Fizica – activități asociate și punctaj

Activitatea Punctaj Observații

LABORATOR 30p Condiție de participare la examen

10p Activitate pe parcurs

SEMINAR 20p
10p Colocviul de seminar

PARŢIAL 20p Se poate reda la examen

EXAMEN 30p Se susţine in sesiune

 1. MECANICA CLASICĂ - INTRODUCERE

sau - studiază mişcării şi interacţiunii corpurilor, în

𝒎
ipoteza că viteza acestora 𝒗 << 𝒄 = 𝟑 · 𝟏𝟎𝟖 𝒔 ;

• Nu se ia în considerare structura internă a corpurilor

• Studiul mecanicii se poate divide în două părţi:

- se concentrează pe o descriere geometrică a mişcării corpurilor (a traiectoriilor
acestora), fără a ţine seama de forţele care produc mişcarea. Ea utilizează conceptele: poziţie, viteză,
acceleraţie şi timp, precum şi legăturile dintre acestea.
- utilizează noţiunea de forţă şi modificările pe care le produce aceasta asupra mişcării
sau formei corpurilor, adică a interacţiunii dintre corpuri. Această parte ne furnizează legile care
guvernează aceste interacţiuni.
• Repere istorice:
• primele descoperiri în domeniul mecanicii s-au realizat începând cu anul 600 î.e.n., odată cu
dezvoltarea civilizaţiei şi culturii greceşti;
 1. MECANICA CLASICĂ - INTRODUCERE
• Repere istorice:
• Aristotel (384 – 322 î.e.n.) a scris celebra lucrare „Fizica”, în care se găseau principii formulate corect,
dar şi afirmaţii care ulterior s-au dovedit eronate. Cea mai cunoscută dintre acestea a fost cea
referitoare la faptul că un corp mai greu cade într-un timp mai scurt decât unul mai uşor, pe aceeaşi
distanţă;
• Arhimede (287–212 î.e.n.) a enunţat principiile plutirii corpurilor, contribuind şi la cunoaşterea
principiilor de funcţionare a pârghiilor şi scripeţilor, lansând celebra frază: „Daţi-mi un punct de sprijin
şi voi putea mişca Pământul”
• Evului Mediu - perioadă de obscuritate;
• începând cu secolul al XVII- lea, oamenii de ştiinţă încep să pună la îndoială ideile filozofilor greci.
Principalele contribuţii la dezvoltarea mecanicii sunt aduse de Galileo Galilei (1564-1642), Johannes
Kepler (1571-1630), Christiaan Huygens (1629-1695) şi Isaac Newton (1643-1727;
introdus de oamenii de ştiinţă pentru confirmarea ipotezelor şi a observaţiilor
ştiinţifice;
• Newton - a formulat legile fundamentale ale mecanicii în lucrarea Philosophiae Naturalis Principia
Mathematica, publicată în 1686.
 1. MECANICA CLASICĂ - INTRODUCERE
• Repere istorice:
• Mecanica formulata de Joseph-Louis Lagrange (1736-1813) şi Sir William Rowan Hamilton (1805-
1865) sub forma mecanicii analitice. În această formulare conceptul fundamental forţă este
înlocuit de energie.
• Până la începutul secolului al XIX- lea, legile lui Newton se puteau aplica tuturor situaţiilor
cunoscute, fiind pe deplin în acord cu experienţa;

• odată cu dezvoltarea ştiinţei, s-au constatat abateri de la aceste legi în cazul corpurilor care se
deplasau cu viteze mari (apropiate de viteza luminii) şi în cazul obiectelor de dimensiuni foarte mici
(deplasarea electronilor în atom);
• Aceste dificultăţi au condus la modificarea legilor mecanicii clasice şi la apariţia unor noi legi noi:
1. Teoriei Relativităţii - în cazul corpurilor având viteze apropiate de cea a luminii,
2. Mecanica Cuantică - în cazul corpurilor microscopice.
3. eşecul mecanicii clasice în aceste două situaţii se datorează conceptelor clasice de şi .
 2. MĂRIMI FIZICE. MĂSURARE. UNITĂŢI DE MĂSURĂ
- o proprietate a unui corp ce poate fi măsurată. Mărimea fizică se reprezintă printr-un
simbol.
unei mărimi fizice este o operaţiune experimentală prin care i se asociază acesteia o
în raport cu o mărime fizică de referinţă, numită

Rezultatul măsurării unei mărimi 𝐴: 𝐴 = 𝑎 ∙ [A]

• unde 𝑎 reprezintă valoarea numerică a mărimii măsurate, iar [A] este unitatea de măsură.

- mărime pentru care, în mod convenţional, se poate alege o unitate de măsură şi

se poate elabora un procedeu de măsură;

• Exemplu: , şi ;

mărimi fizice pentru care atât unitatea de măsură cât şi procedeul de măsură sunt fixate
cu ajutorul unor relaţii de definiţie;

• Exemplu: , etc;
 2. MĂRIMI FIZICE. MĂSURARE. UNITĂŢI DE MĂSURĂ
ale mărimilor fundamentale se stabilesc cu ajutorul etaloanelor, care se
păstrează la Biroul Internaţional de Mărimi şi Greutăţi de la Sèvres (Franţa).

