Ala Zavadschi

STILISTICA DISCURSULUI MEDIATIC (2017)

4. Limba de lemn ca formă de exprimare îndoctrinată

Limbajul nu este putere în sine – el câştigă putere prin folosirea lui de

către oameni puternici. R.Wodak şi M.Meyer

„La început a fost cuvântul …” Cine nu cunoaşte această idee biblică? Dar cine s-a gândit la toate
semnificaţiile unei asemenea afirmaţii?

Cuvântul în toate timpurile a avut o mare pondere în promovarea ideilor pentru a crea o imagine
obiectiv-subiectivă despre realitatea socială, pentru a justifica faptele şi acţiunile unor personalităţi,
pentru a manipula masele în interes propriu, meschin. Numite „distorsionări ale comunicării în viaţa
socială”, aceste tactici de utilizare a limbajului doar în scopuri de propagandă de către putere, reprezintă
influenţele „psihologice interumane asupra actului de comunicare”. Din anii 70 ai sec. al XX-lea a
început să se vorbească cu insistenţă despre rolul limbii, implicit al cuvântului, asupra stabilirii relaţiilor
sociale, dictate de putere. „Limbajul, susţin R.Wodak şi M.Meyer, nu este putere în sine – el câştigă
putere prin folosirea lui de către oameni puternici”.
Puterea îşi edifică propriile resurse de dominare a societăţii, printre care limbajului îi revine un
rol prioritar. „Limbajul creează puterea, o exprimă, este implicat oriunde există o luptă pentru putere”,
consideră cercetătoarea Stanca Măda Grigoraş. Funcţiile limbii sunt multiple: de la provocare, subminare,
distorsionare până la control total al mentalităţii întregii societăţi. Orice perioadă istorică abundă în
anumite forme lingvistice ce stau la baza promovării propriilor interese, a camuflării adevăratelor intenţii,
a manipulării opiniei publice. Toate au un scop bine definit: să-şi menţină statutul de membru al puterii
(aceasta înseamnă avantaje, poziţie, posibilităţi, situaţie materială foarte bună, de ce nu?) şi să influenţeze
populaţia cea ascultătoare şi docilă. Sunt utilizate atât forme gramaticale adecvate intenţiilor de
manipulare, cât şi texte de o factură propagandistică, cu un stil pe potrivă. Elitele „conjuncturale” sau
„mutante” îşi organizează discursurile în/de aşa manieră încât să se menţină în continuare la putere „într-o
societate oficial egalitară”.

După părerea filosofului Wittgenstein, “semnificaţia unui cuvânt, a unei propoziţii sau fraze nu
este altceva decât setul de reguli care guvernează orice formă de expresie în viaţa cotidiană”. Aceste
jocuri lingvistice reglementează exercitarea de putere în stat şi în consecinţă, crearea de condiţii sociale
pentru distribuirea de bunuri materiale în mod inechitabil. Aceste condiţii sociale reprezintă pentru
P.Bourdeau (Limbaj şi putere simbolică) „câmpuri“, „pieţe“ şi „jocuri unde se desfăşoară o luptă
continuă pentru menţinerea sau modificarea distribuţiei de capital”. Vorbirea şi puterea sunt două lucruri
inseparabile, iar violenţa limbajului devine un atribut al instituţiilor statului, care apără interesele
anumitor cercuri.

Cuvântul îndeplineşte într-o societate totalitaristă (şi nu numai) rolul de „instrument” şi „sursă” al
puterii pentru a acapara „capital economic, cultural şi simbolic” şi a-şi menţine statutul social privilegiat,
consideră C.Andraş. Iar limba de lemn serveşte de minune acestor scopuri meschine ale guvernanţilor
pentru a-şi legitima aflarea în vârful piramidei. Se vorbeşte în literatura de specialitate de o relaţie: -
discurs instituţionalizat – putere (Foucauld), care imprimă noi semnificaţii cuvintelor şi îmbinărilor ce pot
duce la ştergerea identităţii omeneşti (naţionale). Are loc „circulaţia semnificaţiei imposibile în rândul
maselor” şi îmbâcsirea minţii cetăţeanului de rând cu nişte idei utopice, imposibil de realizat chiar în
societatea modernă. Un întreg aparat birocratic aserveşte partidul de guvernământ prin emiterea de ordine,
dispoziţii, regulamente, chiar şi legi, pentru a crea o „stabilitate politică” (ce-o fi însemnând şi aceasta

1
pentru muritorul de rând?) şi „economică” ca cei de la putere să nu fie deranjaţi. O iluzie a unei societăţi
prospere şi fără probleme se creează prin puterea cuvântului manipulat cu abilitate de cei de sus.

Spălarea de creieri se efectuează sistematic prin intermediul instituţiilor abilitate să promoveze

imaginea unei societăţi prospere, cu un „viitor luminos”, a omului „multilateral dezvoltat”, lipsit de grija
zilei de mâine, căci „slugile poporului” (deputaţii!) veghează permanent la bunăstarea lui. Sunt emise o
avalanşă de documente ce au menirea de a schimba comportamentul cetăţeanului de rând în conformitate
cu interesele meschine ale guvernanţilor. Campania electorală din mai-iunie 2007 din RM demonstrează
câtă abilitate şi perfidie a folosit fiecare partid aflat în cursă pentru a câştiga cât mai multe voturi.
Alegătorului nu i se permite să aibă opinia sa, el este obligat să se supună îndemnului autoritar din
următoarele slogane gen: Votaţi trei trandafiri! Votaţi candidaţii Partidului Democrat! Utilizarea
modului imperativ imprimă textului o nuanţa de comandă, se cultivă sentimentul de obedienţă oarbă la
toate iniţiativele celor care aspiră la putere.

În opinia cercetătoarei Slama-Cazacu, au loc o serie de modificări care duc la „deturnarea

comunicării prin schimbarea semnificaţiilor cunoscute ale anumitor cuvinte, pentru a ascunde sau masca
realitatea, prin folosirea seducţiei anumitor cuvinte sau a necunoaşterii lor, spre a devia sau chiar a
obnubila gândirea „adresanţilor” (a „receptorilor”), a le forţa conduita către o direcţie de care ei nu
sunt conştienţi, a-i manipula, până la a forţa o persoană să fie „receptor” împotriva voinţei sau a
intenţiei sale”. Manipularea maselor capătă proporţii tot mai evidente, de aceea omul de rând devine
neîncrezător în instituţiile statului, care aservesc puterea şi ştiu doar să comande, să mintă, să trişeze, să
mistifice, să inducă în eroare. Putem vorbi în această situaţie de „instaurare a unei neîncrederi în
comunicarea” dintre putere şi societatea civilă. Arsenalul de procedee, de artificii lingvistice şi…(o
construcţie ternară ar fi mai elegantă) care conduc la degradarea comunicării vizează:

 schimonosirea sensului cuvântului şi imprimarea unei semnificaţii roz sau incerte;

 utilizarea unor îmbinări care sună a gol;
 folosirea vorbelor de dragul vorbelor;
 înlocuirea cuvintelor cunoscute, tradiţionale cu neologisme: eradicarea sărăciei;
 imprimarea de nobleţe unor noţiuni cu conotaţie negativă Negru devine Afro-American
sau persoană de culoare;
 introducerea unor cuvinte frumoase, idealizatoare a unei realităţi nocive;
 crearea de slogane propagandistice, stereotipuri verbale înghiţite de toţi cetăţenii;
 difuzarea prin toate mijloacele a ideologiei îmbrăcată în haine de gală;
 exploatarea exprimării vagi, neînţelese şi aproximative.

Definită de savanţi ca un subsistem al limbii, limba de lemn „cuprinde mai ales elemente lexicale,
dar şi unităţi frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clişee încremenite, cu sens determinat în
contextul unei anumite „autorităţi”, în mare măsură utilizate stereotip-dogmatic, ca exprimare a unei
ideologii (...), imitate, dar şi impuse de puterea politică (...), apoi difuzate prin repetare, prin utilizarea
frecventă în diversele mijloace de comunicare orală sau scrisă, anihilându-se astfel gândirea maselor
receptoare”.

Această situaţie de „cosmetizare lingvistică” a „imaginii compromise a unor fapte, acţiuni,

obiecte de către o Putere (politică ori economică, tehnocrată, comercială etc.)” conduce la anihilarea
gândirii individuale, la stimularea sentimentului de turmă docilă, ascultătoare, condamnată să poarte
„ochelari de cal”.

Realitatea creată benefic prin intermediul cuvântului manipulant, ambiguu, cuminte, ascunde
toate defectele unei societăţi ostile cetăţeanului. Scopul major al acestor tertipuri lingvistice este crearea
sentimentului de mulţumire, de fericire, de mândrie că oamenii au posibilitatea (sau norocul) de a trăi

2
într-o societate „prosperă”, care tinde spre „integrare europeană”, cazul Republicii Moldovei ar fi
simptomatic.

Problemele acute, spinoase, controversate, adevărate sunt ascunse cu dibăcie, iar pe primul plan
se pune „curăţenia la cimitire”, prin 2006-2007, (de parcă omul de rând n-a făcut aceasta şi fără
indicaţiile preţioase de sus!?), concursul cimitirelor (cui trebuie?), etc. Sustragerea atenţiei opiniei publice
de la problemele-cheie ale unei societăţi în perioada de tranziţie, cum e cea din RM, urmăreşte un singur
scop: menţinerea la putere a unei elite politice şi distribuirea bunurilor materiale în folosul său. Iar presei,
aservite guvernanţilor, îi revine un rol decisiv în crearea unei imagini denaturate a realităţii crude (mass
media lor comportă un caracter monologal, distorsionat, uniinterpretativ, etc.).

Limbajul este schematizat, se oferă un minim de informaţie, care nu se pretează multiplelor

interpretări, expresiile fixe domină întreg discursul (puterea limbii, limbile puterii) sec, plictisitor (ştiri
permanente la radioul naţional sau la TVM despre recolta de cereale), neinteresant, obositor.
Comportamentul lingvistic al ziarelor (sau al posturilor de tv) de orientare partiinică este axiomatizat,
manipulant, se exploatează la maximum sentimentul naţional (eronat, în cazul moldovenilor) şi cel de
agricultor (tot la noi). Opinia publică este menţinută, astfel, la parametrii satisfăcători de imbecilitate şi
asculatare, supuşenie şi îndoctrinare.
Iată câteva exemple elocvente ale limbii de lemn prezentă încă în mass-media de la noi:

 Introducerea unor cuvinte noi pentru crearea unei noi percepţii a lumii (integrare
europeană, stabilitate în ţară);
 Interzicerea cuvintelor ce promovează idei neacceptate de guvernare (servitoare – femeie
de serviciu, muncitor imigrant – gasterbaiter);
 Utilizarea stereotipurilor dogmatice (Marşul Victoriei – exemplu de credinţă, patriotism,
largă adeziune şi model paşnic);
 Crearea unor tipare de gândire (PCRM este singurul partid reprezentativ al acestei ţări,
care se bucură de încrederea majorităţii covârşitoare a populaţiei şi nu foloseşte minciuna si dublele
standarde);
 Enumerarea unor lexeme hipnogene (edificarea în Moldova a unei Societăți a Bunăstării
pentru Toți, de tip european, asigurarea unor standarde sociale înalte și tradiții europene de reglare
socială; progres, bunăstare);
 Referire la cifre (Numărul simpatizanţilor care s-au alăturat „Marşului Victoriei” până
în Memorialul „Eternitate” ajunsese la aproximativ 150.000 de oameni);
 Nebuloasa termenilor (depunerea de eforturi pentru crearea și statornicirea unei noi
culturi politice în Moldova, a culturii dialogului și compromisului, în care să se țină cont de opinia
minorităților politice, iar drepturile opoziției să fie apărate pe deplin);
 Utilizarea hiperbolei (A fost extrem de impresionant numărul uriaş de tineri, elevi şi
studenţi, care s-au alăturat cu entuziasm „Marşului Victoriei” şi au ținut să aducă un omagiu veteranilor
şi memoriei celor căzuţi pe câmpurile de bătălii);
 Prevalarea grupurilor nominale (consolidarea instituțiilor democratice în Moldova,
activitatea normală a acestora oferind garanția stabilității și bunăstării societății moldovenești);
 Ambiguitatea enunţului, sensuri vagi, neclare (Cu alte cuvinte, întrunirea a trasat acele
punţi intelectuale spre viitor care îi vor motiva pe studenţii şi pe tinerii noştri cercetători universitari să
se afirme în plan european şi global, ei fiind purtătorii destoinici ai imaginii ţării noastre în Europa şi
departe de hotarele ei);
 Folosirea adjectivelor evaluative, axiologice şi nonaxiologice (tânăra generație pune
mare preț pe respectul faţă de virtuțile istorice ale acestui popor);
 Absenţa verbelor din titluri (Un înflăcărat ostaş al cetăţii, Un atractiv centru de
agrement).

3
 Ca o mostră de adevărată oază a prosperării şi dăinuirii limbii de lemn din RM este ziarul
procomunist Moldova suverană, un propagator iscusit al celor mai neverosimile idei despre această ţară şi
acest popor, despre aspiraţiile democratice ale unei societăţi tranzitorii, despre partidul comunist şi
ideologia sa care manipulează minţile omului simplu. Fiecare număr al acestui ziar este o demonstraţie a
posibilităţilor de distorsionare a realităţii şi a informaţiei cu scopul acaparării simpatiilor unei părţi a
populaţiei şi promovării unei atitudini negative faţă de alte forţe politice.

Referendumul din 5 septembrie 2010, privind schimbarea modalităţii de alegere a preşedintelui

ţării, n-a fost validat din cauza neprezentării la vot a numărului necesar de alegători. Aceasta a provocat o
reacţie neadecvată din partea comuniştilor care au calificat această zi ca una a înaltei demnităţi civice, ca
zi a adevăratei bărbăţii politice a întregului popor moldovenesc. Tot amalgamul de cuvinte „patriotice”
incluse în acest enunţ are un scop bine definit: de a menţine cu orice preţ o stare de lucruri convenabilă
Partidului Comunist – docilitatea unei populaţii care mai crede în tot ce se propagă. Insuflarea ideii de
demnitate naţională a moldovenilor, de adevărată lor bărbăţie consună cu alte precepte ideologice
comuniste, că ei, alegătorii, ar fi, chipurile, adevăraţii făuritori ai statalităţii ţării, că ei au menirea de a-i
apăra suveranitatea, Constituţia. „Anume în această zi Dumneavoastră aţi găsit forţe pentru apărarea
masivă şi organizată a independenţei ţării, Constituţiei, supremaţiei dreptului şi democraţiei”, se spune
în editorialul din Moldova Suverană.

În aceeaşi cheie de manipulare neruşinată a gândirii alegătorilor este insuflarea ideii că totul este
spre binele cetăţeanului de rând, că omul îşi poate făuri singur o viaţă prosperă, că posedă o voinţă în
stare să schimbe totul, se susţine în articol: „Amenințările isterice ale guvernării la adresa
Dumneavoastră, presiunea rușinoasă asupra alegătorilor, încălcarea celor mai elementare standarde ale
procesului electoral – toate acestea s-au dovedit a fi zadarnice în faţa voinței Dumneavoastră de a
schimba viața noastră în bine, de a readuce ţara pe făgașul dezvoltării stabile şi previzibile”.

Se creează intenţionat impresia că poporul reprezintă puterea supremă în stat, că aceasta este
victoria celor mulţi, că „motivul adevărat” care a dus la victorie a fost „credinţa neţărmurită patriei şi
sincera speranţă într-un destin mai bun al ţării”, se afirmă în acelaşi material. Miza cea mare este pusă pe
seama omului simplu, creatorul unei atmosfere „plină de speranţă şi încredere în propriile forţe”, care
deschide „o nouă perspectivă pentru ţara noastră”.

Iar culmea cinismului comunist este crearea unui paradox lingvistic de neiertat cu substrat
ideologic bine gândit, anume ştergerea identităţii naţionale a moldovenilor şi contopirea ei cu cea a
minorităţilor naţionale: ”In ciuda presiunilor administrative şi informaționale fără precedent,
Dumneavoastră v-ați aparat dreptul la suveranitate, ați demonstrat cu prisosința că anume poporul
moldovenesc multinațional (s.n.) este adevăratul stăpân al acestei ţări” . Este neîndoios faptul că această
sintagmă reiterează în condiţii actuale ideea unui singur popor, cel sovietic, şi ştergerea deosebirilor
naţionale între popoare.

O trăsătură a propagandei comuniste este exagerarea datelor şi denigrarea oponenţilor. Cu referire

la acelaşi subiect, cel al referendumului, se constată cu premeditare că suma cheltuită pentru plebiscit,
„costisitor şi inutil”, este cu mult mai mare, nu de 40 de milioane, dar de 200 de milioane. Şi urmează o
întrebare retorică al cărei scop este de a critica guvernarea democratică care nu are grija cetăţenilor ei:
„Nu era mai bine dacă aceşti bani erau destinaţi sinistraţilor, bătrânilor, orfanilor sau răniţilor din
timpul războiului transnistrean?”

Imaginea pe care au dorit să şi-o creeze comuniştii în rândurile populaţiei a fost aceea a unui
partid care apără „cu adevărat” interesele poporului, care apreciază munca şi devotamentul lui, care ţine
cont de problemele lui şi le soluţionează. Chiar şi ieşirea din criza politică depinde de cei mulţi, căci în
viziunea ideologilor marxişti „Datorită capacităţilor foarte înalte ale poporului moldovenesc criza
politică va înceta”.

