fi obţinut şi suma de bani primită
pe perioada concediului medical;
• dacă vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a produs consecinţe de
durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice, care
prezintă diferenţa dintre venitul obţinut anterior vătămării şi venitul obţinut
după vătămare (pensie, ajutor social);

180
• dacă urmarea faptei ilicite constă în decesul victimei, se vor acorda
despăgubiri care să acopere cheltuielile medicale şi de înmormântare,
precum şi pentru prejudiciile patrimoniale şi morale ale persoanelor aflate în
întreţinerea victimei.
Instanţele judecătoreşti investite cu soluţionarea unor acţiuni având ca obiect
plata despăgubirilor, în cazul vătămării integrităţii corporale, au decis şi în
sensul că în cazul în care cel vătămat corporal trebuie să depună un efort
suplimentar, este necesar ca acesta să primească şi echivalentul acestui efort,
deoarece numai astfel se restabileşte situaţia anterioară şi nu i se impune
celui vătămat să suporte, indiferent sub ce formă, consecinţele activităţii
ilicite a cărei victimă a fost. Partea vătămată are dreptul la despăgubiri
corespunzătoare, chiar şi în situaţia în care, ulterior producerii prejudiciului,
realizează la locul de muncă acelaşi venit, şi chiar mai mare, dacă se
dovedeşte că, datorită invalidităţii, a fost nevoită să facă un efort în plus,
care a necesitat pentru compensare cheltuieli suplimentare de alimentaţie şi
medicaţie adecvată.
Top of the Document
7. Fapta ilicită
7.1. Definiţie
În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind
orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate
prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind acţiunea sau inacţiunea
care are ca rezultat încălcarea drepturilorsubiective sau intereselor
legitime ale unei persoane43 sau ca reprezentând un act de conduită prin
săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în societate.
Deşi dispoziţiile art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă care cauzează
altuia prejudiciu”, în realitate, pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală,
fapta trebuie să fie ilicită.
De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea-credinţă, care culege recolta
de pe o suprafaţă de teren care nu-i aparţine, producând astfel proprietarului
care, potrivit art. 480 Cod civil, are dreptul să culeagă fructele, o daună
constând în contravaloarea fructelor însuşite pe nedrept. În asemenea situaţii,
sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 Cod civil, iar posesorul este
obligat să restituie proprietarului terenului fructele culese, acesta având
obligaţia ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească cheltuielile făcute pentru
obţinerea fructelor.
În acest sens şi art. 25 şi 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice, menţionează expres răspunderea pentru fapta
ilicită.

181
Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încălcării unui drept
subiectiv, dar şi atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai
normele juridice, dar şi normele de convieţuire socială, în măsura în care
reprezintă o continuare a prevederilor legale.
Deoarece drepturile subiective şi interesele legitime ale persoanelor sunt
numeroase şi diferite, la fel sunt şi faptele prin care acestea pot fi încălcate.
Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se abţine de la orice
faptă prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective şi intereselor
legitime ale altora. Încălcarea acestei obligaţii are loc, în principiu, printr-o
activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită poate îmbrăca şi
forma unei inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este
obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită acţiune.
7.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite
Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături caracteristice:
• fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o conduită
ori manifestare umană exteriorizată;
• fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
• fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate.
7.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
În anumite situaţii, deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane,
răspunderea nu este angajată, deoarece este înlăturat caracterul ilicit al
faptei.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt:
􀂃 legitima apărare;
􀂃 starea de necesitate;
􀂃 îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege;
􀂃 îndeplinirea ordinului superiorului;
􀂃 exercitarea unui drept;
􀂃 consimţământul victimei.
Legitima apărare
Legitima apărare, definită în art. 44 Cod penal, reprezintă o faptă săvârşită în
scopul apărării vieţii, integrităţii corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau
bunurilor aceluia care exercită apărarea, ale altei persoane sau în apărarea
unui interes general, obştesc, împotriva unui atac ilicit exercitat de o altă
persoană, faptă de apărare prin care se pricinuieşte atacatorului, agresorului,
o asemenea pagubă.
O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârşită în
următoarele condiţii:

182
- există un atac material, direct, imediat şi injust împotriva persoanei care
comite fapta;
- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori
împotriva unui interes general;
- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală, drepturile celui
atacat ori interesul public;
- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul.
Starea de necesitate
Starea de necesitate, definită de art. 45 alin. 2 Cod penal, presupune că fapta
a fost săvârşită pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi
înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea autorului, a altuia
sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.
Fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i
caracterul ilicit, dacă a fost săvârşită în îndeplinirea unei activităţi impuse
ori permise de lege sau a ordinului superiorului.
Executarea ordinului superiorului50 înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a
fost emis de organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea
formelor legale; ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv, iar modul de
executare al ordinului nu este ilicit.
Exercitarea unui drept
Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea
de către o persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au
creat anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei
alte persoane.
Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul
căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită
ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub
sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal,
direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul
obştesc şi cu normele de convieţuire socială.
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne,
respectiv potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este
recunoscut de lege, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. 2 din
Decretul nr. 31/1954;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă, conform
dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României şi art. 970 alin. 1 Cod civil.
Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă
delictuală a titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.

183
În dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept
subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale.
Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu
este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o
altă persoană.
Instanţele judecătoreşti au decis că „deşi de natură a aduce prejudicii unui
drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit şi, astfel, nu se pune
problema angajării unei răspunderi civile când ea este săvârşită cu
permisiunea legii. Este cert, că cel ce exercită prerogativele pe care legea le
recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit,
chiar dacă prin exerciţiul normal al dreptului său aduce anumite atingeri ori
prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. În acest sens, exercitarea
dreptului constituţional al liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din
Constituţia României, nu poate fi calificată ca o faptă ilicită.”
Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea
autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură
patrimonială sau morală cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său.
Consimţământul victimei
Consimţământul victimei reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al
faptei în măsura în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de
săvârşirea faptei, ca autorul acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi
exista posibilitatea producerii unei pagube.
8. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar
ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, în sensul
că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
Codul civil impune această cerinţă prin art. 998-999; astfel potrivit art. 998,
răspunderea este angajată pentru fapta omului care cauzează altuia
prejudiciul, iar conform art. 999, răspunderea este angajată nu numai pentru
prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau
imprudenţa sa.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia faptei ilicite, în
condiţiile în care caracterul ilicit al acesteia este dat de împrejurarea că prin
ea a fost încălcat dreptul obiectiv şi a fost cauza un prejudiciu dreptului
subiectiv al persoanei.
Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost propuse următoarele
criterii:
• sistemul cauzalităţii necesare,57 potrivit căruia cauza este fenomenul care,
precedând efectul, îl provoacă în mod necesar;

184
• sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile58, care consideră că
fenomenul-cauză nu acţionează izolat, ci este condiţionat de mai mulţi
factori care nu produc în mod nemijlocit efectul, dar îl favorizează, astfel
încât aceste condiţii alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate
indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung să dobândească, prin interacţiune cu
cauza, un rol cauzal.
Top of the Document

9. Vinovăţia
9.1. Noţiune
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport de
fapta respectivă şi faţă de urmările pe care aceasta le produce.
9.2. Structura vinovăţiei
Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori:
- factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei
sociale a faptei săvârşite şi a urmărilor pe care aceasta le produce;
- factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie a autorului
faptei ilicite.

9.3. Formele vinovăţiei

Codul penal stabileşte o reglementare juridică cu caracter general a
vinovăţiei. Dispoziţiile cuprinse în art. 19 Cod penal stabilesc conţinutul
vinovăţiei, formele vinovăţiei şi modalităţile acestora.
Codul penal reglementează două forme de vinovăţie: intenţia şi culpa.
Intenţia se poate prezenta în două modalităţi:
1) intenţie directă, când autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte
producerea lui prin săvârşirea faptei;
2) intenţie indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa este de două feluri:
1) imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l
acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va produce;
2) neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă.
.4. Cauzele care înlătură vinovăţia
Cauzele care înlătură vinovăţia61 sunt împrejurările care împiedică atitudinea
psihică a persoanei faţă de faptă şi urmările acesteia. Aceste cauze sunt:
• fapta victimei înseşi;
• fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
• cazul fortuit;

185
• forţa majoră.
Top of the Document

5. Capacitatea delictuală
Pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca persoana
să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală.
Lipsa discernământului echivalează cu absenţa factorului intelectiv,
respectiv a lipsei vinovăţiei.
Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei situaţii posibile:
1) pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală de existenţă a
discernământului începând cu vârsta de 14 ani;
2) persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli psihice care le
afectează discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani, sunt
prezumate că au capacitate delictuală;
3) în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea va fi angajată
numai dacă victima prejudiciului va reuşi să facă dovada că la momentul
săvârşirii faptei ilicite interzisul a acţionat cu discernământ.

9.6. Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale

Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în faţa instanţei de
judecată trebuie să o dovedească, deci sarcina probei revine celui care face o
afirmaţie.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de
chemare în judecată, acesta trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a
supus-o judecăţii (onus probandi incumbit actori).
Referitor la proba condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de
dispoziţiile art. 1169 Cod civil, victima prejudiciului va trebui să facă
dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate
dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei. Fiind vorba de fapte
juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de probă, inclusiv proba
testimonială.
Top of the Document

10. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei

juridice
Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie a
persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul

186
exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii.
Această formă de răspundere este reglementată prin următoarele acte
normative:
• Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
• Legea nr. 31/1990 privind organizarea şi funcţionarea societăţilor
comerciale, cu modificările ulterioare;
• Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice în regii
autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare;
• Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii,
modificată şi completată prin Legea nr. 246/2005.
Persoana juridică este ţinută răspunzătoare pentru faptele persoanelor fizice
care intră în componenţa sa, dar persoanele fizice sau juridice care compun
organele persoanei juridice au o răspundere proprie pentru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana juridică, cât şi cu victima
prejudiciului.
Victima prejudiciului poate să cheme în judecată pentru plata de
despăgubiri:
– persoana juridică;
– persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care au acţionat în calitate
de organe ale persoanei juridice;
– persoanele fizice.
În situaţia în care persoana juridică a plătit victimei despăgubiri va avea
posibilitatea să intenteze o acţiune în regres împotriva persoanei fizice care
compune organul de conducere.
Top of the Document

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA ALTEI

PERSOANE
Codul civil, în art. 1000, reglementează trei forme de răspundere pentru
fapta altuia:
1) răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art.
1000 alin. 2 Cod civil);
2) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în
funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
3) răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de
elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 Cod civil).
Răspunderea pentru fapta altei persoane reprezintă o derogare de la
principiul general, conform căruia orice persoană răspunde numai pentru
prejudiciul cauzat prin propria sa faptă.

187
Această formă de răspundere civilă delictuală se fundamentează pe o
prezumţie legală de culpă. Aceasta înseamnă că în toate cazurile de
răspundere pentru fapta altuia, în sarcina celui considerat responsabil
operează o prezumţie legală de culpă care exonerează victima de obligaţia
probei. Prezumţia de culpă este relativă (juris tantum) în cazul părinţilor,
institutorilor şi meşteşugarilor, şi absolută (juris et de jure) în cazul
comitenţilor.
Top of the Document

1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor

minori
1.1. Reglementare
Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl şi mama, după moartea bărbatului,
sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu
dânşii, iar alin. 5 prevede că aceştia sunt exoneraţi de răspundere dacă
probează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord cu dispoziţiile
constituţionale care instituie egalitatea dintre bărbat şi femeie62, precum şi
cu prevederile art. 97 alin. 1 din Codul familiei, conform căruia ambii părinţi
au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după
cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi.
În concluzie, ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a săvârşit o faptă
prin care s-a produs un prejudiciu unei terţe persoane.
1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor
Fundamentarea răspunderii părinţilor are la bază exercitarea
necorespunzătoare a îndatoririlor legale ce le revin faţă de copii, care din
această cauză săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Referitor la această problemă, în doctrină au fost formulate mai multe teorii:
• răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de
supraveghere a copilului minor;
• răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de
educare65;
• răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de a
creşte copilul, astfel cum aceasta este reglementată în art. 1001 alin. 2 Codul
familiei.
Codul civil stabileşte un sistem de prezumţii cu privire la răspunderea
părinţilor, cu scopul de a simplifica victimei sarcina probei. Dacă victima
prejudiciului face dovada laturii obiective a răspunderii civile, respectiv

188
existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite şi existenţa raportului de
cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, în baza art. 1000 alin. 2 Cod
civil, se declanşează o triplă prezumţie de culpă:
• prezumţia că în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti au existat abateri,
constând în acţiuni sau inacţiuni ilicite;
• prezumţia de culpă a părinţilor, de obicei sub forma neglijenţei;
• prezumţia de cauzalitate între aceste abateri şi fapta prejudiciabilă
săvârşită de copilul minor, în sensul că neexercitarea îndatoririlor
părinteşti a făcut posibilă săvârşirea faptei.

1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. 2 Cod civil

Răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 2 Cod civil este aplicabilă
următoarelor persoane:
• părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din afara
căsătoriei;
• adoptatorilor, în situaţia în care copilul este adoptat, deoarece, în acest caz,
drepturile şi îndatoririle părinteşti trec de la părinţii fireşti la adoptator.
1.4. Condiţiile răspunderii părinţilor
1.4.1. Condiţiile generale
Condiţiile generale privesc elementele răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie şi se analizează în persoana minorului, deoarece acesta este
autorul faptei ilicite pentru care părinţii sunt chemaţi să răspundă, respectiv
existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa raportului de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia.
Referitor la vinovăţie, nu se cere condiţia ca minorul să fi acţionat cu
discernământ, adică cu vinovăţie.
1.4.2. Condiţiile speciale
Răspunderea părinţilor implică existenţa a două condiţii speciale:
– copilul să fie minor;
– copilul să locuiască cu părinţii săi.
Copilul să fie minor
Referitor la această condiţie, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod civil au în
vedere că minoritatea trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei ilicite.
Astfel, părinţii sunt ţinuţi răspunzători chiar dacă între timp copilul a
împlinit vârsta de 18 ani.
Părinţii nu răspund în următoarele situaţii:
• minorul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie. Această
situaţie se aplică femeii care se căsătoreşte la 16 ani, sau chiar 15 ani, dar în
acest din urmă caz, este necesară încuviinţarea primarului general al

189
municipiului Bucureşti sau a preşedintelui Consiliului judeţean, în raza
teritorială a căruia domiciliază femeia;
• pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienaţiei ori
debilităţii mintale, fără deosebire cum este sau nu pus sub interdicţie.
Copilul să locuiască cu părinţii săi
Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi rezultă din dispoziţiile art.
1000 alin. 2 Cod civil, care se referă la copiii minori care locuiesc cu
părinţii.
De regulă, locuinţa copilului coincide cu domiciliul. Sub acest aspect, art. 14
alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune că domiciliul legal al minorului este
la părinţii săi, iar atunci când părinţii nu au locuinţă comună, domiciliul este
la acela dintre părinţi la care copilul locuieşte statornic.
Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuieşte cu părinţii săi. Dacă
părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care
dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa
judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta
a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului.
Referitor la cea de a doua condiţie specială, prezintă interes nu domiciliul
minorului, ci locuinţa acestuia.
Răspunderea părinţilor se va angaja şi în acele situaţii în care nu este
îndeplinită condiţia comunităţii de locuinţă la data săvârşirii faptei
prejudiciabile de către minor, deoarece fundamentarea acestei forme de
răspundere este însăşi îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor
părinteşti. Asemenea situaţii pot să apară în următoarele cazuri:
• minorul a părăsit locuinţa părinţilor, fără acordul acestora;
• minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;
• minorul se află internat în spital;
• minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi reeducare
în care se afla internat.
În cazul în care minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi printr-o
hotărâre judecătorească, va răspunde numai părintele căruia i-a fost
încredinţat copilul, deoarece numai acest părinte exercită drepturile şi
îndatoririle părinteşti faţă de minor (art. 43 şi 65 Codul familiei).
1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind răspunderea părinţilor
Conform art. 1199 Cod civil, prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau
magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi
interpretate extensiv şi pot fi absolute sau relative.

190
Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu, nu este
permisă dovada contrară, iar prezumţiile legale relative sunt acelea
împotriva cărora se poate face proba contrară.
Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă
probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil.
În raport de această prevedere legală, în doctrină şi jurisprudenţă
s-a afirmat că prezumţia de culpă a părinţilor este o prezumţie legală
relativă, deoarece poate fi răsturnată prin probă contrară.
Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că părinţii şi-au
îndeplinit, în mod ireproşabil, îndatoririle ce le reveneau, că nu se poate
reţine un raport de cauzalitate între fapta lor – ca părinţi ce nu şi-au făcut
datoria faţă de copilul minor – şi fapta ilicită cauzatoare de prejudicii
săvârşită de minor.
1.6. Efectele răspunderii părinţilor
Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale acestei forme de
răspundere, părinţii vor fi ţinuţi să răspundă integral faţă de victima
prejudiciului cauzat de minor.
În situaţia în care minorul nu are discernământ, vor răspunde numai părinţii.
Dacă la momentul săvârşirii faptei, minorul a acţionat cu discernământ,
victima are următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe minor;
• să-i cheme în judecată pe părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi unul dintre părinţi.
Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde în temeiul art. 998-999
Cod civil, pentru fapta proprie.
În măsura în care părinţii au plătit victimei despăgubirile datorate pentru
fapta săvârşită de minorul cu discernământ, vor avea la îndemână o acţiune
în regres împotriva minorului, recuperând ce au plătit pentru minor.
Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o acţiune în regres
împotriva celuilalt părinte, acţiunea divizibilă pentru jumătate din suma
plătită, deoarece obligaţia de plată a părinţilor este o obligaţie solidară.
Top of the Document

2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

2.1. Reglementarea legală
Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenţii răspund de prejudiciul cauzat
de prepuşii lor în funcţiile încredinţate.
Spre deosebire de părinţi, institutori şi artizani, comitenţii nu sunt exoneraţi
de răspundere dacă dovedesc că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil,

191
deoarece nu sunt menţionaţi în alin. 5 al art. 1000 Cod civil în categoria
persoanelor care pot fi exonerate de răspundere.
2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 3 Cod civil
Analiza domeniului de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului porneşte de la ideea că nu există o definiţie a termenilor de
comitent şi prepus.
Pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport cu altă persoană,
între cele două persoane trebuie să existe un raport de subordonare, în care
prepusul se află în subordinea comitentului. Raportul de subordonare
reprezintă temeiul raportului de prepuşenie.
Condiţia raportului de subordonare este îndeplinită în toate cazurile în care,
pe baza acordului de voinţă dintre ele, o persoană fizică sau juridică a
încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare din care s-a născut
dreptul comitentului de a da instrucţiuni, a îndruma şi controla activitatea
prepusului.
Izvoarele raportului de prepuşenie sunt variate:
• contractul individual de muncă71;
• calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste;
• contractul de mandat, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare foarte
strictă a mandatarului faţă de mandant;
• contractul de antrepriză, dacă din conţinutul său rezultă o subordonare
foarte strictă a antreprenorului faţă de beneficiarul lucrării.
2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi jurisprudenţă
au fost propuse mai multe teorii :
• teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea
comitentului se întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in
eligendo – ori pe culpa în supravegherea prepusului – culpa in vigilendo;
teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza în care alegerea prepusului se face
prin concurs;
• teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului
trebuie să-şi asume şi riscurile care decurg din această activitate; teorie
criticată pentru că nu explică dreptul comitentului de a formula acţiunea în
regres împotriva prepusului pentru a obţine restituirea despăgubirilor plătite
victimei;
• teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept
argument faptul că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului.
Principalele critici aduse acestei teorii se referă la faptul că răspunderea
comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane şi nu pentru

192
propria faptă, precum şi că reprezentarea este valabilă numai în materia
actelor juridice nu şi a faptelor juridice;
• teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil, bazată
pe o prezumţie absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în
temeiul raportului de prepuşenie, comitentul exercită supravegherea,
îndrumarea şi controlul activităţii prepusului.
În doctrină şi jurisprudenţă este acceptată şi constituie opinia dominantă
teoria garanţiei.

2.4. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

2.4.1. Condiţii generale
Condiţiile generale ale răspunderii comitentului sunt condiţiile răspunderii
pentru fapta proprie şi trebuie să fie îndeplinite de prepus:
• existenţa prejudiciului;
• existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus;
• raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
• vinovăţia prepusului.
2.4.2. Condiţii speciale
Alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii comitentului se
cer întrunite două condiţii speciale:
• existenţa raportului de prepuşenie la data săvârşirii faptei ilicite;
• săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile ce i-au fost încredinţate
de comitent.
Referitor la cea de a doua condiţie specială se impun următoarele precizări:
– comitentul nu va răspunde în cazurile în care prepusul a săvârşit o faptă
ilicită care nu are legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate76 (de exemplu,
fapta prejudiciabilă a fost săvârşită în timpul concediului de odihnă);
– comitentul nu răspunde dacă victima a cunoscut faptul că prepusul
acţionează în interesul său propriu sau cu depăşirea atribuţiilor ce decurg din
funcţia încredinţată şi nici atunci când activitatea prepusului a ieşit de sub
controlul exercitat de comitent.
În practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că una dintre condiţiile
prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod civil pentru angajarea răspunderii
comitentului constă în aceea ca fapta prepusului să fi fost săvârşită în
îndeplinirea funcţiilor care i-au fost încredinţate acestuia din urmă. Fapta
săvârşită de un salariat cu ocazia unui transport în interesul unităţii la care
este angajat îndeplineşte această cerinţă, chiar dacă acesta nu a respectat

193
traseul stabilit în foaia de parcurs. În consecinţă, este antrenată răspunderea
unităţii pentru prejudiciul creat de prepusul său în aceste condiţii.
2.5. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi
victima prejudiciului
Victima prejudiciului are următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se despăgubi, în temeiul art.
1000 alin. 3 Cod civil;
• să-l cheme în judecată pe prepus, în temeiul art. 998-999 Cod civil;
• să cheme în judecată comitentul şi prepusul, pentru a fi obligaţi în solidar
la plata despăgubirilor.
Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca numai acele
împrejurări care erau de natură să înlăture răspunderea pentru fapta proprie a
prepusului.
2.5.2. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi
prepus
Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la îndemână o acţiune în
regres împotriva prepusului, care este autorul faptei ilicite, deoarece:
– răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia şi nu o
răspundere pentru fapta proprie;
– răspunderea comitentului reprezintă o garanţie pentru victimă;
– prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care l-a produs, adică de prepus.
În practica judiciară78 s-a reţinut faptul că unitatea comitentă nu are în
raporturile cu prepusul, persoana încadrată în muncă, poziţia unui codebitor
solidar. Dispoziţiile art. 1052 şi 1053 Cod civil, potrivit cărora obligaţia
solidară se împarte de drept între debitori, codebitorul solidar care a plătit
debitul neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia,
nu sunt aplicabile în raporturile dintre comitent şi prepus. Aşa fiind, calitatea
comitentului de garant îi dă dreptul după despăgubirea victimei să se
întoarcă împotriva prepusului său pentru întreaga sumă plătită.
2.6. Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea minorului
Dacă prepusul este un minor şi săvârşeşte, în funcţiile încredinţate, o faptă
ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea părinţilor va fi înlăturată de
răspunderea comitentului.
Top of the Document

3. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor şi a artizanilor

pentru faptele ucenicilor
3.1. Reglementarea legală

194
Potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii şi artizanii sunt
responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se
găsesc sub a lor priveghere.
Ca şi părinţii, ei se pot exonera de răspundere, „dacă probează că nu au putut
împiedica faptul prejudiciabil” (conform art. 1000, alin. 5).
3.2. Domeniul de aplicare
Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul civil, doctrina a
considerat necesar să se dea o definiţie clară şi cuprinzătoare tuturor
termenilor întâlniţi în acest articol.
Institutorii sunt cei care dau instrucţiuni şi asigură supravegherea.
În această categorie sunt incluşi educatorii din învăţământul preşcolar,
învăţătorii din învăţământul primar, profesorii din cel gimnazial, liceal,
profesional ori tehnic. Aceste prevederi nu se pot aplica cadrelor didactice
din învăţământul superior sau persoanelor ce administrează activitatea
căminelor studenţeşti.
Literatura juridică actuală foloseşte ca înlocuitor al cuvântului „institutor”
termenul generic de „profesor”. În cadrul acestuia s-au inclus, ca urmare a
constatărilor practice judiciare, pedagogii din internatele de elevi şi
supraveghetorii din taberele şi coloniile de vacanţă, din instituţiile de
reeducare sau ocrotire pentru copiii lipsiţi de îngrijire părintească.
În literatură şi practică au existat controverse în legătură cu posibilitatea ca
unitatea de învăţământ să fie obligată la reparaţie împreună sau în locul
profesorului, pentru prejudiciul cauzat de elevii din interiorul ei.
Majoritatea autorilor însă au statuat faptul că numai o persoană fizică poate
fi trasă la răspundere, în speţă profesorul, iar nu persoana juridică,
reprezentată de o instituţie şcolară, inspectorat judeţean de învăţământ sau
chiar Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Artizanii, care în doctrină mai sunt numiţi şi meşteşugari, sunt persoane care
primesc spre pregătire ucenicii pentru a se forma profesional. Aceştia sunt
ţinuţi, în temeiul obligaţiilor de serviciu, la supravegherea ucenicilor.
Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât meşteşugarii
individuali, particulari, cât şi unităţile de pregătire practică ce ţin de regiile
autonome sau de societăţile comerciale.
Ca şi în cazul institutorilor, răspunderea pentru fapta prejudiciabilă
săvârşită de ucenic revine persoanei fizice, meşteşugarului, care vine în
contact direct cu ucenicul şi, deci, are obligaţia de a-l instrui şi supraveghea.
Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate şcolară aflată în
subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării sau a altui organism central
abilitat.

195
Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin activitatea depusă
contribuie atât la însuşirea unei meserii, cât şi la sporirea profitului
meseriaşului, care foloseşte lucrările practice executate de ei în scopuri
exclusiv personale.
De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcţionarii şi muncitorii obişnuiţi,
din cauza faptului că sunt beneficiarii unor îndatoriri de instruire şi
supraveghere. Ei dobândesc aptitudinile necesare unei meserii sub
îndrumarea unei persoane fizice sau juridice, calificată drept artizan.
O controversă ivită în literatura şi practica judiciară este cea referitoare la
vârsta pe care trebuie să o aibă ucenicul sau elevul pentru a atrage
răspunderea artizanului sau institutorului.
O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000 alin. 2 Cod civil, făcându-
se trimitere la răspunderea părinţilor, se prevede expres condiţia minorităţii
copiilor.
S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod civil, menţionează generic
termenii de elev şi ucenic, şi ca urmare, „articolul 1000 alin. 4 Cod civil
trebuie să fie aplicat, indiferent de vârsta autorului, deşi este greu de admis
o răspundere mai largă pentru persoane străine decât pentru părinţi”
Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai mulţi dintre autori,
consideră că institutorii sau artizanii sunt pasibili de răspundere numai în
cazul în care fapta păgubitoare a fost săvârşită de elevi sau ucenici minori.
În susţinerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente, astfel: calitatea
de elev ori ucenic este identificată cu minoritatea, prezumţia relativă de
răspundere a artizanilor şi institutorilor îşi are temeiul în îndatorirea de
supraveghere, astfel că „numai minorii au a fi supravegheaţi” şi faptul că ar
fi nedrept ca institutorii şi artizanii să fie „împovăraţi cu o prezumţie de
răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor”.
Un alt argument formulat rezultă din însăşi analiza alin. 4 al art. 1000.
Astfel, la momentul adoptării Codului civil, termenul de „institutori” se
referea la învăţătorii încadraţi în ciclul primar al învăţământului, unde se
întâlnesc numai elevi minori.
Prin aplicarea acestui alineat şi altor cadre didactice din cicluri superioare
primului (gimnazial, liceal), practica judiciară nu a dorit extinderea limitei
de vârstă a elevilor peste cea a minorităţii.
Cât priveşte ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât minori, conform legii,
majoratul începând cu vârsta de 21 de ani83.
Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art. 1000 se referă exclusiv la
pagubele provocate de elev ori ucenic altei persoane, nefiind vorba deci de
prejudiciile cauzate elevului sau ucenicului pe perioada cât se află sub

196
supravegherea institutorului sau artizanului. În acest din urmă caz se poate
invoca obligaţia de reparare a prejudiciului, conform articolelor 998-999
Cod civil, numai atunci când se va dovedi legătura de cauzalitate dintre fapta
ilicită a institutorului sau artizanului şi paguba pricinuită elevului sau
ucenicului.
3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor şi artizanilor
Fundamentarea acestei forme de răspundere rezultă din însăşi formularea art.
1000 alin. 4 Cod civil, care priveşte elevii şi ucenicii care se află sub
„supravegherea” institutorilor şi artizanilor.
Art. 1000 alin. 4 Cod civil, stabileşte o triplă prezumţie, dedusă din fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de elev sau ucenic:
􀂃 prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită în mod
corespunzător;
􀂃 prezumţia de cauzalitate dintre neîndeplinirea acestei îndatoriri şi
săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;
􀂃 prezumţia vinei (culpei) institutorului sau artizanului în îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor ce îi reveneau.
3.4. Condiţiile răspunderii institutorilor şi artizanilor
3.4.1. Condiţii generale
Pentru angajarea răspunderii institutorilor şi artizanilor, conform articolului
1000 alin. 4 Cod civil, reclamantul trebuie să probeze condiţiile răspunderii
pentru fapta proprie:
• existenţa prejudiciului;
• existenţa faptei ilicite a elevului sau ucenicului;
• existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;
• existenţa vinovăţiei elevului sau ucenicului.
În opinia celor mai mulţi dintre autori, existenţa acestei din urmă condiţii
nu este necesară. Răspunderea va fi angajată şi în cazul în care nu se face
dovada capacităţii delictuale a elevului, când acesta era lipsit de
discernământ ori avea un discernământ diminuat, în această situaţie
supravegherea trebuind să fie mai strictă.
În momentul în care reclamantul a probat aceste condiţii generale, el nu va fi
nevoit să facă dovada şi a condiţiilor pe care se fundamentează răspunderea
pentru că, după cum am văzut, acestea sunt prezumate de lege. Iar cum
aceste prezumţii sunt relative, conform art. 1000 alin. 5 Cod civil, cel
chemat să răspundă va putea face dovada că, deşi a acţionat cu maximum
de diligenţă, fapta prejudiciabilă nu a putut fi prevenită.
Ca urmare a înlăturării acestei prezumţii va putea fi angajată răspunderea
părinţilor pentru copilul minor
3.4.2. Condiţiile speciale ale răspunderii institutorilor şi artizanilor

197
Pentru ca institutorii şi artizanii să poată să răspundă în baza art. 1000 alin.
4, se mai cer îndeplinite încă două condiţii:
• cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori ucenic şi să fie
minor;
• fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în timp ce elevul
sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea insitutorului ori
artizanului.
În practica judiciară au apărut însă cazuri în care deşi elevul sau ucenicul
trebuia să fie sub supravegherea institutorului sau artizanului, în fapt el nu se
găsea sub această supraveghere.
Instanţa a hotărât în acest caz că deşi elevul ori ucenicul nu se afla, în fapt,
sub supravegherea sa, artizanul sau institutorul va putea fi tras la răspundere
atunci când, prin fapte omisive sau comisive contrare îndatoririlor legale ce
îi incumbau, a favorizat sustragerea de sub supraveghere86 (exemplu clasic
este acela al profesorului care lipseşte sau întârzie de la cursuri, permiţând
prin aceasta să se săvârşească o faptă ilicită producătoare de prejudicii).
Institutorul sau artizanul se va putea însă exonera de răspundere dacă va
dovedi că elevul sau ucenicul s-a sustras supravegherii, acesta neavând
posibilitatea de a împiedica săvârşirea faptei prejudiciabile.
În final, hotărârea judecătorească va trebui să constate faptul că institutorului
sau artizanului nu i se poate imputa vreo vină în supraveghere.
3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor
În măsura în care toate condiţiile generale şi speciale sunt îndeplinite,
institutorul sau artizanul va fi obligat să presteze o reparaţie integrală a
prejudiciului. Reclamantul are însă posibilitatea să cheme în justiţie:
– pe elev ori ucenic;
– pe elev ori ucenic şi institutor şi artizan împreună.
Aceştia sunt răspunzători in solidum faţă de victimă. În cazul în care
institutorul sau artizanul va dovedi faptul că deşi şi-a îndeplinit îndatorirea
de supraveghere nu a putut preveni săvârşirea faptei prejudiciabile, se va
putea atrage, în subsidiar, răspunderea părinţilor, invocând ca motiv
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de a asigura
educaţia copilului minor87.
Pentru toate situaţiile în care institutorul sau artizanul a plătit integral
despăgubirea victimei, acesta are o acţiune în regres contra elevului sau
ucenicului pentru a cărui faptă personală a răspuns. În aceste cazuri, art.
1000 alin. 4 Cod civil funcţionează ca o garanţie pentru victimă, iar acţiunea
în regres se exercită conform art. 998-999 Cod civil şi îşi are temeiul în
efectele subrogaţiei legale prin plata creditorului.

198
Acţiunea în regres are ca principiu repararea integrală a prejudiciului, astfel
că autorul direct al faptei păgubitoare va fi obligat să înmâneze institutorului
sau artizanului întreaga despăgubire pe care acesta a fost nevoit să o
plătească victimei.
Top of the Document

1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

1.1. Reglementarea legală
Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal sau acela care se
serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul
cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/200288, aprobată cu modificări
prin Legea nr. 60/200389, în art. 4 prevede că proprietarii de câini prevăzuţi
la art. 1 au obligaţia să depună la sediul poliţiei în a cărei rază este situat
imobilul în care este deţinut câinele, o adeverinţă în fotocopie, eliberată de
Asociaţia Chinologică Română, afiliată la Federaţia Chinologică
Internaţională, din care să rezulte încadrarea câinelui în categoriile
prevăzute la art. 1, precum şi o declaraţie pe propria răspundere cuprinzând,
printre alte date, existenţa unei asigurări de răspundere civilă pentru
eventualele pagube produse de câinii prevăzuţi la art. 1 lit.a. Art. 1 din
O.U.G. nr. 55/2002, prevede că prin câini periculoşi se înţelege câinii
aparţinând următoarelor rase, grupate în două categorii, după cum urmează:
a) categoria I: câinii de luptă şi de atac, asimilaţi prin caracterele
morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbul, Bandog şi metişii lor;
b) categoria a II-a: câinii din rasele American Staffordshire Terrier, Tosa,
Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano, Fila Brazileiro, Mastiff,
Ciobănesc Caucazian, Cane Corso şi metişii lor.
1.2. Domeniul de aplicare
Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere implică determinarea
persoanelor care sunt chemate să răspundă, precum şi a animalelor pentru
care a fost instituită această răspundere.
Referitor la persoanele care sunt chemate să răspundă, conform art. 1001
Cod civil, răspunderea revine persoanei care exercită paza juridică a
animalului la momentul producerii prejudiciului.

199
Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care îl are o persoană de a se folosi
în interes propriu de animalul respectiv, ceea ce presupune prerogativa de
comandă şi supraveghere a animalului.
Paza juridică se prezumă că aparţine proprietarului, până la proba contrară,
precum şi persoana cărei proprietarul i-a transmis paza juridică, cum ar fi
uzufructuarul, chiriaşul, comodatarul.
În practica instanţelor judecătoreşti91 s-a reţinut că, în raport cu dispoziţiile
art. 1001 Cod civil, persoanele care sunt ţinute a răspunde pentru prejudiciul
produs de animale, sunt acelea care aveau paza juridică în momentul
producerii pagubei.
Dacă animalul aparţine în coproprietate, mai multor titularii, aceştia au paza
juridică, care atrage răspunderea solidară pentru prejudiciul cauzat de
animal.
Într-o altă cauză, având ca obiect acţiunea în despăgubiri formulată de
proprietarul unui autoturism avariat de câinele pârâtului, instanţa a admis
acţiunea cu motivarea că „în situaţia în care câinele pârâtului, scăpat de sub
supraveghere, a produs un prejudiciu reclamantului, răspunderea civilă
delictuală a pârâtului este antrenată în condiţiile art. 1001 Cod civil, potrivit
cărora proprietarul unui animal răspunde pentru prejudiciul cauzat de acesta,
fie că animalul se află în paza sa, fie că a scăpat.”92
Paza juridică nu se confundă cu paza materială, deoarece aceasta din urmă
presupune doar un contact material cu animalul.
Au paza materială a animalului: ciobanul, văcarul, zootehnicianul.
Cu privire la animalele pentru care se aplică dispoziţiile art. 1001 Cod civil,
răspunderea se va angaja pentru prejudiciile cauzate de:
- animalele domestice;
- animalele sălbatice aflate în captivitate (grădini zoologice, circuri);
- animalele sălbatice din rezervaţii şi parcuri de vânătoare.
Pentru animalele sălbatice care se găsesc în stare de libertate nu sunt
aplicabile dispoziţiile art. 1001 Cod civil. Pentru acestea există Legea nr.
103/199694, care în art. 15 alin. 2 prevede că răspunderea civilă pentru
cauzele provocate de vânat revine gestionarului fondului de vânătoare, iar
pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură, în măsura în care nu şi-au îndeplinit
obligaţiile privind prevenirea şi limitarea acestora. În acest caz este vorba de
o răspundere pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 – 999 Cod civil şi nu o
răspundere pentru prejudiciul cauzat de animal, în temeiul art. 1001 Cod
civil.
1.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

200
Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere, în doctrină s-au formulat
trei opinii:
1. fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, în sensul că cel care
beneficiază de foloasele de pe urma unui animal trebuie să suporte şi
consecinţele negative produse de acesta;
2. fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumţii de culpă în
supravegherea animalului, 3. fundamentarea răspunderii pe ideea de
garanţie pe care paznicul juridic trebuie să o asigure terţilor.
1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta animalului
Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie să facă dovada că
prejudiciul a fost cauzat de către animal, precum şi a faptului că la momentul
producerii prejudiciului animalul se afla în paza juridică a persoanei de la
care se pretind despăgubiri.
Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă va dovedi că
prejudiciul s-a produs datorită faptei victimei înseşi, faptei unei terţe
persoane pentru care nu este ţinut să răspundă sau unui caz de forţă majoră.
Răspunderea pentru fapta animalelor este condiţionată de împrejurarea că la
producerea rezultatului păgubitor, animalul a participat activ, iar participarea
acestuia să îmbrace caracterul unei fapte distincte cu forţă cauzală proprie.
Răspunderea paznicului juridic are un caracter obiectiv şi se justifică nu prin
conduita sa culpabilă, ci prin existenţa raportului de cauzalitate între fapta
animalului aflat sub paza sa şi prejudiciul cauzat persoanei vătămate.
1.5. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale
Victima prejudiciului produs de animal are dreptul să solicite despăgubiri:
- de la cel care are paza juridică a animalului, în temeiul art. 1001 Cod civil;
- de la cel care are paza materială a animalului, în temeiul art. 998-999 Cod
civil.
Paznicul juridic al animalului, dacă a plătit despăgubirile, poate formula
acţiune în regres împotriva paznicului material, în temeiul art. 998 – 999
Cod civil.
Top of the Document
2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului
2.1. Reglementarea legală
Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu este responsabil de
prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de
întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
2.2. Domeniul de aplicare
Determinarea domeniului de aplicare al răspunderii instituite prin art. 1002
Cod civil impune prezentarea următoarelor noţiuni98:
• edificiu;

201
• noţiunea de ruină a edificiului;
• lipsa de întreţinere a edificiului;
• viciu de construcţie;
• persoana răspunzătoare.
Prin edificiu se înţelege orice construcţie realizată de om prin asamblarea
trainică a unor materiale care, prin încorporarea lor în sol sau la altă
construcţie, devine, în mod durabil, un imobil prin natura sa.
Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau parţială a edificiului,
dezagregarea materialului, căderea unei părţi, desprinderea unor elemente de
construcţie.
Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu
de construcţie.
Răspunderea pentru ruina edificiului aparţine proprietarului din momentul
cauzării prejudiciului, chiar dacă imobilul forma obiectul unui contract de
locaţiunea sau comodat ori era supus unui uzufruct.
Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar
dacă există un drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea
de proprietar al construcţiei.
2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului
În legătură cu fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului,
în doctrină şi jurisprudenţă au fost formulate două teorii:
- teoria răspunderii subiective,101 potrivit căreia la baza răspunderii se află o
prezumţie de culpă datorată lipsei de întreţinere sau unui viciu deconstrucţie;
- teoria răspunderii obiective102, conform căreia răspunderea se întemeiază
pe ideea unei obligaţii legale de garanţie, pe care proprietarul edificiului o
datorează terţilor, independentă de orice culpă din partea proprietarului.
2.4. Condiţiile răspunderii
Pentru a fi angajată răspunderea proprietarului sau a superficiarului,
în baza art. 1002 Cod civil, victima trebuie să dovedească următoarele
condiţii:
􀂃 existenţa prejudiciului;
􀂃 existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;
􀂃 existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi ruina edificiului;
􀂃 împrejurarea că ruina edificiului este determinată de lipsa de întreţinere
sau de un viciu de construcţie.
Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii
dovedind faptul că au luat toate măsurile de întreţinere a edificiului sau de
prevenire a viciilor construcţiei, dar se pot exonera de răspundere dacă vor
dovedi existenţa uneia dintre următoarele cauze:
􀂃 fapta victimei;

202
􀂃 fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ţinuţi să
răspundă;
􀂃 forţa majoră.
2.5. Efectele răspunderii
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1002 Cod civil, proprietarul
sau superficiarul vor fi obligaţi să plătească victimei despăgubiri.
În cazul în care ruina edificiului se datorează altei persoane, proprietarul sau
superficiarul vor recupera despăgubirile plătite victimei, printr-o acţiune în
regres.
Acţiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva următoarelor persoane:
- uzufructuarului sau locatarului care nu au efectuat reparaţiile ce cădeau în
sarcina lor;
- constructorului sau proiectantului, dacă ruina edificiului a fost determinată
de un viciu de construcţie;
- vânzătorului de la care a fost cumpărat imobilul, deoarece vânzătorul are
obligaţia să-l garanteze pe cumpărător pentru viciile ascunse ale lucrului.104
Acţiunea în regres se va întemeia pe contractul încheiat între proprietar şi
persoana culpabilă, iar în lipsa unui contract pe răspunderea pentru fapta
proprie, conform art. 998 – 999 Cod civil.
Top of the Document

3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

3.1. Reglementarea legală
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general este
reglementată în art. 1000 alin. 1 Cod civil, care prevede că „suntem
asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care
suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră.”
Art. 1000 alin. 1 din Codul civil român reproduce prevederile cuprinse în art.
1384 din Codul civil francez.
Iniţial, în doctrina şi jurisprudenţa franceză, precum şi a altor state care au
recepţionat Codul civil francez de la 1804, până aproape de sfârşitul
secolului al XIX-lea s-a recunoscut în unanimitate că acest alineat din cod
nu constituie decât o enunţare a cazurilor de răspundere pentru prejudiciile
cauzate de animale şi ruina edificiului, reglementate în textele subsecvente.
Ulterior, jurisprudenţa franceză a admis principiul general al responsabilităţii
pentru prejudiciile cauzate de lucrurile neînsufleţite aflate în paza cuiva,
având în vedere lucrările adepţilor teoriei riscului, a unei responsabilităţi
obiective. Doctrina franceză105 modernă a recunoscut aplicarea textului în
discuţie nu numai lucrurilor mobile, ci şi imobilelor, nu numai lucrurilor

203
”periculoase”, dar şi a celor care nu sunt periculoase, lucrurilor acţionate de
mâna omului şi lucrurilor dotate cu un dinamism propriu ori atunci când
paguba este produsă de viciul lucrului, lucrurilor aflate în mişcare şi
lucrurilor aflate în staţionare.
În ţara noastră, răspunderea în baza art. 1000 alin. 1 Cod civil a fost pentru
prima dată aplicată în decizia din 13 februarie 1907 a Curţii de Apel din
Bucureşti, prin care s-a abandonat sistemul clasic al culpei aquiliene, acesta
fiind înlocuit cu o prezumţie de culpă rezultând din lipsa de pază a lucrului,
precum şi în decizia din 1 decembrie 1907 a Tribunalului
Iaşi107care, depăşind chiar soluţiile admise la acea dată în jurisprudenţa
franceză, constată în art. 1000 alin. 1 Cod civil o prezumţie absolută de
culpă, care nu poate fi răsturnată, deoarece alin. 5 din acelaşi articol nu
prevedea această posibilitate, fiind exoneratoare numai culpa victimei şi
forţa majoră.
Punctul culminant al dezvoltării practicii judiciare în această materie îl
reprezintă decizia nr. 333 din 17 ianuarie 1939 a fostei Curţi de Casaţie108,
în care se arată: „Este de principiu că răspunderea pentru daunele cauzate
prin faptul lucrurilor neînsufleţite este o răspundere obiectivă bazată pe
ideea de risc, existenţa ei fiind subordonată unei singure condiţii: stabilirea
raportului cauzal între daună şi faptul generator al acesteia, deci independent
de orice culpă a proprietarului care are paza juridică a lucrului.”
3.2. Domeniul de aplicare
Pentru angajarea răspunderii în baza art. 1000 alin 1 Cod civil, prejudiciul
trebuie să fie cauzat de un lucru care poate fi un bun imobil sau un bun
mobil, iar lucrul trebuie să se afle în paza unei persoane.
Persoanele care au calitatea de paznici juridici ai unui lucru sunt:
- proprietarul lucrului, chiar şi în cazul în care a pierdut lucrul;
- titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate;
- posesorul lucrului;
- detentorul lucrului.
3.3. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Toate discuţiile şi teoriile elaborate referitor la fundamentarea întregii
răspunderi civile, în special a răspunderii civile delictuale, în dreptul civil
modern, îşi au originea, direct sau indirect, în încercările de a găsi o
explicaţie sau un fundament corespunzător răspunderii pentru prejudiciile
cauzate de lucruri.
Opiniile şi soluţiile propuse în doctrină şi jurisprudenţă se încadrează în cele
două mari concepţii: concepţia răspunderii subiective şi concepţia
răspunderii obiective.
3.3.1. Concepţia răspunderii subiective

204
Potrivit acestei concepţii, răspunderea prevăzută de art.1000 alin.1 Cod civil
se fundamentează pe ideea de culpă a paznicului juridic al lucrului.
În planul concepţiei subiective, legate de tradiţia Codului civil, s-au înscris
următoarele teorii:
– prezumţia relativă de culpă a paznicului juridic;
– prezumţia absolută de culpă a paznicului juridic, cu consecinţa că numai
forţa majoră ar putea răsturna o asemenea prezumţie;
- existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat să se elimine
inconvenientele teoriilor precedente, apreciindu-se că apariţia prejudiciului
este cea mai bună dovadă că nu s-a executat obligaţia de pază juridică.
Într-o primă explicaţie, s-a afirmat că, prin acest text al Codului civil,
legiuitorul a instituit o prezumţie legală de culpă a paznicului juridic pentru
neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a lucrului, ceea ce a făcut posibilă
cauzarea prejudiciului suferit de victimă. Aşa fiind, paznicul juridic poate
înlătura această prezumţie prin dovada lipsei de culpă.109
Curând s-a putut constata că dovada lipsei de culpă era uşor de făcut, astfel
încât victimele ajungeau în situaţia de a nu putea obţine repararea
prejudiciului.
Dincolo de formulările şi de concluziile aparent diferite la care ajung cele
trei teorii, ele sunt marcate de încercarea de a fundamenta obligarea
paznicului juridic la plata de despăgubiri pe temeiuri legate de vinovăţie şi
imputabilitate.
3.3.2. Concepţia răspunderii obiective
Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri este independentă de ideea de culpă, dovedită
sau prezumată, a paznicului juridic.
Unii autori110 au susţinut că răspunderea pentru lucruri se explică prin teoria
riscului – profit, în sensul că cel ce profită de foloasele lucrului trebuie să
suporte şi riscul reparării prejudiciilor cauzate altor persoane de acel lucru.
O altă teorie este aceea a prezumţiei de răspundere, care a fost criticată
deoarece răspunderea ca atare, care se materializează în obligaţia de
despăgubire, nu poate fi prezumată.
Concluzionând asupra fundamentării răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de lucruri în general, observăm că această formă de răspundere a traversat o
traiectorie de la concepţiile subiective care au culminat cu teoria culpei
absolute prezumate, până la concepţiile obiective ce prezintă neîndoielnic un
avantaj pentru victimă de a obţine angajarea răspunderii paznicului juridic
independent de dovedirea vinovăţiei acestuia din urmă.
3.4. Condiţiile răspunderii

205
Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite următoarele
condiţii:
• existenţa prejudiciului;
• raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi lucru; raportul de cauzalitate se
referă la fapta lucrului şi nu la fapta proprie a paznicului lucrului;
• faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane;
calitatea de paznic juridic nu trebuie dovedită, deoarece până la proba
contrară, această calitate se prezumă că aparţine proprietarului, titularului
unui alt drept real sau posesorului.
Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea existenţei unor
cauze exoneratoare de răspundere:
1. fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic dacă întruneşte
caracteristicile unei adevărate forţe majore, deoarece, în caz contrar, fapta
victimei doar diminuează răspunderea paznicului juridic;
2. fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului juridic, deoarece
terţul şi paznicul juridic vor răspunde în solidar, răspunderea repartizându-se
proporţional cu gradul de participare şi de vinovăţie al fiecăruia;
3. forţa majoră.
3.5. Efectele răspunderii
Victima prejudiciului poate să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al
lucrului, în temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil, sau de la cel care are paza
materială a lucrului, în temeiul art. 998-999 Cod civil.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile, el va putea să formuleze o
acţiune în regres împotriva paznicului material, întemeiată pe dispoziţiile art.
998-999 Cod civil.
În situaţia în care la producerea prejudiciului de către lucru a concurat şi
fapta unui terţ, iar paznicul juridic a plătit despăgubiri care depăşesc
întinderea corespunzătoare a participaţiei sale, pentru tot ce a plătit în plus,
va avea la îndemână o acţiune în regres împotriva terţului.
Top of the Document

(capitolul V/1 din bibliografie)

V. CONTRACTE SPECIALE
1. Contractul de vânzare-cumpărare:
- notiunea si
caracterele juridice;
- conditiile de validitate;
- efectele contractului de vânzare-cumpărare.

206
2. Contractul de donatie:
- notiunea si
conditiile de validitate;
- donatiile simulate;
- donatiile indirecte;
- darurile manuale;
- efectele contractului de donatie;
- cauzele legale de revocare a donatiilor.
3. Contractul de locatiune:
- notiunea si
caracterele juridice;
- conditiile de validitate;
- efectele contractului de locatiune;
- încetarea locatiunii.
4. Contractul de mandat (mandatul de reprezentare):
- notiunea si c
conditiile de validitate;
- efectele contractului de mandat;
- încetarea contractului de mandat.

CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPARARE
1. Notiuni si caractere juridice

1.1. Consideratii generale privind contractul de vanzare-

cumparare comerciala

Vanzarea-cumpararea este o operatie comerciala care inlesneste si

face posibil schimbul de marfuri.
Marea majoritate a actelor de comert prevazute de art. 3 C.com. se
afla in legatura cu contractul de vanzare-cumparare. Astfel:
─ realizarea circulatiei marfurilor se realizeaza pe calea unei vanzari-
cumparari comerciale;
─ intreprinderile de transport fac posibila tocmai aceasta circulatie, dupa ce
in prealabil a fost incheiat un contract de vanzare-cumparare;
─ intreprinderile de asigurare garanteaza realizarea echivalentului marfurilor
vandute, daca au fost distruse in caz de forta majora;

207
─intreprinderile de banca finanteaza – prin intermediul operatiunilor de
credit – schimbul, punand la dispozitie fondurile necesare cumparatorului
sau vanzatorului.
Elementele contractului, incheierea, executarea, desfiintarea sunt
aspecte reglementate de Codul civil, care constituie principalul izvor de
drept in materia contractului de vanzare-cumparare.
In art. 60-73 din Codul comercial, legiuitorul reglementeaza unele
aspecte ale vanzarii comerciale, cum ar fi: transferul dreptului de
proprietate asupra lucrului vandut si al riscurilor, pretul vanzarii,
consecintele nerespectarii obligatiilor.
Determinarea comercialitatii unui contract de vanzare-cumparare se
face fie in functie de criteriul pozitiv prevazut in art. 3 pct. 1 si 2 C.com., fie,
potrivit criteriului negativ prevazut in art. 5 C.com.
Top of the Document

Notiune
Potrivit art. 1294 Cod civil “vinderea este o conventie prin care doua
parti se obliga intre sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru si
aceasta a plati celui dintai pretul lui”.
Doctrina de specialitate a definit contractul de vanzare-cumparare
intocmai ca si legiuitorul, cu urmatoarele precizari:
─ transmiterea dreptului de proprietate este de natura contractului de
vanzare-cumparare si nu de esenta lui (se transmite fie un drept real fie un
drept de creanta);
─ vanzarea-cumpararea poate sa aiba ca obiect unul sau mai multe
bunuri corporale sau incorporale, ori o universalitate juridica sau o
universalitate de fapt.
Nu pot face obiectul vanzarii-cumpararii urmatoarele drepturi:
─ Drepturile “intuitu personae” (de exemplu , dreptul la pensie,
dreptul la intretinere)
─ Drepturile patrimoniale cu caracter strict personal (de exemplu,
dreptul la abitatie al sotului supravietuitor, dreptul real de uz ).
Consideram ca vanzarea-cumparare poate fi definita ca fiind
acordul de vointa care se realizeaza intre doua parti, numite vanzator si
cumparator, prin care vanzatorul se obliga, in principal, sa transmita
dreptul de proprietate si sa predea lucrul vandut, iar cumparatorul se
obliga sa plateasca pretul lucrului.
Cadrul legal al contractului de vanzare-cumparare este Codul civil
art. 1294-1404, Codul comercial art. 60-73 si diferite legi speciale.
Top of the Document

208
 Caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare
a) Contractul de vanzare-cumparare este un contract sinalagmatic
(bilateral) perfect, existand o reciprocitate a obligatiior ce incumba ambelor
parti.
Vanzatorul are obligatia de a transmite dreptul de proprietate , de a
preda lucrul vandut si de a-l garanta pe cumparator pentru evictiune si pentru
viciile lucrului , iar cumparatorul are obligatia de preluare a bunului, de a
plati pretul si, de regula, de a suporta cheltuielile vanzarii.
Fiind un contract bilateral, se vor aplica efectele specifice acestei
categorii de contracte, respectiv: rezolutiunea sau rezilierea contractului,
exceptia de neexecutare a contractului (exception non adimpleti contrctus) si
riscul contractual.
b) Contractul de vanzare-cumparare este un contract cu titlu oneros,
ambele parti urmarind realizarea unui avantaj material.
c) Contractul de vanzare-cumparare este un contract comutativ
deoarece ambele parti cunosc existenta si intinderea obligatiilor pe care le au
inca din momentul incheierii contractului.
d) Contractul de vanzare-cumparare este, de regula, un contract
consensual, fiind incheiat in mod valabil prin simplul acord de vointa al
partilor, fara indeplinirea vreunei formalitati sau predarea bunului vandut.
Regula enuntata comporta urmatoarele exceptii:
─ Vanzarea de terenuri se face numai in forma autentica (art. 46 alin.
1 din Legea nr. 18/1991, deci contractul are caracter solemn). In lipsa formei
autentice contractul are nulitate absoluta.
─ Forma autentica nu este necesara in cazul instrainarii constructiilor.
e) Contractul de vanzare-cumparare este, in principal, un contract
translativ de proprietate .
Dreptul de proprietate se transmite de la vanzator la cumparator in
momente diferite, in functie de natura bunului vandut:
─ Daca este individual determinat (bun cert) dreptul de proprietate se
transmite din momentul realizarii acordului de vointa, chiar daca bunul nu a
fost predat si pretul nu a fost platit(art. 1295 C.civ.).
Riscul pieirii fortuite apartine cumparatorului.
─ Daca bunul este determinat prin caractere generice (bun de gen),
dreptul de proprietate se transmite in momentul individualizarii bunului prin
cantarire, masurare, numarare, operatiuni care se fac de regula, in momentul
predarii lui. Riscul pierderii fortuite apartine vanzatorului care va trebui sa
predea cumparatorului un bun de aceeasi calitate si cantitate cu cel care a
pierit (“genera non pereunt”)

209
 ─ In cazul vanzarii de bunuri viitoare, dreptul de proprietate se
transmite in momentul existentei
─ In cazul vanzarii afectate de termen sau de conditie, dreptul de
proprietate se va transmite in momentul implinirii termenului sau daca se
realizeaza conditia.
─ In cazul vanzarii unui teren, dreptul de proprietate se transmite in
momentul intocmirii contractului in forma autentica. Lipsa formei autentice
atrage dupa sine nulitatea absoluta a contractului incheiat.
Top of the Document
Conditiile de validitate a contractului de vanzare-cumparare
Capacitatea juridica a partilor
Cu privire la capacitatea de folosinta, potrivit dispozitiilor art. 1306
din Codul civil, regula este capacitatea, iar incapacitatea este exceptia. Pot
cumpara toti cei carora nu le este oprit de lege.
Cazurile de incapacitate de folosinta sunt expres si limitativ prevazute
de lege si “sunt calificate in doctrina de specialitate ca fiind incapacitati
speciale” iar in practica judiciara ca fiind “prohibitii sau interdictii de a
cumpara”.