• Ansamblul unităţilor de măsură ale mărimilor fundamentale formează (S.I.)

de unităţi.
• Lungimea: în anul 1983 s-a stabilit , , este o mărime fizică fundamentală se măsoară în S.I. în
definiţia actuală: „distanţa parcursă având unitatea de măsură în S.I. kilogramul:
de lumină în vid în timp de
1/299792458 dintr-o secundă”. 𝑚 𝑆𝐼 = 1 kg
http://museum.nist.gov ∆𝑡 𝑆𝐼 =1𝑠

http://phys.org
Figura 1. Standardul nr. 27 al metrului www.npl.co.uk
de la NIST, USA, primit în anul 1890 de
la International Bureau of Weights and Figura 3 Prototipul primului ceas atomic
Measures, Sevres, France. Figura 2. Standardul pentru realizat la National Physics Laboratory de
Incertitudinea măsurători cu acest Kilogram de la Biroul către L. Essen. Acesta măsoară vibraţiile
standard este de 0,1 ÷ 0,2 μm la Internaţional de Mărimi şi atomilor de Cs şi nu pierde sau câştigă o
temperaturi cuprinse între 20℃ şi 25℃. Greutăţi de la Sèvres din Franţa secundă în 20 milioane de ani.
 3. SISTEM DE COORDONATE
• GPS - Global Positioning System
• În multe situaţii din fizică suntem nevoiţi să precizăm poziţia în spaţiu a unui corp.
• vom utiliza un Sistem Cartezian de Coordonate (𝑥, 𝑦, 𝑧) , în care axele perpendiculare se
intersectează într-un punct 𝑂 numit originea sistemului de coordonate;

• 𝑟= 𝑥2 + 𝑦2 + 𝑧2

• reprezentarea un punct în plan prin

coordonate sferice sau polare 𝑟, 𝜃, 𝜑 : 𝒚 𝒚

• 𝑥 = 𝑟 𝑠𝑖𝑛𝜃 𝑐𝑜𝑠𝜑 𝒓
𝜽
𝒓
• 𝑦 = 𝑟 𝑐𝑜𝑠𝜃 𝑶
𝒙
𝑶
𝒙

• 𝑧 = 𝑟 𝑠𝑖𝑛𝜑 𝑠𝑖𝑛𝜃
𝝋
• Obs 𝒛 𝒛
• Relaţiile între coordonatele carteziene şi cele
sferice se aplică doar în situaţia prezentată În
Figura 3. a. Reprezentarea poziţiei unui corp în spaţiu cu ajutorul unui
figura 3, când unghiurile 𝜃 şi 𝜑 se măsoară în sistem cartezian de coordonate. b. Reprezentarea poziţiei unui corp în
sensul trigonometric (antiorar) în raport cu spaţiu cu ajutorul unui sistem cartezian de coordonate.
sensul pozitiv al axelor 𝑦 şi 𝑧.
 3. OPERAŢII CU VECTORI
3.1. ADUNAREA VECTORILOR
𝟏 𝐜𝐦 = 𝟏𝟎𝟎 𝐍
• Un vector se reprezintă printr-un segment de dreaptă orientat
şi se notează printr-o săgeată deasupra simbolului mărimii
respective.
• în reprezentarea vectorului deplasare nu am ţinut cont de
valoarea sa numerică.
• Exemplu: dorim să desenăm doi vectori forţă, unul cu modulul
de 200 N , iar celălalt cu modulul 500 N . Vom alege o scară de Figura 4. Reprezentarea grafică a
măsură comună pentru cei doi vectori, de exemplu 1 cm = 100 𝑁, ca doi vectori forţă 𝐹Ԧ1 şi 𝐹Ԧ2 , primul
în figura 4. având modulul 200 N, iar celălalt
500 N, utilizând scala 𝟏 cm = 100 N.
• Desenarea şi măsurarea vectorilor este incomodă şi nu foarte
precisă. De aceea, modulul şi direcţia vectorilor sunt definite prin
numere şi unităţi de măsură, decât prin utilizarea unor scări
desenate pe grafice.
 3. OPERAŢII CU VECTORI
3.1. ADUNAREA VECTORILOR
1. Vectori cu aceeași orientare

• Vectori cu același sens și aceeași direcție:

• doi vectori 𝐴Ԧ şi 𝐵 sunt egali cu aceeaşi orientare (aceeaşi direcţie şi acelaşi sens) şi
vor avea aceeaşi lungime, ca în figura 2.5. a.

• rezultanta celor doi vectori: vectorul 𝐶Ԧ = 𝐴Ԧ + 𝐵, care are aceeaşi direcţie şi acelaşi
sens cu vectorii 𝐴Ԧ şi 𝐵, iar modulul : 𝐶 = 𝐴 + 𝐵.

• Vectori cu aceeași direcție dar sens opus:

• vectorilor 𝐴Ԧ şi 𝐵 care au aceeaşi direcţie şi acelaşi modul, dar sunt de sens opus,
figura 2.5. b.

• Vom nota vectorul de sens opus prin −𝐵. În acest caz, suma celor doi vectori este
vectorul 𝐶Ԧ = 𝐴+
Ԧ −𝐵 , iar modulul nul: 𝐶 = 𝐴 + (−𝐵) = 0.

• Dacă vectorii 𝐴Ԧ şi 𝐵 nu au acelaşi modul, atunci rezultanta lor nu este nulă, iar
rezultanta lor este un vector care are aceeaşi direcţie cu cei doi vectori, modulul egal
cu diferenţa modulelor celor doi vectori, iar sensul va fi dat de sensul vectorului cu
modulul mai mare.
 3. OPERAŢII CU VECTORI
3.1. ADUNAREA VECTORILOR
2. Vectori cu orientări diferite

• când vectorii care se adună nu au aceeaşi direcţie, rezultanta lor

se determină geometric.

• să considerăm vectorii 𝐴Ԧ şi 𝐵 având orientările din figura 6.a.

