Teorii acido-bazice

De-a lungul vremii, au existat diferite definiții pentru acizi și baze, concretizate

în trei teorii acido-bazice.
 
Teoria protolitică a lui  Brønsted

A fost introdusă de către Johannes Nicolaus Brønsted și, independent, de către chimistul englez
Thomas Martin Lowry. Conform teoriei protolitice, acidul este specia chimică cu tendința de a
ceda un proton (H+), iar baza este specia care are tendința de a accepta sau fixa un proton.
Pierzând un proton, acidul se transformă într-o bază, numită baza conjugată, iar baza care
acceptă un proton, se transformă într-un acid, numit acidul conjugat.

Teoria acido-bazică Lewis

Conform acestei teorii, orice substanță care are o pereche de electroni neparticipanți ce pot fi
puși în comun cu altă substanță, deficitară în electroni, formându-se o legătură covalentă
coordinativă, se numește bază Lewis, iar orice substanță care poate accepta o pereche de
electroni pentru a forma o legătură coordinativă se numește acid Lewis. Teoria a fost elaborată
de către Gilbert Newton Lewis în anul 1923 și este susținută de metoda orbitalilor moleculari. În
general, un acid poate accepta o pereche de electroni în orbitalul neocupat de energie cea mai
joasă (LUMO), și orice bază poate ceda electronii din orbitalul molecular de energie cea mai
înaltă (HOMO).

Teoria disociatiei electrolitice lui Arhenius 

Aceasta aduce cea mai importantă contribuție la elaborarea teoriei acizi-baze, deoarece se
bazează pe teoria disocierii electrolitice care afirmă că acizii sunt substanțe care în soluții
apoase disociază, dând naștere la H+, iar bazele disociază cu formare de HO-.
Caracterul acid și bazic, conform teoriei lui Arhenius, este legat de disocierea în H 2O a
substanțelor respective; altfel spus caracterul acid sau bazic al unei substanțe este determinat
de apariția ionilor de H+ si HO-.
Substanța amfoteră (amfolit), în funcție de condiții de reacție, se comportă fie ca acid, fie ca
bază, la disociere eliberând protoni sau ion oxidril.
Ionul de H+ nu poate exista în stare liberă, în soluțiile apoase, datorită potențialului ionic
(sarcina/raza ionica) foarte mare, ceea ce denotă o reactivitate foarte mare, se va combina cu
apă, rezultând ionul hidroniu H3O+ care este mult mai stabil. 
 Catalizatori și enzime
 
Catalizatorul este o substanță care modifică viteza unei reacții chimice fără a participa la reacție
și fără ca ea însăși să sufere modificări. Pentru meritele sale din domeniul catalizatorilor lui
Wilhelm Ostwald i s-a decernat Premiul Nobel.
Cataliza reprezintă efectul de modificare a vitezei unei transformări chimice posibilă din punct
de vedere termodinamic şi de orientare a direcţiei transformării ca rezultat al acţiunii unei
substanţe numită catalizator care se găseşte neschimbat, calitativ şi cantitativ, la şfârşitul
reacţiei.
Cinetic : Cataliza reprezintă fenomenul de modificare selectivă a vitezei de reacţie mijlocită de
catalizator care participă ciclic la interacţii intermediare cu reactanţi pentru transformarea lor în
produşi de reacţie şi care teoretic se regenerează după fiecare ciclu.
Catalizatorul nu poate deplasa echilibrul chimic ci doar măreşte viteza de atingere a echilibrului
în reacţii posibile termodinamic.
Reacţiile care se produc în prezenţa catalizatorilor se denumesc reacţii catalitice
Dacă prezenţa catalizatorului în mediul de reacţie accelerează viteza reacţiei, fenomenul este
definit Cataliză pozitivă iar dacă o micşorează, Cataliză negativă.
Tradiţional, cataliza este împărţită în:
• Cataliză omogenă – când reactanţii şi catalizatorul se află dispersaţi la scară moleculară
formând o singură fază.
• Cataliză eterogenă – când catalizatorul este insolubil in mediul de reacţie şi formează o fază
distinctă, de obicei solidă. Întrucât reacţia se desfăşoară la contactul dintre faze, procesul este
deseori numit cataliză de contact.
• Cataliză enzimatică – când catalizatorul este o enzimă. Procesele de cataliză enzimatică, deşi
pot fi încadrate în cataliza omogenă sau eterogenă, constituie o categorie special de procese
catalitice, acestea fiind importante mai ales din punct de vedere al proceselor biologice.

Cataliza omogenă
Avantaje :
• Unicitatea centrilor active
• Toate moleculele accesibile reacţionează
• Nu se pune problema de transfer de masă sau de căldură
• Dezactivări accidentale
Dezavantaje:
• Temperaturi moderate- se poate ajunge la temperatura de fierbere a catalizatorului
• Catalizatorii încă activi părăsesc reactorul împreuna cu produşii
Cataliza eterogenă
Avantaje:
• Catlizatorul se prepară uşor
• Domeniu de temperatură larg
• Separarea este uşor de realizat
• Catalizatorul rămâne în reactor cât timp este active
• Regenerarea termică este posibilă
Dezavantaje:
• Absenţa unicităţii speciilor active
• Suprafaţa activă mică
• Probleme de transfer de masă şi de căldură
• Cantitatea de catalizator nu poate fi ajustată fluxului de reactanţi
• Impurităţile dezactiveză total catalizatorul

Cataliza enzimatică
Activitatea enzimelor. Când o reacție poate fi catalizată atât de o enzimă cât și de substanțe simple se
constată de obicei ca reacția enzimatică decurge cu viteză mult mai mare; cu alte cuvinte, reacția
enzimatică are o energie de activare mult mai mică. Astfel s-a stabilit că este necesară o concentrație
de ioni de hidrogen de 10 milioane de ori mai mare decât de invertază pentru a hidroliza o anumită
cantitate de zaharoză, într-un timp dat, la 37˚.Datorită acestei enorme activități catalitice, sunt
suficiente de obicei concentrații foarte mici de enzimă pentru a obț ine efecte considerabile.Activitatea
enzimelor nu durează indefinit ca aceea a catalizatorilor simpli și este în general mai scurtă decâ t
aceea a catalizatorilor heterogeni. În cazul reacțiilor enzimatice, cu cât trece timpul, cu atâ t cantitatea
de substrat transformată în unitatea de timp se micșorează, iar după un timp mai lung reacția practic
încetează. Inactivarea enzimelor se explică prin denaturarea lor sau prin alte transformări datorită
caracterului lor de proteine globulare. Celulele vii sintetizează enzime fără î ncetare.