4
 Un ziar al Uniunii Naţionale a Studenţilor şi Tineretului din Moldova – UNTSM – ne-a atras
îndeosebi atenţia datorită abuzului de cuvinte, sintagme, enunţuri de veche propagandă comunistă.
Sloganul tineretului este în spiritul celor mai înfloritoare perioade totalitariste, tinerii sunt hrăniţi cu idei
utopice de tipul: „Tu faci viitorul”. Iar pentru o mai mare convingere, primul articol poartă o denumire
emfatică „75 de ani de prosperitate, acţiune şi succes” . Cuvinte de o frumuseţe deosebită sunt ţesute în
canavaua tuturor materialelor destinate generaţiei de 18-25 de ani. Ca să „cucerească” cât mai multe minţi
tinere, se face apel la valorile europene, pe care toată lumea este axată în prezent: „UNSTM-ul … mizează
pe valorile europene: comunicare, mobilitate, integrarea studenţilor în societatea culturală şi un climat
favorabil pentru o eficientă cooperare, toleranţă şi respect reciproc”. La o disecare a îmbinărilor, lesne
se poate observa că, de fapt, sunt promovate nişte valori general-umane, valabile pentru orice perioadă.
Unele afirmaţii însă sunt foarte generale şi practic nimic nu spun, cum ar fi comunicare sau mobilitate sau
societate culturală, sunt doar cuvinte cu o încărcătură pozitivă, mobilizatoare, dar foarte vagi.

În aceeaşi cheie sunt enumerate normele de conduită ale organizaţiei: „UNTSM-ul îşi desfăşoară
activităţile în baza dezvoltării multilaterale a principiilor democratice, activismul, altruismul, a criticii şi
iniţiativei tuturor membrilor săi. Procesul dezvoltării activităţilor UNTSM mizează pe pluralismul
opiniilor, depistarea metodelor alternative de soluţie şi principiile: libertăţii, democraţiei, legalităţii,
non-violenţei, solidarităţii tinerilor şi principiul toleranţei”. Dacă ne permitem şi noi un ochi critic, ca al
tinerilor, se observă o preluare mecanică a multor idei perimate. Avem în vedere concepţia dezvoltării
multilaterale a principiilor democratice, în spiritul timpului modern, în perioada socialismului înfloritor
se vorbea despre dezvoltarea multilaterală o omului sovietic, idee nerealizată niciodată din cauza falsităţii
enunţului. Celelalte principii, cum ar al libertăţii, al democraţiei, legalităţii, non-violenţei aruncă praf în
ochii tinerilor şi le creează nişte iluzii despre societatea actuală din RM, care se confruntă cu multe
probleme, care trebuie soluţionate pe calea reformelor.

Construcţiile bombastice, frumos construite, cu un mesaj optimist, pline de formă, dar lipsite de
conţinut fac parte din arsenalul de manipulare a masei cenuşii a societăţii de către guvernanţă. În
editorialul din 1 octombrie 2008 din Timpul, C.Tănase (Moldovenii, un popor ales) analizează într-o cheie
ironică conţinutul de idei cu care ar vrea să-i înaripeze pe românii din Basarabia prin discursurile sale
fostul premier V. Tarlev:

„Acum să trecem la P.S.-ul promis.

Citez din „Mesajul de felicitare” adresat „bunicuţelor” de premierul Tarlev: „Numai un popor cu
suflet mare şi o imaginaţie de poet are dreptul de a avea aşa o sărbătoare – Ziua bunicuţei”. Am încercat
să aflu ce popor de pe planeta Pământ mai are sărbătoarea „Ziua bunicuţei”. Niciunul, dom’lor! De unde
deducem că moldovenii sunt un popor ales, singurul din lume cu „suflet mare şi o imaginaţie de poet”, iar
celelalte popoare au suflete mici, păcătoase, sunt mute la glasul frumosului, ca nişte consoane oclusive, şi
au o imaginaţie de parameci! Parcă acestea-s popoare sănătoase!? Merită oare ele stima noastră? Merită
ele, în general, să mai existe, dacă nu au „sărbătoarea bunicuţei”? Să dăm cu atomica peste ele! Aista nu-i
rasism, ci patriotism moldovenesc. Da, numai un popor cu suflet mare şi o imaginaţie de poet are dreptul
de a avea un aşa premier ca Tarlev!”.

O analiză maliţioasă a discursurilor politicienilor aserviţi puterii evidenţiază caraghioslâcul

propriilor aserţiuni, caracterul aberant al înzestrării moldovenilor cu nişte calităţi deosebite. Utilizând
antiteza, C.Tănase persiflează modul de gândire şi de abordare al premierului moldovean, reliefează
inconsistenţa şi absurditatea afirmaţiilor sale, care conduce la o idee cu totul bizară: că numai un
asemenea popor, bun şi indulgent, ar putea avea un aşa prim-ministru docil.

Cercurile guvernante sau partidele politice din RM au propriile resurse de a manipula minţile
cetăţenilor, iar limbajul joacă un rol important. O mică parte din mass-media contribuie la atenuarea
problemelor majore din societate, abat atenţia de la ceea ce este stringent. În unele ziare sunt utilizate doar

5
cuvinte de nuanţă pozitiv-dogmatică, lexeme hipnogene, stereotipuri emfatice, termeni imprecişi, vagi,
ambigui, grupuri nominale seci, se creează tipare de gândire eronată. Se întâlnesc construcţii bombastice,
dar frumos enunţate, mesajul lor optimist are formă, dar lipseşte conţinutul.

5. Retorica titlurilor. Jocul de cuvinte facil (După R.Zafiu)

 titluri verbale şi titluri nominale

 titlul narativ
 desemnarea epică
 personajele: desemnarea (mai mult sau mai puţin) tendenţioasă
 titluri incomplete
 presupoziţii şi implicaţii
 jocul de cuvinte facil
 chiasmul

Multe din caracteristicile stilului jurnalistic sunt determinate de nevoia fundamentală a

publiciştilor de a furniza elemente noi, de a produce surprize, pentru a trezi interesul cititorului şi a
continua o comunicare mereu ameninţată de grabă, plictiseală, suprasolicitare. Cum noutatea nu apare
totdeauna în idei sau în informaţii – puţine şi repetitive, în sfera vieţii cotidiene –, căutarea ineditului se
transferă adesea asupra limbajului.

Pasiunea jurnalistică pentru neologismul şocant e bine cunoscută; a fost remarcată de asemenea,
în presa românească de după 1989, prezenţa jocului de cuvinte, dezvoltată dintr-o puternică explozie de
subiectivitate şi de inventivitate lexicală. O sursă stabilă de pitoresc lingvistic pare să o constituie acum
limbajul popular, familiar şi mai ales cel argotic, având printre trăsăturile lor esenţiale tendinţa spre
inovaţie, spre permanentă reîmprospătare.

Trăsăturile cel mai des invocate (şi criticate) ale jurnalismului autohton privesc caracterul lui
„folcloric“, afectiv, narativ şi gnomic (moralizator).

Titlurile sunt un indicator al intenţiilor şi al competenţelor de comunicare manifestate în spaţiul

public.

Titluri verbale şi titluri nominale

Stilul nominal – specific, e drept, titlului în genere, dar mai ales celui de carte – a fost foarte
răspândit în presa românească din timpul totalitarismului şi era încă predominant în paginile ziarelor de la
începutul lui 1990. („Bogat şi însufleţitor raport muncitoresc “ , „O artă a conştiinţei patriotice,
revoluţionare “ ). În stilul publicistic al „limbii de lemn “ se strecura, cel mult, câte unul dintre verbele a
căror valoare abstractă le permitea să se transforme în simplu instrument de conectare a două lozinci:
demonstrează, constituie, asigură ş.a.

După decembrie 1989, majoritatea presei româneşti a început însă, prin reacţie, un proces de
dinamizare a titlurilor; enunţul de tip verbal („Pe cine apărau atacatorii? “ – RL 4.02.1990) şi avea să
devină în scurt timp modelul dominant.

Prezenţa verbului într-un titlu e simptomatică pentru definirea unei atitudini de aderare la real şi
de individualizare a actului de comunicare. Se ştie că doar enunţul are valoare de adevăr: titlurile
nominale riscă să rămână în domeniul sensurilor abstracte şi generale.

6
 Desigur, titlul se adaptează şi tipului de text, sugerând deci tonul predominant deliberativ,
argumentativ sau informativ al unui articol. E foarte normal ca un text teoretizant să se intituleze „Câteva
întrebări “ (RL 4.02.1990) sau „Dialogul intoleranţei “ (Adevărul 4.02.1990).

Titlul narativ

Tiparul titlului narativ, folosit intens în presa românească din ultimul deceniu al secolului al XX-
lea, cuprinde, într-o propoziţie sau într-o frază scurtă, rezumatul unei poveşti simple, cu personajele sale
principale.

Titlurile în trei timpi rezumă ştirea în forma unei micro-naraţiuni centrate pe insolit, pe contraste,
pe contrazicerea aşteptărilor cititorului. Deşi par să se supună unei reguli de concizie, titlurile cuprind
date care nu au nici un rol în declanşarea şi în desfăşurarea acţiunii; uneori, chiar date care nu se vor
regăsi în text. E una din micile păcăleli ale genului. Circumstanţele evocate de la început îl implică pe
cititor în poveste, oferindu-i un punct de contact cu lumea textului, din propria-i experienţă practică ori
culturală: „La 8 km de Mirceşti, / val de sinucideri într-o liniştită comună ieşeană “ (EZ 190, 1993, 2).
Circumstanţa poate fi şi cauzală: atunci când între cauză şi efect există deja un contrast suficient de mare;
de pildă, cel dintre solemnitatea festivistă a cauzei şi comicul de situaţie al efectului: „În cinstea venirii la
Iaşi a dlui Iliescu / la statuia lui A. I. Cuza, ore în şir, pompierii au spălat găinaţul de pe sabia şi barba
domnitorului “ (EZ 176, 1993, 1).

Desemnarea epică

O dată cu ştirea de senzaţie, a revenit, în stilul gazetăriei româneşti, tiparul de desemnare a unui
eveniment prin nominalizare şi localizare. Titluri precum Asasinatul din Bulevardul Carol (EZ 505, 1994,
1) sau Misterul scheletului din strada Râşnov (EZ 422, 1993, 1) reiau tradiţia formulelor şocante.

Personajele: desemnarea (mai mult sau mai puţin) tendenţioasă

Nu e nimic nou în a afirma că la aceleaşi persoane sau la aceleaşi întâmplări vorbitorii se pot
referi în mai multe feluri şi că selecţia unei desemnări sau a unei descrieri dintre mai multe posibile e o
formă de manifestare a subiectivităţii în limbaj. Discursurile occidentale asupra eticii în presă nu uită să
interzică desemnările prin etnie, culoare, religie – care pot activa stereotipuri ale prejudecăţilor etnice,
rasiale etc.; în jurnalismul românesc, ele sunt din păcate curente: „Un ţigan cumpără o viaţă cu 2.000 de
lei şi o aruncă la gunoi “ (Ora 281, 1993, 2); „Criminal turc la volan “ , „Un alt turc omoară oameni
nevinovaţi “ (UC 5, 1994, 6) .

În ceea ce am numit „titlul narativ“, desemnarea personajelor se face direct prin numele propriu
când acesta e suficient de spectaculos; în caz contrar, ziaristul recurge în mod stereotip la un substantiv
comun, însoţit de articolul nehotărât sau, mai rar, de cel hotărât. („Un om este aruncat din casă în stradă
de propriii vecini “ , Libertatea 2173, 1997, 2).

În limbajul publicistic românesc se observă cu uşurinţă variaţiile în desemnarea unor personalităţi

politice implicate în evenimente de mare actualitate; mai puţin spectaculoase, dar nu lipsite de interes,
sunt desemnările personajelor de fapt divers. Cele mai frecvente sunt cele rezultate direct din actul narat
(pe care uneori chiar îl rezumă): criminalul, victima. Dependente de context – şi deci în general neutre –
sunt şi denumirile oferite de relaţia (de obicei de rudenie) cu un alt participant la acţiune: tatăl, fiul, soţia,
cumnata, vecinul etc. În presa românească actuală se recurge destul de des şi la desemnări regionale, la
identificarea persoanei în raport cu o zonă geografică, cu un judeţ sau un oraş: „Un oltean s-a aruncat de
pe bloc “ (EZ 1567, 1997, 1);

7
 De fapt, ziariştii aleg de multe ori denumiri nemotivate de context tocmai pentru a crea contraste,
surprize, mai ales când faptul în sine nu e foarte spectaculos; burlescul de acest gen poate fi sau nu gustat
de cititori: are, totuşi, meritul gratuităţii, neputând, cred, fi suspectat de tendenţiozitate.

Titluri incomplete

O particularitate a stilului jurnalistic actual este şi apariţia, în titlurile de articole, a unor verbe
care cer un complement obligatoriu, folosite fără respectivul complement. Textul articolului completează
de obicei schema gramaticală şi furnizează informaţiile necesare. Fenomenul apare ca o deviere
gramaticală, dar nu e pur şi simplu o eroare, ci, mult mai probabil, o strategie, un procedeu folosit cu
intenţie: pentru a atrage atenţia cititorului, trezindu-i interesul pentru continuarea frazei.

Cel mai adesea este vorba de verbe de declaraţie, sau în orice caz de verbe care descriu acte de
limbaj. Din punct de vedere gramatical, se pot înregistra în această situaţie verbe cărora le este omis
complementul direct obligatoriu: a dezminţi, a infirma, a dezvălui, a sfida (de exemplu: „Rapid dezminte
“ , în RL 24.08.1994, 15) ; de asemenea, verbe cărora le lipseşte complementul prepoziţional sau
subordonata corespunzătoare: a se delimita (de...); a insista (pentru...; să...) etc. („ Dl Adrian Năstase se
delimitează “ , RL 1086, 1993, 1) şi chiar verbe la care ambele poziţii sunt descompletate: a preveni, a
avertiza („Medicii doljeni avertizează “ , RL 539, 1991, 3).

Presupoziţii şi implicaţii

Pragmatica lingvistică se ocupă, printre altele, de felul cum funcţionează în comunicarea curentă
raportul dintre explicit şi implicit, dintre ceea ce este enunţat direct şi ceea ce este doar presupus sau
implicat. Se urmăreşte astfel, mai ales în dialoguri, felul cum depind implicaţiile de situaţia de
comunicare şi de cunoştinţele comune ale interlocutorilor. Anumite implicaţii „convenţionale “ , fixate în
limbă, sunt legate de câteva cuvinte-particule (de obicei adverbe): şi, totuşi, doar, chiar şi, până şi, încă
etc.

Presupoziţiile şi implicaţiile sunt adesea manipulate pentru a strecura informaţii greu de

demonstrat, prezentându-le ca deja cunoscute. În titluri jurnalistice precum „Şi în Nicaragua se schimbă
denumirile străzilor “ (AREL 18, 1991, 16); „Până şi în Mongolia, opoziţia a câştigat alegerile “ (EZ
1222, 1996, 5), Un titlu ca „Primarul Iaşilor îşi trage şi-un post de televiziune “ (VoRom 594, 1995, 1)
acţionează insinuant chiar dacă cititorul nu ştie dinainte nimic despre faptele sau persoanele evocate: în
cazul dat, şi introduce presupunerea că multe alte lucruri, nedefinite, au fost deja obţinute.

Jocul de cuvinte facil

Imediat după 1989, jocurile de cuvinte au invadat publicistica românească, fiind, alături de
formele oralităţii, semne ale maximei diferenţieri faţă de rigiditatea limbii de lemn. Cu timpul,
entuziasmul inovaţiei lingvistice pare să mai fi scăzut, sau mai curând să se fi diversificat în funcţie de
specificul publicaţiilor. În textele jurnalistice de audienţă largă şi în publicitate a devenit mai evidentă
„inovaţia de rutină“, care creează o impresie minimală de surpriză pe tipare preexistente şi fără mare
efort: prin formule rimate, prin variaţii în metaforele-clişeu, prin jocuri de cuvinte facile.

Titlurile de articole folosesc, până la saţietate, calamburul bazat pe reactivarea unei expresii
figurate, prin asocierea cu un cuvânt sau cu altă expresie care îi scoate în evidenţă sensul propriu iniţial:
„Valuta navigatorilor pluteşte pe ape tulburi “ (RL 1022, 1993, 5); „Noul sistem telefonic funcţionează
după ureche “ (RL 850, 1993, 5); „Ne-am ars şi la... chibrituri “ (RL 856, 1993, 4); „Apa chioară, taxată...
orbeşte “ (RL 958, 1993, 15); „Baschetul nostru de aruncat la... coş? “ (TL 742, 1992, 8); „Staţiunile de
pe litoral intră la apă “ (TL 770, 1992, 8) etc.

8
 Şi mai gratuită mi se pare etimologizarea numelor proprii (antroponime sau toponime), prin
asocierea cu câte un cuvânt care le evocă originea în substantivele comune corespunzătoare – „Poliţistul
Pasăre fura porci “ (RL 1273, 1994, 9); „Domnul Berbece suge la două oi “ (RL 628, 1992, 2) – sau le
remotivează prin asemănare formală: „Dorul lui Dorel “ (RL 1034, 1993, 1); „Lacrimi la Lancrăm “ (RL
1123, 1993, 4); „Ape tulburi la Turburea “ (RL 1034, 1993, 1) etc.