Incapacitatile speciale (interdictiile)

Se grupeaza in doua categorii:

─ Interdictii legate de persoana care vinde si cumpara sau care
cumpara, care pot fi, la randul lor, interdictii generale si speciale.
─ Interdictii stabilite in functie de natura bunurilor sau de destinatia
lor
Interdictiile generale de incheiere a contactului de vanzare-
cumparare privesc:
a.Vanzarea intre soti, care este interzisa atunci cand este incheiata
direct, cat si atunci cand se incheie prin persoane interpuse (art. 1307 C.civ.).
Daca se incheie un contract de vanzare-cumparare intre soti,
sanctiunea este, in opinia majoritara exprimata in doctrina, nulitatea relativa.
Exista in literatura de specialitate si o alta opinie, potrivit careia, sanctiunea
indreptata impotriva efectelor contractului de vanzare intre soti este nulitatea
absoluta.
Consideram ca exista mai multe argumente pentru constatarea nulitatii
absolute a contractului de vanzare-cumparare intre soti. Argumentele ce
consolideaza aceasta opinie pot fi exprimate succint in urmatoarele idei:

210
 ─ Interdictia vanzarii intre soti este o incapacitate speciala de
folosinta; or, incalcarea normelor juridice privind capacitatea de folosinta au
drept consecinta nulitatea absoluta a actului juridic incalcat;
─ Regimul juridic al nulitatii absolute este mai favorabil
mostenitorilor rezervatari sau care beneficiaza de raportul donatiilor si
intereselor creditorilor;
─ Admitandu-se nulitatea absoluta a contractului de vanzare–
cumparare, este exclusa ipoteza unei donatii irevocabile intre soti.
b.Tutorii nu pot cumpara bunurile persoanelor aflate sub tutela
lor atat timp cat nu au dat descarcare de gestiune.
c.Mandatarii conventionali sau legali nu pot , de regula, cumpara
bunurile pentru care au fost imputerniciti sa le vanda.(art. 1308 pct. 2
C.civ.).
Aceasta interdictie se bazeaza pe faptul ca, in principiu, o persoana nu
poate sa actioneze , in acelasi timp, in numele vanzatorului dar si in interes
propriu.
Sanctiunea care poate fi aplicata efectelor contractului de vanzare-
cumparare incheiat prin incalcarea dispozitiei prevazuta in art. 1308 pct. 2
C.civ. este nulitatea relativa.
d.Administratorii bunurilor statului, comunelor, oraselor,
municipiilor sau judetelor nu pot cumpara bunurile aflate in
administarea lor.
e.Functionarii publici si cei din comisiile de licitatii nu pot
cumpara bunurile statului sau ale unitatilor administrativ-teritoriale care
se vand prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C.civ.).
In mod exceptional, functionarul public poate cumpara daca pretul de
vanzare a bunului respectiv este un pret fix, unde, evident nu intervine
factorul subiectiv (interesele cumparatorului).
Sanctiunea indreptata impotriva efectelor unui contract de vanzare-
cumparare incheiat cu ignorarea dispozitiei prevazute la art. 1308 pct. 4
C.civ. va fi nulitatea relativa.
f.Judecatorii, procurorii si cesionarii nu pot fi cesionari
(dobanditori ) de drepturi litigioase care sunt de competenta Curtii de
Apel in a carei circumscriptie isi exercita functia sau profesia de avocat.
g.Cetateniii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de
proprietate asupra terenurilor. In schimb, daca investesc in Romania
constituind o societate comerciala care, potrivit legii romane, este persoana
juridica romana, aceasta poate dobandi terenuri, chiar daca asociat unic este
un cetatean strain sau apatrid.

211
 Privitor la constructii, cetatenii romani sau straini le pot dobandi in
proprietate.
In cazul nerespectarii acestor dispozitii, sanctiunea va fi nulitatea
absoluta a contractului de vanzare incheiat.
h.Persoanele insolvabile sau, mai curand, in incapacitate de plata
nu pot cumpara bunurile imobile care se vand prin licitatie pubica (art.
535 C.pr.civ.).

Consimtamantul partilor
In practica dreptului comercial incheierea unui contract de vanzare–
cumparare este precedata, uneori, de asa numitele negocieri sau tratative
prealabile.
Din punct de vedere juridic, in principiu, aceste negocieri sau tratative
nu au forta juridica, deci nu creeaza obligatii pentru partenerii sai, ceea ce
insemna ca ei nu vor fi tinuti sa perfecteze contractul.
Incheierea contractului de vanzare-cumparare, deci realizarea
acordului de vointa, este precedata uneori de unele acte juridice prealabile,
respectiv:
─ promisiunea unilaterala de vanzare;
─ promisiunea bilaterala de vanzare-cumparare;
─ pactul de referinta;
─ dreptul de preemtiune.

 Promisiunea unilaterala de vanzare

Este un antecontract, spre deosebire de oferta de a contracta care este
un act juridic unilateral prin care o persoana se obliga fata de alta sa-i vanda
in viitor un anumit bun.
Aceasta operatiune juridica se caracterizeaza prin urmatoarele
trasaturi:
─ este un antecontract de vanzare-cumparare care contine obligatia
vanzatorului (de facere) de a incheia contractul de vanzare;
─ cumparatorul are un drept de creanta, respectiv de optiunea de a
cere promitentului sa incheie contractul.

 Promisiunea bilaterala de vanzare

Este un antecontract prin care ambele parti - atat vanzatorul, cat si
cumparatorul – s-au obligat reciproc sa incheie in viitor contractul de
vanzare-cumparare in conditiile stabilite si cu indeplinirea formalitatilor
prevazute de lege. De exemplu, daca se vinde un teren , contractul se va
intocmi in forma autentica, iar dreptul de proprietate transmis

212
cumparatorului se va inscrie in cartea funciara pentru opozabilitate fata de
terti.

 Pactul de referinta
Este intelegerea prin care o persoana se obliga fata de alta ca in cazul
in care va vinde un anumit bun sa-i acorde preferinta, la un pret egal. In
cazul pactului de preferinta promitentul nu se obliga sa vanda, asa incat
beneficiarul nu-l poate obliga sa incheie contractul.
Raspunderea promitentului fata de beneficiar intervine numai in cazul
cand nu-i acorda preferinta incheind contractul de vanzare-cumparare cu o
terta persoana. De regula, raspunderea vanzatorului promitent este angajata
fata de beneficiarul promisiunii numai in privinta daunelor interese.
Contractul de vanzare incheiat cu terta persoana ramane, in principiu,
valabil, exceptand frauda beneficiarului promisiunii si complicitatea tertului
achizitor (“fraus omnia corrmpit”).
Subliniem faptul ca in materie comerciala vanzarile-cumpararile se
practica deseori in forme simplificate: comandita scrisa, urmata de executare
de indata sau comanda scrisa urmata de acceptare tot in forma scrisa.
Este stiut faptul ca intocmirea unei facturi cu privire la marfa care face
obiectul contractului inseamna manifestarea de vointa in scopul incheierii
contractului.
In legatura cu valoarea juridica a tacerii in materie comerciala,
practica judiciara, aplicand uzantele comerciale, a statuat ca tacerea pastrata
un anumit interval de timp de la primirea facturii valoreaza acceptare, iar
precedentele devin uzante, atunci cand sunt confirmate ca atare print-un act
sau fapt de comert.
In dreptul comercial, uneori, manifestarea de vointa poate sa rezulte si
din remiterea materiala a titlurilor reprezentative de marfuri, cand acestea
sunt la purtator sau din girul titlurilor reprezentative de marfuri “la ordin”,
cum ar fi conosamentul.
In privinta viciilor de consimtamant se impun cateva precizari in
legatura cu dolul.
Potrivit uzantelor comerciale, dolul in materie comerciala nu se
apreciaza cu aceeasi rigurozitate ca in dreptul civil, datorita fptului ca este o
obisnuinta pentru comerciant a-si vinde marfa apeland la o serie de mijloace
nu neaparat inselatoare pentru clienti, ci exagerate in raport de calitatea
marfii. Instanta de judecata va aprecia in ce masura mijloacele folosite de
vanzator pentru a-si vinde marfa sunt dolosive.
In privinta dolului prin reticenta, nici acesta nu poate sa aiba ca efec in
toate cazurile anularea contractului de vanzare-cumparare. Acest lucru s-ar

213
putea intampla numai in cazul cand vanzatorul si numai el ar putea avea
posiblitatea sa cunoasca defectiunile de calitate ale marfurilor vandute si nu
le-a adus la cunostinta cumparatorului.

Obiectul contractului de vanzare-cumparare

Obiectul contractului este reprezentat de obligatiile (prestatiile) la care

s-au obligat partile contractante.
Obligatiile partilor se refera la bunuri (lucruri) corporale, respective
lucrul vandut si pretul.
Asadar, vanzatorul are obligatia de a preda lucrul vandut, iar
cumparatorul trebuie sa plateasca pretul.

Lucrul vandut

Potrivit dispozitiilor Codului civil si, dupa caz, ale legislatiei speciale,
lucrul vandut trebuie sa indeplineasc urmatoarele conditii:
 Prima conditie este ca lucrul sa fie in circuitul civil general (in
comert)
Interdictia (prohibitia )vanzarii bunurilor scoase din circuitul civil
poate fi absoluta sau relativa.
Prohibitia este absoluta in cazul cand bunurile prin natura lor sau prin
determinarea legii sunt de uz sau de interes public si din acest motiv sunt
inalienabile.
Prin natura lor sunt inalienabile asa numitele “res communis” bunuri
care nu sunt susceptibile de apropriatiune, ele apartinand obstei
(colectivitatii). Astfel sunt res communis: aerul, razele soarelui, apa marii
sau raul curgator.
Prin dispozitia legiuitorului sunt inalienabile si insesizabile (nu pot fi
urmarite pentru realizarea creantelor) bunurile care fac parte din domeniul
public al statului (de interes national sau local). Aceste bunuri pot fi date in
administrare sau pot fi concesionate institutiilor publice, regiilor autonome.
Prohibitia instainarii poate fi si relativa in cazul bunurilor care nu sunt
inalienabile, dar care pot fi vandute numai de catre anumite persoane si in
anumite conditii, adica au o circulatie restransa. Aceste bunuri pot fi
concesionate, inchiriate.
In privinta bunurilor care fac parte din patrimonial cultural-national,
aratam ca acestea pot fi instainate daca nu apartin domeniului public. Aceste

214
bunuri pot fi scoase din tara numai pe baza adeverintei eliberate de oficiul
local pentru patrimonial cultural national.
 A doua conditie pe care trebuie sa o indeplineasca lucrul vandut
este ca el sa existe in prezent sau sa poata exista in viitor.
Daca in momentul incheierii contractului bunul pierise vanzarea este
nula absolut, deoarece lipseste obiectul.
Daca in momentul incheierii contractului bunul exista in parte,
cumparatorul are urmatoarele posibilitati:
─ sa ceara rezolutiunea contractului, sau
─ sa ceara executarea partii din lucru ramas cu reducerea
corespunzatoare a pretului
 A treia conditie este generala, comuna tuturor contractelor,
respectiv bunul trebuie sa fie determinat sau determinabil, licit, posibil,
moral.
 A patra conditie este aceea referitoare la calitatea vanzatorului
de a fi proprietarul lucrului vandut.

Pretul
Pretul reprezinta unul din elementele esentiale ale contractului si
principala contraprestatie a cumparatorului.
Un contract este calificat contract de vanzare-cumparare daca, in
schimbul prestatiei pe care o face cumparatorul, vanzatorul primeste de la
acesta o suma de bani.
a)Determinarea pretului. Principiul libertatii stabilirii pretului.
Libertatea de vointa a partilor, care este principiul fundamental in
formarea contractului, isi pune amprenta si asupra determinarii pretului
contractual.
Principiul libertatii stabilirii pretului este prevazut in mod expres in
HG nr. 206/1993, potrivit careia preturile si tarifele se stabilesc si se
adapteaza de catre agentii economici, indiferent de forma de organizare si
titularul dreptului de proprietate, prin negociere cu beneficiarii.
Acelasi act normativ prevede exceptii de la principiul libertatii
stabilirii pretului, exceptii justificate de existenta monopolului de stat asupra
unor bunuri ca: electricitatea, gazele naturale.
Pretul este determinat si in cazul in care in contract se prevede ca se
va putea plati pretul practicat pe piata pentru categoria respectiva de
produse. Astfel potrivit articolului 60 C.com., “vanzarea pe un pret
nedeterminat in contract este valabila daca partile au convenit asupra unui
mod de a-l determina in urma”.

215
 Pretul poate fi determinat si de o terta persoana, numita arbitru, aratata
in contract sau nominalizata ulterior.

b)Clauze contractuale privind pretul

 Indexarea pretului
Partile contractate au posibilitatea ca in cuprinsul contractului sa
prevada o clauza prin care pretul care se va plati va depinde de un anumit
indice convenit de catre parti, denumit “moneda de cont a contractului”.
 Revizuirea pretului
Partile au posibilitatea sa prevada o clauza de revizuire a pretului mai
cu seama potrivit art. 60 C.com. este posibila stabilirea ulterioara a pretului
in functie de pretul practicat pe piata, in localurile de burse.
 Vanzarea cu plata pretului in rate
Poate fi calificata ca o vanzare pe credit, pretul fiind fractionat si
platibil la diferite perioade de timp. In momentul incheierii contractului se
achita un avans (parte din pret) dupa care sunt evaluate ratele in cote
progresive egale sau regresive. Creditul poate fi acordat de catre vanzator
sau de o terta persoana.
Este important de retinut ca la pretul convenit se adauga dobanda si
cheltuielile accesorii vanzarii.
Dreptul de proprietate si riscurile pieirii fortuite se transmit de la
vanzator la cumparator in momentul semnarii contractului de vanzare
cumparare.
In situatiile in care exista preturi legale pentru anumite categorii de
produse, partile contractante trebuie sa se supuna dispozitiile legale. Daca in
contract lipseste clauza cu privire la pret acesta va fi lovit de nulitate
absoluta.
 Alta conditie pe care trebuie sa o indeplineasca pretul este ca el
sa fie sincer si serios.
Pretul este sincer daca el corespunde realitatii. Daca pretul este fictiv
(simulat) contractul este nul ca vanzare-cumparare dar poate fi valabil ca o
donatie deghizata, in masura in care sunt indeplinite conditiile legale in
materia donatiei.
Pretul este serios daca nu este derizoriu, adica sa existe o vadita
disproportie intre valoarea bunului vandut si pretul stabil.
Daca pretul nu indeplineste conditiile referitoare la sinceritate si
seriozitate, contractul va fi lovit de nulitatea absoluta.

Obligatiile vanzatorului

216
 De regula vanzatorul are doua obligatii principale: sa predea
cumparatorului lucrul vandut si sa-l garanteze pentru evictiune si pentru
viciile lucrului.

Obligatia de predare a lucrului vandut

 Cadrul conceptual al obligatiei de predare
Prin predare se intelege obligatia vanzatorului de a pune la dispozitia
cumparatorului bunul vandut, in asa fel incat cumparatorul sa intre in
detentia bunului.
 Obiectul predarii si conformitatea
Daca bunul este individual determinat acesta se va preda in starea in
care se afla la momentul realizarii acordului de vointa, iar daca bunul este
determinat prin caractere generice el se va preda in starea existenta in
momentul individualizarii lui prin cantarire, masurare, numarare.
Daca bunul vandut este un imobil, mai cu seama teren, se pune
problema clarificarii conditiei de conformitate stabilita de legiuitor in art.
1327 C. civil “pe atat masura”.
Locul predarii
In lipsa unei stipulatii exprese in contract, predarea se va face la locul
situatiunii bunului vandut, in momentul incheierii contractului (art.1319
C.civil).
In cazul bunurilor determinate prin caractere generice in lipsa unei
stipulatiuni, plata se va face la domiciliul sau sediul debitorului.

Obligatia de garantie pentru evictiune in dreptul civil

Potrivit art. 1336 C. civil, vanzatorul este obligat sa-l garanteze pe
cumparator pentru linistita si utila posesie a bunului.
Evictiunea intervine in cazul in care o terta persoana sau vanzatorul
insusi pretinde ca are un drept asupra bunului vandut.
 Obligatia de garantie a vanzatorului rezultand din fapte
personale
Sediul materie este articolul 1339 C. civil potrivit caruia vanzatorul
raspunde fata de cumparator pentru “faptul personal” care poate sa insemne
fie o tulburare de drept, fie de fapt. De exemplu, vazatorul si-a rezervat
dreptul de uzufruct, de servitute asupra bunului vandut, fie il deposedeaza pe
cumparator de o parte din terenul vandut. Indiferent ca este o tulburare de
drept sau de fapt cumparatorul se poate apara printr-o exceptie personala
numita exceptia de garantie.

217
 Daca vanzatorul vinde de doua ori acelasi imobil, va raspunde fata de
primul cumparator daca cel de-al doilea si-a intabulat titlul in cartea
funciara.
Totodata, obligatia de garantie pantru evictiune a vanzatorului se
transmite si mostenitorilor acestuia.
 Obligatia de garantie a vanzatorilor pentru evictiunea care
rezulta din fapta unei terte persoane
Vanzatorul raspunde pentru evictiunea care provine din fapta tertei
persoane, daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
a)Fapta tertei persoane sa fie o tulburare de drept
Exista tulburare de drept ori de cate ori terta persoana revendica de la
cumparator bunul vandut considerand ca are un drept legitim asupra lui.
Daca exista tulburare de fapt, cumparatorul se poate apara singur prin
intermediul actiunilor posesorii.
b)Cauza evictiunii sa fie anterioara vanzarii.
Vanzatorul raspunde fata de cumparator daca evictiunea are o cauza
anterioara vanzarii.
c)Cauza evictiunii sa nu fi fost cunoscuta de cumparator.
Obligatia de garantie pentru evictiune exista numai daca, in momentul
cumpararii, cumparatorul nu a cunoscut faptul ca o terta persoana are un
drept asupra lucrului cumparat.
 Efectele obligatiei de garantie pentru evictiune
Evictiunea poate fi totala sau partiala.
a)Evictiunea totala
Cumparatorul are dreptul sa pretinda vanzatorului valoarea fructelor
pe care le-a predat tertului evingator, fructe percepute dupa ca a luat
cunostinta de adevaratul proprietar, pentru ca din acel moment el este
consierat “de rea credinta”.
Cumparatorul are dreptul sa pretinda vanzatorului cheltuielile de
judecata pe care le-a platit cu ocazia cererii prin care a fost evins de catre tert
plus cheltuielile facute cu incheierea contractului.
Cumparatorul are dreptul sa pretinda si daune interese (despagubiri )
in baza art. 1314 pct. 4 C.civ. coroborat cu art. 1350 C.civ.
b)Evictiunea partiala
In cazul evictiunii partiale cumparatorul isi pierde o fractiune (parte)
din lucrul cumparat, fie o cota ideala din dreptul de proprietate, fie ca terta
persoana si-a valorificat un drept cu privire la lucru (de exemplu un drept de
abitatie , superficie, servitute)

218
 Rezolutia vanzarii intervine in cazul in care evictiunea unei parti din
lucru sau drept este atat de importanta, ca daca ar fi stiut, cumparatorul n-ar
fi cumparat.

Obligatia de garantie pentru evictiune in dreptul comercial

Este stiut ca vanzarea comericala are ca obiect bunuri mobile, asa
incat este interesant de stiut daca dispozitiile din Codul comercial referitoare
la bunuri mobile vandute se aplica si in materie comerciala.
Fata de imprejurarea ca in legislatia comerciala nu exista dispozitii
speciale referitoare la obligatia de garantie pentru evictiune, evident ca se
vor aplica dispozitiile din C.civ.
Este interzis vanzatorului sa–l tulbure pe cumparator in linistita
folosinta a dreptului de proprietate asupra fondului de comert prin fapta de
exercitare a aceluiasi comert sau a unuia asemanator in vecinatatea fondului
de comert vandut.

Obligatia cumparatorului

Obligatia de plata a pretului

Locul si data platii
Plata pretului se face la locul si in momentul in care se face predarea
bunului vandut daca nu s-a prevazut altfel in contract (art. 1326 C.civ.)
Predarea se face la locul unde se afla bunul sau domiciliul ori sediul
vanzatorului.
Trebuie spus ca vointa partilor este suverana in privinta locului si
datei platii pretului, dispozitiile Codului civil fiind supletive.
Plata pretului se face integral, potrivit principiului indivizibilitatii
platii.
Plata pretului se poate face in rate (pe credit), dar si in acest caz plata
pretului este o prestatie unica, plata in rate fiind o modalitate de executare,
deci nu este o vanzare succesiva. Astfel, termenul de prescriptie pentru plata
pretului incepe sa curga de la data stabilita prin contract pentru plata ultimei
rate si pentru ratele neplatite anterior.

219
 Cumparatorul poate face plata si anticipat insa dobanda va fi calculata
si datorata pana la termenul prevazut in contract cu exceptia cazului cand
vanzatorul consimte recalcularea ei in functie de data platii.
Dovada platii se va face potrivit art. 46 C.com. Daca plata pretului s-a
facut prin virament bancar dovada se va face numai prin extras de cont
bancar.

 Obligatia cumparatorului la plata dobanzilor

In dreptul civil, art. 1363 C.civ. prevede obligatia pentru cumparator
de a plati vanzatorului dobanda pana la achitarea integrala a pretului, daca
sunt indeplinite in mod cumulativ urmatoarele conditii:
─ Exista conventie in sensul obligarii cumparatorului si la plata unei
dobanzi;
─ Lucrul vandut, prin natura lui, este producator de fructe naturale sau
civile;
─ In toate celelate cazuri numai din momentul punerii in intarzirere a
cumparatorului printr-o notificare. Dobanda se va calcula din momentul
notificarii facute cumparatorului.
 Sanctiunea neplatii pretului (art. 1365 C.civ.)
Neexecutarea obligatiei de plata a pretului de catre cumparator da
dreptul vanzatorului sa aleaga intre:
─ Executarea in natura (fortata) a obligatiei de catre cumparator,
actiunea putand fi intentata in termenul de prescriptie de 3 ani.
─ Invocarea exceptiei de neexecutare a contractului daca vanzatorul
insusi nu si-a indeplinit obligatia de predare a bunului vandut;
─ Rezolutiunea contractului, in conditiile art. 1020, 1021, si 1101
C.civ. si ale legislatiei speciale.
In dreptul comercial, rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare
se produce de drept (ope legis), potrivit art. 67 C.com. care prevede: “cand
mai inainte de expirarea termenului fixat pentru executarea conventiunii, una
din parti a oferit celeilalte predarea lucrului vandut sau plata pretului, si
acesta nu-si indeplineste la termenul fixat obligatiunea sa, atunci conditiunea
rezolutorie se implineste de drept in favoarea partii care isi executase
obligatiunea sa”.

Obligatia de primire a lucrului vandut

Luarea in primire a lucrului se va face la locul si la termenul la care

vanzatorul era obligat sa-l predea, cumparatorul urmand sa suporte si
cheltuielile ridicarii bunului de la locul predarii.

220
 Varietati ale contractului de vanzare-cumparare

Vanzarea dupa greutate , numar sau masura

Obiectul contractului
Il formeaza bunuri de gen dintr-un lot determinat , dintr-un gen limitat
si este absolut necesar a se proceda la individualizarea bunurilor prin:
cantarire, masurare, numarare.
Vanzarea pe incercate
Este o varietate a contractului de vanzare –cumparare, in care
realizarea acordului de voinata este supus incercarii bunului de catre
comparator. Pentru determinarea calitatii bunurilor trebuie efectuata o
expertiza.
Vanzarea pe incercate nu se confunda cu vanzarea pe gustate,
cand contractul nu se considera incheiat decat dupa ce cumparatorul a gustat
bunul si este de acord sa-l cumpere.
Top of the Document

Efectele contractului
Efectele contractului, respectiv dreptul de proprietate si riscul
pierderii fortuite, se transmit dupa individulizarea bunurilor, fie prin
determinarea pretului.
In cazul vanzarii in bloc, obiectul contractului este o cantitate
determinata de bunuri dintr-o masa mica.
Individualizarea bunurilor se face in momentul incheierii contractului.
Efectele contractului in privinta transmiterii dreptului de proprietate si
a riscului pieirii fortuite se produc din momentul realizarii acordului de
vointa, data la care se individualizeaza bunurile vandute.
Top of the Document

CONTRACTUL DE DONATIE
Definitie
Donatia este un contract solemn, unilateral si cu titlu gratuit prin care una din
parti, numita donator, cu intentie liberala isi micsoreaza in mod actual si irevocabil
patrimoniul sau cu un drept (real sau de creanta), marind patrimoniul celeilalte parti,
numita donatar, cu acelasi drept, fara a urmari sa primeasca ceva in schimb (art.801
si 803 C.civ.)2.

221
 Dupa cum rezulta din aceasta definitie, ceea ce caracterizeaza donatia este
trecerea unor valori dintr-un patrimoniu in altul fara echivalent, cu intentia de a face
o donatie (animus donandi). Aceasta intentie, concreti-zata in mcheierea contractului
in forma si in conditiile prevazute de lege, justifica marirea unui patrimoniu in
detrimentul altuia, constituind cauza ei. Precizam, de asemenea, ca donatia - ca
varietate a contractelor cu titlu gratuit - reprezinta o liberalitate, deoarece are ca efect
micsorarea patri-moniului donatorului cu bunul donat, spre deosebire de contractele
dezin-teresate (de exemplu, comodatui, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit etc.),
prin care nu se micsoreaza patrimoniul celui care procura altuia un folos, motiv
pentru care acestea din urma nu sunt supuse regulilor de fond si de forma prevazute
pentru donatii.
Interpretarea contractului
Codul civil nu prevede reguli speciale de interpretare a clauzelor contractului
de donatie. In consecinta, se aplica regulile generale de interpretare a contractelor
(art.977-985). Se impune insa o precizare; daca nu exista certitudinea ca partile au
incheiat un contract de donatie (o liberalitate), deci interpretarea este necesara chiar
pentru calificarea juridica a contractului (donatie sau un alt contract, de exemplu, de
intretinere, de locatiune, de comodat etc.), atunci interpretarea urmeaza sa se faca in
sensul aplicarii regulilor care guverneaza actele cu titlu oneros - care sunt reguli de
drept comun -, iar nu a regulilor prevazute pentru liberalitati care, fiind exceptionale
sunt supuse unei interpretari restrictive. Concluzia privind incheierea intre parti a
unui contract de donatie trebuie sa fie temeinic ancorata in elementele conventiei
intre parti.
Precizam ca, in nici un caz, executarea unei obligatii civile irnperfecte
(naturale) nu poate fi calificata drept o liberalitate (de exemplu, executarea unei
obligatii prescrise, repararea pagubei cauzate desi conditiile raspunderii civile nu
sunt intrunite, intretinerea unei rude fata de care nu exista obligatie legala de

222
tntretinere etc.). Nici premiile sau cadourile ori recompensele oferite (in scopuri
publicitare) de un comerciant clientilor nu constituie donatii, nefiind facute animus
donandi, in activitatea sa profesionala comerciantul nu poate fi generos. Nici operele
de binefacere nu urmeaza regulile prevazute pentru donatii .
Obiectul donatiei
Conditii. Potrivit dreptului comun, bunul (dreptul) care formeaza obiectul
contractului trebuie sa fie in circuitul civil (art.963 C.civ.), sa fie determinat sau
determinabil (art.948 si 964 C.civ.), posibil, licit si sa existe sau sa poata exista in
viitor (de exemplu, recolta viitoare). Dintre bunurile viitoare numai succesiunile
nedeschise nu pot forma obiectul donatiei (art.702 si 965 C.civ.). Dupa deschiderea
mostenirii mostenitorul poate instraina universalitatea dobandita, respectiv cota-
parte indiviza, nu numai cu titlu oneros, dar si cu titlu gratuit, deci prin donatie. In
nici un caz, bunurile viitoare nu pot constitui obiectui darului manual.
Daca bunul donat este individual determinat donatorul trebuie sa aiba calitatea
de proprietar (fie si sub conditie). Daca contractul are ca obiect lucrul altuia, donatia
este nula absolut in toate cazurile (indiferent de solutia ce se admite in materia
vanzarii lucrului altuia) intrucat donatorul se poate abtine sa dobandeasca
proprietatea lucrului altuia si deci donatia contravine principiului irevocabilitatii.
Daca incheierea contractului de donatie este insotita, precedata sau urmata de
incheierea unui alt contract (cu participarea unei alte persoane, straine de donatie),
trebuie sa se stabileasca corect ce se doneaza (quid donat), adica obiectul donatiei,
pentru ca solutionarea problemelor de drept specifice contractului de donatie
(capacitatea, revocarea, reductiu-nea etc.) sa nu se rasfranga asupra celuilalt contract
cu privire la care reglementarile in materie de donatie nu sunt incidente.
Problema se pune in practica in cazul finantarii cumpararii sau construirii unei
case; obiectul donatiei este suma de bani sau casa? Regula este ca, in cazul prestarii
unei sume de bani in vederea achizitio-narii unui imobil, obiectul donatiei este suma

223
de bani . Tot astfel, daca donatia se realizeaza prin transcrierea dreptului de
proprietate asupra (sau si asupra) altei persoane decat aceea care plateste pretus
imobilului, ceea ce se doneaza este pretul (parte din pret), iar nu imobilul, dar numai
daca donatia este concomitenta cu plata pretului catre vanzator. In schimb, daca
transcrierea se face dupa incheierea vanzarii si plata pretului la care donatarul n-a
luat parte, obiectul donatiei il formeaza imobilul .
Drept consecinta, daca obiectul donatiei este suma de bani, nulitatea
contractului de donatie sau reductiunea, raportul ori revocarea donatiei nu va afecta
dreptul de proprietate al dobanditorului (donatarului) asupra imobilului. In schimb,
daca donatia a avut ca obiect imobilul, toate conse-cintele aratate se vor rasfrange
asupra lui.
Conditiile donatiei
Intre persoane prezente
Conform art.813 C.civ. toate donatiile se fac prin act autentic. Deci contractul
produce efecte juridice numai daca consimtamantul ambelor parti este manifestat in
forma autentica. Neres- pectarea acestei forme se sanctioneaza cu nulitatea absoluta
a contrac-tului, indiferent de persoana donatorului sau donatarului (persoana fizica
sau juridica, de drept public sau privat).
Forma autentica este o masura de protectie a vointei donatorului, care dispune
in mod actual si irevocabil de un drept in favoarea unei alte persoane, fara ca acel
element activ sa fie inlocuit in patrimoniul sau printr-o valoare echivalenta.
Intrucat cerinta formei este prevazuta in mod imperativ, sub sanctiu-nea
nulitatii absolute, deci ad validitatem, dovada existentei unei donatii nu poate fi
facuta cu martori, chiar daca ar exista un inceput de dovada scrisa.
Nulitatea donatiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocata de orice
persoana interesata sau de instanta din oficiu si nu poate fi inlaturata in nici un fel.
Astfel, de exemplu, nu poate fi validata printr-un act confir-mativ al donatorului

224
(quod nullum est confirmari nequit) si nici acoperita printr-un proces verbal incheiat
cu prilejul transcrierii imobilului ori prin alte acte oficiale ulterioare manifestarii de
vointa, daca actul juridic initial este nul.
Precizam, de asemenea, ca inzestrarea unui copil in vederea incheierii
casatoriei, avand caracterul unei donatii, nu poate fi facuta decat tot prin inscris
autentic. Intrucat parintii nu au o obligatie civila imperfecta (na-turala) de a-si
mzestra copiii, nici executarea benevola a donatiei in scop in inzestrare, nu poate
acoperi nulitatea si deci se poate cere restituirea prestatiei efectuate in baza actului
nul, ca donatie, iar nu valabila ca act de plata facuta in executarea unei obligatii
civile imperfecte.
Pentru ca donatia nula pentru vicii de forma sa produca efecte juridice, ea
trebuie sa fie refacuta in intregime cu respectarea formei cerute de lege
(art.1168C.civ.).
In schimb, dupa moartea donatorului, nulitatea unei donatii pentru vicii de
forma, cat si in privinta oricarei alte exceptii, poate fi acoperita prin confirmarea,
ratificarea sau executarea voluntara a donatiei de catre mostenitorii sau
reprezentantii donatorului (art.1167 alin.3 C.civ.) daca confirmarea, ratificarea sau
executarea este benevola si facuta in deplina cunostinta de cauza. Renuntarea la
efectele nulitatii este opozabila si cre-ditorilor, daca nu este frauduloasa.
Pentru a explica aceasta dispozitie, se spune ca in persoana succeso-rilor
donatorului nulitatea pentru nerespectarea formei devine relativa in intelesul ca ei
pot in mod valabil sa confirme donatia autorului lor lovita de nulitatea de forma si,
bineinteles, nulitatea poate fi invocata numai de citre ei. Altii spun ca, in realitate, ne
aflam in prezenta unei nulitati absolute care exceptional poate sa fie acoperita.
Impartasim parerea potrivit careia donatia nula absolut pentru vicii de forma lasa in
persoana succesorilor o obligatie civila imperfecta (naturala) care, fiind executata
sau confirmata de bunavoie si in deplina cunostinta a cauzei de nulitate, nu da loc la

225
repetitie (art. 1092 alin.2 C.civ.). Bineinteles, confirmarea sau ratificarea produce
efecte numai fata de succesorii care au consimtit.
In sfarsit, precizam ca si sarcinile sau conditiile donatiei trebuie sa fie
prevazute in forma solemna.
Intre absenti
In cazul in care contractu de donatie se incheie intre absenti, prin oferta si
acceptare separate, atat oferta de a darui, cat si acceptarea trebuie sa fie facuta in
forma autentica, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate
consecintele si regulile de mai sus aratate (art.814 alin.l C.civ.).
Pentru validitatea donatiei acceptata printr-un inscris separat, se mai cere ca
acceptarea sa aiba loc in timpul vietii donatorului (art.814 alin2. C.civ.). In caz de
moarte a donatorului mai inainte de acceptare (cu care se echivaleaza situatia cand
acesta devine incapabil), oferta devine caduca.
Bineinteles, si donatarul trebuie sa fie in viata in momentul acceptarii, cand se
realizeaza acordul de vointa necesar in vederea incheierii contrac-tului. Daca
donatarul inceteaza din viata inainte de acceptare, mostenitorii sai nu pot accepta
donatia deoarece autorul lor nu le-a putut transmite nici un drept, iar oferta de
donatie s-a facut intuitu personae. Cu atat mai puternic cuvant, creditorii nu ar putea
accepta donatia (nici in timpul vietii donatarului) pe calea actiunii oblice (dreptul de
a accepta fiind exclusiv personal, implicand aprecieri de ordin moral) si nici ataca
refu-zul acceptarii donatiei pe calea actiunii pauliene, pentru ca donatarul nu-si
micsoreaza patrimoniul, ci pierde numai ocazia de a-l mari.
Pe langa aceste conditii, pentru ca donatia acceptata prin inscris separat sa
produca efecte, se mai cere ca actul de acceptare sa fie comunicat (notificat)
donatorului, in timpul vietii lui (art.814 alin.2 C.civ.) si inainte de a fi devenit
incapabil. Pana in momentul primirii comunicarii donatorul poate revoca donatia
(oferta de donatie). Revocarea poate fi nu numai expresa, ci si tacita. Astfel, faptul

226
ca, inainte de comunicarea actului de acceptare, donatorul vinde lucrul care urmeaza
sa faca obiectul donatiei, constituie o revocare tacita. (Revocarea nu trebuie sa fie
notifi-cata donatarului).
Intrucat prin acceptare se realizeaza, in fapt, acordul de vointa - numai
"efectele" donatiei (art.814 alin.2 C.civ.) fiind amanate pana la comuni-care - nu
excludem posibilitatea notificarii acceptarii de catre succesorii sau creditorii
donatarului, caci notificarea nu mai presupune aprecieri de ordin moral.
Statul estimativ
Daca donatia are ca obiect bunuri mobile, corpo-rale sau incorporale, pe langa
conditiile examinate se mai cere ca obiectele mobile donate sa fie trecute intr-un stat
estimativ semnat de donator si donatar si care sa cuprinda descrierea si evaluarea, cel
putin globala, a lucrurilor mobile daruite (art.827 C.civ.).
Statul estimativ poate sa fie cuprins in chiar corpul inscrisului de do-natie, dar
partile pot intocmi si un inscris separat sub semnatura privata , nefiind necesara
redactarea lui in forma autentica; insa inscrisul trebuie sa fie semnat de ambele parti.
Art.827 C.civ. prevede necesitatea statului estimativ pentru "valabili-tatea"
donatiei de bunuri mobile facuta prin act (autentic). In schimb, art. 772 C.civ.
prevede posibilitatea evaluarii bunurilor mobile donate, "in lipsa acestui stat"
estimativ, prin expertiza, ceea ce mseamna, cel putin implicit, recunoasterea
validitatii darului. Astfel fiind, se poate admite ca lipsa statului estimativ nu atrage
nulitatea (absoluta sau relativa) a donatiei, fiind cerut numai ad probationem.
Darurile manuale si donatiile indirecte sunt scutite de formalitatea statului
estimativ.
Donatia de imobile
Daca donatia are ca obiect un imobil, cerintele de forma trebuie sa fie
respectate in toate cazurile, iar nu numai in cazul terenurilor(art.2 alin 1 din

227
L.nr.54/1998).In schimb, dreptul de preemptiune (art.48-49) nu este aplicabil in
cazul donatiei.
In ceea ce priveste publicitatea imobiliara, precizam ca inscrierea in cartea
funciara nu afecteaza validitatea contractului.
Capacitatea partilor
Incapacitati de a primi
1. Persoanele fizice neconcepute si organizatiile care n-au dobandit
personalitatea juridica nu au capacitatea de a primi donatii. Copilul conceput (infans
conceptus) poate fi gratificat (art.808 C.civ.).
Persoanele neconcepute pot fi gratificate numai indirect, de exemplu, prin
liberalitati cu sarcini, facute unor terte persoane capabile . lar organizatiile
(entitatile) care n-au dobandit personalitatea juridica vor putea primi donatii in
cursul constituirii (de la data actului de infiintare) "dar numai intrucat acestea sunt
cerute pentru ca persoana juridica sa ia fiinta, in mod valabil" (art.33 alin.3 din
Decretul nr. 31/1954). Astfel, daca donatia se face in vederea alcatuirii patrimoniului
propriu necesar pentru dobandirea personalitatii juridice. Dupa dobandirea
personalitatii juridice, unitatea poate primi donatii cu respectarea principiului specia-
litatii capacitatii de folosinta.
2. Cetatenii straini (persoanele juridice straine) si apatrizii nu pot primi donatii
avand ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor (art.41 alin.2 din
Constitutie)
3. Medicii si farmacistii, inclusiv persoanele care practica ilegal medicina ,
care au tratat pe o persoana in boala din care moare (acea boala fiind cauza mortii),
nu pot primi donatiile ce bolnavul a facut in favoarea lor in cursul acestei boli.
Aceasta dispozitie se aplica si preotilor care au asistat pe donator din punct de
vedere religios in cursul ultimei boli (art.810 alin.1 si 3 C.civ.).

228
 Observam ca ceea ce intereseaza este nu calitatea de medic, farmacist sau
preot, ci asistenta cu caracter repetat sau de continuitate acordata bolnavului in
calitatile vizate de lege. Prin urmare, bolnavul poate gratifi-ca un prieten medic,
daca nu l-a tratat in cursul ultimei boli.
Sunt exceptate de la interdictia vizata, si deci sunt valabile, donatiile
remuneratorii, daca sunt potrivite cu starea materiala a donatorului si cu serviciile
prestate de donatar (art.810 alin.2 C.civ.).In literatura de specialitate se recunoaste si
validitatea donatiei facuta medicului de catre bolnavul care este sotui lui
4. Minorii si interzisii au dreptul de a primi donatii, dar nu au exercitiul
acestui drept. In principiu, donatia facuta unui incapabil sau cu capacitate de
exercitiu restransa se accepta prin reprezentantii sai legali sau cu incuviintarea
prevazuta de lege. Art.815 C.civ. contine insa o protectie speciala in favoarea
minorilor si interzisilor, permitand ca donatiile facute lor sa fie acceptate si de catre
ascendentii lor de orice grad, chiar daca nu sunt tutorii lor si parintii s-ar afla in viata
si ar refuza sa accepte.
In cazul minorului cu capacitate de exercitiu restransa art.815 C.civ. trebuie sa
fie interpretat - dupa parerea noastra - in sensul ca nu numai tutorele sau parintii, dar
si ascendentii minorului pot incuviinta accepta-rea. Dar daca donatia contine si
element oneros (donatie cu sarcini sau sub conditie), deci acceptarea constituie un
act de dispozitie, ea trebuie sa fie, in toate cazurile, autorizata in prealabil de
autoritatea tutelara
5. Surdo-mutul care nu stie sa scrie nu poate accepta o donatie decat cu
asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelara (art.816 C.civ.comb. cu
art. 152 si 159 C.fam.), care va avea rolul de interpret al vointei surdo-mutului
(surdului sau mutului) in sensul art.61 alin.2 din Legea notarilor publici si a
activitatii notariale nr.36/1995.

229
 Persoanele juridice. In legatura cu capacitatea de a accepta o donatie, se
impune sa facem unele precizari privitor la acceptarea oferte-lor de donatie facute in
favoarea persoanelor juridice. Am vazut ca, in principiu, persoanele juridice pot
primi donatii daca dreptul, care formeaza obiectul donatiei, corespunde scopului
stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut (art.34 din Decretul nr.31/1954 si art.l
din Decr. nr.478/1954 privitor la donatiile facute statului).
6. Donatiile facute statului (organelor de stat, institutiilor bugetare, unitatilor
administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societatilor co-merciale cu capital
majoritar de stat) urmeaza sa fie acceptate dupa cum urmeaza:
- donatiile oferite ministerelor, altor organe sau institutii centrale care depind
direct de Guvern, precum si unitatilor bugetare care fac parte din sistemul acestora
se accepta de ministrul sau conducatorul organului ori institutiei centrale de stat;
- donatiile oferite unitatilor administrativ-teritoriale se accepta, dupa caz, de
consiliul judetean sau al municipiului Bucuresti;
- donatiile oferite regiilor autonome sau societatilor comerciale cu capital
majoritar de stat se accepta de conducatorii acestora insa, daca sunt de interes
national, cu autorizatia prealabila a organului tutelar,iar daca sunt de interes local, cu
autorizatia consiliului judetean sau al municipiului Bucuresti, dupa caz.
Daca obiectul donatiei este un teren agricol se cere si avizul Ministe-rului
Agriculturii, iar daca este un imobil situat intr-o localitate, avizul Degartamentului
pentru Administratia Publica Locala. In toate cazurile, bunurile grevate cu sarcini
sau pentru care exista restante de impozite sau taxe pot fi acceptate numai cu avizul
Ministerului Finantelor (art.2-4 din Decr. nr.478/1954).
Daca bunul care formeaza obiectul donatiei (sau legatului facut prin
testament) urmeaza sa intre in domeniul public al statului sau unitatii administrativ-
teritoriale, dreptul de proprietate publica se dobandeste prin acceptarea liberalitatii

230
de Guvern, de consiliul judetean sau de consiliul local, dupa caz (art.7 din Legea
nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia).
Cat priveste persoanele juridice care nu sunt de stat, acceptarea donatiilor
(inclusiv a darurilor manuale) se face prin organele abilitate sa incheie actejuridice
in numele si pe seama persoanei juridice, respectiv prin persoanele imputernicite in
acest scop. In cursul constituirii, liberalitatile facute in scopul formarii patrimoniului
necesar se accepta de persoanele imputernicite (prin actul constitutiv) sa desfasoare
procedura de dobandire a personalitatii juridice.
Aceste reguli de drept comun de acceptare a liberalitatilor sunt aplica-bile atat
in cazul persoanelor juridice care urmaresc un scop patrimonial, cat si in cazul
asociatiilor sau fundatiilor fara scop patrimonial. Ordonanta Guvernului nr.26/2000
cu privire la asociatii si fundatii nu prevede necesitatea vreunei aprobari sau
autorizatii pentru acceptarea liberalitatii. Instanta competenta verifica numai
indeplinirea cerintelor legale pentru constituirea asociatiei sau fundatiei (filialelor)
ori federatiei si dispune, pe aceasta baza, inscrierea in Registrul asociatiilor si
fundatiilor (federatiilor), personalitatea juridica fiind dobandita in momentul
inscrierii.
Legislatia noastra contine anumite dispozitii speciale (derogatorii de la
regulile generale) cu privire la capacitatea partilor contractante, stabilind anumite
incapacitati speciale de a dispune si de a primi prin intermediul contractului de
donatie.

Incapacitati de a dispune
Minorii si persoanele puse sub interdictie judecatoreasca nu pot incheia
contract de donatie, in calitate de donatori, nici prin reprezentantii legali (parinti sau

231
tutor) si nici personal cu incuviintarea ocrotitorului legal (si chiar daca s-ar obtine
autorizatia autoritatii tutelare-art.129 alin. 1-3 si art. 133 alin.3 comb. cu art. 105
alin.3 si 147 C.fam.). In practica se recunoaste insa validitatea darurilor obisnuite
facute de minor sau, in numele sau, de ocrotitorul legal (de exemplu, cu ocazia unor
aniversari, de ziua femeii etc.) daca sunt potrivite cu posibilitatile celui ocrotit. In
aceste conditii se recunoaste validitatea darului, chiar daca minorul a actionat singur;
lipsa incuviintarii sau autorizatiei nu poate fi invocata. 9. In favoarea tutorelui,
minorul nu poate dispune prin donatie nici dupa ce a ajuns la majorat, cat timp
autoritatea tutelara n-a dat tutorelui descarcare pentru gestiunea sa (art.809 C.civ. si
art. 141 C.fam.). De la aceasta regula face exceptie situatia cand tutorele este
ascendentul minorului.
Momentul cand capacitatea este ceruta
Reguli aplicabile. In ceea ce priveste momentul la care trebuie sa ne raportam
pentru a aprecia capacitatea partilor, nu se pun probleme daca donatia se realizeaza
printr-un singur act. Daca donatia se incheie prin acte separate (intre absent),
donatorul trebuie sa fie capabil in momentul facerii ofertei (cand isi manifesta vointa
de a dona), in momentul acceptarii ei de catre donatar (cand se realizeaza acordul de
vointe) si in momentul primirii comunicarii actului de acceptare, caci donatia
produce efecte numai din acest moment (art. 814alin.2 C.civ.).
Cat priveste pe donatar, el trebuie sa fie capabil in momentul acceptarii. In
momentul facerii ofertei (desi problema este controversata) consideram ca donatarul
nu trebuie sa fie capabil, intrucat oferta este un act unilateral al donatorului. lar in
momentul receptarii notificarii de catre donator problema capacitatii donatarului nu
se pune; desi art.814 alin.2 C.civ. roman - referitor la efectele donatiei - a eliminat
cuvintele "a 1'egard du donateur" (art.932 alin.2 C.civ. francez), totusi vizeaza
numai comunicarea actului de acceptare in timpul vietii "donatorului", "a celui ce
daruieste".

232
 Sanctiunea incapacitatilor speciale de a face si de a primi donatii
Nulitatea contractului. Potrivit art.812 C.civ., "dispozitiile in favoarea unui
incapabil sunt nule...".Cu toate ca formularea sugereaza sanciunea nulitatii absolute
se admite ca nerespectarea incapacitatilor -atat de a face, cat si de a primi donatii - se
sanctioneaza, de regula, numai cu nulitatea relativa a contractului, nulitatea putand fi
invocata de cel ocrotit (prin ocrotitorul legal, daca este cazul) sau de succesorii sai in
drepturi .
In unele cazuri insa, cand incapacitatile sunt dictate de interese de ordine
publica, sanctiunea este nulitatea absoluta a contractului. Astfel, donatiile facute
persoanelor juridice, daca n-au fost acceptate in conditiile prevazute de lege. Tot
astfel, donatia avand ca obiect dreptul de proprietate asupra terenului de orice fel,
daca donatarul nu este cetatean roman (art.41 alin.2 din Constitute).
Controversata este problema sanctiunii aplicabile in cazul donatiilor facute
medicilor, farmacistilor sau preotilor. Consideram ca sanctiunea nulitatii absolute isi
poate gasi justificarea si in acest caz, deoarece interdictia este conceputa in art.810
C.civ., ca o dispozitie prohibitiva (nu numai de ocrotire), ca o regula generala de
aparare a prestigiului profesiei de medic sau de preot. lar in cazul persoanelor care
practica ilegal medicina, fapta ce constituie infractiune, in orice caz se impune
sanctiunea nulitatii absolute.
Donatia va fi nula, respectiv anulabila, chiar daca partile - pentru a ocoli
dispozitiile privind incapacitatile speciale - au recurs la deghizare sau la interpunere
de persoane, caci actul care sincer incheiat ar fi nul, ramane nul si daca a fost
simulat.