• rezultanta celor doi vectori se determina astfel: se desenează cei doi

vectori, păstrându-le orientarea şi scara la care i-am reprezentat,
astfel încât originea celui de-al doilea vector să coincidă cu vârful Figura 6. a. Compunerea a doi

primului vector. celor doi vectori este vectorul care vectori 𝐴Ԧ şi 𝐵 cu care au direcţii
diferite. Rezultanta lor este
uneşte originea primului vector cu vârful celui de-al doilea vector, ca vectorul 𝑅 = 𝐴Ԧ + 𝐵 care uneşte
în figura 6.b şi este dat de relaţia: originea primului vector cu vârful
celui de-al doilea vector, ca în
• 𝑅 = 𝐴Ԧ + 𝐵 figura b. Observăm că rezultanta
rămâne aceeaşi dacă schimbăm
ordinea de adunare a vectorilor,
adică adunarea vectorilor este
comutativă.
 3. OPERAŢII CU VECTORI
3.1. ADUNAREA VECTORILOR
2. Vectori cu orientări diferite

• O altă metodă de compunere a vectorilor 𝐴Ԧ şi 𝐵 din figura 7 este

• se aduc astfel încât originea lor să coincidă, iar din vârful fiecărui vector se duce
o paralelă la celălalt vector şi se obţine un paralelogram ce are ca laturi vectorii 𝐴Ԧ
şi 𝐵. Figura 7. Compunerea
vectorilor 𝐴Ԧ şi 𝐵 utilizând
• celor doi vectori este vectorul care uneşte originea comună a celor regula paralelogramului.
doi vectori cu vârful paralelogramului creat, ca în figura 7. Rezultanta vectorilor, 𝑅 ,
este chiar diagonala
• OBS: paralelogramului
construit şi care are cei
𝑅 = 𝐴Ԧ + 𝐵 = 𝐵 + 𝐴Ԧ doi vectori ca laturi.

𝐴Ԧ + 𝐵 + 𝐶Ԧ = 𝐴Ԧ + 𝐵 + 𝐶Ԧ
 3. OPERAŢII CU VECTORI
3.2. SCĂDEREA VECTORILOR
a doi vectori 𝐴Ԧ şi 𝐵 poate fi reprezentată ca o operaţie de adunare a
= −
vectorului 𝐴Ԧ cu vectorul −𝐵:

• 𝐴Ԧ − 𝐵 = 𝐴+
Ԧ −𝐵

3.3. COMPONENTELE UNUI VECTOR. VERSORI Figura 8. Diferenţa

vectorilor 𝐴Ԧ şi 𝐵

• Orice vector este complet definit de componentele sale, figura 9, utilizând 𝒚

pe axele unui sistem de coordonate cartezian sau
pe axele sistemului de coordonate.

𝐴Ԧ poate fi exprimată ca o sumă a componentelor sale pe 𝑶

𝒙

cele trei axe:

𝒛

• 𝐴Ԧ = 𝐴Ԧ𝑥 + 𝐴Ԧ𝑦 + 𝐴Ԧ𝑧

Figura 9. Proiecţia vectorului 𝐴Ԧ
pe axele de coordonate (𝑥, 𝑦, 𝑧) .
Componentele acestui vector
• Unde: 𝐴Ԧ𝑥 este proiecţia vectorului pe axa 𝑜𝑥; 𝐴Ԧ𝑦 este proiecţia vectorului pe axa sunt vectorii 𝐴Ԧ𝑥 , 𝐴Ԧ𝑦 şi 𝐴Ԧ𝑧 , având
𝑜𝑦 şi 𝐴Ԧ𝑧 este proiecţia vectorului pe axa 𝑜𝑧. orientarea în sensul pozitiv al
axelor.
 3. OPERAŢII CU VECTORI
3.3. COMPONENTELE UNUI VECTOR. VERSORI
𝒚
• OBS 1. componentele pot fi pozitive sau negative. De exemplu,
componenta 𝐴Ԧ𝑥 este pozitivă dacă este orientată în sensul pozitiv al axei 𝑜𝑥,
în caz contrar aceasta fiind negativă, −𝐴Ԧ𝑥 .
𝒋Ԧ
𝒙
• 2. În fizică definim orientarea axelor sistemului de coordonate cu ajutorul 𝒌
𝒊Ԧ
axelor de coordonate, pe care îi notăm cu , şi , figura 10.
𝒛

• Versorul unei axe de coordonate se mai numeşte şi vector unitate deoarece

el are modulul egal cu unitatea şi este adimensional: Figura 10. Utilizând versorii
axelor de coordonate,
componentele vectorului 𝐴Ԧ se
• 𝑖Ԧ = 𝑗Ԧ = 𝑘 = 1 scriu: 𝐴𝑥 𝑖Ԧ, 𝐴𝑦 𝑗Ԧ şi 𝐴𝑧 𝑘.

• proiecţiile vectorul 𝐴Ԧ pe axele sistemului sunt: 𝐴Ԧ𝑥 = 𝐴𝑥 𝑖Ԧ; 𝐴Ԧ𝑦 = 𝐴𝑦 𝑗Ԧ şi 𝐴Ԧ𝑧 = 𝐴𝑧 𝑘,

unde 𝐴𝑥 , 𝐴𝑦 , şi 𝐴𝑧 reprezintă modulele componentelor vectorului 𝐴Ԧ pe axele
sistemului de coordonate. Prin urmare, putem scrie:

• 𝐴Ԧ = 𝐴𝑥 𝑖Ԧ + 𝐴𝑦 𝑗Ԧ + 𝐴𝑧 𝑘 Modulul vectorului: 𝐴= 𝐴2𝑥 + 𝐴2𝑦

 3. OPERAŢII CU VECTORI
3.3. COMPONENTELE UNUI VECTOR. VERSORI
𝒚
• Să considerăm vectorii 𝐴Ԧ şi 𝐵 având orientările din figura 11.
𝐵𝑦 𝐵

