6 martie 2009, ora 20:45 – Rapid Bucureşti – Farul Constanţa 1:0.

Ce cadou mai frumos aş fi putut să-i fac de Ziua Femeii celei care ulterior avea să-mi devină soţie
decât să plec un weekend întreg din Constanţa?! Weekend care a început fuliminant încă de
vineri, 6 martie, cu o deplasare în Giuleşti. O deplasare la care Farul a fost însoţită de circa 70 de
suporteri înghesuiţi într-un autocar şi câteva maşini mici. Pe drum, nu s-a întâmplat nimic ieşit
din comun în afară de obişnuitele cântări, udate cu licori bahice. După formalităţile de control,
am constatat că se strecuraseră în sectorul nostru şi 5 torţe. De ce doar 5?! Atâtea am avut la noi.
Am aşteptat cu înfrigurare momentul în care să le dăm şi drumul. Dar acesta a întârziat, iar după
ce gazdele au deschis scorul ne-am gândit că s-ar putea să nici nu mai vină. Aşa că au pornit în
minutul 70’, toate simultan, dar numai una ţinută în mână de către subsemnatul. Restul băieţilor
le aprinseseră la picioare. Pe vremea aia, torţele deveniseră “fructul interzis” pe care toţi
suporterii, aproape indiferent de echipă, se străduiau să-l guste. Nu ştiu de am fost eu mai cu moţ
şi am stat cu torţa ridicată deasupra capului. Ştiu doar că în timp ce făceam asta, un jandarm a
ieşit din dispozitiv şi mi-a făcut semn să-l urmez. Tot prin semne, i-am răspuns să mă lase doar
să-mi iau geaca şi vin. Şi aşa am făcut. După ce m-a felicitat, m-a întrebat direct:
“- Ai mai trecut vreodată prin defileul dracilor?!”. N-am înţeles la ce se referea, până când am
văzut culoarul de evacuare din stadion înţesat de jandarmi. Discuţia a continuat cam în felul
următor: “- Uite, ăsta e defileul dracilor”, la care eu am replicat: “- Am o singură întrebare. Pot să
dau şi eu înapoi?”. “- Da, e la liber, dacă ai curaj”. După un mic pogo, în care le-am aplicat
băieţilor în uniformă câteva capete bine plasate în bocanci şi antebraţiere, am ieşit la lumină în
curtea interioară a stadionului. Acolo mă aştepta o nouă surpriză – un autocar din acela albastru al
Jandarmeriei, plin cu băieţi echipaţi pentru intervenţie. Am înlemnit şi picioarele au început să-mi
tremure... Am urcat, iar de pe bordul autocarului, m-a întâmpinat un jandarm căruia ceilalţi îi
spuneau “şefu’”, cu o sticlă de 2 litri de apă plată, pe fundul căreia se vedea un reziduu de 1 cm
de lichid roşu. Omul era turtă de beat şi nu prea avea chef de vorbă. M-a întrebat scurt “- Tu ce-ai
mai făcut, mă?”. Iar eu i-am povestit că am aprins o torţă, la care dânsul m-a felicitat! “- Bravo,
bine ai făcut!” În autocar n-am petrecut prea mult timp; am dat o declaraţie scrisă, după care am
fost mutat într-o dubă a Jandarmeriei care m-a dus la Secţia de Poliţie nr. 22 (parcă) Crângaşi.
Acolo, într-o sală mare, ca de conferinţe, pe o masă de dimensiuni uriaşe, era un teanc de poze.
Unul dintre băieţii de acolo mi-a spus scurt: “- Caută în pozele alea şi vezi în care apari tu!”. Am
frunzărit pozele, vreo 6 sau 7 la număr. M-am găsit şi pe mine, restul fiind ale suporterilor
rapidişti, care, la gol şi nu numai folosiseră şi ei multe materiale pirotehnice. L-am întrebat pe
băiat dacă pot păstra poza... dar mi-a spus ceva de dulce şi m-a trimis la amprentat. În argou,
“cântat la pian”. Abia acolo am realizat că împreună cu mine în aceeaşi secţie, implicaţi în
aceeaşi procedură erau şi suporterii rapidişti pe care îi văzusem în poze. Nu ştiu dacă m-au
recunoscut sau nu.
Ce a urmat a fost de cascadorii râsului. După o discuţie de câteva minute, în care am încercat să-i
