POVESTEA MĂRIUCĂI

Extras din
„Povestiri de pe front”
de Cluceru Dinu,
apărut în Frontul Mărășești, anul II, nr. 7, din mai 1936, p.9.

* Colecţia Frontul Mărăşeşti a fost donată Bibliotecii Judeţene

„Duiliu Zamfirescu” Vrancea de către Şcoala „Ecaterina Teodoroiu”
din Mărăşeşti

Bătălia urmează crâncenă pe tot frontul, de la Siret, până dincolo de

Mărăşeşti şi şoseaua Adjudului.
Duşmanul atacă puternic cu forţe întreite diviziile noastre a 9-a şi a 13-a.
Ai noştri rezistă cu vitejie tuturor atacurilor şi dau lovituri de moarte
duşmanilor, care voiesc să-şi croiască drum pe Valea Siretului, spre a ajunge la
Iaşi, ca să sfârşească cât mai curând cu Moldova.
Ostaşii noştri, laolaltă cu Olteni, Munteni, Dobrogeni şi Moldoveni apără
cu îndărătnicie ultimul petic de pământ al ţării, făcând minuni de vitejie!
Pe frontul Diviziei a 13-a, spre Rateşul lui Haret, atacurile se ţin lanţ.
Artileria duşmană varsă din zeci de tunuri, obuze de toate calibrele,
asupra poziţiilor ocupate de vitezele regimente ale Diviziei a 13-a.
Dar nici artileria noastră nu se lasă mai prejos. Cu focuri bine ţintite,
seceră valurile inamicului, care în pâlcuri tot mai dese atacă acum legătura
dintre diviziile noastre a 9-a şi a 13-a, căutând să întoarcă flancul stâng al
Diviziei a 9-a.
Observatorii bateriilor împânzesc toate înălţimile şi pomii, de unde pot
vedea bine infanteria duşmană, care porneşte din nou în valuri dese la atac, după
ce fusese respinsă de două ori.
Bateriile trag obuz după obuz la arătările observatorilor, făcând goluri
mari în rândurile duşmanului.
 Înapoia păduricei Rateşul lui Haret, unde se găsea adăpostită o baterie de
tunuri şi care avea trimişi înainte doi observatori, unul cocoţat într-un pom şi
altul jos la telefon, comunică bateriei mişcările infanteriei duşmane.
Un avion alb cu crucea neagră pe aripi se roteşte sus, ca un vultur
deasupra liniilor diviziei 13, la Răzoare şi Rateşul lui Haret. Înconjoară apoi
satul Mărăşeşti, pădurea de la dreapta şi apoi se pierde în josul Siretului.
Puţin timp în urmă mitralierele duşmane încep să tragă spre Rateşul lui
Haret. Valurile inamice îşi fac drum spre Răzoare, întorcând unul din
batalioanele din stânga ale diviziei a 13-a.
Gloanţele încep să ţiuie tot mai aproape de cei doi observatori, care
comunicau bateriei mişcările infanteriei duşmane. Lanurile de porumb şi pomii
din pădurice sunt loviţi ca pleznituri de bice.
Obuzele artileriei duşmane trec peste pădure şi se sparg departe în
căutarea bateriilor româneşti.
Infanteria nemţească pe şase valuri şi cu numeroase rezerve înapoi, s-a
apropiat până la 800 de paşi de poziţia românească.
Observatorul din pom, Gherghina Ilie, aude cum pleznesc jos gloanţele
duşmane, dar el comunică mereu telefonistului cele ce vede şi mai ales mişcările
infanteriei duşmane, care iese din viile de la sud de Mărăşeşti.
Deodată aude telefonul cum zbârnâie mereu, dar camaradul lui nu mai
răspunde nimic! Şi nici nu mai comunică la telefon cele ce-i spunea el,veste de
seamă: „că în colţul pădurii, la apus de şoseaua Focşaniului şi vii, ies tot mai
dese valurile de infanterie duşmană, care se îndreaptă spre regimentul 47
infanterie”.
Inamicul ajunge la 700 de paşi, sare din nou la 600! Mitralierele lor
ţăcănesc cu zecile. Ale noastre răspund la fel şi acum încep să se simtă şi
fluierături surde ale gloanţelor de armă!
- Spune, mă, la baterie, ce-am văzut!... N-auzi?
Camaradul de jos nu răspunde însă nimic.
Gherghina îşi apleacă privirea şi vede camaradul de la telefon lungit jos
lângă aparat, fără suflare, cu o dâră de sânge care se prelinge subţire lângă
tâmpla stângă.
Acum îşi dă seama şi el cum stau lucrurile! Un glonţ rătăcit, din miile de
gloanţe ce împânzeau câmpul de luptă, lovise pe camaradul lui în tâmplă şi-l
doborâse!
Gherghina se gândeşte că bateria a rămas fără observator! Şi tocmai
acum când era mai mare nevoie…
 Celelalte baterii ale noastre trag cu furie în valurile duşmane dinspre vii,
dar cele de la colţul pădurii rămâneau nebătute… Şi infanteria duşmană înainta
mereu!
Ce să facă? Cum să comunice bateriei noua ţintă care se ivea?
Peste câteva clipe de gândire se scoboară din pom şi începe să comunice
bateriei la telefon cele ce văzuse. Gloanţele bâzâie tot mai dese împrejurul lui.
Din locul unde se găsea telefonul, nu mai vedea însă nimic şi trebuia să se urce
iar în pom! Gherghina stă pe gânduri nedumerit. Să se cocoaţe iar în pom? Dar
cine o să comunice la telefon cele ce vede? E în mare nedumerire…
Pe când se gândea astfel, deodată vede răsărind în faţa lui o fetişcană
mândră la chip, cu faţa roşie de alergătură, care-l priveşte zâmbind:
Ostaşul încurcat, se uită când la pom, când la fată, când la receptorul
telefonului!
- Hai, nu te mai uita atât la mine şi dă-mi ajutor ca să mă urc în pom şi
să-ţi spun eu cele ce văd, i-a spus fata râzând. Căci nu se poate vedea din nicio
parte mai bine ca din pomul acesta.
- Da, dar trebuie să mai văd şi eu ce fac nemţiii de la colţul pădurii... căci
de acei de la vii, au grijă ai noştri – răspunde ostaşul încurcat, privind sfios fata.
Dintr-o aruncătură de ochi, fata prinse cum stau lucrurile, văzuse pe
celălalt ostaş întins jos lângă telefon fără suflare şi pe Gherghina, singur jos
încurcat… Şi acum venise să-i dea o mână de ajutor, deşi gloanţele roiau cu
sutele împrejurul pomului!
Cât ai clipi din ochi şi fără a mai aştepta ajutorul lui Gherghina,
curajoasa fetişcană s-a şi cocoţat în pom privind zarea în toate părţile.
Observator de bună voie, ca să facă şi ea ceva pentru ţară! Şi începe să
comunice:
- Uleo! Ce de nemţi vin în rânduri tot mai dese pe la colţul pădurii …
spre vii! Acum trec pe sub sprânceana dealului!
Observatorul Gherghina, transformat acum în telefonist, comunică la
baterie cele ce-i spunea fata; dar cu inima plină de grijă pentru copila curajoasă,
care putea fi omorâtă în orice clipă!
- Hai, dă-te jos din pom, că mi-ai spus destule! Şi fugi că o să te atingă şi
pe tine amu un glonţ! Nu vezi cum bâzâie? Ca un roi de albine… împrejurul
nostru?
- N-avea grijă, că m-am cam obişnuit eu cu de-astea! Doar nu sunt din
locurile astea de ieri! Aici în pom o să mă ajungă cu greu, dar fereşte-te ma-ta!
Stai culcat la pământ lipit de pom şi vorbeşte la telefon! Nu sta în genunchi, că
amu te curăţă! Şi fata râde şi tot îndrugă mereu:
 - Iată amu cum duşmanii trec de geana dealului şi merg tot mai mulţi
dincolo de fabrica de parchete!
Bateria noastră începe să tragă rafale furioase, în valurile duşmane, care
ieşeau din pădure şi pe acelea de la răsărit din vii, după comunicările
telefonistului:
- Alte pâlcuri răsar de la colţul de răsărit al viilor! Tii! Ce de sunt! Merg
drept înainte la apus de gară!
Fetişcana îşi făcea bine serviciul de observator.
Un obuz se sparge la zece paşi de pom, sfărâmăturile lui trec peste
observator şi câteva pleznesc scoarţa stejarului gros.
- Mi-e grijă de tine, fetiţo, că prea eşti mândră! Dă-te jos! Că acum ne
încadrează cu tunurile lor!
Nu vezi că au început să tragă în noi, bănuiesc că pomul are ochi…
răspunde Gherghina Ion privind cu jind fata.
- Nici că mă gândesc! Vreau să fac şi eu ceva pentru ţară – răspunde fata
privind continuu în zare.
Bateria noastră trăgea obuz după obuz, şi cum loveşte adânc valurile
duşmane de la pădure.
Un al doilea obuz se sparge la doi paşi în spatele pomului, acoperind cu
praf telefonul, pe observator şi sfârtecând câteva crăci ale stejarului. Coaja
zdrelită a pomului, zeci de frunze şi câteva crengi groase, sar la zece paşi în
lături!
Când totul s-a rispit, telefonul zace răsturnat cu firele rupte la câţiva paşi;
iar soldatul Gherghina rănit la cap şi şold stă întins pe locul telefonului.
El nu-şi simte însă rănile şi priveşte cu ochii îngrijaţi stejarul, ca să vadă
ce s-a întâmplat cu fata, care-l ajutase atât de devotat, ca să-şi îndeplinească
serviciul.
Deodată vede cum un trup însângerat se prăvăleşte printre crăcile
copacului şi cade nu departe de el, acoperit de o creangă groasă!
Rănit cum era, se târăşte până la locul unde căzuse fata voind să o ajute.
Găseşte însă un trup neînsufleţit, sângele curgându-i din belşug din gură, frunte
şi piept!
Mândrul observator, care i-a fost atât de folos, fusese doborât de fierul
duţman! Dar pe chipul însângerat al feţii se aşternuse o seninătate şi o mulţumire
care uimi pe Gherghina!
Curajoasa şi mândra fată amuţise de veci la postul datoriei, pe care nu i-l
ceruse nimeni servind Ţara şi Armata!
 Ochii lui Gherghina sunt plini de lacrimi. Îşi face semnul crucii şi apoi
închide pleoapele fetii ce păreau că scrutează încă zarea, în observarea
duşmanului. Ar voi să o sărute, este prea mândră, dar nu îndrăzneşte. Se târăşte
iar la telefon încercând să lege firele rupte, ca să anunţe la baterie să trimită alt
observator, ca tunurile noastre să poată nimici inamicul, ce se apropia tot mai
mult de liniile noastre.
Puterile nu-l mai ajută însă, în drum spre telefon leşină şi cade peste
aparat. Zbârnâitul lui de veche încetează odată cu cei ce-l serviseră.
Despre fată, ştia doar că o chema Maria.
Mai târziu s-a aflat că era una din fetele lui Ioan Zamfir din Pădureni.
Oasele ei zac de veci, alături cu ale celorlalţi eroi ai neuitatei bătălii din
August 1917, în mare criptă din mausoleul de la Mărăşeşti.