Hacker-ul creierului uman

dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/hacker-ul-creierului-uman

Cealaltă realitate - virtual, post, meta

Anda ZAHIU

În 1968, Ivan Sutherland și Bob Sproull, doctorandul acestuia, construiau prima cască
de Realitate Virtuală în laboratoarele Universității Harvard. Sutherland dorea să
creeze ,,o fereastră către o lume virtuală”. A mărturisit, ani mai tîrziu, că nu s-a gîndit
niciodată să numească această tehnologie realitate virtuală. Cînd Jaron Lanier, „părintele”
VR-ului, a inventat această denumire un deceniu mai tîrziu, Sutherland a considerat-o
nepotrivită. Prima cască de VR era atît de grea încît a trebuit fixată în tavanul
laboratorului, de unde atîrna precum sabia lui Damocles asupra utilizatorilor. Limitați de
echipament și de software, utilizatorii nu puteau face mai mult decît să privească spre
lumea virtuală ca printr-o fereastră, fără a avea vreodată senzația că sînt cu adevărat într-
o realitate simulată.

1/2
În 1968, Sutherland și-a propus să forțeze limitele stadiului actual al dezvoltării
tehnologiei. În anii ’80, Lanier a încercat să forțeze frontiera realității. A dat naștere,
atunci, celei mai umaniste dintre tehnologii, care permite interacțiunea cu datele lumilor
virtuale în timp real. VR-ul ne permite să locuim avataruri radical diferite de propriile
persoane, să explorăm lumi și obiecte virtuale, să accesăm experiențe inedite. Acolo unde
realitatea concretă ne limitează, Realitatea Virtuală ne poate elibera.

Experiențele virtuale nu trebuie să fie cu necesitate realiste pentru a fi imersive și a

genera senzația de prezență în utilizatori (senzația de a fi acolo). Realitatea Virtuală nu
este o simplă copie platoniciană a realității concrete. Spre deosebire de cunoscutul
holodeck din Star Trek, VR-ul nu ne testează capacitatea de a face diferența dintre ceea ce
este real și ceea ce este simulat. În VR, avem conștiința faptului că prezența noastră
corporală nu poate aparține de altceva în afară de lumea fizică. Cu toate acestea, creierul
utilizatorilor este păcălit să răspundă la stimuli virtuali într-un mod similar cu cel în care
ar face-o într-o situație analoagă în lumea reală. O serie de experimente conduse în VR ne
arată că utilizatorii au răspunsuri fiziologice puternice (puls accelerat, transpirație,
senzație de greață ș.a.m.d.) atunci cînd sînt expuși la stimuli fobici și factori stresori. În
mod irațional, creierul uman percepe anumite situații virtuale ca fiind periculoase, fapt
care declanșează instinctul de ,,a lupta sau a fugi”. Interacțiunea noastră cu lumile
virtuale și obiectele care le populează scapă de sub imperiul consecințelor fizice. Cu toate
acestea, iluzia realității este atît de puternică încît senzația de teamă este resimțită
organic.

Tehnologia VR ne ajută să explorăm dinamica dintre cogniție și corp și să testăm limitele

simțului de proprietate asupra corpului nostru. Unul dintre cele mai cunoscute fenomene
studiate de către neuroștiință se numește iluzia mîinii de cauciuc. Într-un cadru
experimental, cercetătorii lovesc ușor mîna subiecților, în vreme ce aceștia percep
loviturile administrate unei mîini de cauciuc. Aplicarea sincronă a lovitorilor păcălește
creierul subiecților în așa fel încît aceștia își pierd o parte a abilității de a-și controla mîna
reală. În schimb, simțul de proprietate corporală se extinde asupra artefactului care este
perceput ca făcînd parte din corp. Un fenomen similar, de extindere a simțului de
proprietate corporală, este observat și în relația utilizator-avatar în Realitatea Virtuală.

În Realitatea Virtuală, posibilitățile ne acaparează (aproape) toate simțurile, fapt care ne

permite să experimentăm cel mai înalt grad de imersiune. Ceea ce face aceste experiențe
posibile este, însă, failibilitatea creierului uman, care permite Realității Virtuale să
acționeze ca un hacker care suprascrie realitatea fizică.

Anda Zahiu este membră a Centrului de Cercetare în Etică Aplicată și doctorandă a

Facultății de Filosofie, Universitatea din București.

Foto: flickr

2/2