• cazul bidimensional: 𝐴Ԧ = 𝐴𝑥 𝑖Ԧ + 𝐴𝑦 𝑗Ԧ şi 𝐵 = 𝐵𝑥 𝑖Ԧ + 𝐵𝑦 𝑗Ԧ 𝑅𝑦 𝐴Ԧ
𝐴Ԧ𝑦 𝑅
𝜽
𝒋Ԧ
• Vectorul rezultant: 𝑅 = 𝐴Ԧ + 𝐵 = 𝐴𝑥 𝑖Ԧ + 𝐴𝑦 𝑗Ԧ + (𝐵𝑥 𝑖Ԧ + 𝐵𝑦 𝑗Ԧ) 𝒙
𝑶 𝒊Ԧ
𝐴Ԧ𝑥 𝐵𝑥
• Sau 𝑅 = 𝐴𝑥 + 𝐵𝑥 𝑖Ԧ + (𝐴𝑦 + 𝐵𝑦 )Ԧ𝑗 = 𝑅𝑥 𝑖Ԧ + 𝑅𝑦 𝑗Ԧ
𝑅𝑥
• Modulul vectorului rezultant şi unghiul făcut de acesta cu axa 𝑂𝑥:
Figura 11. Adunarea vectorilor 𝐴Ԧ şi 𝐵
utilizând componentele acestora pe
𝑅 𝐴 +𝐵 axele sistemului de coordonate,
• 𝑅= 𝑅𝑥2 + 𝑅𝑦2 = 𝐴𝑥 + 𝐵𝑥 2 + (𝐴𝑦 + 𝐵𝑦 )2 şi 𝑡𝑔𝜃 = 𝑅𝑥 = 𝐴 𝑥 +𝐵𝑥 orientarea acestora fiind dată de
𝑦 𝑦 𝑦
versorii 𝒊Ԧ şi 𝑗Ԧ.

Caz general: 𝐴Ԧ = 𝐴𝑥 𝑖Ԧ + 𝐴𝑦 𝑗Ԧ + 𝐴𝑧 𝑘 şi 𝐵 = 𝐵𝑥 𝑖Ԧ + 𝐵𝑦 𝑗Ԧ + 𝐵𝑧 𝑘

rezultanta: 𝑅 = 𝐴𝑥 + 𝐵𝑥 + 𝑖Ԧ + 𝐴𝑦 + 𝐵𝑦 𝑗Ԧ + (𝐴𝑧 + 𝐵𝑧 )𝑘 = 𝑅𝑥 𝑖Ԧ + 𝑅𝑦 𝑗Ԧ + 𝑅𝑧 𝑘

𝑅𝑥 𝑅𝑦
modulul: 𝑅 = 𝑅𝑥2 + 𝑅𝑦2 + 𝑅𝑧2 = 𝐴𝑥 + 𝐵𝑥 2 + (𝐴𝑦 + 𝐵𝑦 )2 +(𝐴𝑧 + 𝐵𝑧 )2 si orientarea: sin 𝜃 = cos 𝜃 =
𝑅 𝑅
 4. PRODUSUL SCALAR A DOI VECTORI
este utilizat pentru a proiecta un vector într-o
anumită direcţie, pentru a-l reduce la componentele sale sau pentru a realiza
trecerea de la ecuaţii vectoriale la ecuaţii scalare.

• Produsul scalar a doi vectori 𝐴Ԧ şi 𝐵 este dat de relaţia:

• 𝐴Ԧ ⋅ 𝐵 = 𝐴𝐵𝑐𝑜𝑠 𝜃𝐴,𝐵
Ԧ

Figura 12 Produsul scalar al

• unde 𝜃𝐴,𝐵 Ԧ
Ԧ reprezintă unghiul dintre 𝐴 şi 𝐵, figura 12. vectorilor 𝐴Ԧ şi 𝐵 este dat de
relaţia 𝐴Ԧ 𝐵 = 𝐴𝐵𝑐𝑜𝑠 𝜃 Ԧ ,
𝐴,𝐵
unde 𝐴 măsoară proiecţia lui
• OBS 1. când 𝐴Ԧ ∥ 𝐵 ⇒ 𝑐𝑜𝑠 𝜃𝐴,𝐵 Ԧ
Ԧ = 1 ⇒ 𝐴 ⋅ 𝐵 = 𝐴𝐵; 𝐵 în direcţia lui 𝐴 , şi, de
asemenea, 𝐵 măsoară
Ԧ
proiecţia lui 𝐴 în direcţia lui
2. când 𝐴Ԧ ⊥ 𝐵 ⇒ 𝑐𝑜𝑠 𝜃𝐴,𝐵 Ԧ
Ԧ =0 ⇒ 𝐴⋅𝐵 =0;
𝐵.

3. produsul scalar a doi vectori este un scalar.

4. putem scrie pentru versorii axelor sistemului de coordonate relaţiile:

𝑖Ԧ ∙ 𝑖Ԧ = 𝑗Ԧ ∙ 𝑗Ԧ = 𝑘 ∙ 𝑘 = 1 𝑖Ԧ ∙ 𝑗Ԧ = 𝑗Ԧ ∙ 𝑘 = 𝑘 ∙ 𝑖Ԧ = 0
 5. PRODUSUL VECTORIAL A DOI VECTORI
a doi vectori 𝐴Ԧ şi 𝐵, scris 𝐴Ԧ × 𝐵, este egal cu produsul
dintre modulele celor doi vectori şi un număr care exprimă gradul de
perpendicularitate dintre cei doi vectori:

• 𝐴Ԧ × 𝐵 = 𝐴𝐵 𝑠𝑖𝑛 𝜃𝐴,𝐵
Ԧ

• unde 𝜃𝐴,𝐵 Ԧ
Ԧ reprezintă unghiul dintre 𝐴 şi 𝐵, figura 13. Figura 13. Produsul vectorial
al vectorilor 𝐴Ԧ şi 𝐵 este dat de
relaţia 𝐴Ԧ 𝐵 = 𝐴𝐵 𝑠𝑖𝑛 𝜃 Ԧ .
𝐴,𝐵
• OBS 1. când 𝐴Ԧ ∥ 𝐵 ⇒ 𝑠𝑖𝑛 𝜃𝐴,𝐵 Ԧ
Ԧ = 0 ⇒ 𝐴 ⋅ 𝐵 =0; Produsul vectorial este
perpendicular pe cei doi
vectori, sensul lui fiind dat de
regula mâinii drepte.
2. când 𝐴Ԧ ⊥ 𝐵 ⇒ 𝑠𝑖𝑛 𝜃𝐴,𝐵 Ԧ
Ԧ = 1 ⇒ 𝐴 ⋅ 𝐵 = 𝐴𝐵 ;

