Fără cuvinte

dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/fara-cuvinte

cuvinte nepotrivite

Rodica ZAFIU

Sînt momente în care e foarte greu să mai vorbești despre cuvinte, despre limbaj și
comunicare. Nu pentru că nu s-ar desfășura un război al cuvintelor manevrate de
strategiile propagandei sau pentru că nu ar exista cuvinte ale solidarității, capabile să
exprime emoții neașteptat de profunde, ci pentru că toate acestea sînt suficient de
evidente ca să nu mai fie nevoie să le comentezi ‒ și pentru că rămîn în urma și în umbra
faptelor.

Sigur, trăim zile în care minciuna este atît de evidentă încît pare suprarealistă și amintește
de vechi bancuri aparent absurde; contradicțiile se succed fără tranziție și fără justificări
raționale, anunțurile „Noi nu am atacat niciodată” și „Nu vom ataca” sînt urmate aproape
imediat de atac. Minciuni de un fel special sînt cele produse prin folosirea ca etichete
descriptive a unor cuvinte conotative devenite insulte, apte să trezească emoții negative.

1/2
Cazul emblematic și scandalos este cel al termenului denazificare, prin care regimul rus a
oferit o interpretare aberantă a realității, în care adversarii dictaturii și apărătorii propriei
țări au devenit automat naziști. (Termenii nazist și drogat ne amintesc, de altfel, evocarea
legionarilor și a drogaților în discursul antidemocratic din 1990 din România.)
Eufemismele politice ‒ folosite nu pentru a proteja sensibilități, ci pentru a prezenta într-
o formă atenuată realități brutale și pentru a justifica propriile acțiuni ‒ sînt la fel de
evidente și au fost semnalate imediat de jurnaliști și de comentatorii politici: operațiunea
militară specială substituie termeni ca invazie și război, iar formula forțele de
descurajare maschează referirea la armele nucleare. În primul caz, decodarea a fost la
îndemîna oricui, pentru că actele de agresiune au dezvăluit natura „operațiunii”. Astfel,
eufemismul nu a funcționat ca mijloc de veritabilă mascare a realității, ci mai ales ca
semn de putere și indiciu de aliniere: impus cu forța în interiorul unui regim dictatorial
(în care termenul război este interzis) și ales ca semn de poziționare ‒ în discursul
diplomatic, de către politicieni sau de către comentatori cu poziție ambiguă. A vorbi fără
ironie de operațiune militară apare, în momentul de față, ca semn al acceptării tacite a
discursului impus de agresor. În cazul forțelor de descurajare – formulă folosită în
discursul de acum cîteva zile al președintelui rus ‒, decodarea imediată de către
comentatori a eufemismului (impus în terminologia politico-militară) a fost necesară,
pentru că altminteri publicul larg probabil că nu ar fi înțeles amenințarea. De altfel,
spațiul public a redescoperit brusc cuvinte și expresii prezente predominant în cărțile de
istorie sau în știrile despre lupte depărtate în spațiu: Blitzkrieg, tranșee, asediu, arme
letale etc. Terminologia militară ‒ care impregnează tot mai mult discursul politic
democratic și mass-media ‒ cuprinde expresii tulburătoare prin asocierea lor cu unele
cuvinte ale vieții curente, purtătoare de conotații predominant pozitive. Terminologia
standard nu mai transmite în acest caz o clară intenție eufemistică, dar neliniștește prin
„normalizarea” stării de război: silozurile nucleare par desprinse din firescul
agroalimentar, iar rachetele de croazieră evocă vacanțe ideale pe nave de croazieră.
Lansatoarele de rachete incendiare sînt desemnate sinistru cu numele unui personaj din
cărțile pentru copii ‒ Buratino.

Situația actuală pune la îndoială clișeele normalității: nu se rezolvă totul prin comunicare,
nu se poate negocia cu adevărat cu forța brutală, în condiții de amenințare și lipsă de
încredere. Situațiile-limită elimină ca prin farmec hiperbolele stupide ale presei de pînă
ieri (cînd o banală știre politică era prezentată bombastic de unii jurnaliști ca nucleară) și
redau cuvintelor esențiale un conținut concret (crimă, moarte, suferință, frică); în fața
rezistenței demonstrate de victimele agresiunii pot fi pronunțate fără ezitare, cu
admirație, vorbe mari, ca eroism. Faptele sînt oricum mai importante decît discursurile
sau cuvintele care le însoțesc.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A
publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007)
și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

2/2