Chiasmul

O figură de stil mult folosită în titlurile jurnalistice şi în sloganurile publicitare e cea cunoscută în
tratatele de retorică sub numele de antimetabolă sau reversiune; tiparul său s-a transformat în clişeu.
Fiind un tip de simetrie încrucişată (chiasm: AB/BA), figura constă în repetarea unei sintagme cu
inversarea relaţiei dintre cuvinte; cel mai adesea un grup nominal (format dintr-un substantiv-centru şi
dintr-un substantiv în genitiv cu rol de determinant) reapare cu poziţiile şi funcţiile componentelor sale
schimbate între ele: „Politica democratizării, democratizarea politicii “ (Adevărul 50, 1990, 1); „Politica
patronilor sau patronii politicii “ (titlu, în RL 481, 1991, 2); „la SNCFR se aplică dreptul forţei, nu forţa
dreptului “ (RL 670, 1992, 3) etc.

Rimele

Un adevărat abuz de rime a fost făcut în ultimii ani în titlurile de articole care urmăresc să atragă
atenţia prin jocuri de cuvinte, parafraze glumeţe, figuri de construcţie. Titlurile rimate sunt de
obicei banale: „Fără ură, despre nomenclatură “ (RL 838, 1993, 2); „Bani cu ţârâita / Lipsuri cu nemiluita
“ (RL 989, 1993, 5); „Căldură mare în... galantare “ (RL 31.07. 1993, 14); „Privatul, mai tare ca statul
“ (RL 1117, 1993, 1. Dacă titlurile care parafrazează proverbe şi sloganuri trec neobservate şi sunt mai
lesne acceptabile („Vorba dulce nu ne duce “ , TL 741, 1992, 1), se dovedesc neinspirate cele la care se
simte elaborarea, efortul de a construi rima – „Nu-i a bună! Justiţia se răzbună “ (Cuvântul 44, 1991, 4) –,
mai ales dacă recurg la devieri nemotivate: „Ministrul Duvăz: pe Rapid nu-l văz! “ (Baricada 15, 1991,
10). Aceste titluri sunt mai frecvente în anii 1991-1992, apoi, din fericire, par să se rărească. Performanţa
fonetică poate deveni totuşi interesantă în sine, în încercarea de a găsi o rimă rară, bogată, ca în formula:
„Mare / alai cu / Crin / Halaicu “ (Cotidianul 57, 1992, 1).

Variaţia sinonimică

Căutând să evite cu orice chip repetiţia unui termen, vorbitorul poate crea ambiguităţi
indezirabile. Şi mai ciudată este folosirea sinonimelor în titlul „Sătulă de euforia alcoolică a soţului, /
Dorina Irina şi-a omorât bărbatul iar apoi s-a predat poliţiei “ (EZ 677, 1994, 12). Soţul şi bărbatul –
sinonime aflate în exact aceeaşi relaţie de echivalenţă semantică şi de diferenţă de registru ca perechea
citată mai sus – desemnează aici o singură persoană. Fiind vorba de o unică frază, ar fi fost normală doar
substituirea printr-un pronume: „l-a omorât “ .

Autoprezentarea: subtitlurile publicaţiilor

O zonă nu lipsită de interes pentru cercetarea strategiilor retorice din stilul publicistic românesc
este cea a subtitlurilor de ziare şi reviste., s-a putut asista la o adevărată explozie a inventivităţii
lingvistice în domeniul titlurilor şi al subtitlurilor. Tendinţa de individualizare prin subtitlu – mai mult
chiar decât prin titlu, fatalmente limitat ca lungime şi tipar lingvistic – a continuat şi în anii următori,
devenind încă un exemplu de omniprezenţă a umorului – intenţionat sau involuntar – în discursul public
autohton. Multe dintre subtitlurile din publicistica românească sunt construite cu intenţie umoristică;
altele alunecă fără voie în efecte comice.

În decembrie 1989 s-a produs o primă schimbare, mai curând mecanică: foarte multe publicaţii şi-
au introdus în subtitlu adjectivul independent. Unele subtitluri au introdus elemente de enunţ publicitar –
„Cel mai important ziar din Bucureşti “ (Libertatea). Altele sunt extrem de lungi. De fapt, situaţia actuală
9
e manifestarea unei tradiţii: subtitluri hazlii, bizare sau ridicole existau deja la noi, şi întreruperea
totalitară nu le-a suprimat cu totul amintirea; Gazetele literare par să fi încercat dintotdeauna să se
autodefinească în chip original: „Revistă liliputană “ (Atom, 1933); „Mic bazar de literatură “ (Bilete
literare, 1930).

Limbajul figurativ al titlurilor (După Maria Cvasnâi Cătănescu)

Figurile fonetice. Limbajul figurativ de sursă fonetică prezintă o importanţă redusă pentru construcţia
textului jurnalistic.
Rima (Zafiu, 2001, p. 22) este principalul artificiu de sonoritate care poate fi reţinut, dar în publicistica
românească actuală frecvenţa şi prestigiul acestui canon prelevat din retorica altui stil/tip de text sunt
nesemnificative. Prezentă îndeosebi în titlurile scurte formate pe principiul simetriei binare, rima
subliniază atât echilibrul construcţiei sintactice, cât şi semantica de tip paradoxal sau pur şi simplu ludic a
secvenţei: Victorie fără glorie" (Dimineaţa, 21 iunie 2004, p. 15), „Brânza Feta e vedeta" (Evenimentul
zilei, 9 iulie 2004, p. 6),

Uneori, rima se împleteşte cu alte procedee de evidenţiere emfatică a unei idei/atitudini: „Daţi un leu
pentru pesedeu?" (Gândul, 19 septembrie 2006, p. 1); titlul valorifică efectele cumulate ale rimei, ale
parodiei unui celebru apel public, „Daţi un leu pentru Ateneu ! " şi ale unui compus recent de la o siglă).
Figurile de construcţie (sintaxă) sunt exploatate selectiv, cele mai importante, dar cu distribuţie
inegală fiind secvenţele care asigură organizarea simetrică a titlului.
Chiasmul (Zafiu, 2001, pp. 21-22) are apariţii izolate în titlul de presă; mecanică şi previzibilă
gramatical, inversiunea încrucişată poate determina însă jocuri de cuvinte şi semnificaţii, susţinute
frecvent de trucuri lingvistice suplimentare. („Trăieşti să creezi şi creezi să trăieşti", Jurnalul naţional, 27
octombrie 2004, p. 25 ; „Independenţa culturii şi cultura independenţei", Ziua, 29 noiembrie 2004, p. 2;
Enumerarea asigură tiparul standard al titlului nominal cu structură de „listă" şi cu funcţie esenţial
descriptivă; lanţul enumerativ propriu-zis a unor substantive (comune/ proprii), adjective (cu sau fără
element regent actualizat în titlu), sintagme sau enunţuri; în general, eficienţa descriptivă a enumerării
este direct proporţională cu extensiunea secvenţei: cf. „Blond, trist, agitat şi amnezic" (România liberă,
19 mai 2005, p. 8).
Paralelismul sintactic apare în varianta sa gramaticală cea mai simplă, cu repetarea aceluiaşi tipar
gramatical în minimum două secvenţe succesive, paratactice sau coordonate copulativ. În plan lexico-
semantic se dezvoltă, aproape fără excepţie, relaţii de antonimie sau de sinonimie, astfel încât
paralelismul sintactic va favoriza formarea antitezei sau, dimpotrivă, a efectelor de insistenţă hiperbolică,
prin tautologie lingvistică: „Bursa creşte, băncile scad" (Cotidianul, 28 mai 2004, p. 7), „Băieţii pierd,
fetele câştigă" (Jurnalul naţional, 17 septembrie 2004, p. 36), „Semnale europene, promisiuni româneşti"
(Evenimentul zilei, 9 martie 2004, p. 7), „Obsesia bună şi obsesia rea" (Naţional, 22 iunie 2004, p. 1),
„Visul american şi realitatea românească" (Dimineaţa, 5 iulie 2004, p. 1), „Turismul pe bune şi turismul
pe ţepe" (Adevărul, 13 iulie 2004, p. 1).

Parte din figurile semantice au devenit elemente esenţiale pentru pragmaretorica titlurilor care
speculează forţa de atracţie г limbajului figurat.
Antonomaza. La origine trop clasicizant, pretenţios, construit prin substituţie şi aluzie culturală (nume
propriu emblematic pentru o categorie de „obiecte" vs. nume comun şi invers), antonomaza este un
element figurativ foarte mobil, în sensul că: migrează dintr-o variantă stilistică în alta a limbii; şi b) în
limbajul „de adopţie" se poate multiplica şi regenera continuu sub noi forme/valori textuale.

10
 Antonomaza dezvoltă clişee specifice, concurate de inovaţii specifice, subsumabile însă aceloraşi
tendinţe şi tehnici de bază. în publicistică, acest trop nu mai este neapărat figură savantă, fondată pe aluzii
culturale înalte şi stabile (mitologice, biblice, literare), ci apare deseori strict şi direct dependent de
circumstanţe de moment. Ca atare, antonomaza publicistică va avea reprezentări perisabile, eventual cu
unică atestare, lectura corectă fiind posibilă numai într-un spaţiu sociocultural şi politic clar delimitat; de
altfel, frecvent, termenul nou creat prin antonomază este glosat în corpul articolului, eliminându-se astfel
riscul echivocului sau al decodării greşite. Procedura curentă de reprezentare constă în utilizarea
antroponimului desemnând o persoană publică (politică, de regulă) drept nume generic al unei clase de
indivizi cu caracteristici similare.
Conotaţia pozitivă sau negativă, intrinsecă antonomazei, conferă acestei figuri capacitatea de a induce
- încă din titlu - un punct de vedere elogios („UN REGAT PENTRU O MUSCĂ", Jurnalul naţional, 29
iulie 2005, p. 4 ; aici, Mona Muscă) sau defăimător; în cea de-a doua situaţie, antonomaza pierde calitatea
de trop rafinat, dar devine instrument al aluziei critice, satirice, ironice şi indice al oralităţii, uneori de tip
periferic: „Ponta a votat pentru un Parlament fără Mischii" (Adevărul, 29 noiembrie 2004, p. 4); de notat
şi forme atipice de reprezentare, rezultate din sudarea prenumelui şi a numelui: „Gigibecalii presei"
(Evenimentul zilei, 25 mai 2005, p. 1).
În plus, o serie de titluri culese recent din cotidiene sunt relevante pentru capacitatea antonomazei de a
submina propriile stereotipii; de aceea, uzul frecvent al procedeului nu înseamnă neapărat şi uzură:
reţinem în acest sens antonomaza „nume de instrument" (reprezentată gramatical prin nume comun
generic, singular, articulat hotărât, provenit dintr-un patronim : „Guvernul loveşte cu darabonţul"
(România liberă, 9 iulie 2004, p. 2; despre promovarea într-o funcţie înaltă a lui Darabonţ, fost primar de
sector în Bucureşti; cu precizarea că jurnalistul oferă cheia de lectură: „Aşadar, Guvernul vrea să dea
lovitura cu darabonţul, devenit sinonim cu un ciocan care şi-a pierdut măciulia. La nevoie poate fi şi el
util, dar eficace mai greu". Cf. şi antonomaza - „unitate de măsură" : „Listele parlamentare măsurate cu
boc-uF (Adevărul, 22 iulie 2004, p. 1; Boc, numele omului politic, dar şi interjecţie: „Boc-ul indică
noutatea candidatului în prim-planul politic, voinţa acestuia de a pune interesul general mai presus de cel
personal...").
Sporadic, titlurile înglobează antonomaze „culturale" cu mutaţii semantice uşor de identificat:
„întrecerea greucenilor" (Evenimentul zilei, 8 martie 2004, p. 22 ; articol pe teme sportive).
Comparaţia de sursă/factură populară sau livrescă, utilizată ca nucleu figurativ al titlului, este rareori
ingenioasă; tendinţa către catacreză diminuează sau anulează latura estetică, expresivă a figurii, dar, în
compensaţie, îi consolidează funcţia descriptiv-explicativă, frecvent în notă hiperbolizantă prin
amplificare: „La Bac, notele cresc precum Făt-Frumos" (Evenimentul zilei, 9 iulie 2004, г 5). „Francezii
aşteaptă la Logan ca românii la Dacie;
- comparaţia cu structură atipică, trunchiată prin elipsa comparantului (ca B), produce ambiguizarea
referenţială a titlului, care pierde capacitatea de anticipare tematică: „Precum firul de iarbă (Dimineaţa,
21 iulie 2004, p. 5 ; dezambiguizat abia în partea finală a articolului, prin comparaţia implicită şi
metaforizantă „Să creştem precum firul de iarbă! ").
Ironia coexistă, de regulă, cu diverse forme de intertextualitate (citat, parodie, pastişă) sau cu tropi
fundamentali (metaforă, mai ales).
Jocul de cuvinte (aparţinând aceluiaşi câmp semantic) este o construcţie ludică/ironică, la limita cu
metafora şi calamburul. Fără îndoială inventive, titlurile din această serie sunt totuşi prea .încărcate"
conotativ şi, prin aceasta, manieriste şi obositoare : „Preţul de intervenţie la miere miroase a măsură
electorală zaharisită" (Curentul, 4 octombrie 2004, p. 1), „Epidemie de moţiuni pentru Sănătatea lui
Nicolăescu" (Curentul, 13 decembrie 2005, p. 13).
Metafora (Stoichiţoiu-Ichim, 2001, pp. 63-74) este, cu siguranţă, tropul fundamental pentru retorica
titlului publicistic şi principala formă de manifestare a patosului gazetăresc la acest nivel paratextual;
expresia metaforică - tocită sau inedită - dezvoltă funcţii explicativ-descriptive de „etichetare" subiectivă
a unor evenimente, atitudini, persoane şi, prin extensie, a conţinutului întregului text. Ignorând norme

11
estetice/de originalitate, dar deviante faţă de expresia standard, titlul metaforic atrage atenţia cititorului şi
propune un unghi de lectură, fiind esenţial pentru persuasiunea jurnalistică prin insinuare. In acest sens,
trebuie luată în calcul şi utilizarea preferenţială a anumitor tipuri gramaticale şi semantice de metaforă.

Metafora nominală explicită (coalescentă) şi implicită se prezintă în variante clasice:

- metaforele definiţie (după modelul A este B) şi apozitive (A,B) - formele cele mai clare de metaforă
explicită. Pe primul loc se situează clişeele, „prefabricatele" frazeologice reprezentate de formule
colocviale şi/sau populare, mai rar culte, sau de sintagme preluate din limbaje specializate şi
transferate în alt domeniu: „Transnistria, o «gaură neagră» guvernată de bani şi de Kremlin"
(Evenimentul zilei, 4 iunie 2004, p. 17), „România, noul El Dorado viticol" (Evenimentul zilei, 21
iunie 2004, p. 3), „Relaxarea fiscală este praf în ochi" (Jurnalul naţional, 7 august 2004, p. 14),

Nu sunt de ignorat nici recontextualizările unor versuri, fraze celebre, titluri de cărţi/filme, ceea ce
generează metafore, respectiv titluri metaforic-parodice : „Mutu, Salvatore de la Patria" Jurnalul
naţional, 6 septembrie 2004, p. 1), „Vădim, file de poveste" (Evenimentul zilei, 27 ianuarie 2005, p. 8).

Metaforele explicite ingenioase mizează întotdeauna pe efectele unui element-surpriză: metaforă

personificatoare sau, dimpotrivă, cu rol depersonificator, amestec de registre stilistice, reutilizări parodice
imprevizibile ale unor expresii şi locuţiuni curente: .Vanghelie, un cartof prea fierbinte pentru PSD"
(Cotidianul, 23 mai 2004, p. 4), „Turismul - o babă care se chinuieşte să întinerească" (Jurnalul
naţional, 23 august 2004, pp. 8-9), „Piaţa Rahova, perla falsă din coroana lui Vanghelie" (Evenimentul
30 septembrie 2005, p. 21).

Metaforizarea, în titlu, a numelor proprii sau generice de persoană impune o observaţie aparte.
Indiferent de gradul de uzură şi de inventivitate, coalescenţa apozitivă constituie o procedură comodă de
calificare depreciativă sau elogioasă a unei persoane şi prin aceasta, de orientare şi de manipulare a
lecturii: „Chirurgul Ciomu, «măcelarul de mădulare», a fost dat afară din spital" (Adevărul, 17 iulie
2004, p. 1), „Adi Mutu, iconiţa lui Iordănescu" (Jurnalul naţional, 6 septembri 2004„Angela Merkel, o
Cenuşăreasă care pescuieşte" Ziarul financiar, 2005

Poreclele, ocazionale sau stabile, prin excelenţă ironice, atribuite unor persoane publice (politicieni
îndeosebi), asigură una dintre procedurile curente de metaforizare a titlului. în funcţie de stocul de
cunoştinţe deţinut de cititor, uzul metaforic implicit al supranumelor obscurizează şi blochează
înţelegerea mesajului sau, dimpotrivă, creează premisele unei lecturi relaxa(n)te: „Bombonel şi
iepuraşul" (România liberă, 27 octombrie 2004, p. 1; Adrian Năstase; Traian Băsescu), „Iepuraşul şi
papagalul, candidaţi la Cotroceni" (Libertatea, 28 octombrie 2004, p. 2; Traian Băsescu şi Adrian
Năstase),

Acelaşi rol de categorizare expresivă şi neechivocă revine clişeului metaforic fondat pe (re)punerea
în circulaţie a unor termeni arhaici, învechiţi sau „exotici", denumind ranguri şi funcţii administrative,
sociale, militare: „Michael, şeicul vitezei" (Libertatea, 4 aprilie 2004, p. 19), „Elevii, ieniceri pentru
partid" (Evenimentul zilei, 2 iunie 2004, pp. 4-5),

Celelalte subtipuri de metaforă nominală perpetuează propriile stereotipuri, ceea ce determină: a) un

manierism figurativ prin uz și conservare a clişeului metaforic, deseori lipsit de paternitate ; anularea
oricărui risc sau efect de ambiguizare a expresiei. ca arare, în titlul jurnalistic sunt neechivoce chiar şi
secvenţele care, structural, aparţin metaforei implicite; în plus, transparenţa .semantică este garantată şi
de glosarea anticipată a metaforei în supratitlu sau amânată, în şapou ori în text.