3. Produsul vectorial nu este comutativ, adică 𝐴Ԧ × 𝐵 ≠ 𝐵 × 𝐴,

Ԧ dar este adevărată egalitatea: 𝐴Ԧ × 𝐵 = −𝐵 × 𝐴Ԧ

4. putem scrie pentru versorii axelor sistemului de coordonate relaţiile:

𝑖Ԧ × 𝑖Ԧ = 𝑗Ԧ × 𝑗Ԧ = 𝑘 × 𝑘 = 0 𝑖Ԧ × 𝑗Ԧ = 𝑘, 𝑗Ԧ × 𝑘 = 𝑖Ԧ, 𝑘 × 𝑖Ԧ = 𝑗Ԧ 𝑗Ԧ × 𝑖Ԧ = −𝑘, 𝑘 × 𝑗Ԧ = −Ԧ𝑖, 𝑖Ԧ × 𝑘 = −Ԧ𝑗

CINEMATICĂ NEWTONIANĂ
CINEMATICĂ NEWTONIANĂ

3.1. Vectorul de poziţie. Vectorul viteză

3.2. Vectorul acceleraţie
3.2.1. Componentele acceleraţiei
3.3. Mişcarea rectilinie uniformă
3.4. Mişcarea uniform variată
3.5. Mişcarea circulară
3.5.1. Mişcarea circulară uniformă
3.5.2. Mişcarea circulară neuniformă
3.6. Viteza relativă
 1. VECTORUL DE POZIŢIE. VECTORUL VITEZĂ
punctului material - curba descrisă de extremitatea vectorului de
poziţie, 𝑟,
Ԧ în cursul mişcării, se numeşte.

• Traiectoria poate fi rectilinie sau curbilinie (în particular, circulară). Forma

traiectoriei depinde de sistemul de coordonate folosit.

: ∆𝑟Ԧ = 𝑟Ԧ𝑓 − 𝑟Ԧ𝑖 = (𝑥𝑓 − 𝑥𝑖 )Ԧ𝑖 + (𝑦𝑓 − 𝑦𝑖 )Ԧ𝑗 + (𝑧𝑓 − 𝑧𝑖 )𝑘

, - raportul dintre vectorul de poziţie ce uneşte cele

două poziţii ale punctului material şi intervalul de timp în care acesta se
deplasează între aceste poziţii:

∆𝑟Ԧ
• 𝑣Ԧ𝑚 =
∆𝑡

𝑥𝑓 −𝑥𝑖 ∆x 𝑦𝑓 −𝑦𝑖 ∆y 𝑧𝑓 −𝑧𝑖 ∆z

• Componentele vectorului viteză medie: 𝑣𝑚𝑥 = = , 𝑣𝑚𝑦 = = , 𝑣𝑚𝑧 = = ∆𝑡
𝑡𝑓 −𝑡𝑖 ∆𝑡 𝑡𝑓 −𝑡𝑖 ∆𝑡 𝑡𝑓 −𝑡𝑖

, este limita vitezei medii corespunzătoare unui interval de timp ce

tinde spre valoarea zero:
∆𝑟Ԧ d𝑟Ԧ
• 𝑣Ԧ = lim = = 𝑟Ԧሶ
∆𝑡→0 ∆𝑡 𝑑𝑡
 1. VECTORUL DE POZIŢIE. VECTORUL VITEZĂ
• componentele vectorului viteză instantanee :
𝒚 𝒗𝒊
dx dy dz
• 𝑣𝑥 = 𝑑𝑡 = 𝑥,ሶ 𝑣𝑦 = 𝑑𝑡
= 𝑦,ሶ 𝑣𝑧 = 𝑑𝑡 = 𝑧ሶ
• OBS
1. cand ∆𝑡 → 0 ⇒ ∆𝑟Ԧ devine tangent la traiectorie ⇒ vectorul viteză, 𝑣,
Ԧ care are aceeaşi 𝑶 𝒗𝒇
direcţie cu vectorul deplasare este tangent la traiectorie, ca în figura 3.3 𝒛 𝒙
• putem concluziona: în fiecare punct de pe traiectoria punctului material vectorul
viteză instantanee este un vector tangent la traiectorie în punctul respectiv. Figura 3.3. Vectorii viteză
innstantanee, 𝒗𝒊 , şi 𝒗𝒇 , sunt
2. vectorului viteză instantanee: 𝑣Ԧ = 𝑣𝑥 𝑖Ԧ + 𝑣𝑦 𝑗Ԧ + 𝑣𝑧 𝑘 sau 𝑣Ԧ = 𝑥Ԧሶ 𝑖 + 𝑦Ԧ
ሶ 𝑗 + 𝑧𝑘
ሶ tangenţi la traiectorie în punctele 𝐴
şi 𝐵 .

3. Modulul vectorului viteză instantanee: 𝑣 = 𝑣Ԧ = 𝑣𝑥2 + 𝑣𝑦2 + 𝑣𝑧2

𝑣𝑦
4. unghiul 𝛼 ce ne indică direcţia vectorului 𝑣Ԧ : 𝑡𝑔 𝛼 = 𝑣
𝑥

5. 𝑣 𝑆.𝐼. = 1𝑚𝑠 −1
 2. VECTORUL ACCELERAŢIE
, , = raportul dintre variaţia vectorului viteză,
Ԧ şi intervalul de timp, ∆𝑡, în care aceasta variază:
∆𝑣,

∆𝑣 𝑣𝑓 −𝑣𝑖
• 𝑎Ԧ𝑚 = =
∆𝑡 𝑡𝑓 −𝑡𝑖

∆v𝑥 ∆v𝑦 ∆v𝑧

• componentele : 𝑎𝑚𝑥 = , 𝑎𝑚𝑦 = , 𝑎𝑚𝑧 =
∆𝑡 ∆𝑡 ∆𝑡

, , este egal cu limita vectorului

acceleraţie medie, atunci când ∆𝑡 → 0:

∆𝑣 𝑑𝑣 𝑑2 𝑟Ԧ
• 𝑎Ԧ = 𝑙𝑖𝑚 ∆𝑡 = = = 𝑟Ԧሷ
∆𝑡→0 𝑑𝑡 𝑑2 𝑡

𝑑𝑣𝑥 𝑑𝑣𝑦 𝑑𝑣𝑧

• Componentele vectorului acceleraţie instantanee: 𝑎𝑥 = = 𝑣𝑥ሶ , 𝑎 = = 𝑣𝑦ሶ , 𝑎 = = 𝑣𝑧ሶ
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑡

dv𝑥 dv𝑦 dv𝑧

• 𝑎Ԧ = 𝑎𝑥 𝑖Ԧ + 𝑎𝑦 𝑗Ԧ + 𝑎𝑧 𝑘 sau 𝑎Ԧ = 𝑑𝑡
𝑖
Ԧ + 𝑑𝑡
𝑗
Ԧ + 𝑑𝑡
𝑘 = 𝑥Ԧሷ 𝑖 + 𝑦Ԧ
ሷ 𝑗 + 𝑧𝑘
ሷ

𝑑2 x 𝑑2 y 𝑑2z
unde 𝑥ሷ = , 𝑦ሷ = şi, respectiv, 𝑧ሷ = .
𝑑2 𝑡 𝑑2𝑡 𝑑2 𝑡
 2. VECTORUL ACCELERAŢIE

𝒚
𝒗𝒊
1. unitatea de măsură în S.I. pentru acceleraţie este: 𝑎 𝑆.𝐼. = 1𝑚𝑠 −2

1. vectorul viteză instantanee este tangent în orice punct la traiectorie 𝒂

𝑶
𝒗𝒇
𝒛
2. vectorul acceleraţie instantanee nu este obligatoriu să fie tangent la a. 𝒙
traiectorie, figura 3.6.a..
𝒚

3. dacă traiectoria este curbilinie, vectorul acceleraţie este întotdeauna 𝒂

orientat spre interiorul acesteia.

𝑶 𝒗𝒊
4. Vectorul acceleraţie instantanee este tangent la traiectorie numai în 𝒛 𝒗𝒇
𝒙
situaţia în care aceasta este rectilinie, figura 3.6.b.. b.

5. orice particulă aflată în mişcare pe o traiectorie curbă are o Figura 3.6. a. Vectorul acceleraţie
acceleraţie! instantanee în punctele 𝐴 şi 𝐵 de pe
traiectoria curbă este întotdeauna
orientat spre interiorul traiectoriei. b.
În cazul traiectoriei rectilinii, vectorul
acceleraţie instantanee este tangent la
traiectorie.
 2. VECTORUL ACCELERAŢIE
• Componentele acceleraţiei

• când punctul material se află în mişcare pe o traiectorie curbă:

• Componenta paralelă sau tangenţială a acceleraţiei instantanee, 𝑎Ԧ 𝑡 ;

• componenta perpendiculară sau normală, 𝑎Ԧ𝑛 ;

• Acceleraţia tangenţială, 𝒂𝒕 - caracterizează variaţia modulului vectorului

viteză,

• Acceleraţia normală , 𝒂𝒏 - caracterizează modificările orientării vectorului

viteză.

• Mișcarea rectilinie uniformă

• Mișcarea rectilinie uniform variată (recomandare studiu individual !)

• Mișcarea sub acţiunea greutăţii

 3. MIŞCAREA CIRCULARĂ UNIFORMĂ
• Mişcarea este circulară uniformă – mişcarea punctului material este pe o traiectorie
circulară şi valoarea vitezei acestuia nu se modifică pe parcursul deplasării sale.

• când parcurgem o porţiune de drum curbă, cu viteză constantă, figura 3.15:

• 1. Dacă viteza creşte, figura 3.15.a., va exista o componentă a acceleraţiei tangentă la

traiectorie, paralelă cu viteza şi având acelaşi sens cu aceasta.

• 2. Dacă scade, figura 3.15.b., componenta tangenţială a acceleraţiei va avea aceeaşi direcţie
cu viteza, dar sens opus.

• În ambele situaţii va exista şi o componentă perpendiculară pe viteză a acceleraţiei care va

produce modificări ale mişcării

• 3. Dacă viteza este constantă, figura 3.15.c., nu va mai exista nici o componentă tangenţială
a acceleraţiei care să modifice viteza, ci va exista doar componenta radială sau normală,
orientată spre centrul traiectoriei curbe. Această componentă, perpendiculară întotdeauna
pe viteză, va determina schimbarea direcţiei vitezei fără a-i modifica şi modulul.

• Exemple de corpuri aflate în mişcare circulară uniformă: un satelit care orbitează în jurul
Pământului, un schior care alunecă pe o traiectorie circulară, un copil aflat într-un carusel
care se roteşte cu viteză constantă, etc
 3. MIŞCAREA CIRCULARĂ UNIFORMĂ
• Dorim sa determinam o expresie pentru modulul acceleraţiei radiale

∆𝑣 ∆𝑠
• din asemănare triunghiului ∆𝐴𝐵𝐶, cu triunghiul vitezelor obţinem: =
𝑣1 𝑅

∆𝑣 𝑣1 ∆𝑠
• Modulul acceleraţiei medii în intervalul ∆𝑡 este: 𝑎𝑚 = =
∆𝑡 𝑅 ∆𝑡

• Modulul acceleraţiei instantanee va fi dat de relaţia:

𝑣1 ∆𝑠 𝑣1 ∆𝑠 𝑣1 𝑑𝑠
• 𝑎 = lim = lim =
∆𝑡→0 𝑅 ∆𝑡 𝑅 ∆𝑡→0 ∆𝑡 𝑅 𝑑𝑡

𝑑𝑠 𝑣2
• Cand ∆𝑡 → 0 ⇒ =𝑣 ⇒ 𝑎 = 𝑎𝑟𝑎𝑑 = ,
𝑑𝑡 𝑅

• OBS: Acceleraţia radială, 𝑎𝑛 , sau normală, 𝑎𝑟𝑎𝑑 , mai poartă denumirea şi de

, centripetru însemnând că aceasta tinde spre
centru.
 3. MIŞCAREA CIRCULARĂ UNIFORMĂ
• MĂRIMI SPECIFICE MIŞCĂRII CIRCULARE 𝒗
𝒗
𝒂𝒄𝒑
, : 𝑟Ԧ = 𝑅𝑟Ԧ0 𝒂𝒄𝒑
𝒗
𝑟Ԧ 𝒂𝒄𝒑
• unde R este raza traiectoriei circulare, iar 𝑟Ԧ0 = 𝑅 este versorul direcţiei razei vectoare.
𝑪 𝒂𝒄𝒑
𝑠 𝒗
𝒂𝒄𝒑
,: 𝛼=𝑟 𝛼 𝑆.𝐼. = 𝑟𝑎𝑑 !!! 𝟐𝝅 𝒓𝒂𝒅 = 𝟑𝟔𝟎°. 𝒂𝒄𝒑
𝒗
, - intervalul de timp în care punctul material parcurge o 𝒗
circumferinţă completă
Figura 3.17. Direcţiile vectorilor
2𝜋𝑅 2𝜋𝑅 viteză şi acceleraţie ale unui punct
• → distanța parcursa in acest timp=2𝜋𝑅 = 𝑣𝑇 ⇒ 𝑣 = ⇒ 𝑇= [𝑇]𝑆𝐼 = 1s material aflat în mişcare circulară
𝑇 𝑣 uniformă.

1 1
, : 𝜈=𝑇 [𝜈]𝑆𝐼 = 𝑠−1 = 1𝐻𝑧.

∆𝛼 𝑟𝑎𝑑
, , sau pulsaţie a mişcării circulare: 𝜔= ∆𝑡
[𝜔]𝑆𝐼 = 1 𝑠
.
∆𝛼 1 ∆𝑠 𝑣
• Relația dintre viteza unghiulară și cea liniară:: 𝜔= = 𝑅 ∙ ∆𝑡 ⇒ 𝜔=𝑅
∆𝑡

Obs: pentru o viteză unghiulară fixată, viteza liniară devine mai mare pe măsură ce raza traiectoriei se măreşte.
2𝜋
• legătura între mărimile caracteristice mişcării circulare: 𝜔= = 2𝜋𝜈
𝑇

𝑣 2 (𝜔𝑅)2
• acceleraţia centripetă: 𝑎𝑐𝑝 = = 𝜔2 𝑅
𝑅 𝑅
 3. MIŞCAREA CIRCULARĂ UNIFORMĂ
• definiţia produsului vectorial a doi vectori şi figura 3.19:

• 𝑣Ԧ = 𝜔 × 𝑟Ԧ

• Această relaţie leagă corect sensurile celor trei vectori, precum şi mărimile lor:

• 𝑣 = 𝑣Ԧ = 𝜔 ∙ 𝑟Ԧ ∙ sin(𝜔, 𝑟)
Ԧ

෢𝑟Ԧ = 𝜋
• Cum 𝑟Ԧ = 𝑅, 𝜔 = 𝜔, iar 𝜔, ⇒ 𝑣 = 𝜔𝑅
2

• acceleraţia centripetă: 𝑎Ԧ = −𝜔2 𝑅𝑟Ԧ0 = −𝜔2 𝑟Ԧ

• OBS: 1.Relaţia precedentă ne spune că, acceleraţia centripetă este orientată în

lungul vectorului de poziţie, având sens contrar acestuia.

• 2. daca viteza punctului material aflat în mişcare pe o traiectorie circulară nu

mai este constantă ⇒ ⇒ se poate defini şi o
, , astfel:
Figura 3.20. Un copil într-un
𝑑𝜔 montagne-russe se află într-o mişcare
• 𝜀= circulară neuniformă.
𝑑𝑡
DINAMICĂ NEWTONIANĂ
4.1. Conceptul de forţă. Interacţiuni
4.2. Natura vectorială a forţei. Superpoziţia forţelor
4.3. Principiul I al lui Newton. Sisteme inerţiale
4.4. Principiul al Ilea al lui Newton
4.5. Principiul al III-lea al lui Newton
4.5. Aplicaţiile principiilor lui Newton. Tipuri de
forţe
4.5.1. Greutatea unui corp
4.5.2. Mişcarea corpurilor sub acţiunea greutăţii
4.5.2.1. Mişcarea corpurilor pe verticală
4.5.2.2. Mişcarea oblică a corpurilor
4.5.3. Forţa elastică
4.5.4. Forţe de frecare
4.5.4.1. Determinarea experimentală a coeficienţilor
de frecare 𝝁𝑺 şi 𝝁𝑪
4.5.4.2. Mişcarea corpurilor într-un mediu rezistiv
4.5.5. Dinamica mişcării circulare. Forţa centripetă
4.6. Principiul relativităţii al lui Galiei
4.7. Sisteme neinerţiale. Forţe de inerţie
 • tipuri de interacţiuni: prin

la

atunci când asupra unui corp

acţionează simultan mai multe forţe ce au acelaşi punct de aplicaţie,
efectul produs de acestea asupra corpului este identic cu cel produs de
o singură forţă care este egală cu suma vectorială a acelor forţe.

• să descriem vectorul 𝐹Ԧ prin componentele sale 𝐹𝑥 , 𝐹𝑦 şi 𝐹𝑧 :

𝐹Ԧ = 𝐹𝑥 𝑖 + 𝐹𝑦 𝑗Ԧ + 𝐹𝑧 𝑘 𝑚𝑜𝑑𝑢𝑙𝑢𝑙 𝐹𝑅 = 𝐹𝑥2 + 𝐹𝑦2 + 𝐹𝑧2

 :

• Galileo Galilei a fost primul care a formalizat conceptul de

inerţie, la 1600

• el a afirmat: „un corp îşi va menţine viteza imprimată atâta

timp cât se îndepărtează cauzele exterioare care încetinesc
mişcarea ”.

este mărimea fizică ce cuantifică proprietatea de

inerţie a unui corp.