Irevocabilitatea donatiilor

233
 Clauze incompatibile cu principiul irevocabilitatii
- Conditiile potestative. Cu toate ca dreptul transmis prin donatie poate, in
principiu, sa fie conditional, adica supus unei conditii suspensive sau rezolutorii,
cazuale ori mixte, totusi caracterul de irevocabilitate nu permite stipularea unei
conditii suspensive sau rezolutorii potestative din partea donatorului (art.822 C.civ.).
Astfel, o donatie este nula nu numai cand este facuta sub conditie pur potestativa (a
carei realizare depinde exclusiv de vointa donatorului), ci se admite ca ea este nula
chiar daca este facuta sub o conditie simpla potestativa din partea donatorului (a
carei realizare, pe langa vointa lui, depinde si de circumstance exterioare care insa
nu pot actiona in afara vointei lui). Aceasta spre deosebire de contractele cu titlu
oneros, care, fiind valabil afectate de conditii potestative simple (art. 1006), sunt
nule, conform art. 1010 C.civ., numai daca sunt afectate de o conditie pur potestativa
din partea celui ce se obliga.
- Plata datoriilor viitoare nedeterminate. Este nula donatia care impune
donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta in viitor si a caror
valoare n-a fost specificata prin actul de donatie (art.823 C.civ.), intrucat donatorul
ar fi liber sa revoce donatia contractand datorii pana la concurenta valorii bunurilor
donate (chiar daca, in fapt, nu contracteaza datorii).
- Dreptul de a dispute de bunul donat. Conform art.824 C.civ., in cazul in care
donatorul si-a rezervat dreptul de a dispune de un bun sau de o suma determinata din
bunurile daruite, donatia este nula cu privire la acel bun sau suma, chiar daca
donatorul moare fara a fi dispus de ele; bunul sau suma se transmite mostenitorilor
donatorului. Daca rezerva dreptului de a dispune este generala si se intinde asupra
intregii donatii, ea este nula in totalitate. 0 asemenea clauza este de fapt o conditie
rezolutorie pur potestativa (art. 1010 C.civ.), care atrage nulitatea oricarei conventii.
d) Dreptul de denuntare unilaterala a contractului. 20. Clauze permise. Intrucat
enumerarea clauzelor incompatibile cu principiul irevocabilitatii, continute in C.civ.,

234
nu este limitativa, este necesar sa facem unele precizari si cu privire la clauzele care
sunt permise, pentru a delimita mai bine campul de aplicatie al principiului
irevocabilitatii. Sunt compatibile cu acest principiu urmatoarele clauze:
a) Intrucat transmisiunea irevocabila a dreptului donat nu implica o predare
imediata a bunului, donatia poate fi cu termen, pentru ca termenul - ca modalitate a
actului juridic - nu afecteaza dobandirea dreptului transmis, ci numai exercitiul
acelui drept.
b) Dupa cum am vazut, donatia poate fi afectata de o conditie cazuala sau
mixta. Depinzand de hazard (art. 1005 C.civ.), respectiv si de vointa unei alte
persoane (determinate sau nedeterminate, art. 1007 C.civ.), decat donatorul, ele nu
contravin principiului irevocabilitatii donatiilor.
c) Tot astfel, poate fi stipulata plata datoriilor prezente (cu data certa
anterioara donatiei) ale donatorului, precum si cele viitoare daca, in acest din urma
caz, sunt specificate in contractul de donatie (art.823 C.civ.).
d) Art.825 C.civ. prevede expres posibilitatea stipularii reintoarcerii
conventionale a bunurilor daruite pentru cazul cand donatarul ar muri inainte de
donator, chiar daca lasa descendenti, sau pentru cazul de predeces al donatarului si
al descendentilor lui (donatarul decedat fara posteritate).0 asemenea stipulatie este o
conditie cazuala rezolutorie expresa care, in caz de realizare, produce efecte
retroactive (art. 1615 si 1019) . In materie de imobile insa, pentru opozabilitatea fata
de terti, clauza de reintoarcere este supusa publicitatii.
Precizam insa ca reintoarcerea nu poate fi stipulata in favoarea unei alte
persoane decat donatorul insusi (nici chiar in favoarea mostenitorilor sai), intrucat ar
constitui o substitutie fideicomisara conditionala prohibita de lege.
e) In cazul depunerii unei sume de bani la CEC sau alte unitati bancare, pe
numele altei persoane animus donandi, deponentul poate insera in libret o clauza de

235
imputernicire pe seama sa, fara a contraveni principiului irevocabilitatii, deoarece
va actiona in baza clauzei ca un mandatar al titularului de libret.
f) Nici clauzele de inalienabilitate, mai frecvente in materie de liberalitati, in
masura in care sunt recunoscute valabile, nu contravin principiului irevocabilitatii.
g) in sfarsit, fara a epuiza enumerarea clauzelor permise, mentionam ca
donatia cu rezerva uzufructului (sau a dreptului de abitatie), in favoarea donatorului
sau a unui tert, este permisa, obiectul contractului fiind nuda proprietate, care se
doneaza in mod irevocabil. Desigur, poate forma obiectu contractului si un drept de
uzufruct, donatorul pastrand nuda proprietate.
Principiul irevocabilitatii donatiilor
Liberalitatile intre vii sunt, prin esenta lor irevocabile. Aceasta irevocabilitate,
reglementata prin texte speciale (art.801 si 822-824 C.civ.), care actioneaza
descurajant pentru donator si contribuie la siguranta circuitului civil, nu este cea
prevazuta pentru toate contractele (art.969 C.civ.) si care rezulta din principiul ca, o
data incheiat, contractul are forta obligatorie intre partile contractante (este "legea
partilor") si nu poate fi revocat (desfacut, desfiintat sau modificat) prin vointa uneia
dintre ele (irevocabilitate de gradul I). Evident, forta obligatorie a oricarui contract
actioneaza si in cazul contractului de donatie, in sensul ca -odata incheiat - nu poate
fi desfiintat prin vointa uneia dintre parti, fie si donatarul.
Dar irevocabilitatea donatiilor are un caracter special, particular, mai
accentual decat forta obligatorie a oricarui contract, in sensul ca in materie de donatii
(indiferent daca s-au realizat in forma autentica, deghizata, indirecta sau dar manual)
irevocabilitatea priveste nu numai efectele, ci insasi esenta contractului, fiind o
conditie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II). Astfel fiind,
orice clauza sau conditie a carei indeplinire atarna de vointa donatorului si care i-ar
da posibilitatea de a zadarnici sau micsora, direct sau indirect, foloasele gratuite pe

236
care contractul le creeaza pentru donatar sunt incompatibile cu esenta donatiilor,
atragand nulitatea lor absoluta (art.822 C.civ.).
Sanctiunea nulitatii loveste contractul in intregime, iar nu numai clauza
incompatibila cu principiul irevocabilitatii si chiar daca aceasta clauza nu a fost
cauza determinanta si impulsiva a liberalitatii. Cu toate acestea, daca donatia este
divizibila si clauza o afecteaza numai in parte, pentru rest, efectele contractului se
mentin. Iar daca, dupa moartea donatorului, succesorii sai in drepturi - in cunostinta
de cauza - confirma sau executa donatia, nu mai pot invoca nulitatea pentru a cere
restituirea bunului donat (art. 1167 alin.3 C.civ.).
Revocabilitatea donatiilor
Revocabilitatea donatiilor intre soti
Reguli speciale. in ceea ce priveste contractul de donatie incheiat intre soti
(deci in timpul casatoriei), poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale sotului
donator si care devin astfel bunuri proprii ale sotului donatar, daca nu s-a stipulat
intrarea lor in comunitate, "ceea ce inseamna prefacerea dreptului de proprietate
exclusiva a sotului donator intr-un drept de proprietate devalmase a ambilor soti".
Evident, donatorul poate dona si cota-parte ideala ce-i apartine din dreptul de
proprietate asupra unui bun ce nu formeaza obiectul comunitatii sau dreptul asupra
unei mosteniri deschise (universalitate sau cota-parte indiviza asupra universalitatii),
care este bun propriu al sotului-mostenitor (art.311it.b din C.fam.).
Referitor la donatiile dintre soti, Codul civil prevede anumite reguli speciale
derogatorii de la regulile generale aplicabile donatiilor. Cea mai importanta regula
speciala (celelalte fiind subsecvente) vizeaza derogarea de la principiul
irevocabilitatii donatiilor. Potrivit art.937 alin.l C.civ., "orice donatiune facuta intre
soti in timpul maritagiului este revocabila".
Revocarea se poate realiza prin vointa unilaterala a sotului donator (ad nutum)
oricare ar fi forma de realizare a donatiei (act autentic, donatie indirecta sau dar

237
manual). Sotul donator (si numai el personal, nu si creditorii sau mostenitorii lui) are
dreptul de a revoca donatia oricand, fie in timpul casatoriei, fie dupa desfacerea (prin
divort) sau desfiintarea (nulitatea) ori incetarea ei prin recasatorirea sotului donatar
de bunacredinta care nu a stiut ca sotul donator, declarat mort, este in viata, si chiar
dupa decesul sotului donatar, impotriva mostenitorilor lui. Rezulta ca aceasta donatie
devine definitiva si irevocabila numai din momentul mortii donatorului.
1. DreptuI de revocare fiind de esenta donatiilor dintre soti, nu este necesar sa
fie stipulat in actul de donatie si nu poate fi inlaturat printr-o stipulatie contrara.
Aceste donatii sunt valabile chiar daca s-au facut sub conditie potestativa, chiar daca
se impune donatarului obligatia de a plati datoriile nedeterminate ale donatorului si
chiar daca donatorul si-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile daruite (art.826
C.civ.). Nici reintoarcerea conventionala nu este aplicabila; in caz de predeces al
donatarului (si descendentilor lui), cu sau fara aceasta clauza, oricum donatorul
poate revoca donatia. Tot astfel, donatiile intre soti nu se revoca de drept pentru
survenienta de copil (art.937 alin.3 C.civ.). In timpul vietii donatorului nu este cazul
a se aplica nici regulile privitore la revocarea donatiei pentru neexecutarea sarcinii
sau pentru ingratitudine; el o poate revoca ad nutum si fara a invoca cauzele
prevazute de lege. In schimb, dupa moartea donatorului, cand donatia devine
irevocabila, mostenitorii lui pot cere revocarea pentru neexecutarea sarcinilor sau
pentru ingratitudine potrivit regulilor pentru aceste cauze legate de revocare.
Din cele aratate rezulta ca donatia dintre soti deroga nu numai de la principiul
irevocabilitatii donatiilor (irevocabilitate de gradul II) - in sen- sul ca se pot stipula,
la incheierea contractului, clauze incompatibile cu acest principiu (de ex., conditii
potestative simple) - dar chiar si de la forta obligatorie a oricarui contract
(irevocabilitate de gradul I), in sensul ca una dintre parti poate, prin vointa sa
unilaterala, sa revoce donatia (foloasele gratuite procurate celeilalte parti).

238
 2. Cat priveste modurile de revocare, ea nu trebuie sa imbrace forma unei
actiuni in justitie si poate fi atat expresa (de ex., prin act notarial sau prin testament),
cat si tacita, implicita, constand intr-un act ulterior al donatorului din care rezulta
vointa acestuia de a revoca dona-tia (de exemplu, legatul cu titlu particular, avand ca
obiect bunul donat, facut prin testamentul care nu prevede, expres, revocarea). Este
insa necesar sa existe o identitate exacta intre bunul care a format obiectul donatiei si
obiectul revocarii.
Donatiile intre soti, inclusiv darurile de nunta, facute de unul dintre soti celuilalt,
sunt revocabile pentru ca sotul donator sa poata revoca donatiile facute inainte de
incetarea, desfacerea sau desfiintarea casatoriei si cand inceteaza influenta pe care o
avea unul dintre soti asupra celuilalt (si de care a abuzat).
3. Pentru a asigura posibilitatea revocarii unilaterale, legea interzice sub
sanctiunea nulitatii absolute donatiile mutuale, reciproce intre soti facute in acelasi
act (art.938 C.civ.) si donatiile deghiza- te sau facute prin interpunere de persoane,
chiar daca nu aduc atingere rezervei succesorale (art.940 alin.2 C.civ.), prezumandu-
se ca sunt persoane interpuse copiii sotului donatar dintr-o alta casatorie (sau din
afara casatoriei ori adoptat numai de acesta) si acele rude ale sotului donatar (rude in
linie directa si pana la gradul IV inclusiv pe linie colaterala) fata de care, in ipoteza
deschiderii mostenirii, deci a mortii lor in momentul incheierii contractului de
donatie, el ar fi avut vocatie (chemare) succesorala legala concreta, utila (art.941
C.civ.). De exemplu, parintele sotului donatar este prezumat persoana interpusa, nu
si bunicul, fata de care - daca parintele este in viata - sotul nu are vocatie (chemare)
succesorala. lar daca sotul donator are copii dintr-o casatorie anterioara (sau din
afara casatoriei ori adoptat anterior casatoriei cu donatarul) si daruieste sotului din
urma, liberalitatea va fi considerate excesiva, si deci supusa reductiunii, in raport de
o cotitate disponibila speciala, care este mai mica decat cea ordinara (art.939 C.civ.),
prevazuta de lege ca regula generala .

239
 Donatiile simulate
Donatiile deghizate
1. Notiune. Reguli aplicabile. Donatia este deghizata cand conform actului
public apare incadrata intr-o operatiune juridica cu titlu oneros. Deci in acest caz,
actul public este simulat, neadevarat, si ascunde o donatie (deghizare totala, prin
care se ascunde natura gratuita a contractului secret ). De exemplu, vanzare-
cumparare in care pretul nu este datorat (contraprestatie simulata); recunoasterea
unei datorii care nu exista in realitate etc.
Donatiile deghizate, ascunse sub aparenta unui contract cu titlu oneros, sunt, in
principiu, valabile; deghizarea - simulatia in general - nu este sanctionata cu
nulitatea.Prin urmare, donatia deghizata, care intruneste conditiile generale de
validiiate ale contractelor - in special se pune problema cauzei licite - este valabila.
Avand insa in vedere faptul ca donatia deghizata constituie o adevarata
donatie, ea este supusa si regulilor de fond prevazute special pentru donatii
(capacitate, irevocabilitate de gradul II, reductiune, raport, revocare in cazurile
prevazute de lege). Deci, pentru donatia deghizata se aplica aceleasir'eguli de fond
care s-ar aplica si daca donatia ar fi aparenta.
2. Forma. Controversata este problema ce forma trebuie sa imbrace aceste
contracte; forma autentica ceruta de lege pentru validitatea donatiilor sub sanctiunea
nulitatii absolute sau forma contractului care deghizeaza donatia, ceruta de lege, de
regula, numai ad probationem? De exemplu, contractul prin care se transmite cu titlu
gratuit dreptul de superficie asupra unei case sub aparenta unei vanzari-cumparari
urmeaza sa fie incheiat in forma autentica (prevazuta de lege pentru donatii) sau
poate fi incheiat sub forma unui act sub semnatura privata, stiut fiind ca, pentru
instrainarea cu titlu oneros a constructiilor (fara instrainarea terenului aferent), legea
nu prevede cerinta formei autentice?

240
 Potrivit unei solutii adoptate constant in practica judiciara, pentru validitatea
acestor donatii nu se cere respectarea formei autentice, ci numai a formei prevazute
de lege pentru contractul care deghizeaza donatia. Dar nerespectarea acelei forme se
sanctioneaza cu nulitatea absoluta a donatiei deghizate, desi acea forma este
prevazuta de lege numai ad probationem. Cu alte cuvinte, forma se imprumuta de la
contractul care deghizeaza donatia, iar sanctiunea care se aplica este - de regula - cea
prevazuta pentru donatii.
Majoritatea doctrinei critica solutia jurisprudentei (critica de care ea nu vrea sa auda)
, solicitand respectarea formei autentice a donatiilor.In orice caz, consideram ca
renuntarea la cerinta formei autentice este in contradictie cu art.813 C.civ., care -
fiind redactat diferit fata de art.931 C.civ. francez - prevede categoric: "toate
donatiile se fac prin act autentic", deci atat donatiile sincer intervenite intre parti, cat
si cele deghizate. Dupa cum s-a spus, "fata de o dispozitie atat de imperativa, nu este
cu putinta a se admite validitatea unor donatiuni efectuate prin procedee, cari au
tocmai de scop sa ocoleasca formele strict impuse de lege in materie de donatiuni
intre vii; validarea donatiunilor deghizate ar echivala cu desfiintarea de fapt a
formelor solemne".
3. Dovada. Cat priveste proba deghizarii (indiferent de forma in care s-a
incheiat actul aparent), se aplica regulile din materia simulatiei, deci partile si
succesorii lor universali ori cu titlu universal (art.l175 C.civ.) o pot dovedi prin
contrainscris sau inceput de dovada scrisa - art.1197 C.civ. - care poate fi completata
cu martori si prezumtii (potrivit regulilor de dovada a contractelor), in schimb tertii
(inclusiv succesorii cu titlu particular si creditorii chirografari ai partilor) prin orice
mijloace de proba. Reamintim ca, in aceasta materie, mostenitorii rezervatari sunt
terti, pentru ca se prezinta in apararea unui drept propriu, iar nu dobandit prin
mostenire de la defunct, actionand deci nu ca succesori universali.

241
 Pentru a usura dovada deghizarii, legea (art.845 C.civ.) prevede in favoarea
mostenitorilor rezervatari o prezumtie relativa potrivit careia instrainarea cu titlu
oneros facuta unui succesibil in linie dreapta (ruda in linie directa descendenta sau
ascendenta, inclusiv rudenia civila rezultand din adoptie) reprezinta o donatie
deghizata (supusa reductiunii), dar numai daca instrainarea s-a facut cu rezerva
uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea nu este invocata de un
mostenitor in linie dreapta care sa fi consimtit la incheierea actului.
Donatiile prin interpunere de persoane
Notiune. Reguli aplicabile. In cazul donatiei prin interpunere de persoane
simulatia nu vizeaza natura gratuita a contractului, ci persoana adevaratului donatar.
Se recurge la aceasta forma a simulatiei, de exemplu, in cazul in care adevaratul
donatar este incapabil sa primeasca liberalitati de la donator sau gratificarea sa ar
provoca ecouri nefavorabile in familia donatorului. Din aceasta cauza, contractul
aparent se incheie cu o persoana interpusa, prin contrainscris precizandu-se persoana
adevaratului donatar.
In aceasta varietate a simulatiei nu se pun probleme in legatura cu forma
contractului; deoarece contractul care se incheie cu persoana interpusa este o
donatie, neindoielnic trebuie sa fie incheiat in forma autentica, realizandu-se astfel
scopul ocrotirii donatorului si a familiei sale. Sunt aplicabile, evident, si conditiile de
fond prevazute pentru donatii, care urmeaza sa fie apreciate si avute in vedere in
raport cu adevaratul donatar (capacitatea, revocarea pentru cauzele prevazute de
lege, reductiunea etc.).
Datorita dificultatilor de dovada a simulatiei (la care se recurge mai ales
pentru a ocoli incapacitatile speciale prevazute in materie de donatii) legea (art.812
C.civ.) prezuma absolut ca sunt persoane interpuse parintii, descendentii si sotul
persoanei incapabile (de exemplu, a tutorelui, medicului, cetateanului strain etc.) si

242
care devin - prin intermediul prezumtiei - persoane incapabile de a primi donatii de
la donator.
Donatiile indirecte
Notiune
Conditii de fond si de forma. "Donatiile" indirecte sunt acte juridice incheiate
(nesimulat) cu intentia de a gratifica (de aceea sunt supuse regulilor de fond
prevazute pentru liberalitati), dar infaptuite pe calea unui act juridic diferit de
contructul de donatie. Prin urmare, spre deosebire de donatia deghizata - care este o
adevarata donatie deoarece contractul aparent nu are o existenta reala, nu corespunde
vointei reale a partilor -, in cazul "donatiei" indirecte actul care se incheie (altul
decat donatia) este real, voit de parti, dar prin intermediul lui se realizeaza indirect o
gratificare, o liberalitate.
Pentru aceasta categorie de acte juridice, in care aparenta este conforma cu
realitatea, nu se cere respectarea formei autentice dat fiind ca nu sunt contracte de
donatie, ci liberalitati efectuate pe calea altor acte juridice pentru care, de regula , nu
se prevede aceasta cerinta de forma. Caracteristic in aceasta privinta este, de
exemplu, art. 1642 alin.2 C.civ. care precizeaza ca daca renta viagera s-a constituit
in favoarea unei terte persoane (stipulate pentru altul facuta cu intentia de a
gratifica), desi este o liberalitate, totusi nu este supusa formelor stabilite pentru
donatie. Tot astfel, art.1138 C.civ., care permite dovada rerniterii de datorie prin
predarea titlului constatator al creantei .
Rezulta ca "donatiile" indirecte sunt supuse numai regulilor de fond -nu si de
forma - ale donatiilor. In schimb, actul prin intermediul caruia se realizeaza indirect
liberalitatea, trebuie sa fie incheiat cu respectarea conditiilor de forma (daca este
cazul) si de fond prevazute de lege pentru acel act.
In cazul acestor acte nu sunt aplicabile nici dispozitlile art.814 C.civ.
referitoare la acceptarea donatiei facuta prin act separat. In masura in care acceptarea

243
este necesara pentru realizarea donatiei indirecte, ea urmeaza regulile prevazute
pentru actul care-i serveste drept suport juridic.
Actele cele mai intrebuintate pentru realizarea unei "donatii" indirecte sunt:
renuntarea la un drept, remiterea de datorie si stipulatia in folosul altuia.
Renuntarea
Renuntarea la un drept nu este, prin ea insasi, o liberalitate (poate fi si cu titlu
oneros). Dar daca renuntarea este facuta cu intentia de a gratifica (ex animo
donandi), atunci are ca rezultat facerea unei liberalitati. Prin urmare, numai existenta
intentiei de a gratifica da nastere unei donatii indirecte. Donatia este de fapt un act
accesoriu al operatiei principale care este renuntarea si de care va profita persoana
chemata in puterea legii de a beneficia de dreptul respectiv (de exemplu, renuntarea
la o mostenire de care va profita comostenitorul orimostenitorul subsecvent,
renuntarea la uzufruct de care va profita nudul proprietar; renuntarea la legat de care
va profita colegatarul sau mostenitorul grevat de executarea legatului etc.).
Subliniem ca, fara intentie liberala, prin renuntarea la un drept nu se realizeaza
o donatie indirecta (de exemplu, daca mostenitorul renunta la mostenire pentru a nu
suporta sarcinile si datoriile succesiunii). In acest sens se spune ca renuntarea la un
drept este un act juridic neutru; pentru a o califica drept donatie indirecta se cere
stabilirea intentiei de a gratifica. Aceasta intentie poate fi dovedita prin orice
mijioace de proba, fiind vorba de interpretarea unei vointe juridice. Trebuie precizat,
de asemenea, ca renuntarile gratuite sunt scutite de forma prevazuta pentru donatii
numai daca sunt pur abdicative de drepturi, iar nu translative, cum sunt cele facute in
favorem. De exemplu, renuntarea la o mostenire in favoarea unei persoane,
constituie o acceptare urmata de o transmitere cu titlu gratuit, care este supusa
neindoielnic conditiilor prevazute de art.813 si 814 C.civ..
Remiterea

244
 Remiterea de datorie, prin care un creditor - cu acordul debitorului - renunta,
total sau partial, cu titlu gratuit la valorificarea unui drept de creanta (art.1138-1142
C.civ.), constituie o donatie indirecta. In acest caz, debitorul realizeaza un folos
gratuit, o imbogatire, care corespunde cu valoarea creantei ce ar fi trebuit sa
plateasca creditorului.
Stipulatia
Stipulatia in favoarea unei terte persoane, facuta cu intentia de a gratifica
(donandi causa), reprezinta tot o donatie indirecta scutita de formele prevazute
pentru donatii. Donatia indirecta realizata pe calea stipulatiei pentru altul prezinta
insa si alte particularitati fata de regulile generale ale donatiilor.
-Aceasta donatie se realizeaza independent de acceptarea donatiei de catre
donatar (tertul beneficiar) si de notificarea acceptarii donatorului - stipulant, intrucat
dreptul stipulat in favoarea tertului beneficiar (donatar) se naste direct si nemijiocit
in patrimoniul sau din momentul incheierii contractului intre stipulantul-donator si
promitent .
-Acceptarea donatiei - avand drept efect numai consolidarea (iar nu nasterea)
dreptului in patrimoniul tertului - beneficiar (donatar) - poate fi facuta nu numai de
catre donatar, dar si de catre succesorii sai in drepturi, si nu numai in timpul vietii,
dar si dupa moartea donatorului (ori dupa ce a devenit incapabil).
-Donatia devine irevocabila numai din momentui acceptarii. Pana la
consolidarea prin acceptare a dreptului in patrimoniul donatarului, donatorul-
stipulant (nu si succesorii sai in drepturi) poate revoca donatia ad nutum. Inseamna
ca pana la acceptare nu opereaza forta obligatorie a contractului (irevocabilitatea de
gradul I). In schimb, principiul irevocabilitatii donatiilor (irevocabilitatea de gradul
II) trebuie sa fie respectat; dreptul stipulat in favoarea donatarului se naste valabil in
patrimoniul sau din momentul incheierii contractului intre stipulant si promitent

245
numai daca stipulatia nu contine clauze incompatibile cu principiul irevocabilitatii
donatiilor .
In sfarsit, precizam ca daca donatia indirecta (stipulatia facuta donandi causa)
este prevazuta in cadrul unei donatii directe (donatie cu sarcini) - donatie dubla
facuta printr-un singur act juridic -, donatia directa va fi guvernata, evident, de
regulile aplicabile donatiilor (forma autentica sau dar manual, principiul
irevocabilitatii, acceptarea de catre donatarul direct si notificarea acceptarii etc.).
Numai in privinta sarcinii stipulate, care este o donatie indirecta grefata pe o donatie
directa, se aplica regulile specifice stipulatiei pentru altul.
In ceea ce priveste capacitatea de a face si de a primi donatii, urmeaza a fi
examinata, in acest caz, atat in raporturile dintre partile donatiei directe (stipulant si
promitent), cat si in raporturile dintre donatorul-stipulant si donatarul-tert beneficiar.
In schimb, in raporturile dintre promitentul-donatar direct si tertul beneficiar-donatar
indirect - fiind vorba de executarea unei obligatii - problema capacitatii de a face sau
de a primi donatii nu se pune. De exemplu, medicul curant al promitentului poate
cere executarea sarcinii stipulate in favoarea sa (daca nu este medicul curant al
stipulantului-donator).
Prin exceptie de la regula necesitatii capacitatii donatarului-tert beneficiar de a primi
donatii, se recunoaste validitatea sarcinii stipulate in favoarea unei persoane viitoare
(neconcepute), cu conditia existentei ei la data executarii sarcinii, de exemplu,
sarcina stipulata in favoarea copilului care se va naste din casatoria pe care o va
incheia nepoata donatorului.
Donatii manuale
Notiune
Darul manual reprezinta o categorie speciala de donatie pentru validitatea
careia se cer doua elemente: a) acordul de vointa pentru a transfera si dobandi un
drept cu titlu gratuit si b) traditiunea, predarea efectiva si reala (materiala) a bunului

246
daruit. Deoarece darul manual este un act (iar nu fapt) juridic, acordul partilor
constituie temeiul juridic al transferarii valorii din patrimoniul donatorului in
patrimoniul donatarului. Iar "traditiunea" este exteriorizarea acordului, inlocuind
(dupa unii autori reprezentand) forma solemna prevazuta de lege pentru donatii si de
natura a atrage atentia donatorului asupra gravitatii contractului pe care il incheie.
Observam ca singura conditie speciala ce trebuie indeplinita in cazul darurilor
manuale este predarea, traditiunea reala a bunului (de manu ad manum), fiind deci
contracte reale. Desigur, nici acceptarea unui dar manual nu este supusa unei forme
speciale, ci ea consta in primirea (preluarea) bunului daruit.
Validitatea darurilor manuale este consacrata prin art.644 C.civ. care, la
modurile de dobandire a proprietatii (prin exceptie de la art.971 C.civ.), prevede si
traditiunea.
Reprezentarea
Reprezentarea in cazul darului manual. Darurile manuale facute persoanelor
care au capacitatea de a primi o donatie, insa nu au exercitiul acestui drept, sunt
valabile prin traditiunea bunurilor facute reprezentantilor lor legali, respectiv cu
incuviintarea ocrotitorilor, iar daca contin si element oneros cu autorizatia autoritatii
tutelare. Predarea-primirea se poate face si printr-un reprezentant conventional,
mandatar, caci posesiunea se poate transmite sau dobandi prin intermediul altuia.
Reguli
Reguli de fond aplicabile. Darul manual deroga de la regulile de forma ale
donatiilor, insa este supus acelorasi reguli de fond ca si celelalte donatii (liberalitati),
inclusiv principiul irevocabilitatii. Darul manual poate fi insotit si de clauze
accesorii; sarcini ori conditii, scutire de raport etc.
Traditiunea
Traditiunea reala este un element esential al darului manual, iar nu un mod de
executare a contractului. Astfel, o simpla oferta verbala sau chiar constatata prin

247
inscris sub semnatura privata a unui dar manual, acceptata - fie si in scris - de
donatar, nu constituie un dar manual. 0 asemenea intelegere este nula absolut ca
donatie (din lipsa formei autentice). Iar daca oferta si acceptarea s-au facut in forma
autentica suntem in prezenta unei donatii obisnuite (avand ca obiect, de exemplu, un
autoturism), iar nu de dar manual. Prin urmare, darul manual se poate realiza numai
prin traditiune. Daca insa obiectele pe care donatorul voieste sa le daruiasca se afla
deja in mainile donatarului (de exemplu, cu titlu de depozit, imprumut etc.), darul
manual se poate perfecta prin declaratia donatorului ca intelege sa le daruiasca,
acceptata de donatar
Instanta suprema a mai precizat ca prin "traditiunea" bunului nu trebuie sa se
inteleaga neaparat o deplasare fizica a bunului, cum ar fi preluarea din mana
donatorului, efectele sale juridice putand fi realizate si printr-o traditiune implicita,
de exemplu, atunci cand donatorul ar inmana donatarului cheile unei casete ori a
unui depozit in care se afla lucrul sau cheile de contact ale autoturismului. In nici un
caz daruirea autovehiculului nu se poate realiza prin predarea numai a cartii de
identitate (certificatului de inmatriculare) a vehiculului, acesta nefiind un titlu
reprezentativ al bunului. Deci predarea actului trebuie sa fie insotita, pe baza
acordului realizat, de predarea cheilor, incat donatarul sa poata intra in posesiunea
efectiva a vehiculului. lar pentru dovada dreptului de proprietate al donatorului sii
efectuarea formalitatilor administrativ-teritoriale (radierea de pe numele donatorului
si inmatricularea pe numele donatarului) va fi necesara operarea transferului de
proprietate in carte de identitate a autovehiculului, potrivit art. 9-10 din OG nr.
78/2000 si art. 5 lit.e din Instructiunile de aplicare a HG nr. 610/1992. In caz de
refuz al unei parti de a se prezenta pentru efectuarea acestor formalitati, consideram
ca cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea transmiterii
dreptului de proprietate prin donatia realizata sub forma darului manual, urmand ca

248
mentiunea privind noul detinator al autovehiculului sa fie inscrisa de organul de
politie pe baza hotararii judecatoresti.
De asemenea, predarea unei sume de bani - direct sau prin virament -unitatii
care construieste sau vinde donatarului o locuinta are caracterul unui dar manual
pentru a carui validitate nu este necesara forma autentica si nici inmanarea efectiva a
sumei in mainile donatarului .
Constituie dar manual si depunerea unei sume de bani la CEC (sau alta unitate
bancara) pe numele unei alte persoane, daca aceasta depunere nu s-a facut cu alt titlu
(plata unei datorii, acordarea unui imprumut etc.) .
Tot astfel,poate constitui dar manual depunerea de catre parinti a unei sume de
bani la CEC pe numele copilului lor minor (sau major), astfel incat - devenind fara
nici o alta formalitate proprietatea copilului (chiar daca in libret s-a prevazut o
clauza de imputernicire in favoarea unuia dintre parinti) - nu mai fac parte din
bunurile comune ale sotilor si nu formeaza obiectul partajului la incetarea
comunitatii, afara numai daca se dovedeste ca depunerea pe numele copilului nu s-a
facut cu intentia ca suma in cauza sa iasa din patrimoniul comun al sotilor si sa intre
in patrimoniul copilului. Prin urmare, sarcina probei revine celui care contesta
intrarea sumei in patrimoniul copilului (minor sau major). Pana la dovada contrara,
caracterul de liberalitate (donatie) a depunerii se prezuma, copilul fiind titularul
libretului.
Retragerea unei sume de bani de pe carnet CEC si transferarea ei pe carnet
CEC al altei persoane, fiind recunoscuta ca donatie valabila - chiar daca se
savarseste doar prin comunicare telegrafica intre agentii - se justifica tot prin ideea
de dar manual, intr-o acceptiune noua a notiunilor de lucru corporal si de traditiune,
acceptiune care are in vedere realitatea unor procedee curente de transferare rapida si
sigura a bunurilor mobile, a sumelor de bani in special.

249
Prin urmare, producandu-se o asa-numita "dematerializare" a traditiunii bunurilor,
darul manual se poate realiza prin forme moderne, care nu implica o predare
efectiva, materiala a bunului donat, dar asigura totusi transferul efectiv al valorilor
dintr-un patrimoniu in altul.
In schimb, nu constitute dar manual (si, bineinteles, nici donatie in general)
predarea unui libret nominalizat pe numele donatorului ori a altei persoane, dar
netransferat pe numele donatarului, pentru ca simpla predare a unui titlu nominativ
nu implica transferul dreptului asupra sumelor. Dreptul nu poate fi considerat
transmis cata vreme donatarul nu are nici o posibilitate legala sa dispuna de sumele
inscrise in libret.
Nici predarea unui libret nominativ, in care primitorul este inscris la clauza
testamentara, nu constituie dar manual, pentru ca drepturile sale - in calitate de
legatar, iar nu de donatar - se vor naste numai la moartea titularului de libret. In
schimb, daca primitorul este inscris la clauza de imputernicire, poate fi vorba de un
dar manual, daca inscrierea clauzei si predarea-primirea libretului s-au facut cu
intentia de a face si de a primi o liberalitate.Darul manual se poate realiza in acest
caz prin simpla predare, deoarece donatarul poate dispune de sumele inscrise in
libret.
Obiectul
Obiectul darului manual. Datorita faptului ca traditiunea reala este un element
esential al darului manual, numai bunurile mobile corporate susceptibile de
traditiune pot forma obiectul darurilor manuale. Nici imobilele, nici mobilele
incorporale (drepturi de creanta, drepturi de create intelectuala, fond de comert etc.)
nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru ca nu sunt susceptibile de a fi
transferate si dobandite printr-o predare si primire efectiva.
Fac exceptie titlurile la purtator -asimilate mobilelor corporale- si biletele de
banca, pentru ca transmiterea acestora are loc de la mana la mana.

250
 Evident, nu pot forma obiectul darului manual nici bunurile viitoare, deoarece
predarea presupune detinerea materiala (corpus) a bunului, deci existenta lui actuala.
Darurile de nunta
Problema darurilor de nunta. 0 precizare se mai impune in legatura cu asa-
numitele "daruri de nunta"(notiune neprevazuta in legislatie), dar care reprezinta
aplicatii relativ frecvente ale darului manual.
In legatura cu aceste daruri de nunta, s-a decis ca ele urmeaza a fi considerate
bunuri comune ale sotilor in cote egale, chiar daca au fost facute de parintii unuia
dintre soti, deoarece sunt dobandite in timpul casatoriei si pentru ca se "presupune
intentia (mentiunea) dispunatorului ca ele sa devina comune" .Numai daca donatia se
face (de parintii unuia dintre soti) nu cu ocazia serbarii nuntii, ci ulterior, bunul se
considera ca fiind propriu .
Pe de alta parte insa, s-a decis ca - in principiu - bunurile dobandite de catre
soti in timpul casatoriei prin donatie sunt bunuri proprii, afara numai daca
dispunatorul a aratat (expres sau cel putin exprimat neechivoc) ca a inteles sa
gratifice pe ambii soti.
In solutionarea acestei probleme controversate, consideram ca trebuie sa avem
in vedere numai dispozitiile legale existente sii numai diferentierile cuprinse in texte.
Astfel, prin derogare de la regula comunitatii bunurilor dobandite de catre
oricare dintre soti in timpul casatoriei (art.30 C.fam.), sunt calificate bunuri proprii
ale fiecarui sot "bunurile dobandite in timpul casatoriei prin... donatie, afara numai
daca dispunatorul a prevazut ca ele vor fi comune"(art.31 lit.b C.fam.).
Observam ca legea excepteaza de la regula comunitatii donatiile, fara a
distinge dupa forma lor de realizare (act autentic, donatie simulata sau indirecta ori
dar manual). Tot astfel, legea nu distinge in functie de momentul realizarii donatiei;
cu ocazia serbarii nuntii sau la o alta data (dar, evident, in timpul casatoriei). De
altfel, daca s-ar face exceptie (de la excepfie) pentru "darurile de nunta", de ce nu s-

251
ar excepta si darurile facute cu ocazia aniversarii casatoriei (de ex., la un an, la nunta
de argint sau de aur etc.). In sfarsit, legea nu distinge in functie de persoana
donatorului (parinti sau alte rude mai apropiate sau mai indepartate in grad - frati-
surori, unchi-matusi - ori persoane fara legatura de rudenie cu unul dintre soti).
Rezulta ca asemenea diferentieri nu se justifica in drept, caci ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus. Astfel fiind, bunurile dobandite prin donatie
- inclusiv darurile de nunta - devin bunuri proprii ale fiecarui sot, daca dispunatorul
nu a dispus ca ele sa devina comune. Dupa cum s-a subliniat mai recent in practica
Curtii Supreme de Justitie, "bunurile dobandite prin donatie sunt proprii, pentru a fi
respectata vointa donatorului, care, daca nu a dispus altfel, nu poate fi presupus ca a
inteles sa avantajeze si sotui celui gratificat"'.
Pronuntandu-ne impotriva diferentieri lor aratate, neprevazute de lege, se
impune insa sa avem in vedere o distinctie care este prevazuta de lege; darurile
obisnuite. Potrivit art.759 C.civ., "prezenturile (darurile - n.ns.) obisnuite nu sunt
supuse raportului". Unii autori considera ca aceste daruri (facute nu numai la nunti,
dar si cu alte ocazii, de exemplu, aniversari, botezuri etc.) nu sunt supuse raportului
fiindca "nu alcatuiesc dona-tii". Alti autori considera ca si darurile obisnuite
reprezinta donatii, dar nu sunt supuse regimului liberalitatilor. Oricum, ele sunt
exceptate de la raport. Mai mult, se admite unanim, ca aceste daruri obisnuite,
nesupuse raportului, nu intra nici in alcatuirea masei de calcul in vederea stabilirii
liberalitatilor excesive supuse reductiunii in caz de incalcare a rezervei succesorale .
lar daca, in materie de mostenire, aceste daruri obisnuite nu sunt supuse regimului
donatiilor (liberalitatilor), nu pot fi supuse regimului donatiilor nici in materia
raporturilor patrimoniale dintre soti.
In concluzie, numai darurile obisnuite - indiferent de forma sau momentul
realizarii ori de persoana donatorului - nu intra sub incidenta exceptiei prevazute de
art.31 lit.b din Codul familiei, ci devin bunuri comune potrivit regulii prevazute de

252
art.30 C.fam. (daca nu exista alte motive legale pentru care ele sa devina bunuri
proprii ale unuia dintre soti, de ex., vointa neechivoca a donatorului in acest sens). In
schimb, toate celelalte donatii, care nu sunt daruri obisnuite (sume mari de bani,
autoturisme sau alte bunuri de mare valoare), devin bunuri proprii, potrivit art.31
lit.b, chiar daca sunt facute cu ocazia serbarii nuntii si de catre persoane care nu sunt
parintii (alte rude apropiate) unuia dintre soti, afara numai daca dispunatorul a
prevazut ca bunurile donate sa devina comune.
Dovada darului manual
Cu toate ca darul manual se perfecteaza prin faptui predarii si, ca atare, fiind o
chestiune de fapt poate fi dovedita prin orice mijloace de proba, pentru donator si
succesorii sai, in vederea dovedirii actului juridic al darului manual, ad probationem
se cere existenta unui inscris sau inceput de dovada scrisa care poate fi completata
cu martori sau prezumtii, conform regulilor generale in materie de probe (art.1191 si
urm. C.civ.). Astfel, daca donatorul cere revocarea pentru neexecutarea sarcinii ori
pentru ingratitudine sau daca intervine revocarea de drept pentru survenienta de
copil si se cere restituirea bunului donat. La fel daca succesorii sai in drepturi cer
revocarea donatiei. In schimb, daca mostenitorii rezervatari sau cei indreptatiti la
raport cer reductiunea ori raportul donatiei, prezetandu-se cu un drept propriu, iar nu
in calitate de succesori in drepturi, ei pot dovedi darul manual cu orice mijloc de
proba, la fel ca si orice alti terti.
Donatarul posesor, fiind prezumat proprietar in baza art. 1909 C.civ., nu are
nevoie de dovada scrisa. Dar persoanele interesate (de exemplu, mostenitorii) pot
dovedi cu orice mijioc de proba fie ca lucrul nu a fost donat, ci a fost furat ori
pierdut de catre proprietar, fie caracterul echivoc ori viciile posesiei, fie, in conditiile
art.1191 si urm. C.civ., contractul din care rezulta natura precara a detentiunii.
Efectele intre parti
Reguli generale

253
 Efectul translativ al contractului. Ca efect al donatiei, dreptul care formeaza
obiectul contractului se transmite din patrimoniul donatorului in patrimoniul
donatarului. Donatia poate avea ca efect si stingerea unui drept si a obligatiei
corelative (remitere de datorie).
Daca dreptul transferat este o creanta, operatia intervenita intre parti se
analizeaza ca o cesiune de creanta cu titlu gratuit, aplicandu-se regulile
corespunzatoare (art. 1391 si urm., C.civ.), cu derogarile care rezulta din natura
gratuita a transferului.
Cel mai frecvent, obiectul contractului il constituie un drept real. In acest caz,
ca si in materie de vanzare, transmiterea sau constituirea dreptului opereaza prin
efectul realizarii acordului de vointa (art.971 C.civ.) in forma prevazuta de lege
(forma autentica sau forma actului juridic care realizeaza indirect donatia, in aceasta
din urma ipoteza, de regula, solo consensu), dar neconditionat de predarea bunului
care formeaza obiectul donatiei, cu exceptia darurilor manuale care se realizeaza
prin traditiune.
Obligatiile donatorului
1. Obligatia de predare. Dupa incheierea contractului donatorul este obligat sa
predea bunul daruit potrivit clauzelor stabilite si sa-l pastreze pana la predare,
raspunzand de pieirea sau deteriorarea lui provenita din culpa sa. In cazul darului
manual, evident, problema obligatiei de predare nu se pune.
2. Obligatia de garantie. Cazuri in care exista. Spre deosebire de vanzator, in
principiu donatorul nu datoreaza garantie pentru evictiune (art.828 alin.1 C.civ.) si
nici pentru vicii ascunse, deoarece contractul este cu titlu gratuit .
- Prin exceptie, donatorul datoreaza garantie in urmatoarele cazuri:
- Daca a promis expres garantia pentru evictiune (art.828 alin.2 C.civ.) sau
pentru vicii, lipsa garantiei nefiind o regula imperativa.

254
 - Daca evictiunea provine din faptul sau personal (art.828 alin.3 C.civ.), de
exemplu, vinde imobilul donat inainte de efectuarea formelor de publicitate sau
vinde si preda lucrul mobil cumparatorului, daruit anterior prin act autentic, fapte
care contravin obligatiei contractuale.
- In caz de dol (intentie sau culpa grava asimilata dolului) donatorul raspunde
de pagubele rezultand din viciile ascunse, cunoscute de el si necomunicate, care au
cauzat (direct sau indirect) un prejudiciu donatarului, caci dolul stramuta problema
raspunderii de pe teren contractual, pe teren delictual (art.998 C.civ.).
- In sfarsit, daca donatia nu este pur gratuita (donatie cu sarcini) donatorul
raspunde de evictiune in limita valorii sarcinilor (art.828 alin.3 C.civ.). Desi legea nu
prevede expres, donatorul raspunde ca un vanzator si pentru vicii ascunse, caci in
limita sarcinilor (respectiv, a pretului platit pentru o parte din valoarea bunului)
donatia este un contract cu titlu oneros si sinalagmatic.
Obligatiile donatarului
Regula. Donatia cu sarcini. Cand donatia este pur gratuita, donatarul nu are
nici o obligatie, ci numai o indatorire denumita traditional "de recunostinta" care, in
cazurile anume determinate de lege, este sanctionata prin posibilitatea data
donatorului de a revoca donatia pentru cauza de ingratitudine .
Altfel se pune problema daca donatia este cu sarcina (sub mode). Dupa cum se
stie, sarcina este o obligatie impusa donatarului, care - dupa acceptarea donatiei -
este tinut s-o execute. Desi sarcina se aseamana cu o conditie rezolutorie (intrucat
nici una, nici alta nu afecteaza nasterea dreptului si in caz de realizare a conditiei sau
de revocare a donatiei pentru neexecuarea sarcinii efectele sunt retroactive), ele nu
trebuie sa fie confundate, deoarece regimul lor juridic este diferit, cel putin sub doua
aspecte:
- in cazul conditiei rezolutorii, chiar daca este potestativa din partea
donatarului, nu se creeaza nici o obligatie pentru el, fiind liber sa actioneze cum

255
doreste, fara riscul de a-si vedea angajata raspunderea, caci conditia (rezolutorie)
este numai o modalitate care, in caz de realizare, desfiinteaza dreptul afectat de ea.
In schimb, sarcina obliga pe donatar, in caz de neexecutare putandu-se recurge la
masuri de executare, creditorul avand dreptul la actiunea in executare;
- conditia opereaza de drept (art. 1019), in schimb revocarea (rezolutiunea)
donatiei pentru neexecutarea sarcinii trebuie sa fie ceruta justitiei (art.832 C.civ.).
Sarcina, ca si conditia, nu trebuie sa fie imposibila, ilicita sau imorala, potrivit
regulilor generale. Ea poate fi prevazuta fie in favoarea donatorului (de exemplu,
plata unei datorii), fie in favoarea unei terte persoane (cand se analizeaza ca o
stipulatie pentru altul reprezentand o donatie indirecta grefata pe o donatie directa,
daca stipulatia este facuta donandi causa), fie in favoarea donatarului insusi (de
exemplu, efectuarea unei calatorii de studiu). In acest din urma caz, obligatia se
justifica numai daca donatorul are vreun interes, cel putin moral, la executarea
sarcinii. Altfel obligatia donatarului fata de el insusi nu ar putea avea o existenta
juridica (decat, eventual, ca o conditie). In cazul sarcinii stipulate in favoarea
donatarului insusi, donatia este de fapt pur gratuita, insa cu posibilitatea revocarii
pentru neexecutare. Numai in cazul sarcinii stipulate in favoarea donatorului sau a
unui tert donatia inceteaza sa fie liberalitate in masura sarcinii.
Intrucat donatia cu sarcini este, in limita sarcinii, un contract sinalagmatic (si
cu titlu oneros), in caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor
sinalagmatice. Astfel, se poate cere indeplinirea prestatiei care formeaza obiectui
sarcinii cu daune-interese si donatarul nu ar putea, fara consimtamantui donatorului,
deci fara un nou contract, sa se libereze de sarcina, abandonand bunurile daruite.
Dar se poate alege si o alta cale; revocarea (rezolutiunea) donatiei pentru
neexecutarea de obligatii. In caz de neexecutare partiala sau executare cu intarziere
instanta este chemata sa aprecieze gravitatea nerespectarii obligatiilor de catre
debitor si, in functie de imprejurari, poate dispune rezolutiunea contractului (in

256
cazuri temeinic justificate rezolutiunea partiala), eventual cu acordarea unui termen
de gratie.
In caz de admitere a actiunii, revocarea produce efecte retroactive atat
impotriva donatarului si succesorilor lui in drepturi, cat si impotriva tertilor,
drepturile constituite in favoarea lor fiind desfiintate (art.830 C civ.) potrivit
regulilor aplicabile rezolutiunii pentru neexecutare (art. 1020-1021 C.civ.).
Actiunea in executare sau in revocare poate fi intentata de catre donator sau
succesorii sai in drepturi (cum ar fi mostenitorii sai legali ori testamentari care
beneficiaza de efectele revocarii), inclusiv creditorii chirografari in baza art.974
C.civ. (actiune oblica). In cazul sarcinii stipulate in favoarea unui tert, beneficiarul
poate cere si el executarea obligatiei, dar nu poate cere revocarea donatiei, nefiind
parte in contractul incheiat intre stipulant si promitent.
In sfarsit, precizam ca orice donatie, inclusiv darul manual, poate fi afectata de
sarcini.
Opozabilitatea efectelor contractului fata de terti
Reguli aplicabile. Ca si in materie de vanzare, opozabilitatea fata de terti este
ingradita; in privinta bunurilor mobile prin exceptia trasa din art. 1909-1910 C.civ.
(combinat cu art.972 C.civ.) prevazuta in favoarea tertului dobanditor de buna-
credinta si posesor al lucrului daruit; in ce priveste transferul gratuit al unui drept de
creanta prin formalitatea notificarii sau acceptarii conform regulilor de la materia
cesiunii de creante, iar in privinta transmisiunilor gratuite de imobile prin
formalitatea inscrierii dreptului in cartea funciara (art.22 si urm., art.61 si 72 din
Legea nr.7/1996).
In principiu, se aplica deci regulile generale. In privinta publicitatii imobiliare
opereaza insa si anumite dispozitii speciale (art.819 C.civ.):
Astfel, - spre deosebire de actele cu titlu oneros, a caror inopozabilitate din
cauza neinscrierii in cartea funciara este limitata - neinscrierea in cartea funciara a

257
dreptului real imobiliar dobandit prin donatie poate fi invocata "de orice persoane ce
au interes la aceasta" (art.819 C.civ.), inclusiv dobanditorul cu titlu gratuit care a
inregistrat cererea de inscriere mai intai si creditorul chirografar. Rezulta ca donatia
neinscrisa in cartea funciara este opozabila numai partilor contractante si
succesorilor lor universali si cu titlu universal (nu si succesorilor cu titlu particular
sau creditorilor chirografari). Prin urmare, in aceasta materie se largeste cercul
tertilor; succesorii cu titlu particular si creditorii chirografari nu au calitatea de
avanzii sai cauza (habentes causam), ci aceea de terti.
Mai mult decat atat, donatia - chiar inscrisa in cartea funciara - nu este
opozabila dobanditorului anterior cu titlu oneros al dreptului real neinscris in cartea
funciara, care poate cere instantei judecatoresti sa acorde Inscrierii sale rang
preferential fata de inscrierea efectuata de donatar (art.30 din Legea nr.7/1996),
deoarece el certat de damno vitando, iar donatarul numai de lucro captando. Practic,
donatarul - chiar inscris in cartea funciara si de buna-credinta - se bucura pe deplin
de efectele publicitatii imobiliare, titlul sau devenind inatacabil, numai dupa 10 ani
socotiti din ziua cand s-a inregistrat cererea sa de inscriere in cartea funciara, termen
inauntrul caruia poate fi pornita actiunea in rectificare (art.37 alin.2).
Pe de alta parte, art.819 C.civ. contine o restrictie cu privire la persoanele
care, desi interesate sa o faca (si cu toate ca, potrivit regulilor generale, ar avea
calitatea de a invoca inopozabilitatea), nu sunt totusi admise a invoca lipsa de
inscriere in cartea funciara si anume, (pe langa parti si succesorii lor universali si cu
titlu universal) acele persoane carora lipsa de inscriere li se poate imputa ca o culpa
si succesorii lor universali sau cu titlu universal. Astfel, reprezentantii minorului sau
ai celui pus sub interdictie. De asemenea, ascendentii care, potrivit art.815 C.civ., au
acceptat donatia facuta unui minor sau interzis.
Cauze de revocare
Revocarea pentru ingratitudine

258
 1. Cauze. Ele sunt limitativ enumerate de art. 831 C.civ.:
a) atentat la viata donatorului. Nu se cere o condamnare penala, este suficient
sa se stabileasca intentia de a ucide, intentia manifesta a autorului de a curma viata
donatorului. Uciderea din culpa nu este cauza de revocare;
b) delicte, cruzimi sau injurii grave. Gravitatea faptelor se apreciaza de
instanta . Se cere insa ca fapta sa fi fost savarsita cu intentie,
c) refuzul de alimente, ceea ce presupune ca donatorul a avut nevoie si a cerut
alimente de la donatar, care - avand posibilitatea - a refuzat sa dea (a refuzat "fara
cuvant"). Refuzul nu este sanctionat cu revocarea daca donatorul avea rude (sau alte
persoane) obligate si in situatia de a-i acorda intretinere. In ceea ce priveste
cuantumul, alimentele nu trebuie sa treaca peste valoarea darului si, in consecinta,
daca acesta piere fortuit donatarul poate refuza acordarea lor. In toate cazurile,
refuzul nejustificat de alimente este sanctionat numai prin posibilitatea revocarii
donatiei; donatorul nu are actiune in justitie pentru a cere intretinere de la donatar.
Tot astfel - asemanator obligatiei civile imperfecte (naturale) - nici donatarul nu are
actiune in restituirea (prin echivalent) a prestatiilor efectuate de bunavoie (art. 1092
alin.2 C.civ.), chiar daca existau persoane in stare si obligate la intretinere potrivit
legii. Spre deosebire insa de obligatiile naturale, atitudinea negativa a donatarului
constand in refuzul de alimente are o sanctiune specifica; actiunea in revocarea
donatiei pentru ingratitudine.
2. Actiunea in revocare pentru ingratitudine este o pedeapsa civila si se
caracterizeaza prin urmatoarele:
a) Este o actiune strict personala si deci poate fi intentata numai de persoana
impotriva careia faptele au fost savarsite, adica numai de catre donator. Implicand
dezlegarea unei probleme morale de vinovatie si de iertare sau de aplicare a
pedepsei, actiunea nu poate fi exercitata nici de catre creditorii donatorului, pe calea
actiunii oblice (art.974 C.civ.), si nici de catre mostenitorii lui (desi actiunea are

259
caracter patrimonial). In mod exceptional, mostenitorii devin titularii actiunii in
revocare:
- daca a fost intentata de donator, dar acesta a decedat inainte de terminarea
procesului;
- daca donatorul a decedat inainte de expirarea termenului in care actiunea
putea fi intentata (art.833 alin.2 C.civ.).
b) Fiind vorba de aplicarea unei pedepse, ceea ce nu se produce niciodata de
drept (art.832 C.civ.), titularul actiunii (donatorul sau, in conditiile aratate,
mostenitorul lui) - cunoscand faptul de ingratitudine - il poate ierta pe donatar (dar
nu poate renunta la actiunea in revocare cu anticipatie, inainte de producerea actelor
sau faptelor de ingratitudine, de exemplu, in contractul de donatie).
Iertarea se prezuma (fara a fi admisa proba contrara) daca a trecut un an din
ziua savarsirii faptului sau din ziua cand donatorul (mostenitorii lui) au luat
cunostinta de acel fapt (art.833 alin.l C.civ.), fara ca inauntrul acelui an sa fi cerut
revocarea. Acest termen de un an nu este un termen de prescriptie, ci un termen de
decadere (de drept substantial) bazat pe o prezumtie legala, care nu este supus
cauzelor de intrerupere si de suspendare stabilite in materie de prescriptie. In cazul
in care faptele de ingratitudine sunt repetate, termenul se calculeaza in raport de
ultima .
c) Actiunea nu se poate intenta decat in contra autorului faptului de
ingratitudine. Daca el moare fara ca actiunea sa fi fost intentata sau terminata ea se
stinge, adica nu poate fi pornita, dar nici macar continuata impotriva mostenitorilor
donatarului (art.833 alin.2 C.civ.). Daca sunt mai multi donatari, actiunea in
revocare nu poate fi admisa decat impotriva acelor care s-au facut vinovati de
ingratitudine .
d) Deoarece actiunea in revocare pentru ingratitudine nu este o actiune in
rezolutiune (cum este revocarea pentru neexecutarea sarcinii) sau in constatarea

260
desflintarii de drept a contractului (ca in cazul revocarii pentru survenienta de copil),
ci o actiune in restituire cu caracter de pedeapsa - deci esentialmente personala -
admiterea actiunii nu produce efecte retroactive fata de terti. Inseamna ca drepturile
dobandite de terti (fie si cu titlu gratuit) inainte de intentarea actiunii sau, in cazul
imobilelor, inainte de efectuarea publicitatii cererii de revocare raman neatinse
(art.834alin.1 C.civ.).
Dar, din partea donatarului restituirea trebuie sa fie integrala, adica sa
cuprinda sau bunul daruit (daca n-a fost instrainat) cu toate accesoriile sale,
despagubindu-l pe reclamant de sarcinile constituite in folosul tertelor persoane
(ipoteca, uzufruct etc.) sau valoarea integrala a bunului (daca a fost instrainat)
apreciata din momentul pronuntarii hotararii de revocare. In ambele cazuri se va tine
seama, in plus sau in minus, de sporul de valoare sau de degradarile provenite din
faptul donatarului sau tertilor.
In privinta fructelor, legea (art.834 alin.2 C.civ.) prevede ca ele se restituie
numai de la data cererii de revocare (desi de la comiterea faptului, donatarul ar trebui
sa fie tratat ca un posesor de rea-credinta. Dispozitia se explica numai prin faptul ca
pana in momentul introducerii cererii nu se stie care va fi atitudinea donatorului: il
va ierta sau nu). Toate donatiile (facute prin act autentic, dar manual etc.) sunt
supuse revocarii pentru cauza de ingratitudine.
Revocarea pentru survenienta de copil
1. Domeniu de aplicare. Donatia se revoca de drept in cazul in care donatorul
nu avea nici un copil sau alt descendent in momentul incheierii contractului de
donatie si posterior i se naste ("dobandeste") un copil din casatorie sau din afara
casatoriei (copil legitim sau natural, in terminologia C.civ., art.836). Revocarea se
produce oricare ar fi felul sau valoarea donatiei (directa, indirecta, dar manual etc.).
Face exceptie donatia intre soti, care - fiind revocabila prin vointa sotului-donator -
nu este supusa revocarii de drept pentru nastere de copil (art.937 alin.3 C.civ.).