12
- metaforele substantival-genitivale (substantiv + substantiv în genitiv), substantival-prepoziţionale
(substantiv 4- substantiv în acuzativ cu prepoziţie), precum şi sintagmele de tipul substantiv +
adjectiv, utilizate cu valoare conotativă apar extrem de frecvent în structura titlului jurnalistic :
„Telenovela negocierilor. Noi «trădări» PRM şi PUR" (Evenimentul zilei, 18 iunie 2004, p. 6), „Zaţul
privatizărilor îngroaşă portofoliul AVAS" (Gândul, 27 mai 2004, p. 1), „Al Qaida aruncă în luptă
arma petrolului"
Perfect catacretice sau cu un grad oarecare de originalitate, metaforele nominale de acest tip asigură
nu numai brevilocvenţa, ci şi expresivitatea enunţului; în plus, o sumă de elemente figurative asociate
consolidează complexitatea şi, în ultimă instanţă, eficienţa pragmaretorică a titlului.

Metafora verbală este o componentă importantă - cantitativ şi expresiv - pentru construcţia titlului
jurnalistic.
Prin excelenţă convenţională şi nonambiguă (semnalată eventual în ghilimele), metafora verbală poate
evita pericolul banalităţii prin combinarea cu diverse artificii lingvistico-stilistice: realizări hiperbolizante
şi personificatoare, îndeosebi din seria „medicală" sau a agresivităţii, împletirea cu metonimia şi cu jocul
de cuvinte, amestecul de registre stilistice: „Un poliţist de frontieră beat «a secerat» 5 oameni cu 200 de
cartuşe" {Adevărul, 21 iunie 2004, p. 1); „PSD - Cluj-Napoca a intrat în comă" (Evenimentul zilei, 21
iunie 2004, p. 5), „Guvernul castrează abia înfiinţatul Consiliu Naţional de Integrare" (Adevărul, 22
septembrie 2004, p. 7), „Ministrul Cinteză ciripeşte la căpătâiul pacientului «Sănătatea»" (Gândul, 27
iulie 2005, p. 12, cu includerea metaforei într-un joc ironic de cuvinte).
Retorica titlurilor metaforice/metaforizate este interesantă şi sub alte aspecte, care depăşesc simpla
tipologie gramaticală şi semantică a tropului.

Pentru limbajul publicistic este definitorie şi tentativa de subminare a propriilor clişee figurative;
reţinem în acest sens constituirea „familiei de metafore" prin gruparea unor metafore implicite, aluzive şi
sinonimice în jurul unui clişeu de referinţă.
Tendinţa de a inventa şi de a impune, în şi prin limbajul jurnalistic, metafore ocazionale, dependente de
circumstanţe concrete, particulare; ele devin rapid fie clişee metaforice, fie sursa unor modele de formare
a „familiei de metafore", centrate asupra unuia şi aceluiaşi termen de bază. în general, sunt metafore
efemere, a căror forţă şi perioadă de circulaţie coincid cu durata evenimentului care le-a generat.
Exemplele de acest tip sunt numeroase şi mai ales concludente pentru capacitatea limbajului publicistic
de a multiplica ingenios extinderile metaforice ale unui cuvânt/concept „la modă" :
- tsunami („val uriaş, distrugător"), cuvânt japonez, cu apariţii denotative frecvente în relatările despre
dezastrele naturale din Thailanda şi Indonezia, s-a înregistrat, simultan, şi cu valoare metaforică:
„Tsunami" (Ziua, 7 ianuarie 2005, p. 1; despre, convulsiile din politica românească), „ „Se apropie un
«tsunami» pe piaţa asigurărilor" (Evenimentul zilei, 11 ianuarie 2005, p. 8).
- diverse adjective, utilizate ca epitet metaforic, reprezintă componenta invariabilă într-o serie compactă
de metafore, cu domeniu unic de referinţă (cel politic, în exemplele următoare):
- adjectivul portocaliu dezvoltă aceeaşi conotaţie („aparţinând opoziţiei democratice"), indiferent de
numele determinat; sintagma „revoluţie portocalie" (cu referire la Ucraina) asigură tiparul pe care
se grefează numeroase metafore „înrudite" : „Portocaliul Iuşcenko se colorează în gri" (Gândul,
13.09.04
Sunt de semnalat totodată şi substituţiile lexicale sinonimice ale termenului de bază: „Revoluţia oranj
din Ucraina, orchestrată de serviciile secrete" (Adevărul, 18 ianuarie 2005, p. 1) sau „Oranjada" (Ziua, 4
martie 2005, p. 1);
■ adjectivul electoral se înregistrează în componenţa a două „valuri" de metafore adjectivale,
aferente comentariilor pe teme politico-administrative - alegerile locale (Adevărul, 25 octombrie
2004, p. 2), „SMS-uri electorale cercetate de Poliţie", „Repetenţi la testul mitei electorale",
„Liber la turism electoral" (Cotidianul, 10 noiembrie 2004, pp. 2-4),

13
 Preponderent ocazională, metafora de elogiere absoarbe şi pune în circulaţie clişeul figurativ fondat pe
un termen evaluativ, adecvat momentului/evenimentului de referinţă; de pildă, titlurile artilelor de
prezentare a campionilor români la Jocurile Olimpice (Atena, august 2004) au exploatat obsesiv
sintagmele de aur, de argint, de bronz, metafore cu clară trimitere aluzivă la medaliile : „Ploaie de aur
peste România" (Jurnalul naţional, Z5 august 2004, pp. 32-33), „Bărcile cu vâsle de aur" (Jurnalul
raional, 23 iulie 2004, p. 32), „Chef de aur! " (Jurnalul naţional, Ir august 2004, p. 1), „Gimnastele de
aur s-au întors acasă" (Adevărul, 26 august 2004, p. 11).
Metonimia prezintă interes ca procedeu care favorizează economia de limbaj şi se intersectează cu alţi
tropi. Metonimia propriu-zisă, saturând una dintre variantele substitutive tipice (de pildă, „autor pentru
operă"), se înregistrează sporadic: „80 de Matisse, Cezanne şi Picasso au ajuns la Muzeul Naţional de
Artă al României" (Gândul, 2 iulie 2005, p. 3).
În schimb, personificarea metonimică furnizează unul dintre cele mai stabile clişee figurative ale
limbajului publicistic actual, recuperate în construcţia titlului; clişeul atinge atât tipul de figură (cu
sincretismul a doi tropi), cât şi „gramatica" şi „semantica" acesteia. Elementul personificator se selectează
din categoria verbelor volitive, psihologice, de mişcare, de opinie sau declarative, în timp ce componenta
metonimică este reprezentată de entitatea căreia i se atribuie caracteristica [ + animat].
Extrem de unitară, categoria metonimiei personificatoare se compune din : toponime/nume de partide,
instituţii, formaţii muzicale, teatrale, sportive etc., indicate prin nume complet sau prin sigle. în acest
mod, dintre multiplele forme posibile de substituţie metonimică publicistica activează îndeosebi varianta
„conţinător pentru conţinut" de tipul „Rusia vrea acord total cu Bruxelles" (Ziarul financiar, 21 mai 2004,
p. 9), „Al Qaida ameninţă cu atentate în Bulgaria şi în Polonia" (Adevărul, 22 iulie 2004, p. 9).
în titluri, preferinţa netă pentru structurile minimale (substantiv cu stilizare metonimică + verb
personificator) nu exclude şi cumulul a două secvenţe de acest tip. De asemenea, importanţa şi stabilitatea
procedeului sunt probate, printre altele, de prezenţa, pe aceeaşi pagină de ziar, a unei serii de titluri
construite similar: PNL nu votează Statutul Parlamentului" ; „PNL cere demisia ministrului Sănătăţii" ;
„PD şi PNL se opun vânzării vilelor de protocol către actualii chiriaşi" ; „PD cere revenirea la vechiul
sistem judiciar" ; „PD critică deturnarea banilor de la Sănătate" {Adevărul, 19 martie 2004, p. 3).
Titlul centrat pe paradox, figură a ambiguităţii prin asocierea de idei aparent contradictorii, este prin
definiţie remarcabil, deşi se înregistrează variante slab diferenţiate ale aceluiaşi procedeu: este vorba
despre „ruptura" imprevizibilă în plan lexico-semantic, produsă de: a) relaţia de incongruenţă dintre
elementul regent şi determinanţi; şi b) substituţii lexicale/sintagmatice deviante în contextul dat; în plus,
locul de fisurare a coerenţei semantice poate fi semnalat grafic prin puncte de suspensie: „Mita legală"
(Ziarul, 20 aprilie 2004, p. 1), „Cadre didactice... corigente" (Dimineaţa, 2 iulie 2004, p. 1), „Popularii
nepopulari" (Ziarul, 2 iulie 2005, p. 1), „A câştiga pierzând! " (Jurnalul naţional, 21 iunie 2004, p. 35).

6. Ziaristica în viziunea publicistului Eminescu (după C. Parfene)

Este ştiut că M. Eminescu a desfăşurat o susţinută activitate pe tărâmul publicisticii. A fost, câţiva ani la
rând, redactor la ziarul Timpul, publicaţie de prestigiu în peisajul ziaristicii româneşti din ultimele
decenii ale secolului al XIX- lea, în care poetul redacta, aproape zilnic, editoriale pe diversele aspecte ale
vieţii economice, sociale, politice, culturale etc., specifice societăţii vremii. Prin pana ascuţită a lui
Eminescu – gazetarul, Timpul a devenit un ziar de dezbatere serioasă a unor probleme prestante ale
epocii, iar prin verva stilului său publicistic, un organ de presă de largă audienţă şi chiar de temut.
Parcurgerea imensului număr de articole scrise de Eminescu înlesneşte concluzia că el a fost nu numai un
poet şi un gânditor, ci şi un gazetar de excepţie, adică genial.
În concepţia lui Eminescu,

14
a) jurnalistica adevărată, reflectând viaţa societăţii, în variatele ei aspecte, devine a patra putere într-un
stat civilizat, democrat, că presa cotidiană îndeplineşte, ca atare, un rol obştesc, acela de arbitru în
relaţiile dintre puterile legislativă (parlament), executivă (guvern) şi judecătorească (justiţie). Şi întreaga
activitate publicistică a lui Eminescu este subordonată îndeplinirii acestui rol, punând sub observaţie
severă modul în care parlamentul elabora legile cerute de stadiul dezvoltării societăţii româneşti din
timpul său, felul în care guvernele administrau treburile statului, felul în care justiţia îşi exercita, cu
obiectivitate, funcţia de cumpănă a dreptăţii.

b)Presa trebuie să-şi exercite rolul obştesc respectând anumite principii, cu alte cuvinte, să-şi execute
funcţia ei de observator critic, urmând un cod deontologic, pentru a-şi dobândi prestigiu şi audienţă în
viaţa publică. Unul din principii îl constituie faptul că nu confruntările dintre persoane trebuie să stea în
atenţia unei prese serioase, ci confruntările de idei.

c)Apoi, activitatea ziaristică impune obligaţia celui ce o îndeplineşte de a se documenta temeinic, atunci
când semnalează, critică sau dezbate anumite probleme, pentru ca ziariştii să scrie în deplină cunoştinţă
de ceea ce combat, pentru a nu condamna ceea ce nu cunosc, pentru a nu batjocori ceea ce nu vor să
cerceteze.

d)Patima, ranchiuna, spiritul de răfuială sunt aspecte care nu trebuie să-şi afle locul în demersul
jurnalistic, pentru că acestea deturnează presa de la menirea ei de arbitru obiectiv pe terenul confruntărilor
din viaţa publică. Pe cât omeneşte este cu putinţă, se impune, în viziunea lui Eminescu, ca gazetarul să fie
obiectiv în aprecierea faptelor.

e)În deontologia ziaristului Eminescu intră şi principiul independenţei de gândire a slujitorului presei,
adică a independenţei faţă de ambiţiile vreunei gaşte oarecare.

f)Gazetarului i se cere să fie de ridicată ţinută morală, să fie cinstit şi să aibă tăria de a-şi recunoaşte,
public, greşelile, atunci când le-a făcut şi tăria de a le îndrepta.

g)Gazetăria e profesie şi, ca orice profesie, se impune a fi exercitată cu responsabilitate civică. Obiectivul
ei fundamental este să acţioneze în spiritul adevărului, să acrediteze adevărul şi să stigmatizeze minciuna,
tupeul, calomnia, dezinformarea, obiceiul de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să taxezi, cum se exprima
Eminescu.

„Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt lupte de idei, ci
de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într-un principiu oarecare
c-o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu
vor să cerceteze, trezindu-se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte şi că a lovit
într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.”
Revenind la practica jurnalistică a scriitorului, constatăm că, lăsând la o parte unele excese de ton şi de
limbaj, Eminescu a respectat condiţiile de ordin de ontologic ale ziaristicii, aşa cum scrie D. Vatamaniuc,
el „îşi revendică meritul de-a spune lucrurilor pe nume, adeseori într-o formă crudă şi de-a recunoaşte, cu
sinceritate, atunci când trecea peste „marginile adevărului”.
Cele consemnate privind ideologia social-politică a lui Eminescu ne-au interesat pentru a constata
suportul criticismului publicisticii sale, care constituie trăsătura ei dominantă. Eminescu a crezut, sincer,
şi la o înaltă tensiune intelectuală, în ideile emise şi dezbătute în presă. Incandescenta trăire a acestor idei
i-a marcat, puternic, stilul publicistic, străbătut, ca un fir roşu, de patosul adevărului, cu deosebire în
articolele polemice, care constituie, de fapt, majoritatea textelor sale gazetăreşti.
Cercetarea atentă a expresivităţii textelor publicistice ale lui Eminescu relevă o impresionantă paletă de
procedee stilistice, prin care aceste texte sunt afine unora dintre cele mai cunoscute creaţii poetice ale
marelui scriitor. Între poetica din poeziile şi proza artistică eminesciană şi tehnica discursului

15
jurnalistic, din cele mai multe texte polemice ale sale, este o relaţie de complementaritate incontestabilă,
arta poetului punându-şi amprenta pe discursul publicistic şi invers. Şi acest aspect este un semn al
organicităţii operei eminesciene, care se impune aprofundat, în perspectivă, prin riguroase investigaţii,
mai ales de natură stilistică.
Spuneam, mai înainte, că Eminescu a trăit, intens, adevărurile dezbătute în articolele sale. Putem spune
că el s-a manifestat sub semnul pathos-ului, cuvânt care, în greaca veche, înseamnă pasiune plină de
înflăcărată dorinţă, dar care mai înseamnă şi suferinţă. Ambele sensuri ale cuvântului se identifică, atât în
poezia cât şi în publicistica sa. Dacă într-o poezie ca Odă (în metru antic) întâlnim o suferinţă
ontologică, împletită cu dorul de absolut, faptul îşi are corespondenţe în dorinţa neistovită de a spune
adevărul (la modul absolut) şi în pătimirea, suferinţa pricinuite publicistului de mizeriile şi absurdităţile
vieţii social-politice din vremea sa. Pătimirea, suferinţa îşi găsesc expresia incandescentă, în publicistica
eminesciană, în cultivarea, prin excelenţă, a polemicii, care, adeseori, capătă atributele pamfletului.
Imensa majoritate a textelor publicistice ale lui Eminescu o alcătuiesc textele referenţiale, ele
dezbătând probleme ale realităţii timpului său, într-un limbaj preponderent denotativ, dar, fapt foarte
interesant, în aceste texte, se întâlnesc, frecvent, sub aspect stilistic, variate elemente lingvistice, prin
care personalitatea publicistului nu numai că exprimă, dar se şi exprimă, adică dă expresie viziunii sale
despre lume şi societate şi, cu impresionantă pregnanţă expresivă, reacţiilor sale de ordin psihic,
temperamental. Faptul acesta conturează publicisticii eminesciene un profil aparte, în care dezbaterea de
idei se concretizează în texte aflate într-o zonă specială, texte cu o expresivitate care şi implică vădite
elemente de tranzitivitate, dar şi o vizibilă coloratură afectivă, deseori componente lingvistice cu o
conotaţie estetică, în stare să potenţeze (să intensifice) aspectele comunicate, sau imaginile realităţilor
economice, sociale, politice etc. discutate.

1. Aspecte ale stilului publicistului Eminescu. Despre organizarea textului publicistic

În copleşitoarea lor majoritate, textele cu caracter publicistic ale lui Eminescu,tipărite sau rămase
în manuscris, de mai mare sau de mai mică întindere, sunt riguros construite. Indiferent de problematica
tratată (economică, istorică, socială,politică etc.), ele pornesc de la formularea clară a obiectului
dezbaterii, urmând apoi un traseu bine conturat şi consecvent urmărit al dezvoltării problemei,
întotdeauna fundamentată pe o temeinică documentaţie, pe demonstraţia logică, folosind un discurs
publicistic în care sunt puse la contribuţie cele mai variate procedee de textualizare, de la elementele de
figuraţie poetică, implicând diverse semnificaţii (umoristico-ironice, sarcastice), până la silogisme şi
reducerea la absurd a opiniilor adversarilor.