• masă ≠ cantitate de substanţă.

• masă ≠ greutate
 𝐹Ԧ
• 𝑎Ԧ = 𝑚 sau 𝐹Ԧ = 𝑚𝑎Ԧ

m
• [𝐹]𝑆.𝐼. = kg ⋅ s2 = 1 N
• principiul suprapunerii forţelor

• 𝐹Ԧ𝑅 = 𝐹Ԧ1 + 𝐹Ԧ2 + 𝐹Ԧ3 + … ,

• Acceleraţia corpului în această situaţie va fi egală cu suma vectorială a acceleraţiilor produse de fiecare forţă, ca
şi când aceasta ar acţiona singură:

𝐹Ԧ1 𝐹Ԧ2 𝐹Ԧ3

• 𝑎Ԧ 𝑅 = 𝑎Ԧ1 +𝑎Ԧ 2 + 𝑎Ԧ 3 + … unde 𝑎Ԧ1 = , 𝑎Ԧ 2 = , 𝑎Ԧ 3 = ,... reprezintă acceleraţiile imprimate de forţele
𝑚 𝑚 𝑚

𝐹Ԧ1 + 𝐹Ԧ2 + 𝐹Ԧ3 + … care acţionează simultan asupra corpului.

𝐹Ԧ𝐴𝐵 = −𝐹Ԧ𝐵𝐴
• 𝐺 = 𝑚𝑔

, ,: 𝑁 = −𝐺Ԧ

, ,: 𝑇 = −𝐺Ԧ

• 𝐹Ԧ𝑅 = 𝑇 + 𝐺Ԧ + 𝑁 = 0

• două direcţii putem scrie relaţiile:

• 𝑇𝑥 = 0 şi 𝑇𝑦 + 𝐺Ԧ + 𝑁 = 0

• 𝑇𝑥 = 𝑇 𝑐𝑜𝑠𝛼, iar 𝑇𝑦 = 𝑇 𝑠𝑖𝑛𝛼

• nu există o deformare perfect elastică! , : 𝐹𝑓𝑆 ≤ 𝜇𝑆 𝑁

. 𝐹𝑒 = −𝑘𝑦Ԧ
, : 𝐹𝑓𝐶 = 𝜇𝐶 𝑁
• un corp uşor aflat în mişcare într-un fluid

, , poate fi exprimată prin relaţia:

• 𝐹Ԧ𝑟 = −𝒓𝑣,
Ԧ

• unde 𝒓 este o constantă a cărei valoare depinde de proprietăţile mediului, de

dimensiunea corpului şi de viteza relativă a acestuia faţă de mediu.

• Semnul minus din relaţia precedentă ne indică că forţa de rezistenţă, 𝐹Ԧ𝑟 , are sens opus
vitezei, 𝑣.
Ԧ

1𝑁 𝑘𝑔
• 𝒓 𝑺𝑰 = 𝑚 =1 .
1𝑠 𝑠
• aplicând legea a II-a a lui Newton vom obţine:

• 𝐺Ԧ + 𝐹Ԧ𝑟 = 𝑚𝑎Ԧ

• vectorii viteză şi acceleraţie au componente doar pe axa 𝑜𝑦, atunci:

• 𝑚𝑔 − 𝒓𝑣𝑦 = 𝑚𝑎𝑦
, , se atinge atunci când modulul forţei de rezistenţă va fi
egal cu cel al greutăţii sferei.
• Atunci acceleraţia devine nulă şi viteza va rămâne constantă 𝑎𝑦 = 0 , iar
, se determină cu relaţia:
𝑚𝑔
• 𝑣𝑇 =
𝒓
• Dorim sa aflam cum depinde viteza bilei de timp, înainte de atingerea
vitezei terminale
𝑑𝑣𝑦
• 𝑚 = 𝑚𝑔 − 𝒓𝑣𝑦
𝑑𝑡

• Dacă ţinem cont că la momentul 𝑡 = 0, 𝑣𝑦 = 0, vom obţine:

𝒓𝑡
𝑣𝑦 𝑑𝑣𝑦 𝒓 𝑡 −𝑚
• ‫׬‬0 𝑣 −𝑣 = ‫𝑡𝑑 ׬‬ ⇒ 𝑣𝑦 = 𝑣𝑇 1 − 𝑒
𝑇 𝑦 𝑚 0

𝒓𝑡 𝒓𝑡
𝑡 −𝑚 𝑚 −𝑚
• 𝑦 = 𝑣𝑦 𝑑𝑡 = ‫׬‬0 𝑣𝑇 1−𝑒 𝑑𝑡 = 𝑣𝑇 𝑡 − 1−𝑒
𝑘

𝒓𝑡
𝑑𝑣𝑦 𝑑 −𝑚 𝒓 −𝒓𝑡
• 𝑎𝑦 = = 𝑣𝑇 1 − 𝑒 = 𝑣𝑇 0 + 𝑒 𝑚
𝑑𝑡 𝑑𝑡 𝑚

𝒓𝑡
𝑚𝑔 −𝑚
• Cum 𝑣𝑇 = , relaţia precedentă devine: 𝑎𝑦 = 𝑔𝑒
𝒓
 𝑣2
• Acceleraţia centripetă: 𝑎𝑐𝑝 = 𝑅

𝑣2
, : 𝐹𝑐𝑝 = 𝑚𝑎𝑐𝑝 = 𝑚𝑅

• dacă ar exista o forţă cu aceeaşi direcţie dar sens opus

forţei centripete, rezultanta forţelor care acţionează
asupra corpului ar fi nulă:

• 𝐹Ԧ𝑅 = 𝐹Ԧ𝑐𝑝 + 𝐹Ԧ𝑐𝑓 = 0.

• Prin urmare, corpul ar avea o mişcare rectilinie,

nu una circulară!