261
 2. Natura juridica. Revocarea pentru nasterea unui copil opereaza de drept
(art.836 C.civ.). Deoarece aceasta revocare se produce mai mult in interesul
copilului, ea nu poate fi inlaturata printr-o clauza contrara din contractul de donatie
sau printr-un act de renuntare ulterior nasterii copilului, expresa ori tacita, sau de
confirmare din partea donatorului (art.839 C.civ.). Evident, exista posibilitatea
refacerii donatiei dupa nasterea copilului, dar cu respectarea conditiilor prevazute de
lege (forma autentica, dar manual cu traditio brevi manu etc.), donatie care nu va
mai fi revocabila pentru survenienta de copil.
Deoarece revocarea se produce de drept, in caz de litigiu instanta nu pronunta,
ci numai constata revocarea, daca conditiile prevazute de lege sunt indeplinite. Pe de
alta parte, datorita revocarii de drept, actiunea in restituire poate fi intentata nu
numai de catre donator, dar si de catre succesorii sai in drepturi, inclusiv creditorii
pe calea actiunii oblice.
Potrivit legii (art.840 C.civ. coroborat cu art.21 din Decretul nr.167/1958),
actiunea in restituire a bunului donat - proprietatea fiind redobandita de drept - se
prescrie dupa 30 de ani de la nasterea copilului. Dupa expirarea termenului de
prescriptie extinctiva donatarul continua sa detina bunul in aceasta calitate (nu
dobandeste o alta calitate), cu consecinta aplicarii regulilor de fond ale donatiei
(raport si reductiune). Nu excludem nici posibilitatea revocarii donatiei, dar, evident,
pe alte temeiuri decat nasterea copilului (de exemplu, pentru ingratitudine) si cu
regimul juridic corespunzator.
3. Conditii. Pentru ca revocarea sa se produca trebuie sa fie indeplinite doua
conditii.
a) In primul rand, se cere ca donatorul sa nu aiba vreun copil sau alt
descendent in viata in momentul incheierii contractului de donatie. Existenta unui
copil conceput in momentul donatiei nu impicdic revocarea de plin drept prin
nasterea copilului dupa incheierea contractului (art 837 C.civ.), caci copilul conceput

262
este considerat nascut (infans conceptus pro nato habetur) numai de cate ori este
vorba de interesele (avantajele, drepturile) sale (quotiens de commodis eius agitur -
art.7 din Decretul nr.31/1954), or in acest caz nu este in interesul sau sa fie
considerat nascut.
Daca donatorul avea in momentul incheierii contractului un copil declarat
disparut - desi acest copil este socotit a fi in viata (art. 19 din Decr.nr.31/1954) -
nasterea ulterioara a unui copil atrage revocarea, caci pentru ca revocarea sa nu
opereze, art.836 C.civ. cere ca donatorul sa aiba un copil "existent" in timpul facerii
donatiei, ori cel declarat disparut - desi prezumat a fi in viata - este, prin definitie, o
persoana a carei existenta este putin probabila, ceea ce il poate determina pe donator
sa faca donatia. Pe de alta parte, disparutul este socotit a fi in viata pentru ca, de
regula, prezumtia opereaza in interesul lui. In cazul de fata, prezumtia ar opera in
detrimentui lui. Bineinteles, daca s-a declarat prin hotarare judecatoreasca moartea
copilului, el nu mai este "existent".
b) A doua conditie este ca donatorului sa i se nasca un copil, fie si postum
(dupa moarte). Conditia este indeplinita, dupa cum am vazut, daca copilul nascut
dupa incheierea contractului a fost conceput la acea data. Durata vietii copilului este
indiferenta; revocarea se produce de drept prin nastere, chiar daca el moare inainte
de intentarea actiunii in restituire.
De asemenea, este indiferent daca copilul nascut dupa incheierea contractului
de donatie este din casatorie sau din afara casatoriei (art.63 C.fam.). In acest din
urma caz, evident, filiatia trebuie sa fie stabilita pe caile legale, dar ceea ce
intereseaza este nu data stabilirii filiatiei, ci data nasterii copilului. Inseamna ca
stabilirea filiatiei unui copil nascut dupa incheierea contractului atrage revocarea
donatiei. In schimb, stabilirea filiatiei (dupa incheierea contractului) fata de un copil
nascut anterior nu atrage revocarea, asa cum - in acest caz - nici nasterea unui alt

263
copil, fie si din casatorie, dupa incheierea contractului, nu are ca efect revocarea
donatiei, nefiind indeplinita prima conditie a revocarii.
4. Problema adoptiei. in legatura cu conditiile revocarii pentru survenienta de
copil, se mai pune problema ce efecte produce, in aceasta materie, adoptia?
Problema este controversata.
a) Potrivit unei pareri, existenta unui copil adoptat "impiedica revocarea
donatiei, deoarece este asimilat copilului din casatorie"'. Autorul are in vedere faptui
ca raporturile adoptatorului cu copilul adoptat (si descendentii sai) sunt asimilate cu
legaturile de rudenie rezultand din filiatia fireasca, si aceasta indiferent daca adoptia
a fost cu toate efectele unei filiatii firesti (cu efecte depline) sau cu efecte restranse
(art.75 si 79 C.fam., articole abrogate pentru viitor prin O.U.G. nr.25/1997 cu privire
la regimul juridic al adoptiei, modificata prin Legea nr.87/1998 pentru aprobarea
O.U.G. nr.25/1997).
In consecinta, potrivit acestei pareri, daca donatorul avea un copil adoptat in
momentul donatiei, nasterea sau adoptarea unui alt copil dupa incheierea
contractului nu atrage revocarea. lar daca donatorul n-a avut nici un copil in
momentul contractarii, adoptarea unui copil dupa momentul donatei are drept efect
revocarea donatiei.
In practica judecatoreasca s-a admis solutia contrara; revocarea pentru
survenienta de copil se aplica "numai in cazul in care donatorul, ulterior donatiunii,
dobandeste un copil din casatorie sau din afara casatoriei, fie chiar si postum".
Copilul adoptat "nu se include in enumerarea - limitativa - a textului art.836 C.civ.".
Intr-adevar, art.836 C.civ. vizeaza numai filiatia fireasca si textul este de
stricta interpretare. Pe de alta parte, revocarea prin adoptie ar contraveni principiului
irevocabilitatii, adoptia depinzand, in principal, de vointa adoptatorului.
0 data ce se admite ca adoptarea unui copil dupa incheierea contractului de
donate nu atrage revocarea, inseamna ca nici existenta unui copil adoptat anterior

264
donatiei nu impiedica revocarea in cazul nasterii unui copil ulterior incheierii
contractului. Copilul adoptat nu este "copil sau descendent" in sensul art.836 C.civ.;
copilul adoptat nu este vizat de text.
In sfarsit, se mai pune problema (cel putin teoretic), ce efecte produce adoptia
- in materia analizata - in raport cu parintele firesc al copilului adoptat de altul?
Solutia depinde de felul adoptiei.-
- Daca adoptia este cu efecte depline, de la data incuviintarii ei inceteaza
legaturile de rudenie dintre parintele firesc si copilul adoptat (art.79 C.fam. si art.1 si
21 din OUG nr.25/1997). In consecinta, daca acest parinte face o donatie dupa
aceasta data si ulterior i se naste un copil, donatia se revoca in conditiile art.836
C.civ. (ca si cum donatorul ar fi avut un copil decedat - deci inexistent - la data
donatiei).
- Daca adoptia a fost cu efecte restranse (incuviintata inainte de intrarea in
vigoare a OUG nr.25/1997), legaturile de rudenie dintre parintele firesc si copilul
adoptat se pastreaza (art.75 C.fam.). In consecinta, pentru parintele firesc copilul
adoptat este "existent"; donatia facuta de el nu se revoca pentru nasterea unui alt
copil.
5. Efecte. Revocarea pentru survenienta de copil produce efecte retroactive de
la data incheierii contractului de donatie. Deoarece donatia se desfiinteaza retroactiv,
revocarea produce efecte nu numai impotriva donatarului si succesorilor sai
(universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) care au dobandit mortis causa,
dar si in privinta tertilor dobanditori prin acte intre vii ai bunurilor daruite; resoluto
iure dantis, resolvitur ius accipientis. Insa, potrivit regulilor generale, in cazul
mobilelor tertul dobanditor de buna credinta va putea opune exceptia prevazuta de
art. 1909-1910 C.civ., iar in cazul imobilelor uzucapiunea de 10-20 ani. Posesorul
care nu indeplineste conditiile necesare poate invoca numai uzucapiunea de 30 de
ani.

265
 Daca donatia revocata pentru survenienta de copil era cu sarcini, revocarea nu
se produce decat in limita folosului pur gratuit procurat donatarului.
Fructele bunului sunt supuse restituirii numai din ziua cand s-a notificat
donatarului nasterea copilului (art.838 C.civ.).
Top of the Document

(capitolul V/1 din bibliografie)

V. CONTRACTE SPECIALE
1. Contractul de vânzare-cumpărare:
- notiunea si
caracterele juridice;
- conditiile de validitate;
- efectele contractului de vânzare-cumpărare.

2. Contractul de donatie:
- notiunea si
conditiile de validitate;
- donatiile simulate;
- donatiile indirecte;
- darurile manuale;
- efectele contractului de donatie;
- cauzele legale de revocare a donatiilor.
3. Contractul de locatiune:
- notiunea si
caracterele juridice;
- conditiile de validitate;
- efectele contractului de locatiune;
- încetarea locatiunii.
4. Contractul de mandat (mandatul de reprezentare):
- notiunea si c
conditiile de validitate;
- efectele contractului de mandat;
- încetarea contractului de mandat.

CONTRACTUL DE VANZARE-CUMPARARE

266
 2. Notiuni si caractere juridice

2.1. Consideratii generale privind contractul de vanzare-

cumparare comerciala

Vanzarea-cumpararea este o operatie comerciala care inlesneste si

face posibil schimbul de marfuri.
Marea majoritate a actelor de comert prevazute de art. 3 C.com. se
afla in legatura cu contractul de vanzare-cumparare. Astfel:
─ realizarea circulatiei marfurilor se realizeaza pe calea unei vanzari-
cumparari comerciale;
─ intreprinderile de transport fac posibila tocmai aceasta circulatie, dupa ce
in prealabil a fost incheiat un contract de vanzare-cumparare;
─ intreprinderile de asigurare garanteaza realizarea echivalentului marfurilor
vandute, daca au fost distruse in caz de forta majora;
─intreprinderile de banca finanteaza – prin intermediul operatiunilor de
credit – schimbul, punand la dispozitie fondurile necesare cumparatorului
sau vanzatorului.
Elementele contractului, incheierea, executarea, desfiintarea sunt
aspecte reglementate de Codul civil, care constituie principalul izvor de
drept in materia contractului de vanzare-cumparare.
In art. 60-73 din Codul comercial, legiuitorul reglementeaza unele
aspecte ale vanzarii comerciale, cum ar fi: transferul dreptului de
proprietate asupra lucrului vandut si al riscurilor, pretul vanzarii,
consecintele nerespectarii obligatiilor.
Determinarea comercialitatii unui contract de vanzare-cumparare se
face fie in functie de criteriul pozitiv prevazut in art. 3 pct. 1 si 2 C.com., fie,
potrivit criteriului negativ prevazut in art. 5 C.com.
Top of the Document

Notiune
Potrivit art. 1294 Cod civil “vinderea este o conventie prin care doua
parti se obliga intre sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru si
aceasta a plati celui dintai pretul lui”.
Doctrina de specialitate a definit contractul de vanzare-cumparare
intocmai ca si legiuitorul, cu urmatoarele precizari:
─ transmiterea dreptului de proprietate este de natura contractului de
vanzare-cumparare si nu de esenta lui (se transmite fie un drept real fie un
drept de creanta);

267
 ─ vanzarea-cumpararea poate sa aiba ca obiect unul sau mai multe
bunuri corporale sau incorporale, ori o universalitate juridica sau o
universalitate de fapt.
Nu pot face obiectul vanzarii-cumpararii urmatoarele drepturi:
─ Drepturile “intuitu personae” (de exemplu , dreptul la pensie,
dreptul la intretinere)
─ Drepturile patrimoniale cu caracter strict personal (de exemplu,
dreptul la abitatie al sotului supravietuitor, dreptul real de uz ).
Consideram ca vanzarea-cumparare poate fi definita ca fiind
acordul de vointa care se realizeaza intre doua parti, numite vanzator si
cumparator, prin care vanzatorul se obliga, in principal, sa transmita
dreptul de proprietate si sa predea lucrul vandut, iar cumparatorul se
obliga sa plateasca pretul lucrului.
Cadrul legal al contractului de vanzare-cumparare este Codul civil
art. 1294-1404, Codul comercial art. 60-73 si diferite legi speciale.
Top of the Document
Caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare
a) Contractul de vanzare-cumparare este un contract sinalagmatic
(bilateral) perfect, existand o reciprocitate a obligatiior ce incumba ambelor
parti.
Vanzatorul are obligatia de a transmite dreptul de proprietate , de a
preda lucrul vandut si de a-l garanta pe cumparator pentru evictiune si pentru
viciile lucrului , iar cumparatorul are obligatia de preluare a bunului, de a
plati pretul si, de regula, de a suporta cheltuielile vanzarii.
Fiind un contract bilateral, se vor aplica efectele specifice acestei
categorii de contracte, respectiv: rezolutiunea sau rezilierea contractului,
exceptia de neexecutare a contractului (exception non adimpleti contrctus) si
riscul contractual.
b) Contractul de vanzare-cumparare este un contract cu titlu oneros,
ambele parti urmarind realizarea unui avantaj material.
c) Contractul de vanzare-cumparare este un contract comutativ
deoarece ambele parti cunosc existenta si intinderea obligatiilor pe care le au
inca din momentul incheierii contractului.
d) Contractul de vanzare-cumparare este, de regula, un contract
consensual, fiind incheiat in mod valabil prin simplul acord de vointa al
partilor, fara indeplinirea vreunei formalitati sau predarea bunului vandut.
Regula enuntata comporta urmatoarele exceptii:
─ Vanzarea de terenuri se face numai in forma autentica (art. 46 alin.
1 din Legea nr. 18/1991, deci contractul are caracter solemn). In lipsa formei
autentice contractul are nulitate absoluta.

268
 ─ Forma autentica nu este necesara in cazul instrainarii constructiilor.
e) Contractul de vanzare-cumparare este, in principal, un contract
translativ de proprietate .
Dreptul de proprietate se transmite de la vanzator la cumparator in
momente diferite, in functie de natura bunului vandut:
─ Daca este individual determinat (bun cert) dreptul de proprietate se
transmite din momentul realizarii acordului de vointa, chiar daca bunul nu a
fost predat si pretul nu a fost platit(art. 1295 C.civ.).
Riscul pieirii fortuite apartine cumparatorului.
─ Daca bunul este determinat prin caractere generice (bun de gen),
dreptul de proprietate se transmite in momentul individualizarii bunului prin
cantarire, masurare, numarare, operatiuni care se fac de regula, in momentul
predarii lui. Riscul pierderii fortuite apartine vanzatorului care va trebui sa
predea cumparatorului un bun de aceeasi calitate si cantitate cu cel care a
pierit (“genera non pereunt”)
─ In cazul vanzarii de bunuri viitoare, dreptul de proprietate se
transmite in momentul existentei
─ In cazul vanzarii afectate de termen sau de conditie, dreptul de
proprietate se va transmite in momentul implinirii termenului sau daca se
realizeaza conditia.
─ In cazul vanzarii unui teren, dreptul de proprietate se transmite in
momentul intocmirii contractului in forma autentica. Lipsa formei autentice
atrage dupa sine nulitatea absoluta a contractului incheiat.
Top of the Document
Conditiile de validitate a contractului de vanzare-cumparare
Capacitatea juridica a partilor
Cu privire la capacitatea de folosinta, potrivit dispozitiilor art. 1306
din Codul civil, regula este capacitatea, iar incapacitatea este exceptia. Pot
cumpara toti cei carora nu le este oprit de lege.
Cazurile de incapacitate de folosinta sunt expres si limitativ prevazute
de lege si “sunt calificate in doctrina de specialitate ca fiind incapacitati
speciale” iar in practica judiciara ca fiind “prohibitii sau interdictii de a
cumpara”.

Incapacitatile speciale (interdictiile)

Se grupeaza in doua categorii:

269
 ─ Interdictii legate de persoana care vinde si cumpara sau care
cumpara, care pot fi, la randul lor, interdictii generale si speciale.
─ Interdictii stabilite in functie de natura bunurilor sau de destinatia
lor
Interdictiile generale de incheiere a contactului de vanzare-
cumparare privesc:
a.Vanzarea intre soti, care este interzisa atunci cand este incheiata
direct, cat si atunci cand se incheie prin persoane interpuse (art. 1307 C.civ.).
Daca se incheie un contract de vanzare-cumparare intre soti,
sanctiunea este, in opinia majoritara exprimata in doctrina, nulitatea relativa.
Exista in literatura de specialitate si o alta opinie, potrivit careia, sanctiunea
indreptata impotriva efectelor contractului de vanzare intre soti este nulitatea
absoluta.
Consideram ca exista mai multe argumente pentru constatarea nulitatii
absolute a contractului de vanzare-cumparare intre soti. Argumentele ce
consolideaza aceasta opinie pot fi exprimate succint in urmatoarele idei:
─ Interdictia vanzarii intre soti este o incapacitate speciala de
folosinta; or, incalcarea normelor juridice privind capacitatea de folosinta au
drept consecinta nulitatea absoluta a actului juridic incalcat;
─ Regimul juridic al nulitatii absolute este mai favorabil
mostenitorilor rezervatari sau care beneficiaza de raportul donatiilor si
intereselor creditorilor;
─ Admitandu-se nulitatea absoluta a contractului de vanzare–
cumparare, este exclusa ipoteza unei donatii irevocabile intre soti.
b.Tutorii nu pot cumpara bunurile persoanelor aflate sub tutela
lor atat timp cat nu au dat descarcare de gestiune.
c.Mandatarii conventionali sau legali nu pot , de regula, cumpara
bunurile pentru care au fost imputerniciti sa le vanda.(art. 1308 pct. 2
C.civ.).
Aceasta interdictie se bazeaza pe faptul ca, in principiu, o persoana nu
poate sa actioneze , in acelasi timp, in numele vanzatorului dar si in interes
propriu.
Sanctiunea care poate fi aplicata efectelor contractului de vanzare-
cumparare incheiat prin incalcarea dispozitiei prevazuta in art. 1308 pct. 2
C.civ. este nulitatea relativa.
d.Administratorii bunurilor statului, comunelor, oraselor,
municipiilor sau judetelor nu pot cumpara bunurile aflate in
administarea lor.

270
 e.Functionarii publici si cei din comisiile de licitatii nu pot
cumpara bunurile statului sau ale unitatilor administrativ-teritoriale care
se vand prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C.civ.).
In mod exceptional, functionarul public poate cumpara daca pretul de
vanzare a bunului respectiv este un pret fix, unde, evident nu intervine
factorul subiectiv (interesele cumparatorului).
Sanctiunea indreptata impotriva efectelor unui contract de vanzare-
cumparare incheiat cu ignorarea dispozitiei prevazute la art. 1308 pct. 4
C.civ. va fi nulitatea relativa.
f.Judecatorii, procurorii si cesionarii nu pot fi cesionari
(dobanditori ) de drepturi litigioase care sunt de competenta Curtii de
Apel in a carei circumscriptie isi exercita functia sau profesia de avocat.
g.Cetateniii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de
proprietate asupra terenurilor. In schimb, daca investesc in Romania
constituind o societate comerciala care, potrivit legii romane, este persoana
juridica romana, aceasta poate dobandi terenuri, chiar daca asociat unic este
un cetatean strain sau apatrid.
Privitor la constructii, cetatenii romani sau straini le pot dobandi in
proprietate.
In cazul nerespectarii acestor dispozitii, sanctiunea va fi nulitatea
absoluta a contractului de vanzare incheiat.
h.Persoanele insolvabile sau, mai curand, in incapacitate de plata
nu pot cumpara bunurile imobile care se vand prin licitatie pubica (art.
535 C.pr.civ.).

Consimtamantul partilor
In practica dreptului comercial incheierea unui contract de vanzare–
cumparare este precedata, uneori, de asa numitele negocieri sau tratative
prealabile.
Din punct de vedere juridic, in principiu, aceste negocieri sau tratative
nu au forta juridica, deci nu creeaza obligatii pentru partenerii sai, ceea ce
insemna ca ei nu vor fi tinuti sa perfecteze contractul.
Incheierea contractului de vanzare-cumparare, deci realizarea
acordului de vointa, este precedata uneori de unele acte juridice prealabile,
respectiv:
─ promisiunea unilaterala de vanzare;
─ promisiunea bilaterala de vanzare-cumparare;
─ pactul de referinta;
─ dreptul de preemtiune.

271
  Promisiunea unilaterala de vanzare
Este un antecontract, spre deosebire de oferta de a contracta care este
un act juridic unilateral prin care o persoana se obliga fata de alta sa-i vanda
in viitor un anumit bun.
Aceasta operatiune juridica se caracterizeaza prin urmatoarele
trasaturi:
─ este un antecontract de vanzare-cumparare care contine obligatia
vanzatorului (de facere) de a incheia contractul de vanzare;
─ cumparatorul are un drept de creanta, respectiv de optiunea de a
cere promitentului sa incheie contractul.

 Promisiunea bilaterala de vanzare

Este un antecontract prin care ambele parti - atat vanzatorul, cat si
cumparatorul – s-au obligat reciproc sa incheie in viitor contractul de
vanzare-cumparare in conditiile stabilite si cu indeplinirea formalitatilor
prevazute de lege. De exemplu, daca se vinde un teren , contractul se va
intocmi in forma autentica, iar dreptul de proprietate transmis
cumparatorului se va inscrie in cartea funciara pentru opozabilitate fata de
terti.

 Pactul de referinta
Este intelegerea prin care o persoana se obliga fata de alta ca in cazul
in care va vinde un anumit bun sa-i acorde preferinta, la un pret egal. In
cazul pactului de preferinta promitentul nu se obliga sa vanda, asa incat
beneficiarul nu-l poate obliga sa incheie contractul.
Raspunderea promitentului fata de beneficiar intervine numai in cazul
cand nu-i acorda preferinta incheind contractul de vanzare-cumparare cu o
terta persoana. De regula, raspunderea vanzatorului promitent este angajata
fata de beneficiarul promisiunii numai in privinta daunelor interese.
Contractul de vanzare incheiat cu terta persoana ramane, in principiu,
valabil, exceptand frauda beneficiarului promisiunii si complicitatea tertului
achizitor (“fraus omnia corrmpit”).
Subliniem faptul ca in materie comerciala vanzarile-cumpararile se
practica deseori in forme simplificate: comandita scrisa, urmata de executare
de indata sau comanda scrisa urmata de acceptare tot in forma scrisa.
Este stiut faptul ca intocmirea unei facturi cu privire la marfa care face
obiectul contractului inseamna manifestarea de vointa in scopul incheierii
contractului.
In legatura cu valoarea juridica a tacerii in materie comerciala,
practica judiciara, aplicand uzantele comerciale, a statuat ca tacerea pastrata

272
un anumit interval de timp de la primirea facturii valoreaza acceptare, iar
precedentele devin uzante, atunci cand sunt confirmate ca atare print-un act
sau fapt de comert.
In dreptul comercial, uneori, manifestarea de vointa poate sa rezulte si
din remiterea materiala a titlurilor reprezentative de marfuri, cand acestea
sunt la purtator sau din girul titlurilor reprezentative de marfuri “la ordin”,
cum ar fi conosamentul.
In privinta viciilor de consimtamant se impun cateva precizari in
legatura cu dolul.
Potrivit uzantelor comerciale, dolul in materie comerciala nu se
apreciaza cu aceeasi rigurozitate ca in dreptul civil, datorita fptului ca este o
obisnuinta pentru comerciant a-si vinde marfa apeland la o serie de mijloace
nu neaparat inselatoare pentru clienti, ci exagerate in raport de calitatea
marfii. Instanta de judecata va aprecia in ce masura mijloacele folosite de
vanzator pentru a-si vinde marfa sunt dolosive.
In privinta dolului prin reticenta, nici acesta nu poate sa aiba ca efec in
toate cazurile anularea contractului de vanzare-cumparare. Acest lucru s-ar
putea intampla numai in cazul cand vanzatorul si numai el ar putea avea
posiblitatea sa cunoasca defectiunile de calitate ale marfurilor vandute si nu
le-a adus la cunostinta cumparatorului.

Obiectul contractului de vanzare-cumparare

Obiectul contractului este reprezentat de obligatiile (prestatiile) la care

s-au obligat partile contractante.
Obligatiile partilor se refera la bunuri (lucruri) corporale, respective
lucrul vandut si pretul.
Asadar, vanzatorul are obligatia de a preda lucrul vandut, iar
cumparatorul trebuie sa plateasca pretul.

Lucrul vandut

Potrivit dispozitiilor Codului civil si, dupa caz, ale legislatiei speciale,
lucrul vandut trebuie sa indeplineasc urmatoarele conditii:
 Prima conditie este ca lucrul sa fie in circuitul civil general (in
comert)
Interdictia (prohibitia )vanzarii bunurilor scoase din circuitul civil
poate fi absoluta sau relativa.

273
 Prohibitia este absoluta in cazul cand bunurile prin natura lor sau prin
determinarea legii sunt de uz sau de interes public si din acest motiv sunt
inalienabile.
Prin natura lor sunt inalienabile asa numitele “res communis” bunuri
care nu sunt susceptibile de apropriatiune, ele apartinand obstei
(colectivitatii). Astfel sunt res communis: aerul, razele soarelui, apa marii
sau raul curgator.
Prin dispozitia legiuitorului sunt inalienabile si insesizabile (nu pot fi
urmarite pentru realizarea creantelor) bunurile care fac parte din domeniul
public al statului (de interes national sau local). Aceste bunuri pot fi date in
administrare sau pot fi concesionate institutiilor publice, regiilor autonome.
Prohibitia instainarii poate fi si relativa in cazul bunurilor care nu sunt
inalienabile, dar care pot fi vandute numai de catre anumite persoane si in
anumite conditii, adica au o circulatie restransa. Aceste bunuri pot fi
concesionate, inchiriate.
In privinta bunurilor care fac parte din patrimonial cultural-national,
aratam ca acestea pot fi instainate daca nu apartin domeniului public. Aceste
bunuri pot fi scoase din tara numai pe baza adeverintei eliberate de oficiul
local pentru patrimonial cultural national.
 A doua conditie pe care trebuie sa o indeplineasca lucrul vandut
este ca el sa existe in prezent sau sa poata exista in viitor.
Daca in momentul incheierii contractului bunul pierise vanzarea este
nula absolut, deoarece lipseste obiectul.
Daca in momentul incheierii contractului bunul exista in parte,
cumparatorul are urmatoarele posibilitati:
─ sa ceara rezolutiunea contractului, sau
─ sa ceara executarea partii din lucru ramas cu reducerea
corespunzatoare a pretului
 A treia conditie este generala, comuna tuturor contractelor,
respectiv bunul trebuie sa fie determinat sau determinabil, licit, posibil,
moral.
 A patra conditie este aceea referitoare la calitatea vanzatorului
de a fi proprietarul lucrului vandut.

Pretul
Pretul reprezinta unul din elementele esentiale ale contractului si
principala contraprestatie a cumparatorului.
Un contract este calificat contract de vanzare-cumparare daca, in
schimbul prestatiei pe care o face cumparatorul, vanzatorul primeste de la
acesta o suma de bani.

274
 a)Determinarea pretului. Principiul libertatii stabilirii pretului.
Libertatea de vointa a partilor, care este principiul fundamental in
formarea contractului, isi pune amprenta si asupra determinarii pretului
contractual.
Principiul libertatii stabilirii pretului este prevazut in mod expres in
HG nr. 206/1993, potrivit careia preturile si tarifele se stabilesc si se
adapteaza de catre agentii economici, indiferent de forma de organizare si
titularul dreptului de proprietate, prin negociere cu beneficiarii.
Acelasi act normativ prevede exceptii de la principiul libertatii
stabilirii pretului, exceptii justificate de existenta monopolului de stat asupra
unor bunuri ca: electricitatea, gazele naturale.
Pretul este determinat si in cazul in care in contract se prevede ca se
va putea plati pretul practicat pe piata pentru categoria respectiva de
produse. Astfel potrivit articolului 60 C.com., “vanzarea pe un pret
nedeterminat in contract este valabila daca partile au convenit asupra unui
mod de a-l determina in urma”.
Pretul poate fi determinat si de o terta persoana, numita arbitru, aratata
in contract sau nominalizata ulterior.

b)Clauze contractuale privind pretul

 Indexarea pretului
Partile contractate au posibilitatea ca in cuprinsul contractului sa
prevada o clauza prin care pretul care se va plati va depinde de un anumit
indice convenit de catre parti, denumit “moneda de cont a contractului”.
 Revizuirea pretului
Partile au posibilitatea sa prevada o clauza de revizuire a pretului mai
cu seama potrivit art. 60 C.com. este posibila stabilirea ulterioara a pretului
in functie de pretul practicat pe piata, in localurile de burse.
 Vanzarea cu plata pretului in rate
Poate fi calificata ca o vanzare pe credit, pretul fiind fractionat si
platibil la diferite perioade de timp. In momentul incheierii contractului se
achita un avans (parte din pret) dupa care sunt evaluate ratele in cote
progresive egale sau regresive. Creditul poate fi acordat de catre vanzator
sau de o terta persoana.
Este important de retinut ca la pretul convenit se adauga dobanda si
cheltuielile accesorii vanzarii.
Dreptul de proprietate si riscurile pieirii fortuite se transmit de la
vanzator la cumparator in momentul semnarii contractului de vanzare
cumparare.

275
 In situatiile in care exista preturi legale pentru anumite categorii de
produse, partile contractante trebuie sa se supuna dispozitiile legale. Daca in
contract lipseste clauza cu privire la pret acesta va fi lovit de nulitate
absoluta.
 Alta conditie pe care trebuie sa o indeplineasca pretul este ca el
sa fie sincer si serios.
Pretul este sincer daca el corespunde realitatii. Daca pretul este fictiv
(simulat) contractul este nul ca vanzare-cumparare dar poate fi valabil ca o
donatie deghizata, in masura in care sunt indeplinite conditiile legale in
materia donatiei.
Pretul este serios daca nu este derizoriu, adica sa existe o vadita
disproportie intre valoarea bunului vandut si pretul stabil.
Daca pretul nu indeplineste conditiile referitoare la sinceritate si
seriozitate, contractul va fi lovit de nulitatea absoluta.

Obligatiile vanzatorului
De regula vanzatorul are doua obligatii principale: sa predea
cumparatorului lucrul vandut si sa-l garanteze pentru evictiune si pentru
viciile lucrului.

Obligatia de predare a lucrului vandut

 Cadrul conceptual al obligatiei de predare
Prin predare se intelege obligatia vanzatorului de a pune la dispozitia
cumparatorului bunul vandut, in asa fel incat cumparatorul sa intre in
detentia bunului.
 Obiectul predarii si conformitatea
Daca bunul este individual determinat acesta se va preda in starea in
care se afla la momentul realizarii acordului de vointa, iar daca bunul este
determinat prin caractere generice el se va preda in starea existenta in
momentul individualizarii lui prin cantarire, masurare, numarare.
Daca bunul vandut este un imobil, mai cu seama teren, se pune
problema clarificarii conditiei de conformitate stabilita de legiuitor in art.
1327 C. civil “pe atat masura”.
Locul predarii
In lipsa unei stipulatii exprese in contract, predarea se va face la locul
situatiunii bunului vandut, in momentul incheierii contractului (art.1319
C.civil).
In cazul bunurilor determinate prin caractere generice in lipsa unei
stipulatiuni, plata se va face la domiciliul sau sediul debitorului.

276
 Obligatia de garantie pentru evictiune in dreptul civil
Potrivit art. 1336 C. civil, vanzatorul este obligat sa-l garanteze pe
cumparator pentru linistita si utila posesie a bunului.
Evictiunea intervine in cazul in care o terta persoana sau vanzatorul
insusi pretinde ca are un drept asupra bunului vandut.
 Obligatia de garantie a vanzatorului rezultand din fapte
personale
Sediul materie este articolul 1339 C. civil potrivit caruia vanzatorul
raspunde fata de cumparator pentru “faptul personal” care poate sa insemne
fie o tulburare de drept, fie de fapt. De exemplu, vazatorul si-a rezervat
dreptul de uzufruct, de servitute asupra bunului vandut, fie il deposedeaza pe
cumparator de o parte din terenul vandut. Indiferent ca este o tulburare de
drept sau de fapt cumparatorul se poate apara printr-o exceptie personala
numita exceptia de garantie.
Daca vanzatorul vinde de doua ori acelasi imobil, va raspunde fata de
primul cumparator daca cel de-al doilea si-a intabulat titlul in cartea
funciara.
Totodata, obligatia de garantie pantru evictiune a vanzatorului se
transmite si mostenitorilor acestuia.
 Obligatia de garantie a vanzatorilor pentru evictiunea care
rezulta din fapta unei terte persoane
Vanzatorul raspunde pentru evictiunea care provine din fapta tertei
persoane, daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
a)Fapta tertei persoane sa fie o tulburare de drept
Exista tulburare de drept ori de cate ori terta persoana revendica de la
cumparator bunul vandut considerand ca are un drept legitim asupra lui.
Daca exista tulburare de fapt, cumparatorul se poate apara singur prin
intermediul actiunilor posesorii.
b)Cauza evictiunii sa fie anterioara vanzarii.
Vanzatorul raspunde fata de cumparator daca evictiunea are o cauza
anterioara vanzarii.
c)Cauza evictiunii sa nu fi fost cunoscuta de cumparator.
Obligatia de garantie pentru evictiune exista numai daca, in momentul
cumpararii, cumparatorul nu a cunoscut faptul ca o terta persoana are un
drept asupra lucrului cumparat.
 Efectele obligatiei de garantie pentru evictiune
Evictiunea poate fi totala sau partiala.
a)Evictiunea totala
Cumparatorul are dreptul sa pretinda vanzatorului valoarea fructelor
pe care le-a predat tertului evingator, fructe percepute dupa ca a luat

277
cunostinta de adevaratul proprietar, pentru ca din acel moment el este
consierat “de rea credinta”.
Cumparatorul are dreptul sa pretinda vanzatorului cheltuielile de
judecata pe care le-a platit cu ocazia cererii prin care a fost evins de catre tert
plus cheltuielile facute cu incheierea contractului.
Cumparatorul are dreptul sa pretinda si daune interese (despagubiri )
in baza art. 1314 pct. 4 C.civ. coroborat cu art. 1350 C.civ.
b)Evictiunea partiala
In cazul evictiunii partiale cumparatorul isi pierde o fractiune (parte)
din lucrul cumparat, fie o cota ideala din dreptul de proprietate, fie ca terta
persoana si-a valorificat un drept cu privire la lucru (de exemplu un drept de
abitatie , superficie, servitute)
Rezolutia vanzarii intervine in cazul in care evictiunea unei parti din
lucru sau drept este atat de importanta, ca daca ar fi stiut, cumparatorul n-ar
fi cumparat.

Obligatia de garantie pentru evictiune in dreptul comercial

Este stiut ca vanzarea comericala are ca obiect bunuri mobile, asa
incat este interesant de stiut daca dispozitiile din Codul comercial referitoare
la bunuri mobile vandute se aplica si in materie comerciala.
Fata de imprejurarea ca in legislatia comerciala nu exista dispozitii
speciale referitoare la obligatia de garantie pentru evictiune, evident ca se
vor aplica dispozitiile din C.civ.
Este interzis vanzatorului sa–l tulbure pe cumparator in linistita
folosinta a dreptului de proprietate asupra fondului de comert prin fapta de
exercitare a aceluiasi comert sau a unuia asemanator in vecinatatea fondului
de comert vandut.

Obligatia cumparatorului

Obligatia de plata a pretului

Locul si data platii
Plata pretului se face la locul si in momentul in care se face predarea
bunului vandut daca nu s-a prevazut altfel in contract (art. 1326 C.civ.)

278
Predarea se face la locul unde se afla bunul sau domiciliul ori sediul
vanzatorului.
Trebuie spus ca vointa partilor este suverana in privinta locului si
datei platii pretului, dispozitiile Codului civil fiind supletive.
Plata pretului se face integral, potrivit principiului indivizibilitatii
platii.
Plata pretului se poate face in rate (pe credit), dar si in acest caz plata
pretului este o prestatie unica, plata in rate fiind o modalitate de executare,
deci nu este o vanzare succesiva. Astfel, termenul de prescriptie pentru plata
pretului incepe sa curga de la data stabilita prin contract pentru plata ultimei
rate si pentru ratele neplatite anterior.
Cumparatorul poate face plata si anticipat insa dobanda va fi calculata
si datorata pana la termenul prevazut in contract cu exceptia cazului cand
vanzatorul consimte recalcularea ei in functie de data platii.
Dovada platii se va face potrivit art. 46 C.com. Daca plata pretului s-a
facut prin virament bancar dovada se va face numai prin extras de cont
bancar.

 Obligatia cumparatorului la plata dobanzilor

In dreptul civil, art. 1363 C.civ. prevede obligatia pentru cumparator
de a plati vanzatorului dobanda pana la achitarea integrala a pretului, daca
sunt indeplinite in mod cumulativ urmatoarele conditii:
─ Exista conventie in sensul obligarii cumparatorului si la plata unei
dobanzi;
─ Lucrul vandut, prin natura lui, este producator de fructe naturale sau
civile;
─ In toate celelate cazuri numai din momentul punerii in intarzirere a
cumparatorului printr-o notificare. Dobanda se va calcula din momentul
notificarii facute cumparatorului.
 Sanctiunea neplatii pretului (art. 1365 C.civ.)
Neexecutarea obligatiei de plata a pretului de catre cumparator da
dreptul vanzatorului sa aleaga intre:
─ Executarea in natura (fortata) a obligatiei de catre cumparator,
actiunea putand fi intentata in termenul de prescriptie de 3 ani.
─ Invocarea exceptiei de neexecutare a contractului daca vanzatorul
insusi nu si-a indeplinit obligatia de predare a bunului vandut;
─ Rezolutiunea contractului, in conditiile art. 1020, 1021, si 1101
C.civ. si ale legislatiei speciale.
In dreptul comercial, rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare
se produce de drept (ope legis), potrivit art. 67 C.com. care prevede: “cand

279
mai inainte de expirarea termenului fixat pentru executarea conventiunii, una
din parti a oferit celeilalte predarea lucrului vandut sau plata pretului, si
acesta nu-si indeplineste la termenul fixat obligatiunea sa, atunci conditiunea
rezolutorie se implineste de drept in favoarea partii care isi executase
obligatiunea sa”.

Obligatia de primire a lucrului vandut

Luarea in primire a lucrului se va face la locul si la termenul la care

vanzatorul era obligat sa-l predea, cumparatorul urmand sa suporte si
cheltuielile ridicarii bunului de la locul predarii.

Varietati ale contractului de vanzare-cumparare

Vanzarea dupa greutate , numar sau masura

Obiectul contractului
Il formeaza bunuri de gen dintr-un lot determinat , dintr-un gen limitat
si este absolut necesar a se proceda la individualizarea bunurilor prin:
cantarire, masurare, numarare.
Vanzarea pe incercate
Este o varietate a contractului de vanzare –cumparare, in care
realizarea acordului de voinata este supus incercarii bunului de catre
comparator. Pentru determinarea calitatii bunurilor trebuie efectuata o
expertiza.
Vanzarea pe incercate nu se confunda cu vanzarea pe gustate,
cand contractul nu se considera incheiat decat dupa ce cumparatorul a gustat
bunul si este de acord sa-l cumpere.
Top of the Document

Efectele contractului
Efectele contractului, respectiv dreptul de proprietate si riscul
pierderii fortuite, se transmit dupa individulizarea bunurilor, fie prin
determinarea pretului.
In cazul vanzarii in bloc, obiectul contractului este o cantitate
determinata de bunuri dintr-o masa mica.
Individualizarea bunurilor se face in momentul incheierii contractului.
Efectele contractului in privinta transmiterii dreptului de proprietate si
a riscului pieirii fortuite se produc din momentul realizarii acordului de
vointa, data la care se individualizeaza bunurile vandute.
Top of the Document

280
 CONTRACTUL DE DONATIE
Definitie
Donatia este un contract solemn, unilateral si cu titlu gratuit prin care una din
parti, numita donator, cu intentie liberala isi micsoreaza in mod actual si irevocabil
patrimoniul sau cu un drept (real sau de creanta), marind patrimoniul celeilalte parti,
numita donatar, cu acelasi drept, fara a urmari sa primeasca ceva in schimb (art.801
si 803 C.civ.)2.
Dupa cum rezulta din aceasta definitie, ceea ce caracterizeaza donatia este
trecerea unor valori dintr-un patrimoniu in altul fara echivalent, cu intentia de a face
o donatie (animus donandi). Aceasta intentie, concreti-zata in mcheierea contractului
in forma si in conditiile prevazute de lege, justifica marirea unui patrimoniu in
detrimentul altuia, constituind cauza ei. Precizam, de asemenea, ca donatia - ca
varietate a contractelor cu titlu gratuit - reprezinta o liberalitate, deoarece are ca efect
micsorarea patri-moniului donatorului cu bunul donat, spre deosebire de contractele
dezin-teresate (de exemplu, comodatui, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit etc.),
prin care nu se micsoreaza patrimoniul celui care procura altuia un folos, motiv
pentru care acestea din urma nu sunt supuse regulilor de fond si de forma prevazute
pentru donatii.
Interpretarea contractului
Codul civil nu prevede reguli speciale de interpretare a clauzelor contractului
de donatie. In consecinta, se aplica regulile generale de interpretare a contractelor
(art.977-985). Se impune insa o precizare; daca nu exista certitudinea ca partile au
incheiat un contract de donatie (o liberalitate), deci interpretarea este necesara chiar
pentru calificarea juridica a contractului (donatie sau un alt contract, de exemplu, de
intretinere, de locatiune, de comodat etc.), atunci interpretarea urmeaza sa se faca in
sensul aplicarii regulilor care guverneaza actele cu titlu oneros - care sunt reguli de

281
drept comun -, iar nu a regulilor prevazute pentru liberalitati care, fiind exceptionale
sunt supuse unei interpretari restrictive. Concluzia privind incheierea intre parti a
unui contract de donatie trebuie sa fie temeinic ancorata in elementele conventiei
intre parti.
Precizam ca, in nici un caz, executarea unei obligatii civile irnperfecte
(naturale) nu poate fi calificata drept o liberalitate (de exemplu, executarea unei
obligatii prescrise, repararea pagubei cauzate desi conditiile raspunderii civile nu
sunt intrunite, intretinerea unei rude fata de care nu exista obligatie legala de
tntretinere etc.). Nici premiile sau cadourile ori recompensele oferite (in scopuri
publicitare) de un comerciant clientilor nu constituie donatii, nefiind facute animus
donandi, in activitatea sa profesionala comerciantul nu poate fi generos. Nici operele
de binefacere nu urmeaza regulile prevazute pentru donatii .
Obiectul donatiei
Conditii. Potrivit dreptului comun, bunul (dreptul) care formeaza obiectul
contractului trebuie sa fie in circuitul civil (art.963 C.civ.), sa fie determinat sau
determinabil (art.948 si 964 C.civ.), posibil, licit si sa existe sau sa poata exista in
viitor (de exemplu, recolta viitoare). Dintre bunurile viitoare numai succesiunile
nedeschise nu pot forma obiectul donatiei (art.702 si 965 C.civ.). Dupa deschiderea
mostenirii mostenitorul poate instraina universalitatea dobandita, respectiv cota-
parte indiviza, nu numai cu titlu oneros, dar si cu titlu gratuit, deci prin donatie. In
nici un caz, bunurile viitoare nu pot constitui obiectui darului manual.
Daca bunul donat este individual determinat donatorul trebuie sa aiba calitatea
de proprietar (fie si sub conditie). Daca contractul are ca obiect lucrul altuia, donatia
este nula absolut in toate cazurile (indiferent de solutia ce se admite in materia
vanzarii lucrului altuia) intrucat donatorul se poate abtine sa dobandeasca
proprietatea lucrului altuia si deci donatia contravine principiului irevocabilitatii.

282
 Daca incheierea contractului de donatie este insotita, precedata sau urmata de
incheierea unui alt contract (cu participarea unei alte persoane, straine de donatie),
trebuie sa se stabileasca corect ce se doneaza (quid donat), adica obiectul donatiei,
pentru ca solutionarea problemelor de drept specifice contractului de donatie
(capacitatea, revocarea, reductiu-nea etc.) sa nu se rasfranga asupra celuilalt contract
cu privire la care reglementarile in materie de donatie nu sunt incidente.
Problema se pune in practica in cazul finantarii cumpararii sau construirii unei
case; obiectul donatiei este suma de bani sau casa? Regula este ca, in cazul prestarii
unei sume de bani in vederea achizitio-narii unui imobil, obiectul donatiei este suma
de bani . Tot astfel, daca donatia se realizeaza prin transcrierea dreptului de
proprietate asupra (sau si asupra) altei persoane decat aceea care plateste pretus
imobilului, ceea ce se doneaza este pretul (parte din pret), iar nu imobilul, dar numai
daca donatia este concomitenta cu plata pretului catre vanzator. In schimb, daca
transcrierea se face dupa incheierea vanzarii si plata pretului la care donatarul n-a
luat parte, obiectul donatiei il formeaza imobilul .
Drept consecinta, daca obiectul donatiei este suma de bani, nulitatea
contractului de donatie sau reductiunea, raportul ori revocarea donatiei nu va afecta
dreptul de proprietate al dobanditorului (donatarului) asupra imobilului. In schimb,
daca donatia a avut ca obiect imobilul, toate conse-cintele aratate se vor rasfrange
asupra lui.
Conditiile donatiei
Intre persoane prezente
Conform art.813 C.civ. toate donatiile se fac prin act autentic. Deci contractul
produce efecte juridice numai daca consimtamantul ambelor parti este manifestat in
forma autentica. Neres- pectarea acestei forme se sanctioneaza cu nulitatea absoluta
a contrac-tului, indiferent de persoana donatorului sau donatarului (persoana fizica
sau juridica, de drept public sau privat).

283
 Forma autentica este o masura de protectie a vointei donatorului, care dispune
in mod actual si irevocabil de un drept in favoarea unei alte persoane, fara ca acel
element activ sa fie inlocuit in patrimoniul sau printr-o valoare echivalenta.
Intrucat cerinta formei este prevazuta in mod imperativ, sub sanctiu-nea
nulitatii absolute, deci ad validitatem, dovada existentei unei donatii nu poate fi
facuta cu martori, chiar daca ar exista un inceput de dovada scrisa.
Nulitatea donatiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocata de orice
persoana interesata sau de instanta din oficiu si nu poate fi inlaturata in nici un fel.
Astfel, de exemplu, nu poate fi validata printr-un act confir-mativ al donatorului
(quod nullum est confirmari nequit) si nici acoperita printr-un proces verbal incheiat
cu prilejul transcrierii imobilului ori prin alte acte oficiale ulterioare manifestarii de
vointa, daca actul juridic initial este nul.
Precizam, de asemenea, ca inzestrarea unui copil in vederea incheierii
casatoriei, avand caracterul unei donatii, nu poate fi facuta decat tot prin inscris
autentic. Intrucat parintii nu au o obligatie civila imperfecta (na-turala) de a-si
mzestra copiii, nici executarea benevola a donatiei in scop in inzestrare, nu poate
acoperi nulitatea si deci se poate cere restituirea prestatiei efectuate in baza actului
nul, ca donatie, iar nu valabila ca act de plata facuta in executarea unei obligatii
civile imperfecte.
Pentru ca donatia nula pentru vicii de forma sa produca efecte juridice, ea
trebuie sa fie refacuta in intregime cu respectarea formei cerute de lege
(art.1168C.civ.).
In schimb, dupa moartea donatorului, nulitatea unei donatii pentru vicii de
forma, cat si in privinta oricarei alte exceptii, poate fi acoperita prin confirmarea,
ratificarea sau executarea voluntara a donatiei de catre mostenitorii sau
reprezentantii donatorului (art.1167 alin.3 C.civ.) daca confirmarea, ratificarea sau

284
executarea este benevola si facuta in deplina cunostinta de cauza. Renuntarea la
efectele nulitatii este opozabila si cre-ditorilor, daca nu este frauduloasa.
Pentru a explica aceasta dispozitie, se spune ca in persoana succeso-rilor
donatorului nulitatea pentru nerespectarea formei devine relativa in intelesul ca ei
pot in mod valabil sa confirme donatia autorului lor lovita de nulitatea de forma si,
bineinteles, nulitatea poate fi invocata numai de citre ei. Altii spun ca, in realitate, ne
aflam in prezenta unei nulitati absolute care exceptional poate sa fie acoperita.
Impartasim parerea potrivit careia donatia nula absolut pentru vicii de forma lasa in
persoana succesorilor o obligatie civila imperfecta (naturala) care, fiind executata
sau confirmata de bunavoie si in deplina cunostinta a cauzei de nulitate, nu da loc la
repetitie (art. 1092 alin.2 C.civ.). Bineinteles, confirmarea sau ratificarea produce
efecte numai fata de succesorii care au consimtit.
In sfarsit, precizam ca si sarcinile sau conditiile donatiei trebuie sa fie
prevazute in forma solemna.
Intre absenti
In cazul in care contractu de donatie se incheie intre absenti, prin oferta si
acceptare separate, atat oferta de a darui, cat si acceptarea trebuie sa fie facuta in
forma autentica, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate
consecintele si regulile de mai sus aratate (art.814 alin.l C.civ.).
Pentru validitatea donatiei acceptata printr-un inscris separat, se mai cere ca
acceptarea sa aiba loc in timpul vietii donatorului (art.814 alin2. C.civ.). In caz de
moarte a donatorului mai inainte de acceptare (cu care se echivaleaza situatia cand
acesta devine incapabil), oferta devine caduca.
Bineinteles, si donatarul trebuie sa fie in viata in momentul acceptarii, cand se
realizeaza acordul de vointa necesar in vederea incheierii contrac-tului. Daca
donatarul inceteaza din viata inainte de acceptare, mostenitorii sai nu pot accepta
donatia deoarece autorul lor nu le-a putut transmite nici un drept, iar oferta de

285
donatie s-a facut intuitu personae. Cu atat mai puternic cuvant, creditorii nu ar putea
accepta donatia (nici in timpul vietii donatarului) pe calea actiunii oblice (dreptul de
a accepta fiind exclusiv personal, implicand aprecieri de ordin moral) si nici ataca
refu-zul acceptarii donatiei pe calea actiunii pauliene, pentru ca donatarul nu-si
micsoreaza patrimoniul, ci pierde numai ocazia de a-l mari.
Pe langa aceste conditii, pentru ca donatia acceptata prin inscris separat sa
produca efecte, se mai cere ca actul de acceptare sa fie comunicat (notificat)
donatorului, in timpul vietii lui (art.814 alin.2 C.civ.) si inainte de a fi devenit
incapabil. Pana in momentul primirii comunicarii donatorul poate revoca donatia
(oferta de donatie). Revocarea poate fi nu numai expresa, ci si tacita. Astfel, faptul
ca, inainte de comunicarea actului de acceptare, donatorul vinde lucrul care urmeaza
sa faca obiectul donatiei, constituie o revocare tacita. (Revocarea nu trebuie sa fie
notifi-cata donatarului).
Intrucat prin acceptare se realizeaza, in fapt, acordul de vointa - numai
"efectele" donatiei (art.814 alin.2 C.civ.) fiind amanate pana la comuni-care - nu
excludem posibilitatea notificarii acceptarii de catre succesorii sau creditorii
donatarului, caci notificarea nu mai presupune aprecieri de ordin moral.
Statul estimativ
Daca donatia are ca obiect bunuri mobile, corpo-rale sau incorporale, pe langa
conditiile examinate se mai cere ca obiectele mobile donate sa fie trecute intr-un stat
estimativ semnat de donator si donatar si care sa cuprinda descrierea si evaluarea, cel
putin globala, a lucrurilor mobile daruite (art.827 C.civ.).
Statul estimativ poate sa fie cuprins in chiar corpul inscrisului de do-natie, dar
partile pot intocmi si un inscris separat sub semnatura privata , nefiind necesara
redactarea lui in forma autentica; insa inscrisul trebuie sa fie semnat de ambele parti.
Art.827 C.civ. prevede necesitatea statului estimativ pentru "valabili-tatea"
donatiei de bunuri mobile facuta prin act (autentic). In schimb, art. 772 C.civ.

286
prevede posibilitatea evaluarii bunurilor mobile donate, "in lipsa acestui stat"
estimativ, prin expertiza, ceea ce mseamna, cel putin implicit, recunoasterea
validitatii darului. Astfel fiind, se poate admite ca lipsa statului estimativ nu atrage
nulitatea (absoluta sau relativa) a donatiei, fiind cerut numai ad probationem.
Darurile manuale si donatiile indirecte sunt scutite de formalitatea statului
estimativ.
Donatia de imobile
Daca donatia are ca obiect un imobil, cerintele de forma trebuie sa fie
respectate in toate cazurile, iar nu numai in cazul terenurilor(art.2 alin 1 din
L.nr.54/1998).In schimb, dreptul de preemptiune (art.48-49) nu este aplicabil in
cazul donatiei.
In ceea ce priveste publicitatea imobiliara, precizam ca inscrierea in cartea
funciara nu afecteaza validitatea contractului.
Capacitatea partilor
Incapacitati de a primi
1. Persoanele fizice neconcepute si organizatiile care n-au dobandit
personalitatea juridica nu au capacitatea de a primi donatii. Copilul conceput (infans
conceptus) poate fi gratificat (art.808 C.civ.).
Persoanele neconcepute pot fi gratificate numai indirect, de exemplu, prin
liberalitati cu sarcini, facute unor terte persoane capabile . lar organizatiile
(entitatile) care n-au dobandit personalitatea juridica vor putea primi donatii in
cursul constituirii (de la data actului de infiintare) "dar numai intrucat acestea sunt
cerute pentru ca persoana juridica sa ia fiinta, in mod valabil" (art.33 alin.3 din
Decretul nr. 31/1954). Astfel, daca donatia se face in vederea alcatuirii patrimoniului
propriu necesar pentru dobandirea personalitatii juridice. Dupa dobandirea
personalitatii juridice, unitatea poate primi donatii cu respectarea principiului specia-
litatii capacitatii de folosinta.