Este foarte greu a ne opri la unul sau la altul din textele publicistului, pentru că, într-o măsură sau alta, în
fiecare din ele se întâlnesc unele sau altele din componentele specifice artei lui de a-şi structura şi
desfăşura discursul, aproape întotdeauna polemic. Sunt totuşi mai multe texte în care tehnica organizării
lor apare în întreaga ei specificitate. Ne referim, bunăoară, la texte (unele, adevărate studii de mare
întindere), precum acele consacrate, spre exemplu, masivei imigraţii izraelite, din ultimele decenii ale
secolului al XIX-lea, problemei românilor din Transilvania, aflaţi sub dominaţia imperiului austro-ungar
sau aceea a românilor bucovenieni şi problema cedării Basarabiei. Aceste texte sunt cu totul edificatoare
pentru ceea ce înseamnă patosul adevărului, atât în înţelesul strict denotativ al expresiei, cât şi în acela
de pătimire, de suferinţă, pricinuită de denaturarea adevărului, de minciuna sfruntată, susţinută cu
impertinenţa unei false documentaţii, de suferinţa cauzată justiţionarului Eminescu de ticăloşia
politicienilor demagogi, puşi pe căpătuială, fără muncă, prin împovărarea ţărănimii şi a categoriilor
sociale productive.
Studiul polemic Basarabia (publicat în Timpul, nr. 3, 4, 7, 8, 10, 14 martie 1878, iar în ediţia
Eminescu, Opere, X, p. 56-70), arată, poate mai mult decât toate articolele scrise de poet, serioasele

16
cunoştinţe istorice ale lui Eminescu, el demonstrând că e stăpân pe tot ce se scrisese în istorie, la vremea
sa, pe de o parte, şi talentul său în folosirea polemicii de idei, pe de altă parte. Acest studiu, cu reale
virtuţii stilistice, este judicios compartimentat, după criterii geo-cronologice, în şase capitole: I.Numele şi
întinderea ei; II.Veacul al cincisprezecelea; III.Veacul al şaisprezecelea; IV.Veacul al
şaptesprezecelea; V.Veacul al optsprezecelea; VI.Veacul al nouăsprezecelea. Izvoare. În acest amplu
text, o palpitantă pledoarie pentru românitatea provinciei, Eminescu răspunde, magistral, documentat şi
cu argumente de logică şi de bun simţ, atacurilor presei ţariste îndreptate împotriva României, în
problema retrocedării celor trei judeţe: Cahul, Ismail şi Bolgrad, din sudul Basarabiei, revenite la
Moldova în 1856, demonstrând că istoria provinciei este foarte veche, începând într-o epocă în care
Imperiul ţarist nu-şi întinsese stăpânirea până la Nistru. Eminescu aduce în sprijin documente foarte
vechi, mărturiile unor călători şi istorici străini şi români şi multe înscrisuri întocmite în cancelariile
domnitorilor români.

2.Atribute ale oralităţii stilului publicistic eminescian

Pentru Eminescu, limba vorbită de ţărani era un izvor de preţioase cuvinte, locuţiuni şi figuri, care
configurează caracterul curat, naţional şi propriu limbii noastre. În tot ce a scris marele nostru clasic, se
găsesc nu numai numeroase idei despre originea romanică, despre evoluţia şi frumuseţile limbii române,
dar chiar comorile acestei limbi, într-o alcătuire personală, purtând însemnele unicităţii. Mărturie stau, în
primul rând, poeziile pline de vrajă, proza artistică şi, nu în ultimul rând, publicistica scriitorului.
Oralitatea publicisticii eminesciene este o evidenţă ce se impune de la sine şi este determinată de
intenţionalitatea informativ-persuasivă a stilului ce-i este propriu.
Frecvente sunt cuvintele vechi (aşa numitele arhaisme), care conferă limbajului acea culoare locală, în
textele în care publicistul discută probleme de ordin istoric, dar nu numai. Iată un număr de exemple:
predment, pentru „afacere”, termen întâlnit în vechile documente româneşti, ca şi altele de fapt; izvod (în
sintagma „izvodul averilor”) pentru „sursă” („însemnare”, „manuscris”, „text”); vavilonie, pentru
„încurcătură” (în expresia „vavilonie curată”); hulă, „ocară” (termen întâlnit şi în Glossă); nimărui,
forma rotacizată a lui „nimănui” (în propoziţia : „nu dăm nimărui lecţiuni de morală politică”);
niciodinioară, „niciodată”; trupina „tulpina” etc.

În textele publicistice ale scriitorului se întâlnesc, la tot pasul, cuvinte şi expresii populare cu
multiple valori expresive, de la fixarea pregnantă a unei idei, a unui sentiment sau a sensului euristic
al unei situaţii, până la exprimarea sugestivă a unei reflecţii sapienţiale.
Materialul faptic e de o bogăţie copleşitoare, pentru că nu e text în care să nu se întâlnească cuvinte
şi expresii de largă circulaţie populară, ceea ce conferă „partiturii” o mare varietate lexicală, împreună cu
alte tipuri de cuvinte şi expresii cu vădit caracter polemic, cuvinte „crude”, „tari” (invective), apoi
zicători, proverbe etc.
.Dar ce să vezi? În loc să le sărute mîinile şi să le mulţumească, ei se fac de către pădure şi încep cu
libertatea, egalitatea, fraternitatea şi suveranitatea, încît bătrîni-şi pierd cu totul călindarul. Parcă se
pornise morile de pe apa Siretului. Şi le povesteau cîte în lună şi-n soare, cîţi cai verzi pe pereţi toţi, c-
un cuvînt cîte prăpăstii toate. Cum să nu-i ameţească? Cap de creştin era acela, unde se mai pomenise
atîtea asupra lui? Apoi s-au pus pe iscodit porecle bătrînilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba
retrograzi, ba cîte alte toate, pînă ce au ajuns să le zică că nu sînt nici români, că numai d-lor, care ştiu
pe Saint-Simon pe de rost, sînt români, iar bătrînii sînt altă mîncare, vorba ceea: nu crede ceea ce vezi
cu ochii, crede ceea ce-ţi zic eu! ( Din icoane vechi şi nouă, un fel de variantă a Scrisorii III, în Opere,
X, 24)

Aducând vorba la efemeridele „fracţiuni” politice, Eminescu scrie :

17
 Ba e tunsă, ba e rasă, dintr-una în alta veni şi întrebarea că ce-o fi aceea Centrul ? Noi, ca badea
din poveste, răspunserăm într-o doară că Centrul este o nimica toată, un grupuşor, un grupuleţ, mic la
stat mare la sfat, mai mare daraua decât ocaua, o nucă de jucărie cu coajă umflată şi lustruită dar fără
miez şi aşa mai departe câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul.
Numai aceste singure texte ar putea servi ca eşantioane elocvente pentru ceea ce înseamnă oralitate
stilistică în publicistica eminesciană. Ele sunt truculente, înţesate cu cuvinte şi expresii neaoşe, cu ziceri
populare, cu formule de adresare specifice, cu comparaţii plastice, hâtre, în spiritul umorului moldovenesc
uşor zeflemitor, cu aluzii la anecdotica folclorică. Dar de mare efect expresiv este construcţia textelor ca o
conversaţie cu un auditor imaginar, impunându-le forţa de atracţie pe care o are stilul colocvial,
procedeu folosit de Eminescu în articolele politice (la Curierul de Iaşi şi la Timpul).
În articolele lui Eminescu impresionează marele număr de expresii, zicători şi proverbe, întotdeauna cu
un rol stilistic de mare efect: sensibilizator, plasticizant, reflexiv-euristic, ironic, satiric etc.
Consemnăm câteva extrase din diverse contexte, operaţie destul de uşoară, întrucât, cum spuneam,
asemenea fapte de limbă vorbită se întâlnesc aproape la tot pasul în publicistica scriitorului : ne vom ţine
pe şleau de ideile cele mai elementare, pe care le pricepe orice creştin c-un cap normal (X, 233); Teme
de aritmetică vulgară şi de uite popa nu e popa (Ibidem, 235); cazul se potriveşte cu noi ca nuca în
perete (Ibidem, 272);

Atitudinea afectivă a ziaristului este potenţată, direct sau indirect, şi prin nenumăratele interogaţii şi
exclamaţii retorice, care implică destinatarul în miezul fierbinte al dezbaterii, de obicei polemice, ca, spre
exemplu, interogaţiile în cumul, din fragmentul cu vizibile accente de pamflet, la adresa celor din
păturile suprapuse: Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti
oameni cari pe calea statului voiesc să cîştige avere şi onori, pe cînd statul nu este nicăieri altceva decît
organizarea cea mai simplă, posibilă a nevoilor oamenilor?

Menţionam, mai înainte, că Eminescu face, deseori, referiri, în polemicile cu politicienii vremii, sau
în articolele în care discută probleme din diferite domenii ale vieţii sociale, la anecdotica populară, care-
i era familiară, ca şi întreaga bogăţie şi expresivitate a limbii vorbite de popor. Relatarea unor anecdote pe
parcursul textelor publicistice dau acestora, pe lângă o deosebită culoare, în tentă umoristică, şi o evidentă
forţă argumentativă. Anecdotele conturează, în textele în care apar, şi o expresivitate poetică de
netăgăduit, în măsură să producă, pe parcursul lecturii, starea estetică autentică. Apelul la anecdotă este
motivat de Eminescu prin faptul că, adeseori, în focul polemicilor, condeiul îi este mânat la asprimi de
limbaj şi că, povestind întâmplări exemplare, poate mănţinea o atitudine rece în discuţie. Rece este un fel
de a spune, pentru că, în realitate, relatarea de anecdote încălzea discuţia, prin nota umoristică, ironică şi
satirică implicată, aşa cum se întâmplă, de obicei, în orice comunicare destinsă, în care oralitatea este la
ea acasă. Ne vom opri la două exemple.
.Polemizând pe tema facţiunilor politice, (în Am zis în numărul nostru penultim...) la un moment
dat, Eminescu scrie: ne aducem aminte de povestea drumului ce l-au făcut împreună un turc, un călugăr
şi un popă. Cînd era soarele la prînzul cel mare s-aşezară cîteştrei călători la umbra unui copac şi-şi
puseră dinaintea lor merindele, turcul un arm de miel, călugărul peşte şi vin, popa pasărea cea mai bună
a ţiganului, căci acesta, fiind întrebat de naşu său ce pasăre să-i gătească de mîncare, răspunse că ,,aşa
pasăre de bună ca purcelul nu-i alta”. Cîteşitrei se poftiră reciproc de-a mînca şi din merindele
celorlalţi. Călugărul postea, deci nu putea să ia nici din miel, nici din pasărea cea mai bună. Turcul era
oprit prin lege de-a bea din vinul călugărului şi de a atinge chiar din pasărea popii. Numai părintele s-
apucă şi de peştele şi de vinul călugărului şi de mielul turcului, încît acesta din urmă observă cu
bunomie: Hai popo hai, bună lege ai. Şi urmează concluzia naratorului: Aşadar, cînd conservatorii sînt la
putere taica părinte poate fi ministru, căci nu-l împiedică principiile; cînd sînt roşii pe scaune idem. În
orice caz – chiar dacă am admite că asemenea principii pot exista – ele cată să fie foarte elastice, încheie
Eminescu, ironic. ( Opere, X, p. 348-349)

18
 Înrudită îndeaproape cu anecdota este pilda (laică sau mistico-relegioasă). Eminescu recurge, în
publicistica sa, şi la această specie (populară sau cultă), cu intenţionalităţi multiple, dar mai ales
umoristic-moralizatoare, sau euristice. Un exemplu.
Polemizând cu liberalii, spre exemplu, în Şarpele, cînd îl doare capul..., Eminescu se referă, chiar
de la început, la pilda: Şarpele, cînd îl doare capul, ca să-şi verse veninul iese la drum, unde trebuie a
găsi un călcîi ca să-i strivească capul; aşa şi omul rău şi veninos: arareori el piere prin altceva decît prin
propriul său venin şi prin răutatea sa dusă dincolo de orice margine. Această veche învăţătură s-a mai
adeverit încă o dată pentru opinia publică şi pentru noi prin cele petrecute în cele două şedinţe ale
Camerii. Şi-şi încheie articolul, simetric, cu un comentariu auctorial, referitor la pilda din începutul
textului: Dar desigur nu e plăcută starea pentru acest copil pervers al naturii cînd un călcîi puternic îi
striveşte capul hidos. ( Ibidem, p. 391 şi 392)
Alteori, publicistul Eminescu recurge şi la mit şi la basmul popular, pentru a exemplifica, a stabili
similitudini cu situaţia din ţară, sau cu mersul istoriei românilor. În sens ironic, vizând organele de presă
cu care se afla în polemică, scriitorul menţionează mitul cu minunile unui împărat egiptean, care topind
ceara o vărsă într-o tipsie de aur şi făcu oşti de ceară, dar văzu oastea lui sfărâmată. Articolul Alaltăieri
s-a întîmplat o minune… - minunea era că ziarul liberal Presa spusese, în final, şi un adevăr - , Eminescu
îl începe astfel:
Alaltăieri s-a întîmplat o minune.
Nu mai sîntem pe vremea făcătorilor de minuni, pe a lui Nevtinav împărat din Egipt, de pildă,
despre care vorbeşte povestea ciobănească a lui Alexandru Machedon că făcea, zice, ostaşi de ceară; îi
punea în şir pe o tavă şi îi topea şi numaidecît, într-o clipeală de ochi, se topea oastea lui Darie împărat
trimisă împotriva lui. Nevtinav era un mare fermecător, dar minunea ce s-a întîmplat alaltăieri tot n-ar fi
putut-o face. ( Ibidem, p. 179) Cum se poate vedea, Eminescu relatează captivant, într-un grai simplu,
curat, limpede, cel al povestitorului popular.
Oralitatea este o caracteristică dominantă a discursului publicistic eminescian, calitate care face
din lectura articolelor apărute în presa timpului un demers încântător, atât prin dinamica desfăşurării
ideatice, cât şi prin varietatea procedeelor de limbaj, în majoritatea lor de provenienţă populară.

3. Portretul şi expresivitatea lui în publicistica lui Eminescu

Publicistul înserează, în textul polemic, ca procedeu stilistic, şi portretul, cu o deosebită forţă expresivă.
Prin urmare, expresivitatea portretelor unor persoane, sau grupuri socio-profesionale, realizate de
Eminescu, nu poate fi relevată decât văzute şi interpretate în contextul restrâns din care fac parte şi în
acela mai larg al polemicii jurnalistice, în care a fost antrenat Eminescu.
Simplificând, oarecum, lucrurile, portretele din publicistica scriitorului ar putea fi categorisite, având în
vedere obiectul portretizării, în portrete de persoane (deci individuale) şi portretizări ale unor
grupuri, categorii profesionale (aşadar, colective). Dacă avem în vedere atitudinea portretistului faţă de
obiectul portretizat, atunci, putem identifica portrete admirative (elogioase) şi portrete satirice şi chiar
groteşti. În fine, dacă ţinem seama de tehnica realizării lor, am constata portrete bine conturate, în linii
pregnante, care, desprinse din context, pot avea statutul unor realizări cu existenţă (şi valoare) de sine
stătătoare şi portrete camuflate, mai mult sau mai puţin, de o textură de fundal, ca într-un fel de
basorelief, în care trăsăturile obiectului portretizat se estompează, fără însă a-şi pierde relevanţa.
În mai multe locuri, întâlnim portretizări ale unei pături sociale, în notă admirativă, cum sunt acelea ale
ţărănimii, care reprezintă, în viziunea lui Eminescu, talpa ţării, însuşi poporul român, cu ceea ce are el
specific. Într-un articol din Timpul (15 februarie 1880), în De bine de rău..., polemizând cu organele de
presă guvernamentale, pe tema situaţiei ţărănimii, se creionează următorul portret al acestei clase sociale
împovărate de nevoi: Cine cunoaşte bine viaţa populaţiei de la ţară poate afirma cu siguranţă că nu s-ar