explic d-lui poliţist că sunt în baza de date şi că am mai “cântat la pian” (din motive pe care nu
doresc să le detaliez), am primit eternul răspuns: informaticianul nu era la serviciu, aşa că nu avea
cine să caute în baza de date. Pe lângă amprente, mi-au mai pus în faţă o foaie A4, pe care era
desenată silueta unui om, cam cum apar pe afişele de protecţia muncii sau pe plăcuţele alea pe
care scrie “W.C.”. Am primit şi un pix şi următoarea indicaţie: “- Desenează aici unde ai semne
distinctive şi descrie-le succint!”. Pe atunci, eram plin de fiare, aveam cercei şi-n nas şi-n
sprâncene şi-n bot, iar în urechi aveam şi “flash-uri”. Zona feţei omuleţului nefiind mai mare
decât o monedă din aia de 100 de lei cu Mihai Viteazul, am decis să o iau pe scurtătură şi am
barat-o cu un X mare. Apoi mi-am descris tatuajul cu FARUL, cel mai urât (pentru că zici că este
desenat cu mâna stângă), dar şi cel mai frumos în acelaşi timp. Şi, după mici observaţii am scăpat
şi de asta... Cu certitudinea că dacă vreodată trupul meu o să fie descoperit aruncat pe undeva fără
cap, domnii poliţişti mă vor putea identifica uşor după tatuajul de pe braţ.
Apoi, am cunoscut cel mai tare procuror din România! Nu cred că l-a văzut cineva pe la televizor
şi nici numele nu i l-am reţinut. Ştiu că era cam de vârsta mea, la vreun 25, 26 de ani sau, cel
puţin, aşa părea. Am completat o nouă declaraţie, în care m-a întrebat şi ce fac când nu aprind
torţe pe stadion. Şi i-am zis că facultate, că master, că protecţia muncii. S-a arătat destul de mirat
de “pasiunea” mea, iar eu l-am întrebat dacă nu cumva e pasionat de pescuit, fapt pe care mi l-a
confirmat. “- Şi pariez că ai băgat o căruţă de bani în scule, nu?!”. “- Normal!”. “Ei, uite cam asta
fac şi eu, doar că mie îmi place să umblu după echipa mea de suflet prin ţară, să mai aprind câte o
torţă. Încerc să nu lipsesc la niciun meci!”. Am râs amândoi, după care discuţia a căpătat accente
mai serioase:
“ – Pe ce încadrare vrei să-ţi deschid dosar?
 Păi, de ce? E opţional? Nu-mi deschide deloc atunci.
 Nu, ai de ales între <<nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor>> sau <<Legea 4>>.
 Păi dacă îmi faci pe nerespectare, nu mă duc la puşcărie?!
 Nu, o să iei <<NUP>> şi o amendă penală.
 Şi dacă îmi faci pe Legea 4?
 Ce ţi-am zis mai devreme + interdicţie pe stadion.
 Fă-mi pe <<nerespectarea>>, că nu vreau interdicţie”.
Şi cam asta a fost! Am semnat ce mai era de semnat, am dat mâna cu omul, care m-a condus până
la ieşirea din secţie. Acolo am avut ultima surpriză a acelei nopţi (toată distracţia s-a prelungit
până după miezul nopţii), pentru că în faţa secţiei era un microbuz vişniu, plin până la refuz cu
suporteri rapidişti care îi aşteptau pe colegii lor. Când am trecut pe lângă ei, le-am spus “- Bravo
vouă că-i aşteptaţi pe băieţi. Nu cred că mai durează mult, că i-am văzut înăuntru”. Apoi, m-am
făcut nevăzut.

După vreo 30 – 40 de zile am primit acasă plicul cu sentinţa judecătorească. Neînceperea

urmăririi penale (NUP), 400 de lei amendă administrativă şi 50 de lei cheltuieli de judecată.
Exact cum spusese tânărul procuror. Bine că nu mi-am luat şi interdicţie, nu?

Nu ştiu dacă această poveste are o morală. Cred că cel mai important lucru este să exploatăm cât
mai mult slăbiciunile sistemului şi să încercăm să obţinem mereu din ce în ce mai multă libertate.

P.S.: De atunci Legea 4/2008 a mai fost modificată şi completată, aşa că nu ştiu dacă ce-am păţit
eu mai este aplicabil şi azi.