287
 2. Cetatenii straini (persoanele juridice straine) si apatrizii nu pot primi donatii
avand ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor (art.41 alin.2 din
Constitutie)
3. Medicii si farmacistii, inclusiv persoanele care practica ilegal medicina ,
care au tratat pe o persoana in boala din care moare (acea boala fiind cauza mortii),
nu pot primi donatiile ce bolnavul a facut in favoarea lor in cursul acestei boli.
Aceasta dispozitie se aplica si preotilor care au asistat pe donator din punct de
vedere religios in cursul ultimei boli (art.810 alin.1 si 3 C.civ.).
Observam ca ceea ce intereseaza este nu calitatea de medic, farmacist sau
preot, ci asistenta cu caracter repetat sau de continuitate acordata bolnavului in
calitatile vizate de lege. Prin urmare, bolnavul poate gratifi-ca un prieten medic,
daca nu l-a tratat in cursul ultimei boli.
Sunt exceptate de la interdictia vizata, si deci sunt valabile, donatiile
remuneratorii, daca sunt potrivite cu starea materiala a donatorului si cu serviciile
prestate de donatar (art.810 alin.2 C.civ.).In literatura de specialitate se recunoaste si
validitatea donatiei facuta medicului de catre bolnavul care este sotui lui
4. Minorii si interzisii au dreptul de a primi donatii, dar nu au exercitiul
acestui drept. In principiu, donatia facuta unui incapabil sau cu capacitate de
exercitiu restransa se accepta prin reprezentantii sai legali sau cu incuviintarea
prevazuta de lege. Art.815 C.civ. contine insa o protectie speciala in favoarea
minorilor si interzisilor, permitand ca donatiile facute lor sa fie acceptate si de catre
ascendentii lor de orice grad, chiar daca nu sunt tutorii lor si parintii s-ar afla in viata
si ar refuza sa accepte.
In cazul minorului cu capacitate de exercitiu restransa art.815 C.civ. trebuie sa
fie interpretat - dupa parerea noastra - in sensul ca nu numai tutorele sau parintii, dar
si ascendentii minorului pot incuviinta accepta-rea. Dar daca donatia contine si
element oneros (donatie cu sarcini sau sub conditie), deci acceptarea constituie un

288
act de dispozitie, ea trebuie sa fie, in toate cazurile, autorizata in prealabil de
autoritatea tutelara
5. Surdo-mutul care nu stie sa scrie nu poate accepta o donatie decat cu
asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelara (art.816 C.civ.comb. cu
art. 152 si 159 C.fam.), care va avea rolul de interpret al vointei surdo-mutului
(surdului sau mutului) in sensul art.61 alin.2 din Legea notarilor publici si a
activitatii notariale nr.36/1995.
Persoanele juridice. In legatura cu capacitatea de a accepta o donatie, se
impune sa facem unele precizari privitor la acceptarea oferte-lor de donatie facute in
favoarea persoanelor juridice. Am vazut ca, in principiu, persoanele juridice pot
primi donatii daca dreptul, care formeaza obiectul donatiei, corespunde scopului
stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut (art.34 din Decretul nr.31/1954 si art.l
din Decr. nr.478/1954 privitor la donatiile facute statului).
6. Donatiile facute statului (organelor de stat, institutiilor bugetare, unitatilor
administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societatilor co-merciale cu capital
majoritar de stat) urmeaza sa fie acceptate dupa cum urmeaza:
- donatiile oferite ministerelor, altor organe sau institutii centrale care depind
direct de Guvern, precum si unitatilor bugetare care fac parte din sistemul acestora
se accepta de ministrul sau conducatorul organului ori institutiei centrale de stat;
- donatiile oferite unitatilor administrativ-teritoriale se accepta, dupa caz, de
consiliul judetean sau al municipiului Bucuresti;
- donatiile oferite regiilor autonome sau societatilor comerciale cu capital
majoritar de stat se accepta de conducatorii acestora insa, daca sunt de interes
national, cu autorizatia prealabila a organului tutelar,iar daca sunt de interes local, cu
autorizatia consiliului judetean sau al municipiului Bucuresti, dupa caz.
Daca obiectul donatiei este un teren agricol se cere si avizul Ministe-rului
Agriculturii, iar daca este un imobil situat intr-o localitate, avizul Degartamentului

289
pentru Administratia Publica Locala. In toate cazurile, bunurile grevate cu sarcini
sau pentru care exista restante de impozite sau taxe pot fi acceptate numai cu avizul
Ministerului Finantelor (art.2-4 din Decr. nr.478/1954).
Daca bunul care formeaza obiectul donatiei (sau legatului facut prin
testament) urmeaza sa intre in domeniul public al statului sau unitatii administrativ-
teritoriale, dreptul de proprietate publica se dobandeste prin acceptarea liberalitatii
de Guvern, de consiliul judetean sau de consiliul local, dupa caz (art.7 din Legea
nr.213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia).
Cat priveste persoanele juridice care nu sunt de stat, acceptarea donatiilor
(inclusiv a darurilor manuale) se face prin organele abilitate sa incheie actejuridice
in numele si pe seama persoanei juridice, respectiv prin persoanele imputernicite in
acest scop. In cursul constituirii, liberalitatile facute in scopul formarii patrimoniului
necesar se accepta de persoanele imputernicite (prin actul constitutiv) sa desfasoare
procedura de dobandire a personalitatii juridice.
Aceste reguli de drept comun de acceptare a liberalitatilor sunt aplica-bile atat
in cazul persoanelor juridice care urmaresc un scop patrimonial, cat si in cazul
asociatiilor sau fundatiilor fara scop patrimonial. Ordonanta Guvernului nr.26/2000
cu privire la asociatii si fundatii nu prevede necesitatea vreunei aprobari sau
autorizatii pentru acceptarea liberalitatii. Instanta competenta verifica numai
indeplinirea cerintelor legale pentru constituirea asociatiei sau fundatiei (filialelor)
ori federatiei si dispune, pe aceasta baza, inscrierea in Registrul asociatiilor si
fundatiilor (federatiilor), personalitatea juridica fiind dobandita in momentul
inscrierii.
Legislatia noastra contine anumite dispozitii speciale (derogatorii de la
regulile generale) cu privire la capacitatea partilor contractante, stabilind anumite
incapacitati speciale de a dispune si de a primi prin intermediul contractului de
donatie.

290
 Incapacitati de a dispune
Minorii si persoanele puse sub interdictie judecatoreasca nu pot incheia
contract de donatie, in calitate de donatori, nici prin reprezentantii legali (parinti sau
tutor) si nici personal cu incuviintarea ocrotitorului legal (si chiar daca s-ar obtine
autorizatia autoritatii tutelare-art.129 alin. 1-3 si art. 133 alin.3 comb. cu art. 105
alin.3 si 147 C.fam.). In practica se recunoaste insa validitatea darurilor obisnuite
facute de minor sau, in numele sau, de ocrotitorul legal (de exemplu, cu ocazia unor
aniversari, de ziua femeii etc.) daca sunt potrivite cu posibilitatile celui ocrotit. In
aceste conditii se recunoaste validitatea darului, chiar daca minorul a actionat singur;
lipsa incuviintarii sau autorizatiei nu poate fi invocata. 9. In favoarea tutorelui,
minorul nu poate dispune prin donatie nici dupa ce a ajuns la majorat, cat timp
autoritatea tutelara n-a dat tutorelui descarcare pentru gestiunea sa (art.809 C.civ. si
art. 141 C.fam.). De la aceasta regula face exceptie situatia cand tutorele este
ascendentul minorului.
Momentul cand capacitatea este ceruta
Reguli aplicabile. In ceea ce priveste momentul la care trebuie sa ne raportam
pentru a aprecia capacitatea partilor, nu se pun probleme daca donatia se realizeaza
printr-un singur act. Daca donatia se incheie prin acte separate (intre absent),
donatorul trebuie sa fie capabil in momentul facerii ofertei (cand isi manifesta vointa
de a dona), in momentul acceptarii ei de catre donatar (cand se realizeaza acordul de
vointe) si in momentul primirii comunicarii actului de acceptare, caci donatia
produce efecte numai din acest moment (art. 814alin.2 C.civ.).
Cat priveste pe donatar, el trebuie sa fie capabil in momentul acceptarii. In
momentul facerii ofertei (desi problema este controversata) consideram ca donatarul

291
nu trebuie sa fie capabil, intrucat oferta este un act unilateral al donatorului. lar in
momentul receptarii notificarii de catre donator problema capacitatii donatarului nu
se pune; desi art.814 alin.2 C.civ. roman - referitor la efectele donatiei - a eliminat
cuvintele "a 1'egard du donateur" (art.932 alin.2 C.civ. francez), totusi vizeaza
numai comunicarea actului de acceptare in timpul vietii "donatorului", "a celui ce
daruieste".
Sanctiunea incapacitatilor speciale de a face si de a primi donatii
Nulitatea contractului. Potrivit art.812 C.civ., "dispozitiile in favoarea unui
incapabil sunt nule...".Cu toate ca formularea sugereaza sanciunea nulitatii absolute
se admite ca nerespectarea incapacitatilor -atat de a face, cat si de a primi donatii - se
sanctioneaza, de regula, numai cu nulitatea relativa a contractului, nulitatea putand fi
invocata de cel ocrotit (prin ocrotitorul legal, daca este cazul) sau de succesorii sai in
drepturi .
In unele cazuri insa, cand incapacitatile sunt dictate de interese de ordine
publica, sanctiunea este nulitatea absoluta a contractului. Astfel, donatiile facute
persoanelor juridice, daca n-au fost acceptate in conditiile prevazute de lege. Tot
astfel, donatia avand ca obiect dreptul de proprietate asupra terenului de orice fel,
daca donatarul nu este cetatean roman (art.41 alin.2 din Constitute).
Controversata este problema sanctiunii aplicabile in cazul donatiilor facute
medicilor, farmacistilor sau preotilor. Consideram ca sanctiunea nulitatii absolute isi
poate gasi justificarea si in acest caz, deoarece interdictia este conceputa in art.810
C.civ., ca o dispozitie prohibitiva (nu numai de ocrotire), ca o regula generala de
aparare a prestigiului profesiei de medic sau de preot. lar in cazul persoanelor care
practica ilegal medicina, fapta ce constituie infractiune, in orice caz se impune
sanctiunea nulitatii absolute.
Donatia va fi nula, respectiv anulabila, chiar daca partile - pentru a ocoli
dispozitiile privind incapacitatile speciale - au recurs la deghizare sau la interpunere

292
de persoane, caci actul care sincer incheiat ar fi nul, ramane nul si daca a fost
simulat.

Irevocabilitatea donatiilor
Clauze incompatibile cu principiul irevocabilitatii
- Conditiile potestative. Cu toate ca dreptul transmis prin donatie poate, in
principiu, sa fie conditional, adica supus unei conditii suspensive sau rezolutorii,
cazuale ori mixte, totusi caracterul de irevocabilitate nu permite stipularea unei
conditii suspensive sau rezolutorii potestative din partea donatorului (art.822 C.civ.).
Astfel, o donatie este nula nu numai cand este facuta sub conditie pur potestativa (a
carei realizare depinde exclusiv de vointa donatorului), ci se admite ca ea este nula
chiar daca este facuta sub o conditie simpla potestativa din partea donatorului (a
carei realizare, pe langa vointa lui, depinde si de circumstance exterioare care insa
nu pot actiona in afara vointei lui). Aceasta spre deosebire de contractele cu titlu
oneros, care, fiind valabil afectate de conditii potestative simple (art. 1006), sunt
nule, conform art. 1010 C.civ., numai daca sunt afectate de o conditie pur potestativa
din partea celui ce se obliga.
- Plata datoriilor viitoare nedeterminate. Este nula donatia care impune
donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta in viitor si a caror
valoare n-a fost specificata prin actul de donatie (art.823 C.civ.), intrucat donatorul
ar fi liber sa revoce donatia contractand datorii pana la concurenta valorii bunurilor
donate (chiar daca, in fapt, nu contracteaza datorii).
- Dreptul de a dispute de bunul donat. Conform art.824 C.civ., in cazul in care
donatorul si-a rezervat dreptul de a dispune de un bun sau de o suma determinata din
bunurile daruite, donatia este nula cu privire la acel bun sau suma, chiar daca

293
donatorul moare fara a fi dispus de ele; bunul sau suma se transmite mostenitorilor
donatorului. Daca rezerva dreptului de a dispune este generala si se intinde asupra
intregii donatii, ea este nula in totalitate. 0 asemenea clauza este de fapt o conditie
rezolutorie pur potestativa (art. 1010 C.civ.), care atrage nulitatea oricarei conventii.
d) Dreptul de denuntare unilaterala a contractului. 20. Clauze permise. Intrucat
enumerarea clauzelor incompatibile cu principiul irevocabilitatii, continute in C.civ.,
nu este limitativa, este necesar sa facem unele precizari si cu privire la clauzele care
sunt permise, pentru a delimita mai bine campul de aplicatie al principiului
irevocabilitatii. Sunt compatibile cu acest principiu urmatoarele clauze:
a) Intrucat transmisiunea irevocabila a dreptului donat nu implica o predare
imediata a bunului, donatia poate fi cu termen, pentru ca termenul - ca modalitate a
actului juridic - nu afecteaza dobandirea dreptului transmis, ci numai exercitiul
acelui drept.
b) Dupa cum am vazut, donatia poate fi afectata de o conditie cazuala sau
mixta. Depinzand de hazard (art. 1005 C.civ.), respectiv si de vointa unei alte
persoane (determinate sau nedeterminate, art. 1007 C.civ.), decat donatorul, ele nu
contravin principiului irevocabilitatii donatiilor.
c) Tot astfel, poate fi stipulata plata datoriilor prezente (cu data certa
anterioara donatiei) ale donatorului, precum si cele viitoare daca, in acest din urma
caz, sunt specificate in contractul de donatie (art.823 C.civ.).
d) Art.825 C.civ. prevede expres posibilitatea stipularii reintoarcerii
conventionale a bunurilor daruite pentru cazul cand donatarul ar muri inainte de
donator, chiar daca lasa descendenti, sau pentru cazul de predeces al donatarului si
al descendentilor lui (donatarul decedat fara posteritate).0 asemenea stipulatie este o
conditie cazuala rezolutorie expresa care, in caz de realizare, produce efecte
retroactive (art. 1615 si 1019) . In materie de imobile insa, pentru opozabilitatea fata
de terti, clauza de reintoarcere este supusa publicitatii.

294
 Precizam insa ca reintoarcerea nu poate fi stipulata in favoarea unei alte
persoane decat donatorul insusi (nici chiar in favoarea mostenitorilor sai), intrucat ar
constitui o substitutie fideicomisara conditionala prohibita de lege.
e) In cazul depunerii unei sume de bani la CEC sau alte unitati bancare, pe
numele altei persoane animus donandi, deponentul poate insera in libret o clauza de
imputernicire pe seama sa, fara a contraveni principiului irevocabilitatii, deoarece
va actiona in baza clauzei ca un mandatar al titularului de libret.
f) Nici clauzele de inalienabilitate, mai frecvente in materie de liberalitati, in
masura in care sunt recunoscute valabile, nu contravin principiului irevocabilitatii.
g) in sfarsit, fara a epuiza enumerarea clauzelor permise, mentionam ca
donatia cu rezerva uzufructului (sau a dreptului de abitatie), in favoarea donatorului
sau a unui tert, este permisa, obiectul contractului fiind nuda proprietate, care se
doneaza in mod irevocabil. Desigur, poate forma obiectu contractului si un drept de
uzufruct, donatorul pastrand nuda proprietate.
Principiul irevocabilitatii donatiilor
Liberalitatile intre vii sunt, prin esenta lor irevocabile. Aceasta irevocabilitate,
reglementata prin texte speciale (art.801 si 822-824 C.civ.), care actioneaza
descurajant pentru donator si contribuie la siguranta circuitului civil, nu este cea
prevazuta pentru toate contractele (art.969 C.civ.) si care rezulta din principiul ca, o
data incheiat, contractul are forta obligatorie intre partile contractante (este "legea
partilor") si nu poate fi revocat (desfacut, desfiintat sau modificat) prin vointa uneia
dintre ele (irevocabilitate de gradul I). Evident, forta obligatorie a oricarui contract
actioneaza si in cazul contractului de donatie, in sensul ca -odata incheiat - nu poate
fi desfiintat prin vointa uneia dintre parti, fie si donatarul.
Dar irevocabilitatea donatiilor are un caracter special, particular, mai
accentual decat forta obligatorie a oricarui contract, in sensul ca in materie de donatii
(indiferent daca s-au realizat in forma autentica, deghizata, indirecta sau dar manual)

295
irevocabilitatea priveste nu numai efectele, ci insasi esenta contractului, fiind o
conditie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II). Astfel fiind,
orice clauza sau conditie a carei indeplinire atarna de vointa donatorului si care i-ar
da posibilitatea de a zadarnici sau micsora, direct sau indirect, foloasele gratuite pe
care contractul le creeaza pentru donatar sunt incompatibile cu esenta donatiilor,
atragand nulitatea lor absoluta (art.822 C.civ.).
Sanctiunea nulitatii loveste contractul in intregime, iar nu numai clauza
incompatibila cu principiul irevocabilitatii si chiar daca aceasta clauza nu a fost
cauza determinanta si impulsiva a liberalitatii. Cu toate acestea, daca donatia este
divizibila si clauza o afecteaza numai in parte, pentru rest, efectele contractului se
mentin. Iar daca, dupa moartea donatorului, succesorii sai in drepturi - in cunostinta
de cauza - confirma sau executa donatia, nu mai pot invoca nulitatea pentru a cere
restituirea bunului donat (art. 1167 alin.3 C.civ.).
Revocabilitatea donatiilor
Revocabilitatea donatiilor intre soti
Reguli speciale. in ceea ce priveste contractul de donatie incheiat intre soti
(deci in timpul casatoriei), poate avea ca obiect numai bunurile proprii ale sotului
donator si care devin astfel bunuri proprii ale sotului donatar, daca nu s-a stipulat
intrarea lor in comunitate, "ceea ce inseamna prefacerea dreptului de proprietate
exclusiva a sotului donator intr-un drept de proprietate devalmase a ambilor soti".
Evident, donatorul poate dona si cota-parte ideala ce-i apartine din dreptul de
proprietate asupra unui bun ce nu formeaza obiectul comunitatii sau dreptul asupra
unei mosteniri deschise (universalitate sau cota-parte indiviza asupra universalitatii),
care este bun propriu al sotului-mostenitor (art.311it.b din C.fam.).
Referitor la donatiile dintre soti, Codul civil prevede anumite reguli speciale
derogatorii de la regulile generale aplicabile donatiilor. Cea mai importanta regula
speciala (celelalte fiind subsecvente) vizeaza derogarea de la principiul

296
irevocabilitatii donatiilor. Potrivit art.937 alin.l C.civ., "orice donatiune facuta intre
soti in timpul maritagiului este revocabila".
Revocarea se poate realiza prin vointa unilaterala a sotului donator (ad nutum)
oricare ar fi forma de realizare a donatiei (act autentic, donatie indirecta sau dar
manual). Sotul donator (si numai el personal, nu si creditorii sau mostenitorii lui) are
dreptul de a revoca donatia oricand, fie in timpul casatoriei, fie dupa desfacerea (prin
divort) sau desfiintarea (nulitatea) ori incetarea ei prin recasatorirea sotului donatar
de bunacredinta care nu a stiut ca sotul donator, declarat mort, este in viata, si chiar
dupa decesul sotului donatar, impotriva mostenitorilor lui. Rezulta ca aceasta donatie
devine definitiva si irevocabila numai din momentul mortii donatorului.
1. DreptuI de revocare fiind de esenta donatiilor dintre soti, nu este necesar sa
fie stipulat in actul de donatie si nu poate fi inlaturat printr-o stipulatie contrara.
Aceste donatii sunt valabile chiar daca s-au facut sub conditie potestativa, chiar daca
se impune donatarului obligatia de a plati datoriile nedeterminate ale donatorului si
chiar daca donatorul si-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile daruite (art.826
C.civ.). Nici reintoarcerea conventionala nu este aplicabila; in caz de predeces al
donatarului (si descendentilor lui), cu sau fara aceasta clauza, oricum donatorul
poate revoca donatia. Tot astfel, donatiile intre soti nu se revoca de drept pentru
survenienta de copil (art.937 alin.3 C.civ.). In timpul vietii donatorului nu este cazul
a se aplica nici regulile privitore la revocarea donatiei pentru neexecutarea sarcinii
sau pentru ingratitudine; el o poate revoca ad nutum si fara a invoca cauzele
prevazute de lege. In schimb, dupa moartea donatorului, cand donatia devine
irevocabila, mostenitorii lui pot cere revocarea pentru neexecutarea sarcinilor sau
pentru ingratitudine potrivit regulilor pentru aceste cauze legate de revocare.
Din cele aratate rezulta ca donatia dintre soti deroga nu numai de la principiul
irevocabilitatii donatiilor (irevocabilitate de gradul II) - in sen- sul ca se pot stipula,
la incheierea contractului, clauze incompatibile cu acest principiu (de ex., conditii

297
potestative simple) - dar chiar si de la forta obligatorie a oricarui contract
(irevocabilitate de gradul I), in sensul ca una dintre parti poate, prin vointa sa
unilaterala, sa revoce donatia (foloasele gratuite procurate celeilalte parti).
2. Cat priveste modurile de revocare, ea nu trebuie sa imbrace forma unei
actiuni in justitie si poate fi atat expresa (de ex., prin act notarial sau prin testament),
cat si tacita, implicita, constand intr-un act ulterior al donatorului din care rezulta
vointa acestuia de a revoca dona-tia (de exemplu, legatul cu titlu particular, avand ca
obiect bunul donat, facut prin testamentul care nu prevede, expres, revocarea). Este
insa necesar sa existe o identitate exacta intre bunul care a format obiectul donatiei si
obiectul revocarii.
Donatiile intre soti, inclusiv darurile de nunta, facute de unul dintre soti celuilalt,
sunt revocabile pentru ca sotul donator sa poata revoca donatiile facute inainte de
incetarea, desfacerea sau desfiintarea casatoriei si cand inceteaza influenta pe care o
avea unul dintre soti asupra celuilalt (si de care a abuzat).
3. Pentru a asigura posibilitatea revocarii unilaterale, legea interzice sub
sanctiunea nulitatii absolute donatiile mutuale, reciproce intre soti facute in acelasi
act (art.938 C.civ.) si donatiile deghiza- te sau facute prin interpunere de persoane,
chiar daca nu aduc atingere rezervei succesorale (art.940 alin.2 C.civ.), prezumandu-
se ca sunt persoane interpuse copiii sotului donatar dintr-o alta casatorie (sau din
afara casatoriei ori adoptat numai de acesta) si acele rude ale sotului donatar (rude in
linie directa si pana la gradul IV inclusiv pe linie colaterala) fata de care, in ipoteza
deschiderii mostenirii, deci a mortii lor in momentul incheierii contractului de
donatie, el ar fi avut vocatie (chemare) succesorala legala concreta, utila (art.941
C.civ.). De exemplu, parintele sotului donatar este prezumat persoana interpusa, nu
si bunicul, fata de care - daca parintele este in viata - sotul nu are vocatie (chemare)
succesorala. lar daca sotul donator are copii dintr-o casatorie anterioara (sau din
afara casatoriei ori adoptat anterior casatoriei cu donatarul) si daruieste sotului din

298
urma, liberalitatea va fi considerate excesiva, si deci supusa reductiunii, in raport de
o cotitate disponibila speciala, care este mai mica decat cea ordinara (art.939 C.civ.),
prevazuta de lege ca regula generala .
Donatiile simulate
Donatiile deghizate
1. Notiune. Reguli aplicabile. Donatia este deghizata cand conform actului
public apare incadrata intr-o operatiune juridica cu titlu oneros. Deci in acest caz,
actul public este simulat, neadevarat, si ascunde o donatie (deghizare totala, prin
care se ascunde natura gratuita a contractului secret ). De exemplu, vanzare-
cumparare in care pretul nu este datorat (contraprestatie simulata); recunoasterea
unei datorii care nu exista in realitate etc.
Donatiile deghizate, ascunse sub aparenta unui contract cu titlu oneros, sunt, in
principiu, valabile; deghizarea - simulatia in general - nu este sanctionata cu
nulitatea.Prin urmare, donatia deghizata, care intruneste conditiile generale de
validiiate ale contractelor - in special se pune problema cauzei licite - este valabila.
Avand insa in vedere faptul ca donatia deghizata constituie o adevarata
donatie, ea este supusa si regulilor de fond prevazute special pentru donatii
(capacitate, irevocabilitate de gradul II, reductiune, raport, revocare in cazurile
prevazute de lege). Deci, pentru donatia deghizata se aplica aceleasir'eguli de fond
care s-ar aplica si daca donatia ar fi aparenta.
2. Forma. Controversata este problema ce forma trebuie sa imbrace aceste
contracte; forma autentica ceruta de lege pentru validitatea donatiilor sub sanctiunea
nulitatii absolute sau forma contractului care deghizeaza donatia, ceruta de lege, de
regula, numai ad probationem? De exemplu, contractul prin care se transmite cu titlu
gratuit dreptul de superficie asupra unei case sub aparenta unei vanzari-cumparari
urmeaza sa fie incheiat in forma autentica (prevazuta de lege pentru donatii) sau
poate fi incheiat sub forma unui act sub semnatura privata, stiut fiind ca, pentru

299
instrainarea cu titlu oneros a constructiilor (fara instrainarea terenului aferent), legea
nu prevede cerinta formei autentice?
Potrivit unei solutii adoptate constant in practica judiciara, pentru validitatea
acestor donatii nu se cere respectarea formei autentice, ci numai a formei prevazute
de lege pentru contractul care deghizeaza donatia. Dar nerespectarea acelei forme se
sanctioneaza cu nulitatea absoluta a donatiei deghizate, desi acea forma este
prevazuta de lege numai ad probationem. Cu alte cuvinte, forma se imprumuta de la
contractul care deghizeaza donatia, iar sanctiunea care se aplica este - de regula - cea
prevazuta pentru donatii.
Majoritatea doctrinei critica solutia jurisprudentei (critica de care ea nu vrea sa auda)
, solicitand respectarea formei autentice a donatiilor.In orice caz, consideram ca
renuntarea la cerinta formei autentice este in contradictie cu art.813 C.civ., care -
fiind redactat diferit fata de art.931 C.civ. francez - prevede categoric: "toate
donatiile se fac prin act autentic", deci atat donatiile sincer intervenite intre parti, cat
si cele deghizate. Dupa cum s-a spus, "fata de o dispozitie atat de imperativa, nu este
cu putinta a se admite validitatea unor donatiuni efectuate prin procedee, cari au
tocmai de scop sa ocoleasca formele strict impuse de lege in materie de donatiuni
intre vii; validarea donatiunilor deghizate ar echivala cu desfiintarea de fapt a
formelor solemne".
3. Dovada. Cat priveste proba deghizarii (indiferent de forma in care s-a
incheiat actul aparent), se aplica regulile din materia simulatiei, deci partile si
succesorii lor universali ori cu titlu universal (art.l175 C.civ.) o pot dovedi prin
contrainscris sau inceput de dovada scrisa - art.1197 C.civ. - care poate fi completata
cu martori si prezumtii (potrivit regulilor de dovada a contractelor), in schimb tertii
(inclusiv succesorii cu titlu particular si creditorii chirografari ai partilor) prin orice
mijloace de proba. Reamintim ca, in aceasta materie, mostenitorii rezervatari sunt

300
terti, pentru ca se prezinta in apararea unui drept propriu, iar nu dobandit prin
mostenire de la defunct, actionand deci nu ca succesori universali.
Pentru a usura dovada deghizarii, legea (art.845 C.civ.) prevede in favoarea
mostenitorilor rezervatari o prezumtie relativa potrivit careia instrainarea cu titlu
oneros facuta unui succesibil in linie dreapta (ruda in linie directa descendenta sau
ascendenta, inclusiv rudenia civila rezultand din adoptie) reprezinta o donatie
deghizata (supusa reductiunii), dar numai daca instrainarea s-a facut cu rezerva
uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea nu este invocata de un
mostenitor in linie dreapta care sa fi consimtit la incheierea actului.
Donatiile prin interpunere de persoane
Notiune. Reguli aplicabile. In cazul donatiei prin interpunere de persoane
simulatia nu vizeaza natura gratuita a contractului, ci persoana adevaratului donatar.
Se recurge la aceasta forma a simulatiei, de exemplu, in cazul in care adevaratul
donatar este incapabil sa primeasca liberalitati de la donator sau gratificarea sa ar
provoca ecouri nefavorabile in familia donatorului. Din aceasta cauza, contractul
aparent se incheie cu o persoana interpusa, prin contrainscris precizandu-se persoana
adevaratului donatar.
In aceasta varietate a simulatiei nu se pun probleme in legatura cu forma
contractului; deoarece contractul care se incheie cu persoana interpusa este o
donatie, neindoielnic trebuie sa fie incheiat in forma autentica, realizandu-se astfel
scopul ocrotirii donatorului si a familiei sale. Sunt aplicabile, evident, si conditiile de
fond prevazute pentru donatii, care urmeaza sa fie apreciate si avute in vedere in
raport cu adevaratul donatar (capacitatea, revocarea pentru cauzele prevazute de
lege, reductiunea etc.).
Datorita dificultatilor de dovada a simulatiei (la care se recurge mai ales
pentru a ocoli incapacitatile speciale prevazute in materie de donatii) legea (art.812
C.civ.) prezuma absolut ca sunt persoane interpuse parintii, descendentii si sotul

301
persoanei incapabile (de exemplu, a tutorelui, medicului, cetateanului strain etc.) si
care devin - prin intermediul prezumtiei - persoane incapabile de a primi donatii de
la donator.
Donatiile indirecte
Notiune
Conditii de fond si de forma. "Donatiile" indirecte sunt acte juridice incheiate
(nesimulat) cu intentia de a gratifica (de aceea sunt supuse regulilor de fond
prevazute pentru liberalitati), dar infaptuite pe calea unui act juridic diferit de
contructul de donatie. Prin urmare, spre deosebire de donatia deghizata - care este o
adevarata donatie deoarece contractul aparent nu are o existenta reala, nu corespunde
vointei reale a partilor -, in cazul "donatiei" indirecte actul care se incheie (altul
decat donatia) este real, voit de parti, dar prin intermediul lui se realizeaza indirect o
gratificare, o liberalitate.
Pentru aceasta categorie de acte juridice, in care aparenta este conforma cu
realitatea, nu se cere respectarea formei autentice dat fiind ca nu sunt contracte de
donatie, ci liberalitati efectuate pe calea altor acte juridice pentru care, de regula , nu
se prevede aceasta cerinta de forma. Caracteristic in aceasta privinta este, de
exemplu, art. 1642 alin.2 C.civ. care precizeaza ca daca renta viagera s-a constituit
in favoarea unei terte persoane (stipulate pentru altul facuta cu intentia de a
gratifica), desi este o liberalitate, totusi nu este supusa formelor stabilite pentru
donatie. Tot astfel, art.1138 C.civ., care permite dovada rerniterii de datorie prin
predarea titlului constatator al creantei .
Rezulta ca "donatiile" indirecte sunt supuse numai regulilor de fond -nu si de
forma - ale donatiilor. In schimb, actul prin intermediul caruia se realizeaza indirect
liberalitatea, trebuie sa fie incheiat cu respectarea conditiilor de forma (daca este
cazul) si de fond prevazute de lege pentru acel act.

302
 In cazul acestor acte nu sunt aplicabile nici dispozitlile art.814 C.civ.
referitoare la acceptarea donatiei facuta prin act separat. In masura in care acceptarea
este necesara pentru realizarea donatiei indirecte, ea urmeaza regulile prevazute
pentru actul care-i serveste drept suport juridic.
Actele cele mai intrebuintate pentru realizarea unei "donatii" indirecte sunt:
renuntarea la un drept, remiterea de datorie si stipulatia in folosul altuia.
Renuntarea
Renuntarea la un drept nu este, prin ea insasi, o liberalitate (poate fi si cu titlu
oneros). Dar daca renuntarea este facuta cu intentia de a gratifica (ex animo
donandi), atunci are ca rezultat facerea unei liberalitati. Prin urmare, numai existenta
intentiei de a gratifica da nastere unei donatii indirecte. Donatia este de fapt un act
accesoriu al operatiei principale care este renuntarea si de care va profita persoana
chemata in puterea legii de a beneficia de dreptul respectiv (de exemplu, renuntarea
la o mostenire de care va profita comostenitorul orimostenitorul subsecvent,
renuntarea la uzufruct de care va profita nudul proprietar; renuntarea la legat de care
va profita colegatarul sau mostenitorul grevat de executarea legatului etc.).
Subliniem ca, fara intentie liberala, prin renuntarea la un drept nu se realizeaza
o donatie indirecta (de exemplu, daca mostenitorul renunta la mostenire pentru a nu
suporta sarcinile si datoriile succesiunii). In acest sens se spune ca renuntarea la un
drept este un act juridic neutru; pentru a o califica drept donatie indirecta se cere
stabilirea intentiei de a gratifica. Aceasta intentie poate fi dovedita prin orice
mijioace de proba, fiind vorba de interpretarea unei vointe juridice. Trebuie precizat,
de asemenea, ca renuntarile gratuite sunt scutite de forma prevazuta pentru donatii
numai daca sunt pur abdicative de drepturi, iar nu translative, cum sunt cele facute in
favorem. De exemplu, renuntarea la o mostenire in favoarea unei persoane,
constituie o acceptare urmata de o transmitere cu titlu gratuit, care este supusa
neindoielnic conditiilor prevazute de art.813 si 814 C.civ..

303
 Remiterea
Remiterea de datorie, prin care un creditor - cu acordul debitorului - renunta,
total sau partial, cu titlu gratuit la valorificarea unui drept de creanta (art.1138-1142
C.civ.), constituie o donatie indirecta. In acest caz, debitorul realizeaza un folos
gratuit, o imbogatire, care corespunde cu valoarea creantei ce ar fi trebuit sa
plateasca creditorului.
Stipulatia
Stipulatia in favoarea unei terte persoane, facuta cu intentia de a gratifica
(donandi causa), reprezinta tot o donatie indirecta scutita de formele prevazute
pentru donatii. Donatia indirecta realizata pe calea stipulatiei pentru altul prezinta
insa si alte particularitati fata de regulile generale ale donatiilor.
-Aceasta donatie se realizeaza independent de acceptarea donatiei de catre
donatar (tertul beneficiar) si de notificarea acceptarii donatorului - stipulant, intrucat
dreptul stipulat in favoarea tertului beneficiar (donatar) se naste direct si nemijiocit
in patrimoniul sau din momentul incheierii contractului intre stipulantul-donator si
promitent .
-Acceptarea donatiei - avand drept efect numai consolidarea (iar nu nasterea)
dreptului in patrimoniul tertului - beneficiar (donatar) - poate fi facuta nu numai de
catre donatar, dar si de catre succesorii sai in drepturi, si nu numai in timpul vietii,
dar si dupa moartea donatorului (ori dupa ce a devenit incapabil).
-Donatia devine irevocabila numai din momentui acceptarii. Pana la
consolidarea prin acceptare a dreptului in patrimoniul donatarului, donatorul-
stipulant (nu si succesorii sai in drepturi) poate revoca donatia ad nutum. Inseamna
ca pana la acceptare nu opereaza forta obligatorie a contractului (irevocabilitatea de
gradul I). In schimb, principiul irevocabilitatii donatiilor (irevocabilitatea de gradul
II) trebuie sa fie respectat; dreptul stipulat in favoarea donatarului se naste valabil in
patrimoniul sau din momentul incheierii contractului intre stipulant si promitent

304
numai daca stipulatia nu contine clauze incompatibile cu principiul irevocabilitatii
donatiilor .
In sfarsit, precizam ca daca donatia indirecta (stipulatia facuta donandi causa)
este prevazuta in cadrul unei donatii directe (donatie cu sarcini) - donatie dubla
facuta printr-un singur act juridic -, donatia directa va fi guvernata, evident, de
regulile aplicabile donatiilor (forma autentica sau dar manual, principiul
irevocabilitatii, acceptarea de catre donatarul direct si notificarea acceptarii etc.).
Numai in privinta sarcinii stipulate, care este o donatie indirecta grefata pe o donatie
directa, se aplica regulile specifice stipulatiei pentru altul.
In ceea ce priveste capacitatea de a face si de a primi donatii, urmeaza a fi
examinata, in acest caz, atat in raporturile dintre partile donatiei directe (stipulant si
promitent), cat si in raporturile dintre donatorul-stipulant si donatarul-tert beneficiar.
In schimb, in raporturile dintre promitentul-donatar direct si tertul beneficiar-donatar
indirect - fiind vorba de executarea unei obligatii - problema capacitatii de a face sau
de a primi donatii nu se pune. De exemplu, medicul curant al promitentului poate
cere executarea sarcinii stipulate in favoarea sa (daca nu este medicul curant al
stipulantului-donator).
Prin exceptie de la regula necesitatii capacitatii donatarului-tert beneficiar de a primi
donatii, se recunoaste validitatea sarcinii stipulate in favoarea unei persoane viitoare
(neconcepute), cu conditia existentei ei la data executarii sarcinii, de exemplu,
sarcina stipulata in favoarea copilului care se va naste din casatoria pe care o va
incheia nepoata donatorului.
Donatii manuale
Notiune
Darul manual reprezinta o categorie speciala de donatie pentru validitatea
careia se cer doua elemente: a) acordul de vointa pentru a transfera si dobandi un
drept cu titlu gratuit si b) traditiunea, predarea efectiva si reala (materiala) a bunului

305
daruit. Deoarece darul manual este un act (iar nu fapt) juridic, acordul partilor
constituie temeiul juridic al transferarii valorii din patrimoniul donatorului in
patrimoniul donatarului. Iar "traditiunea" este exteriorizarea acordului, inlocuind
(dupa unii autori reprezentand) forma solemna prevazuta de lege pentru donatii si de
natura a atrage atentia donatorului asupra gravitatii contractului pe care il incheie.
Observam ca singura conditie speciala ce trebuie indeplinita in cazul darurilor
manuale este predarea, traditiunea reala a bunului (de manu ad manum), fiind deci
contracte reale. Desigur, nici acceptarea unui dar manual nu este supusa unei forme
speciale, ci ea consta in primirea (preluarea) bunului daruit.
Validitatea darurilor manuale este consacrata prin art.644 C.civ. care, la
modurile de dobandire a proprietatii (prin exceptie de la art.971 C.civ.), prevede si
traditiunea.
Reprezentarea
Reprezentarea in cazul darului manual. Darurile manuale facute persoanelor
care au capacitatea de a primi o donatie, insa nu au exercitiul acestui drept, sunt
valabile prin traditiunea bunurilor facute reprezentantilor lor legali, respectiv cu
incuviintarea ocrotitorilor, iar daca contin si element oneros cu autorizatia autoritatii
tutelare. Predarea-primirea se poate face si printr-un reprezentant conventional,
mandatar, caci posesiunea se poate transmite sau dobandi prin intermediul altuia.
Reguli
Reguli de fond aplicabile. Darul manual deroga de la regulile de forma ale
donatiilor, insa este supus acelorasi reguli de fond ca si celelalte donatii (liberalitati),
inclusiv principiul irevocabilitatii. Darul manual poate fi insotit si de clauze
accesorii; sarcini ori conditii, scutire de raport etc.
Traditiunea
Traditiunea reala este un element esential al darului manual, iar nu un mod de
executare a contractului. Astfel, o simpla oferta verbala sau chiar constatata prin

306
inscris sub semnatura privata a unui dar manual, acceptata - fie si in scris - de
donatar, nu constituie un dar manual. 0 asemenea intelegere este nula absolut ca
donatie (din lipsa formei autentice). Iar daca oferta si acceptarea s-au facut in forma
autentica suntem in prezenta unei donatii obisnuite (avand ca obiect, de exemplu, un
autoturism), iar nu de dar manual. Prin urmare, darul manual se poate realiza numai
prin traditiune. Daca insa obiectele pe care donatorul voieste sa le daruiasca se afla
deja in mainile donatarului (de exemplu, cu titlu de depozit, imprumut etc.), darul
manual se poate perfecta prin declaratia donatorului ca intelege sa le daruiasca,
acceptata de donatar
Instanta suprema a mai precizat ca prin "traditiunea" bunului nu trebuie sa se
inteleaga neaparat o deplasare fizica a bunului, cum ar fi preluarea din mana
donatorului, efectele sale juridice putand fi realizate si printr-o traditiune implicita,
de exemplu, atunci cand donatorul ar inmana donatarului cheile unei casete ori a
unui depozit in care se afla lucrul sau cheile de contact ale autoturismului. In nici un
caz daruirea autovehiculului nu se poate realiza prin predarea numai a cartii de
identitate (certificatului de inmatriculare) a vehiculului, acesta nefiind un titlu
reprezentativ al bunului. Deci predarea actului trebuie sa fie insotita, pe baza
acordului realizat, de predarea cheilor, incat donatarul sa poata intra in posesiunea
efectiva a vehiculului. lar pentru dovada dreptului de proprietate al donatorului sii
efectuarea formalitatilor administrativ-teritoriale (radierea de pe numele donatorului
si inmatricularea pe numele donatarului) va fi necesara operarea transferului de
proprietate in carte de identitate a autovehiculului, potrivit art. 9-10 din OG nr.
78/2000 si art. 5 lit.e din Instructiunile de aplicare a HG nr. 610/1992. In caz de
refuz al unei parti de a se prezenta pentru efectuarea acestor formalitati, consideram
ca cealalta parte este indreptatita sa intenteze o actiune in constatarea transmiterii
dreptului de proprietate prin donatia realizata sub forma darului manual, urmand ca

307
mentiunea privind noul detinator al autovehiculului sa fie inscrisa de organul de
politie pe baza hotararii judecatoresti.
De asemenea, predarea unei sume de bani - direct sau prin virament -unitatii
care construieste sau vinde donatarului o locuinta are caracterul unui dar manual
pentru a carui validitate nu este necesara forma autentica si nici inmanarea efectiva a
sumei in mainile donatarului .
Constituie dar manual si depunerea unei sume de bani la CEC (sau alta unitate
bancara) pe numele unei alte persoane, daca aceasta depunere nu s-a facut cu alt titlu
(plata unei datorii, acordarea unui imprumut etc.) .
Tot astfel,poate constitui dar manual depunerea de catre parinti a unei sume de
bani la CEC pe numele copilului lor minor (sau major), astfel incat - devenind fara
nici o alta formalitate proprietatea copilului (chiar daca in libret s-a prevazut o
clauza de imputernicire in favoarea unuia dintre parinti) - nu mai fac parte din
bunurile comune ale sotilor si nu formeaza obiectul partajului la incetarea
comunitatii, afara numai daca se dovedeste ca depunerea pe numele copilului nu s-a
facut cu intentia ca suma in cauza sa iasa din patrimoniul comun al sotilor si sa intre
in patrimoniul copilului. Prin urmare, sarcina probei revine celui care contesta
intrarea sumei in patrimoniul copilului (minor sau major). Pana la dovada contrara,
caracterul de liberalitate (donatie) a depunerii se prezuma, copilul fiind titularul
libretului.
Retragerea unei sume de bani de pe carnet CEC si transferarea ei pe carnet
CEC al altei persoane, fiind recunoscuta ca donatie valabila - chiar daca se
savarseste doar prin comunicare telegrafica intre agentii - se justifica tot prin ideea
de dar manual, intr-o acceptiune noua a notiunilor de lucru corporal si de traditiune,
acceptiune care are in vedere realitatea unor procedee curente de transferare rapida si
sigura a bunurilor mobile, a sumelor de bani in special.

308
Prin urmare, producandu-se o asa-numita "dematerializare" a traditiunii bunurilor,
darul manual se poate realiza prin forme moderne, care nu implica o predare
efectiva, materiala a bunului donat, dar asigura totusi transferul efectiv al valorilor
dintr-un patrimoniu in altul.
In schimb, nu constitute dar manual (si, bineinteles, nici donatie in general)
predarea unui libret nominalizat pe numele donatorului ori a altei persoane, dar
netransferat pe numele donatarului, pentru ca simpla predare a unui titlu nominativ
nu implica transferul dreptului asupra sumelor. Dreptul nu poate fi considerat
transmis cata vreme donatarul nu are nici o posibilitate legala sa dispuna de sumele
inscrise in libret.
Nici predarea unui libret nominativ, in care primitorul este inscris la clauza
testamentara, nu constituie dar manual, pentru ca drepturile sale - in calitate de
legatar, iar nu de donatar - se vor naste numai la moartea titularului de libret. In
schimb, daca primitorul este inscris la clauza de imputernicire, poate fi vorba de un
dar manual, daca inscrierea clauzei si predarea-primirea libretului s-au facut cu
intentia de a face si de a primi o liberalitate.Darul manual se poate realiza in acest
caz prin simpla predare, deoarece donatarul poate dispune de sumele inscrise in
libret.
Obiectul
Obiectul darului manual. Datorita faptului ca traditiunea reala este un element
esential al darului manual, numai bunurile mobile corporate susceptibile de
traditiune pot forma obiectul darurilor manuale. Nici imobilele, nici mobilele
incorporale (drepturi de creanta, drepturi de create intelectuala, fond de comert etc.)
nu pot forma obiectul unui dar manual, pentru ca nu sunt susceptibile de a fi
transferate si dobandite printr-o predare si primire efectiva.
Fac exceptie titlurile la purtator -asimilate mobilelor corporale- si biletele de
banca, pentru ca transmiterea acestora are loc de la mana la mana.

309
 Evident, nu pot forma obiectul darului manual nici bunurile viitoare, deoarece
predarea presupune detinerea materiala (corpus) a bunului, deci existenta lui actuala.
Darurile de nunta
Problema darurilor de nunta. 0 precizare se mai impune in legatura cu asa-
numitele "daruri de nunta"(notiune neprevazuta in legislatie), dar care reprezinta
aplicatii relativ frecvente ale darului manual.
In legatura cu aceste daruri de nunta, s-a decis ca ele urmeaza a fi considerate
bunuri comune ale sotilor in cote egale, chiar daca au fost facute de parintii unuia
dintre soti, deoarece sunt dobandite in timpul casatoriei si pentru ca se "presupune
intentia (mentiunea) dispunatorului ca ele sa devina comune" .Numai daca donatia se
face (de parintii unuia dintre soti) nu cu ocazia serbarii nuntii, ci ulterior, bunul se
considera ca fiind propriu .
Pe de alta parte insa, s-a decis ca - in principiu - bunurile dobandite de catre
soti in timpul casatoriei prin donatie sunt bunuri proprii, afara numai daca
dispunatorul a aratat (expres sau cel putin exprimat neechivoc) ca a inteles sa
gratifice pe ambii soti.
In solutionarea acestei probleme controversate, consideram ca trebuie sa avem
in vedere numai dispozitiile legale existente sii numai diferentierile cuprinse in texte.
Astfel, prin derogare de la regula comunitatii bunurilor dobandite de catre
oricare dintre soti in timpul casatoriei (art.30 C.fam.), sunt calificate bunuri proprii
ale fiecarui sot "bunurile dobandite in timpul casatoriei prin... donatie, afara numai
daca dispunatorul a prevazut ca ele vor fi comune"(art.31 lit.b C.fam.).
Observam ca legea excepteaza de la regula comunitatii donatiile, fara a
distinge dupa forma lor de realizare (act autentic, donatie simulata sau indirecta ori
dar manual). Tot astfel, legea nu distinge in functie de momentul realizarii donatiei;
cu ocazia serbarii nuntii sau la o alta data (dar, evident, in timpul casatoriei). De
altfel, daca s-ar face exceptie (de la excepfie) pentru "darurile de nunta", de ce nu s-

310
ar excepta si darurile facute cu ocazia aniversarii casatoriei (de ex., la un an, la nunta
de argint sau de aur etc.). In sfarsit, legea nu distinge in functie de persoana
donatorului (parinti sau alte rude mai apropiate sau mai indepartate in grad - frati-
surori, unchi-matusi - ori persoane fara legatura de rudenie cu unul dintre soti).
Rezulta ca asemenea diferentieri nu se justifica in drept, caci ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus. Astfel fiind, bunurile dobandite prin donatie
- inclusiv darurile de nunta - devin bunuri proprii ale fiecarui sot, daca dispunatorul
nu a dispus ca ele sa devina comune. Dupa cum s-a subliniat mai recent in practica
Curtii Supreme de Justitie, "bunurile dobandite prin donatie sunt proprii, pentru a fi
respectata vointa donatorului, care, daca nu a dispus altfel, nu poate fi presupus ca a
inteles sa avantajeze si sotui celui gratificat"'.
Pronuntandu-ne impotriva diferentieri lor aratate, neprevazute de lege, se
impune insa sa avem in vedere o distinctie care este prevazuta de lege; darurile
obisnuite. Potrivit art.759 C.civ., "prezenturile (darurile - n.ns.) obisnuite nu sunt
supuse raportului". Unii autori considera ca aceste daruri (facute nu numai la nunti,
dar si cu alte ocazii, de exemplu, aniversari, botezuri etc.) nu sunt supuse raportului
fiindca "nu alcatuiesc dona-tii". Alti autori considera ca si darurile obisnuite
reprezinta donatii, dar nu sunt supuse regimului liberalitatilor. Oricum, ele sunt
exceptate de la raport. Mai mult, se admite unanim, ca aceste daruri obisnuite,
nesupuse raportului, nu intra nici in alcatuirea masei de calcul in vederea stabilirii
liberalitatilor excesive supuse reductiunii in caz de incalcare a rezervei succesorale .
lar daca, in materie de mostenire, aceste daruri obisnuite nu sunt supuse regimului
donatiilor (liberalitatilor), nu pot fi supuse regimului donatiilor nici in materia
raporturilor patrimoniale dintre soti.
In concluzie, numai darurile obisnuite - indiferent de forma sau momentul
realizarii ori de persoana donatorului - nu intra sub incidenta exceptiei prevazute de
art.31 lit.b din Codul familiei, ci devin bunuri comune potrivit regulii prevazute de

311
art.30 C.fam. (daca nu exista alte motive legale pentru care ele sa devina bunuri
proprii ale unuia dintre soti, de ex., vointa neechivoca a donatorului in acest sens). In
schimb, toate celelalte donatii, care nu sunt daruri obisnuite (sume mari de bani,
autoturisme sau alte bunuri de mare valoare), devin bunuri proprii, potrivit art.31
lit.b, chiar daca sunt facute cu ocazia serbarii nuntii si de catre persoane care nu sunt
parintii (alte rude apropiate) unuia dintre soti, afara numai daca dispunatorul a
prevazut ca bunurile donate sa devina comune.
Dovada darului manual
Cu toate ca darul manual se perfecteaza prin faptui predarii si, ca atare, fiind o
chestiune de fapt poate fi dovedita prin orice mijloace de proba, pentru donator si
succesorii sai, in vederea dovedirii actului juridic al darului manual, ad probationem
se cere existenta unui inscris sau inceput de dovada scrisa care poate fi completata
cu martori sau prezumtii, conform regulilor generale in materie de probe (art.1191 si
urm. C.civ.). Astfel, daca donatorul cere revocarea pentru neexecutarea sarcinii ori
pentru ingratitudine sau daca intervine revocarea de drept pentru survenienta de
copil si se cere restituirea bunului donat. La fel daca succesorii sai in drepturi cer
revocarea donatiei. In schimb, daca mostenitorii rezervatari sau cei indreptatiti la
raport cer reductiunea ori raportul donatiei, prezetandu-se cu un drept propriu, iar nu
in calitate de succesori in drepturi, ei pot dovedi darul manual cu orice mijloc de
proba, la fel ca si orice alti terti.
Donatarul posesor, fiind prezumat proprietar in baza art. 1909 C.civ., nu are
nevoie de dovada scrisa. Dar persoanele interesate (de exemplu, mostenitorii) pot
dovedi cu orice mijioc de proba fie ca lucrul nu a fost donat, ci a fost furat ori
pierdut de catre proprietar, fie caracterul echivoc ori viciile posesiei, fie, in conditiile
art.1191 si urm. C.civ., contractul din care rezulta natura precara a detentiunii.
Efectele intre parti
Reguli generale

312
 Efectul translativ al contractului. Ca efect al donatiei, dreptul care formeaza
obiectul contractului se transmite din patrimoniul donatorului in patrimoniul
donatarului. Donatia poate avea ca efect si stingerea unui drept si a obligatiei
corelative (remitere de datorie).
Daca dreptul transferat este o creanta, operatia intervenita intre parti se
analizeaza ca o cesiune de creanta cu titlu gratuit, aplicandu-se regulile
corespunzatoare (art. 1391 si urm., C.civ.), cu derogarile care rezulta din natura
gratuita a transferului.
Cel mai frecvent, obiectul contractului il constituie un drept real. In acest caz,
ca si in materie de vanzare, transmiterea sau constituirea dreptului opereaza prin
efectul realizarii acordului de vointa (art.971 C.civ.) in forma prevazuta de lege
(forma autentica sau forma actului juridic care realizeaza indirect donatia, in aceasta
din urma ipoteza, de regula, solo consensu), dar neconditionat de predarea bunului
care formeaza obiectul donatiei, cu exceptia darurilor manuale care se realizeaza
prin traditiune.
Obligatiile donatorului
1. Obligatia de predare. Dupa incheierea contractului donatorul este obligat sa
predea bunul daruit potrivit clauzelor stabilite si sa-l pastreze pana la predare,
raspunzand de pieirea sau deteriorarea lui provenita din culpa sa. In cazul darului
manual, evident, problema obligatiei de predare nu se pune.
2. Obligatia de garantie. Cazuri in care exista. Spre deosebire de vanzator, in
principiu donatorul nu datoreaza garantie pentru evictiune (art.828 alin.1 C.civ.) si
nici pentru vicii ascunse, deoarece contractul este cu titlu gratuit .
- Prin exceptie, donatorul datoreaza garantie in urmatoarele cazuri:
- Daca a promis expres garantia pentru evictiune (art.828 alin.2 C.civ.) sau
pentru vicii, lipsa garantiei nefiind o regula imperativa.