19
găsi în toată ţara cinci ţărani la sută cari să nu fi fost măcar odată la trei luni, la termenul birului,
victima rapacităţii şi brutalităţii administraţiei.
Această stare de lucruri cvasi anarhică, a ajuns să fie considerată de bietul ţăran ca o stare normală şi,
fatalist cum este, el şi-a făcut chiar proverbe cari să reproducă vremurilor viitoare icoana vieţii ce duce
el astăzi, în statul liberal a cărui temelie este dînsul. Asta, fiindcă ţăranul nu poate avea a face cîtuşi de
puţin cu vreun agent public fără să fie nedreptăţit şi ciupit în pungă, se mulţumeşte cu atîta şi nu caută a
reclama dreptate mai sus, care ş-aşa nu prea e plină. De aceia zice tot el: Ţăranul nostru cu oamenii
stăpînirii e ca oaia care umblă printre scăieţi; în tot scaietele trebuie să lase cîte o şuviţă de lînă, mai
mare ori mai mică, după cum o fi şi scaietele. (Eminescu, Opere, X, p. 417)
Un portret amplu, de grup, cu puternice note satirice, frizând şarja pamfletară, anunţându-l pe Tudor
Arghezi, cu Profilurile sale, în culori grele, păstoase, iscînd impresii puternice ( I. Sîrbu, Op. cit., p.
91 ), realizează Eminescu junilor superficiali şi corupţi, portret cu vizibile corespondenţe în lirica satirică
a poetului:
Făcîndu-şi prin Piza, Belgia şi Elveţia doctoratele în drept în cîte 10-15 luni sau poate chiar în tot atîtea
săptămîni, tăind cîinilor frunză prin Paris, unde cîteva săptămîni înaintea examenelor se pun sub
repetitori să-nveţe pe de rost răspunsurile la întrebări certe, precum se învaţă căţeii la aportare, şi
cîştigînd titluri fără vreo muncă şi inteligenţă, fără ca vreodată să fi învăţat a judeca, a gîndi, a cerceta,
ne vin cu droaia şi aspiră toţi de a deveni miniştri, membri la Curţi, academici etc. încît nu ştim ce să
admirăm mai mult, ignoranţa sau tupeul lor.
Un ciudat mod de mişcare în societate se observă de mai mult timp încoace. Tocmai băieţii cei mai blegi
şi mai tîrzii la minte, cari se strecură sau nu se strecură cu chiu cu vai prin şcoalele secundare, au
norocul de a pleca în străinătate, de unde se întorc ca viţelul din fabulă, adecă mai blegi, dar cu titluri şi
cu aspiraţiuni nemărginite. Cea dintîi aspiraţiune a acestor tineri plini de speranţă este o zestre de 10-
20000 de galbeni; a doua, deputăţia; a treia, funcţiunile înalte ale statului şi, în fine, fotoliul ministerial.
Astfel vedem oameni cari nu au nici atîta judecată proprie cîtu-i negru sub unghie grămădindu-se în
Corpurile legiuitoare, în justiţie, la universităţi. O cultură cîştigată prin cafenelele Parisului dă tinerilor
români dreptul de a aspira oricît de sus. Fiindcă pe calea bine organizată a unui stat bine organizat
lucrul n-ar fi cu putinţă, întrebuinţează alte mijloace, se fac ciraci politici ai cutărui sau cutărui
persoane, cîştigă o importanţă nemeritată de oameni de partid şi deodată numai vezi răsărind cutare ori
cutare reputaţie uzurpată, pe cari organele gaştei o laudă şi o ridică în ceruri, iar cetitorii cred,
reputaţia se întemeiază, pînă ce la urma urmelor avem leit-poleit înainte-ne pe candidatul la minister.
Cazuri s-ar putea cita o mulţime, ba chiar ar fi practic de a se face o statistică a putrejunii sociale, atît
de numeroase şi înstructive sînt ele.
În alt loc, întâlnim un portret generalizant, în viziune macchiavelliană, al oamenilor politici, prezentaţi
în trăsături tipice, cu valoare generalizatoare, în care, pe lângă rigurozitatea tuşei (a atributelor specifice),
întâlnim şi repulsia publicistului, exprimată prin cuvinte şi expresii insinuante, într-un text polemic
antologic: Oamenii politici nu trebuie să aibă virtuţi, ci numai aparenţa lor. E foarte primejdios de-a fi
pururea onest; însă a apărea evlavios, de bună-credinţă, uman, cu frica lui Dumnezeu, onest, a părea
toate acestea e foarte folositor. Omul politic nu trebuie să observe totdeauna ceea ce în ochii oamenilor e
virtuos; adesea pentru a se mănţinea la locul lui trebuie să înfrîngă buna – credinţă, iubirea de oameni,
umanitatea, religia. Cată însă să se păzească ca nicicînd să nu iasă din gura lui o vorbă care să nu fie
mărturisirea celor cinci virtuţi pomenite mai sus. Tot ce iese din gura lui trebuie să respire milă, bună-
credinţă, umanitate, onestitate, evlavie. Numic însă nu e mai necesar decît aparenţa acestor virtuţi. Căci
oamenii judecă mai mult după ochi decît după bunul simţ. Toţi au ochi deschişi, puţini dreaptă judecată.
Toţi văd ceea ce pai a fi, puţini oblicesc cum eşti. Mulţimea e totdeauna cu aparenţele şi cu succesul. [...]
Această mică lecţie de Ma(c)chiavelli ni s-a părut necesară pentru că zilele n-au intrat în sac şi
făgăduinţele au rămas şi azi tot atît de ieftine ca-nainte de-o mie de ani.

20
Eminescu dă măsura talentului său portretistic şi în nenumăratele portrete individuale, de personalităţi
ale istoriei, ştiinţei şi culturii româneşti, cele mai multe descrise în culori calde, luminoase, exprimând
simpatia şi, adeseori, admiraţia sa (Ştefan cel Mare, Gh. Asachi, I. Heliade Rădulescu, V. Alecsandri, C.
Negruzzi, N. Bălcescu, M. Kogălniceanu etc.), dar şi în portretele unor oameni politici, prezentate în tentă
umoristică, satirică şi chiar grotescă (C. A. Rosetti, I. C. Brătianu, Al. Candiano Popescu, V. A. Urechia
etc.).
Dintre portretele în linii de pastă groasă, de şarjă nestăvilită, se reţin cele ale unor fruntaşi politici liberali;
precum C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu. În portretizarea unor asemenea persoane, Eminescu nu-şi poate
stăpâni resentimentele, devenind peste măsură de violent. Dar aceste portrete, trecând peste suportul
adversităţilor politice, sunt interesante prin virulenţa verbală, causticitatea cuvintelor şi expresiilor în stare
să pulverizeze personajul stigmatizat, anunţând, cum mai remarcam, incisivitatea verbală a portretistului
şi pamfletarului Tudor Arghezi. Selectăm secvenţe din unul din portretele făcute de Eminescu lui C. A.
Rosetti: Amintim în treacăt că d. C. A. Rosetti, părintele spiritual al partudului roşu, a fost pururea
cunoscut ca om sceptic, om cinic chiar. Rău român şi născut din părinţi greci, din tinereţea sa încă s-a
distins prin purtare cinică, prin dispreţul a orice convenţie socială sau de tradiţie. Necrezînd în nimic
decît în sine, el s-a unit cu acele principii egoiste cari pun individul şi interesele lui deasupra intereselor
generale, naţionale şi economice. [...] Astfel – cosmopolit pînă în vîrful unghiilor [...] sub auspiciile
hidoasei pocituri s-a născut şi încurajat acea specie de numărători de pietre pe trotuare cari sînt
totdeauna gata de-a se-nşira în rîndurile roşiilor dacă li se aruncă vrun os.
Un portret grotesc antologic este cel făcut lui Petre Grădişteanu, în care Eminescu pune la contribuţie
o largă gamă de procedee satirice, de la epitetul depreciativ, cuvântul invectivă, litota cu sene negativ,
metafore peiorizante, comparaţii oripilante cu intenţionalităţi sarcastice, până la porecla în cel mai
neaoş limbaj popular:
Există un biet om nenorocit aici în Bucureşti pe care o soartă nemiloasă, hărăzindu-i un cap de mărimea
unei măciulii de mac şi un trup închircit şi ridicol, l-au zvîrlit totuşi pe scîndurile scenei, ba încă i-au mai
inspirat şi nenorocita predilecţie nu pentru farse de genul paiaţelor, ci pentru tragedie înaltă, încît
vizitarea teatrului e totdeuna primejduită de către acest creştin.
Numele proverbial al acestui geniu ciudat în felul său e Crăcănel. Dacă se dă vreo tragedie şi joacă şi el
vrun rol, publicul se prăpădeşte toată seara de rîs de interpretarea ciudată pe care Crăcănel o dă rolului
său tragic; dacă se dă vreo comedie, publicul plînge de interpretarea, vrednică de comizeraţiune a
rolelor sale comice.
Ei bine, Crăcănelul Parlamentului e d. Petre Grădişteanu. Pronunţînd cuvinte mari şi avînd o fizionomie
nenorocită, care poartă sigiliul neşters a unei viclenii pronunţate, voind a vorbi cu sentiment şi căldură şi
nefiind capabil de aceasta, domnia sa se umflă în mod artificial şi, cu sofismele cele mai netrebnice, de
care ar rîde şi copiii, cu întortocheri de cuvinte, cu tertipuri şi cusururi subţiri de advocat, d-sa s-apropie
de cestiuni mari şi de espunerea liberă şi clară a spiritelor oneste. Ca să lumineze flăcările, orbitoare
prin claritatea lor, d-sa aprinde un chibrit şi, ca să liniştească oceanul mînios, varsă un degetar cu
untdelemn în el.

4. Mărci beletristice în publicistica lui Eminescu

Publicistica eminesciană ilustrează, cu evidenţă, fenomenul interferenţei stilurilor în procesul comunicării

prin presă. În articolele lui Eminescu, dominant este tipul de text numit referenţial, dar, având în vedere
orientarea lui directă spre destinatar, cu intenţia de a-i capta atenţia asupra problematicii dezbătute şi de a-
l convinge, autorul foloseşte pe lângă componentele specifice stilului ştiinţific, şi o bogată gamă de
procedee persuasive, ce caracterizează limbajul oratoric şi chiar limbajul beletristic, cu vădite efecte
sensibilizatoare (estetico-poetice).

21
Destinate a fi citite de un public larg şi implicând o intenţionalitate persuasivă, articolele lui Eminescu
conţin multiple procedee retorice, care problematizează, activizează, în cel mai mare grad, gândirea,
sensibilitatea şi capacitatea imaginativă a cititorilor. Se întâlnesc mărci (procedee) stilistice din toate
categoriile de figuri (ale repetiţiei, ale ambiguităţii, ale plasticităţii).

Epitetul este prezent la tot pasul, în diversele lui variante. Efecte poetice au însă acele epitete cu caracter
plasticizator şi acelea care exprimă reacţiile emotive ale scriitorului, din categoria invectivelor, a
apostrofelor. (Ex.: advocaţii sînt elementele cele mai stricate din lume,; discuţiile din parlament au
caracterul de cîrciocuri,...de vorbe înşirate şi fire încurcate; politicienii sînt capete deşarte; biserici de
urdă; arhiereu şolduros;

Deseori, publicistul foloseşte comparaţia (simplă sau dezvoltată), pentru a concretiza (plasticiza)
abstracţiunile, sensibilizându-le. Ex. : Nu tăgăduim că o picătură de silă în dreptul limpede al Moldovei îl
întunecă, precum o picătură de sînge întunecă limpezimea unui izvor;

Cu aceeaşi intenţionalitate de concretizare a unor abstracţiuni, publicistul recurge la imagini plasticizante,

care sunt, de fapt, nişte metafore dezvoltate, descriptive, de asemenea, cu efecte sensibilizatoare. Spre
exemplu, perenitatea spiritualităţii româneşti, în condiţii vitrege, este exprimată, poetic, printr-un lanţ de
metafore: Vijelia mugeşte împrejurul stîncei care cu nepăsare ţine capul sus, dispreţuind sforţurile ei
zadarnice. Norii se risipesc, stînca a rămas neclintită la locul ei, tot cu fruntea sus; iată viaţa
naţionalităţii române din vremuri uitate.

Publicistica eminesciană e predominant polemică. Demersul polemic impune, în mod firesc, gazetarului
anumite tipuri de organizare a textului. Frecvent, articolul polemic al lui Eminescu este fie în totalitate, fie
în anumitele lui părţi, un pamflet, în care atitudinea critică se revarsă, prin procedeele specifice ale
acestei specii, în cascade de ironii, în sarcasm şi în şarja verbală violentă. Efectele acestui tip de text
publicistic sunt nu numai vitriolante, în plan social-politic, dar şi deosebit de vii, atractive, la lectură,
datorită inventivităţii organizării enunţurilor, datorită tonului lor şi a procedeelor de limbaj. Am avut
prilejul să constatăm toate acestea, când s-a discutat, printre altele, şi expresivitatea ,,portretelor” întâlnite
în publicistica scriitorului.
Arta de polemist a lui Eminescu constă în folosirea de diverse procedee, de la figurile repetiţiei,
interogaţiilor retorice, a exclamaţiilor, a dialogismului, până la cele ale ambiguităţii (suspensie,
elipsă, comparaţie, metaforă, alegorie, oximoron, paradox, antiteză, inversiune etc.), toate conturând
dimensiunea expresiv-poetică a textelor, în interacţiune cu fundalul preponderent al limbajului referenţial,
strict denotative

7. ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ A LUI CONSTANTIN TĂNASE

Constantin Tănase s-a născut la 24 iunie 1949, în comuna Nemţeni, judeţul Lăpuşna (acum, r-
nul Hânceşti). Este licenţiat al Facultăţii de Filologie de la Institutul Pedagogic (ulterior, Universitatea
Pedagogică) de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (1971). Îşi începe activitatea ca profesor de română
în şcoli săteşti de cultură generală (1972-1974), apoi se angajează la Institutul de cercetări ştiinţifice
în domeniul pedagogiei (1974-1983; 1985-1986). Face studii de doctorat la Institutul de limbă şi
literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, unde îşi susţine teza de doctor în filologie, cu subiectul
„Relaţiile formale şi semantice între substantivele deverbale şi modul lor de prezentare în dicţionarele
explicative” (1985), avându-l conducător ştiinţific pe regretatul acad. Silviu Berejan (1927-2007).

A făcut vizite de documentare, fiind prezent la seminare şi stagii în domeniul mass-media – în

România, Germania, Franţa, SUA, China. Ales deputat în primul Parlament democratic al Republicii
Moldova (1990-1994), a fost responsabil pentru funcţionarea limbii de stat în Comisia pentru ştiinţă şi

22
învăţământ. În anii 1994-1996 deţine funcţia de director al Centrului Naţional pentru standarde de
limbă din cadrul Departamentului limbilor al Republicii Moldova (transformat curând în Centrul
Naţional de Terminologie, dar desfiinţat abuziv după 2001). A fost consilier-secretar al preşedintelui
Republicii Moldova, Mircea Snegur (1996-1997).

În anii 1997-2001 activează ca redactor-şef al publicaţiilor „Flux: Cotidian Naţional” şi

„Flux: Ediţia de vineri”, parcurgând astfel una dintre cele mai complicate etape ale activităţii sale
gazetăreşti.

Este director-fondator al „Cotidianului Naţional independent Timpul” (cu apariţii zilnice, de

luni până joi, şi cu o ediţie săptămânală, de vineri), pentru a cărui activitate a mobilizat o echipă de
reporteri şi publicişti de forţă. Noua publicaţie, lansată la 14 septembrie 2001 (o perioadă s-a numit
„Timpul de dimineaţă”), a devenit un proiect efectiv de succes în mass-media din Republica
Moldova, având un tiraj săptămânal de circa 50 de mii exemplare, cu un număr şi mai mare de
accesări ale versiunii electronice.

Debutează editorial în calitate de coautor al suportului didactic Metodica predării limbii

moldoveneşti: clasele 4-8 (1985), ca în 1987 să editeze studiul Metodica formării deprinderilor de
ortografie în cadrul studierii pronumelor personale. Este autorul a două valoroase dicţionare
tematice: Dicţionar de termeni administrativ-cancelăreşti (1990) şi Dicţionar rus-român de
terminologie financiară (1993).

În anul 2000 tipăreşte volumul de publicistică „Ochiul lui Esop”, urmat de alte două cărţi cu
articole, eseuri, tablete: „Patria vuindă” (2001) şi „Hoţii de mituri” (2004). Aceste volume s-au
bucurat de frumoase lansări şi prezentări, de zeci de recenzii şi consemnări elogioase atât la Chişinău,
cât şi la Bucureşti, Hoţii de mituri fiind gratificat cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, al
cărui membru este Constantin Tănase.

La cea de-a 60-a aniversare, marcată în acest an, a lansat o nouă carte de eseuri, scoasă sub
auspiciile prestigioasei Edituri „Litera”– „Blestemul de a fi...”, cu un cuvânt introductiv de Ion
Hadârcă. Volumul, având subtitlul Cronici basarabene, include şase compartimente în care cititorul
va găsi, riguros selectate, circa 150 de editoriale, eseuri, tablete, note polemice, foiletoane, parabole
etc., publicate de-a lungul unui deceniu, cu precădere în ultimii cinci ani.

Tematica editorialelor lui Constantin Tănase

Temele abordate de Constantin Tănase fac parte exclusiv din domeniul politic. El nu se lasă
înrobit de micile actualităţi, dar urmăreşte esenţialul politicii. Discursul său este centrat pe problemele
majore ale Republicii Moldova, cum sunt: identitatea, limba, istoria, politizarea presei, tentativele
expansioniste ale Rusiei, elita politică. Cei doi poli externi spre care se orientează discursul său sunt
România şi Rusia, două ţări care de fapt au cele mai multe tangenţe cu Republica Moldova.

Elita politică este un subiect des reluat, la care face referire fie că este vorba de istorie, limbă
sau Rusia. Liderii politici sunt cei care nu-şi merită titlul de lideri. În mod special, Constantin Tănase
se referă la premierul Vlad Filat, dar nu îi uită nici pe Vladimir Voronin, Igor Dodon sau Vlad
Plahotniuc. Iar pentru că se referă în mod special la Filat, a fost acuzat că îl atacă pe acesta, el
motivând că nu face altceva decât să fie în opoziţie cu puterea. A făcut-o pe timpul lui Voronin,
plasându-se de partea lui Filat, însă acum, când puterea i-a revenit acestuia din urmă, se poziţionează
împotriva lui.

Toată elita politică este portretizată astfel: nişte laşi fără moralitate, demagogi, care ţin la
interesul personal: „Dar ce ne facem când foarte mulţi „lideri influenţi”, fiind efectiv nişte hoţi şi
găinari ordinari, îşi fac de cap în faţa ochilor noştri, dar apar la televizor ca nişte inocenţi şi modele
23
morale, „ne dau legi, ne pun biruri, ne vorbesc filozofie?” (08.05.2012). Sunt „liderii influenţi” a
căror influenţă se extinde mult în afara domeniului politicii, dar nu şi asupra societăţii, dezamăgită de
acţiunile lor. Sunt „liderii” care stau la cheremul Rusiei şi care acceptă umilinţele acesteia din frica de
a-şi pierde poziţiile. „Păstorii”, cum le spune Tănase, a căror reflecţie devine „turma”. Sunt cei care ar
ajunge şi la Dumnezeu pentru a da mită, pentru că în Moldova totul se vinde şi se cumpără, chiar şi
credinţa: „Filat, ca om de afaceri, ştie că o taxă de protecţie, îndeosebi când e vorba despre o
protecţie la asemenea nivel, te poate salva... asta - dacă se va dovedi că şi Dumnezeu e corupt şi ia
mită.” (18.04.2012)

Un alt subiect legat strâns de politică este mass-media, care devine o reflecţie subiectivă a
realităţii politice, conformă cercurilor de interese. Vorbeşte de închiderea NIT-ului, decizie pe care o
salută. Afirmă nesolidarizarea sa cu acest post, cu argumentele că nu susţine parţialitatea, mai ales
când această parţialitate a adus ziarului „Timpul” pagube şi obstacole în calea sa.

O altă televiziune discutată este Publika TV, care, după spusele autorului a ocupat locul NIT-
ului, o televiziune care distorsionează informaţia istorică şi care promovează limba rusă. Autorul
critică diletantismul şi interesele aşa-zişilor analişti şi politologi, invitaţi ai emisiunilor de la Publika
TV. El critică fenomenul „transhumanţei” ziaristice, când fără conştiinţă, jurnaliştii migrează de la un
canal tv la altul, fiecare având propria culoare politică: „Ce ne facem cu „jurnaliştii” şi „analiştii
politici” care alergau cu limba scoasă de la NIT la o altă televiziune „pluralistă”, ca să nu întîrzie la
o emisiune de dezbateri democratice?” (11.04.2012).

Mesajul ideatic

Există o teorie conform căreia între ziar şi cititorul său fidel, pe lângă conexiunea existentă,
mai este şi o asemănare, la nivel spiritual şi psihologic. Publicul tocmai de aceea citeşte ziarul, pentru
că se regăseşte în el.

Editorialele sunt textele care redau nu doar poziţia autorului lor faţă de anumite subiecte, dar
şi poziţia ziarului. Respectiv, editorialele lui Constantin Tănase, cu toate caracteristicile lor, redau
conceptual întregului ziar. Mesajul ideatic al editorialelor este şi mesajul ziarului.

Mesajul ideatic, global şi scopul editorialelor lui Constantin Tănase este schimbarea, şi una cît
mai urgentă. Articolele lui respiră şi inspiră schimbare. Fiecare editorial este un îndemn, în
dependenţă de subiectul abordat. Deşi utilizează ironia ca procedeu, unul care deconstruieşte, totuşi
articolele sale propun soluţii şi aduc alternative.

Un subiect dur criticat de Tănase este, după cum am afirmat anterior, mass-media. Mass-
media ar trebui să fie o reflecţie a societăţii, cu viciile şi calităţile sale, astfel având această
informaţie, să ştie ce trebuie să corecteze. Însă mass-media existentă la noi îndeplineşte exact opusul.
El corelează în mod direct mass-media cu politica, fiecare lucrând pentru celălalt. “Făcute public,
aceste ideologii devin focar de infecţie morală dacă nu sunt combătute energic, cu argument şi cu
mult respect faţă de adevăr” ( 04.05.2012), afirmă Tănase.

„... societatea moldavă este un ghem încâlcit de probleme - identitare, etnice, sociale,
psihologice, religioase - şi toate cu substrat geopolitic” (18.03.2012), deci conform opiniei autorului,
toate pornesc de la politică şi poate că are dreptate. Poate că de aceea abordează exclusiv teme
politice, în încercarea de a schimba lucrurile. Poate de aceea vorbeşte despre limbă, istorie, mass-
media, toate raportate la politic. Soluţia? „... trebuie să răspundem, precum am spus, la întrebarea:
cine e vinovat de actuala situaţie anormală din R. Moldova? Dacă nu răspundem (corect), pacea nu
va veni...” (20.03.2012).

24
Ironia

Ironia ia naştere oficial odată cu maieutica socratică. Eiron (είρων), adică cel care pune o
întrebare dintr-o falsă naivitate, era apelativul cu care mulţi i se adresau lui Socrate. Curînd
eironeia devine o figură în retorică: a lăuda pentru a condamna şi a condamna pentru a lăuda.
Cea mai cunoscută definiţie a ironiei îi aparţine lui Quintilian, care, în a sa Artă oratorică, o numea
„procedeul de a spune contrariul a ceea ce vrei să se înţeleagă” („contrarium quod dicitur
intelligendum est”). Tot Quintilian este cel care a legat ironia de disimulare, prefăcătorie şi
înşelăciune, de unde şi caracterul suspect al noţiunii. Totuşi, deşi nu decădea în viciu, ironia nu era, pe
de altă parte, considerată nici ca virtute.

De-a lungul istoriei ironia a parcurs un lung drum până a-şi ocupa locul în categoria valorii
critice. Evul Mediu a însemnat în istorie dogme care nu erau discutate, cu atât mai mult supuse unei
gîndiri critice, iar ironia, ca element al valorii critice, a fost discriminată. Renaşterea însă a fost
perioada care a schimbat raportul de forţe. Această epocă a pus în prim-plan omul, cel care are
conştiinţă de sine, care pune la îndoială şi care are independenţă faţă de autorităţile tradiţionale.

În domeniul artistic mult timp a fost valabilă concepţia puristă a artei. Frumosul devenise un
loc bine delimitat unde astfel de „intruşi” ca ironia nu-şi aveau locul. Însă acest Frumos nu şi-a fost
suficient sieşi. După tutela seculară a moralei, esteticul încearcă să acapareze noi teritorii, ciocnindu-
se de un grav impediment: delimitările şi purificarea îl golise de substanţă. Acest neajuns a fost
corectat prin acapararea de noi teritorii, iar concepte ca ironia şi umorul, chiar şi urâtul, odată cu
hegelianul Rosenkranz, au fost înglobate în estetică. Această anexare a comportat şi o consecinţă
negativă: a fost ignorat faptul că ironia, ca şi celelalte noţiuni, este în primul rând o modalitate a
omului de a răspunde în faţa anumitor situaţii, de exprimare a unor anumite atitudini în faţa lumii,
noţiuni care uneori devin întrupare artistică.

Ironia este, conform „Micii enciclopedii a figurilor de stil” scrisă de Gh. Dragomirescu, „o
figură retorică prin care, cel mai adesea, se enunţă o laudă, simulată, pentru a se înţelege că e vorba
de o persiflare ori chiar batjocură, sau uneori, o apreciere negativă simulată în locul celei pozitive”.
Gândirea are faţă de limbaj o mare libertate de alegere, pe când acest proces nu poate avea loc
viceversa. Această mare libertate de alegere face ca aceeaşi idee să nu fie dependentă de o anumită
expresie verbală, să fie exprimată diferit. În cazul dat, acest fapt oferă ironiei dreptul la viaţă.
Inadecvarea dintre gînd şi limbaj este de fapt construcţia ironiei, ceea ce duce la apariţia nivelelor de
denotaţie şi conotaţie. Dar simplul joc de cuvinte nu e obligatoriu o ironie. Limbajul ironic trebuie să
sancţioneze un fapt existenţial, şi să o facă într-un mod inedit; imprevizibilul şi noutatea ţin de natura
noţiunii.

Jean Paul Sartre scria că „în ironie, omul nimiceşte unitatea aceluiaşi act, ceea ce statuează,
el ne face să-l credem pentru a nu fi crezut, el afirmă pentru a nega şi neagă pentru a afirma, el
creează un obiect pozitiv dar care n-are altă existenţă decât neantul”. Ea are calitatea intrinsecă de a
fi o negatoare. Iar această natură critică îi aduce şi o oarece fragilitate, deoarece astfel de atitudini pot
să alunece în forme degenerate. Mai simplu fie spus, ironia poate să devină sarcasm, capriciu,
ipocrizie şi cinism. Toate aceste forme improprii sunt critici fără scop şi fără intenţie etică. Aceste
jocuri formale, rupte de contextul existenţei, dizolvă la modul gratuit doar de dragul de a dizolva. Mai
mult, aceste forme improprii pot nega azi ceea ce ieri afirmau, deci sunt determinate de interese
meschine. Pe când disimularea ironiei este una conştientă, caracterul de faţadă şi superficialitatea
măştilor fiind asumate. În acest caz, deşi aparenţa nu corespunde aspiraţiilor, totuşi această strategie
este una tactică, unde duplicitatea nu este definitivă: ironistul este sincer şi loial faţă de sine.

Ironia este conştiinţa opoziţiei între cel care o utilizează şi ceea ce respinge. Ironia dizolvă
realitatea care i se pare în opoziţie cu un mare ideal urmărit de ironist. Ea poate deveni stimulul care

25
menţine existenţa umană în continuă mobilitate. Neavând contururi bine definite, refuzând orice
formă de îngheţ, subordonare şi autoritate, ironia este mereu în mişcare, mereu în negare. Ea nu există
pentru a afirma sau pentru a găsi soluţii, ci pentru a pune întrebări. Funcţia ei principală este cea de a
fi un stimulent al cunoaşterii, să problematizeze, astfel contribuind la progresul gândirii umane. Ea
totodată îmblânzeşte şi sancţionează, prin asta aducând ţinută şi conţinut. „Dispoziţia aceea în care
contradicţiile se anulează, dar tocmai prin aceasta păstrează pentru noi esenţialul, se numeşte
ironie”, afirma filologul şi filozoful german K.W.F. Solger.

Ironia este o armă polemică, având un efect dezarmant asupra adversarului, poate mult mai
mult decît seriozitatea. Acest fapt e posibil pentru că ea îmbină două element antagoniste: seriozitatea
şi gluma. Ironia se deghizează într-o aparenţă neserioasă pentru a îndeplini o negaţie a unei seriozităţi.
Autorul şi istoricul francez Dominique Bouhours afirma că „ideile, spre a fi neapărat adevărate, sunt
uneori triviale”. Ceea ce a vrut el să spună este că adevărul urmărit cu o insistenţă acută duce la
trivializarea gîndirii. Pentru a evita acest fenomen, cugetările omului sunt învăluite într-un voal al
falsităţii, la fel cum procedează ironia. Astfel, triumful sugestiv este mai eficace. De altfel, „fiecare
glumă porneşte de la un adevăr”. Umorul are calitatea de a aprecia lucrurile: el micşorează proporţia
excesului nejustificat şi măreşte ceea ce este mic, dar autentic. Alăturate, ironia şi humorul
funcţionează ca o maşinărie fără cusur. Ironia este elementul analitic ce disociază, iar umorul este cel
sintetic, ce reconstituie elementele disociate. Ironia este intolerantă, în opoziţie, cea care râde crispat,
pe când humorul restabileşte echilibrul atât de mult dorit. El corelează, aduce surâsul, poate
melancolic, dar prin asta edifică. Structura duală, cea a criticului şi a poantei, desparte fenomenul
ironiei în două părţi distincte, delimitate de un punct decisiv. Poanta este cea care face virajul brusc,
unde aparenţa pozitivă se transformă în esenţă negativă. Râsul este unul dintre efectele proprii
fenomenului. „Râsul este un afect născut din transformarea bruscă a unei aşteptări încordate în
nimic”, spunea filozoful german Immanuel Kant. Astfel umorul devine şi el o sancţionare a unui
neadevăr.

Conform părerii lui Aristotel, ironiştii ar fi nişte oameni „de moravuri mai fine”. El opune
ironistul măscăriciului: „Măscăriciul nu se cruţă nici pe sine, nu cruţă nici pe alţii, numai dacă poate
împinge oamenii la rîs”. Ironistul urmăreşte un alt scop: destabilizează edificiul comun al unui
„cum se cuvine”. El arată că totul e arbitrar, că lumea nu e decât un joc şi că fiinţa e
iremediabil căzută. Ironistul îşi permite să încalce regulile egalităţii, situându-se pe-o poziţie de
superioritate, de unde îşi ia în derâdere semenii. El dinamitează sistemul comun de valori sau
cunoştinţe, arătând că poate fi altfel sau că poate exista ceva dincolo sau dedesubtul acestui sistem.
Evident că orice enunţ este contaminat de subiectivism, însă acest subiectivism reprezintă într-o
oarecare măsură originalitatea ironistului. Stilul face parte din personalitatea celui care ironizează.
Discreta ironie, umorul de fundal, inadecvarea dintre gând şi limbaj, surpriza, ingeniozitatea, toate
sunt reflecţii ale ironistului, reflecţii care au datoria de a fi irepetabile.

După cum am mai menţionat anterior, ironia neagă prezentul, aspirând spre viitor. Prezentul
nemulţumeşte, tocmai de aceea ironia, ca o valoare a criticii, îşi ocupă poziţia atunci când alte valori,
de orice natură, nu sunt capabile să creeze un prezent satisfăcător. Atitudinea critică apare în momente
de criză, fie a conştiinţei sau a societăţii, ca o alternativă. Ironia, ca armă efectivă, asaltează realităţi
regresive, prosperând în perioadele prerevoluţionare. Ironia anticipează evenimentele şi proiectează
viitorul.

Construcţia ironiei în editorialele lui Constantin Tănase

Cea mai frecventă tehnică a construcţiei ironiei sunt ghilimelele. Ghilimelele îşi au rostul lor:
ele aduc semnificaţia opusă a ceea ce spun cuvintele. Un text publicistic se adresează unui public larg,
care nu este întocmai familiarizat cu utilizarea ironiei sau cu credinţele celui care o utilizează. Tocmai

26
de aceea, pentru claritatea mesajului din spatele cuvintelor, Constantin Tănase utilizează ghilimelele,
aceasta fiind una din particularităţile construcţiei ironiei lui. „Iar „liderii noştri naţionali” mereu s-au
bîlbîit în problema identităţii noastre etnice - fie că au spălat-o în două ape, fie au negat-o... Ce să
mai cerem de la „turmă”, dacă „păstorii” ei sunt aşa cum sunt?” (16.05.2012).

Constantin Tănase foloseşte ghilimelele în acele subiecte privind societate, în care consideră
intervenţia sa o datorie acută. Dacă am face o listă a cuvintelor supuse acestui proces de
“ghilimelizare”, am avea o oglindă a preocupărilor publicistului: “elita politică”, “liderii influenţi”,
“jurnaliştii”, “analiştii” şi “politologii”, “eliberarea” Basarabiei în 1812, “busola europeană”,
“stataliştii”, etc.

Repetiţia, ca figură de stil, poate avea şi ea funcţii ironice. Repetiţia accentuează un fapt, în
cazul ironiei, spulberă spusele, lăsând loc subînţelesurilor. “În legătură cu respectiva “solicitare” a
premierului, apar mai multe nedumeriri. Să examinăm doar una: dacă Filat nu… “solicita”,
instituţiile vizate nu erau datoare să “asigure ordinea de drept şi respectarea legii?! Să înţelegem că
forţele de ordine “asigură ordinea de drept şi respectarea legii doar la “solicitarea” personală a
premierului Filat?!” (15.03.2012). Este un specific al autorului de a relua în acelaşi articol cuvintele
sau sintagmele, folosite evident cu tentă ironică, care sunt ideile centrale ale articolului, deci utilizarea
laitmotivului. La modul general, Tănase abordează aceste teme de mai mult ori pe parcursul unei
perioade de timp. Spre exemplu cuvântul “lideri”, luat în ghilimele, în cele 25 de editorial este reluat
de 7 ori, pe lângă celelalte sintagme ca “elită politică” sau “lideri influenţi”, iar cuvintele “jurnalişti”
şi “analişti”, de cinci şi respectiv opt ori.

Punctele de suspensie marchează o pauză în vorbire. În cazul ironiei, această pauză vine să
afirme neadevărul spuselor care urmează după această pauză. Întreruperea vorbirii dă de înţeles că nu
ar trebui să credem literalmente, ci să citim printre rânduri. “Este bine cunoscut faptul că mai multe
unităţi administrative raionale, sfidând legea, arborează, alături de Tricolor, încă un steag, mai…
moldovenesc” (02.05.2012). Evident un steag nu poate fi mai moldovenesc, în cazul dat nu există
grad de comparaţie, deci această încălcare intenţionată a normei gramaticale este acceptată. Există un
singur steag, simbolul naţiunii. Sintagma “mai… moldovenesc” nu face decât să releve această
convingere a autorului.