313
 - Daca evictiunea provine din faptul sau personal (art.828 alin.3 C.civ.), de
exemplu, vinde imobilul donat inainte de efectuarea formelor de publicitate sau
vinde si preda lucrul mobil cumparatorului, daruit anterior prin act autentic, fapte
care contravin obligatiei contractuale.
- In caz de dol (intentie sau culpa grava asimilata dolului) donatorul raspunde
de pagubele rezultand din viciile ascunse, cunoscute de el si necomunicate, care au
cauzat (direct sau indirect) un prejudiciu donatarului, caci dolul stramuta problema
raspunderii de pe teren contractual, pe teren delictual (art.998 C.civ.).
- In sfarsit, daca donatia nu este pur gratuita (donatie cu sarcini) donatorul
raspunde de evictiune in limita valorii sarcinilor (art.828 alin.3 C.civ.). Desi legea nu
prevede expres, donatorul raspunde ca un vanzator si pentru vicii ascunse, caci in
limita sarcinilor (respectiv, a pretului platit pentru o parte din valoarea bunului)
donatia este un contract cu titlu oneros si sinalagmatic.
Obligatiile donatarului
Regula. Donatia cu sarcini. Cand donatia este pur gratuita, donatarul nu are
nici o obligatie, ci numai o indatorire denumita traditional "de recunostinta" care, in
cazurile anume determinate de lege, este sanctionata prin posibilitatea data
donatorului de a revoca donatia pentru cauza de ingratitudine .
Altfel se pune problema daca donatia este cu sarcina (sub mode). Dupa cum se
stie, sarcina este o obligatie impusa donatarului, care - dupa acceptarea donatiei -
este tinut s-o execute. Desi sarcina se aseamana cu o conditie rezolutorie (intrucat
nici una, nici alta nu afecteaza nasterea dreptului si in caz de realizare a conditiei sau
de revocare a donatiei pentru neexecuarea sarcinii efectele sunt retroactive), ele nu
trebuie sa fie confundate, deoarece regimul lor juridic este diferit, cel putin sub doua
aspecte:
- in cazul conditiei rezolutorii, chiar daca este potestativa din partea
donatarului, nu se creeaza nici o obligatie pentru el, fiind liber sa actioneze cum

314
doreste, fara riscul de a-si vedea angajata raspunderea, caci conditia (rezolutorie)
este numai o modalitate care, in caz de realizare, desfiinteaza dreptul afectat de ea.
In schimb, sarcina obliga pe donatar, in caz de neexecutare putandu-se recurge la
masuri de executare, creditorul avand dreptul la actiunea in executare;
- conditia opereaza de drept (art. 1019), in schimb revocarea (rezolutiunea)
donatiei pentru neexecutarea sarcinii trebuie sa fie ceruta justitiei (art.832 C.civ.).
Sarcina, ca si conditia, nu trebuie sa fie imposibila, ilicita sau imorala, potrivit
regulilor generale. Ea poate fi prevazuta fie in favoarea donatorului (de exemplu,
plata unei datorii), fie in favoarea unei terte persoane (cand se analizeaza ca o
stipulatie pentru altul reprezentand o donatie indirecta grefata pe o donatie directa,
daca stipulatia este facuta donandi causa), fie in favoarea donatarului insusi (de
exemplu, efectuarea unei calatorii de studiu). In acest din urma caz, obligatia se
justifica numai daca donatorul are vreun interes, cel putin moral, la executarea
sarcinii. Altfel obligatia donatarului fata de el insusi nu ar putea avea o existenta
juridica (decat, eventual, ca o conditie). In cazul sarcinii stipulate in favoarea
donatarului insusi, donatia este de fapt pur gratuita, insa cu posibilitatea revocarii
pentru neexecutare. Numai in cazul sarcinii stipulate in favoarea donatorului sau a
unui tert donatia inceteaza sa fie liberalitate in masura sarcinii.
Intrucat donatia cu sarcini este, in limita sarcinii, un contract sinalagmatic (si
cu titlu oneros), in caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor
sinalagmatice. Astfel, se poate cere indeplinirea prestatiei care formeaza obiectui
sarcinii cu daune-interese si donatarul nu ar putea, fara consimtamantui donatorului,
deci fara un nou contract, sa se libereze de sarcina, abandonand bunurile daruite.
Dar se poate alege si o alta cale; revocarea (rezolutiunea) donatiei pentru
neexecutarea de obligatii. In caz de neexecutare partiala sau executare cu intarziere
instanta este chemata sa aprecieze gravitatea nerespectarii obligatiilor de catre
debitor si, in functie de imprejurari, poate dispune rezolutiunea contractului (in

315
cazuri temeinic justificate rezolutiunea partiala), eventual cu acordarea unui termen
de gratie.
In caz de admitere a actiunii, revocarea produce efecte retroactive atat
impotriva donatarului si succesorilor lui in drepturi, cat si impotriva tertilor,
drepturile constituite in favoarea lor fiind desfiintate (art.830 C civ.) potrivit
regulilor aplicabile rezolutiunii pentru neexecutare (art. 1020-1021 C.civ.).
Actiunea in executare sau in revocare poate fi intentata de catre donator sau
succesorii sai in drepturi (cum ar fi mostenitorii sai legali ori testamentari care
beneficiaza de efectele revocarii), inclusiv creditorii chirografari in baza art.974
C.civ. (actiune oblica). In cazul sarcinii stipulate in favoarea unui tert, beneficiarul
poate cere si el executarea obligatiei, dar nu poate cere revocarea donatiei, nefiind
parte in contractul incheiat intre stipulant si promitent.
In sfarsit, precizam ca orice donatie, inclusiv darul manual, poate fi afectata de
sarcini.
Opozabilitatea efectelor contractului fata de terti
Reguli aplicabile. Ca si in materie de vanzare, opozabilitatea fata de terti este
ingradita; in privinta bunurilor mobile prin exceptia trasa din art. 1909-1910 C.civ.
(combinat cu art.972 C.civ.) prevazuta in favoarea tertului dobanditor de buna-
credinta si posesor al lucrului daruit; in ce priveste transferul gratuit al unui drept de
creanta prin formalitatea notificarii sau acceptarii conform regulilor de la materia
cesiunii de creante, iar in privinta transmisiunilor gratuite de imobile prin
formalitatea inscrierii dreptului in cartea funciara (art.22 si urm., art.61 si 72 din
Legea nr.7/1996).
In principiu, se aplica deci regulile generale. In privinta publicitatii imobiliare
opereaza insa si anumite dispozitii speciale (art.819 C.civ.):
Astfel, - spre deosebire de actele cu titlu oneros, a caror inopozabilitate din
cauza neinscrierii in cartea funciara este limitata - neinscrierea in cartea funciara a

316
dreptului real imobiliar dobandit prin donatie poate fi invocata "de orice persoane ce
au interes la aceasta" (art.819 C.civ.), inclusiv dobanditorul cu titlu gratuit care a
inregistrat cererea de inscriere mai intai si creditorul chirografar. Rezulta ca donatia
neinscrisa in cartea funciara este opozabila numai partilor contractante si
succesorilor lor universali si cu titlu universal (nu si succesorilor cu titlu particular
sau creditorilor chirografari). Prin urmare, in aceasta materie se largeste cercul
tertilor; succesorii cu titlu particular si creditorii chirografari nu au calitatea de
avanzii sai cauza (habentes causam), ci aceea de terti.
Mai mult decat atat, donatia - chiar inscrisa in cartea funciara - nu este
opozabila dobanditorului anterior cu titlu oneros al dreptului real neinscris in cartea
funciara, care poate cere instantei judecatoresti sa acorde Inscrierii sale rang
preferential fata de inscrierea efectuata de donatar (art.30 din Legea nr.7/1996),
deoarece el certat de damno vitando, iar donatarul numai de lucro captando. Practic,
donatarul - chiar inscris in cartea funciara si de buna-credinta - se bucura pe deplin
de efectele publicitatii imobiliare, titlul sau devenind inatacabil, numai dupa 10 ani
socotiti din ziua cand s-a inregistrat cererea sa de inscriere in cartea funciara, termen
inauntrul caruia poate fi pornita actiunea in rectificare (art.37 alin.2).
Pe de alta parte, art.819 C.civ. contine o restrictie cu privire la persoanele
care, desi interesate sa o faca (si cu toate ca, potrivit regulilor generale, ar avea
calitatea de a invoca inopozabilitatea), nu sunt totusi admise a invoca lipsa de
inscriere in cartea funciara si anume, (pe langa parti si succesorii lor universali si cu
titlu universal) acele persoane carora lipsa de inscriere li se poate imputa ca o culpa
si succesorii lor universali sau cu titlu universal. Astfel, reprezentantii minorului sau
ai celui pus sub interdictie. De asemenea, ascendentii care, potrivit art.815 C.civ., au
acceptat donatia facuta unui minor sau interzis.
Cauze de revocare
Revocarea pentru ingratitudine

317
 1. Cauze. Ele sunt limitativ enumerate de art. 831 C.civ.:
a) atentat la viata donatorului. Nu se cere o condamnare penala, este suficient
sa se stabileasca intentia de a ucide, intentia manifesta a autorului de a curma viata
donatorului. Uciderea din culpa nu este cauza de revocare;
b) delicte, cruzimi sau injurii grave. Gravitatea faptelor se apreciaza de
instanta . Se cere insa ca fapta sa fi fost savarsita cu intentie,
c) refuzul de alimente, ceea ce presupune ca donatorul a avut nevoie si a cerut
alimente de la donatar, care - avand posibilitatea - a refuzat sa dea (a refuzat "fara
cuvant"). Refuzul nu este sanctionat cu revocarea daca donatorul avea rude (sau alte
persoane) obligate si in situatia de a-i acorda intretinere. In ceea ce priveste
cuantumul, alimentele nu trebuie sa treaca peste valoarea darului si, in consecinta,
daca acesta piere fortuit donatarul poate refuza acordarea lor. In toate cazurile,
refuzul nejustificat de alimente este sanctionat numai prin posibilitatea revocarii
donatiei; donatorul nu are actiune in justitie pentru a cere intretinere de la donatar.
Tot astfel - asemanator obligatiei civile imperfecte (naturale) - nici donatarul nu are
actiune in restituirea (prin echivalent) a prestatiilor efectuate de bunavoie (art. 1092
alin.2 C.civ.), chiar daca existau persoane in stare si obligate la intretinere potrivit
legii. Spre deosebire insa de obligatiile naturale, atitudinea negativa a donatarului
constand in refuzul de alimente are o sanctiune specifica; actiunea in revocarea
donatiei pentru ingratitudine.
2. Actiunea in revocare pentru ingratitudine este o pedeapsa civila si se
caracterizeaza prin urmatoarele:
a) Este o actiune strict personala si deci poate fi intentata numai de persoana
impotriva careia faptele au fost savarsite, adica numai de catre donator. Implicand
dezlegarea unei probleme morale de vinovatie si de iertare sau de aplicare a
pedepsei, actiunea nu poate fi exercitata nici de catre creditorii donatorului, pe calea
actiunii oblice (art.974 C.civ.), si nici de catre mostenitorii lui (desi actiunea are

318
caracter patrimonial). In mod exceptional, mostenitorii devin titularii actiunii in
revocare:
- daca a fost intentata de donator, dar acesta a decedat inainte de terminarea
procesului;
- daca donatorul a decedat inainte de expirarea termenului in care actiunea
putea fi intentata (art.833 alin.2 C.civ.).
b) Fiind vorba de aplicarea unei pedepse, ceea ce nu se produce niciodata de
drept (art.832 C.civ.), titularul actiunii (donatorul sau, in conditiile aratate,
mostenitorul lui) - cunoscand faptul de ingratitudine - il poate ierta pe donatar (dar
nu poate renunta la actiunea in revocare cu anticipatie, inainte de producerea actelor
sau faptelor de ingratitudine, de exemplu, in contractul de donatie).
Iertarea se prezuma (fara a fi admisa proba contrara) daca a trecut un an din
ziua savarsirii faptului sau din ziua cand donatorul (mostenitorii lui) au luat
cunostinta de acel fapt (art.833 alin.l C.civ.), fara ca inauntrul acelui an sa fi cerut
revocarea. Acest termen de un an nu este un termen de prescriptie, ci un termen de
decadere (de drept substantial) bazat pe o prezumtie legala, care nu este supus
cauzelor de intrerupere si de suspendare stabilite in materie de prescriptie. In cazul
in care faptele de ingratitudine sunt repetate, termenul se calculeaza in raport de
ultima .
c) Actiunea nu se poate intenta decat in contra autorului faptului de
ingratitudine. Daca el moare fara ca actiunea sa fi fost intentata sau terminata ea se
stinge, adica nu poate fi pornita, dar nici macar continuata impotriva mostenitorilor
donatarului (art.833 alin.2 C.civ.). Daca sunt mai multi donatari, actiunea in
revocare nu poate fi admisa decat impotriva acelor care s-au facut vinovati de
ingratitudine .
d) Deoarece actiunea in revocare pentru ingratitudine nu este o actiune in
rezolutiune (cum este revocarea pentru neexecutarea sarcinii) sau in constatarea

319
desflintarii de drept a contractului (ca in cazul revocarii pentru survenienta de copil),
ci o actiune in restituire cu caracter de pedeapsa - deci esentialmente personala -
admiterea actiunii nu produce efecte retroactive fata de terti. Inseamna ca drepturile
dobandite de terti (fie si cu titlu gratuit) inainte de intentarea actiunii sau, in cazul
imobilelor, inainte de efectuarea publicitatii cererii de revocare raman neatinse
(art.834alin.1 C.civ.).
Dar, din partea donatarului restituirea trebuie sa fie integrala, adica sa
cuprinda sau bunul daruit (daca n-a fost instrainat) cu toate accesoriile sale,
despagubindu-l pe reclamant de sarcinile constituite in folosul tertelor persoane
(ipoteca, uzufruct etc.) sau valoarea integrala a bunului (daca a fost instrainat)
apreciata din momentul pronuntarii hotararii de revocare. In ambele cazuri se va tine
seama, in plus sau in minus, de sporul de valoare sau de degradarile provenite din
faptul donatarului sau tertilor.
In privinta fructelor, legea (art.834 alin.2 C.civ.) prevede ca ele se restituie
numai de la data cererii de revocare (desi de la comiterea faptului, donatarul ar trebui
sa fie tratat ca un posesor de rea-credinta. Dispozitia se explica numai prin faptul ca
pana in momentul introducerii cererii nu se stie care va fi atitudinea donatorului: il
va ierta sau nu). Toate donatiile (facute prin act autentic, dar manual etc.) sunt
supuse revocarii pentru cauza de ingratitudine.
Revocarea pentru survenienta de copil
1. Domeniu de aplicare. Donatia se revoca de drept in cazul in care donatorul
nu avea nici un copil sau alt descendent in momentul incheierii contractului de
donatie si posterior i se naste ("dobandeste") un copil din casatorie sau din afara
casatoriei (copil legitim sau natural, in terminologia C.civ., art.836). Revocarea se
produce oricare ar fi felul sau valoarea donatiei (directa, indirecta, dar manual etc.).
Face exceptie donatia intre soti, care - fiind revocabila prin vointa sotului-donator -
nu este supusa revocarii de drept pentru nastere de copil (art.937 alin.3 C.civ.).

320
 2. Natura juridica. Revocarea pentru nasterea unui copil opereaza de drept
(art.836 C.civ.). Deoarece aceasta revocare se produce mai mult in interesul
copilului, ea nu poate fi inlaturata printr-o clauza contrara din contractul de donatie
sau printr-un act de renuntare ulterior nasterii copilului, expresa ori tacita, sau de
confirmare din partea donatorului (art.839 C.civ.). Evident, exista posibilitatea
refacerii donatiei dupa nasterea copilului, dar cu respectarea conditiilor prevazute de
lege (forma autentica, dar manual cu traditio brevi manu etc.), donatie care nu va
mai fi revocabila pentru survenienta de copil.
Deoarece revocarea se produce de drept, in caz de litigiu instanta nu pronunta,
ci numai constata revocarea, daca conditiile prevazute de lege sunt indeplinite. Pe de
alta parte, datorita revocarii de drept, actiunea in restituire poate fi intentata nu
numai de catre donator, dar si de catre succesorii sai in drepturi, inclusiv creditorii
pe calea actiunii oblice.
Potrivit legii (art.840 C.civ. coroborat cu art.21 din Decretul nr.167/1958),
actiunea in restituire a bunului donat - proprietatea fiind redobandita de drept - se
prescrie dupa 30 de ani de la nasterea copilului. Dupa expirarea termenului de
prescriptie extinctiva donatarul continua sa detina bunul in aceasta calitate (nu
dobandeste o alta calitate), cu consecinta aplicarii regulilor de fond ale donatiei
(raport si reductiune). Nu excludem nici posibilitatea revocarii donatiei, dar, evident,
pe alte temeiuri decat nasterea copilului (de exemplu, pentru ingratitudine) si cu
regimul juridic corespunzator.
3. Conditii. Pentru ca revocarea sa se produca trebuie sa fie indeplinite doua
conditii.
a) In primul rand, se cere ca donatorul sa nu aiba vreun copil sau alt
descendent in viata in momentul incheierii contractului de donatie. Existenta unui
copil conceput in momentul donatiei nu impicdic revocarea de plin drept prin
nasterea copilului dupa incheierea contractului (art 837 C.civ.), caci copilul conceput

321
este considerat nascut (infans conceptus pro nato habetur) numai de cate ori este
vorba de interesele (avantajele, drepturile) sale (quotiens de commodis eius agitur -
art.7 din Decretul nr.31/1954), or in acest caz nu este in interesul sau sa fie
considerat nascut.
Daca donatorul avea in momentul incheierii contractului un copil declarat
disparut - desi acest copil este socotit a fi in viata (art. 19 din Decr.nr.31/1954) -
nasterea ulterioara a unui copil atrage revocarea, caci pentru ca revocarea sa nu
opereze, art.836 C.civ. cere ca donatorul sa aiba un copil "existent" in timpul facerii
donatiei, ori cel declarat disparut - desi prezumat a fi in viata - este, prin definitie, o
persoana a carei existenta este putin probabila, ceea ce il poate determina pe donator
sa faca donatia. Pe de alta parte, disparutul este socotit a fi in viata pentru ca, de
regula, prezumtia opereaza in interesul lui. In cazul de fata, prezumtia ar opera in
detrimentui lui. Bineinteles, daca s-a declarat prin hotarare judecatoreasca moartea
copilului, el nu mai este "existent".
b) A doua conditie este ca donatorului sa i se nasca un copil, fie si postum
(dupa moarte). Conditia este indeplinita, dupa cum am vazut, daca copilul nascut
dupa incheierea contractului a fost conceput la acea data. Durata vietii copilului este
indiferenta; revocarea se produce de drept prin nastere, chiar daca el moare inainte
de intentarea actiunii in restituire.
De asemenea, este indiferent daca copilul nascut dupa incheierea contractului
de donatie este din casatorie sau din afara casatoriei (art.63 C.fam.). In acest din
urma caz, evident, filiatia trebuie sa fie stabilita pe caile legale, dar ceea ce
intereseaza este nu data stabilirii filiatiei, ci data nasterii copilului. Inseamna ca
stabilirea filiatiei unui copil nascut dupa incheierea contractului atrage revocarea
donatiei. In schimb, stabilirea filiatiei (dupa incheierea contractului) fata de un copil
nascut anterior nu atrage revocarea, asa cum - in acest caz - nici nasterea unui alt

322
copil, fie si din casatorie, dupa incheierea contractului, nu are ca efect revocarea
donatiei, nefiind indeplinita prima conditie a revocarii.
4. Problema adoptiei. in legatura cu conditiile revocarii pentru survenienta de
copil, se mai pune problema ce efecte produce, in aceasta materie, adoptia?
Problema este controversata.
a) Potrivit unei pareri, existenta unui copil adoptat "impiedica revocarea
donatiei, deoarece este asimilat copilului din casatorie"'. Autorul are in vedere faptui
ca raporturile adoptatorului cu copilul adoptat (si descendentii sai) sunt asimilate cu
legaturile de rudenie rezultand din filiatia fireasca, si aceasta indiferent daca adoptia
a fost cu toate efectele unei filiatii firesti (cu efecte depline) sau cu efecte restranse
(art.75 si 79 C.fam., articole abrogate pentru viitor prin O.U.G. nr.25/1997 cu privire
la regimul juridic al adoptiei, modificata prin Legea nr.87/1998 pentru aprobarea
O.U.G. nr.25/1997).
In consecinta, potrivit acestei pareri, daca donatorul avea un copil adoptat in
momentul donatiei, nasterea sau adoptarea unui alt copil dupa incheierea
contractului nu atrage revocarea. lar daca donatorul n-a avut nici un copil in
momentul contractarii, adoptarea unui copil dupa momentul donatei are drept efect
revocarea donatiei.
In practica judecatoreasca s-a admis solutia contrara; revocarea pentru
survenienta de copil se aplica "numai in cazul in care donatorul, ulterior donatiunii,
dobandeste un copil din casatorie sau din afara casatoriei, fie chiar si postum".
Copilul adoptat "nu se include in enumerarea - limitativa - a textului art.836 C.civ.".
Intr-adevar, art.836 C.civ. vizeaza numai filiatia fireasca si textul este de
stricta interpretare. Pe de alta parte, revocarea prin adoptie ar contraveni principiului
irevocabilitatii, adoptia depinzand, in principal, de vointa adoptatorului.
0 data ce se admite ca adoptarea unui copil dupa incheierea contractului de
donate nu atrage revocarea, inseamna ca nici existenta unui copil adoptat anterior

323
donatiei nu impiedica revocarea in cazul nasterii unui copil ulterior incheierii
contractului. Copilul adoptat nu este "copil sau descendent" in sensul art.836 C.civ.;
copilul adoptat nu este vizat de text.
In sfarsit, se mai pune problema (cel putin teoretic), ce efecte produce adoptia
- in materia analizata - in raport cu parintele firesc al copilului adoptat de altul?
Solutia depinde de felul adoptiei.-
- Daca adoptia este cu efecte depline, de la data incuviintarii ei inceteaza
legaturile de rudenie dintre parintele firesc si copilul adoptat (art.79 C.fam. si art.1 si
21 din OUG nr.25/1997). In consecinta, daca acest parinte face o donatie dupa
aceasta data si ulterior i se naste un copil, donatia se revoca in conditiile art.836
C.civ. (ca si cum donatorul ar fi avut un copil decedat - deci inexistent - la data
donatiei).
- Daca adoptia a fost cu efecte restranse (incuviintata inainte de intrarea in
vigoare a OUG nr.25/1997), legaturile de rudenie dintre parintele firesc si copilul
adoptat se pastreaza (art.75 C.fam.). In consecinta, pentru parintele firesc copilul
adoptat este "existent"; donatia facuta de el nu se revoca pentru nasterea unui alt
copil.
5. Efecte. Revocarea pentru survenienta de copil produce efecte retroactive de
la data incheierii contractului de donatie. Deoarece donatia se desfiinteaza retroactiv,
revocarea produce efecte nu numai impotriva donatarului si succesorilor sai
(universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) care au dobandit mortis causa,
dar si in privinta tertilor dobanditori prin acte intre vii ai bunurilor daruite; resoluto
iure dantis, resolvitur ius accipientis. Insa, potrivit regulilor generale, in cazul
mobilelor tertul dobanditor de buna credinta va putea opune exceptia prevazuta de
art. 1909-1910 C.civ., iar in cazul imobilelor uzucapiunea de 10-20 ani. Posesorul
care nu indeplineste conditiile necesare poate invoca numai uzucapiunea de 30 de
ani.

324
 Daca donatia revocata pentru survenienta de copil era cu sarcini, revocarea nu
se produce decat in limita folosului pur gratuit procurat donatarului.
Fructele bunului sunt supuse restituirii numai din ziua cand s-a notificat
donatarului nasterea copilului (art.838 C.civ.).
Top of the Document

(Capitolul VI/1 din bibliografie)

1. Cerintele legale pentru a putea mosteni:

- capacitatea succesorală;
- nedemnitatea succesorală.

Cerintele legale pentru a putea mosteni

.Capacitatea succesorala.
Conditii pentru a putea mosteni.
Care sunt persoanele care au capacitate succesorala

Pt a putea succede trebuie neaparat ca persoana care succede sa existe in

momentul deschiderii succesiunii. Rezulta ca orice persoana care exista in
momentul deschiderii mostenirii are capacitate succesorala ,adica are
capacitatea de a mostenii ,de a culege o succesiune .
Dovada existentei in mom. deschiderii mostenirii incumba aceluia care
pretinde dr asupra mostenirii si care poate sa fie mostenitorul in cauza dar si
succesorii sai in drepturi in cazul in care mostenitorul a fost in viata la data
deschiderii mostenirii si ulterior a decedat Dovada vizeza nu numai si nu atat
existenta persoanei ,ci mai ales corelatia ei cu momentul mortii celui care
lasa mostenirea .

Persoanele care au capacitate succesorala sunt:

a.Persoanele fizice in viata la data deschiderii succesiunii au capacitate
succesorala fara deosebire de rasa ,nationalitate,origine etnica ,limba
,religie,sex,opinie,de apartenenta politica .de avere sau de origine sociala..
Dovada se face cu:
- actele de stare civila ,pt. moştenitorul în viaţǎ
-iar in caz de deces al mostenitorului care a fost in viata la data deschiderii
mostenirii cu certificatul sau actul de deces sau hot jud definitiva

325
declarativa de moarte din care rezulta ca moartea mostenitorului a
intervenit dupa deschiderea succesiunii

b.Persoanele disparute au de asemenea cap succesorala

-cel disparut este socotit a fi in viata daca nu a intervenit o hotǎrâre
judecatoreasca declarativa de moarte ramasa definitiva .Persoana are cap
succesorala fiind prezumata de lege a fi in viata ,indiferent ca a intervenit
sau nu o hot jud declarativa a disparitiei si indiferent de timpul care ar fi
trecut de la disparitia persoanei .Insa capacitatea sa succesorala este numai
provizorie ,definitiv andu-se prin reaparitia lui sau prin constantarea fizica a
mortii lui ,intervenita dupa deschiderea mostenirii .Capacitatea sa
succesorala se desfiinteaza daca se constata ca la data mortii celui
care a lasat mostenirea nu mai exista ,astfel tot ce a primit va fi redestribuit
mostenitorilor inlaturatii de la mostenire prin prezenta sa .

c.Persoane concepute dar nenascute la data deschiderii succesiunii-cu toate

ca existenta persoanei incepe din ziua nasterii, C.Civil recunoaste copilul din
ziua conceperii lui .Rezulta ca legea ,in interesul copilului ,consacra expres
capacitatea lui succesorala de la conceptiune cu conditia sa se nasca viu .Cel
care pretinde mostenirea in numele copilului trebuie sa dovedeasaca cu orice
mijloace de proba admise de lege data conceptiei copilului ,situarea acestei
date inainte de deschiderea succesiunii si ca el sa nascut viu ,dasca aceste
date sunt dovedite copilul se va putea bucura de dreptul la mostenire

d.Persoanele juridice au capacitate de a dobandi -in virtutea testamentului

lasat de defunct -bunurile mostenite de la data dobandirii personalitatii
juridice in conditiile legii ,adica de la data inregistrarii sau actului de
dispozitie care le infiinteaza sau de la data recunoasterii ori a autorizarii
infiintarii lor sau de la data indeplinirii oricarei alte cerinte prevazute de lege
.Insa legea recunoaste si persoanele juridice o capacitate de folosinta
anticipata deci si capacitate succesorala anticipata ,de la data actului de
infiintare in masura in care bunurile sunt necesare pt ca persoana juridica sa
ia fiinta in mod valabil. Mentionam ca in cazul persoanelor juridice
capacitatea succesorala nu depinde de durata existentei persoanei juridice
dupa data deschiderii succesiunii .

.Care sunt persoanele care nu au capacitate succesorala

a.Persoanele fizice predecedate si persoanele juridice care au incetat sa
aiba fiinta -deoarece au capacitate succesorala numai persoanele care au
exista la data deschiderii succesiunii. Persoanele fizice predecedate si

326
persoanele juridice care au incetat sa aiba fiinta mai inainte de data
deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorala si deci nu vor putea
mosteni.In cazul persoanei fizice insa partea din mostenire care s-ar fi
cuvenit persoanei predecedate va putea fi culeasa -in cadrul mostenirii
legale- de descendentii sai in conditiile prev de lege pt reprezentare
succesorala

b.Comorientii -in cazul in care mai multe persoane au murit in aceeasi

imprejurare ,fara sa poata stabili daca una a supravietuit alteia,ele sunt
socotite ca au murit deodata .Comorientii sunt persoanele care au decedat in
aceeasi imprejurare si in astfel de conditii incat nu se poate stabili daca una a
supravietuit alteia .Daca comorientii au mostenitori diferitii problema
prezinta importanta ,ei nu au vocatie succesorala reciproca ,ci unilaterala .

c.Persoanele decedate in acelasi timp(codecedatii)-singura solutie posibila

este tot aceea a prezumtiei mortii concomitente ,cu consecinta lipsei
capacitatii succesorale reciproce sau unilaterale ,legale sau testamentare .
Top of the Document
.Vocatia la mostenire
Pentru ca o persoana fizica sau juridica ori statul sa aibã dreptul de a culege,
In tot sau in parte, mostenirea lãsata de o persoanã fizicä decedata. nu este
suficient ca persoana ce pretinde mostenirea sá aibã capacitate succesoralã ci
rnai este necesar ca ea sã aibã chemare la mostenire, fie In virtutea legii, fie
In virtutea testamentului lãsat de defunct.
Vocatia succesoralã generala si concretã.
Notiunea de vocatie (chemare) Ia rnostenire are un dublu Inteles.
In sensul ei general ea desemneazã vocatia potentialã (eventualä) a unor
persoane de a culege mostenirea làsatã de o altá persoanã.
Dar notiunea de vocatie succesorala are si un sens concret (vocatie efectivä,
utilã), determinatã prin devolutiunea succesoralã, cu ajutorul cãreia se
selecteazã, dintre persoanele cu vocatie succesoralã generala, acele persoane
care vor culege efectiv mostenirea lãsatã de defunct.
Deci vocatia succesoralã concretã presupune douã conditii: una pozitivã.
vocatia succesoralã generala una negativa, persoana in cauzã sà nu fie
Inláturatã de Ia mostenire de un alt succesibil. chemat de lege In rang
preferabil sau de un legatar.
-mostenirea este legalã In cazul In care transmiterea mostenirii are loc in
temeiul legii Ia persoanele. In ordinea si In cotele determinate de lege.

327
Mostenirea legala intervine in toate cazurile in care defunctul nu a lãsat
testament.

Enumerarea condiiilor. Pentru ca o persoanã sä poatä venli Ia mostenire in

temeiul Iegii trebuie sa aibã – in afara capacitãtii succesorale; ca o conditie
generalã a dreptului Ia mostenire
- vocatie succesoralã legala,
- sã nu fie nedemnã
- si sã nu tie inlãturatã de Ia mostenire (direct sau indirect) prin vointa
testatorului
Prin urmare, pentru ca o persoanã sa poata mosteni In temeiul Iegii trebuie
sã Indeplineascã :
- o conditie pozitiva (vocatie succesoralã legala)
- si doua conditii negative (sa nu fie nedemnä si sa nu fie
dezmostenitâ).
In prezenta acestor conditii transrniterea mostenirii opereaza In virtutea Iegii
din. Momentul deschiderii mostenirii.
Vocatia legala generala institutia mostenirii este conceputa ca o mostenire de
familie si numai in cazul mostenirii vacante masa succesorala este culeasa de
stat.
Sunt chemate la mostenire persoanele care sunt in legatura de familie cu
defunctul ,pana la gradul al patrulea inclusiv si sotul supravietuitor.
De aici avem principiul reciprocitatii vocatiei legale generale la mostenire
=nu vizeaza statul ci materia mosteniri legale intre persoanele fizice .daca o
persoana are vocatie succesorala legala generala la mostenirea lasata de o
persoana ,at si aceasta din urma persoana are vocatie in raport cu prima.
Acest principiu are si un aspect negativ daca o persoana nu are vocatie la
mostenirea unei alte persosoane ,nici aceasta din urma nu are vocatie la
mostenirea ei.
Vocatia legalä concretá (efectivä, utilã). Dupä cum am vãzut, rudele cu
vocatie succesoralã legala generala nu sunt chemate toaté impreunä si
deodatã Ia motenire. Daca toate rudele cu vocatie generala ar fi chemate
impreunã si deodata Ia mostenire, "averile succesorale s-ar fàrâmita In pãrti
de o valoare neInsemnatà, iar institutia mostenirii nu. ar mai putea Indeplini
rosturile ei social-economic"
Pentru a se. evita asemenea consecinte, in cadrul devolutiunii legale a
mostenirii, legiuitorul a instituit o anumitä ordine de chemare concretã la
mostenire a rudelor defunctului. Prin urrnare, pentru ca o persoanã sã fie
chemata efectiv Ia mostenire in temeiul Iegii, deci sa aibã vocatie legala
concreta, nu este suficient sã facã parte din categoria mostenitorilor legali,

328
cu vocatie generala, ci trebuie sã mai fie Indeplinitã si o conditie negativã, si
anume,sã nu fie Inlaturatã de Ia mostenire de o alta persoanã, cu vocatie
generalã, dar chematà de lege in rang preferabil; deci care are si vocaie
concretä, utila.
Pentru stabilirea ordinii de preferinta Intre rudele defunctului cu vocatie
generala, legea foIosete doua criterii tehnico-juridice: clasa de mostenitori si
gradul de rudenie, Cu ajutorul acestor criterii lega determinã vocatia
concreta Ia mostenire a rudelor defunctului,
Top of the Document

.Nedemnitatea succesoralã.
Caracterizare. definitie. trasaturi. Efecte
Pentru ca o persoanà sa poatä veni la mostenire In temeiul Iegii, nu este
suficient sã aibà vocatie succesorala, generala si concreta, fiind necesar sa
indeplineasca si o conditie negativã si anume, sa nu fie nedemnä de a
rnosteni.
Nedemnitatea (nevrednicia) succesoralã este decaderea de drept a
mostenitorului legal din dréptul de a culege o mostenire determinata,
inclusiv rezerva Ia care ar fi avut dreptul din aceastã mostenire,. deoãrece s-a
facut vinovat de o fapta grava fatã de eel care lasã mostenirea sau fata de
memoria acestuia, .Nedemnitatea succesoralã, ca sanctiune civila, se
caracterizeazã prin urmãtoarele:.
-a) se aplica numai in cazul sãvârsirii faptelor expres si limitativ prevãzute
de lege si numai In domeniul mostenirii legale,
-b) opereaza de drept, cel care lasã mostenirea neputãnd Inlãtura efectele ei
prin iertarea nedemnului pentru fapta sa.
-c) fiind o sanctiune se aplicã si produce efecte doar in privinta autorului
faptei. Fatá de alte persoane chemate de lege Ia
rnostenirea defunctului in nume propriu sau prin reprezentre ea poate
produce efecte numai in mod exceptional.
d) dorneniul de aplicare a sanctiunii nu poate fi extins Ia alte mosteniri,
nedemnul fiind Inlaturat numai de Ia mostenirea persoanei fata de care a
sävárit faptele, e) sanctiunea nédemnitätii find preväzutä pentru fapte
sàvârite cu vinovatie, mostenitorul trebuie sa fi actionat cu discernãmânt, in
lipsa discernãinântului neputându-se vorbi de vinovãtie.

EFECTE
A.Efectele nedemnitãtii fatá de nedemn.
Deoarece titlul de mostenitor al nedemnului este desfiintat de Ia data
deschiderii mostenirii. el nu va putea reclarna partea de mostenire ce i s-ar fi

329
cuvenit ca mostenitor legal, nici macar rezerva. Partea sa va fi culeasa de cei
care ar fi venit Ia mostenire impreunä cu el sau pe care il reprézenta. Prin
urmare, Inlãturarea de la mostenire a nedemnului va profita comostenitoriIor
legali sau mostenitorilor legali subsecventi. Daca Inainte de constatarea
nedemnitatii nedemnul a intrat in posesia bunurilor mostenirii, va fi obligat
sä le restituie (Impreuna cu productele dacã este cazul) persoanelor
Indreptatite, neavând nici un ternei pentru a le retine.
Restituira se face, in principiu, in naturã, iar daca restituirea In naturä nu este
posibilã pentru ca bunul supus restituirii a pierit - fie si fortuit, inclusiv din
cauzä de fortã majorã - sau pentru cä a fost instrainat (in tot sau in parte) ori
pentru cã a fost expropriat pentru cauzã de utilitate publicà (art.41, alin.3 din
Constitutie), nedemnul, considerat posesor de rea-credintä si de drept pus in
Intârziere de Ia data intràrii sale in folosinta bunurilor mostenirii va fi
obligat sa plateasca despagubiri, respectiv indemnizatia de expropriere.
In privinta fructelor - naturale. industriale sau civile (venituri) - nedemnul
este privit, de asemenea, ca un posesor de rea-credinlâ de la data
deschiderii succesiunii (art.657 C.civ), indiferent de data constatarii
nedemnitatii si, in consecintà, este obligat sa le restituie de Ia data folosirii
bunurilor mostenirii.
Restituirea fructelor se face In natura, iar dacã nedemnul Ie-a consumat sau a
neglijat sã le perceapã, va restitui valoarea lor.
Pentru sumele Incasate de nedemn de Ia- debitorii mostenirii va fi obligat sã
plateascä dobânzi din ziua Incasanii Pe de alta parte Insa, si nedemnul va
avea dreptul sã i se Inapoieze sumele ce a platit pentru achitarea datoriilor
mostenirii (cu dobânzi potrivit art.1088 C.civ.) si cheltuielile necesare si
utile facute cu privire Ia bunurile din mostenire. inclusiv cheltuielile fàcute
sau munca depusä pentru perceperea fructelor.
In sfãrsit, subliniem ca nedemnitatea produce efecte nurnai in privinta
drepturilor succesorale.

B.Efectele nedemnitátii fata de descendentii nedemnului.

Având In vedere dispozitiile art.658 C.civ, considerarn util sa distingem
Intre efectele nedemnitatii fata de copiii nedernnului si fata de alti
descendenti (nepoti, stranepoti etc).
B1. Efectele nedemnitatii fatà de copiii nedemnului.
Potrivit art.658 C.civ., "copiii nedemnului viind Ia succesiune, In virtutea
dreptului lor propriu, farã ajutorul reprezentarii, nu sunt departati pentru
greseaIa tatalui lor". Cu alte cuvinte, copiii nedemnului pot veni la
mostenirea defunctului (bunicului lor) In nume propriu, dat nu si prin
reprezentarea tatalui lor nedemn. Astlel, de exemplu, daca unicul fiu al

330
defunctului este nedemn, copilul sau va putea culege In nume propriu
mostenirea lasata de bunic, intrucât In lipsa de mostenitori de un grad mai
apropiat, el este chemat Ia mostenire fara ajutorul reprezentarii cu inlaturarea
de Ia mostenire a altor rude ale defunctului, In schimb, daca defunctul a avut
doi copiii dintre care unul nedemn, copiii nedemnului nu vor putea mosteni
dupa bunicul lor
Dar nedemnitatea poate influenta si impartirea mostenirii in cazul
pluralittatii de mostenitori nedemni si are au un numar inegal de copiii. De
exempIu, daca ambii copii ai defunctului sunt nedemni si decedati la data
deschiderii succesiunui, iar unul dintre ei a lasat un copil, celalalt doi copii,
mostenirea se va imparti In trei parti egale B2. Efectele nedemnitatii fata de
descendentii nedemnului care nu sunt copiii lui (nepoti, stranepoti etc.).
Solutia adoptata de Codul civil In privinta copiilor nedemnului este, desigur,
nedreapta, fiindca sanctiunea nedemnitatii ar trebui sã producà efecte nurnai
In privinta autorului sau autorilor faptei, nu si in privinta copiilor lor
nevinovati.

C.Efectele nedemnitàtii fata de terti : Teoria mostenitoru1ui aparent.

Este posibil ca nedemnul, In perioada dintre deschiderea succesiunii si
constatarea nedemnitãtii.sã fi incheiat acte junidice cu terte persoane
referitoare Ia bunurile mostenirii (acte de conservare, de administrare sau
chiar de dispoziie).
Care va fi soarta acestor acte? lntrucãt nedemnitatea desfiinteazã titlul de
rnostenitor al nedemnului cu efect retroactiv, de Ia data deschiderii
succesiunii, iar legea nu prevede nici o derogare in privinta actelor Incheiate
de nedemn cu tertii, aceste acte vor fi desfiintate si ele cu efect retroactiv, De
aceea, rigoarea principiului desfiintãrii retroactive a actelor Incheiate de
nedemn trebuie sa fie mult atenuatã prin aplicarea altor principii, prevzute de
lege sau recunoscute in literatura de specialitate si aplicate In practica
judecàtoreascã.
Top of the Document

(capitolul VI?2 din bibliografie)

DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII

2. Devolutiunea legală a mostenirii:

- principiile devolutiunii legale a mostenirii;
- reprezentarea succesorală;
- vocatia succesorală izvorâtă din rudenie;

331
- drepturile succesorale ale sotului supravietuitor;
- drepturile succesorale accesorii ale sotului supravietuitor;
- dreptul statului asupra bunurilor mostenirii.

Regulile generale aplicabile devoluţiunii legale a moştenirii

Devoluţiunea legală a moştenirii se face, în principiu, atunci când defunctul
nu a dispus de bunurile sale prin testament sau atunci când, deşi a dispus
prin testament, acesta este lipsit de efecte întrucât este nevalabil sau caduc.
De aceea, ea se mai numeşte şi moştenire ab intestat (fără testament).
Dreptul nostru admite coexistenţa moştenirii legale şi testamentare cu privire
la una şi aceeaşi moştenire. Aşa, de exemplu, în cazul în care există
moştenitori rezervatari, dispunătorul nu poate face liberalităţi (donaţii şi
legate) decât în limitele cotităţii disponibile a moştenirii, rezerva fiind
deferită rezervatarilor în virtutea legii. De asemenea, în cazul în care o
persoană a dispus prin testament numai de o parte din patrimoniul său, restul
patrimoniului succesoral va fi deferit celor în drept conform regulilor
moştenirii legale.
Studierea devoluţiunii legale a moştenirii necesită analizarea criteriului şi
sferei persoanelor din rândul cărora vor fi desemnaţi moştenitorii (I), a
principiilor generale de stabilire a persoanelor chemate efectiv la moştenire
şi a excepţiilor de la acestea(II) , precum şi a reprezentării succesorale (III).
I. Criteriul şi sfera persoanelor din rândul cărora vor fi desemnaţi
moştenitorii. Pentru a se evita fărâmiţarea excesivă a succesiunilor, legea a
stabilit o anumită ordine de preferinţă în care rudele defunctului sunt
chemate la moştenirea legală a acestuia. Potrivit dispoziţiilor art. 669-676 C.
civ., rudele defunctului sunt ierarhizate în patru clase de moştenitori, fiind
chemate la moştenire în această ordine:
-clasa I – clasa descendenţilor în linie dreaptă, este alcătuită din copiii,
nepoţii, strănepoţii etc. defunctului, fără limită de grad;
-clasa II – clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi, cuprinde părinţii
defunctului, fraţii şi surorile defunctului, precum şi pe descendenţii fraţilor şi
surorilor până la gradul al patrulea inclusiv;
-clasa III – clasa ascendenţilor ordinari, include pe bunicii, străbunicii, stră-
străbunicii etc. defunctului, fără limită de grad;
-clasa IV – clasa colateralilor ordinari, cuprinde rudele în linie colaterală
ale defunctului până la gradul patru inclusiv, altele decât cele din clasa a
doua, şi anume: unchii, mătuşile (fraţii şi surorile părinţilor), verii primari
(copiii unchilor şi mătuşilor), fraţii şi surorile bunicilor defunctului.
Conform dispoziţiilor Legii nr.319/1944, soţul supravieţuitor al defunctului
este chemat la moştenire în concurs cu fiecare clasă de moştenitori.

332
 Chemarea rudelor şi a soţului supravieţuitor în această ordine la moştenire se
explică atât prin afecţiunea prezumată a defunctului faţă de aceştia, cât şi
prin ideea existenţei unei obligaţii morale şi sociale a defunctului faţă de cei
apropiaţi.
În cazul în care nu există moştenitori în grad succesibil în nici una din cele
patru clase şi nu există nici soţ supravieţuitor, iar defunctul nu a dispus în
mod valabil de bunurile sale nici prin testament, moştenirea este vacantă şi
se cuvine statului în temeiul puterii sale suverane (art. 680 C. civ.).
Top of the Document

II. Principiile generale de stabilire a persoanelor chemate efectiv la

moştenire şi excepţiile de la acestea.
Principiile de stabilire a persoanelor chemate efectiv la moştenire sunt
următoarele:
-principiul priorităţii clasei de moştenitori în ordinea stabilită de lege
între moştenitorii făcând parte din clase diferite (a);
-principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din
aceeaşi clasă (b)
- şi principiul împărţirii moştenirii în părţi egale (pe capete) între
rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad (c).
a) Principiul priorităţii clasei de moştenitori în ordinea stabilită de lege
între moştenitorii din clase diferite.
Codul civil a împărţit rudele defunctului în patru clase de moştenitori,
chemândule la moştenire în ordinea acestora. Astfel, dacă există moştenitori
în clasa întâi care nu au renunţat la moştenire şi care nu sunt nedemni,
aceştia înlătură de la succesiune pe moştenitorii din clasele subsecvente.
Moştenitorii din clasa a doua vin la succesiune doar dacă nu există
moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt renunţători sau nedemni, cei
din clasa a treia doar dacă nu sunt moştenitori din primele două clase şi aşa
mai departe. Când există moştenitori cu vocaţie succesorală din clase
diferite, pentru chemarea efectivă la moştenire esenţial este criteriul
ordinului clasei, iar nu acela al gradului de rudenie cu defunctul. Aşa, de
exemplu, nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul doi, moştenitor făcând
parte din clasa întâi, înlătură de la moştenire pe tatăl defunctului, moştenitor
din clasa a doua, deşi acesta din urmă este rudă de gradul întâi.
Prin derogare de la această regulă, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr.
319/1944, soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu fiecare clasă
de moştenitori. El nici nu înlătură, dar nici nu este înlăturat de la moştenire
de nici o clasă de moştenitori.

333
b). Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între
moştenitorii din aceeaşi clasă.
Principiul priorităţii clasei de moştenitori este completat de principiul
proximităţii gradului de rudenie, conform căruia, în cadrul aceleiaşi clase,
rudele în grad mai apropiat cu defunctul înlătură rudele în grad mai
îndepărtat. Aşa, de exemplu, fiul defunctului şi nepotul de fiu al defunctului
sunt ambii moştenitori din clasa întâi, dar la moştenirea legală a acestuia nu
vor veni amândoi, ci doar fiul defunctului, rudă de gradul întâi, care înlătură
de la moştenire pe nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul doi. Tot
astfel, unchiul defunctului, frate al unuia dintre părinţii acestuia, rudă de
gradul trei, înlătură de la moştenire pe vărul primar al defunctului, rudă de
gradul patru, deşi ambii fac parte din clasa a patra de moştenitori.
Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între rudele din
aceeaşi clasă de moştenitori cunoaşte două excepţii:
- în clasa a doua de moştenitori, conform dispoziţiilor art. 671 şi 673 C. civ.,
părinţii defunctului, rude de gradul întâi, vin la moştenire împreună cu
colateralii privilegiaţi, care pot fi rude de gradul doi (fraţii defunctului), trei
(nepoţii de frate ai defunctului) sau patru (strănepoţii de frate ai defunctului);
- reprezentarea succesorală, care permite unei rude în grad mai îndepărtat
cu defunctul să urce în locul şi gradul unui ascendent predecedat să
moştenească în locul acestuia, constituie şi ea o excepţie de la regula mai sus
menţionată1.
c). Principiul împărţirii moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele
din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad.
În cazul în care la moştenire vin mai mulţi moştenitori din aceeaşi
clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, moştenirea se împarte pe
capete, adică în atâtea părţi egale câţi moştenitori sunt (art. 669, 670, 674 şi
675 C. civ.). De exemplu, dacă la moştenire vin trei fii ai defunctului, aceştia
vor împărţi moştenirea în trei părţi egale, iar dacă vin doi fraţi ai defunctului
aceştia vor primi fiecare câte o jumătate din moştenire.
De la acest principiu există o excepţie, şi anume, cazul în care la moştenirea
defunctului sunt chemaţi fraţi şi surori care nu au aceeaşi părinţi, situaţie în
care împărţirea moştenirii se va face pe linii, fraţii consangvini (care au
comun doar tatăl, mamele fiind diferite) şi uterini (care au comună doar
mama, taţii fiind diferiţi) culegând moştenirea fratelui lor decedat doar pe
linia (jumătatea) părintelui comun (paternă sau maternă, după caz), pe care o
împart între ei în părţi egale, în funcţie de numărul fraţilor rămaşi în viaţă în
fiecare din aceste linii, numai fraţii buni cu defunctul (care au aceeaşi
părinţi) culegând moştenirea atât pe linie paternă, cât şi maternă, deci mai
mult decât fiecare frate consagvin sau uterin în parte (art.674 C. civ.).

334
 Top of the Document

Reprezentarea succesorală
1. Noţiune. Reprezentarea succesorală este instituţia care permite anumitor
moştenitori legali (descendenţilor în linie dreaptă şi descendenţilor fraţilor şi
surorilor defunctului) să urce în locul şi gradul unui ascendent decedat
anterior deschiderii succesiunii, pentru a culege în locul acestuia partea ce i
s-ar fi cuvenit din moştenire dacă ar fi fost în viaţă. Ascendentul predecedat
se numeşte reprezentat, iar moştenitorul care vine la moştenire prin
reprezentare – reprezentant.
2. Fundamentul reprezentării se regăseşte, pe de o parte, în ideea de a
sustrage devoluţiunea succesorală hazardului unei cronologii accidentale a
deceselor, contrare celei fireşti (copiii care decedează înaintea părinţilor), iar
pe de altă parte în asigurarea respectului egalităţii tulpinilor, pornind de la
ideea că afecţiunea lui de cujus faţă de succesorii săi ca şi sentimentul de
datorie faţă de familie nu se apreciază individual (pentru fiecare succesor în
parte), ci faţă de tulpina pe care fiecare dintre aceştia o formează împreună
cu descendenţii lor.
3. Domeniul reprezentării. Potrivit Codului civil român, reprezentarea
succesorală este permisă numai (a) în cazul descendenţilor în linie dreaptă ai
defunctului (art. 665) şi (b) în cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi
(art. 666 C. civ.). Problema reprezentării succesorale nu se poate pune,
aşadar, în cazul ascendenţilor privilegiaţi, a ascendenţilor ordinari, a
colateralilor ordinari şi nici a soţului supravieţuitor.
a). Reprezentarea în cazul descendenţilor în linie dreaptă. Potrivit
dispoziţiilor art. 665 alin. l C. civ., „reprezentarea se întinde nemărginit în
linie directă descendentă”. Aceasta înseamnă că, în linie directă descendentă,
reprezentarea operează indiferent de gradul de rudenie al reprezentantului cu
defunctul. Astfel, un nepot de fiu, rudă de gradul doi cu defunctul poate
moşteni partea părintelui său predecedat, fiu al defunctului, în concurs cu
unchiul său (fiul defunctului) rămas în viaţă. De asemenea, un strănepot de
fiu, rudă de gradul trei cu defunctul, poate moşteni pe străbunicul său alături
de un fiu al defunctului rămas în viaţă, dacă pe tulpina pe care o reprezintă
sunt întrunite condiţiile reprezentării din grad în grad între el şi bunicul său
pe care îl reprezintă la moştenirea străbunicului său.Tot astfel, un
trăstrănepot poate moşteni prin reprezentare pe stră-străbunicul său şi aşa
mai departe. Pentru a opera reprezentarea în asemenea cazuri este însă
necesar ca în fiecare grad intermediar prin care trebuie să treacă
reprezentantul pentru a ajunge în locul şi gradul reprezentatului să fie

335
întrunite condiţiile cerute de lege, reprezentarea neputând opera per saltum
sau omisso medio.
Dacă însăşi raţiunea de a fi a reprezentării este aceea de a păstra egalitatea
între tulpini, rezultă că aceasta nu poate opera decât dacă există mai multe
tulpini, iar nu şi în cazul în care există una singură.

b). Reprezentarea în cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi. Potrivit

dispoziţiilor art. 666 C. civ., „în linie colaterală, reprezentarea este admisă în
privinţa copiilor şi descendenţilor fraţilor sau surorilor defunctului, vie ei la
succesiunea sa în concurs cu unchi sau mătuşă, întâmple-se ca toţi fraţii şi
surorile defunctului, fiind morţi mai dinainte, succesiunea să se găsească
trecută la descendenţii lor, în grade egale sau neegale”. Aşadar, pentru
descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului până la gradul patru inclusiv
(nepoţi şi strănepoţi) reprezentarea operează în condiţii similare celor ale
descendenţilor defunctului. Reprezentarea în linie colaterală produce efecte
atât în cazul descendenţilor fraţilor şi surorilor buni (bune) – care au comuni
ambii părinţi -, cât şi în cazul celor consângeni sau uterini – care au comun
cu defunctul doar un singur părinte, fie tatăl, fie mama -, cu precizarea că
reprezentanţii acestora din urmă nu pot moşteni mai mult decât poate
moşteni reprezentatul în locul şi gradul căruia vin la moştenire, adică fie
numai în linie maternă, fie numai în linie paternă.
4. Condiţiile reprezentării. Reprezentarea necesită întrunirea anumitor
condiţii atât în persoana reprezentatului (a), cât şi în persoana
reprezentantului.
a). Condiţiile cerute în persoana reprezentatului. Reprezentatul, pe de o
parte, trebuie să fie predecedat lui de cujus (1°), iar pe de altă parte să fi avut
chemare efectivă la moştenire dacă ar fi fost în viaţă (2°).
1°. Reprezentatul să fie predecedat lui de cujus. Reprezentarea presupune
întotdeauna ca reprezentatul să fi decedat înaintea deschiderii succesiunii,
căci, aşa cum prevede art. 668 alin.1 C. civ., „nu se reprezintă decât
persoanele moarte”. Aceasta înseamnă că persoanele care renunţă la
moştenire sau care, în viaţă fiind, sunt nedemne faţă de defunct nu pot fi
reprezentate (art. 658 şi 698 fraza I C. civ.). În schimb, descendenţii
renunţătorilor sau nedemnilor pot moşteni în nume propriu, dacă nu există
moştenitori în rang preferabil. De pildă, dacă defunctul D lasă la moartea sa
doi fii, A şi B, ambii renunţători, iar A are doi fii, A1 şi A2, iar B un fiu,
B1, cei trei nepoţi ai defunctului, A1, A2 şi B1, vor veni la moştenirea
bunicului lor în nume propriu, fiecăruia revenindu-i câte 1/3 din succesiune
Întrucât persoanele dispărute sunt socotite în viaţă atâta timp cât nu a

336
intervenit o hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte (art. 19
din Decretul nr. 31/1954), acestea nu pot fi reprezentate. După declararea
judecătorească a morţii, în funcţie de data stabilită ca fiind cea a decesului,
se va admite sau nu reprezentarea, conform regulilor de drept comun. În
cazul comorienţilor, se prezumă că aceştia au decedat în acelaşi moment,
orice „stabilire” a unei ordini a deceselor fiind nu numai arbitrară, ci chiar
contrară atât reglementării legale în materie, cât şi definiţiei instituţiei. Nici
unul dintre comorienţi nu poate veni la moştenirea celuilalt, nici în nume
propriu, nici prin reprezentare, întrucât moştenirea fiecăruia se va deferi
propriilor moştenitori, ca şi când celălalt nu ar fi existat.
2°. Reprezentatul să fi avut chemare efectivă la moştenirea lui de cujus dacă
ar fi fost în viaţă Pentru ca reprezentarea să-şi poată produce efectele este
necesar ca reprezentatul să fi avut aptitudinea de a-l fi moştenit efectiv pe de
cujus dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Astfel, nedemnul,
chiar predecedat lui de cujus, nu poate fi reprezentat de descendenţii săi. De
asemenea, ţinând seama de faptul că moştenitorul care renunţă la moştenire
„este considerat că nu a fost niciodată erede” (art. 696 C. civ.), „eredele
renunţător nu poate fi reprezentat niciodată” (art. 698 fraza I C. civ.).
Moştenitorii legali nerezervatari, cum este cazul fraţilor şi surorilor
defunctului, care au fost exheredaţi total nu pot fi reprezentaţi de
descendenţii lor întrucât ca urmare a exheredării au fost lipsiţi de aptitudinea
de a-l moşteni pe defunct.
b). Condiţiile cerute în persoana reprezentantului. Venind la moştenirea lui
de cujus, reprezentantul urcă prin voinţa legii în locul reprezentatului, dar
moşteneşte pentru sine, iar nu pentru reprezentat. De aici decurge
consecinţa că, pe de o parte, reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l
putea moşteni pe defunct (1°), dar nu şi pentru a-l moşteni pe reprezentat
(2°).
1°. Reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l moşteni pe defunct. În
acest sens, reprezentantul trebuie să fie în viaţă sau cel puţin conceput la
data deschiderii moştenirii, să nu fie renunţător sau nedemn faţă de de cujus
şi să aibă vocaţie proprie la moştenirea celui decedat. Această cerinţă se
explică prin faptul că reprezentantul care moşteneşte prin reprezentarea unui
ascendent predecedat culege succesiunea lui de cujus ca un drept propriu,
iar nu ca pe unul care ar fi aparţinut reprezentatului şi i-ar fi fost transmis lui
de către acesta pe cale succesorală.
2°. Aptitudinea reprezentantului de a culege moştenirea celui reprezentat
este indiferentă. Cu alte cuvinte, reprezentantul poate veni la moştenire prin
reprezentare chiar dacă este nedemn faţă de reprezentat sau dacă a renunţat

337
la moştenirea acestuia. De asemenea, exheredarea reprezentantului
nerezervatar de către reprezentat, adică îndepărtarea sa de la moştenirea
reprezentatului prin voinţa acestuia din urmă, nu afectează nici ea
reprezentarea. Doctrina explică aceasta prin faptul că reprezentantul
dobândeşte drepturi succesorale direct de la defunct prin efectul legii
(reprezentării), iar nu de la reprezentat; drepturile succesorale ale
reprezentantului nu tranzitează nici un moment patrimoniul reprezentatului
înainte de a ajunge la reprezentant.
5. Efectele reprezentării. Reprezentarea succesorală produce efecte
constând în plasarea reprezentantului în locul reprezentatului (A) şi
impărţirea succesiunii pe tulpini (B). În cazul în care sunt întrunite condiţiile
cerute de lege, reprezentarea operează de drept (C).
A. Plasarea reprezentantului în locul reprezentatului
Ca efect al reprezentării, reprezentantul va fi plasat în locul reprezentatului,
culegând partea ce ar fi revenit acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă.
Reprezentarea permite aşadar reprezentantului să se prevaleze de rangul
celui reprezentat, moştenind ceea ce i-ar fi revenit acestuia din moştenire
dacă ar fi fost în viaţă, însă pentru sine, iar nu pentru reprezentat.
B. Împărţirea moştenirii pe tulpini
Există un efect principal al împărţirii moştenirii pe tulpini (a) şi unele efecte
secundare ale aceleiaşi împărţiri (b).
i. Efectul principal al împărţirii moştenirii pe tulpini. Moştenirea se va
împărţi în atâtea părţi câţi copii (descendenţi de rangul întâi) sau fraţi şi
surori a avut defunctul, care vin efectiv la moştenire sau care, fiind
predecedaţi, sunt reprezentaţi de descendenţii lor, iar nu pe capete,
indiferent dacă moştenitorii care culeg succesiunea sunt în grade diferite sau
egale de rudenie cu defunctul. Împărţirea pe tulpini a moştenirii are drept
consecinţă fie derogarea de la principiul proximităţii gradului de rudenie
între moştenitorii din aceeaşi clasă,fie derogarea de la principiul împărţirii pe
capete (în părţi egale) a moştenirii între succesorii făcând parte din aceeaşi
clasă şi având acelaşi grad de rudenie, fie de la ambele principii în acelaşi
timp. În interiorul fiecărei tulpini partajul părţii ce revine acesteia se va face
pe capete (în funcţie de numărul moştenitorilor făcând parte din aceasta),
afară de cazul în care unul dintre descendenţii tulpinii celui reprezentat ar fi
la rândul său predecedat. În acest din urmă caz, dacă sunt întrunite condiţiile
reprezentării, se va proceda la un nouă împărţire pe tulpini între ramurile
(sub-tulpinile) tulpinii respective.
ii. Efectele secundare ale împărţirii moştenirii pe tulpini. Împărţirea pe
tulpini a moştenirii are şi unele efecte secundare, cum sunt:

338
- în caz de renunţare la moştenire a unuia dintre reprezentanţi, partea
acestuia din moştenire (atât activ, cât şi pasiv) va reveni moştenitorilor care
fac parte din aceeaşi tulpină cu acesta, iar nu tuturor moştenitorilor;
- în cazul în care există obligaţia de raport, reprezentantul ţinut la aceasta
trebuie să raporteze nu numai donaţiile pe cere le-a primit el de la defunct
fără scutire de raport, ci şi donaţiile nescutite de raport pe care le-a primit
reprezentatul de la defunct;
- calculul rezervei descendenţilor defunctului (fraţii şi surorile defunctului
precum şi descendenţii acestora nu sunt moştenitori rezervatari) se va face în
funcţie de numărul tulpinilor, iar nu în funcţie de numărul lor.
C. Reprezentarea operează de drept
Conform dispoziţiilor art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face
acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine”. Prin urmare, orice succesibil este
liber să accepte sau nu o moştenire, după cum crede de cuviinţă. Odată însă
acceptată moştenirea, reprezentarea succesorală operează de drept, adică în
temeiul legii, fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din partea
reprezentantului. Reprezentarea succesorală operează doar în cadrul
moştenirii legale, nu şi a celei testamentare sau a celei convenţionale.
Top of the Document

VOCATIA SUCCESORALĂ IZVORÂTĂ DIN RUDENIE

I. Clasa întâi de moştenitori – a descendenţilor
1. Componenţă. Primele rude ale defunctului chemate de lege la moştenire
sunt descendenţii acestuia (art. 669 C. civ.). În această categorie intră copiii
(fiii şi fiicele) defunctului şi urmaşii acestora la infinit, indiferent dacă s-au
născut din căsătorie sau dinafara căsătoriei. De asemenea, în clasa
descendenţilor sunt incluşi şi copiii adoptaţi de defunct.
2. Înlăturarea de la moştenire a celorlalte clase. Potrivit principiului
priorităţii clasei de moştenitori (supra nr. 46), descendenţii fiind incluşi în
clasa întâi de moştenitori înlătură de la moştenire pe moştenitorii din clasele
subsecvente. Soţul supravieţuitor, care nu face parte din nici o clasă de
moştenitori, vine la moştenire în concurs cu fiecare dintre acestea, inclusiv
cu 3. clasa întâi, având drepturi succesorale proprii (art. 1 lit.a din Legea nr.
319/1944).
3. Repartizarea moştenirii între descendenţi. Descendenţii sunt chemaţi la
moştenire în ordinea gradului de rudenie cu defunctul, astfel încât
descendenţii în grad mai apropiat înlătură de la moştenire pe descendenţii în
grad mai îndepărtat. De exemplu, fiul defunctului, rudă de gradul întâi,
înlătură de la moştenire pe nepotul acestuia, rudă de gradul doi.
Descendenţii de acelaşi grad chemaţi la moştenire în nume propriu împart

339
moştenirea pe capete, adică în părţi egale. Atunci când sunt întrunite
condiţiile reprezentării succesorale, moştenirea se împarte pe tulpini, astfel
încât, prin derogare de la regulile menţionate mai sus, pe de o parte, pot veni
la moştenire descendenţi de grade diferite de rudenie cu defunctul, iar pe de
altă parte este posibil ca descendenţi rude de acelaşi grad cu defunctul să
primească din moştenire cote diferite, iar nu egale.
4. Descendenţii în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului. Dacă
descenenţii vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor, cota de
moştenire legală revenind acestuia se va calcula în raport cu întreaga
moştenire, iar restul se va împărţi între descendenţi conform regulilor
menţionate mai sus.
5. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al
descendenţilor. Descendenţii defunctului sunt moştenitori rezervatari, ceea
ce înseamnă că defunctul nu poate dispune prin liberalităţi (donaţii şi legate)
decât în limitele cotităţii disponibile a moştenirii, rezerva revenindu-le de
drept (art. 841 şi 842 C. civ.). De asemenea, descendenţii defunctului sunt
moştenitori sezinari, ceea ce înseamnă că au dreptul de a intra în stăpânirea
moştenirii fără a fi necesare îndeplinirea unor verificări sau formalităţi
prealabile (art. 653 alin.1 C. civ.). În cazul în care la moştenire vin doi sau
mai mulţi descendenţi ai defunctului, ori unul sau mai mulţi descendenţi şi
soţul supravieţuitor al defunctului, între aceştia funcţionează obligaţia de
raport, adică de a aduce la masa succesorală pentru a fi împărţite între ei
donaţiile primite direct sau indirect de la defunct, afară de cazul în care
donaţia s-a făcut cu scutire de raport (art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr.
319/1944).
Top of the Document
II. Clasa a doua de moştenitori – a ascendenţilor şi colateralilor
privilegiaţi
1. Componenţă. Această clasă de moştenitori este una mixtă, care cuprinde
pe părinţii, pe fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la
gradul patru inclusiv. Ea se numeşte clasa ascendenţilor şi colateralilor
privilegiaţi întrucât aceştia sunt preferaţi altor ascendenţi şi colaterali ai
defunctului, numiţi ordinari, care fac parte din clasele subsecvente de
moştenitori.
2. Ascendenţii privilegiaţi. Părinţii defunctului. Părinţii defunctului sunt
chemaţi la moştenirea acestuia indiferent de faptul dacă de cujus s-a născut
din căsătorie sau dinafara căsătoriei. De asemenea, categoria ascendenţilor
privilegiaţi include şi pe adoptatorii defunctului, indiferent dacă adopţia este
cu efecte depline sau cu efecte restrânse. Întrucât în cazul adopţiei cu efecte
restrânse adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu părinţii săi fireşti,

340
rezultă că la moştenirea sa au vocaţie legală atât adoptatorul, cât şi părinţii
fireşti.

3. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii privilegiaţi, ca şi

colateralii privilegiaţi împreună cu care alcătuiesc clasa a doua de
moştenitori, sunt chemaţi la succesiune doar în lipsa moştenitorilor din clasa
întâi (a descendenţilor) sau în cazul în care aceştia sunt renunţători sau
nedemni.
Repartizarea moştenirii. Repartizarea moştenirii se face diferit, după cum
ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire (a), împreună cu colateralii
privilegiaţi (b) sau în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului (c).
1°) Ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire. În acest caz, conform
principiului egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie
cu defunctul, dacă la succesiune sunt chemaţi ambii părinţi, moştenirea se va
împărţi în părţi egale (pe capete) între aceştia (art. 670 alin. 2 C. civ.), iar
dacă este chemat un singur părinte, moştenirea va reveni în întregime
acestuia. Dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, la moştenirea sa
vin atât părinţii buni, cât şi cei adoptivi. Atunci când la moştenire vin atât
mama bună şi mama adoptivă, cât şi tatăl bun şi tatăl adoptiv, moştenirea se
va împărţi între cei patru părinţi conform regulilor de mai sus.
2°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu colateralii
privilegiaţi. În cazul în care defunctul lasă atât ascendenţi privilegiaţi, cât şi
colaterali privilegiaţi, succesori care formează împreună clasa a doua de
moştenitori, succesiunea se împarte diferit, după cum la moştenire vine unul
sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi. Astfel, atunci când la moştenire
vine un singur părinte, acesta va primi 1/4 din moştenire, restul de 3/4
revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul acestora, care o vor
împărţi între ei în părţi egale sau pe tulpini, iar dacă la moştenire vin tatăl şi
mama defunctului, aceştia vor primi 1/2 din moştenire, împărţind-o între ei
în părţi egale (pe capete), restul de 1/2 revenind colateralilor privilegiaţi,
care o vor împărţi între ei în părţi egale sau pe tulpini (art.671 şi 673 C. civ.).
3°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul
supravieţuitor. În acest caz, cota legală a soţului supravieţuitor (art. 1 lit.b şi
c din Legea nr. 319/1944) se va deduce din întreaga moştenire, iar cu privire
la restul rămas după această operaţiune se vor aplica regulile menţionate mai
sus la literele a şi b.

4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al ascendenţilor

privilegiaţi. În cazul ascendenţilor privilegiaţi nu se poate pune problema
reprezentării succesorale, motiv pentru care aceştia nu pot veni la moştenire

341
decât în nume propriu. De asemenea, ascendenţii privilegiaţi nu au obligaţia
de a raporta donaţiile primite de la defunct în timpul vieţii acestuia.
În schimb, asemenea descendenţilor defunctului, ascendenţii privilegiaţi sunt
moştenitori
rezervatari şi sezinari.
5. Colateralii privilegiaţi. Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii
acestora. În categoria colateralilor privilegiaţi se includ fraţii şi surorile
defunctului, precum şi descendenţii acestora până la gradul patru de rudenie
cu defunctul inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii de frate (soră). Este
indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie sau dinafara căsătoriei. Sunt
colaterali privilegiaţi atât fraţii buni (născuţi din aceeaşi părinţi), cât şi fraţii
consângeni (consangvini) (care au acelaşi tată, dar mame diferite) şi uterini
(care au aceeaşi mamă, dar taţi diferiţi). În schimb, nu intră în această
categorie fraţii vitregi, ai căror părinţi sunt căsătoriţi, dar care nu au nici un
părinte comun.
Rudenia colateralilor privilegiaţi poate rezulta şi din adopţia cu efecte
depline, cum se întâmplă, de pildă, în cazul în care un copil este adoptat de o
familie (soţ şi soţie) care copii fireşti sau alţi adoptaţi cu efecte depline. În
cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul devine rudă cu adoptatorul, dar
nu şi cu rudele acestuia, astfel încât moştenirea în linie colaterală a celui
adoptat este exclusă faţă de colateralii privilegiaţi ai adoptatorului, rămânând
însă posibilă faţă de rudele sale fireşti, cu care păstrează legăturile de
rudenie.
6. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ca şi ascendenţii privilegiaţi,
împreună cu care alcătuiesc clasa a doua de moştenitori, colateralii
privilegiaţi sunt chemaţi la moştenirea legală a defunctului dacă nu există
moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt renunţători sau nedemni.
Dacă vin la moştenire, colateralii privilegiaţi înlătură de la moştenirea legală
a defunctului pe succesorii din clasele subsecvente (art. 672 C. civ.).
7. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din
aceeaşi părinţi. În acest caz, trebuie făcută distincţie între situaţia în care
moştenirea se împarte doar între colateralii privilegiaţi (a), situaţia în care
moştenirea se împarte între aceştia şi ascendenţii privilegiaţi (b) şi situaţia în
care vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor (c).
1°) Colateralii privilegiaţi vin singuri la moştenire. Colateralii privilegiaţi
care vin singuri la moştenirea defunctului împart între ei succesiunea în părţi
egale (pe capete), dacă vin la moştenire în nume propriu, sau pe tulpini
(subtulpini), dacă vin la moştenire prin reprezentare.
2°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu ascendenţii
privilegiaţi.

342
Colateralilor privilegiaţi le revine din moştenire o cotă de 3/4, atunci când
vin la succesiune în concurs cu un singur ascendent privilegiat, sau o cotă de
1/2, atunci când vin la moştenire în concurs cu doi sau mai mulţi ascendenţi
privilegiaţi (art. 672 şi 673 C. civ.).
3°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul
supravieţuitor. În acest caz, ca şi în cazul ascendenţilor privilegiaţi, cota
soţului supravieţuitor (art.1 lit.b şi c din Legea nr. 319/1944) se va deduce
din întreaga moştenire, iar restul se va împărţi conform regulilor
menţionate mai sus.
8. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din
părinţi diferiţi.
Împărţirea pe linii a moştenirii. Conform dispoziţiilor art.674 C. civ., în
cazul în care la moştenire vin fraţi şi surori din părinţi diferiţi, moştenirea se
împarte pe două linii, maternă şi paternă. Fraţii uterini vor moşteni numai pe
linie maternă, iar fraţii consângeni vor moşteni numai pe linie paternă. Fraţii
buni vor moşteni în ambele linii. Împărţirea pe linii a moştenirii operează
numai în cazul în care la moştenire vin efectiv fraţi şi surori din categorii
diferite (uterini cu consângeni; consângeni cu fraţi buni; uterini cu
consângeni şi fraţi buni; sau uterini cu fraţi buni), iar nu şi atunci când la
moştenire vin fraţi din aceeaşi categorie (toţi uterini sau toţi consângeni), caz
în care moştenirea se va repartiza după regulile menţionatemai sus . De
asemenea, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 672, 673 şi 674 C. civ.,
împărţirea pe linii a moştenirii se realizează nu numai atunci când vin la
moştenire fraţii şi surorile defunctului în nume propriu, ci şi atunci când
succesiunea revine descendenţilor acestora, atât în nume propriu cât şi prin
reprezentare.
9. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al colateralilor
privilegiaţi
Colateralii privilegiaţi pot fi reprezentaţi la moştenire de descendenţii lor. Ei
nu sunt rezervatari, nu beneficiază de sezină şi nu datorează raportul
donaţiilor.
Top of the Document

III. Clasa a treia de moştenitori – a ascendenţilor ordinari

1. Componenţă. Această clasă include pe ceilalţi ascendenţi ai defunctului,
alţii decât părinţii, care fac parte din clasa ascendenţilor privilegiaţi. Ea
cuprinde aşadar pe bunicii, străbunicii, stră-străbunicii defunctului etc. la
infinit.

343
2. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii ordinari vin la
moştenire doar în cazul în care nu există moştenitori din primele două clase
sau atunci când există asemenea moştenitori, dar aceştia sunt renunţători sau
nedemni.
3. Repartizarea moştenirii între ascendenţii ordinari. Între ascendenţii
ordinari moştenirea se împarte conform principiilor proximităţii gradului de
rudenie şi al împărţirii pe capete între rudele de acelaşi grad. Astfel, de
exemplu, dacă defunctul lasă la moartea sa doi bunici şi un străbunic,
moştenirea va reveni celor doi bunici, rude de gradul doi cu defunctul, care o
vor împărţi între ei în părţi egale, străbunicul defunctului, rudă de gradul trei,
fiind înlăturat de la moştenire. Dacă la moştenirea defunctului vine şi soţul
supravieţuitor, acesta va primi cota prevăzută la art. 1 lit.d din Legea
319/1943 raportată la întreaga moştenire, restul împărţindu-se
între ascendenţii ordinari conform regulilor de mai sus.
4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al ascendenţilor
ordinari.
Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu,
reprezentarea succesorală fiind exclusă în cazul lor. Ei nu sunt moştenitori
rezervatari şi nu au obligaţia de raport al donaţiilor. În schimb, întrucât
ascendenţii ordinari sunt rude în linie directă cu defunctul, sunt
moştenitori sezinari.
Top of the Document
IV. Clasa a patra de moştenitori – a colateralilor ordinari
1. Componenţă. Această clasă cuprinde pe unchii, mătuşile, verii primari,
precum şi pe fraţii şi surorile bunicilor defunctului. În cazul adopţiei cu
efecte restrânse, adoptatul nu poate moşteni în linie colaterală pe rudele
defunctului întrucât nu devine rudă decât cu adoptatorul, iar nu şi cu rudele
acestuia; păstrează în schimb legăturile de rudenie cu rudele sale fireşti pe
care le poate moşteni în linie colaterală. În linie colaterală, aşa cum am
văzut, moştenirea este posibilă până la gradul patru de rudenie inclusiv.
2. Cazul în care vin la moştenire. Colateralii ordinari vin la moştenire doar
dacă nu sunt moştenitori în primele trei clase sau dacă există asemenea
moştenitori, dar aceştia sunt renunţători sau nedemni.
3. Repartizarea moştenirii între colateralii ordinari. Între colateralii
ordinari moştenirea se împarte conform principiilor proximităţii gradului de
rudenie şi al împărţirii pe capete între rudele de acelaşi grad. Astfel, de
exemplu, dacă la moartea lui de cujus rămân în viaţă doi unchi, trei veri
primari şi un frate al bunicului său, moştenirea va reveni celor doi unchi,
rude de gradul trei cu defunctul, care o vor împărţi în părţi egale între ei, cei

344
trei veri primari şi fratele bunicului fiind înlăturaţi de la moştenire întrucât
sunt rude de gradul patru cu defunctul.
Este de menţionat faptul că în cazul colateralilor ordinari nu operează
împărţirea pe linii a moştenirii, aşa cum se întâmplă în cazul fraţilor şi
surorilor defunctului care provin din părinţi diferiţi. Dacă la moştenire
colateralii ordinari vin în concurs cu soţul supravieţuitor, acesta din urmă va
primi din moştenire cota prevăzută la art. 1 lit.d din Legea nr. 319/1944,
restul împărţindu-se între colateralii ordinari conform regulilor de mai sus.
4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor
ordinari. Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu,
iar nu şi prin reprezentare. Ei nu sunt nici moştenitori rezervatari, nici
sezinari şi nu datorează nici raportul donaţiilor.
Top of the Document

DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR

ÎN CADRUL MOŞTENIRII LEGALE
1. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea
moşteni. Ca orice succesor, pentru a putea moşteni, soţul supravieţuitor
trebuie să întrunească condiţiile generale cerute de lege pentru a putea
moşteni. De asemenea, el trebuie să aibă calitatea de soţ al defunctului la
data deschiderii succesiunii. În caz de divorţ, căsătoria este desfăcută din
ziua când hotărârea de divorţ va rămâne irevocabilă (art. 39 alin.1 C. fam.).
Până la această dată căsătoria este în fiinţă, astfel încât dacă, de pildă, unul
dintre soţi decedează după pronunţarea divorţului în primă instanţă, celălalt
soţ îl moşteneşte, căsătoria nefiind încă desfăcută în sensul dispoziţiilor
legale mai sus citate. Legea nr. 319/1944 conferă soţului supravieţuitor:
drepturi de moştenire proprii în concurs cu fiecare clasă de moştenitori (§ 1);
un drept special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă (§ 2); un drept
temporar de abitaţie asupra casei de locuit (§ 3).
2. Drepturile de moştenire proprii ale soţului supravieţuitor în concurs
cu fiecare clasă de moştenitori. Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o
clasă de moştenitori, dar el are drepturi succesorale proprii în concurs cu
fiecare dintre acestea. Potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944, soţului
supravieţuitor îi revine:
a) în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent de gradul de rudenie cu
defunctul şi de numărul acestora, 1/4 din moştenire;
b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi ai
defunctului, atunci când vin împreună la moştenire, indiferent de numărul
acestora, 1/3 din moştenire;

345
c) în concurs fie doar cu părinţii defunctului sau unul dintre aceştia, fie doar
cu fraţii sau surorile defunctului ori descendenţii acestora, indiferent de
numărul lor, 1/2 din moştenire;
d) în concurs cu ascendenţii ordinari (moştenitorii din clasa a treia) sau cu
colateralii ordinari (moştenitorii din clasa a patra), în ambele cazuri,
indiferent de numărul acestora, 3/4 din moştenire;
e) în ipoteza în care nu există moştenitori legali în nici una din cele patru
clase şi nu există nici moştenitori testamentari, soţul supravieţuitor va culege
întreaga moştenire.
În caz de bigamie, cota-parte calculată conform regulilor de mai sus va fi
împărţită între soţii supravieţuitori de bună-credinţă, nefiind de conceput ca
fiecare dintre aceştia să beneficieze integral de cota cuvenită soţului
supravieţuitor.
3. Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale.
Datorită faptului că Legea nr. 319/1944 a conferit soţului supravieţuitor
drepturi succesorale proprii, fără a modifica dispoziţiile Codului civil care
reglementează drepturile sccesorale ale celorlalţi moştenitori legali, s-a ajuns
la concluzia că atunci când soţul supravieţuitor vine la moştenire în
concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori se va proceda mai întâi la
stabilirea cotei soţului supravieţuitor raportat la întreaga moştenire, după
care partea de moştenire rămasă se va împărţi între ceilalţi moştenitori
conform cotelor de moştenire prevăzute de lege. Astfel, de exemplu, dacă
soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu doi copii ai defunctului,
se procedează mai întâi la stabilirea dreptului soţului supravieţuitor în raport
cu întreaga moştenire, adică 1/4 din moştenire, după care partea rămasă,
adică 3/4 din moştenire, se împarte în două părţi egale între copii
defunctului, fiecare primind câte 3/8 din moştenire. Cu alte cuvinte, cota
succesorală cuvenită soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de
moştenitori comprimă (restrânge) drepturile succesorale ale celorlalţi
moştenitori legali.
4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului
supravieţuitor. Soţul supravieţuitor poate veni la moştenirea defunctului
numai în nume propriu, iar nu şi prin reprezentare. El este moştenitor
rezervatar (art. 2 din Legea nr. 319/1944) şi datorează raportul donaţiilor
primite de la defunct în cazul în care vine la moştenire împreună cu
descendenţii defunctului (art. 3 din Legea nr. 319/1944). Soţul supravieţuitor
nu este moştenitor sezinar.
Top of the Document

346
5. Dreptul special (accesoriu) de moştenire al soţului supravieţuitor
asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum
şi asupra darurilor de nuntă. Din dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944
rezultă că atunci când vine la moştenire în concurs cu alţi succesori
decât descendenţii defunctului, „soţul supravieţuitor va moşteni, în afară de
partea sa succesorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice,
precum şi darurile de nuntă”.
Raţiunea acestui text este aceea de a nu permite modificarea condiţiilor de
viaţă ale soţului supravieţuitor fără o temeinică justificare.
În cazul în care la succesiune vin descendenţii defunctului, dreptul special de
moştenire al soţului supravieţuitor nu mai subzistă, toate bunurile
succesorale, chiar şi cele la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944,
incluzându-se în masa succesorală, care se va împărţi conform regulilor
prezentate mai sus între soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului.
A. Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice. În această
categorie nu sunt incluse toate bunurile mobile succesorale, ci numai acelea
care prin natura şi afectaţiunea lor au fost destinate folosinţei în gospodăria
casnică. Astfel, intră în această categorie obiectele de menaj, maşinile de
gătit, frigiderele, aspiratoarele, maşinile de spălat rufe, bibliotecile,
birourile, aparatele de radio şi televiziune, aparatele de fotografiat, precum şi
orice alte asemenea bunuri, ţinând seama de condiţiile şi nivelul de trai al
soţilor. Nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944
bunurile care se exclud prin natura lor, cum este cazul: autoturismelor,
motocicletelor sau instrumentelor muzicale; al operelor de artă; al
bunurilor care au servit la exercitarea profesiei sau meseriei defunctului; ori
al animalelor de muncă şi de producţie şi a uneltelor de muncă din
gospodăria ţărănească. De asemenea, se exclud şi bunurile care, deşi prin
natura lor intră în categoria menţionată, nu au fost destinate utilizării în
gospodăria casnică, ci altor scopuri, cum ar fi acela al achiziţionării în scop
de investiţie. Dacă bunurile sunt din categoria celor proprii soţului decedat,
se impune ca acestea să fi fost aduse în gospodăria comună a soţilor şi
folosite ca atare de aceştia.
Bunurile la care face referire art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin soţului
supravieţuitor independent de orice element cantitativ (întinderea valorii lor
în raport cu masa succesorală sau numărul lor). Mobilele şi obiectele
aparţinând gospodăriei casnice se cuvin soţului supravieţuitor numai în
măsura în care defunctul nu a dispus de acestea în mod expres prin
legate. Donaţiile făcute în favoarea terţilor de defunct în timpul vieţii cu
privire la mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice din categoria
bunurilor sale proprii sunt în principiu valabile, soţul supravieţuitor

347
neputând ataca aceste acte decât în situaţia în care depăşesc valoric limitele
cotităţii disponibile, caz în care poate cere reducţiunea acestora.
Concepţia asupra naturii juridice a dreptului special la moştenire a soţului
supravieţuitor a evoluat în timp. În prezent, dreptul special de moştenire al
soţului supravieţuitor este considerat a fi un drept de moştenire legală cu
destinaţie specială.
B. Darurile de nuntă. Darurile de nuntă sunt donaţiile făcute soţilor cu
ocazia celebrării căsătoriei. Regimul juridic al darurilor de nuntă este identic
cu acela al mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice pe care l-
am înfăţişat mai sus.
Top of the Document

6. Dreptul temporar de abitaţie asupra casei de locuit. Art. 4 alin. 1 din

Legea nr. 319/1944 prevede că „soţul supravieţuitor care nu are o locuinţă
proprie, va avea până la executarea ieşirii din indiviziune şi în orice caz, cel
puţin timp de un an de la încetarea din viaţă a soţului său, în afară de dreptul
de moştenire potrivit dispoziţiilor de mai sus, un drept de abitaţie asupra
casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din succesiune”.
Acest drept de abitaţie, în principiu, are natură identică cu abitaţia de drept
comun reglementată de art. 565-575 C. civ. Este vorba aşadar de un drept
real asupra lucrului altuia, constând în dreptul de a utiliza (locui) exclusiv în
interes propriu casa care face parte din masa succesorală, iar nu de un simplu
drept de creanţă (locaţiune). Prin excepţie de la abitaţia de drept comun,
soţul supravieţuitor este scutit de obligaţia de a da cauţiunea prevăzută la art.
566 C. civ. (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). De asemenea, prin
excepţie de la dispoziţiile art. 572 C. civ., care permit titularului abitaţiei de
drept comun asupra unei case de locuit să închirieze „partea casei ce nu
locuieşte”, soţul supravieţuitor nu poate ceda sau închiria în nici un fel
locuinţa care constituie obiectul dreptului său de abitaţie (art. 4 alin.2 din
Legea nr. 319/1944). Spre deosebire de dreptul special de moştenire conferit
soţului supravieţuitor de art. 5 din Legea nr. 319/1944, care revine acestuia
numai dacă vine la succesiune în concurs cu alţi moştenitori decât
descendenţii defunctului, dreptul de abitaţie asupra casei de locuit nu este
astfel condiţionat, funcţionând chiar şi în concurs cu descendenţii
defunctului.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere
juridice:
1°) este un drept care izvorăşte direct din lege, ceea ce înseamnă că pentru a
fi obţinut de soţul supravieţuitor nu trebuie decât să fie invocat de acesta;

348
2°) este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra
locuinţei.
Acest drept poartă în principiu asupra locuinţei însăşi şi asupra tuturor
accesoriilor şi dependinţelor acesteia;
3°) este un drept temporar, care durează până la data ieşirii din indiviziune,
dar nu mai puţin de un an de la data deschiderii moştenirii;
4°) este un drept real strict personal, care nu poate profita decât soţului
supravieţuitor şi, eventual, copiilor minori ai acestuia care locuiesc împreună
cu el, indiferent dacă sunt născuţi din căsătoria cu defunctul sau dintr-o altă
căsătorie. De aici decurge şi caracterul inalienabil şi insesizabil al acestui
drept.
Top of the Document

DREPTUL STATULUI ASUPRA MOŞTENIRILOR VACANTE

1. Noţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 680 C. civ., „în lipsă de moştenitori
legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea
statului”. Conform acestui text de lege, statul culege moştenirile rămase în
desherenţă, adică fără succesori care să le poată culege, întrucât la data
deschiderii moştenirii fie nu există nici un succesor legal sau testamentar în
viaţă, fie succesorii legali în viaţă la data deschiderii succesiunii sunt cu toţii
nerezervatari şi au fost exheredaţi total de defunct, fie succesorii legali sau
testamentari în viaţă renunţă la moştenire sau sunt nedemni cu toţii. În fine,
moştenirea este vacantă chiar şi în situaţia în care există legate cu titlu
universal care acoperă întreaga moştenire sau particulare care consumă tot
emolumentul moştenirii, dat fiind că predarea acestora, dacă nu există
moştenitori legali sau testamentari cu vocaţie la întreaga moştenire, nu poate
fi cerută decât statului ca ultim succesor cu vocaţie la întregul patrimoniu
succesoral (art. 680, 891 şi 902 C. civ.).
2. Fundamentul vocaţiei succesorale a statului. Controversă. Asupra
fundamentului vocaţiei succesorale a statului la moştenirile vacante se
confruntă două teorii: teoria dreptului legal de moştenire (a) şi teoria
dreptului de suveranitate (b).
1°) Teoria dreptului legal de moştenire. Conform acestei teorii, statul este
un succesor ca oricare altul, culegând succesiunile vacante cu titlu de
moştenitor (iure hereditatis). Instanţa supremă s-a pronunţat în acest sens,
statuând că „în cazul succesiunii vacante statul are calitatea de moştenitor
potrivit art. 652 C. civ.”.
2°) Teoria dreptului de suveranitate. După această teorie, statul culege
moştenirile vacante nu în calitate de moştenitor, ci de putere suverană ţinută
în exercitarea funcţiilor sale de poliţie statală la prevenirea riscurilor de

349
dezordine pe care le-ar crea existenţa unor bunuri fără stăpân ce ar tenta pe
mulţi pentru a le dobândi prin ocupaţiune în mod prioritar.
Interesul practic al opţiunii între una sau alta din cele două teorii se
evidenţiază din punctul de vedere al exheredării tuturor moştenitorilor (1°),
din punctul de vedere al revocării renunţării la moştenire a unui succesor al
defunctului (2°) şi din punctul de vedere al rezolvării conflictelor de legi în
cazul decesului unui cetăţean al unui stat care lasă bunuri mobile pe
teritoriul altui stat (3°).
Top of the Document

(capitolul VI/3 din bibliografie)

(capitolul VI/4 din bibliografie)
3. Devolutiunea testamentară:
- notiunea, caracterele juridice si cuprinsul testamentului;
-conditiile de fond pentru validitatea testamentului;
consimţământul
capacitatea
obiectul
cauza
- conditiile de formă pentru validitatea dispozitiei
testamentare;
- diferite feluri de testamente;
olograf
autentic
mistic
privilegiate
- principalele dispozitiile cuprinse în testament;
legatele
-univesrsal
-cu titlu universal
-particular
-pluralitatea de legate
exheredarea
executiunea testamentara
- limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile
mostenirii.

4. Dreptul de optiune succesorală:

- probleme generale privind dreptul de optiune succesorală;

350
- acceptarea pură si simplă a mostenirii;
- acceptarea sub beneficiul de inventar;
- renuntarea la mostenire.

DEVOLUŢIUNEA TESTAMENTARĂ A MOŞTENIRII

Moştenirea legală şi moştenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele
putând coexista. Voinţa defunctului de a deroga de la regulile moştenirii
legale se concretizează în testament Voinţa testatorului nu poate fi
discreţionară, fapt ce implică analizarea limitelor dreptului de a dispune
mortis causa de bunurile succesorale.

Testamentul - prezentare generală

Caracterele juridice ale testamentului
Testamentul este definit de art. 802 C. civ. ca fiind „un act revocabil prin
care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau o
parte din avutul său”.
Testamentul este
-un act unilateral şi personal (a),
-un act solemn (b),
-un act de dispoziţie cu titlu gratuit (c),
-un act mortis causa (d) şi
-un act revocabil (e).
a) Un act unilateral şi personal. Testamentul este un act juridic unilateral
întrucât ia naştere exclusiv din voinţa testatorului. În acelaşi timp, el este şi
un act eminamente personal, neputând fi realizat decât de testator, iar nu şi
prin mandatar. Donaţia şi testamentul sunt singurele acte juridice prin care
se pot face acte de dispoziţie cu titlu gratuit (art. 800 C. civ.). Spre deosebire
de donaţie, care este un contract ce ia naştere din acordul de voinţe dintre
donator şi donatar, testamentul ia naştere dintr-o manifestare unilaterală de
voinţă. Aceasta nu înseamnă însă că legatarul (beneficiarul testamentului)
este obligat să primească ceea ce i-a lăsat defunctul.
Legatarul are dreptul (potestativ) de a opta fie pentru acceptarea, fie pentru
repudierea legatului (infra nr. 485 şi următ.). În caz de acceptare a legatului,
transmisiunea drepturilor de la testator la legatar se va face în temeiul
testamentului (voinţei testatorului) cu efecte de la data deschiderii
moştenirii, iar nu ca urmare a unui acord de voinţe între testator şi legatar, cu
efecte de la data realizării acestuia.
b) Un act solemn. Testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de
voinţă a testatorului trebuie să îmbrace ad validitatem una din formele
anume prevăzute de lege. Spre deosebire de contracte, guvernate de regula

351
consensualismului, actele juridice unilaterale (cum este şi cazul
testamentului) sunt acte solemne. Aceasta se explică prin faptul că în timp ce
joncţiunea voinţelor (consensul) în materie contractuală devine un fapt social
exterior fiecăruia dintre contractanţi, punând, eventual, doar probleme de
probaţiune, în cazul testamentului, singură voinţa dispunătorului este în joc
şi nimeni altcineva nu intervine pentru a-i constata existenţa şi conţinutul,
astfel încât se impune exprimarea acesteia într-un tipar (formă) anume care
să se detaşeze de gândirea care i-a dat naştere, devenind astfel un fapt social
generator de consecinţe juridice susceptibil de a fi probat.
În sine, solemnitatea este şi un mijloc de protecţie a consimţământului celui
care se obligă, determinându-l să reflecteze şi să-şi clarifice intenţiile
înaintea exprimării voinţei.
c) Un act de dispoziţie cu titlu gratuit. Testamentul este un act juridic de
esenţa căruia sunt actele de dispoziţie cu titlu gratuit mortis causa, adică
legatele. Ca acte de dispoziţie cu titlu gratuit, legatele presupun atât un
element material (economic), adică o diminuare a patrimoniului
dispunătorului şi o îmbogăţire a patrimoniului legatarului, cât şi un element
moral (intenţional), constând în intenţia de a gratifica (animus testandi).
d) Un act mortis causa. Potrivit dispoziţiilor art. 802 C. civ., testamentul este
un act prin care „testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă”.
Cu alte cuvinte, este vorba de un act conceput să producă efecte doar la
decesul autorului său. De aceea, pe timpul vieţii testatorului, legatarii nu pot
invoca nici un drept asupra bunurilor dispunătorului, nefiind în drept să facă
nici măcar acte de conservare.
e) Un act revocabil. Revocabilitatea este de esenţa testamentului. Prin
aceasta testamentul se deosebeşte de donaţie, care este un act irevocabil
(art.801 C. civ.). Fiind un act mortis causa, testamentul poate fi revocat
oricând de testator până la data decesului său, în tot sau în parte, în una din
formele prevăzute de lege .Revocabilitatea testamentului este de ordine
publică, astfel încât testatorul nu poate renunţa la ea printr-o manifestare de
voinţă în acest sens. Dreptul testatorului de a-şi revoca dispoziţiile
testamentare anterioare este discreţionar, astfel încât nu se poate pune
problema exercitării sale abuzive.
Top of the Document

CONDIŢIILE DE FOND ALE TESTAMENTULUI

1. Consimţământul. Consimţământul este o noţiune prin care se înţelege fie
o „manifestare de voinţă juridică a unei persoane în vederea formării unui
act juridic”, fie un „acord de voinţă între două sau mai multe persoane care
încheie un contract sau un alt act juridic bilateral (sau multilateral)”. În cazul

352
testamentului, care este un act juridic unilateral exprimând voinţa estatorului
(supra nr.130), trebuie să luăm în considerare prima accepţiune a noţiunii.
Consimţământul nu produce efecte decât dacă există, adică dacă nu este
afectat de o tulburare mentală din partea dispunătorului (a) şi dacă este
neviciat, adică neafectat de vicii de consimţământ (b).
a). Existenţa consimţământului: neafectarea lui de o tulburare mentală din
partea dispunătorului În timp ce capacitatea este o stare de drept
(reglementată ca atare de lege), discernământul este o stare de fapt (care
trebuie dovedită de la caz la caz). De aceea, actele juridice (inclusiv
testamentul) încheiate de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, dar
care se dovedeşte că a lucrat fără discernământ, nu pot fi sancţionate pentru
incapacitate - aceasta neputând rezulta decât din lege, iar legea neprevăzând-
o în cazul examinat -, ci doar pentru încălcarea principiului necesităţii unei
voinţe conştiente la încheierea valabilă a unui act juridic. În ceea ce priveşte
sintagma „incapacitate naturală”, aceasta ar trebui evitată întrucât induce în
eroare; incapacitatea nu poate fi decât legală, iar regimul sancţionatoriu al
acesteia este, aşa cum am văzut, cel puţin în parte, diferit de acela al
incapacităţilor propriu-zise.
Lipsa discernământului testatorului care are capacitate deplină de exerciţiu la
momentul întocmirii actului de dispoziţie, nefiind pus sub interdicţie, a fost
concentrată în doctrina noastră clasică în sintagma „insanitate de spirit”,
după modelul francez. Esenţial pentru a putea vorbi de insanitate de spirit
este faptul ca la momentul întocmirii testamentului dispunătorul să fie într-o
situaţie de „tulburare mentală care să fie suficient de gravă pentru a-l priva
pe cel atins de facultăţile sale de discernământ”. Ceea ce caracterizează
insanitatea de spirit este nu numai faptul că că alterează consimţământul,
cum se întâmplă în cazul viciilor de consimţământ, ci faptul că, lipsindu-l de
lumina raţiunii, practic, îl face să lipsească. Poate fi vorba nu numai de o
alterare durabilă a facultăţilor mentale, ci şi de una temporară şi pasageră, iar
cauza acestora este indiferentă, putându-se datora unei stări congenitale,
maladii, consumului de alcool sau de droguri, furiei, geloziei etc..
Chiar prin ipoteză testatorul fiind prezumat a avea discernământ (fiind vorba
de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină), proba insanităţii de spirit
trebuie făcută de cel care alegă nevalabilitatea testamentului. Insanitatea de
spirit fiind un fapt, poate fi doveditătă prin orice mijloc de probă: martori,
prezumţii, expertize, înscrisuri etc.
Deşi se recunoaşte că insanitatea de spirit echivalează cu lipsa
consimţământului, ceea ce într-o logică foarte riguroasă ar trebui să atragă
nulitatea absolută a testamentului, soluţia care s-a impus în final este aceea a
nulităţii relative, specifică nulităţilor de protecţie.

353
b). Consimţământul trebuie să fie neviciat. În cazul în care consimţământul a
fost viciat, acesta există, dar este distorsionat. Sancţiunea este nulitatea
relativă, care poate fi invocată de orice persoană interesată în condiţiile
dreptului comun. Testamentul anulabil poate fi confirmat de cei care pot
invoca sancţiunea. Dreptul la acţiunea în anulare se naşte la data deschiderii
moştenirii.
Acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ nu este compatibilă cu
acţiunea în anulare pentru insanitate de spirit deoarece se întemeiază pe
cauze care se exclud reciproc.
Aceasta înseamnă că anularea testamentului nu poate fi cerută pe cele două
considerente simultan, ci doar, eventual, printr-un petit alternativ.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 953 C. civ., viciile de consimţământ
sunt:
-eroarea (A),
-dolul (B) şi
-violenţa (C).
Probleme speciale ridică eroarea asupra cauzei testamentului (i) şi captaţia şi
sugestia ca forme speciale ale dolului în materie de liberalităţi. (ii).
(i) Eroarea asupra cauzei testamentului. În materie de liberalităţi este
esenţială intenţia de a gratifica a dispunătorului. Această intenţie are însă la
bază întotdeauna un anume motiv subiectiv al dispunătorului. Eroarea
testatorului asupra motivului impulsiv (cauzei) atrage anularea
testamentului. Eroarea asupra cauzei testamentului poate să se confunde cu
eroarea asupra calităţilor legatarului (testatorul a crezut că legatarul este
copilul său, dar în realitate nu este), dar poate fi şi independentă de aceasta,
cum se întâmplă, de pildă, când testatorul dispune în credinţa greşită că nu
are moştenitori legali sau se înşeală asupra regimului juridic al rezervei
succesorale etc.
(ii) Captaţia şi sugestia – forme specifice ale dolului în materie
testamentară.
În materie de testamente, se consideră prin tradiţie că dolul se înfăţişează sub
formele specifice ale captaţiei şi sugestiei, prin care dispunătorului „i se
poate sau inspira ura faţă de moştenitorii săi naturali sau insufla în profitul
cuiva o afecţiune fondată pe cauze artificiale”.
Teoretic, „sugestia constă în folosirea influenţei cuiva asupra gândirii altei
persoane pentru a-i inspira decizii pe care nu le-ar fi luat singură”, iar
captaţia „este faptul de a acapara bunăvoinţa unei persoane pentru a obţine
de la aceasta avantaje a căror cauză unică constă în ataşamentul pe care a
urmărit să-l inspire acesteia”.
Top of the Document

354
2. Capacitatea
Nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea de a dispune prin
liberalităţi.
În acest sens, în practică s-a decis că este ilicită convenţia prin care o
persoană s-a obligat să nu dispună prin testament de bunurile sale.
Capacitatea (incapacitatea) poate fi de folosinţă - care constă în aptitudinea
(inaptitudinea) conferită de lege unei persoane de a dispune prin liberalităţi,
ori de a dobândi şi poseda drepturi şi de a fi titular ale acestora - sau de
exerciţiu - care constă în aptitudinea (inaptitudinea) de a exercita personal
drepturile care fac parte din conţinutul capacităţii de folosinţă. Incapacitatea
de folosinţă limitează (din diferite raţiuni) sfera drepturilor unor persoane, în
timp ce incapacitatea de exerciţiu nu îngrădeşte posibilitatea de a dobândi un
drept sau altul, ci doar exercitarea acestora, în sensul că actele juridice care
implică administrarea sau dispoziţia asupra bunurilor celui lipsit de
capacitate de exerciţiu pot fi încheiate fie de acesta asistat de reprezentantul
său legal, fie numai de reprezentantul său legal, cu sau fără autorizare
prealabilă din partea unor organe de specialitate.
Din punctul de vedere al aplicabilităţii lor în raport cu orice alte persoane
sau numai în raport cu o categorie anume de persoane, incapacităţile pot fi
absolute (cele din prima categorie) sau relative (cele din cea de a doua
categorie).
Din punctul de vedere al dispoziţiilor testamentare, prezintă însă importanţă
analizarea incapacităţilor de a dispune prin testament (§ 1) şi a
incapacităţilor de a primi prin testament (§ 2). În acelaşi context se impune
şi prezentarea problemelor legate de simulaţia în vederea ocolirii
incapacităţilor prevăzute de lege (§ 3).
Incapacităţile de a dispune prin testament se împart în (I) incapacităţi
absolute (în această categorie se includ (a) incapacitatea minorilor şi (b)
incapacitatea interzişilor judecătoreşti) şi (II) incapacităţi relative
(incapacitatea minorilor între 16-18 ani de a dispune în favoarea tutorilor
lor).
Incapacităţile de a primi prin testament pot fi (I) de folosinţă sau (II) de
exerciţiu.
Incapacităţile de folosinţă se împart în incapacităţi absolute (a) şi
incapacităţi relative (b).
Incapacităţile absolute se referă la incapacitatea persoanelor viitoare (1°),
incapacitatea persoanelor incerte (2°) şi la incapacitatea străinilor şi
apatrizilor de a dobândi prin legate particulare terenuri în România (3°). În
acest cadru se impune şi analizarea principiului specialităţii persoanei
juridice (4°).

355
Incapacităţi relative: din dispoziţiile art. 809 C. civ. rezultă incapacitatea
tutorelui de a primi legate de la pupilul său atâta timp cât socotelile
definitive ale tutelei nu au fost date şi primite (1°). La rândul său, art. 810
alin. 1 c. civ. prevede că medicii şi farmaciştii nu pot primi legate de la
persoanele pe care le-au îngrijit în ultima boală de care acestea au decedat,
dacă liberalitatea a fost făcută în cursul acelei boli (2°). De asemenea, preoţii
nu pot primi legate de la cei pe care i-au asistat religios în cursul ultimei boli
(art. 810 alin. 3 C. civ.) (3°), iar ofiţerii de marină de la călătorii aflaţi la
bordul navelor în cursul călătoriilor maritime (art. 883 C. civ.) (4°).
Incapacităţi de exerciţiu: acceptarea legatelor este un drept care nu poate fi
exercitat decât în condiţiile prevăzute de lege (art. 687 C. civ.). Incapacităţile
de exerciţiu referitoare la acest drept trebuie să fie diferenţiate după cum este
vorba de minori (a), interzişi judecătoreşti (b) sau unele persoane juridice
(c).
Simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor legale. Conform art. 812 C. civ.
„dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele… făcute în numele
unor persoane interpuse.
Sunt reputate ca persoane interpuse tatăl şi mama, copiii şi descendenţii şi
soţul persoanei incapabile”.
Textul în discuţie sancţionează interpunerea de persoane, noţiune care
trebuie diferenţiată de aceea de legat cu sarcini. În timp ce interpunerea de
persoane presupune cu necesitate o simulaţie, adică crearea unei aparenţe în
sensul că beneficiarul liberalităţii este o anumită persoană, dar beneficiarul
real este o altă persoană care este ocultată, legatul cu sarcini exclude ideea
simulaţiei, implicând doar obligarea unei persoane gratificate printr-o
liberalitate de a transmite în tot sau în parte emolumentul acelei liberalităţi
unui terţ beneficiar al sarcinii.
Sancţiunea simulaţiei prin interpunere de persoane în domeniul analizat este
nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată,
dispoziţia testamentară nulă absolut neputând fi confirmată de moştenitorii
defunctului.
Top of the Document
3. Obiectul. Testamentul are ca obiect fie subrogarea legatarului în poziţia
de titular al întregului patrimoniu sau cote parţi din patrimoniul defunctului
(cazul legatului universal sau cu titlu universal), fie transferul unor anumite
drepturi reale sau de creanţă din patrimoniul dispunătorului în cel al
legatarului (cazul legatului particular).
Ca orice act juridic, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect
determinat (sau determinabil), licit şi posibil.

356
Legatul lucrului altuia reclamă o analiză specială. Din dispoziţiile art. 906 şi
907 C. civ. rezultă că legiuitorul român a preferat soluţia dreptului roman,
conform căreia legatul lucrului altuia este valabil în cazul în care testatorul a
dispus în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul nu-i aparţine, prezumându-se
că dispunătorul a dorit ca moştenitorii săi să achiziţioneze acel bun şi să-l
transmită legatarului, iar în cazul în care testatorul a dispus de bun crezând
că este al său, legatul nu este valabil întrucât dispunătorul s-a aflat în eroare.
Pentru a fi vorba de legatul lucrului altuia este necesar ca obiectul acestuia
să îl constituie un bun individual determinat, iar momentul care se are în
vedere este acela al deschiderii moştenirii, iar nu cel al actului de dispoziţie.
În cazul legatului având ca obiect o anumită cantitate de bunuri de gen, este
vorba de un drept de creanţă asupra moştenirii, iar un despre un drept de
proprietate care trebuie să se regăsească în masa succesorală la data
decesului testatorului, cel ţinut la executarea legatului fiind obligat să
procure bunuri de natura celor care formează obiectul liberalităţii de o
calitate medie şi să le predea legatarului (art. 908 C. civ.). Moştenitorul ţinut
la executarea legatului având ca obiect lucrul altuia se poate elibera valabil
de obligaţia care îi revine fie prin procurarea bunului lăsat de dispunător
legatarului, fie prin plata echivalentului acestuia calculată în raport cu data
deschiderii moştenirii (art. 906 C. civ). Legatul făcut de testator din eroare,
crezând că lucrul cu privire la care a dispus îi aparţine, viciază
consimţământul acestuia, fiind anulabil.
Sarcinile şi condiţiile transmisiunii impun şi ele o analiză atentă în legătură
cu sarcinile şi condiţiile imposibile, ilicite sau imorale stipulate de testator
(B) şi cu revizuirea sarcinilor şi condiţiilor (C).
Top of the Document
4. Cauza. În cazul testamentului, act cu titlu gratuit, cauza este reprezentată
de motivul impulsiv şi determinant pentru dispunător de a face liberalitatea,
care, prin reprezentarea mentală a unui scop anume, diferă de la caz la caz.
Astfel înţeleasă, cauza nu se confundă cu intenţia de a gratifica, aceasta din
urmă fiind abstractă, comună tuturor liberalităţilor, constituind doar un
element de diferenţiere între actele cu titlu gratuit şi actele cu titlu oneros, iar
nu unul care să permită controlul legalităţii şi moralităţii motivelor concrete
care au determinat liberalitatea într-un caz sau altul.
Cauza testamentului, asemenea cauzei tuturor actelor juridice, intră sub
cenzura instanţelor de judecată. Ea nu trebuie să fie expresă, fiind prezumată
valabilă până la proba contrară (art. 967 C. civ.). Atunci când se pune
problema inexistenţei, a falsităţii, a caracterului ilicit sau imoral al cauzei,
proba poate fi făcută prin orice mijloc de dovadă, indiferent dacă rezultă din
indicii intrinseci (cuprinse în) sau extrinseci (exterioare) testamentului.

357
Sancţiunea inexistenţei cauzei, cauzei false, cauzei ilicite sau imorale este
nulitatea absolută a testamentului sau caducitatea dacă survine ulterior
testamentului valabil încheiat. Aceasta poate fi invocată de orice persoană
interesată, iar testamentul nul nu poate fi confirmat în condiţiile prevăzute la
art.1167 alin.3 C. civ.
Top of the Document

CONDIŢIILE DE FORMĂ
I. RAŢIUNILE FORMALISMULUI. Testamentul este un act solemn,
adică un act care impune ad validitatem îndeplinirea unor condiţii de formă.
În cazul acestui act nu este aşadar suficient doar simplul consimţământ al
testatorului, aşa cum se întâmplă în cazul actelor consensuale, ci este necesar
ca acesta să îmbrace una din formele anume prevăzute de lege. În materie de
liberalităţi, forma necesitând prin ea însăşi o anumită concentrare şi reflecţie
din partea dispunătorului, are menirea de a proteja patrimoniul familial,
atragându-i atenţia dispunătorului asupra actului pe care îl îndeplineşte. În
plus, îndeplinirea ei asigură manifestarea liberă a voinţei de a gratifica
precum şi conservarea acesteia (prin încrisul testamentar) aşa cum a fost
exprimată de autorul său până la decesul lui.
II. REGULILE COMUNE TUTUROR TESTAMENTELOR
Toate testamentele impun exigenţa unui înscris (i), iar testamentele
conjunctive sunt interzise (ii).
i). Exigenţa unui înscris. Prohibirea testamentelor verbale. Art. 800 C.
civ. prevede că „nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit,
decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau prin
testament”. Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ., „un testament poate fi sau
olograf, sau făcut prin act autentic sau în formă mistică”. Toate aceste forme
de testament sunt scrise. Exigenţa formei scrise decurge, pe de o parte, din
necesitatea de a-l pune pe dispunător în situaţia de a-şi preciza mai bine
voinţa, iar pe de altă parte, din dorinţa legiuitorului de a feri succesiunile
testamentare de inconvenientele interpretării voinţei dispunătorului după
declaraţiile subiective ale martorilor sau ale instanţelor de judecată.
Forma scrisă, fiind cerută ad solemnitatem, nu poate fi substituită printr-un
echipolent, în materie testamentară dispunătorul putând alege liber doar între
formele de testamente prevăzute de lege, dar nu şi una echivalentă de
manifestare a voinţei sale.
Practica demonstrează că există situaţii în care testamentul făcut de defunct
este pierdut sau distrus (după data decesului dispunătorului). Într-o
asemenea situaţie, practica judiciară şi doctrina fac aplicarea dispoziţiilor art.
1198 pct. 4 C. civ., conform căruia, în cazul în care instrumentul probator al

358
unui act juridic a dispărut datorită unui caz de forţă majoră sau caz fortuit,
dovada se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi
prezumţii. Cel care se pretinde legatar trebuie să dovedească: faptul că
testamentul a existat şi că acesta a fost valabil; faptul că a dispărut sau că a
pierit independent de voinţa testatorului; conţinutul testamentului. Dacă se
dovedeşte că testamentul a a fost distrus prin dol sau fraudă de către un
erede sau un terţ, sarcina probei se răstoarnă, aceştia din urmă fiind ţinuţi să
dovedească ei că testamentul nu conţinea dispoziţia invocată de legatar.
ii). Prohibiţia testamentului conjunctiv. Art. 857 C. civ. prohibeşte
testamentul conjunctiv, adică acela prin care două sau mai multe persoane
testează „prin acelaşi act una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a
treia persoane”. Raţiunile care i-au ghidat pe redactorii Codului la prohibirea
testamentului conjunctiv au constat în faptul că „trebuia evitat de a face să
renască soluţiile divergente jurisprudenţiale asupra chestiunii de a şti dacă,
după decesul unuia dintre testatori, testamentul putea fi sau nu revocat de
supravieţuitor. A permite să fie revocat, înseamnă a viola încrederea
reciprocă; a-l declara irevocabil, înseamnă a schimba natura testamentului,
care în acest caz nu mai este un adevărat act de ultimă voinţă. Trebuia să se
interzică o formă incompatibilă fie cu buna-credinţă, fie cu natura
testamentelor”. Caracterul revocabil al testamentului fiind în afara oricărei
discuţii, rezultă că ceea ce se urmăreşte prin prohibiţia testamentului
conjunctiv este aşadar „de a împiedica faptul ca buna-credinţă a unuia dintre
testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt,
fără ca el să ştie”.
În materie de testamente forma fiind cerută ad validitatem, ca element
constitutiv al actului, lipsa acesteia este sancţionată cu nulitatea absolută
(art. 886 C. civ.). Testatorul nu poate în nici un fel să suplinească această
lipsă prin voinţa sa altfel decât prin refacerea testamentului conform
cerinţelor de formă impuse de lege. Testamentul nul pentru lipsa
formalităţilor cerute pentru valabilitatea unui anumit fel de testament poate
fi valabil dacă întruneşte condiţiile de validitate ale unui alt testament, cum
este, de exemplu, cazul unui testament mistic nul pentru neîndeplinirea
condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea acestuia, dar care, prin ipoteză,
ar întruni condiţiile de validitate ale testamentului olograf, fiind scris, datat
şi semnat de testator cu mâna lui. Doctrina şi jurisprudenţa au extins
dispoziţiile art. 1167 alin. 3 C. civ. – referitoare la donaţii - şi la testamente,
considerând că ratificarea sau confirmarea unui testament nul pentru lipsa
formei, după deschiderea moştenirii, echivalează cu renunţarea
moştenitorilor la dreptul de a opune legatarilor acel viciu de formă.

359
Confirmarea poate fi expresă dar şi tacită, rezultând implicit din executarea
testamentului.
Top of the Document

III. DIFERITELE FELURI DE TESTAMENTE . Conform dispoziţiilor

art. 858 C. civ., testamentul poate fi olograf (§ 1), făcut prin act autentic (§
2) sau în formă mistică (§ 3). Pe lângă aceste forme obişnuite de testament,
există şi anumite testamente privilegiate (§ 4).
Reglementată printr-o convenţie internaţionale, există şi o formă de
testament internaţional (§5).
Top of the Document
1. Testamentul olograf. Testamentul olograf este testamentul scris în
întregime, datat şi semnat de testator cu mâna lui (art. 859 C. civ.).
Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele referitoare la forma testamentului
olograf (cerute ad validitatem) atrage nulitatea absolută a acestuia.
Această formă de testament prezintă unele avantaje cum ar fi cel al
gratuităţii, al simplicităţii şi al păstrării secretului aspra existenţei şi
conţinutului său. De asemenea, poate fi revocat oricând, fie prin redactarea
unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială făcută în mod voluntar
de testator. Are şi unele dezavantajele cum ar fi faptul că poate fi uşor
pierdut sau sustras ori că poate fi defăimat ca fals, caz în care beneficiarul
testamentului trebuie să facă dovada că provine de la de cujus.
Conform textului de lege menţionat, testamentul olograf trebuie să
întrunească anumite cerinţe referitor la scriere (A), dată (B) şi semnătură
(C). Nerespectarea acestor forme atrage sacţiunea nulităţii. În acest context,
se impune şi analizarea formalităţii instituite de art. 892 C. civ., precum şi a
forţei probante a testamentului olograf.
A. Scrierea trebuie să fie manuscrisă. Dacă se contestă scrierea, se va
proceda la verificarea de scripte (art. 177-184 C. pr. civ.). În caz de dubiu
asupra apartenenţei scrierii, testamentul nu este valabil.Testamentul poate fi
scris cu orice instrument (toc, stilou, pix, pensulă, cretă, diamant, cuţit, deget
etc.), cu orice substanţă care lasă urme (cerneală, pastă, vopsea, cărbune,
sânge etc.), pe orice fel de suport (hârtie, pânză, lemn, piatră, perete, sticlă
etc.) şi în orice limbă cunoscută de testator, chiar dacă este o limbă moartă.
Ca scriere poate fi folosită atât scrierea obişnuită, cu caractere de mână sau
de tipar, cât şi stenografia, ideogramele sau cifrele.
Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate cu condiţia ca între
acestea să existe o legătură intelectuală.

360
Testamentul dactilografiat nu întruneşte condiţiile legii, deoarece, oricine ar
acţiona tastele, o asemenea scriere rămâne impersonală, adică identică sau
nediferenţiată.
B. Data este elementul care situează în timp momentul întocmirii
testamentului. Ea permite, în primul rând, stabilirea faptului dacă la data
testamentului dispunătorul avea sau nu capacitatea de a testa. În al doilea
rând, în cazul existenţei unor testamente cu dispoziţii contrare sau
incompatibile, data permite stabilirea testamentului care va fi luat în
considerare, testamentul mai recent revocând implicit testamnetele
anterioare (art. 921 C. civ.). De asemenea, atunci când este cazul, data mai
poate contribui fie la interpretarea testamentului, dispoziţiile ambigue fiind
mai uşor de clarificat dacă sunt raportate la data redactării lor, fie la
stabilirea unor eventuale manevre de captaţie sau sugestie exercitate asupra
testatorului.
În principiu, lipsa datei, ca şi datarea incompletă (care menţionează numai
anul, fără lună şi zi, ori anul şi luna, fără zi) atrag nulitatea absolută a
testamentului. Rigoarea acestor principii este atenuată în cazul în care este
posibilă reconstituirea datei (a) şi în cazul în care se dovedeşte că data este
indiferentă (b). În acest context se impune şi analizarea datei inexacte sau
false (c).
C. Semnătura. În cazul actelor sub semnătură privată obişnuite, semnătura
are rolul de a permite identificarea autorului actului. Pe lângă aceasta,
semnătura mai are şi rolul – primordial în cazul testamentului – de a face
proba angajamentului propriu-zis, adică a faptului că actul respectiv nu este
doar un simplu proiect nedefinitiv. Se admite că semnătura poate fi atât cea
obişnuită testatorului, cât şi una aparte, cuprinzând fie atât numele şi
prenumele, fie doar prenumele sau o poreclă, fie chiar iniţialele numelui şi
prenumelui. Imporant este doar faptul ca semnătura să poată fi atribuită
testatorului şi să nu lase nici un dubiu asupra asumării dispoziţiilor
testamentare.
Sancţiunea nerespectării condiţiilor referitoare la scriere, dată şi semnătură
sunt sancţionate cu nulitatea absolută a testamentului.
Top of the Document

2. Testamentul autentic. Conform dispoziţiilor art. 860 C. civ., testamentul

autentic este acela care este adeverit de autoritatea anume investită în acest
scop.
Testamentul autentic este avantajos pentru testator din mai multe puncte de
vedere. Astfel, el se bucură de forţa probantă a oricărui înscris autentic,
limitând foare mult posibilităţile de a fi contestat. Apoi, conservarea unui

361
exemplar al testamentului la biroul notarului care l-a instrumentat face ca
pierderea, distrugera sau ascunderea lui să nu creeze nici un fel de probleme
pentru legatari, care, în caz de nevoie, vor putea solicita un duplicat al
testamentului.
De asemenea, testatorul poate beneficia de sfaturile şi îndrumările notarului
care instrumentează testamentul, sporind în acest fel securitatea dispoziţiilor
testamentare. În sfârşit, poate fi utilizat de persoanle care nu ştiu sau nu pot
să scrie.
Dezavantajele testamentului autentic se rezumă la faptul că: este mai
costisitor; poate ajunge mai uşor la cunoştinţa unor persoane fără ca
testatorul să dorească acest lucru datorită unei indiscreţii a notarului (deşi
acesta are obligaţia de a păstra secretul profesional); necesită un oarecare
efort pentru îndeplinirea formalităţilor.
Formalităţile de autentificare. Conform dispoziţiilor Legii nr. 36/1995,
testamentul autentic se instrumentează de către un singur notar, testatorul
putând însă solicita în temeiul dispoziţiilor art 63 din aceeaşi lege ca la
semnarea testamentului să fie prezenţi şi martori.
Deşi conform dispoziţiilor art. 58 alin.2 din Legea nr. 36/1995 la
autentificarea unui act, în principiu, părţile pot fi reprezentate prin mandatar
cu procură specială autentică, acest lucru nu este posibil în cazul
testamentului, care nu poate fi semnat de testator decât personal.
Forţa probantă a testamentului autentic. Testamentul autentic are aceeaşi
forţă probantă ca orice alt act notarial. Aşadar, în privinţa menţiunilor făcute
de notar pe baza propriilor sale constatări în temeiul atribuţiilor sale
specifice (locul întocmirii testamentului, data acestuia, identitatea
testatorului, voinţa declarată a acestuia etc.), testamentul autentic face
credinţă până la înscrierea în fals.
În privinţa declaraţiilor făcute de testator (de exemplu, faptul că nu ştie să
scrie) sau a afirmaţiilor făcute de notar în afara atribuţiilor sale legale şi a
posibilităţilor sale concrete de verificare (cum ar fi menţiunea faptului că
testatorul este în deplinătatea facultăţilor mentale), testamentul autentic face
credinţă doar până la proba contrară.
Top of the Document

3. Testamentul mistic este un testament secret (denumire sub care mai este
cunoscut în literatura de specialitate). Este vorba de testamentul care este
scris de testator sau de o altă persoană la cererea şi după voinţa testatorului,
semnat de testator şi secretizat prin sigilarea lui înaintea sau chiar cu ocazia
prezentării lui autorităţii publice competente pentru a lua declaraţia

362
testatorului că este al său şi a întocmi un proces.verbal în acest sens (art. 864
C. civ.).
Foarte puţin folosit în practică, această formă testamentară este totuşi utilă
prin faptul că poate fi întrebuinţată de persoanele care se află în
imposibilitate fizică de a scrie (din cauza bolii, infirmităţii etc.) ele însele
testamentul şi din acest motiv nu pot testa în formă olografă, legea
permiţând ca testamentul să fie scris de altă persoană, chiar şi dactilografiat,
cerându-se însă în toate cazurile să poată semna actul (art. 864 alin. 1 C.
civ.)
Potrivit art. 865 C. civ., „acei care nu ştiu sau nu pot citi sau scrie nu pot
face testament în formă mistică”. De aici rezultă că, sub sancţiunea
nevalabilităţii testamentului, nu pot testa în această formă persoanele care nu
pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct conţinutul, fie întrucât nu ştiu
deloc să citească, fie întrucât nu cunosc limba în care acesta a fost scris, fie
întrucât sunt lipsite de vedere.
Testamentul mistic se realizează în două faze, şi anume faza redactării (1°)
şi faza prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii (2°).
Top of the Document

4. Testamentele privilegiate. Pentru anumite situaţii neobişnuite, ieşite din

tiparele vieţii curente, când testatorul nu poate recurge la testamentul
autentic obişnuit, legea (art. 868 – 884) prevede posibilitatea de a dispune
prin anumite forme simplificate de testamente autentice, numite din această
cauză testamente privilegiate.
Forme astăzi desuete, testamentele privilegiate se referă la: testamentul
militarilor (a), testamentul făcut în timp de boală contagioasă (b) şi
testamentul făcut pe mare (maritim) (c).
Pe lângă reglementările specifice fiecăruia dintre ele, testamentele
privilegiate au şi unele reguli comune (d).
Top of the Document

PRINCIPALELE DISPOZIŢII TESTAMENTARE

Principalele dispoziţii testamentare sunt cele referitoare la
-legate ,
-exheredări şi la
-execuţiunea testamentară

LEGATELE

363
Dispoziţiile testamentare referitoare la patrimoniul succesoral (ca întreg, ca
o cotă-parte din întreg sau ca dispoziţie referitoare la cutare sau cutare bun)
se realizează prin intermediul legatelor.

I. OBIECTUL LEGATELOR
După obiectul lor, legatele pot fi universale (§ 1), cu titlu universal (§ 2) sau
particulare (§ 3).
1. Legatul universal
Elementul definitoriu – conferirea vocaţiei eventuale la întregul patrimoniu
succesoral.
Emolumentul (folosul efectiv) al unora sau chiar al tuturor bunurilor care fac
parte din masa succesorală poate reveni unor alte persoane decât legatarul
universal, cum se întâmplă atunci când există: moştenitori rezervatari care
culeg rezerva succesorală, legatarului universal revenindu-i doar cotitatea
disponibilă a moştenirii; legatari particulari instituiţi individual pentru unele
sau chiar pentru toate bunurile succesorale (pentru fiecare în parte); ori tunci
când activul succesoral este consumat în tot sau în parte pentru plata
pasivului succesoral la care legatarul universal este ţinut conform
dispoziţiilor art. 893 C. civ. În toate aceste cazuri însă, ineficacitatea
titlurilor celor care beneficiază într-o măsură sau alta de emolumentul
bunurilor succesorale (cum ar fi, de pildă, renunţarea la moştenire ori
prescripţia deptului de opţiune succesorală a rezervatarilor, ineficacitatea
unuia sau altuia dintre legatele particulare, prescripţia dreptului la acţiune
pentru plata unei datorii succesorale etc.) va profita legatarilor
universali în virtutea vocaţiei lor la întregul patrimoniu succesoral.
Prin urmare, se poate conchide că legatul universal conferă doar o vocaţie
eventuală la culegera întregii moşteniri, iar nu una efectivă.
Formule de desemnare a legatarilor universali. În practica judiciară şi în
doctrină, sunt considerate universale:
-legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile, căci, potrivit art. 461 C. civ.,
„toate bunurile sunt mobile sau imobile”, ceea ce înseamnă că vocaţia pe
care o conferă este la toate bunurile defunctului, succesiunea neputând
cuprinde alte bunuri. Este considerat sinonim termenul de legat al „întregii
averi”.
-legatul nudei proprietăţi a tuturor bunurilor succesorale, deoarece nudul
proprietar are vocaţia nu numai de a dobândi la stingerea uzufructului (art.
557 C. civ.) elementele care i-au dezmemembrat proprietatea (usus şi
fructus), aceasta devenind astfel deplină, dar şi dreptul de a dobândi, chiar şi
pe timpul dreptului de uzufruct, nuda proprietate a bunurilor care, eventual,

364
reintră în masa succesorală (cum ar fi, de exemplu, cazul revocării unui legat
pentru ingratitudine);
-legatul cotităţii disponibile a moştenirii, întrucât dă dreptul legatarului să
culeagă întreaga moştenire lăsată de defunct dacă nu există rezervatari sau
dacă aceştia renunţă la moştenire ori şi-au primit de la defunct în timpul
vieţii acestuia donaţii nescutite de raport care acoperă rezerva succesorală;
-legatul stipulat cu privire la surplusul (prisosul) sau a restul bunurilor
rămase după plata legatelor particulare sau cu titlu universal este un legat
universal întrucât, pe de o parte, dacă legatarii particulari sau cu titlu
universal renunţă la legate sau acestea sunt ineficace, bunurile respective sau
cota-parte de moştenire vor reveni legatarului surplusului, iar pe de altă
parte, patrimoniul dispunătorului poate primi bunuri după data
testamentului, toate acestea revenind, de asemenea, legatarului surplusului,
dacă primele legate sunt particulare, sau în cotă-parte, dacă primele legate
sunt cu titlu universal.
Top of the Document
2. Legatul cu titlu universal
Art. 894 alin.1 C. civ. prevede că legatul cu titlu universal „poate avea de
obiect o fracţiune a moştenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate
imobilele sau toate mobilele, sau o fracţiune din mobile sau imobile”. Având
în vedere că această enumerare este limitativă (art. 894 alin.2 C. civ.
precizând că „orice alt legat este singular”), rezultă că sunt cu titlu universal
cinci categorii de legate:
-legatul unei fracţiuni din moştenire (din întreg sau din cotitatea disponibilă,
în dreptul nostru fiind considerat ca atare şi legatul întregii moşteniri făcute
de minorul între 16-18 ani, care, conform dispoziţiilor art. 807 C. civ., nu
poate dispune prin legat decât de jumătate din ceea ce ar putea dispune ca
major);
-legatul tuturor bunurilor imobile;
-legatul tuturor bunurilor mobile;
-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;
-legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile.
Problema naturii juridice a legatului uzufructului întregii moşteniri sau al
unei fracţiuni din moştenire. Art. 805 C. civ. prevede posibilitatea ca prin
testament nuda proprietate să fie lăsată unei persoane, iar uzufructul unei
alte persoane. Dacă o astfel de dispoziţie testamentară priveşte întregul
patrimoniu succesoral sau o cotă-parte din acesta (sau se referă la toate
imobilele sau toate mobilele succesorale ori o cotă parte din acestea),
problema care se pune este aceea a naturii juridice a legatului de uzufruct,
legatul nudei proprietăţi fiind, indiscutabil, fie universal, fie cu titlu

365
universal, după caz. Rezolvarea acestei probleme a cunocut o evoluţie în
timp.
Casaţia franceză a ajuns printr-o decizie de referinţă la concluzia că atât
legatul uzufructului întregii moşteniri, cât şi legatul uzufructului unei cote-
părţi din moştenire sunt legate cu titlu universal, soluţie împărtăşită de
doctrina franceză contemporană fără rezerve.
Top of the Document
3. Legatul particular
Legatul particular sau cu titlu particular (singular) este o „categorie
reziduală”, pe care legea nu o defineşte pozitiv, spunând că este acel legat
care nu este nici universal (art. 888 C. civ.), nici cu titlu universal (art. 894
C. civ. după ce defineşte la alin.1 acest din urmă legat, precizeazând la alin.
2 că „orice alt legat este singular”).
Sunt particulare nu numai legatele care se referă la unul sau mai multe
bunuri determinate (casa mea de vacanţă, cele două tablouri de Grigorescu
etc.), ci, aşa cum am văzut mai sus, şi cele referitoare la imobilele sau
mobilele situate într-un anumit loc (toate imobilele din România, tot
mobilierul din casă), legatele al căror obiect este determinat prin natura
economică a bunurilor (toate imobilele rurale, toate cărţile din bibliotecă), ca
şi legatele referitoare la ansambluri de bunuri desemnate global, chiar dacă
este vorba de universalităţi de fapt (fond de comerţ, succesiune nelichidată
culeasă de testator, cota-parte din bunurile comune revenind soţului testator),
deşi raţional ar fi fost ca aceste legate să fie cu titlu universal.
Top of the Document
4. Pluralitatea de legate
Testatorul poate constitui mai multe legate de aceeaşi natură sau de naturi
diferite, prin acelaşi testament sau prin testamente succesive, care, în măsura
în care nu sunt contrarii sau incompatibile punând probleme de revocare,
necesită o analiză a efectelor pe care le produc.
Din această perspectivă, se distinge, pe de o parte, situaţia în care coexistă
legatele constituite în favoarea unor persoane diferite (A), iar pe de altă
parte, situaţia în care legatele se constituie în favoarea aceleiaşi persoane,
fiind vorba de un cumul de legate (B).
Top of the Document

II. DESEMNAREA BENEFICIARILOR LEGATELOR

Desemnarea legatarului trebuie făcută de testator (a), fie direct, fie indirect
(b). De aceea, în principiu, este nul atât legatul făcut de testator cu
împuternicirea unei alte persoane de a alege pe legatar, denumit legat cu
facultate de alegere (1°), cât şi legatul secret, prin care bunurile legate sunt

366
remise de testator unei persoane de încredere căreia îi comunică verbal
legatarul pentru a fi remise acestuia (2°).
Desemnarea legatarului poate fi directă, caz în care, fără a se cere o formulă
anume, se face referire la numele (denumirea) sau porecla celui gratificat, ori
la o anumită calitate a celui gratificat (profesie – dacă într-un anumit
teritoriu este exercitată doar de o singură persoană:
notar, învăţător, fierar etc. -, cel care l-a îngrijit pe dispunător în cursul unei
boli de care acesta a suferit, rudă).
Legatarul poate fi însă desemnat şi indirect, când gratificatul nu este
identificat prin nume (denumirea) sau calităţile sale, ci este identificat fie
doar implicit, prin deducţie din celelalte dispoziţii testamentare, fie prin
indicarea mijlocului care duce la identificare sa.
Top of the Document
III. INEFICACITATEA LEGATELOR
Urmează să analizăm cauzele de ineficacitate care se referă la revocarea
prin voinţa testatorului (1), revocarea prin hotărâre judecătorească (2) şi la
caducitate (3).
1. Revocarea prin voinţa testatorului. Testamentul fiind un act unilateral
de ultimă voinţă al dispunătorului, este revocabil prin definiţie (art.802 C.
civ.). Revocarea poate fi făcută oricând de testator până la momentul
decesului, fără a fi necesar să justifice aceasta în vreun fel. Testatorul nu
poate renunţa la acest drept nici direct, nici indirect.
Revocarea prin voinţa testatorului poate fi expresă (A) sau tacită (B).
Asupra ei testatorul poate reveni prin retractarea revocării (C).
Revocarea legatelor este expresă atunci când rezultă dintr-o declaraţie
formală ulterioară a tesatorului în acest sens. Potrivit dispoziţiilor art. 920 C.
civ., revocarea expresă nu se poate face decât fie printr-un testament
posterior, fie printr-un act autentic. Revocarea expresă este aşadar un act
solemn, iar nu consensual.
Din dispoziţiile Codului civil rezultă că în privinţa revocării legatelor s-a
adoptat o concepţie suplă, lipsită de rigiditate, alături de revocarea expresă
permiţându-se şi revocarea tacită în cazul redactării unui nou testament care
conţine dispoziţii incompatibile cu cel dintâi (art. 921 C. civ.) (a) şi în cazul
înstrăinării obiectului legatului de către testator înaintea deschiderii
moştenirii (art. 923 C. civ.) (b). La aceste două cazuri de revocare tacită
prevăzute de Cod, practica judiciară şi doctrina au adăugat un al treilea, şi
anume acela al distrugerii voluntare a testamentului de către testator (c).
Revocarea unui testament sau a unei simple dispoziţii testamentare,
indiferent dacă a fost expresă sau tacită, fiind o dispoziţie de ultimă voinţă
de natură testamentară, poate fi la rândul ei revocată sau retractată, cum se

367
spune în literatura de specalitate pentru a marca exact faptul că este vorba de
o revocare a revocării legatelor.
Retractarea poate fi expresă sau tacită.
Ca şi revocarea expresă, retractarea expresă a revocării testamentului nu se
poate face decât prin act autentic distinct sau printr-un testament posterior
(art. 920 C. civ.).
Retractarea tacită nu este posibilă în cazul revocării prin înstrăinarea lucrului
legat sau prin distrugerea testamentului, ci doar în cazul unei revocări
exprese ori al uneia tacite pentru incompatibilitate. Ea poate rezulta fie din
distrugerea voluntară de către testator a actului de revocare expresă, fie din
redactarea unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu actul
sau testamentul revocatoriu.
Retractarea revocării face în principiu să renască testamentul anterior.
2. Revocarea prin hotărâre judecătorească.
Există situaţii asupra cărora, prin natura lucrurilor, testatorul nu poate avea
nici un control. Este cazul legatelor cu sarcini, a căror îndeplinire nu se poate
verifica decât după data decesului testatorului, precum şi cazul neîndeplinirii
de către legatar a obligaţiei de recunoştinţă faţă de testator prin săvârşirea
unor fapte de ingratitudine la adresa acestuia, obligaţie a cărei îndeplinire nu
se poate, de asemenea, verifica în întregime decât după decesul testatorului.
Pentru asemenea situaţii Codul civil reglementează ceea ce doctrina numeşte
„revocarea judecătorească a legatelor pentru cauze legale”. Într-adevăr, din
dispoziţiile art. 930 şi 931 C. civ., combinat cu dispoziţiile art. 830 şi 831
pct. 1 şi 2, rezultă că, la cererea moştenitorilor interesaţi, revocarea
judecătorească a legatelor poate surveni pentru neîndeplinirea sarcinilor (A)
şi pentru ingratitudine (B). Această enumerare este limitativă.

3. Caducitatea.
Ceea ce au în comun nulitatea, revocarea şi caducitatea este faptul că toate
duc la ineficacitatea (lipsirea de efecte a legatelor). Motivele şi condiţiile
ineficacităţii diferă însă de la una la alta. Nulitatea sancţionează
nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de validitate (de
fond şi de formă) ale legatelor, vizând aşadar formarea valabilă a acestora.
La rândul său, revocarea face ca un legat valabil format să fie ulterior lipsit
de efecte fie prin voinţa testatorului, fie prin hotărâre judecătorească pentru
motive imputabile legatarului.
Caducitatea atrage şi ea ineficacitatea legatelor, dar, spre deosebire de
nulitate, ea presupune un legat valabil format, iar spre deosebire de revocare,
ea se datoreşte fie decesului legatarului înaintea deschiderii succesiunii, fie
dispariţiei unui element esenţial al legatului , fie neacceptării unui legat de

368
către beneficiarul acestuia, adică unor elemente ulterioare testamentului
independente de voinţa testatorului care atrag ineficacitatea de drept a
legatelor.
Codul civil aminteşte următoarele cazuri de caducitate: predecesul
legatarului (art. 924 C. civ.) (a), pieirea lucrului legat în timpul vieţii
testatorului (art. 927 C. civ.) (b), refuzul legatarului de a primi legatul (art.
928 C. civ.) (c) şi incapacitatea legatarului survenită înaintea deschiderii
moştenirii (art. 928 C. civ.) (d). La aceste cazuri prevăzute de Cod o parte a
practicii judiciare şi doctrinei adugă şi caducitatea pentru dispariţia cauzei
(e).
Top of the Document
IV. DESTINAŢIA BUNURILOR CARE AU FORMAT OBIECTUL
LEGATELOR INEFICACE.
Revocarea sau caducitatea legatelor, ca şi nulitatea acestora, atrag un efect
negativ: lipsirea de efecte a legatelor. Problema care se pune însă este aceea
a efectului pozitiv, adică, în alte cuvinte, cui profită, cine beneficiază de
obiectul legatelor ineficace.
Dacă dispunătorul a avut prudenţa să prevadă prin testament că în caz de
ineficacitate a legatului făcut de el în favoarea lui A, acesta va reveni lui B,
este vorba de o substituţie vulgară îngăduită de lege (art. 804 C. civ.), spre
deosebire de substituţia fideicomisară care este prohibită. Prin urmare,
voinţa defunctului (expresă sau tacită) primează, în sensul că dacă a fost
exprimată, de ineficacitatea primului legat profită legatarul desemnat
subsecvent de testator.
În cazul în care testatorul nu şi-a manifestat voinţa, trebuie făcută distincţie
după cum ineficacitatea face să nu mai subziste nici un legat, nici o
dispoziţie pentru cauză de moarte,caz în care bunurile vor reveni
moştenitorilor legali, profitând acestora, moştenirea fiind în întregime ab
intestat, sau afectează numai anumite legate, altele rămânând în vigoare, caz
în care bunurile vor reveni, de regulă, celui (celor) obligaţi la plata legatelor
ineficace (a) sau, prin excepţie, conform dreptului de acrescământ,
colegatarului conjunctiv al cărui legat a rămas în fiinţă (b).
1. Regula – atribuirea bunurilor celor obligaţi la plata legatelor
Conform acestui principiu, ineficacitatea legatelor va profita celor obligaţi la
plata acestora, cărora legatul sau legatele le-ar fi restrâns drepturile dacă ar fi
fost valabile, adică, după caz, moştenitorilor legali, legatarilor universali, cu
titlu universal sau chiar particulari. Situaţiile pot fi foarte diferite. De
exemplu: în cazul ineficacităţii unui legat universal, vor profita moştenitorii
legali ţinuţi la plata acestuia; în cazul ineficacităţii unui legat cu titlu

369
universal, dacă nu există moştenitori legali, va profita legatarul universal
care ar fi fost ţinut la plată;
sau, în cazul ineficacităţii unui legat particular, un alt legatar particular
obligat, prin ipoteză, de testator la plata acestuia etc.
2. Excepţia – legatele conjunctive şi dreptul de acrescământ
Prin voinţa testatorului obiectul unui legat particular - indiferent dacă se
referă la un bun corporal sau incorporal, mobil sau imobil, individual
determinat sau de gen – poate fi lăsat la doi sau mai mulţi legatari cu vocaţia
fiecăruia la întreg, situaţie în care ineficacitatea unuia sau altuia din aceste
legate va profita colegatarului sau colegatarilor ale căror legate au rămas
eficace, prin excepţie de la regula potrivit căreia ineficacitatea legatelor
profită celor ţinuţi la plata acestora. Acest legat poartă denumirea de legat
conjunctiv, iar dreptul colegatarilor de a beneficia de ineficacitatea legatului
unuia sau altuia dintre ei – drept de acrescământ.
Dreptul de acrescământ este aşadar o excepţie de la regula potrivit căreia
legatele ineficace profită celor ţinuţi la plata acestora şi funcţionează doar în
cazul legatelor conjunctive. De aceea, în mod impropriu noţiunea este
utilizată şi în contextul moştenirii legale în cazul în care un moştenitor
renunţă la succesiune, iar de acest lucru profită comoştenitorii în sensul că le
sporesc cotele succesorale. În cazul legatului conjunctiv, dacă toţi colegatarii
vin la moştenire, împart între ei în părţi egale obiectul legatului, dreptul
fiecăruia comprimând drepturile celorlalţi, iar dacă unul sau altul dintre
aceste legate este ineficace, partea ce ar fi revenit beneficiarului acelui legat
se va împărţi în părţi egale între colegatarii ale căror legate au rămas eficace.
Exemplu: imobilul lăsat de dispunător printr-un legat conjunctiv lui A, B şi
C va reveni acestora în cote de câte 1/3 fiecare, iar dacă legatul lui A este
caduc, imobilul va reveni lui B şi C în cote de câte 1/2 fiecare.
Dreptul de acrescământ este obligatoriu, deoarece, pe de o parte, legatul
conjunctiv conferă vocaţie la întregul bun, iar pe de altă parte, acceptarea
unui legat nu poate fi fracţionată.
Top of the Document

EXHEREDAREA
Spre deosebire de nedemnitate, care atrage decăderea în temeiul legii a celui
vinovat din dreptul de a moşteni pe defunct, lipsindu-l de titlul care i-ar fi
dat aptitudinea să moştenească, chiar dacă este rezervatar, exheredarea nu
afectează niciodată titlul de moştenire, chiar dacă este vorba de un
moştenitor nerezervatar, ci doar emolumentul. În cazul moştenitorilor
rezervatari acest lucru este evident, ei moştenind (ca moştenitori legali)
rezerva, exheredarea având efecte cel mult în limitele cotităţii disponibile.

370
Faptul că şi moştenitorii nerezervatari păstrează anumite prerogative care
decurg din titlul lor de moştenitori, chiar dacă pot fi complet lipsiţi prin
exheredare de emolumentul moştenirii, este demonstrat de faptul că aceştia,
de pildă, pot cere o copie a inventarului moştenirii, pot lua măsuri
conservatorii cu privire la bunurile succesiunii, fac predarea legatelor, ori
pot cere anularea testamentului, revocarea judecătorească a legatelor sau
constatarea caducităţii acestora.
În limitele dispoziţiilor legale imperative (rezervei), exheredarea este un
drept discreţionar al testatorului, nesusceptibil de cenzură prin intermediul
justiţiei pe calea acţiunii care sancţionează abuzul de drept.
Din punctul de vedere al întinderii sale, exheredarea poate fi totală sau
parţială, şi aceasta dintr-un dublu unghi: anume, pe de o parte, al
persoanelor, ea poate viza toţi moştenitorii defunctului sau numai pe unii
dintre aceştia, iar pe de altă parte al bunurilor, ea poate viza întreg
patrimoniul succesoral (afară de cazul existenţei unuia sau mai multor
rezervatari), o cotă-parte din aceasta sau unul sau mai multe bunuri din
succesiune.
După cum loveşte pe moştenitori fără a se lua în considerare omportamentul
acestora ulterior deschiderii moştenirii sau, dimpotrivă, cu titlu de sancţiune
pentru cazul în care ar refuza executarea unei anume dispoziţii testamentare,
exheredarea poate fi fermă (I) sau cu titlu de clauză penală (II).
I. Exheredarea fermă produce efecte de la data deschiderii moştenirii,
nedepinzând în nici un fel de conduita moştenitorilor ulterioară deschiderii
moştenirii. Îndepărtarea de la moştenire se prezintă însă diferit, după cum
testatorul a instituit (§ 1) sau nu a instituit legatari (§ 2).
II. Exheredarea condiţională inserată în testament cu titlu de clauză penală.
Practica judiciară şi doctrina admit în principiu valabilitatea clauzelor
testamentare prin care dispunătorul prevede exheredarea moştenitorilor săi
ab intestat, în tot sau în parte (a cotităţii disponibile), după cum este vorba
de moştenitori nerezervatari sau rezervatari, dacă aceştia încalcă ultimele
sale dorinţe exprimate în cuprinsul testamentului.
Exheredarea apare în acest caz ca o sancţiune a neexecutării testamentului
conform voinţei defunctului, de unde noţiunea de „clauză penală” utilizată în
acest context.
De această dată, exheredarea nu mai este fermă (eficientă de la data
deschiderii moştenirii), ci condiţională, depinzând de conduita
moştenitorilor legali ulterior deschiderii moştenirii; dacă aceştia nu respectă
dispoziţiile testamentare, operează cu efecte retroactive de la data
deschiderii moştenirii, pe de o parte, exheredarea, iar pe de altă parte,

371
instituirea expresă sau implicită a legatarului (legatarilor) beneficiar(i) al(i)
exheredării.
Clauza poate viza un moştenitor anume, izolat, sau o dispoziţie testamentară,
implicând pe toţi moştenitorii care au legătură cu aceasta. Valabilă în
principiu, clauza penală de exheredare nu poate impune însă moştenitorilor
decât executarea acelor dispoziţii testamentare care nu contravin ordinii
publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.
Top of the Document

EXECUŢIUNEA TESTAMENTARĂ
Executorul testamentar este persoana desemnată prin testament pentru a-l
reprezenta post-mortem pe testator, asigurând aducerea la îndeplinire a
ultimelor dorinţe ale acestuia manifestate cu respectarea formelor şi
condiţiilor de fond testamentare. În mod obişnuit, aducerea la îndeplinire a
dispoziţiilor testamentare este asigurată de erezii defunctului şi legatarii
universali. Facultativ, când crede de cuviinţă, testatorul poate însă desemna
în acest scop una sau mai multe persoane (art. 910 C. civ.) în care are
încredere, fie că este vorba de unul sau altul dintre succesorii săi legali sau
testamentari, fie de persoane străine de moştenire.
Executorul testamentar exercită anumite puteri, dar nu pentru sine ci pentru
altul. De aceea, în mod obişnuit se recunoaşte execuţiunii testamentare
natura juridică a unui mandat.
Executorul testamentar este mandatarul defunctului, iar nu al moştenitorilor
legali sau testamentari, aducând la îndeplinire voinţa acestuia.
Ca şi mandatul de drept comun, execuţiunea testamentară:
-este intuitu personae, ceea ce înseamnă că în cazul în care este refuzată de
cel desemnat sau acesta decedează înaintea deschiderii moştenirii, survine
caducitatea, iar dacă executorul decedează după deschiderea moştenirii, dar
înaintea îndeplinirii misiunii, puterile acestuia nu trec la moştenitorii săi (art.
917 C. civ.);
-este în principiu gratuită, executorul având dreptul doar la rambursarea
cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea misiunii sale, sarcină ce revine
succesiunii (art. 919 C. civ.). Prin excepţie, executorul poate fi gratificat
pentru serviciile făcute cu un legat remuneratoriu de valoare modică, numit
„diamant” sau „legatul diamantului”;
-pune în sarcina executorului obligaţia de a da socoteală de gestiunea sa (art.
916 alin. 5 C. civ.).
Execuţiunea testamentară este însă un mandat aparte, care prezintă unele
caractere diferite de ale mandatului comun, care îi conferă un specific
inconfundabil. Astfel:

372
-executorul testamentar este desemnat printr-un act unilateral, fiind „numit”
de testator în una din formele testamentare (art. 910 C. civ.), iar nu printr-un
contract.
-mandatul obişnuit se referă în principiu la încheierea de acte juridice, în
timp ce execuţiunea testamentară poate include sau să aibă exclusiv ca
obiect îndeplinirea unor acte materiale, cum ar fi distrugerea unor
documente ale defunctului;
-mandatul obişnuit încetează în principiu prin moartea mandantului (art.
1552 pct. 3 C. civ.), în timp ce execuţiunea testamentară începe să producă
efecte la data decesului testatorului, fiind un act juridic mortis causa;
-mandatul obişnuit poate fi revocat oricând de mandant (art. 1553 C. civ.), în
timp ce execuţiunea testamentară este irevocabilă după data deschiderii
moştenirii, succesorii defunctului neputând revoca unilateral mandatul
încredinţat de defunct executorului testamentar, având doar dreptul de a cere
în justiţie destituirea acestuia dacă a comis fapte culpabile în executarea
misiunii sale;
-în timp ce mandatar convenţional poate fi desemnată şi o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu, executor testamentar nu poatde e fi decât o persoană
cu capacitate exerciţiu deplină (art. 913 şi 915 C. civ.), care se apreciază în
raport cu data deschiderii moştenirii, iar nu cu data testamentului.
În cazul pluralităţii de executori, fiecare dintre aceştia are puteri depline şi
poate îndeplini ca şi când ar fi singur orice act specific execuţiunii
testamentare (art. 918 alin. 1 C. civ.), afară de cazul în care testatorul a
prevăzut altfel, fie dispunând să lucreze împreună, fie atribuind fiecăruia o
gestiune anume.
Puterile conferite diferă după cum execuţiunea testamentară este fără sezină
(a) sau cu sezină (b). Rolul executorului testamentar fără sezină (fără dreptul
de a prelua bunurile succesorale) este redus, rezumându-se doar la
supravegherea şi cotrolul executării dispoziţiilor testamentare de către cei
ţinuţi la aceasta (moştenitorii legali sau legatari). El poate iniţia măsuri
conservatorii pentru evitarea delapidării sau deturnării bunurilor
succesorale. În lipsa sumelor pentru plata legatelor, poate cere vânzarea
bunurilor mobile succesorale (art. 916 alin. 3 C. civ.).
Executorul testamentar nu poate primi decât sezina bunurilor mobile, nu şi a
celor imobile şi nici a fructelor sau veniturilor acestor bunuri. Sezina poate fi
conferită executorului pentru o durată de timp care nu poate depăşi un an
(art. 911 C. civ.)
Top of the Document

373
 Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice mortis
causa de bunurile succesorale
În principiu, orice persoană este liberă să dispună aşa cum crede de
cuviinţă de bunurile sale pentru cauză de moarte. Dreptul de a dispune
pentru cauză de moarte nu poate fi exercitat într-un mod cu totul
discreţionar, pentru anumite raţiuni el fiind îngrădit în limite prevăzute de
lege.
Interdicţia pactelor asupra succesiunilor nedeschise (viitoare)
Interdicţia posibilităţii renunţării la o succesiune nedeschisă, precum
şi a pactelor (convenţiilor) asupra unor asemenea succesiuni intervenite între
eventualii viitori succesibili şi terţi – art. 702 şi 965 al.2 C.civ.
Condiţii pentru ca un anumit act să intre în categoria pactelor asupra
succesiunilor nedeschise prohibite de lege:
-să existe o înţelegere.
-convenţia să aibă ca obiect o moştenire nedeschisă.
-convenţia să nu fie din categoria celor admise în mod excepţional de
lege.

374
În cazul încălcării interdicţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare intervine
sancţiunea nulităţii absolute.

Interdicţia actelor de dispoziţie care încalcă rezerva succesorală

Regula libertăţii de a dispune este aplicabilă şi în domeniul actelor de
dispoziţie ale lui de cujus cu referire la bunurile succesorale. Prin excepţie,
acest drept de a dispune este îngrădit de reglementările legale referitoare la
rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă.
Rezerva succesorală este acea cotă-parte a averii defunctului pe care legea o
atribuie unor anumiţi moştenitori legali şi de care de cujus nu poate dispune
prin liberalităţi nici între vii (donaţii) şi nici mortis causa (legate).
Cotitatea disponibilă este acea parte a averii succesorale care excede
rezervei succesorale şi de care defunctul poate dispune în mod discreţionar,
atât prin liberalităţi între vii, cât şi mortis causa.
Top of the Document

MOŞTENITORII REZERVATARI
- descendenţii defunctului.
- ascendenţii privilegiaţi.
- soţul supravieţuitor.
A. Rezerva succesorală a descendenţilor
Rezerva diferă în funcţie de numărul lor:
- 1/2 din moştenire pentru un singur descendent.
- 2/3 din moştenire pentru doi descendenţi.
- 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi descendenţi.
Rezerva succesorală se aplică în prezent nu numai copiilor născuţi din
căsătorie, ci şi celor născuţi dinafara căsătoriei şi celor adoptaţi. Se iau în
considerare doar descendenţii care vin efectiv la moştenire, iar nu şi cei care
devin străini de aceasta ca urmare a renunţării sau nedemnităţii.
B. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi
În această categorie intră tatăl şi mama defunctului, precum şi adoptatorii cu
efecte depline sau restrânse ai defunctului. Rezerva succesorală a
ascendenţilor privilegiaţi este de 1/2 din moştenire, în cazul în care defunctul
lasă doi sau mai mulţi părinţi şi de 1/4 din moştenire, când lasă un singur
părinte.
C. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor
Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota succesorală
ce i se cuvine ca moştenitor legal.

375
Cota succesorală a soţului supravieţuitor diferă în funcţie de clasa de
moştenitori cu care vine în concurs:
- în concurs cu descendenţii rezerva soţului supravieţuitor este de 1/8 din
moştenire (1/2 din 1/4).
- în concurs cu ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (părinţii) şi cu
colateralii privilegiaţi ai acestuia (fraţii şi surorile sau descendenţii
acestuia) împreună, rezerva este de 1/6 din moştenire (1/2 din 1/3).
- în concurs ori numai cu ascendenţii privilegiaţi, ori numai cu colateralii
privilegiaţi, rezerva este de 1/4 din moştenire (1/2 din 1/2).
- în concurs cu ascendenţii ordinar sau colateralii ordinari ai defunctului,
rezerva este de 3/8 din moştenire (1/2 din 3/4).
- în concurs cu orice alţi moştenitori ai defunctului, afară de cei legali,
rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din moştenire (1/2 din 1/1).
Caracteristicile rezervei soţului supravieţuitor:
- constă într-o cotă fixă de 1/2 dintr-o cotă variabilă reprezentată de partea
succesorală la care are dreptul ca moştenitor legal, cotă ce diferă în
funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în concurs.
- este reprezentată de o fracţiune raportată la porţiunea ereditară care i se
cuvine ca moştenitor legal.
- se atribuie întotdeauna individual.
Top of the Document

Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu

copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului
Conform art. 939 C.civ. ,,bărbatul sau femeia care, având copii dintr-un alt
maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui
soţului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat
mai puţin, şi fără ca, nici într-un caz, donaţiunea să treacă peste cuartul
bunurilor”. Raţiunea acestui text de lege este aceea de a apăra pe copiii din
prima căsătorie de influenţele şi presiunile pe care cel de-al doilea soţ le-ar
putea exercita asupra părintelui recăsătorit. Acest text de lege se aplică şi
asupra copiilor din afara căsătoriei, precum şi asupra copiilor adoptaţi, cu
singura condiţie ca actul de încuviinţare a adopţiei să fie anterior încheierii
căsătoriei subsecvente.
Termenul de ,,dăruire” se referă nu numai la donaţii, ci şi la legate, deci la
liberalităţile mortis causa. Intră sub incidenţa art.939 C.civ.:

376
- toate donaţiile şi legatele făcute soţului supravieţuitor în timpul căsătoriei
subsecvente.
- donaţiile anterioare căsătoriei subsecvente, în măsura în care au fost
făcute în vederea acesteia.
- legatele făcute anterior căsătoriei subsecvente.
Sancţiunea încălcării cotităţii disponibile speciale este reducţiunea, adică
restrângerea liberalităţilor făcute de defunct soţului supravieţuitor în limitele
cotităţii disponibile speciale.
Top of the Document
Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile
Rezerva şi cotitatea disponibilă sunt stabilite de lege prin cote procentuale
asupra masei succesorale. Pentru determinarea masei succesorale sunt
necesare următoarele operaţiuni:
a. Stabilirea activului brut al moştenirii. Presupune identificarea tuturor
bunurilor mobile şi imobile aflate în patrimoniul defunctului la data
deschiderii moştenirii şi stabilirea valorii lor în raport cu momentul
respectiv.
b. Stabilirea activului net al moştenirii. Presupune scăderea din activul brut
al moştenirii a pasivului succesoral, adică a obligaţiilor ce grevează
patrimoniul lui de cujus la momentul decesului.
c. Reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net al moştenirii a valorii
donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii. Această operaţiune implică
reunirea fictivă şi nu efectivă a donaţiilor făcute de defunt în timpul
vieţii. Include toate donaţiile făcute de defunct
Top of the Document
Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei
cu cotitatea disponibilă
Determinarea concretă a drepturilor succesorale a moştenitorilor pune şi
problema imputării liberalităţilor, adică de a şti asupra căreia din părţile
moştenirii se calculează liberalităţile – asupra rezervei sau asupra cotităţii
disponibile.
În această privinţă principiul este că liberalităţile (donaţiile şi legatele) se
socotesc asupra cotităţii disponibile a moştenirii şi nu asupra rezervei.
Depăşirea cotităţii disponibile atrage reducţiunea liberalităţilor excesive.
Reducţiunea liberalităţilor excesive

377
Reducţiunea este o sancţiune civilă care lipseşte de eficacitate actele de
liberalitate ale defunctului (donaţiile şi legatele), în măsura în care acestea
aduc atingere rezervei conferite de lege moştenitorilor rezervatari.
Reducţiunea liberalităţilor între vii nu va putea fi cerută decât numai de
erezii rezervatari, de erezii acestora sau cei care înfăţişează drepturile lor.
Căile pe care se realizează reducţiunea – reducţiunea nu operează de drept
ci trebuie cerută. Ea se poate realiza atât prin acordul rezervatarilor cu cei
gratificaţi (pe cale convenţională), cât şi pe cale judiciară.
Reducţiunea pe cale convenţională se realizează în cazul în care rezervatarii,
pe de o parte, şi donatarii şi legatarii gratificaţi de defunct, pede altă parte,
ajung la o înţelegere în legătură cu liberalităţile excesive care încalcă rezerva
succesorală.
Reducţiunea judiciară survine de regulă atunci când bunurile de care
defunctul a dispus prin liberalităţi se află în posesia altor persoane decât
rezervatarii, iar aceştia din urmă au interesul de a cere să li se predea
bunurile respective.
Acţiunea în reducţiune este o acţiune personală şi patrimonială. De aici
decurg următoarele consecinţe:
- acţiunea în reducţiune nu poate fi formulată decât de cel în prejudiciul
căruia s-a făcut liberalitatea.
- acţiunea în reducţiune este divizibilă şi nu se poate porni decât în limitele
porţiunii cuvenite rezervatarului reclamant.
- este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de trei ani.
Pentru admiterea acţiunii în reducţiune, rezervatarii trebuie să facă dovada
încălcării rezervei prin liberalităţile făcute de defunct.
Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive:
- legatele se reduc înaintea donaţiilor.
- legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional.
- donaţiile se reduc în mod succesiv, în ordinea inversă a datei lor,
începând cu cea mai nouă.
Efectele reducţiunii
În cazul legatelor, reducţiunea duce la caducitatea totală sau parţială a
acestora, în funcţie de faptul dacă încalcă în întergul lor sau doar în parte
rezerva succesorală.

378
În cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect rezoluţiunea acestora. Această
rezoluţiune poate fi totală sau parţială, în funcţie de faptul dacă depăşeşte în
întregul ei cotitatea disponibilă sau numai în parte.
Reducţiunea donaţiilor se face în natură, rezervatarii fiind în drept la
restituirea chiar a bunurilor care au format obiectul donaţiilor excesive.
Prin excepţie, reducţiunea donaţiilor se face şi prin echivalent în următoarele
cazuri:
- în cazul în care donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului
supravieţuitor cu scutire de raport.
- în cazul în care donaţia este făcută unui succesibil fără scutire de raport şi
priveşte un imobil, iar partea supusă reducţiunii (ceea ce excede limitele
cotităţii disponibile) este mai mică de jumătate din valoarea imobilului.
- în cazul în care donatarul a înstrăinat obiectul donaţiei sau l-a grevat cu
sarcini înaintea deschiderii moştenirii.
- în cazul în care bunul donat a pierit din culpa donatarului.
în cazul în care bunul donat a fost un bun fungibil şi consumptibil
Top of the Document

DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

Opţiunea succesorală este acel drept subiectiv, născut la data decesului
persoanei despre a cărei moştenire este vorba, în persoana succesibililor
acesteia, care constă în dreptul de a alege între acceptarea succesiunii (pură
şi simplă sau sub beneficiu de inventar) sau renunţarea la aceasta şi care se
exercită în anumite condiţii prevăzute de lege.
De la data deschiderii moştenirii, dreptul de opţiune succesorală se naşte în
favoarea tuturor succesibililor defunctului, indiferent dacă izvorul vocaţiei
succesorale este legea sau testamentul şi indiferent dacă vocaţia la
succesiune este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală
- este un act unilateral, reprezentând voinţa unei singure persoane.
- este un act juridic întotdeauna pur şi simplu, neputând fi afectat de
modalităţi (termen sau condiţie).
- este un act juridic indivizibil (unitar), nefiind posibil ca o succesiune să
fie acceptată în parte, iar în parte nu.
- este un act juridic irevocabil când se referă la acceptarea succesiunii şi
revocabil, în anumite condiţii, atunci când se referă la renunţarea la
succesiune.

379
- este un act juridic declarativ, în sensul că efectele sale se produc
retroactiv de la data deschiderii succesiunii.
Condiţiile de validitate ale actului juridic de opţiune succesorală
- să emane de la o persoană capabilă. Minorii şi interzişii nu pot face
valabil acceptarea unei moşteniri, decât conformându-se regulilor
referitoare la minoritate şi tutelă.
- consimţământul exprimat să nu fie viciat.
- obiectul actului de opţiune să fie licit şi posibil şi să aibă o cauză licită şi
morală.
- să întrunească condiţiile de formă cerute de lege.
Revocarea pauliană a actului juridic de opţiune succesorală
Renunţarea la moştenire făcută de un succesibil în dauna creditorilor săi.
Acţiunea poate fi promovată doar de creditorii personali ai succesibilului
renunţător cu creanţe anterioare renunţării, iar nu şi de creditorii succesiunii.
Admiterea acţiunii pauliene are ca efect revocarea renunţării şi desfiinţarea
consecinţelor acesteia, adică a transmisiunii subsecvente a actului de
renunţare la moştenire. Această desfiinţare operează numai în favoarea
creditorului reclamant, el nu devine proprietar al bunurilor succesorale a
căror transmitere este revocată, având doar dreptul de a proceda la vânzarea
silită a acestora pentru satisfacerea creanţei sale.
Prescripţia dreptului de opţiune succesorală
Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni
socotit de la data deschiderii succesiunii. Prin împlinirea termenului, dreptul
de a accepta moştenirea se stinge, aceasta constituind o renunţare implicită
la moştenire.

ACCEPTAREA MOŞTENIRII
Este actul sau faptul juridic prin care succesibilul îşi însuşeşte calitatea de
moştenitor al defunctului. Poate fi pură şi simplă sau sub beneficiu de
inventar.
Top of the Document
ACCEPTAREA PURĂ ŞI SIMPLĂ A MOŞTENIRII
Constă în actul sau faptul juridic care face ca succesibilul să devină
moştenitor al defunctului prin confuziunea patrimoniului personal cu acela
succesoral, astfel încât răspunderea lui pentru datoriile şi sarcinile

380
succesiunii poate opera dincolo de limitele patrimoniului succesoral, dar
numai în proporţie cu partea ce îi revine din moştenire.
A. Acceptarea pură şi simplă voluntară
1. Acceptarea voluntară expresă – este atunci când se însuşeşte titlul
sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat. Poate fi făcută
numai în scris. Acceptarea voluntară expresă poate fi făcută atât
personal, cât şi prin mandatar.
2. Acceptarea voluntară tacită – este atunci când eredele face un act pe
care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede şi care lasă a se
presupune neapărat intenţia de acceptare.
B. Acceptarea pură şi simplă forţată
În cazul în care erezii au dat la o parte sau au ascuns lucruri ale unei
succesiuni, nu mai pot renunţa la succesiune, cu toată renunţarea lor, ei
rămân erezi şi nu pot lua nici o parte din lucrurile ascunse. Eredele care a
ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu ştiinţă şi rea-credinţă nu a trecut în
inventar efecte din succesiune, nu se poate folosi de beneficiul de inventar.
În aceste cazuri, moştenitorii care se fac vinovaţi de săvârşirea acestor fapte
pierd cu titlu de sancţiune dreptul de opţiune.
Condiţii cerute pentru aplicarea sancţiunilor:
- să existe un element obiectiv de dare la o parte sau de ascundere ori de
nedeclarare la inventar a unor bunuri succesorale din partea unui
succesibil.
- să existe un element subiectiv constând în intenţia de a frauda pe ceilalţi
comoştenitori.
- acţiunea frauduloasă să fie susceptibilă de a păgubi alte persoane.
Sancţiunile atrase sunt:
- succesibilul este considerat că a acceptat moştenirea pur şi simplu,
pierzând dreptul de a o accepta sub beneficiu de inventar.
- succesibilul nu poate lua nimic din lucrurile pe care le-a dosit.
Top of the Document

ACCEPTAREA SUB TITLU DE INVENTAR A MOŞTENIRII

La această soluţie se recurge când există unele incertitudini cu privire la
solvabilitatea moştenirii, subzistând pericolul ca acceptând moştenirea pur şi
simplu moştenitorul să fie obligat la plata unor datorii sau sarcini ale
succesiunii dincolo de limitele activului succesoral insuficient.

381
Este obligatorie în următoarele cazuri anume prevăzute de lege:
- în cazul succesibililor minori sau puşi sub interdicţie.
- în cazul moştenitorilor succesibilului decedat înainte de a-şi fi exercitat
dreptul de opţiune succesorală, care nu se înţeleg asupra modului de
exercitare a dreptului de opţiune succesorală.
Condiţiile impuse de lege pentru acceptarea sub beneficiu de inventar a
moştenirii:
- o declaraţie expresă a succesibilului făcută în faţa notarului public de la
locul deschiderii succesiunii în sensul acceptării moştenirii sub beneficiu
de inventar.
- întocmirea inventarului fidel şi exact al bunurilor succesorale.
Efectele acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar:
- de a răspunde pentru pasivul succesoral numai în limita activului
succesiunii.
- de a nu opera confuziunea între patrimoniul său şi cel succesoral.
Top of the Document

RENUNŢAREA LA MOŞTENIRE
Renunţarea expresă la moştenire este manifestarea de voinţă a unui
succesibil din care rezultă că acesta nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor la
care îi dă dreptul legea sau testamentul. Renunţarea la moştenire este un act
solemn.
Efectele renunţării:
- partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit renunţătorului revine prin
acrescământ moştenitorilor (legali sau testamentari) care au acceptat
succesiunea.
- renunţătorul nu poate fi reprezentat, descendenţii săi putând moşteni doar
în nume propriu.
- drepturile stinse prin consolidare sau confuziune renasc
- renunţătorul nu are obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct,
fiind în drept să le păstreze în limita disponibilului succesoral.
Retractarea renunţării poate surveni dacă:
- nu s-a împlinit în raport cu renunţătorul termenul de prescripţie.
- succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori.
Top of the Document

382
383