Utilizarea parantezelor este un alt mijloc utilizat de Constantin Tănase pentru a marca ironia
în textele sale. În enunţurile“Nu putem nega faptul că o bună parte (“bună” e un fel de spune…) a
electoratului Alianţei abordează anul 1812 cu ochii şi mintea ruşilor.” (07.05.2012) şi Săptămîna
trecută, deputaţii Alianţei (“pentru integrare europeană”!) au respins propunerea de a marca 200 de
ani de la Pacea de la Bucureşti prin declararea zilei de 16 mai drept zi de doliu.”(06.05.2012)
Parantezele intervin, în primul caz, pentru a specifica semnificaţia cuvântului “bună”, iar în al doilea
caz, pentru a arăta incompatibilitatea denumirii Alianţei pentru Integrare Europeană cu acţiunile pe
care le întreprinde.

De asemenea, Constantin Tănase foloseşte mimeza - persiflarea unei persoane cu propriile

cuvinte. “Dar cum se numeşte declararea Zilei Deportaţilor şi a Zilei Represiunilor comuniste ş.a.
drept “sărbători de extrema dreaptă?” (04.05.2012), în cazul dat autorul foloseşte aceeaşi sintagmă
utilizată de către “politologul” Ţîrdea, după cum îi spune Tănase, care într-un interviu acordat
radioului “Europa Liberă” vorbeşte despre acest extremism. Mimeza este o armă polemic puternic,
deoarece atunci când foloseşti cuvintele adversarului, plasate într-un alt context, au un mai mare efect,
atât stilistic, cât şi critic.

Interogația retorică este o întrebare la care nu se așteaptă răspuns, acesta fiind evident și
cuprins sau sugerat în enunț. Întrebarea retorică nu contribuie direct la construcţia ironiei, dar
contribuie printr-un plus de atitudine şi atmosferă creată în text. “Cum vine asta: “extrema dreaptă

27
nu înseamnă extremism? Dar ce înseamnă?” (04.05.2012). Autorul deliberat adoptă o mască de
naivitate, pretinzând că nu ştie ce înseamnă extrema dreaptă. Însă această dublă interogare, plasată în
context, sugerează răspunsul afirmativ la întrebare, şi contribuie la construcţia ironiei: negaţia devine
afirmaţie. “Cum se va “sărbători” la Chişinău această neagră aniversare? Dar la Bucureşti? Dar la
Iaşi? Cu capul în nisip, ca struţul?” (16.05.2012). Acest şir de întrebări, al căror răspuns, mai mult
sugerat, la fel sub forma unei întrebări, reprezintă zeflemeaua, o formă mai uşoară a ironiei, însă care
în textul publicistic nu o putem ignora.

În articolul din 25 aprilie 2012, Constantin Tănase utilizează un alt procedeu de construcţie a
ironiei, analogia: “Liderii noştri politici” s-au comportat cu obraznicul demnitar de la Moscova exact
ca celebrii eroi locali cu revizorul din opera lui Gogol; după plecarea lui Rogozin, “conducătorii de
la Chişinău” au avut nevoie, probabil, de mult Diclofenac pentru a-şi trata durerile de şale provenite
din căciuleala şi genoflexiunile în faţa revizorului rus.” În cazul dat ceea ce contribuie la construcţia
ironiei este analogia făcută la piesa de teatru “Revizorul” de Gogol. Fenomenul politic actual îşi
găseşte reflectarea într-o satiră politică scrisă în 1836. “Declaraţiile ce se fac non-stop în RM
amintesc de un film suprarealist, ca să nu zic altceva, legat de viaţa furtunoasă dintr-un balamuc.”
(27.04.2012), această analogie, pe lângă faptul că are umor, are calitatea de a descrie interesant
societatea. Evident că aceste analogii nu sunt ironii în sensul strict al cuvântului dar, cum am mai
spus, contribuie la crearea unei tonalităţi ca element al construcţiei ironiei.

Aluzia este cuvântul, expresia sau fraza prin care se face o referire la o persoană, la o situaţie,
la o idee, fără a o exprima direct. „Ei nu vor arbora drapelele în bernă pe 16 mai 2012 ca nu cumva
să înţarce bălaia.” (16.05.2012). Aluzia este făcută la interesul personal pe care îl au politicienii
noştri faţă de Rusia, care de fapt şi este „bălaia”. În enunţul din articolul din 4 mai 2012 Tănase scrie:
„Am mai scris (şi voi mai scrie) despre cetele de autoproclamaţi „analişti politici” şi „politologi”
care au apărut în Chişinău, ca din spuma mării, de vreo doi ani, de când Moldova se bucură că are...
televiziune”. În cazul dat autorul face aluzie la una din televiziunile din Republica Moldova, al cărei
motto este „Moldova - ai televiziune”. Este o ironie subtilă, indicînd neprofesionalismul acesteia,
unde nu se face jurnalism de televiziune, ci după cum sugerează autorul, propagandă politică.

Hiperbola este figura de stil prin intermediul căreia sunt exagerate trăsăturile unui personaj,
ale unui obiect în scopul accentuării unei idei sau a reliefării unui personaj. Hiperbola operează
exagerare în dublu sens, al măririi şi, respectiv, al micşorării. „Cunoscând ambiţiile și slăbiciunile
premierului, am tot temeiul să bănuiesc că lui nicidecum nu poate să-i placă situaţia în care N.
Timofti ar deveni o autoritate morală sau politică, eclipsându-l şi adumbrindu-i măreţia.”
(30.04.2012), în acest enunţ autorul intenţionat foloseşte substantivul „măreţia”, atribuindu-i
premierului o măreţie falsă de fapt.

Antiteza este la fel unul dintre procedeele utilizate de Constantin Tănase pentru realizarea
ironiei. Este figura de stil bazată pe opoziţia dintre două idei, fenomene, situaţii, personaje, expresii
care se pun reciproc în relief. În următorul enunţ anume contradicţia dintre două fenomene puse
alături măreşte efectul ironiei: „Cum a aflat premierul aceasta? A trebuit să treacă printr-un
adevărat supliciu: a făcut o plimbare pe jos şi s-a convins personal că numitele instituţii nu respectă
prevederile legii.” (02.05.2012).

Prin enumerare sunt înşiruiţi şi coordonaţi mai mulţi termeni având aceeaşi funcţie sintactică.
„În timp ce noi, în condiţii infernale, încercam să ne facem meseria de jurnalişti, alţi „colegi” de ai
noştri, mai „pragmatici”, mai „europeni”, mai „toleranţi” o duceau în studiourile NIT-ului ca în
sînul lui Avraam, luptînd cu noi, „marginalii şi extremiştii”. (11.04.2012), enumerarea tuturor
caracteristicilor, care obţin astfel şi rolul de hiperbolă, accentuează şi mai mult opusul a ceea ce este
spus, şi face mai mare diferenţa între aceste două baricade.

28
 Frazeologismul este utilizat în unul dintre intertitlurile articolului din data de 7 mai 2012.
„Cîte cepe degerate dă Rusia pe independenţa noastră” este acest intertitlu, iar prin elementul „câte”
se presupune că este un număr, acesta în fond este elementul care formează o întrebare. Însă
frazeologismul „a nu face nici cât o ceapă degerată” vine să ne convingă că, de fapt, pentru Rusia
independenţa noastră nu are nici o valoare.

Argoul este un limbaj convențional folosit în mod conștient de către vorbitorii unui grup
social sau profesional, pentru a nu fi înțeleși de ceilalți. Argoul „jurnaliugii”, utilizat de Tănase oferă
jurnaliştilor o altă abordare a acestei meserii. Deşi argoul nu are neapărat tentă negativă, în cazul dat
„jurnaliugii” desemnează acei jurnalişti care lucrează pentru o anumită putere politică.

Toate aceste procedee şi figuri de stil expuse mai sus au fost utilizate în construcţia ironiei în
editorialele sale de către Constantin Tănase. Luate toate în ansamblu, ele demonstrează un singur
lucru: faptul că ironia este mai mult decât o figură de stil, ea este o modalitate de organizare a unui
discurs. Ironia are propriile sale modalităţi de expresie, propriile figuri de stil, cum sunt hiperbola,
aluzia, litota. Dar, după cum am văzut, spaţiul în care discursul ironiei poate fi organizat este mult
mai mare, Constantin Tănase apelând la antiteză, enumeraţie, repetiţia şi întrebarea retorică care sunt
folosite toate pentru un singur scop: inadecvare, disimulare şi umor. Pe lângă aceste autorul utilizează
argoul, parantezele, punctele de suspensie şi ghilimelele. „Dicţionarul figurilor de stil” al lui
Dragomirescu lasă loc pentru alternative: „o figură retorică prin care, cel mai adesea, se enunţă o
laudă, simulată, pentru a se înţelege că e vorba de o persiflare ori chiar batjocură, sau uneori, o
apreciere negativă simulată în locul celei pozitive”. Acest „cel mai adesea” ne pune în gardă: există şi
alte situaţii-excepţie care pot fi considerate ironii? Atunci ce facem cu zeflemeaua utilizată în textele
publicistice, care este o ironie mai uşoară? Dacă este să considerăm ironia o modalitate de organizare
a unui discurs, atunci este un fenomen vag, nedefinit, în care ar putea intra şi zeflemeaua şi alte figuri
de stil care contribuie la construcţia ironiei.

8. Tipologia figurilor de stil. Figurile semantice şi transformarea lor în clișee. (după

R.Zafiu)

Discursul jurnalistic utilizează destul de mult figurile semantice – în primul rând metafora şi
metonimia – cu rol ornant sau explicativ. Nu e însă vorba, de obicei, de inovaţii extreme, de asocieri
surprinzătoare, cu funcţie estetică; figurile publicistice corespund mai curând cadrelor conceptuale
generale, analogiilor şi asociaţiilor din viaţa cotidiană şi din limbajul curent. Ele sunt deja uzuale,
banalizate – sau devin astfel în interiorul stilului gazetăresc. Clişeele provenite din metafore şi metonimii
sunt adesea iritante prin recurenţă, dar au avantajul accesibilităţii, al maximei comodităţi, manifestate
deopotrivă în producerea şi în receptarea textului.

Metaforele călătoriei: corabie, automobil, tren...

Metafora drumului fiind una din cele mai bine reprezentate în toate registrele limbii, nu e de
mirare că din ea s-au dezvoltat alte câteva câmpuri de echivalenţe: în primul rând, asimilând obiectul
supus unei evoluţii (individ, grup, domeniu de activitate sau cunoaştere umană) cu un vehicul în
deplasare. Societatea-corabie, istoria-tren, omul-automobil sunt concepte metaforice puternic clişeizate,
pe care le utilizează limbajul curent, cel publicistic, ba chiar şi cel poetic. Foarte actuală e‚ fireşte,
identificarea individului cu automobilul (explicabilă prin condiţiile vieţii moderne): ea explică un număr
considerabil de expresii şi locuţiuni din limbajul argotic şi familiar: a fi în pană „a nu mai avea bani“, a
lua ceva la bord „a consuma băuturi alcoolice“ (vezi şi benzină, carburant cu sensul de „băutură

29
alcoolică“), a-şi face plinul „a ajunge la un câştig considerat suficient“, a trage pe dreapta „a se culca“;
„a se retrage“ etc.

Limbajul publicistic transformă asemenea echivalări mai vechi sau mai noi în construcţii elaborate,
alegorice, uneori artificiale şi marcat retorice. Oricum, trecerea de la presa românească în limbaj de lemn
la cea actuală a însemnat şi o modernizare a metaforei mijlocului de transport: corabia (cu cârmaciul ei)
era caracteristică stilului solemn şi arhaizant al discursului totalitar; inovaţiile actuale preferă trenul sau
automobilul. Metaforele navigaţiei nu dispar, desigur, cu totul: în 1990, sub titlul „Corabia se scufundă“
se desfăşura o întreagă alegorie, în care apăreau marinarii, mecanicii, puntea, bastimentul etc.: „Căpitanul
dă ordine, timonierul încearcă disperat să redreseze cârma... “; „Suntem un neam în cumpănă, ca şi o
corabie pe cale de a eşua“.

Seria metaforelor automobilistice mizează pe accesibilitate şi actualitate, apelând la o experienţă

comună mai multor cititori (pentru care corabia e, totuşi, doar un clişeu cultural!). Inovaţia se manifestă
prin alegerea unui element concret-cotidian ca suport inedit al alegoriei: societatea românească devine, de
pildă, un autobuz: „Pentru multă lume alegerile din septembrie reprezintă o intersecţie a istoriei în care
obositul, uzatul şi slab alimentatul nostru autobuz tricolor o poate lua aiurea, virând la dreapta ori la
stânga, pe o stradă întunecată, plină de gropi şi mizerii (...)”.

Metafora „feroviară“ nu este mai puţin frecventă în discursul politic şi publicistic: un partid politic
s-a declarat la un moment dat „locomotiva“ coaliţiei din care făcea parte. Tentaţia alegorică se manifestă
şi aici din plin: „Trenul puterii. Circulă oricum. «Locomotiva» – partidul majoritar – se mai înfundă în
zăpadă, vagoanele sunt jerpelite, partidele extremiste circulă pe scări.

Metafore publicistice. Abuzul metaforic a fost favorizat de limba de lemn a regimului politic totalitar.
Un tipar asemănător produce, evident în mod involuntar, animale fantastice dintr-un bestiar inedit: „Cinic,
vechii rechini ai dezastrului românesc întind din nou braţele tentaculare, paralizând tot ce ating“
(Dreptatea 192, 1990, 1). Sensul figurat depreciativ, injurios, al denumirilor de specii animale se
combină, într-o retorică rudimentară, fără a ţine seama de imaginea simbolurilor concrete.
Alegorii. O metaforă jurnalistică nu rămâne aproape niciodată singură; în căutare de performanţe
stilistice, autorii construiesc metafore şi comparaţii în lanţ; cum acestea sunt, prin natura scrisului
publicistic, clişeizate, rezultatul – scenariul alegoric – este de obicei unul involuntar comic. În alegoria
jurnalistică e caracteristică grija autorului de a decoda cât mai explicit echivalările metaforice: textul se
întrerupe, de multe ori, pentru a face loc explicaţiilor, „traducerii“: „Copilul (puterea actuală) şi-a făcut
gestaţia în pântecele mamei sale (Televiziunea).
Dezavantajat oricum de complicarea excesivă, stilul alegoric e pândit, din păcate, şi de riscul
inutilităţii: el rămâne de multe ori un simplu exerciţiu retoric, un ornament pitoresc, care nu aduce un
progres veritabil în analiza fenomenelor descrise; poate chiar să alunece în erori de logică (grave pentru o
figură de stil prin excelenţă raţionalistă), prin nepotrivirea metaforelor cu fenomenul reprezentat, prin
incoerenţe sau jocuri de cuvinte: „aceste mari unităţi ale agriculturii române abia plutesc în derivă ca să
treacă mai repede prin pâcla perioadei de tranziţie. Dar nu se vede malul în această economie de ceaţă“
(RL 666, 1992, 2).

Metafore animaliere. Clişeele publicistice se dezvoltă de obicei, spontan, în serii; una dintre
seriile foarte evidente în retorica jurnalistică actuală este cea a metaforelor animaliere. În lista
principalelor animale invocate în ultimii ani par să intre mai ales rechinii, caracatiţa, dinozaurii, hienele
– şi, cu o frecvenţă ceva mai redusă, cameleonul, lupii, lipitorile, păianjenul, şarpele, şobolanii, cobaii.
Nu întâmplător am amestecat formele de singular cu cele de plural: unele din numele de mai sus şi-au
consolidat semnificaţia metaforică într-o anume formă gramaticală: e mai puţin probabil să întâlnim în
texte lupul (la singular) sau caracatiţele (la plural). Desemnările animaliere se deosebesc şi după

30
posibilitatea de a apărea fără determinări (mai rar) – „rechinii stau, deocamdată, ascunşi“ (RL 1065, 1993,
9); „caracatiţa impune propria ei lege“ (RL 922, 1993, 1) – sau cu determinări care le pun în relief
caracterul metaforic: „bătrânele hiene nomenclaturiste... stau la soare şi-şi ling rănile“ (RL 848, 1993, 1);
„hienele tranziţiei“ (RL 940, 1993, 9); „bătrânele hiene securiste“ (RL 1312, 1994, 1).

Personificarea preţurilor. Într-un sondaj de opinie realizat în 1996, la întrebarea „de ce vă temeţi
mai mult“, cei chestionaţi indicau pe primul loc preţurile, care o luau astfel înaintea unor surse
tradiţionale de spaimă, precum războiul sau boala. Este deci interesant să urmărim prezenţa preţului în
discursul public actual, mai ales în presă. Prima observaţie care se poate face este că subiectul în cauză e
foarte prezent în textele publicistice. Se constată, apoi, că preţurilor le este atribuită constant calitatea de
agent: ele sunt personificate, sunt descrise în ipostaze cât se poate de autonome şi dinamice. Metaforele
clişeizate ale creşterii preţurilor nu au o tonalitate excesiv de sumbră. Cele mai puternice imagini sunt ale
forţelor naturale: „Vârtejul preţurilor nu iartă nimic!" (EZ 1026, 1995, 1), „tensiuni declanşate de
avalanşa preţurilor" (RL 28.10.1995, 16). Alte contexte sugerează însă mişcarea ameţitoare prin metafore
ale dansului (lambadă, sarabandă) sau ale călăriei (cavalcadă): „«Lambada» preţurilor“ (Adevărul 166,
1990, 1); „Sarabanda preţurilor şi pensiile“ (RL 716, 1992, 2); „Cavalcada preţurilor sub biciul Stolojan“
(RL 782, 1992, 1). În fine, apar şi metaforele tehnice: „o remorcă la locomotiva preţurilor“ (RL 1096,
1993, 16).

31